LEXICONUL TEHNIC ROMÎN
ELABORARE NOUĂ
ÎNTOCMITĂ PRIN ÎNGRIJIREA
CONSILIULUI NATIONAL AL INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR
(C. N. L T.)
DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA
Acad. Prof. D, Ing. REMUS RĂDULEŢ
17
Ş-T roi
i? -‘M
,
EDITURA TEHNICĂ
BUCUREŞn, 196S
COMISIA LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN
Prof. ing, (Constantin Atanasiuj; Acac'.. prof. dr. ing. Ştefan Bălan; Prof. ing. loan Grosu ; Acad. prof, dr, ing, Ştefan Nădăşan ; Acad. prof. dr. ing. Cost in A. Neniţescu; Ing. Caro! Neumann; ing. Alexandru
Priadcencu, Membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia,; Acad. prof. ing. Nicolae Profiri; Acad. prof. dr. ing. Remus Răduleţ; Conf. ing, Oliviu Rusu.
Redactor responsabil: îng. SZABO ALEXANDRU Pregătirea manuscrisului: NiCULESCU GABR1ELA şi IVAN THEODOR Corector responsabil: VALERiA BELDÎANU
Del la cules 16. 12. 1964. Bun ds tipar 10. 12. 1965. Apărui 1965. Tiraj 2800+140+40 legate. Hîrtie velină ilustraţii de 80 g/mâ, 540 x 84018. Coli editoriale 126,70. Coli de tipar 85. Planşe 2.
A. 1631511964. C. Z. pentru bibliotecile mari 413:62=R. C. Z. pentru bibliotecile mici 413.
Tiparui executat ia întreprinderea Poligrafică Sibiu, Str. N. Băîcescu nr, 17 — Republica Socialistă Romînia
^ A w M t9 it; JSÎ |	.	»J
COLABORATORI
Anghel Valeriu, inginer, laureat a! Premiului de Stat (Materiale de construcţie)
Antonescu Ion, inginer (Geotehnicâ)
Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent ai Academiei Repubiicii Socialiste Romînia (Electrotehnica, Aparate de măsura) Atanasiu Ion, doctor inginer (Electrochimie)
Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitica)
Avramescu Aurel, doctor inginer, academician (Electronica, Aparatura)
Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe,'profesor universitar.
laureată a Premiu Iu i de Stat (Paleontologie)
| Bădan Nicolae, j inginer, profesor universitar (industria textila, Filatura), redactor coordonator Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, academician, laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria aii-
•	menta râ)
Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Instrumente muzicale)
Bistriceanu Evdochia, inginer (Industria textila) Boerescu Cezar, inginer (Radiocomunicaţii)
Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bujeniţă Mihai (Navigaţie)
Bunea Victor, inginer, laureat al Premiului de Stat (Electrotehnica)
Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer (Energetica), redactor coordonator Chiţulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urbanism) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism)
Cioc Dumitru, inginer, conferenţiar universitar (Hidrau-I ica)
Cocju Voinea, inginer, conferenţiar universitar (industria pielăriei)
Condacse Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Tracţiune electrică)
Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Geofizică)
Constantinescu Mircea Adrian, inginer (Hidrologie) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică)
Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Topografie, Geodezie)
Costeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică, Chimie fizică)
Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie)
Cristescu Niculae, candidat în Ştiinţe, inginer,'conferenţiar universitar (Plasticitate)
Davidescu Ion, arhitect (Arhitectură, Urbanism) Demetrescu C, 11ie, doctor inginer (Silvicultura)
Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje)
Dragnea Ovidiu, inginer, profesor universitar (Mecanică, Rezistenţa materialelor, Organe de maşini), redactor coordonator
Drăgan Gieb, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte)
Du mitrescu-Enacu Anghei, inginer, licenţiat în Matematice, lector universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică), redactor coordonator Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale)
Fiiotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer, licenţiat în Matematice (Cai ferate, Metalotehnică)
Genţiu Iul iu, inginer (Metalurgie)
Georgescu G., candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar un iversitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Georgescu-Gorjan Ştefan, inginer (Utilaje de construcţii) Gheorghiţă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii)
Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţie, Tehnica militară)
|Ghermănescu Mihail | doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice)
Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară (Chimie) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie)
Grigorescu Dan, inginer (Construcţii)
Grindea Michel, inginer, profesor universitar (Industria textilă)
Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică)
Gutmann Marcîan, licenţiat în Matematice, asistent universitar (Matematice)
Handel Petre, licenţiat în Fizică (Fizica teoretică) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navi-gaţie), redactor coordonator [Hrisanide Dumitru,] inginer, profesor universitar (Mine) Huhulescu Mihai, inginer (Electrotehnică) lanu Aurel, doctor în Ştiinţe , profesor universitar (Chimie anorganică)
Ifrim Alfons, inginer, şef de lucrări (Telecomunicaţii) Iile Ana Maria, Inginer (industriaalimentară, Cosmetica) loachim Grigore, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia. (Exploatarea petrolului)
Jonescu Cornel iu Constantin, inginer (Chimie anorganica), redactor coordonator lonescu Lucia, inginer (Piscicultura) lonescu-Muscei losif, inginer, profesor universitar (industria textilă, Materii prime) lonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Industria cărbunelui)
Klang Marcel, doctor în Ştiinţe (Chimie organică)
Lazarovici Mariana, inginer (Telecomunicaţii)
Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurala)
Macovei Mircea, inginer (Industria textila)
Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (C r ista log rafie, Mineralogie)
Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manolescu Paul, inginer, iector universitar (Electrotehnica)
Manoliu Ion, inginer, profesor universitar (Cai navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei)
Marin Alex., inginer (Cinematografie)
Marinescu Ion, inginer (Industria alimentară)
Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Cai ferate)
Mihailovici Ion, inginer (Industria alimentară) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie, Mine, Petrol), redactor coordonator şi coordonator tehnic Mihăilescu Ştefan, inginer, conferenţiar universitar (Utilaje de construcţie)
Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe , profesor universitar (Geometrie)
Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronica) Miilea Nona, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică) Mirea Niculae, inginer (Automatică)
Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie)
Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate)
Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie), redactor coordonator Moldoveanu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar
(Energetică)
Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie)
Negreanu Carol, inginer (Electrotehnică)
Nerescu Ion, inginer, conferenţiar universitar (Termo-
tehnică)
Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonator general)
Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Onciul Radu, inginer (Aviaţie)
Oprescu Gheorghe, inginer (Poligrafie, Fotografie)
Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară)
Papadache Ion, inginer, asistent universitar (Automatica) Patrulius D., candidat în Ştiinţe, asistent universitar
(Stratigrafie)
Perl Naftule, inginer (Radiocomunicaţii, Electronica) Peter Andrei, inginer (Metalotehnicâ, Organe de maşini) Petre August in, inginer (Aviaţie)
Piringer Reinhardt, inginer, lector universitar (Electronică)
Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie)
Popa Virgil, inginer (Construcţii)
Popescu Eman oii, inginer (Materiale de construcţie) Popescu Mircea, inginer (Telecomunicaţii)
Popescu Niculae, candidat în Ştiinţe tehnice, colonel inginer (Fotogrammetrie)
Popescu Ovidiu, inginer (Industria alimentară)
Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie)
Posea Niculae, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor) Rădulescu Gheorghe, doctor inginer (Industria petrolului)
Răduleţ Remus, doctor inginer, profesor universitar,
academician, laureat a! Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică), redactor responsabil
Rosenberg Oscar, inginer (Energetică)
Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Sachelarie Paul, inginer (Construcţii)
Samoilă M., inginer (Chimie)
Sălăgeanu Aurel, inginer (Standardizare)
Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Segărceanu Marcel, inginer, conferenţiar universitar (Maşini agricole)
Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară)
Soare Dumitru, inginer (Electricitate)
Stere Roman, inginer, conferenţiar universitar (Electronică)
Stoenescu Maria Alice, fizician (Fizica solidului) Sturza Ion, inginer (Chimie industrială)
Suciu Gheorghe, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia (Industria petrolului)
Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică, Măsuri)
Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanicâ) Ştefănescu Ion, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie)
Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie), redactor coordonator Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate)
Teleman Costache, licenţiat în Matematice, lector universitar (Matematice)
Teodorescu Petre, inginer, conferenţiar universitar (Tune/e)
Teodorescu P. Petre, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate)
Timotin Alexandru, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică), redactor coordonator Tocan Ion, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului)
Torje Ion, inginer (Industria textilă)
Trestianu Sorin, inginer (Termodinamica chimica) Trofin Elena, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Hidraulică)
Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă)
Tudoroiu Valeria, inginer (Electrotehnică)
Ţilenski Silviu, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Chimie, Coloizi)
Ţiţelca Radu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizica), redactor coordonator Ţugulea Andrei, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Electrotehnică), redactor coordonator
Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor)
Vissarlon Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie)
Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie organica) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnicâ)
Zaharia Simion, inginer (Cinematografie)
Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Tehnica militară, Armament)
Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste Romînia. (Chimie biologica)
Zwecker Hugo, inginer (Metalotehnicâ, Metalurgie, Industria lemnului), redactor coordonator
I. ABREVIAŢII
ant.	antonim	1-	levo-	pl.
col.	coloană	m-	meta-	p.s.
const.	constant, constantă	mol.	moleculă	p.t.
d.	densitate	nr. at.	număr atomic	sin.
d-	dextro-	o-	orto-	sing.
gr. at.	greutate atomică	P-	para-	v., V.
gr. mol.	greutate moleculară	Pm pp-	pagină, pagini	var.
gr. sp.	greutate specifică	p.f.	punct de fierbere	
plural
punct de solidificare
punct de topire
sinonim
singular
vezi, Vezi
variantă
S-au folosit în Lexicon simbolurile standardizate.
II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE PREZENTATE ÎN LEXICON
A	Cs.	♦ ♦  .Construcţii (Construcţii ci-
Agr.	............Agrotehnică (Agronomie,
Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură)
Alim.	apa..........Alimentări cu apă
Arh.	......... Arhitectură
Arta................ . . . Artă
Arte gr. . ................Arte grafice
Astr.......................Astronomie
Av.........................Aviaţie (Construcţi i aeronau-
tice, Navigaţie aeriană)
B
Bet........................Beton
Biol.......................Biologie
Bot........................Botanică
C
Cad........................Cadastru
Canal....................... Canalizare
Cartog.....................Cartografie
C. f........................ Căi ferate (Construcţii de
căi ferate, Circulaţie, Exploatare)
Chim.......................Chimie (Generalităţi, Chi-
mie analitică,Chim ie anorganică, Chimie organică)
Chim. biol.................Chimie biologică
Chim. fiz..................Chimie fizică
Cinem......................Cinematografie
C/c. e.....................Calculul erorilor
C/c. pr...............	Calculul probabilităţilor
C/c. t................. . Calculul tensorial
C/c. v..................... . Calculul vectorial
vile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice)
D
Desen ........	Desen
Drum..............	Drumuri
E
£c......................Economie
Elt. ...................Electricitate şi Electrotehni-
că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ. ........	Energetică
Expl....................Explozivi
Expl. petr. ......	Exploatarea	petrolului	(Fo-
raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări)
F
Farm.	...............Farmacie (Produse farma-
ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică)
F/z. .........	Fizică (Fizică generală, Acus-
tică, Optică, Fizica moleculară şi atomică)
Fotgrm..................Fotogrammetrie
Foto....................Fotografie
Fund....................Fundaţii
G
Gen. ......... Generalităţi (Simboluri)
Geobot. . ..............Geobotanică
Geochim. ....... Geochimie
Geod. ......... Geodezie
Geofiz. ........ Geofizică
Geogr.	........	Geografie (Geografie fizică,
Geomorfoiogie)
Geol. ......... Geologie (Geologie generală, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală)
Geom. ......... Geometrie (Geometrie analitică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geot. ... .............. „ Geotehnică
H
Hidr. ..........	Hidraulică (Hidraulică sub-
terană, Hidrologie, Mecanica fluidelor)
Hidrot. ........	Hidrotehnică (Construcţii
hidrotehnice, irigaţii, Baraje, Căi navigabile)
I
Ig. ind. ........ Igienă industrială
li.................	Iluminat
ind. alim. .......	Industria alimentară (Indus-
tria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică)
Ind. ch. ....... .	Industria cărbunelui
ind. chim. .......	Industrii chimice (Tehnolo-
gie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, industria cauciucului, Fungicide)
ind.	lemn.	.......	Industria	lemnului
Ind.	petr......... . . .	industria	petrolului
Ind.	piei.	..... .. ., .	Industria	pielăriei
Ind.	st. c.	...... .	Industriasticlei şi aceramidi
Ind.	text.	.......	Industria	textilă (Filatură,
Tricotaje, Ţesătorie, Materii prime)
Ind. ţâr. .......	Industrii ţărăneşti
Inst. conf. .......	Instalaţii de confort (Venti-
laţie, Condiţionare, Calorifer)
inst. san. .......	instalaţii sanitare
L
Log. .........	Logică
M
Mat............ 	Matematice (Aritmetică, Al-
gebră, Trigonometrie, A-naliză matematică, Teoria mulţimilor)
Mat. cs. ........	Materiale de construcţie
(Industria cimentului, Materiale refractare, Lianţi)
Mec.  ............ 	Mecanică
Mec. fl. .......	Mecanica fluidelor
Meteor. ........	Meteorologie
Metg. .........	Metalurgie (Metalurgie fizi-
că, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor)
Mett.	.........	Metalotehnicâ (Prelucrare,
Utilaj, Turnătorie, Produse metalice, încercări de materiale)
Mine	......Mine (Exploatare, Utilaj mi-
nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări)
Mineral. ........	Mineralogie (Cristalografie)
Ms. ....Măsuri şi Unităţi de măsură
Mş. ..........	Maşini (Maşini de forţă,Me-
canisme, Maşini-unelte, Maşini de lucru , Organe de maşin i)
N
Nov.	.........	Navigaţie (Navigaţie fluvia-
lă şi maritimă, Construcţii navale)
Nomg.	.........	Nomografie
O
Opt. ................... . . Optică (Optică industrială şi
instrumentală)
P
Paleont.	.......	Paleontologie
Ped.	..........	Pedologie
Petr.	.........	Petrografie
Pisc.	.........	Piscicultură, Pescuit
Plast.	.........	Plasticitate
Pod. .........	Poduri (de lemn, metalice,
de zidărie, etc.)
Poligr. ........	Poligrafie
Prep. min. ......	Prepararea mecanică (a mi-
nereurilor şi a cărbunilor)
R
Rez. mol................ .	Rezistenţa materialelor (Elas-
ticitate)
S
Silv...................	Silvicultură
Stand................... .	Standardizare
St. cs. .	. . .............Statica construcţiilor (Sta-
bilitate)
St.........................Statistică
Stratigr.	. .............. Stratigrafie
T
Tehn.................... .	Tehnică (Generalităţi)	•
Tehn.	med.............. .	Tehnică medicală
Tehn. mii..................Tehnică militară (Arma-
ment, Fortificaţii, Gaze)
Te/c....................... Telecomunicaţii (Telefonie,
Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică)
Termot............	Termotehnică, Industria fri-
gului
Tnl........................Tunele
Topog.	. .............. Topografie
Transp............	Transporturi (rutiere, fero-
viare, navale, aeriene)
U
Urb........................ Urbanism
Ut......................... Utilaj
Z
Zool.......................Zoologie
Zoot.......................Zootehnie
S.Ş
1.	Şa, pl. şei. Ind. piei., Transp., Cs. V. Şea.
2.	Şabacâ, pl. şabace. Ind. text.: Broderie obţinută pe pînza, din găurele (ajur) efectuate în general prin unirea firelor de urzeală şi de bătătură, cu aţă albă mercerizată, bumbac sau mouline. Se foloseşte la cămăşi pentru bărbaţi, costume naţionale pentru femei, la feţe de mese, etc. Sin, (Moldova) Găurele.
3.	Şabâr, pl. şabăre. 1. Ind.hîrt.: Sin. Răzuitor de cilindru ■(v.), Curăţitor de cilindru.
4.	Şabâr. 2. Expl. petr.: Sin. Curăţitor de parafină pentru ţevi de extracţie (v. sub Curăţitor de parafină), Răzuitor de parafină pentru ţevi de extracţie.
5.	Şabâruire. Mett.: Sin. Răzuire manuală (v. sub Răzuirea pieselor metalice).
6.	Şablon, pl. şabloane. 1. Tehn., Gen.: Model în mărime naturală, care serveşte la ghidarea unei unelte pentru prelucrarea prin aşchiere ori prin deformare, ori a unui instrument pentru trasarea de piese,
sau care serveşte la limitarea unor porţiuni de suprafaţă pe cari se aplică o vopsea, ori sînt prelucrate prin împroşcare cu nisip, etc. Se poate folosi, fie conturul exterior, fie conturul unor părţi decupate în şablon, fie al unor găuri practicate în acesta. Exemple sînt: şablonul folosit pentru fasonarea pieselor cari compun osatura unei nave (v. fig.); şabloanele	^
secţiunilor palei de elice de
avion, în cari se decupează Şabloane folosite în construcţia de nave. negativul profilului paiei, la °) şablon rigid (pentru trasarea varan-diferite raze (cu înălţimile gelor); b) şablon deformabil, cu şipci şi înclinarea faţă de masa	cu piuliţe-fluture.
de lucru), pala prelucrînduse între secţiunile determinate prin şabloane, cu suprafaţă de trecere continuă; şablonul folosit pentru marcarea vagoanelor de cale ferată, a lăzilor, etc.; şabloanele folosite în industria textilă la imprimarea ţesăturilor, pe cale manuală, semimecanizată sau complet mecanizată (v. Şablon 3); şabloanele folosite în industria textilă la trasarea detaliilor pentru confecţiuni (v, Şablon 4); etc. Sin. (parţial) Gabarit.
7. ~ de tencuit. Cs.:	Şablon folosit pentru executarea
mulurilor sau a profilurilor lineare de tencuială sau de stuc, pe faţa elementelor de construcţie (şablon de tras muluri), sau pentru netezirea tencuielii pe feţele stîlpilor sau ale grinzilor. Şabloanele de tras muluri sînt formate dintr-o placă dejemn sau de oţel, care are marginea de lucru (care e întă-ntă, uneori, la şabloanele de lemn, cu o platbandă metalică) tăiată după conturul mulurilor sau al profilurilor cari trebuie executate (v. fig. a.*-e). Tencuirea (tragerea) mulurilor
şi a profilurilor se execută aplicînd un strat mai gros de mortar pe faţa zidăriei, a ieşindurilor ei sau a suportului mulurilor sau profilurilor (de ex, de rabiţ, dacă acestea sînt false) şi deplasînd apoi şablonul în lungul unor piese de
e	f
Şabloane de tencuit. o) şablon pentru fasonarea cornişelor; b) şablon pentru fasonarea canelurilor la stîlpi; c) şablon pentru finisarea tavanelor cu grinzi de beton ; d) şablon cu coadă pentru fasonarea mulurilor semicirculare; e) şablon extensibil pentru fasonarea profilurilor cari se îngustează; f) şablon extensibil pentru tencuirea stîlpilor prismatici de diferite dmensiuni transversale.
ghidaj, pentru a fasona profilurile sau mulurile, pentru a le netezi şi a îndepărta excesuI de mortar, ori rotind şablonul în jurul centrului de curbură al mulurilor circulare (v. fig. d). Şabloanele pentru netezit tencuiala pe stîlpi sau grinzi se compun din trei piese de lemn, îmbinate între ele prin şuruburi cu piuliţă-fluture, cari sînt trecute prin nişte locaşuri alungite pentru a putea fi folosite la piese de diferite grosimi (v. fig. f).
8.	~ de tras muluri. Cs.
V. sub Şablon de tencuit.
9.	~ de zugrăvit. Cs.; Tipar confecţionat din carton, în care sînt decupate desenele unui motiv decorativ, folosit la executarea zugrăvelilor imitaţie de tapet. Şabloanele de zugrăvit se execută, de obicei, în seturi, cari se suprapun pentru a se obţine motive decorative pol icrome.
io. ~ pentru tâiat geamuri.
Cs.; Şablon alcătuit din două piese de lemn solidarizate la unul dintre capete printr-o piesă transversală, celelalte capete culisînd în două tăieturi fasonate
Şablon
extensibil pentru geamuri.
1
Şablon
2
Şablon pentru montarea armaturilor*
într-o altă piesă de lemn, folosit pentru tăierea geamurilor la dimensiuni diferite (v. fig,).
1.	Şablon. 2. Tehn., Mett.: Instrument cu care se controlează ori se măsoară — cu precizie mică — dimensiunile lineare, sau unghiurile pieselor în curs de fabricaţie, ori ale anumitor părţi din lucrări de construcţie (de ex.: lungimile pieselor în timpul forjării, profilul unui şanţ în curs de săpare, etc.). Şablonul folosit în forjerie poate fi confecţionat din bandă de metal; şablonul folosit pentru verificarea calibrului secţiunii libere a găurii de sondă (în general tubată) şi pentru verificarea secţiunii libere a materialului tubular înainte de introducerea lui în sondă e format dintr-un cilindru de tablă; şablonul pentru profilul şanţurilor e confecţionat din scînduri sau din şipci; etc. Sin. Şablon de control, Patron. Sin. parţial (la căile ferate) Tipar.
2.	~ de control. Tehn. V. Şablon 2.
3.	Şablon. 3. Ind. text.: Dispozitiv folosit la imprimarea cu şabloane a ţesăturilor, pe cale manuală, semimecanizată sau complet mecanizată.
Şablonul e confecţionat dintr-o ramă dreptunghiulară de lemn uscat, de duralumin sau de table de oţel stanţate, pe care se întinde o sită din fire de mătase naturală sau din fire sintetice, ori de bronz fosforos. Rama trebuie să fie stabilă la diferite deformaţii în timpul procesului de lucru, să fie uşoară, rezistentă la uzură şi să permită fixarea uşoară a sitei, ca şi 'schimbarea acesteia.
Sitele sînt numerotate după numărul de ochiuri pe 1 cm2, iar alegerea sitei pentru confecţionarea şabloanelor e funcţiune de fineţea desenului care urmează să fie aplicat pe ţesătură.
Desenul, pe sita şablonului, se obţine cu ajutorul unui strat de gelatină sensibilizată cu bicromat de amoniu. O placă de sticlă sau de celuloid, pe care s-a desenat cu tuş negru o parte din întregul desen care corespunde unei culori, se aşază pe sita acoperită cu stratul de gelatină sensibilizat, se iluminează cu o sursă luminoasă suficient de puternică, după care porţiunile acoperite de desen rămase solubile se îndepărtează prin spălare.
Fiecare şablon corespunde unei culori a desenului respectiv. Şablonul are fixate de ramă repere la distanţă egală cu a gli-sierelor de pe şina mesei de imprimat, distanţă care reprezintă un raport.
4.	Şablon. 4. Ind. text.: Tipar confecţionat d in carton presat bine lustruit, care reprezintă un detaliu de îmbrăcăminte (piept, spate, mîneci, guler, etc.) în mărime naturală şi serveşte la însemnarea (încadrarea) pe materialul textil (ţesătură sau tricot) a detaliilor cari compun produsul respectiv. Pe toată lungimea conturului său, şablonul are aplicată, prin ştampilare, emblema întreprinderii sau alte semne, cari indică controlul dimensiunilor şablonului şi originalitatea sa.
Forma şi mărimea şabloanelor influenţează simţitor cantitatea pierderilor. Cu cît forma tiparelor e mai simplă şi mai apropiată de forma dreptunghiulară, cu atît pierderile sînt mai mici. De altă parte, cu cît dimensiunile tiparelor încadrate sînt mai variate, cu atît se reduc mai mult pierderile.
Pentru determinarea dimensiunilor şi a formei şabloanelor se folosesc linii de construcţie, determinate de dimensiunile corpului. Dimensiunea principală, faţă de care se determină celelalte dimensiuni, e perimetrul bustului. La măsurile aplicate pentru determinarea dimensiunilor şi a formei şabloanelor se adaugă sau se scad anumite dimensiuni de corectură, astfel încît produsul să ia forma corpului, sau anumite corecturi de modă. — La dimensiunile reale ale şabloanelor se adaugă plusul necesar cusăturilor de asamblare a pieselor produsului textil în procesul de confecţionare.'—Conturele şabloanelor
unice, pe cari sînt încadrate şabloanele produsului respectiv» sînt uneori perforate, astfel încît la şablonare (v. Şablonare 4, şi încadrare 2), cînd se aplică şablonul unic peste prima foaie de şpan (v.), se poate trece cu o cîrpă moale, înmuiată în praf de cretă sau de talc, sau cu un săculeţ confecţionat dintr-o ţesătură rară, cu astfel de substanţe în praf, uneori cu un lichid colorat, peste porţiunile perforate ale şablonului, unic, pentru a reproduce pe materialul textil forma şabloanelor.
Şabloanele pot fi: etalon, de lucru, ajutătoare şi de control.
Şabloanele etalon sînt de carton presat bine lustruit, care se confecţionează în secţia de modele. Pe el sînt scrise toate dimensiunile, semnătura constructorului şi se aplică stampila fabricii.
Şablonul de lucru e confecţionat din carton presat, bine lustruit, obţinîndu-se prin reproducerea după şablonul etalon şi corespunzînd întocmai acestuia. Pe el se lipesc etichete sau se scriu direct dimensiunile detaliului, numărul modelului, talia şi grosimea.
Şabloanele ajutătoare se confecţionează din materiale rezistente, din tablă, furnir, sau din carton presat, îmbrăcat pe margini cu tablă. Şabloanele ajutătoare se folosesc la operaţia de tăiere directă (croire) a produselor cu detalii simple, la maşinile de tăiat fixe. Tăierea după şabloanele ajutătoare se face direct, fără o încadrare prealabilă a detaliilor pe materialul textil.
Şablonul de control e folosit la verificarea calităţii detaliilor tăiate (croite). Şablonul de control e un instrument cu ajutorul căruia se controlează sau se măsoară dimensiunile sau unghiurile unei piese în cursul procesului de fabricaţie. în lipsa şabloanelor de control se pot folosi tabele, în cari sînt desenate conturele minimale ale detaliilor şi se dau dimensiunile respective, necesare controlului.
5.	Şablon. 5. Mett.: Unealtă de formare constituită dintr-o lamă sau dintr-o placă de lemn ori metalică, de regulă rigidizată, care serveşte la executarea cavităţii anumitor forme de turnătorie. Şablonul e folosit, de exemplu, la formarea de piese reprezentînd corpuri de revoluţie,
' în cazul turnării unui număr mic de astfel	,
de piese, cînd confecţionarea modelului nu e rentabilă (v. Formare cu şablon, sub Formare). Marginea de lucru a şablonului reprezintă negativul profilului care trebuie realizat la formă. Şablonul poate avea mişcare ghidată, fie de translaţie, fie de rotaţie.
6.	aparaf de formare cu Mett.:
Aparat folosit în turnătorie la executarea formelor de turnare cari au forma de corpuri de revoluţie, şi care e compus dintr-un şablon (v. Şablon 5), din unu sau din mai multe braţe cari îl suportă şi dintr-un ax metalic în jurul căruia e rotit şablonul la formare (v. fig.). Axul se dispune orizontal sau vertical, după forma piesei care se prelucrează.
cu braţ. Mett.; Sin. Aparat de
formare cu şablonul (v. Şablon, aparat de formare cu ~).
8.	Şablon. 6. Poligr.: Formă de tipar pentru procedeul de tipar serigrafic (v. sub Tipar). Sin. Sită.
9.	Şablon pentru montarea armaturilor. Cs.; Dispozitiv folosit pentru asamblarea barelor cari alcătuiesc armatura
Aparat de formare cu şablon.
1) suportul (crapodina) şablonului; 2) ax („portdrapel"); 3) şablon de lemn; 4) marginea activă, metalică, a şablonului; 5) inel pentru fixarea pe înălţime a balamalei şablonului.
Şablon pentru tăiat lamele de parchet
3
Şablonare
elementelor de beton armat, în vederea măirii productivităţii muncii. Şabloanele pentru montarea armaturilor se confecţionează din lemn şi au forma şi dimensiunile corespunzătoare armaturilor cari trebuie confecţionate.
/. Şablon pentru montarea carcaselor, cu un	singur	post de
lucru.
1) suporturi; 2) ţdu_ iapi	cu crestături;
3)	chingă cu consolă pentru depozitarea barelorde oţel-beton;
4)	bare	fasonate;
5)	carcasă	montată.
în fig. / şi II sînt reprezentate două tipuri de şabloane folosite pentru confecţionarea carcaselor de armare, iar în
fig. III e reprezentat un şablon folosit pentru confecţionarea reţelelor mari.
II. $ab!on pentru montarea carcaselor, cu două posturi de lucru.
III. Şablon pentru montarea reţelelor mari.
7.	Şablonare. 5. Expl. petr.: Operaţie de verificare a materialului tubular (prăjini, ţevi, burlane) utilizat la sonde, în vederea stabilirii abaterilor de diametru produse în raport cu dimensiunea nominală, ca urmare a uzurii, a deformării, etc.
în funcţiune de gradul de uzură al materialului tubular şablonat, se face sortarea materialului pe categorii de uzură.
Şablonarea prăjinilor de foraj consistă în verificarea diametrilor exteriori şi a conicităţii f Netelor şi se execută cu şabloane speciale, construite din tablă de oţel cu grosimea de 5 mm. ■ :	.
Şablonul de prăjini de foraj e un dispozitiv simplu, cu o deschidere de dimensiunea la care se şablonează, şi care se aşază sau se plimbă pe corpul prăjinii, şi cu o toartă de care şablonul se prinde cu mîna, pentru a putea fi manevrat. Marginile deschiderii şablonului sînt tratate termic, pentru a li se mări rezistenţa mecanică (la 150 kgf/mm2), astfel încît şablonul să nu-şi piardă dimensiunile prin uzură.
Verificarea diametrului prăjinii se face pe corpul acesteia şi în zona de prindere în pene,
Fig. / a reprezintă un şablon pentru verificarea diametrului exterior al prăjinii de foraj, iar fig. / bunul pentru verificarea
î. ~ pentru tâiat lamele de parchet. Cs.: Cutie de lemn formată dintr-un fund şi doi pereţi laterali cari au o tăietură dispusă într-un plan la 45° faţă de planul longitudinal, folosită
Şablon pentru tăiat lamele de parchet la 45°.
?) şablon; 2) lamele de parchet.
latăiereaoblică (la 45°) a capetelor lamelor de parchet (v. fig.).
2.	Şablon, tipar-^. Po//gr.; Sin. Tipar serigrafic, (v. sub Tipar), Serigrafie, Tipar cu sită.
3-	Şablonare. 1. Tehn.: Operaţia de trasare (v.) cu ajutorul unui şablon (v. Şablon 1).
4.	Şablonare. 2. Tehn.: Operaţia de dare a formei (fasonare) prin aşchiere sau prin deformare plastică, controlată cu ajutorul unui şablon (v. Şablon 1).
s. Şablonare. 3. Mett.: Formare cu şablonul (v. sub Formare 3).
s. Şablonare. 4. Ind. text.: Operaţia de aşezare a şabloanelor pe materialul textil — din care se va confecţiona produsul de îmbrăcăminte— astfel încît să se realizeze economie de materiale şi, totodată, să se obţină semifabricate de calitate superioară. V. încadrare 2.
I.	Şablon pentru verificarea diametrului exterior al corpului prăjinii (a) şi pentru verificarea conicităţii părţii filetate la prăjini şi la racorduri speciale (b).
conicităţii părţii filetate la prăjinile de foraj şi la racorduri speciale.
Şablonarea garniturii de ţ e v i d e extracţie se execută în cazul producerii unui accident tehnic care afectează garnitura de ţevi de extracţie (de ex.: prinderea ţevilor la puţ în timpul unei operaţii de intervenţii executată cu această garnitură, înnisiparea ţevilor, etc.). Operaţia de şablonare se execută pentru verificarea diametrului interior al garniturii de ţevi (care eventual ar fi putut fi modificat în urma accidentului care a provocat prinderea coloanei de ţevi la puţ)şi pentru stabilirea posibilităţii de introducere prin ţevi a unei scule de instrumentaţie (de ex. cuţit introdus prin ţevi).
Şablonarea ţevilor de extracţie se face cu un şablon de tablă subţire (0,5***1 mm), care se introduce cu cablu, avînd deasupra sa o prăjină grea.
Dacă ţevile de extracţie au suferit vreo deformaţie în urma accidentului din sondă (de ex. turtirea coloanei), şablonul se opreşte în punctul unde garnitura de ţevi e deformată şi se deformează (se ovalizează) şi el, dînd astfel indicaţii asupra adîn-cimii la care sînt prinse ţevile.
Şablonarea coloanei consistă în cercetarea interiorului unei coloane de burlane şi se execută ca măsură de prevedere, pentru a stabili existenţa şi poziţia unei eventuale deformaţii a coloanei. Operaţia e similară măsurării sau verificării generale a diametrului, însă scopul măsurării e de a stabili dacă nu s-a modificat diametrul coloanei la interior (ca urmare a unei eventuale deformaţii), astfel încît să se poată introduce în sondă, prin coloană, fără risc de înţepenire, o anumită sculă de instrumentaţie sau un aparat de fund.
II. Şablon de coloană
1*
Sabota
4
Şaiba
Operaţia de şablonare se execută cu ajutorul unui şablon de coloana (v. fig. II), care e un burlan (cu reducţie şi cu filet, pentru racordarea la garnitura de prăjini sau de ţevi pentru lansare), avînd diametrul exterior apropiat, ca dimensiune, de diametrul interior al coloanei tubate care se verifică,
1.	Sabota, pl. sabote. Ut., Tehn.: Piesă de metal care susţine nicovala, la anumite ciocane mecanizate, şi care e rezemată elastic pe fundaţia ciocanului. Pentru realizarea unui grad de deformare adecvat, suma greutăţilor nicovalei şi a şabotei trebuie să fie de 10---20 de ori mai mare decît greutatea berbecului. V. fig. I, IV, V, IX, etc., sub Ciocan mecanizat.
2.	Şaft, pl. şafturi. Ind. text.: Sin. Ratieră (v.).
3.	Şagrinaj. Mineral.: Aspectul neomogen, cu numeroase asperităţi (scobituri, zgîrieturi, etc.) al suprafeţei (în special al celei superioare) a granulelor minerale dintr-o secţiune subţire, obţinut în operaţia de şlefuire şi pus în evidenţă, mai mult sau mai puţin pronunţat, de razele de lumină refractate, cari străbat secţiunea.
La nivelul acestor asperităţi, mici şi neregulate, razele de lumină — în funcţiune de unghiul lor de incidenţă şi de indicii de refracţie ai mediului străbătut—suferă o refracţie simplă (în unele puncte, cari devin luminoase) sau totală (în alte puncte, cari devin întunecate). Prin aceasta, asperităţile apar bine pronunţate, scoţînd în relief conturele şi suprafeţele plane ale mineralelor componente din secţiunea subţire.
4.	Şagrinare. Ind. piei.: Operaţia de finisare, prin imprimarea pe faţa pieilor, a unui relief, numit şagrin, care imită desenul natural al altor piei sau care reprezintă un desen de fantezie, pentru a obţine piei mai frumoase, din sortimente mai puţin valoroase, sau pentru a acoperi unele defecte de suprafaţă. Prin şagrinare se acoperă faţa pieilor de bovine cari nu pot fi finisate neted din cauza defectelor de suprafaţă (zgîrieturi şi răni vindecate, etc.), se obţin din piei comune (de oaie, de porc, şpalturi, etc.) imitaţii de piei de animale rare (focă, crocodil, reptile, etc.), sau se obţin piei cu desene cari nu corespund nici unui desen natural, însă sînt căutate în marochinărie sau în tapiserie (piele antică, piele de mobile, etc.).
Şagrinarea poate fi efectuată manual sau mecanizat.— Şagrinarea manuala se face cu ajutorul unor role gravate cu desenul respectiv şi montate pe suporturi cari permit deplasarea lor pe suprafaţa pielii.— Şagrinarea mecanizata se execută cu maşini de şagrinat, cari pot fi: maşini cu role rotitoare, maşini cu cilindre rotitoare, maşini cu plăci şi cu o rolă de presare (cu masă fixă sau mobilă), sau prese hidraulice. Azi sînt folosite numai ultimele două tipuri, iar dintre maşinile de şagrinat cu plăci şi cu rolă de presare e folosit numai tipul cu o placă şi cu masă fixă. Dacă la maşină se montează o placă netedă, maşina de şagrinat şi presa hidraulică pot fi folosite ca presă de călcat (de satinat).
Maşina do şagrinat cu o placă şi cu masă fixă e constituită, în principal, din două coloane verticale dejontă, unite la ambele capete prin cîte o traversă orizontală. în acest cadru sînt montate (paralel cu traversele) placa gravată şi masa de presare. Placa metalică de şagrinare e amovibilă şi e solidarizată cu şuruburi într-o cutie care poate fi încălzită cu abur. Sub aceasta e montată masa de presare. Elementul activ al mesei e o curea de piele tăbăcită cu crom, acoperită cu o bandă de pîslă ţesută. Pielea care urmează să fie şagrinată se aşază pe masă cu faţa în sus. Presarea pielii pe placa gravată se face cu ajutorul unei roţi acţionate de un şurub fără fine, care împinge în sus pielea. Lungimea de lucru a maşinii poate atinge 3000 mm.
Presele hidraulice de şagrinat au acelaşi principiu de acţionare dar folosesc presiuni de lucru mai mari (180---200 at) decît celelalte maşini de şagrinat. Maşinile recente sînt echipate cu dispozitive automate de declanşare şi cu dispozitive de protecţie.
5.	Şai. 1. Ind. text.: Postav fin de culoare albă, întrebuinţat la confecţionarea pantalonilor pentru bărbaţi, cari se poartă în mediul rural din unele regiuni ale ţării (de ex. în Oltenia, în Argeş, etc.).
e. Şai. 2. Ind. text.: Stofă fina vărgată, numirea derivînd de la postavul şai (v. Şai 1).
7.	Şaibâ, pl. şaibe. 1. Tehn.: Sin. Roată de transmisiune mică, de regulă fără spiţe (v. sub Roată). Termen de atelier.
8.	Şaiba. 2. Tehn., Mett.: Piesă constituită dintr-o placă (cu grosimea mică în raport cu celelalte două dimensiuni), avînd o perforaţie şi un contur de formă adecvată scopului în care e folosită, servind ca adaus între o piuliţă sau capul unui şurub şi piesa asamblată prin acesta. Şaibele sînt folosite la şuruburile pentru asamblarea pieselor de metal, de piele, de mase plastice, de lemn, etc. Prin aşezarea şaibei între piuliţă sau capul şurubului şi piesa asamblată alăturată se urmăreşte, după caz: realizarea unei bune aşezări a piuliţei sau a capului şurubului chiar pe suprafeţe cari nu sînt corect uzinate sau suficient de netede ; real izarea forţei de strîngere pe o suprafaţă mai mare decît suprafaţa de reazem a piuliţei sau a capului şurubului; protecţia suprafeţei piesei contra degradării, la rotirea piuliţei sau a şurubului; asigurarea şurubului sau a piuliţei contra rotirii lor în timpul funcţionării, adică a auto-deşurubări i.
Şaibele se confecţionează din metal (de obicei oţel carbon moale sau alamă), din mase plastice, din lemn, etc., după condiţiile în cari vor fi folosite (de ex. din alamă, cînd trebuie să aibă proprietăţi antimagnetice sau să fie bune conducătoare de electricitate).
De obicei, şaibele se confecţionează din bandă sau din foi, prin ştanţare, urmată de curăţire prin dare la tobă şi debavu-rare; şaibele pentru profiluri Uşi X se confecţionează din bandă laminată cu secţiunea standardizată, corespunzătoare profilului ia care sînt folosite. Unele şaibe rotunde, mai groase, se pot confecţiona şi prin strunjire din bară. Şaibele metalice de siguranţă, confecţionate din oţel carbon laminat la cald sau din benzi de oţel laminat la rece, sînt deformate, călite şi revenite, astfel încît să rămînă elastice. Ele nu se execută din alamă decît în cazul cînd servesc la asigurarea contra autode-şurubării a şuruburilor şi a piuliţelor de alamă.
De regulă, gaura pentru tija şurubului e rotundă, însă uneori se folosesc şaibe cu gaură pătrată (de ex. la asamblările pieselor de lemn).
De obicei, şaibele au conturul circular (în care caz se numesc şi rondele); mai rar au conturul pătrat, iar şaibele de siguranţă au conture de forme diferite, corespunzătoare modului de asigurare.
Din punctul de vedere al prelucrării şi al calităţii feţelor, se deosebesc: şaibe brute, cari sînt confecţionate din benzi sau din foi laminate (la cald), fără prelucrarea ulterioară a feţelor; şaibe s e m /-prelucrate, cari sînt confecţionate din benzi sau din foi laminate la rece, cu suprafaţa netedă; şaibe prelucrate, cu feţele prelucrate prin aşchiere şi cu muchia superioară teşită, gaura executîndu-se însă, de obicei, prin ştanţare.
Din punctul de vedere al utilizării, se deosebesc: şaibe obişnuite, şaibe pentru profiluri şi şaibe de siguranţă.
Şaibă obişnuită: Şaibă care serveşte ca adaus între o piuliţă şi o piesă asamblată prin şuruburi, pentru realizarea unei bune aşezări a piuliţei, pentru repartizarea forţei de strîngere pe o suprafaţă mai mare decît suprafaţa piuliţei şi pentru protejarea suprafeţei piesei contra degradării, la rotirea piuliţei. Sin. Şaibă simplă.
Şaibă
5
Şaibă
/. Şaibe obişnuite. a) şaibă brută rotundă cu gaură rotundă, pentru aşezare pe metal; b) şaibă brută rotundă, cu gaură rotundă, pentru aşezare pe lemn; c) şaibă brută rotundă» cu gaură pătrată, pentru lemn; d) şaibă brută pătrată, cu gaură rotundă, pentru lemn; e) şaibăsemiprelucrată; f) şaibă prelucrată.
Şaibele obişnuite (v. fig. /) pot avea contur circular şi gaură rotundă, contur circular şi gaură pătrată, sau contur pătrat şi gaură circulară.
Ele pot fi brute, se-miprelucrate sau prelucrate. Şaibele brute şi semiprelucrate se execută fără teşitură, iar cele prelucrate se execută cu sau fără teşitură. Şaiba pentru curelărie e o şaibă brută rotundă, cu gaură circulară.
Şaibă pentru profiluri: Şaibă obişnuită, utilizată în construcţii metalice, la fixarea şi îmbinarea prin şuruburi a oţelului profilat (oţel U şi oţel I). Şaibele pentru profiluri Uşi X (v. fig. //) sînt pătrate, cu gaură rotundă, avînd feţele mari neparalele, cu o înclinare corespunzătoare înclinării tălpilor prof i Iur i lor (şa i-ba pentru profil U are înclinareade 8%, iar pentru profil I, înclinarea de 14%).
Şaibă de siguranţă:
Şaibă care serveşte la asigurarea şuruburilor sau a piuliţelor contra autodeşurubării acestora, prin rotire, în timpul funcţionării. Şaibele de siguranţă au construcţii şi forme diferite, după felul în care acţionează şi după locul în care sînt montate.
După modul de realizare a asigurării, se deosebesc: şaibe îndoite, la cari asigurarea se obţine datorită formei lor, şi şaibe elastice, la cari asigurarea se obţine prin forţă.
Şaibele e I a s-t/ce sînt folosite, în special, în mecanica fină, în construcţia de aparate electrice, etc.; ele sînt executate prin ştan-ţare din benzi sau foi de oţel, deformate şi apoi căiite şi revenite, pentru a căpăta elasticitate, astfel încît la strîngerea Piuliţei sau a şurubului ia naştere o forţă axială suplementară
Mai frecvent folosite sînt şaiba elastica bombata şi şaiba elastica curbată (v. fig. lila şi b), numite şi r o n d e I e e I a s-
II. Şaibe pentru profiluri, o) şaibă pentru profil U ; b) şaibă pentru profil X*
IV. Şaibe de siguranţă, îndoite, o) şaibă de siguranţă cu un umăr; a' şi a") şaibă cu un număr montată la piuliţă, respectiv la capul şurubului; a'") şaibă cu umăr scurtat rezemat de un prag al piesei, montată la capul şurubului; b) şaibă de siguranţă cu două umere; b') şaibă cu două umere montată la capul şurubului; c) şaibă de siguranţă cu nas exterior; c' şi c") şaibă cu nax exterior montată la piuliţă, respectiv la capul şurubului; d) şaibă de siguranţă cu nas interior; d') şaibă cu nas interior montată la o
piuliţă crenelată.
care măreşte momentul necesar pentru desfacerea înşurubării, datorită creşterii frecării şi gri păr i i. Sin. Rondelă elastică,
III. Şaibe de siguranţă, elastice, o) şaibă bombată; b) şaibă curbată; c) şaibă cu dinţi exteriori; d) şaibă cu dinţi interiori; e) şaibă bombată, cu dinţi exteriori.
tice bombate, respectiv curbate, cari se aplati-sează (se îndreaptă) la strîngerea şurubului sau a piuliţei.
Şaiba elastica cu dinţi, exteriori sau interiori (v. fig. III c şi d), se foloseşte în special cînd pe lîngă asigurare trebuie realizat şi un bun contact metalic prin dinţii cari se imprimă în material (de ex. la punerea la pămînt a motoarelor şi a aparatelor electrice, în cazul carcaselor lăcuite şi al racordurilor electrice prin şuruburi, dacă suprafeţele clemelor sînt executate din aluminiu). Şaibele elastice cu dinţi se folosesc Ia îmbinări prin şuruburi, cari se desfac rar, deoarece dinţii (căliţi) ai şaibelor desprind aşchii de pe material.— Şaiba elastică bombată, cu dinţi exteriori (v. fig. III e), e o şaibă bombată, avînd dinţii pe canturi. Asigurarea se realizează cu o singură şaibă elastică.
Şaibele îndoite, folosite în special în construcţia de maşini, sînt executate prin ştanţare, din oţel carbon moale, alamă, etc., şi au o formă specială, astfel încît prin deformare
(îndoire) să se aşeze pe de o parte pe capul şurubului sau pe piuliţă, iar pe de altă parte pe piesă, asi-gurînd astfel, prin forma sa adecvată, imposibilitatea răsucirii relative.
Şaiba îndoită (v. fig. IV) e constituită dintr-un disc perforat, rotund, avînd unu sau două umere (urechi) la periferie (şaibe de siguranţa cu un umâr, respectiv cu doua umere)sau cu un nas (pinten) la periferie ori pe conturul găurii (şaibe de siguranţa cu nas exterior, respectiv cu nas interior). Şaibelecu umăr şi cele cu nas exterior sînt folosite pentru a împiedica deşuru-barea piui iţelor exa-
gonale şi a şuruburilor cu cap exagonal, iar şaibele cu nas interior sînt folosite pentru a împiedica deşurubarea piuliţelor cu eaneluri. în primul cag se montează cîte o şaibă de
Şaibă cu pinten
6
Şaliră
siguranţă atît la capul şurubului, cît şi la piuliţă, iar în cazul şaibelor cu nas interior e suficientă o singură şaibă.
La şaibele cu un umăr, acesta e răsfrînt peste o muchie a piesei, iar o parte a şaibei e îndoită şi alăturată de exagonaul capului şurubului, respectiv al piuliţei; la şaibele cu două umere, al doilea umăr e îndoit şi e alăturat de exagonul piuliţei, respectiv al capului şurubului. Uneori, umărul nu e răsfrînt, ci e scurtat, astfel încît şaiba să se rezeme de un prag al piesei. La şaibele cu nas exterior, acesta e răsfrînt şi e introdus într-o gaură executată cu burghiul în piesa asamblată, iar o parte a şaibei e îndoită şi e alăturată de exagonul piuliţei, respectiv de cel al capului şurubului; la şaibele cu nas interior, acesta e răsfrînt şi e introdus într-un canal longitudinal, executat în tija filetată a şurubului, iar o parte a şaibei e îndoită şi e introdusă într-o canelură a unei piuliţe speciale (cu caneluri).
1.	~ cu pinten. Mett.: Sin. Şaibă cu nas. V. sub Şaibă 2.
2.	~ cu urechi. Mett.: Sin. Şaibă cu umăr. V. sub Şaibă 2.
3.	/v/ elastica. Mett.: Sin. Rondelă elastică. V. sub Şaibă2.
4.	Şaiba de şlefuit. Ut., Cs.: Sin. Roată de şlefuit. V. sub Polizor 1.
5.	Şaiba elastica. Rez. mat.: Placă plană subţire, supusă la acţiunea unor forţe exterioare paralele cu planul median (supusă la o stare de tensiune plană generalizată). Sin. Grindă-perete, această numire fiind mai frecvent folosită în cazul unui contur dreptunghiular.
6.	Şaiba elastica spintecata. Mett.: Sin. Inel de siguranţă (v.), Inel-resort, Inel Grower, Şaibă Grower.
7.	Şaiba Grower. Mett.; Sin. Inel de siguranţă (v.), Inel-re-sort, Inel Grower.
8.	Şaiba oscilanta. Mş.; Mecanism spaţial de transformare a mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie, folosit la maşinile agricole de recoltat, pentru antrenarea organului activ (a cuţitului). E constituită din arborele 1 (v. fig.), care are la un capăt un fus înclinat
faţă dezaxa acesteia	<+
cu un unghi a. Pe fus	1
e montată, prin inter- —	—=—Z--^-----=-----
mediul adoi rulmenţi, şaiba 3, care are două cepuri diametral o-puse pe cari se montează, prin articulaţie, furca 4, care face corp comun cu axul 5. La cel de al doilea capăt, axul 5 are un cot 6 care, prin intermediul elementului 7, antrenează bara cuţitului 8. Pentru a funcţiona corect e necesar ca axa arborelui 1, axa fusului 2, axa şaibei 3 (axa comună a celor două cepuri) şi axa axului 5 să se intersecteze în punctul 0, iar axul 5 să fie perpendicular, pe arborele 1 şi pe axa cuţitului 8. Transformarea mişcării de rotaţie a arborelui 1 în mişcare de translaţie a cuţitului se realizează în felul următor: şaiba montată pe fusul 2, la o rotaţie a arborelui 1, oscilează cu un unghi egal cu 2a şi, prin intermediul furcii, imprimă o mişcare oscilatoare axului 5 care, prin intermediul braţului 6, antrenează în mişcare de translaţie cuţitul 8.
Mecanismul cu şaibă oscilantă e foarte mult folosit în special la maşinile de recoltat cu aparat de tăiere frontal.
9.	Şainer, pl. şainere. Nav.: Sin. Seiner. V. sub Navă pescărească, sub Nava.
io.	Şal, pl. şaluri. 1. Ind. text.: Obiect auxiliar de îmbrăcăminte, ţesut sau tricotat în fîşii cu lăţimi (20---40 cm) şi lungimi diferite (circa 150 cm), cu franjuri ia capete, care e purtat de bărbaţi, copii, etc., în anotimpul răcoros, înfăşurat în jurul gîtului, Sin. Fular,
11.	Şal. 2. Ind. text.: Fîşie de ţesătură sau de tricot, simplă sau cu desen, cu broderii de lînă, de mătase, etc., de diverse forme şi dimensiuni, cu franjuri, pe care femeile o poartă pe cap sau pe umeri.
12.	Şal.3. Ind. text.: Guler, de blană sau de stofă, de formă convexă, de la paltoanele pentru bărbaţi şi femei, cum şi de la unele modele de veste bărbăteşti. Sin Guler şal.
13.	Şal. 4. Transp.: Sin. Sal (v. Sal 2).
14.	Şaland, pl. şalande. Nav. V. sub Navă tehnică, sub Navă.
îs. Şalandâ. pl. şalande. Nav., Hidrot.: îmbarcaţiune metalică de construcţie specială, remorcată (v. Şalander) sau autopropulsată, folosită în lucrările hidrotehnice, fluviale şi maritime, pentru transportul unor materiale (de ex. materialul săpat prin dragare, an-rocamente, blocuri pentru diguri, etc.). Capacitatea lor variază de la 50-100 m3 la şalandeie folosite în apejejnte ^ cameră etanşă; 2) clapete pentru golirea materia-noare, pina la	(u[uL
cîteva mii de tone la cele folosite pe mare. în lung, şalandeie folosite pentru materiale în vrac sînt compartimentate în magazii în formă de pîlnie, pentru depozitarea materialului dragat. Descărcarea acestui material se face automat, prin porţi rabatabile, aşezate pe fundul navelor, şi a căror deschidere e asigurată prin mijloacele mecanice de pe bord. Flotabilitatea şalandu-lui e asigurată de o serie de compartimente etanşe, laterale.
Dacă şalandeie nu au mijloace de autopropulsiune ele sînt remorcate, mai multe deodată, pe distanţe cari, din punctul de vedere economic, nu trebuie să depăşească 5***6 km,
16.	Şalander, pl. şalandere. Nav.: Remorcher sau şalupă cu motor de putere mică, folosit la remorcarea şalandelor la locul de descărcare a materialului dragat.
17.	Şalâu, pî. şalăi. Zoo/., Pisc.: Lucioperca lucioperca L. Specie de peşte, formă de apă dulce din familia Percidae, cu lungimea medie variind între 40 şi 70 cm şi greutatea între 1 şi 4 kg (excepţional 1,20 m şi 8***15 kg). Are corpul fuziform, puţin comprimat lateral, botul scurt, gura terminală mare, armată cu dinţi pe maxilare, palatine şi vomer; e acoperit cu soiţi ctenoizi mici. Colorat în verzui-cenuşiu-plumburiu pe spate, are laturile argintii cu 8*-*13 dungi închise transversale.
Formă de ape dulci, limpezi, lin curgătoare, cu fundul tare, pietros, dar în special nisipos, lipsit de vegetaţie, nu evită nici apele uşor salmastre din limanuri sau din faţa gurilor Dunării. Răpitor prin excelenţă, se hrăneşte cu peşti, crustacee, viermi, insecte, consumînd zilnic cantităţi de hrană egale cu 3,3---5,1 % din greutatea sa proprie. Matur sexual la 3---4 ani, se reproduce cînd temperatura apei a atins 7**'8° (martie-april ie) depunînd icrele pe funduri nisipoase, în gropi construite dinainte aproape de mal.
Se pescuieşte, în special, cu năvodul, toamna şi iarna, sub gheaţă. Carnea, albă, gustoasă, deşi nu are decît un conţinut redus de grăsimi (0,2--*0,6%), e mult apreciată, consumîndu-se proaspătă.
Prezentînd o mare importanţă economică se cultivă ca specie auxiliară în gospodăriile piscicole naturale şi chiar în cele amenajate (Sandrocultură).
îs. Şalirâ, pl. şalire. Tehn.: Daltă (v.)specială pentru prelucrarea Vocilor de tărie medie, avînd lungimea tăişului de 25---60 mm.
W^VWv\A/VW:
Schema cinematică a unei şaibe oscilante.
- SjSO
Secţiune transversală printr-o şalandă.
Şalupă
7
Şampanie
1.	Şalupă, pl. şalupe. Nav. V. sub îmbarcaţiune.
2.	Sambraj. Tehn. mii.: Coeficient caracteristic gurilor de foc şi reprezentînd raportul dintre aria secţiunii camerei de încărcare şi aria secţiunii părţii ghintuite a gurii de foc.
3.	Şamoa. Ind. piei. V. Chamois.
4.	Samotâ. Mat. cs.: Material refractar folosit sub formă de blocuri sau de cărămizi la zidirea cuptoarelor (v. Refractar, produs ~). Se fabrică, fie din argilă arsă în bulgări, folosită ca material degresant pentru produsele de argilă arsă, concasată şi sortată pe sorturi granulare, fie din deşeuri ceramice conca-sate fin şi sortate. în ultimul caz, şamota are caracteristicile mai inconstante decît şamota obţinută special prin arderea argilei. Cînd argila e refractară, se obţine o şamotă refractară şi se.foloseşte la degresarea materialelor pentru produsele refractare de şamotă. După temperatura de ardere a argilei, se obţine o şamotă „sus arsă“, cînd arderea se face la peste 1000°, în care caz produsele degresate au contracţiuni mai mici, dar rezistă mai puţin la şoc termic, sau o şamotă „jos arsă“, cînd arderea se face la 700---8000, în care caz materialele sînt mai rezistente la şoc termic.
5.	Şampanie. Ind. alim.: Vin spumos saturat cu bioxid de carbon pe cale naturală. Se obţine prin refermentarea vinurilor de masă albe şi roz cu adaus de zahăr, în vase închise ermetic (sticle speciale sau rezervoare de mare capacitate). Procesul tehnologic pentru obţinerea şampaniei comportă vinificaţia şi şampanizarea.
Vinificaţia foloseşte struguri din soiurile pure Pinot gris, Pinot noir, Traminer, Chardonnay, cu concentraţia de 170---200 g zahăr/l şi aciditatea de 5***6°/00 (exprimată în acid sulfuric). Sortarea strugurilor se face chiar la cules, îndepăr-tînd pe cei mucegăiţi, cruzi. Apoi strugurii sînt prelucraţi cu fuloegrapompele şi se separă mustul ravac, care se foloseşte la obţinerea vinului pentru şampanie. Mustul se sulfitează cu 8--*10 g SOa/hl pentru deburbare, apoi se inoculează cu aproximativ 3% maia de drojdii selecţionate specifice şi se lasă să fermenteze la temperatura de maximum 15°. După terminarea fermentaţiei, vinul e trecut în vase în cari, după puţin timp, se face un prim pritoc. După 2-*-3 luni se execută al doilea pritoc, cînd se aplică şi o cleire (cu tanin şi clei de peşte), pentru limpezire, iar mai tîrziu, un al treilea pritoc şi cupajarea. Pentru a scurta timpul de prelucrare a vinurilor pentru şampa-nizare şi pentru a ajunge astfel mai repede la limpezirea şi la stabilizarea lor şi la îmbunătăţirea gustului şi a buchetului, acestea se tratează prin căldură şi prin frig, se demetalizează cu ajutorul ferocianurii de potasiu, în combinaţie cu cleiri, şi se filtrează.
Şampanizarea cuprinde următoarele operaţii: tirajul, fermentarea, remuiajul, degorjarea, adăugarea licorii de expediţie, astuparea, etichetarea şi ambalarea sticlelor.
Tirajul. Se foloseşte un vin de 10,,*11l5° alcool, căruia i se adaugă licoarea de tiraj, cum şi 2---3% maia de drojdii selecţionate (rasele Ay, Steinberg) şi se amestecă bine; apoi se trage la sticle. Licoarea de tiraj se prepară din vin de aceeaşi calitate şi zahăr candel sau zahăr rafinat cristalizat. Cantitatea de adăugat se calculează în funcţiune de concentraţia sa şi de presiunea care trebuie obţinută în sticle, ţinînd seamă că 1 g zahăr dă prin fermentaţie 0,643 ml alcool şi 0,247 I C02 şi că un litru C02 disolvat într-un litru de vin de 10---110 alcool, la temperatura de 10°, produce o presiune de o atmosferă. Solubilitatea bioxidului de carbon e mai mare în vinurile cu puţin extract, însă cu aciditate mare, cum şi în cele mai alcoolice. Deoarece la sticlele de şampanie presiunea e de 5--*6 atmosfere, pentru fiecare litru devin sînt necesari circa
6	I C02, adică 24 g zahăr. în realitate se foloseşte puţin mai mult, şi anume 26 g, dar se ţine seamă şi de zahărul iniţial
din vin. Supradozarea în zahăr conduce la suprapresiune şi deci la pericolul spargerii sticlelor.
Fermentarea. După turnarea în sticle, acestea sînt astupate cu dopuri mari de plută (cu diametrul de 30---35 mm) sau de material plastic, agrafate şi apoi aşezate orizontal în stive speciale, înalte de 1,8—2,0 m, în încăperi cu temperatura de 10***12°. Drojdiile selecţionate introduse încep să fermenteze zahărul, producînd alcool şi bioxid de carbon. Calitatea fermentaţiei, deci şi a şampaniei, e influenţată de temperatură, produsul fin obţinîndu-se la’o temperatură de circa 12°. Mersul fermentaţiei se urmăreşte prin măsurarea presiunii din sticle şi, cînd aceasta ajunge la 4 atmosfere (după 30---60 de zile sau, în unele cazuri, 60---180 de zile), stivele se desfac, se elimină sticlele sparte, dopurile, resturile, etc. şi apoi se refac, aşezînd sticlele de deasupra la baza stivei şi pe cele de jos la partea superioară. Operaţia de desfacere şi refacere a stivelor se execută la fiecari 4***6 luni, timp de 2***3 ani, de fiecare dată executînd şi o agitare a sticlelor, spre a desprinde depozitul de drojdie de pe pereţi.
Remuiajul e operaţia de aducere a depozitului de drojdii pe dop. Din stive, după fermentare, sticlele se trec eventual la răcire, în vederea maturizării, sau cel mai frecvent direct la pupitre (v. fig. /).	Ân
Acestea permit o aşezare a sticlelor în diverse poziţii de înclinare, de	fw
la aproape orizontal, la	K
început, pînă la aproape vertical, la sfîrşit, în mod	fm
corespunzător diferitelor	ijL
etape ale remuiajului.
Sticlele aşezate în pu-	wmmB
pitre se iau zilnic şi se
scutură, iar cînd se re-	jfijT
aşază se rotesc cu 1/8 spre
dreapta, faţă de poziţia	y®*
anterioară, şi se intro-	ir	WJl
duc astfel încît ajung la	Af	wV
un moment dat în poziţie	iy	’A	-
aproape verticală. Acest
mod de lucru se execută
zilnic, timp de 1-2 luni, 1 Pupitru pentru	sticlelor	de
controlîndu-se limpidi-	şampanie,
tatea. La sfîrşit, sticlele sînt scoase din pupitre şi sînt depozitate în stive, în poziţie verticală, cu gîtul în jos, unde pot sta mult timp.
Degorjarea e operaţia prin^care depozitul adus pe dop, în urma remuiajului, e eliminat. în acest scop, sticlele se introduc
într-un lichid (glicerină) răcit la —18-------20° un timp suficient
pentru ca depozitul de pe dop să îngheţe, după care se elimină uşor. în cazul în care nu se practică îngheţarea, operaţia decurge astfel: sticla se ţine cu gîtul în jos, i se scot cu un cleşte agrafa şi dopul, eliminîndu-se în acelaşi timp depozitul cu puţin lichid şi puţin COa; se astupă imediat cu degetul, se întoarce gîtul în sus şi se aşază la turnichet, unde se ţine pînă la adăugarea licorii de expediţie.
Adăugarea licorii de expediţie se face la şampania brută obţinută după degorjare. Prin adăugarea acestei licori se face egalizarea volumului, şi mai ales se potriveşte conţinutul de zahăr, după sortiment. Adausul licorii de expediţie (dozaj) se face cu maşinile de dozat automate. Licoarea de expediţie conţine la un hectolitru: 62,5 kg zahăr, 5 I coniac, 57 I vin vechi de calitate bună şi 150 g acid citric. Proporţia de zahăr la dozare e de 62,5 g (100 ml licoare la un litru) la şampania foarte dulce, 46,3 g (70 ml) la cea dulce şi 32,2 g zahăr (50 ml licoare) la cea semidulce,
Şampanizare
8
Şan
Astuparea, etichetarea şi ambalarea se execută după adăugarea licorii de expediţie. Sticlele se astupă cu dopuri foarte bune de plută, la maşinile de astupat, asigurînd o închidere ermetică. Apoi se aplică peste dop, cu ajutorul unor maşini, o capsulă metalică, care se fixează cu ajutorul unui căpăstru de sîrmă. Sticlele sînt apoi răsturnate pentru omogeneizare şi se curăţă în exterior prin spălare. în urmă se etichetează şi se ambalează.
Şampani zarea în rezervoare. Pentru acest fel de şampanizare vinul se introduce în rezervor (v. fig. II),
II. Schema unui rezervor pentru şampanie (acratofor).
1,2,3) mantale răcitoare: superioară, mijlocie şi inferioară; 4) ţeavă de scurgere pentru vin; 5) ţeavă pentru scoaterea drojdiei; 6) termocartuş; 7) ţeavă pentru intrarea soluţiei frigorifice; 8) ţeavă pentru ieşirea soluţiei frigorifice; 9) ţeavă de împingere a vinului; 10) gură de vizitare; 11) rezervor; de fermentare; 12) ţeavă pentru apă rece; 13) ţeavă pentru apă fierbinte 14) robinet mic pentru aer; 15) manometru.
unde se adaugă licoarea de tiraj şi 2-**3% maia de drojdii selecţionate, după care se iasă să fermenteze. Fermentaţia durează 20---25 de zile la temperatura de 20°.
Rezervorul (acratofor) are trei mantale, cari servesc la
răcirea şampaniei pînă la —5--------6°. Cînd presiunea în rezervor
atinge 4,5***5,5 atmosfere, acesta se răceşte la —5° şi şampania se limpezeşte. Prin mantaua inferioară se introduce o soluţie frigorifică la —18°, care îngheaţă sedimentul, astfel încît şampania nu se poate turbura. Licoarea de expediţie se adaugă de obicei odată cu cea de tiraj, sau se adaugă în sticle înainte de turnarea şampaniei.
Şampania astfel obţinută se trage în sticle cu o maşină isobarometrică. Deoarece prin golirea acratoforuIui scade presiunea, se introduce C02 suplementar dintr-un recipient de presiune. Calitatea şampaniei astfel obţinute e foarte bună, iar procedeul e foarte rapid — circa două luni — şi mult mai simplu, ceea ce face să fie foarte economic. Dintre procedeele pentru prepararea şampaniei în vase de mare capacitate se menţionează procedeele Frolov-Bagreev, Charmat, Chossepi£.
La fabricarea şampaniei se pot produce unele defecţiuni ca^ lipsa fermentaţiei din cauza temperaturii prea joase sau a concentraţiei alcoolice a vinului peste 13°, sau lipsa de drojdii; spuma insuficientă, din cauza concentraţiei necorespunzătoare în zahăr, a temperaturi i prea joase, prezenţa unor antiseptice; masca, adică un depozit fin pelicular, aderent la pereţii sticlei şi care nu cedează la remuiaj; depunerea tartroasă.
Cu excepţia măştii, care se combate prin electrizarea sticlelor cu aparate speciale, şi a depunerii tartroase, care se poate preveni prin adaus de acid citric ia licoarea de expediţie sau prin refrigerare înainte de remuiaj, celelalte defecte necesită repunerea sticlelor în circuit.
î. Şampanizare. Ind. aiim.: Fază în procesul tehnologic de fabricare a şampaniei (v.).
2.	Şampon, pl. şamponuri. Ind. alim.: Produs întrebuinţat la spălarea părului şi a pielii capului. Se deosebesc: şam-ponuri praf, şamponuri lichide, şamponuri cremă, şamponuri uscate.
Şamponuri le praf sînt constituite, de obicei, din săpun praf (amestecuri de săpunuri neutre sau grăsimi solidificate şi ulei de cocos), alcalii (carbonat de sodiu, iar uneori borax) şi substanţe de parfumare.
Uneori, acestor şamponuri Ii se adaugă substanţe cu anumite proprietăţi cosmetice, de exemplu 0,1 •••1% extract de muşeţel sau 5% pulbere de flori de muşeţel sau 1***2% per-borat de sodiu; de asemenea, substanţe colorante din plante (Henna, v.), etc.
Alături de şamponuri le cu săpun se găsesc în comerţ şamponuri fără săpun, în cari agenţii de curăţire sînt substanţe detergente cari nu dau reacţie neutră şi nu formează cu apa dură săpunuri de calciu insolubile. De exemplu: alcooli graşi sulfonaţi, produşi de condensare ai acizilor graşi (Lamepon, Igepon şi sapamine), compuşi cuaternari de amoniu, sapo-nină, etc.
Ca material de umplutură pentru şamponurile praf se utilizează pentaborat de sodiu, sulfat de sodiu, bicarbonat de sodiu, acid boric, etc.
Şamponurile lichide sînt mai variate. Cel mai frecvent sînt soluţii ale amestecuri lor diferitelor săpunuri de potasiu, obţinute prin saponificarea uleiurilor de cocos, de măsline, palmist, arahide. Prin adăugarea de mici cantităţi de alcool etilic, solubilitatea creşte şi parfumarea se uşurează.
Săpunuri lichide neutre se obţin cu trietanolamină. Pentru evitarea acţiunii dăunătoare alcaline a soluţiilor de săpun se utilizează, la prepararea şamponurilor lichide, soluţii ale alcoolilor graşi sulfonaţi, ale sapaminelor, ale saponinelor, etc. Uneori se folosesc şi adausuri speciale, ca extract de muşeţel, gudron de ace de pin, etc.
Şamponurile crema sînt creme preparate pe bază de săpun cu un conţinut de grăsime de 34---40%. Grăsimile (stearină, ulei de cocos, ulei de arahide) se saponifică cu trietanolamină sau cu hidroxid de potasiu. Pentru evitarea uscării pastei se adaugă: sorbită, glicerină, butandiol, etc., iar ca adausuri active: acid citric, acid boric, substanţe antiseptice, extracte de plante, etc.
Şamponurile uscate nu sînt produse de spălare propriu-zise, ci substanţe de degresare. Pentru prepararea lor se utilizează amestecuri parfumate de kieselgur, amidon, talc, carbonat de magneziu, borax, bicarbonat de sodiu, etc. Părul se freacă cu acest produs, iar praful se îndepărtează prin periere.
3.	Şan, pl. şanuri. Ind. piei: Calapod de lemn sau de masă plastică, folosit pentru păstrarea formei încălţămintei în procesul de finisare (în care caz e numit şi calapod pentru finisare) sau la depozitarea şi conservarea încălţămintei în depozite sau la consumator.
Şanfren
9
Şantier naval
Şanurile au dimensiunile puţin mai mici decît calapoadele folosite la confecţionare şi au muchiile rotunjite, pentru a uşura introducerea şi scoaterea lor din încălţăminte. în acelaşi scop, Şanurile pot fi articulate; lungimea lor se reduce la introducerea în încălţăminte, iar cînd şanul e în încălţăminte, lungimea lor e mărită, pentru ca încălţămintea să fie întinsă.
1.	Şanfren, pl. şanfrenuri. Mett : Sin. Teşitură (v.).
2.	Şanfrenare. Mett.: Sin. Teşire (v.).
3.	Şantier, pl. şantiere. Cs.: Teritoriu dotat cu materiale şi instalaţii şi cu organizaţie tehnică şi economică unitară, pe care cooperează — pe bază de diviziune a muncii — muncitorii cari folosesc forţa lor de lucru, unelte, maşini şi instalaţii, pentru a produce sau a repara un bun material.
Şantierul propriu-zis se deosebeşte de fabrică prin faptul că e înfiinţat numai în vederea realizării unui bun sau a unui număr de bunuri limitate şi se desfiinţează după realizarea acestora.
Investiţia pentru şantierul propriu-zis reprezintă o fracţiune mică din investiţia pentru ansamblul: bun realizat plus şantier.
Mărimea şi utilizarea şantierului variază cu importanţa bunului de construit sau de reparat. în compunerea şantierului intră elemente cu caracter provizoriu sau definitiv. Astfel de elemente sînt: clădirile şi lucrările existente pe teritoriu, subterane sau deasupra solului (case de locuit, reţele de alimentare cu apă, canalizare, şi alte reţele, conducte electrice, linii telefonice, drumuri, ateliere la şantierele navale, etc.); construcţiile proiectate să fie executate subteran şi deasupra solului; clădiri şi construcţii provizorii, cu destinaţie administrativă sau socială; depozite provizorii deschise, închise şi şoproane; linii de acces cu caracter provizoriu sau definitiv (căi ferate cu ecartament normal sau îngust, şosele şi drumuri); instalaţii de transport orizontal şi vertical în incinta şantierului; reţeaua de alimentare cu apă, provizorie sau definitivă, — canalizare, scurgerea apelor; reţeaua de electrificare, provizorie sau definitivă, a lucrărilor; staţiuni de pompare, castele de apă, substaţiuni cu gherete de transformatoare, etc., cu caracter provizoriu sau definitiv; garaje, grajduri provizorii; ateliere provizorii, în special ateliere de cofraje, tîmplărie, mecanice, de fasonare a fierului, de fierărie, etc.; instalaţii mecanizate şi fabrici de construcţie (mortare, betoane, blocuri mari, etc.); întreprinderi anexe (fabrici de var, de cărămidă, de prelucrare a lemnului, etc.); cariere de piatră, de var, etc, Dispoziţia în spaţiu a acestora depinde de natura bunului care se produce, de teritoriul pe care se întinde şantierul, de organizarea muncii şi de inventarul tehnic.
Transportul pe orizontală se face pe şosele şi pe drumuri de acces, pe canale de navigaţie, etc., cu toate mijloacele curente, terestre şi pe apă (roabe, tomberoane, căruţe, vago-nete, camioane, tractoare, trenuri, vase de plutire), cum şi cu mijloace mecanizate, în benzi sau cabluri (drumuri suspendate cu o şină, teleferice, funiculare, transportoare, macarale-por-tale, etc.). Transportul pe verticală, se face cu braţele sau cu samare, pe schelă înclinată, cu macaraua de mînă, cu ascensoare cu una, două sau patru lumînări (bob), cu ascensoare mobile, cu macarale derrick rigide, staţionare sau mobile, cu macarale derrick cu cablu, cu macarale-turn tip BKTS, cu macarale-portale, macarale de cale ferată, elevatoare cu cupe, etc.
Apa e folosită pe şantier în scopuri tehnice, administrative, sociale şi contra incendiilor. După importanţa şantierului, pentru alimentarea cu apă e nevoie de rezervoare, şi castele de apă, de linii de aspiraţie, staţiuni de pompare, conducte de presiune, o reţea de distribuţie. Instalaţiile de alimentare cu apă, construite pentru şantier, pot fi şi definitive, adică pot să rămînă în exploatare şi după desfiinţarea şantierului, spre a folosi bunului construit.
Energia electrică serveşte la producerea forţei motoare în scopuri tehnice, ca sudarea electrică, încălzirea electrică a betonului, uscarea electrică a tencuielilor, etc., la semnalizări de incendiu şi telecomunicaţii, etc.
Aerul comprimat serveşte la producerea forţei motoare necesare la perforatoare, ciocane pneumatice de nituit, sonete pentru bătut piloţi, pompe de mortar, şi la maşinile de tor-cretat, la vopsitoria lucrărilor de finisaj, etc.
Instalaţiile de căldură sînt necesare la uscarea tencuielilor, pentru întărirea rapidă a betoanelor, uscarea lemnului.
Instalaţi i le de abur sînt necesare pentru accelerarea întăriri i betonului.
în evoluţia alcătuirii şantierului a intervenit o schimbare esenţială în metoda de producţie prin aplicarea lucrului în bandă. Banda în construcţie e analogă cu metoda convoyer în fabrică. Diferenţa consistă în faptul că, în fabrică, lucrătorul execută o operaţie într-un singur loc bine determinat, în timp ce obiectul muncji se deplasează; pe şantier, obiectul muncii rămîne în acelaşi ioc, în timp ce lucrătorul se deplasează de la o parte la alta a construcţiei, executînd aceeaşi operaţie. Principiul construcţiei în bandă consistă în faptul că ea trebuie să corespundă în întregime graficului de succesiune a poziţiilor de lucru.
Amploarea conducerii şantierului depinde de dimensiunile şi de activităţile de pe şantier. Conducerea poate fi lineară (fiecare lucrător avînd un singur şef); funcţională (lucrătorul primeşte indicaţii de la şefii de specialităţi); mixtă (agenţii inferiori, cu conducere lineară; cei mijlocii şi superiori, cu conducerea funcţională); cu ateliere (tip de conducere funcţională, atelierul fiind organizat după categoriile fundamentale de lucrări, de exemplu: atelierul lucrărilor de beton, atelierul lucrărilor de terasamente, etc.); cu dispecer (analog cu întreprinderile industriale sau, la transportul feroviar-miscare, regulator de circulaţie).
în evoluţia alcătuirii şantierului a intervenit o schimbare substanţială prin dezvoltarea construcţiilor sociale pentru asigurarea unor mai bune condiţii de viaţă a lucrători lor. Grupul social al şantierului cuprinde: cămine pentru lucrători, personalul tehnic şi ingineri, personalul administrativ, cu familiile respective; birouri pentru şantier, gherete de pontaj, gherete de paznici, remize pentru pompele de incendiu, cluburi, şcoale, băi, duşuri, spălătorii, WC; garaje, grajduri şi alte construcţii gospodăreşti, cari pot fi comune cu cele pentru deservirea aprovizionării cu materiale; ambulatorii, spitale, centre medicale; cantine, cooperative, brutării, depozite de alimente, depozite de zarzavat, frigorifere, prăvălii. Investiţiile în lucrările de interes social pot fi valorificate prin înlocuirea lucrărilor provizorii cu lucrări definitive Astfel, la unele lucrări de importanţă mai mare se construiesc pavilioane definitive de locuinţe, înainte de deschiderea şantierului.
Sînt în curs de introducere şantierele mobile, caracterizate prin faptul că materialele, instalaţiile de prelucrare a acestora şi lucrătorii se găsesc în trenuri, cari se deplasează la locurile de execuţie. Ele servesc la rezolvarea lucrărilor mici şi răs-pîndite. ■—
Se deosebesc şantiere pentru bunuri fixe (şantiere pentru construcţii civile şi industriale, pentru poduri, tunele, drumuri, linii de cale ferată, baraje, canale, piste de decolare, prefabricate, etc.) şi şantiere pentru bunuri mobile (şantiere navale pentru vase plutitoare, docuri plutitoare, etc.).
4.	^ de abataj. Mine: Locul de lucru în care se efectuează abatajul. Sin. Abataj (v.). Termenul şantier de abataj e folosit rar.
5.	Şantier naval. Nav.: întreprindere industrială pentru construirea sau repararea de nave, organizată pe un teritoriu
Şantier naval
10
Şantier naval
amplasat pe malul unei ape navigabile (fluviu, lac, mare) şi dotat cu ateliere special amenajate şi cu instalaţii hidrotehnice necesare lansării sau hala-jului navelor şi armării lor (v. fig. I şi II).
După destinaţie, se deosebesc: şantier naval de construcţie destinat construirii de nave noi, şi şantier naval de reparaţii, destinat reparării şi modernizării navelor în exploatare; ade- 77 seori şantierele pot fi mixte. Echipamentul lor se diferenţiază în cele două cazuri, prin dezvoltarea mai ampla la primul tip, în special în sec-toru I de construcţie a corpului şi în cel al instalaţiilor hidrotehnice; şantierele navale de reparaţii sînt echipate în special cu mijloace de halaj (v.) al navelor, în timp ce şantierele navale de construcţii sînt echipate, în principiu, cu instalaţii, numai de lansare.
în şantierele navale de construcţii de nave metalice se execută, în principiu, prelucrarea materialelor de corp şi montarea corpului navei, fabricarea (totală sau parţială) şi montarea maşinilor principaleşi auxiliare, cum şi a mecanismelor de bord, a instalaţiilor de tubulatură, a instalaţiilor electrice şi electronice, a a-menajărilor interioare, a gree-mentului şi a inventarului.
Uneori, şantierele navale mari fac parte integrantă dintr-un combinat siderurgic şi metalurgic, care le alimentează cu semifabricatele de oţel necesare.
Şantierul naval de construcţie, după gradul de integrare a fabricaţiei, poate cuprinde, total sau parţial, următoarele secţii principale: secţii primare, respectiv turnătorie (de fontă, de oţel şi materiale neferoase) şi forjerie mecanică; secţia de construcţie - corp, cuprinzînd pregătirea suprafeţelor laminatelor, trasajul naval (manual sau optic), prelucrarea lami-
natelor pentru corp, asamblarea plan- şi bloc-secţiilor de corp, montarea generală a corpului; secţii mecanice, cuprinzînd ateliere de prelucrări mecanice, ajus-taj şi montajul sub-ansamblurilor mecanice, montajul general mecanic, ateliere de tubulatură, secţii de acoperiri metalice de protecţie şi decorative a suprafeţelor; secţii de tîmplărie; secţii de tapiserie, velărie şi vopsitor ie; secţii e-lectrice, cuprinzînd ateliere de montare a instalaţiilor şi a aparataju Iu i, electrice şi electronice; secţii auxiliare, de întreţinere mecanică, electrică şi a construcţiilor edilitare, sculă-rie, laboratoare, etc.; platforme de cală pentru montajul general al navelor, amenajate în general în apropierea calelor de lansare, fie pe teren descoperit, fie cu acoperişuri (tip şopron), fie în hale închiseşi echipate
—	în funcţiune de felul şi de mărimea navei şi de gradul de mecanizare al şantierului cerut de programul de fabricaţie
—	cu căi de rulare longitudinale şi, eventual, şî transversale, în vederea manipulării secţiunilor de navă sau chiar a corpului în întregime, cum şi cu macarale rulante de tip rotativ, ma-carale-capră sau poduri rulante; magazii de materia Ieşi de piese de inventar pentru nave; depozite de semifabricate, în special cele de laminate pentru corp, amenajate pentru descărcarea şi sortarea rapidă şi economică a tablelor şi a profilurilor, cum şi pentru transportul lor la locurile de prelucrare; depozite de agregate, mecanisme şi aparate, procuratedin afaraşantierului.
Afară de mijloacele uzuale de transport uzinal, şantierele navale se echipează, în raport cu capacitatea şi cu performanţele de producţie, cu mijloace de transport şi de remorcaj navale, necesare diferitelor manevre ale navelor la cheurile de armare
/. Schema unui şantier de construcţii navale, maritim.
1, 4, 6) porţi de intrare; 2) parc de autovehicule; 3) magazie; 5) pavilion tehnic-administrativ; 7) cantină; 8) doc uscat; 9, 10) platformă de preasamblare; 11, 12) cale de lansare; 13) depozit de laminate; 14, 15) secţii de prelucrare a corpului; 16) administraţia centrală; 17) depozit de ţevi; 18) lăcătuşărie; 19) armărie; 20, 2f)docuri plutitoare; 22) marangozerie; 23) vopsitorie; 24) pavilion social-administrativ; 25) macarale rulante cu razele lor de acţiune.
//. Schema unui şantier de construcţii navale, fluvial.
1) birou de recepţie; 2) cîntar de cale ferată; 3) depozit de cherestea; 4) uscătorie de cherestea; 5) şoproane; 6) magazie; 7) vopsitorie; 8) tîmplărie; 9) ateliere mecanice; 10) garaje; 11) clădiri administrative şi sociale; 12) sala cazanelor; 13) depozit de cărbuni; 14) transformatoare; 15) fabrică de oxigen; 16) staţiune de aceti-lenă; 17) hală de montaj; 18) depozit de laminate; 19) linie de cale ferată; 20) intrare principală; 21) intrare secundară; 22) basin portuar; 23) cheu întărit; 24) cale mari pentru lansarea transversală; 25) cale mici pentru
lansarea transversală; 26) Ioc de cală.
Şantung
11
Şanţ
. ţn acvatoriul şantierului, cum şi cu macarale plutitoare de mare capacitate.
Instalaţiile hidrotehnice caracteristice şantierelor navale de construcţii sînt:
Cale de lansare (v. sub Cală 4), echipate, după felul lansării, cu cărucioare (v. Cărucior de cală, sub Cărucior 1) longitudinale sau transversale, doc plutitor şi platformă-ascensor, şi al căror număr şi dimensiuni depind de numărul, de performanţele dimensionale şi de complexitatea navelor cari se construiesc pe şantierul respectiv; d o c u r / uscate (v.) folosite în special în şantierele de construcţii pentru nave foarte mari şi în cari nava se construieşte pînă la un înalt grad de armare şi finisare, după care se face aducerea ei în stare de plutire, prin umplerea cu apă a docului pînă la un nivel corespunzător realizării de către navă a pescajului necesar, în vederea scoaterii ei din doc, în apa navigabilă; docuri-ecl uzâf constituite dintr-un sistem combinat de doc uscat (v.) suprateran, în care nava se construieşte, şi o ecluză în care se face lansarea ei şi prin intermediul căreia e trecută din acvatoriul şantierului în apa navigabilă; eh e u r i de armare, constituite din porţiuni ale malului acvatoriului şantierului destinate acostării navelor aduse după lansare, în vederea armării şi completării lor (ele sînt amenajate pentru circulaţia lucrătorilor şi a fabricatelor şi sînt echipate cu reţele energetice necesare efectuării de lucrări la navă şi cu mijloace de ridicare şi de transport, pentru transferarea fabricatelor pe navă, cum şi cu dispozitive de legare a navelor pentru efectuarea probelor pe loc); b a s i n e interioare, destinate adăpostirii navelor în şantierele navale maritime, cînd acestea nu sînt amplasate în basine portuare, sau pentru „iernatul" navelor lansate şi aflate în faza de completare, în şantiere navale fluviale, în vederea protejării lor contra îngheţului şi dezgheţului apelor (cînd şantierul naval e amplasat pe malul unui fluviu al cărui regim de îngheţ al apei în sectorul amplasamentului şantierului poate crea condiţii periculoase pentru staţionarea navelor).
Amplasarea secţiilor productive în cadrul planului general al şantierului naval urmăreşte procesul tehnologic de fabricaţie» astfel încît să asigure un flux continuu de fabricaţie, în special pentru lucrările de corp (v. fig. III).
Afară de şantierele navale de construcţii pentru nave" metalice există şantiere navale pentru nave de lemn (şalupe, navedetransport fără propulsiune pentru fluvii sau lacuri) şi şantiere pentru construirea navelor din beton armat. La ulti-mele, secţiile de fabricaţie ale corpului au mare contingenţă, ca echipament şi procedee tehnologice, cu fabricaţia prefabricatelor din beton armat pentru constricţii civile.
în marile şantiere navale de construcţii moderne, secţiile de construcţie-corp se organizează pe linii de fabricaţie înce-pînd cu linii de prelucrare a tablelor groase, a tablelor subţiri şi a profilurilor, urmate de linii de asamblare a plân-
şi bloc-secţiilor. Pe parcurs, secţiile şi bloc-secţiile prefabricate se armează şi se completează într-un grad cît mai înalt, în vederea reducerii ciclului de staţionare a navei pe cală şi la cheurile de armare, în limitele posibilităţilor conferite de echipamentul de lansare al şantierului şi de capacitatea de organizare şi planificare a execuţiei lucrărilor, conform, succesiunii tehnologice de fabricaţie. în unele şantiere, greutatea bloc-secţiilor de navă prefabricate atinge în prezent 400t/bucată, cu tendinţe de sporire în şantierele navale noi, în curs de construcţie sau ,în cele în curs de modernizare, aceasta fiind în primul rînd în funcţiune de capacitatea utilajului de ridicare al şantierului.
Şantierul naval de reparaţii poate fi destinat numai reparaţiilor curente ale navelor sau poate efectua reparaţii capitale, de clasificare, a navelor. în primul caz, ele dispun numai de ateliere de uscat, în cari se execută sau se recondiţionează piesele necesare reparaţiei, lucrările de demontare-montare efectuîndu-se la bordul navei aflate la cheu sau ancorate în port (şantierul nedispunînd de mijloace de halaj sau de ando-care);	în	cel de al doilea caz, şantierele	au o componenţă
complexă	a atelierelor de uscat şi sînt echipate şi	cu utilaj
de ridicare a navelor.
Echiparea şantierelor navale de reparaţii cu ateliere şi cu instalaţii e în funcţiune de volumul mediu de lucrări prevăzute; instalaţiile hidrotehnice consistă din cale de halaj longitudinale sau transversale, docuri plutitoare, docuri uscate sau, uneori, platforme-ascensor. Deşi calele de halaj au fost construite pentru nave avînd greutatea, la ridicarea din apă, de circa 10 000 t, pentru repararea navelor mari sînt preferate ridicările pe doc plutitor şi pe doc uscat, cari permit punerea la uscat a navei în vederea reparaţiilor la opera vie, cum şi darea	ei	la apă după terminarea acestora	într-un	timp mai
scurt,	în	condiţii de siguranţă mai mare	pentru	rezistenţa
corpului navei şi oferind condiţii de lucru mai bune decît cele® ale calelor înclinate.
Cheurile, docurile şi basineie şantierelor navale de reparaţii trebuie să aibă adîncimea corespunzătoare pescajelor navelor prevăzute să fie reparate, ţinînd seamă şi de eventualele măriri ale pescajului acestora, datorite unor avarii.
în general, şantierele de reparaţii sînt amplasate în incinta porturilor, astfel încît să nu deranjeze însă activitatea normală a acestora şi mişcarea navelor în port.
î. Şantung. Ind. text.: Ţesătură cu legătură pînză, din fire relativ groase şi neuniforme, din mătase sălbatică sau din fire obţinute din deşeuri de mătase naturală domestică.
2.	Şanţ, pl. şanţuri. 1. Tehn.: Exca-vaţie cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secţiunii transversale, executată la suprafaţa unui teren, în diferite scopuri tehnice: colectarea şi îndepărtarea apelor superficiale, îngroparea în teren a unor construcţii sau a unei părţi dintr-o construcţie, cercetarea terenului, pentru a constitui un obstacol sau o limită.
III. Schema unu şantier de construcţii navale, în serie.
1) ateliere de reparaţii; 2) cală longitudinală de lansare; 3) depozit de piese accesorii; 4) cală transversală de lansare; 5) ateliere pentru piese accesorii; 6 şi 11) transformatoare; 7) hală de montaj; 8) magazii; 9 şi 22) depozit; 10) ateliere mecanice; 12) staţiuni de compresoare; 13) staţiuni de ace-tilenă.; 14) hale de montaj a secţiunilor; 15) garaje; 16) clădiri administrative şi sociale ; 17) depozit de cărbuni; 18) centrală de încălzire şi de forţă; 19) gater; 20) uscătorie; 21) tîmplărie; 23) depozit de
oţel; 24) intrare principală.
Şanţ
12
Şanţ în trepte
1.	Drum., C. f.; Excavaţie cu lungimea mare în raport cu dimensiunile secţiunii transversale, executată în lungul părţii laterale a unei căi de comunicaţie, în porţiunile în debleu sau pe cari se acumulează ape din precipitaţii în scopul colectării şi evacuării acestora. Secţiunea şi panta şanţurilor trebuie să fie destul de mari pentru a asigura evacuarea tuturor apelor colectate pînă la cea mai apropiată scurgere transversală. Lăţimea fundului şanţurilor e de 0,4—0,6 m, iar taluzele se execută cu înclinarea de 1,0:1,5, la interior, şi de 1,0:1,0*• *1,5, la exterior.
La drumuri cu circulaţie intensă de automobile, pentru a se evita accidentele, se recomandă să se execute şanţuri cu secţiunea triunghiulară, cu taluzul interior avînd panta de 1,0:2,5—1,0:3,0 si cu taluzul exterior cu panta de 1,0:1,0—1,5.
Pentru a evita stagnarea apei în şanţuri şi infiltrarea ei în terasamentul căii se execută lucrări de impermeabilizare a fundului şi taluzelor şanţurilor, iar pentru evitarea erodării fundului şi taluzelor, cînd panta longitudinală a şanţului e prea mare, se execută lucrări de consolidare a acestuia,
ImpermeabiUzarea se poate realiza prin îmbrăzduire sau prin pereere cu piatră brută sau cu bolovani aşezaţi pe un strat de balast.
Consolidarea consistă în amenajarea de trepte, de praguri sau de cascade locale, aşezate astfel încît între consolidări să fie menţinută panta maximă admisibilă.
înălţimea treptelor sau a pragurilor e, de obicei, de
8—10 cm şi nu trebuie să depăşească 1/3 din înălţimea pietrelor cari constituie treapta sau pragul. în amonte şi în aval de prag sau de treaptă, sântul se perează pe lungimea
de 0,75—1,0 m.
Cînd panta şanţului e prea mare se execută cascade de zidărie de piatră sau de beton, mai rar de lemn.
*	Cînd debitul apelor sau panta longitudinală a şanţului reclamă executarea unei consolidări mai puternice, se amenajează pinteni de intrare şi de ieşire, cum şi saltele de apă, cu adîncimea de cel puţin 25 cm, pentru reducerea şocurilor.
Pentru a evita ca, în timpul apelor mici şi al îngheţului, saltelele de apă să nu degradeze zidăria pragurilor, se amenajează în acestea goluri cari să permită golirea basinului care formează salteaua de apă.
2.	~-baraj. Agr.: Şanţ larg de 0,25***1,50 m, cu pereţi netezi şi verticali, folosit pentru a împiedica migraţiunea omizilor migratoare (Aporia crataegi L., Phlyctaenodes stic-ticalis L., etc.), a diferitelor insecte adulte, din focarele lor, în culturile învecinate (Otiorrhynchus ligustici L., Bothino-deres punctiventris Germ., etc.), a larvelor lăcustei călătoare (Pachytylus migratorius L.) pe un teren cultivat.
3.	~ de cabluri electrice. Elt.: Şanţ în pămînt, necesar pozării îngropate a cablurilor electrice (v. şî Pozarea cablurilor).
Cablurile se aşază direct în şanţ, în tuburi sau în blocuri de beton.
După pozarea cablului, şanţul se umple din nou cu pămînt şi suprafaţa solului e readusă la starea iniţială (restabilindu-se trotoare, culturi, etc.), spre deosebire de pozarea în canale, în care caz acoperirea se face cu plăci sau cu capace mobile, cari permit vizitarea.
Şanţurile pot fi pentru pozare excluziv de cabluri de telecomunicaţii, excluziv de cabluri de energie, sau pentru cabluri de energie şi de telecomunicaţii; cablurile de energie pot fi de joasă tensiune sau de înaltă tensiune.
Şanţurile de cabluri se execută, în general, pe partea necarosabilă a căilor de comunicaţii: pe trotoare, în oraşe, şi pe zona exterioară a drumurilor dintre oraşe, şi au dimensiunile în funcţiune de numărul şi de tensiunea cablurilor, cum şi
a) pe un nivel; b) pe două niveluri; 1) cablu de joasă tensiune; 2) cablu de 6 kV; 3) cablu de 30 kV; 4) cărămidă.
de modul lor de aşezare (v. fig): adîncimea de 0,7—0,8 m pentru tensiuni pînă la 15 kV, şi de 1—1,4 m pentru tensiuni mai înalte; lăţimea de 0,100—0,150 m pentru tensiuni pînă la 10 kV şi de 0,200—
0,250 m pentru tensiuni cari depăşesc aceste valori.
4.	~ de garda. Drum., C. f.: Şanţ executat în amonte de o construcţie sau de o lucrare, pe versantul de scurgere a apelor către acestea, pentru a colecta şi a îndepărta apele de precipitaţie cari se scurg pe versant, în vederea apărării construcţiei sau a lucrării de inundaţie, a evitării supraîncărcării construcţiilor de colectare a apelor, cum şi a împiedicării pătrunderii acestor ape în pînza freatică de sub construcţie. în general secţiunea şanţurilor de gardă e triunghiulară sau trapezoidală, cînd debitul apelor e prea mare. Consolidarea pereţilor şi a fundu- profiluri de şanturi lui şanţurilor de gardă depinde de mări- pentru cabluri electrice, mea debitelor şi de pantele minime cari se pot realiza. Pereţii se consolidează cel puţin prin brăzduire, iar pămîntul de pe fund se îndeasă bine.
Dacă schimbările de pantă nu sînt prea bruşte, se pot folosi secţiuni triunghiulare (sau parabolice) foarte evazate, cari sînt, în general, mai economice; altfel, trebuie introduse trepte cari măresc costul lucrării.
Dacă basinul de colectare e prea mare se recomandă să se execute 2—3 şanţuri de gardă paralele.
Pentru apărarea taluzelor debleelor, se execută şanţuri de gardă aşezate la distanţa de 3—4 m de muchia superioară a taluzului. Pentru apărarea piciorului rambleelor contra apelor cari curg din spre platformă, se execută şanţuri de gardă aşezate la distanţa de 1,5-**2,0 m de piciorul taluzului, iar fîşia de teren dintre piciorul rambleului şi şanţ se amenajează cu o pantă de 2%, spre şanţ. La trecerea drumului prin terenuri mlăştinoase, se recomandă să se execute şanţuri de gardă longitudinale, aşezate la distanţa de 5 m de baza rambleului, avînd secţiunea de scurgere suficientă, lăţimea fundului de
0,5—0,7 m şi panta minimă longitudinală de 0,1 %. Spaţiul dintre rambleu şi şanţurile longitudinale se amenajează cu banchete cu panta transversală spre şanţ.
Apele colectate de şanţurile de gardă se evacuează în afara lucrării apărate şi trebuie evitată evacuarea în şanţurile de lîngă platforma căii. în regiunile de şes, unde evacuarea apelor se face greu, se pot amenaja basine de evaporare, amplasate la cel puţin 20 m de la baza rambleelor, sau puţuri sau drenuri absorbante, dacă există straturi permeabile de adîncime.
5.	~ diamant. Tehn. mii.: Şanţ amplasat în faţa crenelurilor de tragere ale lucrărilor cazematate, pentru a împiedica obturarea crenelurilor de către spărturile provocate de tragerile inamice sau de acţiunea directă a atacatorilor.
e. ~ în trepte. Geot,: Săpătură cu pereţi verticali, în special pentru luarea de probe neturburate (în special în terenuri loessoide), la cercetarea terenului pentru fundarea construcţiilor şi, în special, pentru trasee de .drumuri şi de căi ferate.
Şanţurile în trepte au, în general, lăţimea de 0,8—1,2 m şi lungimea (L) egală cu adîncimea, iar treptele au dimensiunile de 0,5 x0,5 m (v. fig.). Adîncimea şanţurilor (H) e limitată de nivelul pînzei de apă subterană 'nedepăşind, în general, însă, 6 m.
Şanţ
13
Şapcă
::ed
Şanţ în trepte.
Şanţurile se execută, de preferinţă, în afara suprafeţei viitoarei construcţii, fiind orientate perpendicular pe direcţia acesteia.
Pămîntul scos din săpătură se aşază în jurul şanţului, la
o	distanţă de 0,50 m de marginea acestuia, în aşa fel încît să se evite scurgerea apelor de suprafaţă în şanţ. Şanţurile se sprijină ori de cîte ori natura terenului impune acest lucru, sprijinirile făcîndu-se cu interspaţii, pentru a se putea observa stratificaţia terenului.
1.	Şanţ. 2. Mş., Tehn.: Scobitură practicată în suprafaţa unui organ de maşină, a unei piese sau a unui corp oarecare, avînd dimensiunile secţiunii transversale mici în raport cu lungimea ei.
Şanţurile practicate în suprafaţa organelor de maşini, dacă servesc’la conducerea unui fluid necesar unei operaţii tehnice, se numesc canale (v. Canal 3), iar dacă formează un ansamblu de şanţuri identice, la distanţă egaJa, cu adîncimea mai mică sau cel mult egală cu lăţimea şi servesc la asamblarea a două piese se numesc caneluri (v. Cane-	,
lurăl). Sin. (parţial) Renură.
2.	~ de disc. Fiz., Telc.: Sco-
bitură practicată într-un disc de gramofon de către dispozitivul de tăiere. Elementele unui şanţ sînt: unghiul de deschidere (a), raza de curbură a fundului (r), adîncimea şanţului (b) şi lărgimea între marginile şanţului (a) (v. fig.). Dimensiunile	acestor	elemente
geometrice diferă după natura şanţului	(şanţ	normal sau	micro-
şanţ), fiind indicate în tablou.
strat de balast cu grosimea mai mare decît 70 cm (v. fig. /), iar cînd şapa are panta mai mare decît 2:3 sau e acoperită
Şanţul discului.
Matura şanţului	a M*	b	a grade	r **
Şanţ normal	120-150	60-65	87	35-50
Microşanţ	60-70	25-30	87	45
Secţiunea dreaptă a şanţului are, în general, forma unui triunghi dreptunghi isoscel, vîrful format din laturile egale fiind fundul şanţului.
La un disc normal sînt practicate 33-*-42 şanţuri pe centimetru de rază, în timp ce la un disc cu microşanţuri sînt practicate pe aceeaşi lungime 92---105 şanţuri.
Prin gravare, şanţul e modulat cu semnalul acustic care trebuie înregistrat.
3.	Şanţ. 3. Arte gr.: Dungă adîncită, la cotcrul registrelor groase, pentru ca acestea să se poată deschide uşor.
4.	Şapa, pl. şape. Cs.: Izolaţie hidrofugă aplicată pe una dintre feţele unui element de construcţie (boltă, planşeu, radier, platelaj de pcd, etc.), executată de obicei din zidărie sau din beton, pentru a împiedica infiltrarea apei prin porii materialului şi acţiunea corozivă a apelor, şi pentru a permite colectare şi evacuarea apelor infiltrate pînă la construcţia respectivă.
Exemplu:
Şapele pentru poduri sînt alcătuite din dguă părţi: şapa inferioară, hidrofugă, şi şapa superioară, de protecţie.
Şapa inferioara, hidrofuga, e alcătuită din două straturi de asfalt, între , cari se intercalează o foaie de pînză asfaltată, care are rolul de armare, iar şapa de protecţie e alcătuită din asfalt, cînd are panta mai mică decît 2:3 şi se găseşte sub un
I. Modul de alcătuire a şapelor de asfalt pentru poduri.
1) platelaj de beton; 2) tencuială de ciment (dozaj 1 : 3), groasă de 20 mm, vopsită de două ori cu suspensie de bitum filerizat sau cu bitum tăiat; 3) strat de asfalt (22% bitum şi 78% filer de calcar), gros de 8 mm; 4) foaie de pînză asfaltată; 5) foaie de carton asfaltat; 6) strat de asfalt (8% bitum, 28% filer de calcar, 26% nisip cu granule de 0,e>—3 mm, 38% nisip cu granule de 3—7 mm), gros de 25 mm; 7) celochit sau bitum natural, pentru etanşarea rostului dintre marginea şapei şi betonul platelajului.
cu un strat de balast cu grosimea mai mică decît 70 cm, ea e alcătuită din beton, armat cu o plasă de sîrmă (v. fig II).
La margini, şapa se ridică pe pereţii laterali (timpane, etc.) şi se îngroapă în zidărie pe o adîncime egală cu grosimea şapei. Extremităţile şapei se chi-tuiesc cu celochit sau cu mastic bi-tuminos.
5.	Şapa, mătase Ind. text.
V. Chappe.
e. Şapca, pl. şepci: Obiect auxi-
I	iar de îmbrăcăminte, care formează acoperă-mînt pentru cap, destinat să fie purtat de bărbaţi, a-dolescenţi şi ccpii.
La partea din faţă, şapca are un co
II. Modul de alcătuire a şapelor de beton pentru poduri.
1) platelaj de beton; 2) tencuială de ciment (v. fig, /); ZOrOC, care e fixat 3) strat de asfa|t (Vi fjg> /). 4) foaie de pînză asfaltată; 5) foaie de carton asfaltat; 6) strat de asfalt (v. fig. /), care, la şapele acoperite cu un strat de balast cu grosimea mai mică decît 70 cm, e înlocuit cu beton armat cu plasă de sîrmă; 7) strat de beton (marca B 170, preparat cu agregate cu granule cu dimensiuni pînă la 15 mm), gros de 50 mm; 8) plasă de sîrmă (0 2 mm) cu ochiuri de 30 mm; 9) celochit sau bitum natural, pentru etanşarea rostului dintre marginea şapei şi betonul platelajului.
de partea întărită — baza — a şepcii, iar partea superioară (fundul) e rotundă. Şapca se confecţionează din pînză, din postav sau din piele, în func-
ţiune de model şi de destinaţie, putînd fi purtată de militari sau de civili, de elevi, funcţionari din aparatul administrativ şi muncitori. în cazul unei destinaţii speciale (uniforme civile şi militare), şapca poartă semne distinctive (trese, etc.) corespunzătoare cerinţelor destinaţiei.
Şapirograf
14
Şarniera
î. Şapirograf, pl. sapirografe. Gen.: Aparat de multiplicat pentru birouri. Şapirograful, prin intermediul unui cilindru acoperit cu masă de clei de valuri (clei pentru valurile de la maşinile de tipar înalt), transpune pe hîrtie, cu ajutorul unei cerneli speciale (v. Cerneală de şapirograf, sub Cerneală), textul dactilografiat pe o matriţă de hîrtie similară cu aceea folosită la transportul litografic. Dactilografierea se face cu o bandă impregnată cu cerneală grasă specială.
La şapirograf se poate multiplica originalul de pe o matriţă în cîteva zeci sau cel mult 100---200 de exemplare.
Şapirograful e în prezent înlocuit cu alte sisteme de multiplicat mai rapide şi cari dau tiraje mai mari şi calitate mult superioară reproducerii, ca de exemplu: Rotaprint (v.)f Ter-mofax (v.), etc. Sin. Hectograf.
2.	Şaptalizare. Ind. alim.: Adăugarea de zahăr în mustul de struguri, în vederea măririi gradului alcoolic după fermentare. în ţara noastră, operaţia e permisă numai la vinurile licoroase.
3 Şardonet. 1. Ind. text.: Fire de nitrat de celuloză, numite impropriu mătase şardonet, filate prin regenerarea celulozei atacate cu acid nitric.
4.	Şardonet, pl. şardonete. 2. Hidrot.: Fiecare dintre marginile dinspre aval ale nişelor porţilor unei ecluze, pe cari se sprijină laturile din spre bajoaiere ale porţilor buscate.
5.	Şariaji pl. şariaje.1. Geol.: Sin. Pînză de şariaj (v. sub Pînză 4).
6.	Şariaj. 2. Hidr.: Transportul materialului aluvionar în curentul unei ape.
7.	Şarja, pl. şarje. 1. Tehn.: Sin. încărcătură (v. încărcătură 2).
8.	~a cuptorului. Metg., Tehn. V. încărcătura cuptorului.
9.	Şarja. 2. Metg.: Cantitatea de metal lichid obţinută într-un cuptor de topit, dintr-o încărcătură normală (v. încărcătură 2). Şarja se numeşte după materialul produs (şarjă de fontă cenuşie, de fontă modificată, de oţel austenitic, de bronz, etc.).
Durata de elaborare a şarjei e timpul de la începutul încărcării pînă la începutul descărcării, la cuptoarele cu mers periodic (de ex.: cuptor Hartin, cuptor electric, etc.), sau timpul dintre două descărcări, la cuptoarele cu mers continuu (de ex. furnal).
Se numeşte şarjă rapidă şarja la care durata de elaborare e redusă cu 20-**30% faţă de durata obişnuită a şarjei, realizată prin conducere termică adecvată, prin întreţinere mai bună a părţilor de materiale refractare ale cuptorului," prin accelerarea încărcării, etc.
10.	Şarja. 3. Metg.: Totalitatea lingourilor sau a pieselor turnate dintr-o şarjă, în accepţiunea Şarjă 2.
11.	Şarmez. Ind. text.: Tricot din urzeală (v. Legătură de tricot, sub Legătură 4).
12.	Şarniera cutei. Geol.: Punctul de curbură maximă al unei cute examinate într-o secţiune geologică transversală. V. şî sub Cută 2.
13.	Şarniera, pl. şarniere. 1. Tehn., Ind. lemn. V. Balama-şarnieră, sub Balama.
14.	balama- Tehn., Ind., lemn. V. Balama-şarnieră, sub Balama.
15.	Şarniera. 2. Paleont. V. Ţîţînă.
16.	Şarniera. 3.Expl. petr.: Dispozitiv folosit în exploatările petroliere, constituit din două piese de oţel, prin asamblarea şi strîngerea cărora se realizează prinderea şi suspendarea (rezemarea pe masa rotativă sau mobilizarea) prăjinilor, a burlanelor, a cablurilor, etc. Şarniera serveşte şi la acoperirea unei porţiuni dintr-o ţeavă cu o perforaţie, la efectuarea unei ramificaţii, etc. Sin. Brăţară articulată, Brăţară (impropriu), Clemă.
de foraj.
Şarniera pentru prăjini de foraj (v. fig. /) e formată din două plăci masive curbate corespunzător cu diametrul exterior al prăjinii respective. Cele două plăci ale şarnierei se strîng cu două sau cu mai multe şuruburi. Pe partea interioară, cu care cele două plăci vin în contact cu prăjina, sînt executaţi dinţi (trataţi termic pentru mărirea rezistenţei mecanice) în formă de ferestrău, îndreptaţi în sus, pentru a opri alunecarea în jos a materialului care se strînge. Şarnie-rele se confecţionează astfel, încît după strîngere cele două aripi să nu vină în contact.
Şarniera pentru burlane e similară celei pentru prăjini de foraj sau pentru ţevi de extracţie, avînd însă alte dimensiuni (v. Brăţară pentru burlane, şi Brăţară pentru coloane de tuburi, sub Brăţară 1).
Şarniera pentru cabluri (v, fig. II) serveşte la legarea cablului de care e ancorat un aparat sau un dispozitiv înţepenit în sondă, în vederea tragerii lui cu efort mare. Tragerea se exe-cută cu ajutorul macaralei.
Şarniera pentru cabluri e confecţionată din două plăci, cu grosimea de 30—35 mm fiecare, şi cu lungimea de 30--40 cm, şi cari se pot asambla şi strînge cu 6---10 şuruburi. De-a lungul acestor plăci se execută un şanţ cu secţiune semicirculară şi cu caneluri transversale.
înainte de a fi folosite, şarnierele sînt strînse puternic pe cablu; pe ele se montează chiolbaşii (v.) sau un gînj (v.) de cablu gros, în şanţuri speciale executate la partea inferioară a şarnierei. Trăgînd de cablu cu macaraua, prin intermediul şarnierei se realizează tragerea perfect axială în cablu, evitînd solicitarea neuniformă şi posibilitatea de rupere a acestuia.
Şarniera pentru prăjina lustruită (v.fig. ///) serveşte la uşurarea manevrării şi Ia suspendarea pră-
II. Şarnieră pentru cabluri.
III. Şarniere pentru prăjină lustruită.
jinii lustruite în jugul balansierului şi la fixarea unor tipuri de dinamometre. Ea serveşte, de asemenea, să se evite ca pistonul să lovească în supapa fixă, în cazul ruperii jugului de susţinere a prăjinii lustruite, a bielei unităţii de pompare sau a transmisiunii, la sondele legate la o centrală de pompare.
Şarnierele se fixează pe prăjina lustruită în număr de 1“*4, corespunzător cu greutatea garniturii de prăjini.
O şarnieră frecvent folosită în şantierele petroliere e şarniera c u ramificaţie (sin. Brăţară de derivaţie, v. sub Brăţară 1), care are la una dintre piesele componente o gaură filetată, în care e înşurubat, de obicei, un robinet cu cep; prin secţiunea de trecere liberă a acestuia poate fi introdus un burghiu, pentru găurirea peretelui conductei, în timp ce conducta e sub presiune. Prin extragerea burghiului
Şarmera pentru curââ
15
Şasiu autodepîasabil
imediat după găurire şi prin închiderea robinetului se realizează o legătură de ramificaţie la o conductă, cu pierderi minime de fluid, fără a scoate conducta din serviciu şi fără a folosi tăierea sau sudarea oxiacetilenică (fiindcă acestea ar aprinde fluidul scăpat). Şarniera cu ramificaţie e folosită la lichidarea erupţiilor libere ale sondei, prin aplicarea ei pe coloana acesteia (la cîteva zeci de metri sub capul de erupţie, printr-o galerie specială), urmată de turtirea coloanei în aval de ramificaţie, cu ajutorul preselor hidraulice.
1.	Şarnierâ pentru curea. Tehn.: Sin. Agrafă articulată de curea (v. sub Agrafă de curea).
2.	Şarpantă, pl. şarpante. 1. Cs.: Schelet format din bare de lemn sau de metal, prin extensiune şi din bare" de beton armat prefabricat, care formează structura de rezistenţă a unei construcţii civile sau industriale (de ex.: clădire, hală de fabricaţie, hangar, etc.) sau a unei părţi dintr-o construcţie (de ex. acoperiş). Şarpantele pot fi alcătuite din bare drepte sau curbe (arce) simple, compuse sau cu zăbrele din ferme, djn cadre sau dintr-un sistem de zăbrele spaţial ori dintr-o reţea de bare scurte (lamele). Elementele de construcţie plane cari alcătuiesc o şarpantă (stîlpi, grinzi, ferme, arce, cadre) sînt aşezate în plane paralele verticale perpendiculare pe axa longitudinală a construcţiei respective şi sînt consolidate între ele prin contravîntuiri aşezate în plane verticale, orizontale sau înclinate. V. şî Acoperiş, Arc, Fermă, Grindă, Hală, Hangar, Reticulare, construcţii Schelet de clădire.
3. Şarpanta. 2. Bot., Silv.: Ramură din scheletul unui arbore, cu prelungirile ei, din care cresc ramuri de ordinul următor sau cari se îmbracă direct cu ramuri roditoare.
4.	Şarpe, pl. şerpi. Zoo/., Paleont. V. Ophidia.
5. Şarpe, cap de	Nav.:	Dispozitiv format dintr-o
grindă de lemn sau de oţel aşezată la prova, în planul longitudinal al navei, fixată cu un capăt pe punte, celălalt fiind scos în afara navei şi echipat cu un rai pe care alunecă lanţul călăuză al ancorei, numit şi erchet. E folosit numai la navele fluviale.
6.	Şasiu, pl. şasiuri. 1. Tehn.: Cadru stabil sau mobil, pe care se montează organe ale unui sistem tehnic cari formează un ansamblu, sau cari trebuie să funcţioneze împreună.
7.	~ central. Transp.: Sin. Şasiu unilongeron (v. sub Şasiu de automobil).
8.	~ de aparat. E/t.: Cadru rigid pe care se montează piesele cari compun un aparat electric. Sas iu I poate fi format din părţi independente, solidarizate între ele printr-o placă de bază, sau montate într-un stelaj.
Şasiurile pot fi metalice, deci conducătoare, sau izolante.
' Şasiurile metalice se execută din tablă de oţel sau de aluminiu presată, din profiluri îmbinate sau din oţel, fontă, aluminiu ori bronz, turnate. Ele servesc, în general, şi ca bară de punere la acelaşi potenţial (de ex. la potenţialul pămîn-tului) a diferitelor puncte practic echipotenţiale ale montajului. Şasiul are adeseori şi rolul de ecran electrostatic între diferitele compartimentări ale aparatului. Dacă şasiul metalic e complet acoperit, prin turnare sau presare, cu mase electro-izolante, cu materiale electroceramice, sau e rigidizat cu materiale electroizolante, se pot fixa pe el puncte la potenţiale electrice diferite.
Şasiurile izolante se execută din mase termoplastice, din materiale electroceramice sau din foi de pertinax solidarizate cu corniere metalice.
Şasiul executat din mase electroizolante sau din mase electroceramice poate fi acoperit cu o vopsea conducătoare, pentru a realiza ecranări electrostatice; cu ajutorul vopselelor conductoare se pot trasa direct pe şasiu şi conductoarele de legă-g* tură între diferitele piese ale aparatului şi rezistenţele, bobinele Şi condensatoarele unui aparat de radio.
9.	~ de automobil. Transp.: Cadrulunui autovehicul, suspendat pe osiile purtătoare şi motoare prin resorturi, pe care
se montează suprastructura autovehiculului (de ex. caroseria unui autoturism) şi echipamentul motor (adică motorul,
Şasiuri de automobil şi longeroane. o,b şi c) şasiu bilongeron; d) şasiu unilongeron; e) şasiu-placă; f) ochiul Icngeronului; g) longeron cu secţiune U; h) longeron cu secţiune închisă; i şi j) longeron cu secţiunea închisă cu placă perforată.
schimbătorul de viteză şi organele de transmisiune). Şasiul e constituit, în general, din unu sau din două longeroane,' cu traverse şi plăci de consolidare (v. fig.)-
Şasiul bilongeron cuprinde două longeroane confecţionate din tablă presată, din profiluri laminate (mai ales la autovehicule grele şi remorci) sau din ţeavă. Longeroanele de tablă presată sau de profiluri au secţiunea în formă de U (v. fig. g), eventual închisă cu o placă plină (v. fig. h) sau perforată (v. fig. / şi j); longeroanele de ţeavă au secţiunea rotundă sau eliptică. Ambele longeroane sînt, fie drepte (de obicei la autocamioane), fie curbate (v. fig. a, b şi c) sau cu un ochi (v. fig. f) în dreptul punţii din spate a vehiculului, iar distanţa dintre ele e mai mică în dreptul osiei din faţă (directoare) a acestuia. Pentru consolidarea şi mărirea rigidităţii cadrului, cum şi pentru rezemarea unora dintre organele vehiculului (de ex.; motor, schimbător de viteze, etc.), cele două longeroane se leagă prin traverse sau plăci, cari pot fi prelungite şi în afara longeroanelor (eventual, plăcile sînt folosite, parţial sau total, ca podea a caroseriei).
Şasiul unilongeron, numit şasiu central, e constituit dintr-un tub central longitudinal, cu secţiune rotunda sau rectangulară, ceea ce reprezintă o construcţie suplă, simplă şi uşoară (v. fig. d). Acest longeron e furcat în dreptul motorului vehiculului, pentru a permite montarea acestuia, şi e consolidat cu traverse, pentru montarea celorlalte organe. Uneori, în locul longeronului cu traverse, şasiul e alcătuit dintr-o placă monobloc (v. fig. e), care serveşte şi ca podea a caroseriei.
Unele vehicule se construiesc fără şasiu, în care caz carterul motorului sau schimbătorul de viteză constituie infrastructura, de care sînt solidarizate suporturi sau flanşe, pentru montarea celorlalte organe şi a caroseriei. La alte vehicule, de exemplu la unele autoturisme închise, se foloseşte construcţia cheson, la care scheletul sau bordajul caroseriei e sudat de şasiu sau e presat monobloc cu acesta, ceea ce constituie o construcţie uşoară, rigidă (deoarece scheletul, respectiv bordajul, participă la rezisterrţă) şi mai ieftină, la fabricaţia în serie mare.
io.	~ de locomotiva. C. f. .* Sin. Cadru de locomotivă, Frem, V. sub Locomotivă.
n. ~ de vagon.C.f.: Sin. Cadru de vagon. V. sub Vagon.
12.	~ de vagonet. Transp.: Sin. Cadru devagonet. V. sub Vagonet.
13.	Şasiu, 2. Mett.: Sin. Ramă de formare (v. Formare,' ramă de —).
14.	Şasiu autodepîasabil. Ut., Agr.: Agregat constituit dintr-un vehicul autopropulsat pe patru roţi pneumatice, avînd un motor cu ardere internă, mecanisme de transmisiune şi
Şasla aurie
16
Şcoala
comenzi proprii, şi pe al cărui cadru, sînt montate diverse maşini sau unelte agricole (de ex.: plug, cultivator, semănătoare, secerătoare, combină de cereale, etc.).
Spre deosebire de tractor, şasiul autodeplasabil permite montarea pe el a maşinilor agricole fără sistem propriu de rulare (cadru şi roţi de transport), iar agregatul (vehiculul de transport — maşina agricolă) e mai uşor manevrabil, supravegherea lucrului efectuîndu-se în condiţii mult mai bune decît la maşinile agricole tractate, cari se găsesc, de obicei, în spatele tractorului. Stabilitatea agregatului e mai bună, iar calitatea lucrărilor efectuate e superioară, în special, în cazul semănatului şi al prelucrării solului între rînduri de plante, unde se cere o mare precizie în conducerea agregatului.
Se deosebesc şasiuri autodeplasabile universale şi speciale. Cele universale au motorul şi transmisiunea în spate, iar pe cadrul din faţă se montează diversele maşini şi unelte agricole. Cele speciale pot avea motorul şi transmisiunea situate lateral, în faţă, etc., în funcţiune de destinaţia acestora.
1.	Şasla aurie. Bot., Agr.: Varietate de struguri de masă, cu ciorchini mijlocii, cu boabe rotunde, galbene-aurii, nu tocmai îndesate, cu pieliţa subţire, miezul cărnos şi plăcut la gust. E o varietate autofertilă, cu coacere timpurie, începînd de la mijlocul lunii august. Var. Chasselas.
2.	Şaşma,pl. şaşmale. Pisc. V. Prostovol. (Termen regional.)
3. Şânţuire. 1. Mett.; Sin. Degajare (v. Degajare 2).
4. Şânţuire. 2. Tehn., Poligr.: Sin. Nutuire. (v. Nutuire 1 şi Nutuire 2).
5.	Şânţuire. 3. Tehn.: Operaţia manuală sau mecanizată de prelucrare prin aşchiere (de ex.: prin strunjire, frezare, cioplire cu dalta, etc.), prin care se obţine un şanţ sau o nervură longitudinală, transversală sau înclinată faţă de axa unei piese, la una dintre feţele acesteia. Sin. (impropriu, folosit rareori) Decoletare.
6.	Şcoală, pl. şcoli. Arh., Urb.: Instituţie destinată învăţă-mîntului de toate categoriile (afară de cel preşcolar), cum şi terenul şi construcţiile necesare pentru predarea învăţă-mîntului respectiv.
După felul învăţămîntului, se deosebesc următoarele categorii de şcoli: pentru învăţămîntul teoretic; pentru învăţă-mîritul tehnic; pentru învăţămîntul profesional; pentru învăţămîntul artelor; pentru învăţămîntul pedagogic; pentru învăţămîntul special.
După nivelul studiilor şi al învăţămîntului predate, unele dintre categorii le de mai sus se subîmpart în: şcoli pentru învăţămîntul elementar; şcoli pentru învăţămîntul mediu ; şcoli pentru învăţămîntul superior (politehnică, universităţi sau Jnstitute).
în general o şcoală cuprinde următoarele elemente:	săli	de
clasă, de desen, de muzică, de educaţie fizică, c lase-lalborator, laboratoare, ateliere, bibliotecă, aulă, amfiteatru, încăperi pentru personalul didactic şi administrativ, încăperi auxiliare, anexe social-culturaie şi diferite terenuri.
Sălile de clasă sînt încăperi folosite pentru predarea cursurilor teoretice. V. Sală de clasă.
Amenajarea interioară a sălilor de clasă cuprinde: bănci pentru cîte unul sau cel mult doi elevi, cu pupitre de scris; o catedră aşezată în faţa băncilor; o tablă neagră, un ecran de proiecţii, amovibil; un suport pentru aparatul de proiecţie, în fig. / se prezintă un exemplu de amenajare a unei clase pentru cursuri teoretice.
Clasele-laborator servesc ia predarea cursurilor cu caracter tehnic, fiind necesare experienţe efectuate la o masă de demon-
straţii de către perso-nalul didactic (fizică, chimie, electricitate, mecanică, biologie, etc.). Ele diferă de clasele teoretice prin faptul că, în locuI catedrei.au o masă de experienţe, utilată cu aparatajul adecvat (apă, gaz, electricitate, etc.) şi ca anexă, un mic depozit de materiale şi de aparate. Suprafaţa clasei se socoteşte la circa 1,50 m2de locdeelev. Fig. II reprezintă amenajarea unei cla-se-laborator pentru fizică si chimie. Ade-
’OtaMKO
-tfromDtt
\w			M
3			
'8			
fr		1 7	
,-OffiîOOOtE
II.	Amenajarea unei clase-Iaborator pentru fizică şi chimie.
1) mese pentru elevi; 2) scaune pentru elevi; 3) tablă neagră; 4) masă pentru experienţe;
5)	scaun pentru profesor; 6) masă de studiu pentru profesor; 7) dulap cu uşi pe ambele părţi; 8) masă de preparaţie; 9) dulap pentru aparataj; 10) tejghea pentru aparate; 11) etajeră; 12) lavabouri; 13) coş de gunoi; 14) dulapuri în perete.
/. Amenajarea interioară a unei clase pentru învăţă-mînt teoretic.
1) bănci cu pupitre; 2) catedră; 3) scaun pentru profesor; 4) tablă neagră; 5) coş de gunoi; 6) dulap în perete.
seori, aceste clase se construiesc sub formă de amfiteatru, pentru a asigura o vizibilitate mai bună asupra mesei de experienţe.
Laboratoarele propriu-zise servesc la efectuarea de lucrări practice experimentale, în mod individual, de către elevi (sau studenţi) sub supravegherea personalului didactic. Laboratoarele consistă, în general, dintr-o sală de experienţe, din camere pentru lucrările personale ale corpului didactic, cum şi din anexe ale căror dimensiuni şi amenajare variază după specialitate (de ex.: depozite de materiale şi aparatură, frigo-rifere, cuptoare, camere-termostat, basine cu apă, sere, cuşti de animale pentru experienţe, etc.). Forma şi dimensiunile laboratoarelor diferă, şi ele, după specialitate.
Sălile de desen se folosesc în şcolile medii, şcolile profesionale, şcolile şi institutele de învăţămînt tehnic şi de arte plastice. Se deosebesc: săli pentru desenul linear, amenajate cu mese de desen pentru unul sau mai mulţi elevi sau studenţi; săli pentru desenul cu mîna liberă, executat după un model (obiect sau fiinţă) în jurul căruia se grupează 15---20 elevi sau studenţi, aşezaţi pe taburete mobile şi desenînd pe planşe fixate pe şevalete.
Sălile de muzică obişnuite sînt amenajate, în general, numai în şcolile în cari programul de învăţămînt specifică necesitatea lor, cu excepţia şcolilor de muzică, la cari aceste săli se construiesc după prescripţii speciale.
Sălile de educaţie fizică sînt amenajate în toate categoriile de şcoli. Ele pot constitui unităţi izolate sau pot face parte din complexe sportive (v. Teren de sport).
Clasele-atelier servesc pentru demonstraţii practice, în şcoli profesionale, după specialităţile respective, ca: gospodărie, tîmplărie, lăcătuşerie, electrotehnică, fierărie, turnătorie, etc. Amenajarea lor comportă bănci de studiu obişnuite, bancuri de lucru, cum şi diferite aparate pentru exerciţiile practice,
Şcoală
17
Şeoâla
după specialitatea respectivă, iar ca anexe săli pentru depozite şi aparataj. Capacitatea sălilor se limitează, în general, la 30 de Jocuri de lucru. Fig. UI reprezintă un exemplu de clasă-atelier.
Atelierele propriu-zi-se se folosesc în unele şcoli profesionale, cum şi în şcoli şi institute de artă plastică. Forma, di-mensiunileşi amenajarea diferă pentru fiecare special itate. în fig. IV sînt reprezentate exemple de amenajare interioară a unor ateliere.
Bibliotecile (v.) şi muzeele (v.) pentru colecţii didactice se amenajează în funcţiune de specialitatea, capacitatea şi gradul de învăţămînt, de la o simplă cameră, amenajată sumar, la complexe cari se proiectează în conformitate cu prescripţiile speciale elaborate pentru aceste categorii de construcţii.
Aulele sînt amenajate în şcoli cu capacitate mare. Amenajarea şi dimensionarea se fac în conformitate cu prescripţiile pentru sălile de spec-
_l
III. Amenajarea unei clase-atelier pentru lăcă-tuşerie, cu cameră de preparaţie.
1) dulapuri; 2) maşină de găurit; 3) tejghea pentru lăcătuşerie; 4) masă pentru profesor; 5) scaun pentru profesor; 6) bănci pentru elevi, cu pupitru ; 7) tablă neagră; 8) dulapuri în perete; 9) coş de gunoi; 10) scaun.
tacol.
Amfiteatrele, eventual cu unu sau cu două rîn-duri de balcoane, servesc pentru festivităţi sau conferinţe cu caracter general.
încăperile pentru corpul didactic şi pentru administraţie se amenajează în funcţiune de caracterul şi de capacitatea şcolii. în şcolile elementare, se amenajează o cameră pentru director, o cancelarie pentru profesori şi 1---2 birouri pentru secretariat. în şcolile medii se adaugă un birou pentru directorul de studii şi, eventual, un birou pentru secretariat. în şcolile de mare capacitate sau în cele cari comportă laboratoare, ateliere, etc., devine necesar un complex administrativ cu un serviciu tehnic şi unul de gospodărie.
Anexele cuprind: încâper
3
9 0 0 0 0 0
tz
a
'5
i=D
mr
□
9
inTj
ar
IV. Amenajarea unor ateliere pentru şcoli profesionale sau tehnice. a) atelier pentru cartonaje; b) atelier pentru tîmplărie; c) atelier pentru lucru de mînă; d) atelier pentru bucătărie; 1) încălzitor de clei; 2) masă de lucru ; 3) dulap pentru scule ; 4) tocilă; 5) banc de tîmplar; 6) masă de croit; 7) maşină de cusut; 8) masă de pre-paraţie; 9) maşină de gătit; 10) chiuvetă.
pentru organizaţiile de pionieri şi de UTC (după caz); un cabinet medical; grupuri sanitare (cîte un grup pentru cefl puţin 200 de persoane, distanţa maximă de parcurs pînă la un grup trebuind să fie de cel mult 30 m); depozite generale de material didactic, de întreţinere, eventual de combustibil; încăperi pentru instalaţii tehnice (încălzire, ateliere de reparaţii, eventual apă caldă, abur, etc.); garaje
pentru biciclete, motociclete, autoturisme; garaje pentru camioanele de aprovizionare ale şcolii, etc.
Anexele social-culturale cuprind: bufete, eventual cantine, şi cămine, locuinţe pentru corpul didactic, săli şi terenuri pentru recreaţie şi joc.
Terenurile cuprind spaţii pentru sport, pentru culturi educative sau experimentale, plantaţii de agrement, eventual de protecţie sanitară, etc.
Deoarece există numeroase categorii de şcoli, cu capacităţi şi nivel de învăţămînt foarte variate, principiile de amenajare a şcoli lor sînt şi ele foarte diferite. în oricesoluţiede amenajare e necesară totuşi o separaţie practică între diferitele sectoare ale şcolii: învăţămînt teoretic, învăţămînt practic, administraţie şi servicii anexe. Circulaţiile trebuie să determine schemele de alcătuire a şcolii respective. în general se tinde ca în fiecare încăpere de studiu să activeze, în cursul unei zile, o singură serie de elevi sau de studenţi. în acest scop, la un număr mare de elevi sau de studenţi, se creează săli de clasă cari să fie ocupate simultan.
Şcolile generale (de 8 ani) comportă 1---3 serii simultane de elevi (8*-;24 săli de clase teoretice) şi folosesc un singur corp de clădire cu 1---3 caturi. Suprafaţa terenului necesar variază de la 0,8--*1,2 ha, după capacitate. Fig. V reprezintă un exemplu de organizare a terenului unei şcoli.
Şcolile generale se amplasează în interiorul microraioanelor de locuinţe. Capacitatea lor se determină în funcţiune de numărul de copii de vîrstă şcolară şi a căror frecventaree obligatorie. Conside-rînd că numărul anual de copii cari intră în învăţămîntul elementar reprezintă, în medie, circa 1,50% din totalul populaţiei microraio-nului (după statisticile oficiale recente), se poate determina totalul de copii de vîrstă şcolară, înmulţind acest procent cu numărul anilor de studiu (8 ani).
Pe de altă parte, capacitatea maximă a şcolilor se determină pe baza numărului de 40 de locuri dintr-o clasă. Numărul de unităţi şcolare dintr-un microraion se determină pebaza acestor capacităţi şi pe baza razei de deservire a fiecărei unităţi, care nu trebuie sa depăşească 400 m, pentru ca şcoala să fie uşor accesibilă.
Liceele teoretice (de 4 ani) pot comporta 2**’8 serii simultane (8***32 de clase de învăţămînt teoretic), dar au şi clase de specialitate (v. fig. VI). Suprafaţa terenului necesar variază de la 1,00---1,50 ha.
Celelalte licee, de diferite categorii, comportă scheme după specialitate. Numărul de caturi e în raport cu specialitatea respectivă. De exemplu, atelierele cari prelucrează materiale grele comportă numai parter.
Liceele teoretice se amplasează pe lîngă centrele cartierelor pe cari le deservesc. Numărul total de tineri în vîrstă de frecventare se determină pe baza aceluiaşi procent de 1,50% din populaţia totală a cartierului deservit. Din acest
V. Planul de situaţie al unei şcoli generale din mediul urban. 1) clădirea şcolii; 2) loturi experimentale; 3) curte pentru recreaţie; 4) terenuri de sport; 5) locuinţă pentru paznic şi depozit de combustibil.
€
Şcoală de butaşi
18
total se apreciază că numai 40***50% frecventează şcoala medie teoretică, restul fiind orientaţi către alte categorii de şcoli. Capacitatea liceelor se determină pe baza numărului de 40*-*35 elevi dintr-o clasă, considerînd că numărul seriilor simultane cu 4 ani de curs poate varia de la 2 la 8.
20
19
VI. Schema de organizare a unui liceu, o) încăperi principale; b) încăperi auxiliare; c) fluxuri de circulaţie; 1) clase; 2) laboratoare; 3) depozite pentru laboratoare; 4) bibliotecă; 5) sală de desen; 5) depozitul sălii de desen; 6) muzeu; 7) încăperi pentru organizaţii de masă; 8) cancelarie pentru profesori; 9) cabinet pentru director; 10) cabinet pentru directorul de studii; 11) sală de gimnastică; 12) vestiare, duşuri, W.C., anexe ale sălii de gimnastică; 13) depozit de aparate de gimnastică; 14) secre-ţariat-contabilitate; 15) depozit de material didactic; 16) cabinet medical; 17) bufet; 18) portar; 19) grup sanitar; 20) scări; 21) hali; 22) intrare;
23) spaţii pentru recreaţie; 24) vestiare.
Şcolile profesionale constituie, în general, unicate pe întreaga localitate (pentru fiecare specialitate în parte) şi se amplasează, de regulă, în apropierea întreprinderilor pentru cari sînt instruiţi elevii respectivi. Capacitatea lor se stabileşte în funcţiune de nevoile planificării economice pentru fiecare ramură în parte.
Şcolile cu caracter special, de d iverse cate-gorii, se amplasează şi se dimensionează după criterii stabilite de la caz la caz, după împrejurări şi necesităţi.
Şcolile de î nvâţâmînt superior, după numărul şi caracteristicile facultăţilor componente, pot comporta unu sau mai multe corpuri de clădiri (sistem pa-vilionar). Concepţia structurii generale e foarte variată, aceste şcoli constituind uneori unicate. în general sînt amplasate pe terenuri vaste, unde există posibilităţi de extensiuni ulterioare, corespunzătoare progreselor ştiinţei şi tehnicii. în
fig. Vil e reprezentată o soluţie pentru cepţie unitară pentru asemenea institute.
Unele şcoli de învăţămînt superior avînd multe facultăţi se amplasează numai în oraşe mari. Altele, cu un număr re-
vii. Plan de ansamblu pentru o şcoală de învăţămînt superior în sistem extensiv (pavilionar),
ansambluri de con
strîns de facultăţi, se amplasează în localităţi în cari activităţile principale sînt în legătură cu specialitatea facultăţilor prevăzute.
1.	Şcoala de butaşi. Agr. V. sub Pepinieră.
2.	~ de pomi. Agr. V. sub Pepinieră.
3.	~ de viţe. Agr. V. sub Pepinieră.
4.	Şcondru, pl. şcondri. Nav. V. Scondru.
5.	Şcotâ. pl. scote. Nav. V. Scotă.
6.	Şea, pl. şei. 1. Ind, piei., Transp.: Suport de formă convenabilă pentru şederea comodă a unui om în poziţie călare, care se aşază pe spinarea unui animal sau se montează la anumite vehicule. în general, şeaua se confecţionează din piele, cauciuc sau mase plastice. Var. Şa.
Şeaua pentru spinarea animalelor e o piesă a harnaşa-mentului, şi se leagă cu chingi de corpul animalului. După felul de utilizare, se deosebesc: şea de călărie (pentru campanie), care e cea mai răspîndită, şea de sport, şea de voltije, etc.
Şeaua de călărie (v. fig. /) e constituită din: un schelet de rezistenţă numit ţest, pe care se montează alte elemente ale şeii; o învelitoare de piele şi chingi cari îmbracă ţestul pe dinafară şi pe dinăuntru; puntea şeii; accesoriile.
—	Ţestul e constituit din tălpicile de lemn ; arcadele sau oblfncul de oţel; căptuşeala tălpicilor (pentru protecţia spinării animalului) de pîslă sau de textile neţesute; placa de legătură, care e o fîşie de piele cu cureluşe de încătărămare (pentru prinderea căptuşelii la tălpici); buzunarele tălpicilor, în cari se introduc tălpicile. — înveliţoarea e constituită din: stratul elastic de amortisare sau teltiă; şezuta şeii, de piele, pe care stă călăreţul; aripioarele şezutei, de piele, cusute de şezută, petrecute peste arcada dinainte; dosul şezutei, de piele, cusut la şezută şi petrecut peste arcada dinapoi; chingile şezutei, întinse încrucişat de-a lungul şeii, la un capăt fiind cusute de dosul şezutei, iar la celălalt capăt fiind prinse, prin intermediul unor cureluşe de piele, de aripioarele şezutei. — Puntea şeii, confecţionată din chingi întinse şi aşezate încrucişat de-a
lungul şeii, prinse de cele două arcade, e constituită â\n chingi lepulpa-nelormari; pulpanele mari, de piele (pentru protecţia animalului contra frecării produse de trăgători); pulpanele mici, dispuse dedesubtul pulpanelor mari şi cari se leagă cu copiii de chinga şeii; chinga şeii, confecţionată din sfori de cînepă, echipată cu catarame, pentru fixarea şeii pe spinarea animalului cu ajutorulco-pililorde lapulpa-nele mici; trăgă-
torile, cari sînt curele de piele legate de tălpici, pentru suspendarea scărilor; ciochinări de împachetare, prinse de şea, cari servesc la fixarea diferitelor accesorii. — Accesoriile principale sînt: por t-s abia, coburii (genţi de piele unite
19
Şenal navigabil
între ele, cari se fixează de arcada dinainte a şeii cu o ciochi-nară), presarul, care împiedică alunecarea şeii spre
crupa
animalului.
16
I. Şea de călărie.
1) tălpici; 2) arcada anterioară; 3) căptuşeala tălpicilor; 4) placă de legătură 5 şi 5') buzunarele tălpicilor; 6) şezuta şeii; 7) aripioarele şezutei; 8) dosul şezutei; 9) chingile şezutei; 10) chingile pulpanelor mări; 11) pulpană mare; 12) pulpană mică; 13) chinga şeii; 14) trăgători; 15) scară; 16) ciochînări de împachetare.
Şeaua pentru vehicul se montează pe cadrul anumitor vehicule, de exemplu biciclete, motociclete, etc. Şeaua, confecţionată din piele, din mase plastice sau din cauciuc, se leagă de cadrul vehiculului cu resorturi (v. fig. //). Uneori şeile sînt completate cu un sistem de resorturi, cari asigură îmbunătăţirea suspensiunii.
1.	Şea. 2. Geogr.:	Sin.
Curmătură (v. Curmătură 3).
2.	Şea. 3. Cs.: Canal orizontal de beton armat, situat la partea inferioară a unei celule de siloz, avînd rolul de a Primi şi de a difuza aerul în
3-	Şed, acoperiş în trău, sub Acoperiş 1.
4-	Şeditâ. Expl. V. Cheddite.
s. Şef de staţie. C.f.: Conducătorul întregii activităţi a unei staţii de cale ferată, care îndrumează şi coordonează personalul staţiei ce se ocupă cu mişcarea trenurilor, manevra vagoanelor, cum şi cu traficul de călători şi de mărfuri.
II. Şea de motocicletă.
1) şea; 2) resort de legătură cu cadrul motocicletei.
masa cerealelor din celulă. */. Cs. V. Acoperiş în dinţi de feres-
în staţiile mari, şeful staţiei e ajutat, în rezolvarea problemelor tehnice, de un birou tehnic, condus de un inginer de exploatare.
6.	Şeidaj. Mine:Operaţia de alegere manuală a minereului util de steril, după spargerea cu ciocanul a unora dintre bucăţile de minereu.
?. Şeitrog, pl. şeitroage. M/ne: Albioară de lemn cu fundul puţin curb, mărginit de trei părţi cu pereţi verticali, folosită la separarea particulelor de aur sau de minerale cu greutate specifică mare, din minereuri măcinate mărunt. Această separare se face prin spălare cu apă şi prin scuturarea şeitrogului în aşa fel, încît să se producă pe fund o sedimentare, după greutatea specifică a grăunţilor.
s. Şelac. Chim., Ind. chim. V. Schellack.
9.	Şelar, pl. şelari. Ind. piei.: Lucrător curelar care se ocupa cu confecţionarea şeilor.
10.	Şelârie, pl. şelarii. Ind. piei.: Atelierul în care se confecţionează şei şi alte articole de harnaşament.
11.	Şelârie, articole de ~.lnd. piei.: Ansamblul de articole cari intră în componenţa echipamentului folosit în tracţiunea animală şi în transportul purtat: hamuri, şei, samare.
12.	Şelârie, piele pentru Ind. piei.: Piele întrebuinţată la confecţionarea şeilor, de regulă blancul de curelărie(v. Blanc 1) şi tovalul (v. Toval). Pulpanele şeilor de călărie de calitate mai bună se confecţionează din piele de porc tăbăcită vegetal, în culoare naturală.
13.	Şelf, pl. seifuri. Geogr.: Sin. Platformă continentală (v. sub Ocean).
14.	Şenal navigabil. Nav.: Fîşie de apă din lungul unui rîu, al unui canal sau strîmtoare la intrarea unui port, ori de pe suprafaţa unui lac, care asigură navigaţia curentă tot timpul anului sau numai într-un anumit interval de timp.
Şenalul navigabil trebuie să aibă traseul continuu, alcătuit dintr-o serie de aliniamente racordate prin curbe, lăţimea minimă necesară circulaţiei şi încrucişării navelor, cum şi adîncimea necesară pentru asigurarea pescajului maxim al celei mai mari nave admise pentru circulaţie.
Razele de curbură ale şenalului navigabil, în sectoarele de circulaţie curentă, trebuie să fie egale cu cel puţin şase ori lungimea navei maxime care circulă pe şenalul respectiv. La intrarea în porturi, în ecluze şi în sectoarele dificile, raza de curbură poate fi egală cel puţin cu trei lungimi de navă. Traseul şenalului navigabil nu trebuie să fie sinuos; pe căile navigabile importante valoarea coeficientului de sinuozitate trebuie să fie mai mică decît 2. Aliniamentele lungi nu sînt recomandabile, deoarece micşorează atenţia cîrmaci lor şi pot produce accidente.
într-o secţiune oarecare a şenalului (v. fig. ), gabaritul dreptunghiular Gv necesar circulaţiei unei nave, respectiv G2, necesar încrucişării a două nave, e determinat de lăţimea şenalului (Lx sau Z,2) şi de pescajul respectiv (Px sau P2).
Şenalul navigabil, între două puncte ale unui sector fluvial (sau maritim), e determinat, fie prin lăţimea minimă a acestui sector pentru un pescaj dat, fie prin pescajul minim obţinut pentru lărgimea necesară circulaţiei navelor (adică lăţimea gabaritului dreptunghiular). Şenalul navigabil e indicat cu geamanduri şi prin semne de baloane, atît pe fluvii, cît şi la intrarea într-un port sau la trecerea prin strîmtori.
Lăţimea şenalului se determină în funcţiune de numărul de nave cari trebuie să se încrucişeze, de alcătuirea convoaielor, de viteza de circulaţie, de traficul anual, de importanţa căii.
Determinarea şenalului navigabil. Gt) gabarit necesar unei nave; G2) gabarit necesar pentru încrucişarea a două nave; Lt şi L2) lăţimea şenalului pentru (G^, respectiv (<S2); Px şi P2) pescaj.
Şeneza
20
Şeruit, maşină de
Spaţiile de siguranţă admise între nave sînt de cel puţin 3--*5 m. în porţiunile curbe ale traseului, şenalul se supralărgeşte. Valoarea supralărgirii variază cu lăţimea şi cu lungimea navei luate în consideraţie. Supralărgirea se face spre interiorul curbei, pentru a se mări vizibilitatea.
Adîncimea navigabilă se determină în raport cu nivelul minim de navigaţie, calculat cu o anumită asigurare corespunzătoare importanţei căii navigabile respective. Adîncimea determinată astfel se numeşte adîncimea navigabila minima sau de garanţie. Adîncimea navigabilă în cursul unui an poate varia în funcţiune de nivelul apelor, navele navigînd în anumite perioade cu pescaje superioare adîncimii navigabile de garanţie (gabarite diferenţiate).
Adîncimea navigabilă minimă din cuprinsul şenalului navigabil trebuie să fie egală sau mai mare decît pescajul maxim al navei de calcul, la care se adaugă rezerva pilotului. Pe căile navigabile interioare, această rezervă variază între 0,20 şi 0,50 m, în funcţiune de natura fundului, de felul navei, de încărcătură, importanţa căii, etc. Laşenalele navigabile maritime, se adaugă rezerva de valuri, de viteză şi de înnisipare.
î. Şeneza, pl. şeneze. Ind. text.: Dispozitiv al maşinilor circulare de tricotat cu maieze, prin care se selectează şi se modifică poziţia unor ace, pentru realizarea tricotului cu fire de căptuşeală. V. Tricotat, maşină de — .
2.	Senil. Ind. text. V. Fir chenille, sub Fir 2. s. Şenila, pl. şenile. Tehn.: Organ de rulare al unor vehicule (de ex.: tractoare, tancuri, remorci, etc.), format dintr-o
Şenilă de tractor.
1) placă; 2) dinte; 3) pinten; 4) bolţ; 5) rolă; 6) roată stelată motoare;
7) galet de sprijin al vehiculului; 8) roată de ghidare a şenilei.
bandă fără fine, care se înfăşoară peste roţi situate de aceeaşi parte a vehiculului (v. fig.), pentru a se realiza o suprafaţă de contact cu terenul, mai mare decît în cazul contactului prin roţi. Şenila asigură o aderenţă mai mare la teren şi, prin urmare, permite o forţă de tracţiune mai mare. Ea poate fi constituită dintr-o simplă bandă de c a u c i u c sau de p î n ză cauciucată; în general e constituită, însă, din plăci de oţel (v. Placă de şenilă), legate articulat între ele, prin buloane. Sin. Omidă, Lanţ-omidă.
Şenila înconjură roata stelata motoare 6, numită şi stea motoare, şi roata de ghidare 8, numită şi roata de conducere. Partea superioară a şenilei se reazemă pe roia 5, pentru a i se micşora săgeata, iar corpul vehiculului se reazemă pe şenilă prin galeţii 7, numiţi şi role purtătoare, role de susţinere sau role de sprijin. Prin rotirea roţii stelate motoare, banda fără fine — care constituie şenila
—	e pusă în mişcare şi asigură deplasarea corpului vehiculului, prin rostogolirea galeţilor 7 pe căile de rulare constituite de suprafeţele plăcilor din spre interiorul şenilei.
Plăcile de şenila, numite şi elemente de şenilă, pot fi turnate din oţel (în general, oţel cu mangan)sau asamblate din table şi profiluri; ele au de o parte şi de alta urechi, prin cari trece bulonul de legătură al plăcilor. Plăcile au pe o parte, la mijloc, un dinte care serveşte la angrenarea şenilei cu roata stelată motoare şi la ghidarea rolelor de sprijin, iar pe cealaltă parte, la margine, un pinten în formă de cor-
nieră, care pătrunde în teren şi măreşte aderenţa şenilei. V. şi sub Tractor.
4.	Şeping, pl. şepinguri.l/t., Mett.: Sin. Maşină de rabotat transversal (v. sub Rabotat, maşină de ~).
5.	Şeping, maşina de Ut., Mett.; Sin. Maşină de rabotat transversal (v. sub Rabotat, maşină de ^).
6.	Şerardizare. Mett.: Sin. Zincare prin difuziune (v. sub Zi nea re).
7.	Şerfmeser,pl. şerfmesere. Poligri: Sin. Cuţit de subţiat (v. sub Cuţit 1).
8. Şerfuire. Poligr.: Subţierea marginii unei bucăţi de piele, pentru a putea fi mai uşor îndoită şi petrecută peste bucata de carton sau de mucava, care se îmbracă în piele. Operaţia de şerfuire se foloseşte la legatul cărţilor în piele, în legătoria de artă, cum şi la confecţionarea mapelor şi a altor obiecte de galanterie. Şerfuirea se execută manual sau cu o maşină de subţiat asemănătoare celei folosite în industria pielăriei (v. Subţiat, maşină de ). Sin. Subţiere.
9.	Şerpar, pl. şerpare. Ind. ţâr.: Sin. Chimir (v. Chimir 1).
10.	Şerpuire. 1. Tehn.: Sin. Mişcare de giraţie. V. sub Mişcare secundară.
n. Şerpuire. 2. Nav.: Mod de prindere a sfîrcului (v.) unei macarale sau al unui palane în jurul unei parîme, consistînd dintr-o înfăşurare elicoidală a sfîrcului în jurul parîmei respective.
12.	Şerpuire. 3. Nav.: Operaţie de prindere a manevrelor fixe cu ajutorul unei parîme fixate în zig-zag pe două manevre vecine cu ajutorul unor legături. Şerpuirea, care nu se mai foloseşte astăzi, avea drept scop împiedicarea unei manevre rupte de obuze să cadă pe punte sau la elicele navei.
13.	Şerpuire. 4. C.f.: Mişcare perturbatoare a vehiculelor de cale ferată, care se produce în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul de greutate al vehiculului — şi care se manifestă ca o mişcare oscilatorie care are drept efect lovituri alternative orizontale, transversale pe cale, date de roţile extreme, la nivelul şinei. Şerpuirea e provocată la locomotivele cu abur cu piston, de mişcările alternative ale pistoanelor şi de masele neechilibrate ale pieselor în mişcare, cum şi de jocurile dintre buza bandajului şi şina căii, amplificate şi de denivelările de cale. Celelalte vehicule de cale ferată produc şerpuire cînd există o serie de defecte în construcţia lor şi cînd şi calea prezintă denivelări transversale sau variaţii de ecartament.
Şerpuirea are o amplitudine care depinde de viteza de circulaţie, de mărimea jocurilor dintre buza bandajului şi şina căii, de elasticitatea resorturilor (pentru părţile suspendate) şi de neregularităţile căii.
Forţa de şerpuire se consideră că acţionează static, orizontal, perpendicular pe axa liniei, la nivelul superior al şinei, şi are valoarea egală cu 0,25 din valoarea sarcinii celei mai grele osii de locomotivă. Ea prezintă importanţă la calculul contravîntuirilor şi al aparatelor de reazem ale podurilor, considerîndu-se că produce o acţiune indirectă asupra acestora.
Forţa deftşerpuire are ca efect, asupra suprastructurii căii, deplasarea transversală a şinelor căii, adică şerpuirea linie i, care mai poate proveni şi din flambajul general al şinelor căii, cînd rosturile de dilataţie sînt închise pe distanţe mari sau cînd calea e fără joarrte şi nu au fost luate măsuri suficiente pentru asigurarea stabilităţii căii la eforturile date de dilataţia împiedicată a şinelor sau din cauze neprevăzute (inundaţii, cutremure şi deraieri).
14.	/x/ a liniei. C.f. V. sub Şerpuire 4.
15.	Şeruire. Ind. piei.:	Sin. Descărnare (v.), Cărnosire.
16.	Şeruit, maşina de Ind. piei.: Maşină folosită în atelierul de cenuşărire, după depărare, cu ajutorul căreia se
Şetland
21
Şeveruire
Schema maşinii de şeruit.
1) piele; 2) cilindru-suport; 3) furtun pneumatic de cauciuc; 4) cilindre transportoare riflate; 5) cilindru cu cuţite; 6) piatră de şlefuit.
realizează şeruirea (v. Descărnare). Maşinile de şeruit sînt echipate cu un cilindru cu cuţite, cu două grupuri de cuţite în elice dreapta şi în elice stînga, care se roteşte cu turaţia de 1200---1500 rot/min; drept suport serveşte un cilindru-suport îmbrăcat în cauciuc pe care se aşază pielea. Prin apăsarea pedalei, acest cilindru se ridică închi-zînd maşina şi împingînd pielea către cilindrul cu cuţite. Transportul pielii prin maşină e asigurat de două cilindre riflate, cari prind pielea şi o forţează să treacă prin faţa cilindrului cu cuţite. Cilindrele transportoare sînt apăsate către piele prin arcuri. Şeruitura tăiată de cuţite de pe partea cărnoasă a pielii e îndepărtată de pe toată lungimea cuţitului de un curent continuu de apă. Dispozitivul de ridicare a cilindrului-suport e acţionat de la cilindrul cu cuţite, princureaşi angrenaj, prin intermediul unui ambreiaj de fricţiune pus în mişcare prin pedală, în timpul şeruirii, pielea e apăsată către cilindrul cu cuţite printr-un furtun pneumatic de cauciuc, care cedează în locurile unde pielea e mai groasă şi asigură astfel o şeruire uniformă şi a regiunilor mai subţiri, în raport cu care se reglează maşina. Furtunul e ţinut sub o presiune constantă de 3 at. Ascuţirea cuţitelor se efectuează prin deplasarea automată a unei pietre de şlefuit de la o extremitate la alta a cilindrului cu cuţite. Lăţimea normală de lucru a maşinii de şeruit e de 2700 mm. Productivitatea maşinii de şeruit e de 40---50 piei mari pe oră; deservirea se execută de doi lucrători. La şeruirea manuală, randamentul unui lucrător e de 1,5***2 piei pe oră.
î. Şetland. Ind. text. V. Shetland.
2.	Şever, pl. severe. Ut., Mett.: Unealtă cu ajutorul căreia se efectuează, la maşini de şeveruit, supernetezirea roţilor dinţate necălite, numită şeveruire (v.). Se confecţionează, de obicei, din oţel rapid bogat aliat sau, uneori, din oţel rapid slab aliat. Partea activă a severului e tratată termic la duritatea HRC 62***64. Se construieşte, în mod obişnuit, în formă de disc sau de cremalieră şi, uneori, în formă de melc (v. şî Şeveruire). Sin. Răzuitor de dinţare.
Exemple:
Şeverul-disc are forma de roată dinţată (v. fig. laşi b) în general cu diametrul cercului primitiv de 150—167 mm,
module mijlocii. Se folosesc severe cu dinţi înclinaţi (cu înclinare de 15° sau de 10°) sau cu dinţi drepţi, după felul roţilor prelucrate (v. sub Şeveruire). Numărul dinţilor şeverului-disc e un număr prim, pentru a evita ca eventualele abateri ale pasului şi profilului uneltei de răzuit să fie repetate la anumiţi dinţi ai piesei. Pentru evitarea deformării profilului dinţilor la roata dinţată care se prelucrează, profilul severului se execută cu anumite abateri de dimensiune, în funcţiune de numărul dinţilor piesei (de ex. o abatere de 0,015***0,020 mm pentru piesa cu 35 de dinţi). Şeverul-disc folosit la prelucrarea roţilor dinţate cu module mici (0,4-**1,75) are — în locul canalelor de pe flancurile dinţilor (canalele neputînd fi prelucrate din cauza dimensiunilor mici) — o serie de caneluri inelare cu profil unghiular, strunjite, şi cari pătrund pînă la baza dinţilor,
Şeverul-cremalieră e constituit din mai mulţi dinţi separaţi, alăturaţi şi montaţi fix, asamblaţi rigid, sub formă de cremalieră, într-o carcasă (v. fig. II). Flancurile fiecărui dinte au, ca şi la şeverele-disc, canale cu muchii ascuţite de tăiere. Se folosesc severe cu canaleînclinatecu 45° sau cu 90° faţă de baza dintelui, după felul roţilor prelucrate. Pentru mărirea rezistenţei dintelui, canalele cari sînt pe acelaşi flanc al dintelui sînt deplasate cu
0,4-*-0,6 mm faţă de canalele de pe flancul opus. Lăţimea canalelor e de 0,8-**1 mm, iar adîncimea lor e de circa 1 mm. Pentru micşorarea uzurii cremalierei, lăţimea ei se ia de 3***4 ori mai mare decît lăţimea roţii dinţate care se prelucrează. Lungimea uneltei se alege astfel, încît roata dinţată care se prelucrează să se poată rostogoli complet pe cremalieră în timpul unei curse simple a mesei maşinii de şeveruit. Deşi şeverele-cremalieră au o durabilitate mai mare decît a şeverelor-disc şi precizia de prelucrare cu cele dintîi e mult mai mare decît cu ultimele, ele se folosesc rareori, din cauza .construcţiei şi a montării lor complicate.
Şeverul-melc e constituit dintr-un şurub-melc, avînd pe flancurile cari constituie suprafaţa activă numeroşi dinţi foarte
II. Şever-cremalieră. a) unealtă montată; b) dinte; 1) carcasă; 2) dinte; 3) tijă cu şurub, de fixare.
îmi
<?	b	c
I' Şever-disc cu dinţi înclinaţi pentru prelucrarea roţilor cu dinţare dreaptă o) secţiune longitudinală şi vedere; b) vedere frontală; c) dinte (mărit).
care are pe flancurile dinţilor canale radiale (v. fig. / c) cu muchii ascuţite. Canalele au adîncimea de 0,6-**1 mm (în funcţiune de modul) şi lăţimea de 0,25 mm; distanţa dintre canale e de circa 0,75 mm, la şeverele-disc pentru dinţarea cu
III. Şever-melc.
mărunţi (v. fig. III). E folosit, în special, la răzuirea dinţilor roţilor dinţate pentru angrenajele cu şurub fără fine.
3.	Şeveruire. Mett.: Operaţie de supernetezire a flancurilor dinţilor roţilor dinţate necălite, prin răzuire mecanizată, pentru a obţine suprafeţe foarte netede şi mare precizie a profilului, a pasului şi a direcţiei dinţilor, cum şi a centricităţii cercului primitiv al roţii dinţate. Şeveruirea consistă în detaşarea, de pe flancurile dinţilor, a unor aşchii filiforme, foarte subţiri (cu grosimea de 0,001 •••0,005 mm), cu ajutorul muchi ilor ascuţite ale canalelor de pe flancurile dinţilor uneltei de răzuit, numită şever (v.). Aşchierea se efectuează, de obicei prin mişcarea de alunecare relativă dintre profilurile dinţilor
Şeveruire
22
Şeveruire
roţii dinţate şi profilurile dinţilor uneltei de răzuit cu care se angrenează. Sin. Procedeu shaving, Shaving, Netezire shaving, Răzuire de distanţare.
Şeveruirea roţilor dinţate e aplicată numai în cazul fabricaţiei în serie sau în masă a acestora. Ea poate asigura o mare precizie de prelucrare a dinţilor roţilor dinţate, numai dacă abaterile de la dimensiunile nominale, în operaţiile de prelucrare anterioare, nu depăşesc anumite limite; în caz contrar, prih şeveruire, abaterile pot deveni şi mai mari. Corectarea abaterilor din operaţiile de prelucrare anterioară e posibilă, dacă adausul de prelucrare pe flancurile dinţilor e uniform şi cuprins între 0,15 şi 0,25 mm.
După felul uneltei de răzuit folosite, se deosebesc următoarele procedee: şeveruire cu şever-disc, şeveruire cu şever-cremalieră şi şeveruire cu şever-melc.
Şeveruirea cu şever-disc se efectuează la prelucrarea roţilor cu dantură dreaptă, cu ajutorul unui şever-disc cu înclinarea dinţilor de 15° pentru oţel, respectiv cu înclinarea <10° pentru fontă, iar la prelucrarea roţilor dinţate cilindrice cu dinţi înclinaţi, cu ajutorul unui şever-disc cu dinţi drepţi sau cu dinţi înclinaţi, însă cu un unghi de înclinare diferit de cel al dinţilor roţii dinţate care se prelucrează. Roata de prelucrat efectuează o mişcare de avans în lungul axei sale, iar unealta are o mişcare rectilinie alternativă şi una de rotaţie (imprimînd şi roţii prelucrate o mişcare de rotaţie). Aşchierease realizează prin mişcarea de alunecare a dinţilor uneltei răzuitoare de-a lungul dinţilor piesei, axa şeverului-disc fiind înclinată, faţă de axa roţii dinţate care se prelucrează, cu un unghi de circa 15° pentru roţile dinţate de oţel, sau de circa 10°, pentru roţile dinţate de fontă. Unghiul dintre axa XX a severului şi axa YY a piesei e dat de relaţia:
(Pp fiind unghiul de înclinare a dinţilor piesei şi 9., unghiul de înclinare a dinţilor severului, semnul plus referindu-se la acelaşi sens de înclinare a dinţilor, iar semnul minus, la sensuri contrare (v. fig. / a). La rotirea cu un unghi oarecare a uneltei
I. Schema procesului de şeveruire de dinţare.
a)	viteza deplasării relative longitudinale a dinţilor angrenajului unealtă-piesă;
b)	drumul unui punct de contact de la periferia uneltei şi a piesei cu dinţ' drepţi; 1) piesă (roată dinţată), cu axa YY; 2) unealtă (şever-disc), cu axa XX <Pp) unghiul de înclinare a dinţilor piesei; <ps) unghiul de înclinare a dinţilor uneltei; <p) unghiul dintre axele piesei şi uneltei; Vp) viteza periferică a piesei; vs) viteza şeverului; y) viteza deplasării relative longitudinale; MpMs) alunecarea axială a punctului de contact M de la periferia uneltei şi a piesei.
şi a roţii dinţate (v. fig. / b), un punct M de contact al profilului şeverului şi al profilului roţii dinţate ajunge pe profilul şeverului în poziţia Ms; în acelaşi timp, punctul M, situat pe profilu 1 dintelui roţii dinţate, ajunge în poziţia Mp. Distanţa MpMs reprezintă alunecarea axială pe profilul dintelui roţii dinţate, a punctului M de pe profilul uneltei de răzuit. Deoarece, prin angrenarea dintre sever şi piesa care se prelucrează, toate punctele profilurilor dinţilor uneltei sînt supuse unor acţiuni^similare, profilurile dinţilor şeverului vor avea o anumită alunecare în raport cu profilurile dinţilor piesei de
prelucrat. Viteza de deplasare relativă (alunecare) a profilurilor dinţilor determină viteza de aşchiere în şeveruire. Ea depinde de valoarea unghiului 9 şi creşte odată cu creşterea acestuia. Notînd cu şi vs vitezele periferice ale piesei şi şeverului, şi cu 9^ şi 9^ unghiurile de înclinare ale dinţilor piesei şi şeverului (v. fig. / a), viteza deplasării relative longitudinale a dinţilor angrenajului piesă-şever e dată de relaţia: v=vp sin <?p±vs sin 9^, semnul plus referindu-se Ia cazul aceluiaşi sens de înclinare a dinţilor, iar semnul minus, Ia cazul sensurilor contrare. Dacă se măreşte unghiul 9, creşte alunecarea corespunzătoare fiecărui dinte şi, concomitent, şi viteza de tăiere; se înrăutăţeşte însă calitatea suprafeţei prelucrate a dinţilor. Prin micşorarea unghiului 9, calitatea suprafeţei flancurilor se îmbunătăţeşte, însă creşte durata operaţiei de răzuire. Cînd unghiul 9 e nul, alunecarea e şi ea nulă şi aşchierea se întrerupe, obţinîndu-se
o	angrenare obişnuită a două roţi dinţate. La anumite maşini de şeveruit de construcţie specială, aşchierea se obţine şi la valoarea zero a unghiului 9; în acest caz, mişcarea de alunecare necesară a profilurilor dinţilor şeverului şi a roţii dinţate care se prelucrează se obţine printr-un număr mare de mişcări rectilinii alternative ale şeverului (circa 540 de curse duble pe minut).
în timpul şeveruirii, prin alunecarea profilurilor dinţilor uneltei răzuitoare de-a lungul profilurilor dinţilor roţii dinţate se produce o apăsare a dinţilor uneltei asupra dinţilor piesei; presiunea produsă de această apăsare e maximă în apropierea cercului primitiv al roţii dinţate care se prelucrează, şi scade spre cercul capetelor şi spre cercul rădăcinilor dinţilor acestei roţi. Datorită acestui fapt se obţine o aşchiere mai activă în zona cercului primitiv al roţii dinţate, ceea ce conduce la o abatere maximă, în această regiune, la profilul dintelui piesei. Pentru compensarea acestei erori, dinţii şeverului-disc se execută cu profilul corectat în mod corespunzător.
Şeverul-disc e prins în suportul vertical de pe capul maşinii-unelte (v. fig. I, sub Şeveruit, maşină de~), şi e antrenat în mişcare de rotaţie (cu turaţia de 95---290 rot/min), cu ajutorul unui electromotor. Roata dinţată care se prelucrează se prinde între vîrfurile a două păpuşi mobile, pe masa de lucru, care efectuează un avans longitudinal (0,2-**0,25 mm la o rotaţie a roţii dinţate) — ceea ce face ca unealta răzuitoare să parcurgă treptat întreaga lăţime a dinţilor piesei — şi un avans vertical de pătrundere (0,02***0,03 mm la o cursă longitudinală a mesei) pentru adîncimea de tăiere, care se efectuează după fiecare cursă longitudinală a mesei de lucru. Ca lichid de ungere şi de răcire se foloseşte, de obicei, sulfocrezol (cu 1 % sulf).
Procedeul de prelucrare a roţilor dinţate cu şeverul-disc e folosit mai mult decît cel de prelucrare cu şeverul-cremalieră, deoarece construirea uneltei e mai simplă şi mai puţin costisitoare decît a şeverului-cremalieră şi deoarece cu şeverul-disc se asigură o mai bună evacuare a aşchiilor. Prin acest procedeu e posibilă prelucrare roţilor cu dantura exterioară şi a celor cu dantură interioară, cum şi a roţilor cu mai multe coroane dinţate, prelucrare care nu e posibilă în cazul utilizării şeve rului-cremalieră. Precizia de prelucrare a roţilor dinţate, prin acest procedeu, e caracterizată prin următoarele toleranţe aproximative: 0,015-•-0,020 mm, pentru profilul dinţilor (abateri de la profilul teoretic) ;0,02***0,03 mm, pentru centricitateacercu-lui primitiv;0,01 •••0,08, pentru pasul dintelui.
După acelaşi procedeu se prelucrează şi roţile dinţate cu dinţii în forma de butoi, adică /f Dinte	ţn	formă
cu dinţi cari au o îngroşare de 0,01 -"0,03 mm	de butoi(
la mijloc. Aceste roţi dinţate se caracterizează prin silenţiozitâte la turaţii înalte şi printr-o sensibilitate mai mică faţă de abateri de la coaxialitatea roţilor (cari se pot datori erorilor de prelucrare sau de montare a roţilor
Şeveruire combinată
23
Şeveruit, maşină de
dintate, a arborilor, a lagărelor, etc., sau deformării acestora în urma variaţiilor de temperatură sau a solicitări lor exagerate). Forma de butoi a dinţilor (v. fig. II) se poate obţine, fie cu ajutorul severeIor-disc ai căror dinţi au pe lungimea lor o concavitate corespunzătoare formei dinţilor, fie cu ajutorul unui dispozitiv constituit dintr-o placă oscilantă care se prinde pe masa maşinii de răzuit; prin oscilaţia plăcii se micşorează, în timpul avansului, distanţa dintre axa roţii dinţate şi a severului-disc, ceea ce face ca dinţii roţii care se prelucrează să se subţieze spre feţele frontale ale coroanei (v. fig. II, sub Şeveruit, maşină de ~).
’ Severuirea cu şever-cremalieră se efectuează — ca la şeve-ruirea cu şever-disc — înclinînd axa uneltei faţă de axa roţii dinţate care se prelucrează (v. fig. III).
La prelucrarea roţilor dinţate cu dinţi înclinaţi se folosesc şevere-cremalieră cu dinţi drepţi şi cu canale perpendiculare pe baza dinţilor uneltei, iar la prelucrarea roţilor cu dinţi drepţi se folosesc şevere-cremalieră cu dinţi încl inaţi cu 25° faţa de axa uneltei şi cu canalele înclinate cu 45° faţă de baza dinţilor.
La maşinile de şeveruit cu şever-cremalieră, unealta se prinde pe masa maşinii-unelte care-i imprimă mişcarea principalăde lucru longitudinală, rectilinie şi alternativă. Roata dinţată care se prelucrează se prinde între vîrfurile suportului port-piesă de pe capul maşinii-unelte, care se aşază cu înclinarea necesară faţă de direcţia de mişcarea mesei; împreună cu piesa, ele efectuează şi mişcarea de avans vertical, pentru determinarea adîncimii de aşchie-re. După fiecare cursă longitudinală a mesei, roata dinţată primeşte, cu ajutorul unui mecanism special, şi un avans transversal faţă de şeverul-cremalieră, pentru ca uzura uneltei să fie uniformă.
Precizia de prelucrare care se poate obţine prin acest procedeu de răzu-ire, în ce priveşte profilul şi pasul dinţilor, cum şi centricitatea cercului primjtiv al roţii dinţate, e, în medie, de ±2,5
Severuirea cu şever-melc se efectuează la prelucrarea danturilor roţilor dinţate pentru angrenaje cu melc.
suprafaţa activă numeroşi dinţi foarte mărunţi, aşchierea e asemănătoare cu cea efectuată cu o freză-melc.
î. ~ combinata. Mett.: Operaţia de supernetezire mecanizată a flancurilor dinţilor unei roţi dinţate necălite, efectuată prin două prelucrări concomitente: una de presare, obţinută prin rulare (v. Netezire prin deformare plastică, sub Netezire 1) şi alta de aşchiere prin şeveruire (v.). Se efectuează cu ajutorul unei roţi dinţate călite, cu o serie de canale cu muchii de tăiere pe flancurile dinţilor, cari detaşează aşchii foarte subţiri, filiforme, de pe flancurile dinţilor roţii dinţate care se prelucrează.
Canalele cu muchii tăietoare sînt perpendiculare pe axa uneltei, la prelucrarea roţilor cu dinţi înclinaţi, respectiv oblice, la prelucrarea roţilor dinţate cu dinţi drepţi. Axa uneltei şi axa roţii dinţate fiind aproximativ paralele, alunecarea relativă dintre dinţii respectivi e mult mai mică decît la răzuirea roţilor dinţate efectuată cu şeverul-disc. Severuirea combinată a roţilor dinţate se efectuează la maşini-unelte speciale, sau cu ajutorul unor dispozitive montate în acest scop
la maşini de frezat universale. Deşi prin severuirea combinată a roţilor dinţate se obţine o netezime mai bună decît prin severuirea simplă, primul procedeu e folosit rareori, pentru că e mai puţin productiv decît celelalte procedee de supernetezire şi pentru că nu poate elimina abaterile de angrenare.
2.	Şeveruit, maşina de Ut., Mett.: Maşină-unealtă care serveşte la efectuarea răzuirii danturilor de roată dinţată, adică la şeveruire (v.). E compusă, în general, din următoarele părţi şi mecanisme principale: batiu, masă de lucru, care poate efectua mişcarea de lucru principală recti I inie alternativă şi, uneori, şi mişcarea de avans, verticală; suport pentru prinderea piesei sau a uneltei şi, uneori, şi pentru mişcarea de avans vertical a acestora; mecanisme cari imprimă mesei de lucru şi suportului port-unealtă sau port-piesă mişcările necesare operaţiei de şeveruire; mecanisme de transmisiune; schimbător de viteză; dispozitive de comandă (deex.: roţi de mînă, manivele, butoane electrice); organe de antrenare (de ex. electromotor pentru antrenarea mesei de lucru); diferite instalaţii (de ex.: instalaţia de ungere, instalaţia de iluminat, etc.). Construcţia ma-şinilordiferădupăfelul uneltei de răzuit cu care se prelucrează roţile dinţate.
Exemple:	/. Schema cinematică a maşinii de şe-
Maşină de şeveruit CU	veruit	cu şever-disc.
şever-disc:	Maşină-unealtă	1) batiu ; 2) motor pentru mişcările mesei
pentru răzuirea danturii ro- de lucru; 3) masă de lucru; 4) păpuşă ţi lor dinţate, CU ajutorul mobilă; 5) motor pentru mişcarea de şeverului-disc (v. Şeveruire rotaţie a şeverutui-disc; 6) şever-disc; cu şever-disc, sub Şeveruire). 7) piesa de prelucrat; 8) roţi de schimb E constituită, de obicei, din pentru avansul longitudinal al mesei următoarele părţi principa-	de	lucru,
le: masa de lucru (v. fig. /)
pentru prinderea între vîrfuri a roţi i d inţate care se prelucrează şi care efectuează atît mişcarea de avans longitudinal, cît şi mişcarea de avans vertical; suport port-unealtă, pentru prinderea şeverului-disc, prin care se transmite uneltei mişcarea de rotaţie; două păpuşi mobile; un electromotor pentru antrenarea uneltei în mişcare de rotaţie şi un electromotor pentru mişcările de avans longitudinal şi vertical ale mesei de lucru; dispozitive de comandă pentru mişcările mesei de lucru şi ale uneltei; instalaţii de răcire, de ungere şi de iluminat. Se’folo-seşte, în mod obişnuit, la prelucrarea în serie şi în masă a roţilor dinţate.
Pentru şeveruirea roţilor cu dinţi în formă de butoi, pe masa de lucru a maşinii se fixează un dispozitiv port-piesă oscilant (v. fig. II).
Maşină de şeveruit cu şever-cremalieră:	Maşină-unealtă
pentru răzuirea roţilor dinţate cu ajutorul şeveru Iu i-cremal ieră (v. Şeveruire cu şever-cremalieră, sub Şeveruire). E constituită, de obicei, din următoarele părţi principale: batiu, masa de lucru pe care se prinde şeverul-cremalieră şi care efectuează mişcarea longitudinală rectilinie alternativă; suportul port-
III. Schema procesului	de
şeveruire de dinţare	cu
şever-cremalieră. a) schema prinderii piesei şi a uneltei la maşină; t») mişcările de lucru ; ?) masa maşinii; 2) glisieră; 3) şever-cremalieră; 4) cilindru de apăsare; 5) furcă cu	ax
port-piesă; 6) roată de prelucrat; 7) orientarea mişcării uneltei; 8) mişcarea piesei; cps) unghiul de înclinare a dinţilor.
Şeverul-melc, avînd pe
Şevilat, maşină de ~
24
Sifonare
piesă, cu două vîrfuri pentru prinderea roţii dinţate care se prelucrează, efectuînd cu aceasta mişcarea de avans vertical; organele de antrenare (de ex. electromotorul pentru mişcarea longitudinală rectilinie alternativă a mesei); dispozitive de comandă; instalaţii de ungere, de răcire, de iluminat, etc.
î. Şevilat,maşina de Ind. text.: Maşină care intensifică efectul merceri-zării firelor, mărind luciul prin întinderea sculurilor, după ce ele au fost tratate cu alcalii, acidulate şi apoi spălate.
2.	Şeviot. Zoo!., Ind. text. V. Cheviot.
3.	Şevrete. Ind. piei.
V. Chevrette.
4.	Şevro. Ind. piei. V.
Chevreau.
Şicană de fortificaţie.
1) traversă; 2) crenel de tragere.
II. Dispozitiv pentru şeveruit dinţi în formă de butoi.
1) roată prelucrată; 2) masa maşinii de şeveruit; 3) ax de oscilaţie; 4) placă oscilantă port-piesă; 5) ax de ghidare cu rolă; 6) ghidaj fix.
/. Pereţi-şicane la un rezervor.
1) rezervor (de beton armat, cu placă acoperiş-ciupercă); 2) cameră de vane;
îngustează secţiunea 3) stî|f>'; 4) c°nductă de “sire a apei;
5) conductă de plecare a apei; 6) pereţi de şicană; 7) sensul de circulaţie a apei în rezervor.
5.	Şfâiţuire. Mett.: Sin. Sudare prin forjare (v. Sudare cu energie nespecificată, sub Sudare).
6.	Şferaiz, pl. şferaizuri. Mett.: Greutate de fontă sau de oţel care se pune peste formele de turnătorie, rezemată pe ramă, pentru a împiedica ridicarea lor de gazele degajate din forme, la turnare. (Termen de atelier.)
7.	„Şi", circuit E/t., Te/c.; Circuit electric sau electronic care asigură efectuarea operaţiei logice „şi" folosind
o	schemă de coincidenţă (v. sub Calculator electronic).
8.	Şîbâr,pl. şibăre. Ind. text.: Sin. Conducător al aculuî de tricotat. V. sub Tricotat, maşină de ~ .
9.	Şicana, pl. şicane. 1. Tehn.: Obstacol aşezat în calea unui curent de fluid, pentru a-l dirija în mod voit, pentru a-i reduce viteza sau a-i imprima un drum ocolit, pentru a reduce neuni-formitatea debitului în secţiunea de curgere, etc.
10.	Şicana. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie, mijloc de apărare aşezat la intrările în uvraje sau pe culoarele lungi, consistînd (v. fig.) dintr-o traversă
echipată, de obicei, cu un crenel de tragere, şi care avea drept scop să asigure apărarea imediată a intrării sau a culoarelor.
11.	Şicana, perete- pl. pe-reţi-şicane. Hidrot.: Perete amenajat în interiorul basinelor prin cari circulă apa, în diferite scopuri: primenirea continuă a apei din basin, strangularea curentului pentru mărirea vitezei locale, distribuţia uniformă a apei în sens transversal, reţinerea substanţelor cu greutate specifică mai mică, etc.
Pereţii-şicană pot fi dispuşi în sens longitudinal sau în sens transversal faţă de curentul apei, în funcţiune de scopul în care sînt construiţi.
Pereţi i-şicană se execută în mod obişnuit din beton armat, iar uneori, din zidărie de cărămidă, dulapi de lemn sau tablă de oţel.
La rezervoarele de apă potabilă şicanele, dispuse în sens longitudinal faţă de curentul apei, separă punctul de intrare a apei de punctul de ieşire şi au rolul de a asigura primenirea continuă a întregului volum de apă, evitînd locurile stagnante, cari favorizează dezvoltarea microorganismelor şi a proceselor
de fermentare a materiilor organice din apă şi deci înrăutăţirea calităţii apei. La rezervoarele de beton armat, cînd acoperişul e susţinut pe stîlpi-ciupercă, pereţi i-şicană se execută tot din beton armat între stîl pi (v. fig. /).
La basinele de contact al apei cu clor pentru dezinfectare, pereţi i-şicană, dispuşi tot în sens longitudinal, favorizează participarea întregului volum de apă din basin la procesul de dezinfectare.
La basinele de amestec al apei cu reactivi (coagulanţi, var, sodă, etc.), pereţii şicană, dispuşi oblic, la 45°, în sensul curentului sau în sens contrar faţă de curentul apei
de trecere a apei şi, prin mărirea vitezei, asigură un amestec intimai apei cu soluţiile de reactivi.
La decantoarele orizontale şi la decantoarele cu etaj de la canalizare, pereţi i-şicană scufundaţi parţial, dispuşi transversal faţă de curentul de apă, sub formă de ecrane la intrarea şi ia ieşirea apei din decantor, au rolul de a distribui curentul de apă în sens transversal, în mod cît mai uniform.
La separatoarele de grăsimi şi uleiuri, pereţii-şicană, dispuşi transversal faţă de curentul de apă, asigură circulaţia apei în sens vertical şi reţinerea substanţelor mai uşoare decît apa, la suprafaţă (v. fig. II).
Dispozitive cu pereţi-şicană se utilizează şi în scopul amestecului mai multor fluide. Astfel, pentru amestecul apei de-deferizat cu aer comprimat la instalaţiile sub presiune se folosesc trombe de amestec cu pereţi-şicană de metan.
12.	Şif, pi. şifuri. Poligr.: Sin. Galion (v. Galion 1).
13.	Şifon. 1. Ind. text.: Ţesătură de bumbac albită şi scrobită puţin, apoi calandrată, pentru a obţine o suprafaţă netedă cu luciu. Are legătura pînză. Se întrebuinţează la confecţionarea de rufărie pentru pat (cearşafuri, feţe de perne) şi a lenjeriei pentru corp şi pentru uzul casnic. în urzeală are 24-**30 de fire/cm Nm 40***50, iar în bătătură, 20***24 fire /cm Nm 30---40. Lăţimea e de 80 cm, iar greutatea, de 80*♦-150 g/m2.
14.	Şifon. 2. Ind. text.: Ţesătură fină, cu legătură pînză, de mătase cruda sau de fire de fibre sintetice (poliamidice).
îs. Şifonabilitate. Ind. text., Ind. hîrt.: Proprietatea produselor fibroase (fire, ţesături, hîrtie) de a suferi îndoiri şi răsuciri permanente la compresiune, respectiv la torsiune (v. şi Sifonare). Şifonabilitatea firelor creşte odată cu umflarea în mediu umed. Pe această relaţie se bazează combaterea şifo-nabilităţii unor produse textile prin stenozare (v.), prin care fibrele textile sînt aduse în starea de a nu se mai umfla, cînd ajung în contact cu lichidele.
16.	Sifonare. Ind. text.: Deformare permanentă a ţesăturilor prin compresiune sau şi răsucire.
Rezistenţa la sifonare sau neşifonabi-
I	i t a t e a firelor şi a ţesăturilor e o mărime care se determină în felul următor:
Firele se înşiră, spiră lînga spiră, în jurul unui carton cu lăţimea de 24 mm, şi se menţin trei ore într-o atmosferă cu
Perete-şicană la un separator de grăsimi.
1) separator de grăsimi; 2) sensul de circulaţie a apei; 3) depozite (G grăsime, N nisip); 4) perete de şicană.
Şild
25
Şină de cale ferată
O
f
Şilduri de metal, a) şild presat; b) şild turnat.
umiditatea relativă de 65%, la temperatura de 18**-20°. Apoi se taie cuponul în direcţia lungimii lui, pe la jumătatea lăţimii, împreună cu spirele; capetele spirelor se ridică, formînd unghiuri cari se determină cu ajutorul valorii depărtă-rii d intre capete. Valoarea 1 acestor unghiuri creşte cu rezistenţa la şifonare a firelor.
Rezistenţa la şifonare a ţesăturilor e egală cu unghiul de îndoire produs sub apăsarea unei forţe de 85 gf/cm2, timp de trei ore.
î. Şild, pl. şilduri. Cs.:
Piesă (placă alungită sau circulară, ori de altă formă) de metal sau de material plastic, simplă sau ornamentată, fixată pe faţa unui canat de uşă, în dreptul broaştei, pentru a masca marginile găurilor executate
pentru mîner şi pentru cheie, şi a proteja lemnul de uzură.
2.	Şinar, pl. şinare. Ind. ţâr.: Fiecare dintre cuiele de oţel (de „fier") cu care se asamblează şi se fixează şina de căruţă pe obezi le roţii.
3.	Şina, pl. şine. 1. Ut., Agr.: Element al bătătorului, constituit dintr-o bară laminată de oţel, avînd secţiunea de forma aproximativ aerodinamică (v. fig.).
Şinele sînt echipate cu aripioare înclinate spre stînga sau spre dreapta şi se montează alternativ pe periferia bătătorului.
Pe un bătător se montează 6-*-8 şine.
4.	Şina. 2, Ut., Agr.: Element component al contrabătătorului, constituit dintr-o bară de oţel cu profil dreptunghiular, cu găuri prin cari se introduc sîrmele i-cari formează grătarul. Un contrabătător are 10—15 şine.
5.	Şina de cale ferata. C. f.: Piesă laminată din oţel special, cu secţiune transversală aproximativ în formă de dublu T, care constituie elementul principal al unei suprastructuri de cale ferată şi care asigură susţinerea şi rularea roţilor vehiculelor şi ghidează roţile pentru a urmări traseul liniei.
Suprafaţa superioară a şinei de cale ferată, numită suprafaţa de rulare, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie netedă, pentru a opune o rezistenţă cît mai mică la rostogolirea roţilor; să fie rugoasă, pentru a asigura un coeficient de frecare mare; să fie rigidă, pentru a susţine sarcinile mari şi concentrate transmise de roţi şi repartizate pe o suprafaţă de contact relativ mică ; să fie elastică, pentru a nu produce vibraţii; să fie dură şi tenace, pentru a nu se deforma plastic sub roată şi pentru a nu se rupe sub acţiunea şocurilor produse de roţile vehiculelor în mişcare.
Şinele de cale ferată se fabrică dintr-un oţel special, care să asigure realizarea condiţiilor specificate mai sus. Compoziţia chimică a oţelului pentru şine trebuie să fie următoarea:
0,52***0,65% C, b,17***0,35% Si, 0,65*--0,90% Hn, maximum
0.06% P, maximum 0,06% S (sulf şi fosfor împreună, maximum
0.10%) şi restul fier. Se fabrică prin procedeul Siemens-Martin sau prin convertisare, deoarece procedeul Thomas nu asigură eliminarea fosforului. Oţelul se toarnă în lingouri, cari se sortează, pentru a corespunde condiţiilor, şi se laminează.
Răcirea trebuie să se facă lent şi uniform, pentru a evita deformarea lor.
Profilul şinei de cale ferată a rezultat dintr-o serie de transformări şi adaptări la condiţiile de circulaţie, pentru a permite circulaţia cu viteze din ce în ce mai mari (peste 100 km/h) şi cu sarcini pe osie de peste 25 t. Actualmente, pe majoritatea reţelelor de cale ferată din întreaga lume se foloseşte şina tip Vignole (v. fig. /), care e formată din trei părţi: ciuperca (coroana), inima şi talpa. Tipul de şină, specificat prin greutatea proprie pe metru linear, e determinat prin dimensiunile diferite ale elementelor.
în tabloul de mai jos sînt specificate dimensiunile caracteristice ale tipurilor de şine folosite actualmente curent pe reţeaua căilor ferate din ţara noastră. Afară de aceste tipuri sînt folosite, în măsură mai mică, şi alte tipuri vechi, cari sînt pe cale de a fi înlocuite cu tipurile de şină standardizate.
/. Şină cu talpă lată. 1) suprafaţa de rulare; 2) tîmplă; 3) coroană (ciupercă); 4) umăr; 5) inimă; 6) talpă (picior).
Tip	k* mm	/> mm	h, mm	/. mm	*5\ cm3	cm4	r*- cm3
34,5	57	15	128	104	44,20	934,88	145,320
40	64	13	130	115	50,955	1444,40	172,080
45	72	14	144	110	57,38	1582,90	116,800
49	67	14	148	123	62,48	1797,00	239,00
Şină cu nervuri, pentru bătător, o) cu nervuri pe dreapta; b) cu nervuri pe stînga; c) aripioară.
în ţara noastră sînt standardizate, pentru liniile normale, numai două tipuri, şi anume: tipul 40, pentru liniile secundare, şi tipul 49, pentru liniile principale.
Calităţile mecanice ale oţelului folosit Ia fabricarea şinelor trebuie să corespundă condiţiilor unui oţel superior cu rezistenţă mare de rupere la tracţiune (crr=65-**85 kgf/mm2) cu alungirea de E=10***15% şi cu rezilienţă mare.
Suprafaţa de rulare e cilindrică, cu raza de curbură de 200---400 mm, şi se racordează cu tîmplele şinei prin suprafeţe curbe cu raza de 14 mm. Această suprafaţă nu trebuie să aibă exfolieri sau bavuri laterale. Suprafaţa de rulare a şinelor supuse acţiunii roţilor materialului rulant în mişcare se ecrui-sează, după un anumit timp, din care cauză, la şinele de fabricaţie modernă se caută să se obţină de la început o suprafaţă dură prin sorbitizare (metodă care nu e încă generalizată).
Lungimea şinelor s-a mărit treptat de la 12, 15 şi 18 m, la 24, 25 şi 30 m, întîlnită actualmente la şinele de tip greu.
Prin sudarea cap la cap a mai multor şine se pot obţine lungimi de şine de 60---120 şi chiar de 300 m.
Calculul solicitărilor şinei se face ţinînd seamă de modul de acţionare a sarcinilor transmise de roţile materialului rulant, şi anume: forţe verticale, concentrate, mobile şi cu efect dinamic.
La punctul de contact dintre roată şi şină se produc solicitări locale, datorite atît deformaţiei şinei, cît şi a bandajului roţilor, şi cari nu trebuie să depăşească limita elastică a materialului.
La calculul solicitărilor şinei trebuie să se ţină seamă de uzura şinei, localizată la suprafaţa de rulare, adică se reduce secţiunea transversală a ciupercii şinei, deci se reduc Ix şi Wx, în raport cu uzura.
Pentru şinele de tip 40”*45 se admite uzura maximă de 10***14 mm, măsurată pe verticala din axa secţiunii şinei
Şină de cale ferată
26
Şină de cale ferată
în funcţiune de uzura şinei se determină şi durata menţinerii şinelor în cale, care depinde de o serie de parametri variabili (traficul liniei, sarcina pe osie, viteza de circulaţie, profilul în lung al liniei şi starea de întreţinere a liniei respective).
în mod obişnuit, durata şinelor în cale, pînă la uzura maximă admisă, variază între 40 şi 60 de ani, dar pe porţiunile de linie cu declivităţi mari şi cu circulaţie intensă, şinele se schimbă după 15---20 de ani. Pe liniile cu profil lung foarte greu s-au schimbat şinele după 7---10 ani.
Se deosebesc următoarele tipuri de şine:
Şina cu doua ciuperci (v. fig. //) a fost folosită pe unele linii din Anglia. Se consideră că ea prezintă avantajul de a se putea inversa ciuperca, după uzarea pînă la limită a ciupercii superioare. Aceasta reazemă pe cusineţi de fontă, în cari se fixează cu pene de lemn sau cu pene metalice. Sin.
Şină cu două capete, Şină cu cusineţi.
Şina cu canal (şina cu ş a n ţ) e fasonată cu un canal în lungul suprafeţei de rulare, prin care se deplasează buza bandajului de ghidare al roţilor materialului rulant. E folosită la liniile de cale ferată aşezate la nivelul străzilor din incinta oraşelor sau a întreprinderilor industriale, la tramvaie, etc.
Canalul poate fi executat în ciuperca şinei prin laminare (v. fig. III) sau prin rabotare. Primul tip se numeşte şina cu
II. Şină cu două ciuperci.
1) cap superior; 2) pană de lemn; 3) cap inferior; 4) cusinet.
III. Şină cu came. 1) cap; 2) şanţ; 3) inimă; 4) talpă.
IV. Şinăcu canal obţinut cu ajutorul unei corniere cu profi I special.
V. Şină cu canal ra. botat.
montare a şinei de contact.
1) şinele căii; 2) traversă; 3) suportul şinei de contact; 4) şină de contact.
profil „Phoenix“ şi e folosită, în general, la liniile de tramvaie din interiorul oraşelor sau la construcţia unor pasaje de nivel cu circulaţie intensă.
în alte cazuri, în locul unei şine cu cana! se poate realiza canalul adăugind unei şine d^ tip obişnuit o contraşină sau o cornieră cu profil special, care se fixează de inima şinei prin buloane (v. fig. IV) sau prin sudură.
Şinele cu canal rabotat (numite şine canelate) sînt folosite la staţiile de transbordare şi permit circulaţia materialului rulant cu două ecartamente (normal şi larg), rotile vehiculelor cu ecartament normal rezemîndu-se pe ciuperca şinei, iar roţile vehiculelor cu ecartament larg rezemîndu-se pe buza bandajului în canalul şinei (v. fig. V).
Şina de contact se montează de-a lungul şinelor unei linii de cale ferată electrificate, distanţată de şina căii şi înălţată faţă de suprafaţa de rulare, şi serveşte ca linie de contact a dispozitivului de priză de curent al vehiculului motor electric. în general, şina de contact se montează cu talpa în sus şi e izolată, pentru a nu fi atinsă de personalul de întreţinere a liniei (v, fig. VI). Sistemul de priză de curent cu şina
de contact e folosit la metropolitanele cari nu au înălţime suficientă pentru suspendarea unei linii de contact. Şina de contact se aşază de o parte sau de alta a şinelor liniei curente, după caz, vehiculele motoare avînd dispozitiv de priză de curent pe ambele părţi. Astfel, la trecerea peste macazuri sau pe unele linii din staţii se trece priza de pe o parte a căii pe cealaltă. Şina de contact e, în general, de tip mai mic decît şina folosită în cale, deoarece nu suportă sarcini şi nu ghidează roţile.
Ş i n a - d e t i p greu are greutatea pe metru linear mai mare decît 31 kg/m linear. Se foloseşte la construcţia liniilor cu ecartament normal şi cu circulaţie intensă. în ţara noastră sînt standardizate, ca şine de tip greu, tipurile 40 şi 49. în alte ţări s-a introdus şina tip 50 şi se tinde să se introducă pe scară mare şi şina tip 65.
Şina de tip mediu are greutatea pe metru linear între 20 şi 30 kg/m, Se foloseşte la construcţia liniilor cu ecartament normal şi cu trafic mic sau a liniilor industriale şi de depozit.
Şina de tip uşor are greutatea pe metru linear sub 20 kg/m. Se foloseşte la construcţia liniilor cu ecartament îngust. în general, sînt folosite şinele de tip 9,3; 13,75; 15,8 şi 19 kg/m, cari sînt fabricate din oţel carbon *cu rezistenţa la tracţiune de cel puţin 50 kg/mm2.
Prinderea şinelor de traverse diferă în funcţiune de tipul de şină, de felul traverselor, şi se execută cu ajutorul unor piese speciale, numite material mărunt de cate. Prinderea şinelor de traverse trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să asigure menţinerea ecartamentului căii în aliniamente şi în curbe; să împiedice deplasarea sau răsturnarea şinelor sub acţiunea forţelor transmise de materialul rulant în mişcare; să permită deplasarea şinelor în limitele elastice ale materialului şi sub acţiunea temperaturii; să fie solidă şi elastică,
Rezemarea şinelor pe traverse poate fi directă sau prin intermediu! plâcilor-suport. Astfel, la aşezarea şinelor direct pe traverse (v. fig. VII) pot fi folosite crampoane, cari fixează talpa şinei de faţa traversei de lemn, ra-botată pe o porţiune cu înclinarea de1 :20. Aşezarea şinelor pe traverse prin intermediu] plăcilor de reazem permite fixarea şinelor cu crampoane sau cu tirfoane (v. fig. VIII).
Aşezarea şinei direct pe tra_ versă prezintă avantajul că e simplă şi economică, dar prezintă dezavantajul că presiunile transmise de talpa şinei pe traversă pot depăşi rezistenţele admisibile ale lemnului la strivire perpendiculară pe fibre şi pot conduce la îngroparea şinei în masa traversei. Prin intermediul plăcilor-suport, suprafaţa de rezemare dintre talpa şinei şi traversă
VII. Fixarea şinelor aşezate direct pe traverse, prin cramponare (jocul forţelor). 1) şină; 2) crampon exterior; 3) crampon interior; 4) traversă; A) apăsarea roţii ; H) împingerea bandajului; E) forţa de forfecare; K) forţa de smulgere; R) rezultantă.
VIII. Fixarea şinelor prin tirfoane (fixare comună).
1) şină; 2) tirfon; 3) placă de reazem; 4) placă de protecţe; 5) traversă.
Şină de cale ferată
27
Şină de cale ferată
se măreşte, iar solicitarea tirfoanelor la smulgere se reduce în raport cu distanţa dintre tirfoanele extreme.
căii şi permit rotiri în jurul unei axe perpendiculare pe inima şinei, ceea ce conduce la o uzură neuniformă a suprafeţei de rulare.
IX. Fixarea semidirectă a şinelor, î) traversă; 2) placă-suport; 3) tirfon de fixare a plăcii; 4) doc; 5) tirfon de fixare a plăcii şi a şinei.
X. Fixarea şinelor cu cleşte.
1) traversă; 2) placă-suport; 3) tirfon de fixare a plăcii; 4) doc; 5) tirfon de fixare a şinei; 6) cleşte.
prinderea directă a
CD
XI. Fixarea indirectă a şinelor.
1)	tirfoane de fixare a plăcii;
2)	cleşte de fixare a şinei; 3) butoane; 4) placă de reazem;
5) plăcuţă de lemn.
După modul de prindere a şinei de placa-suport, se deosebesc următoarele moduri de prindere tălpii şinei cu tirfoane de placa-suport (v. fig. VIII); prinderea semidirectă a şinei cu tirfoane de placa-suport (placa-suport e echipată cu cioc sau cu grifă şi e folosită la şina tip 45) şi de traversă, tirfonul din exterior realizînd numai prinderea plăcii de traversă, iar tirfonul interior fixînd talpa şinei de placă şi de traversă (v. fig. IX) (în fig. X e reprezentată o prindere semidirectă, la care tirfonul interior prinde talpa şinei cu ajutorul unui cleşte, iar placa-suport are spre exterior un cioc sau o grifă) ;• prinderea indirectă a şinei de traversă, la care şina se prinde de placa-suport cu ajutorul unor buloane şi al unor cleşte (v. fig. XI), iar placa-suport se prinde de traversă cu tirfoane cari sînt independente de talpa şinei, între talpa şinei şi placa-suport fiind introdusă o plăcuţă elastică de lemn de tei fiert în ulei sau de cauciuc (această prindere e numită şi prindere sistem K, şi e folosită la şina tip 49).
Prinderea şinei pe traversele de beton armat se execută direct cu aşezarea şinei pe o placă-suport de metal sau de cauciuc şi fixarea cu tirfoane sau crampoane introduse în dibluri de lemn (v. fig. XII), încastrate în masa traversei de beton. Se pot folosi şi plăci-suport, cari sînt echipate cu cleşte pentru prinderea şinei de placa-suport.
Prinderea elastica a ş /-nei de traversa, pentru a reduce zgomotul şi vibraţiile, se execută cu crampoane elastice (v. fig. XIII) sau cu tirfoane şi cleşte elastice ori cu tirfoane sau cu buloane şi plăcuţe de oţel elastic (şaibe elastice) (v. fig. XIV).
Atît crampoanele elastice, cît şi şaibele elastice, sînt confecţionate d intr-un oţel special, numit oţel de arcuri, şi sînt în curs de experimentare. în prezent nu sînt folosite pe scară mare, deoarece nu au fost stabilite în mod definitiv toate avantajele pecari le prezintă sistemul de prindere cu piese elastice, cari nu asigură menţinerea constantă a ecartamentului
XII. Fixarea şinelor pe traverse de beton armat.
1) tirfon de fixare; 2) placă de reazem; 3) diblu de lemn; 4) traversă de beton armat
XIII. Fixarea elastică a şinelor, cu crampoane elastice. 1) crampon elastic; 2) placă de cauciuc; 3) traversă.
X/V. Fixarea elastică a şinelor cu buloane şi şaibe elastice.
1) bulon; 2) şaibă elastică; 3) placă de reazem.
d
XV. Sisteme de îmbinare a şinelor a) îmbinare cap în cap; b) îmbinare înclinată; c) îmbinare în tăietură oblică; d) îmbinare în tăietură în unghi drept.
XVI. Aşezarea joantelor pe traverse.
1) joantă suspendată; 2) joantă aşezată direct pe două traverse; 3) joantă aşezată pe traversă metalică.
îmbinarea longitudinală a şinelor pentru a stabili continuitatea suprafeţei de rulare se face prin aşezarea şinelor cap la cap şi realizarea unei joante, care să permită circulaţia roţilor materialului rulant, pe cît posibil, în aceleaşi condiţii ca pe restul căii.
Pentru eliminarea rostului de la joante şi, în special, pentru eliminarea şocurilor, s-au experimentat şi alte îmbinări de şine, şi anume: cu rostul de dilataţie în-tr-o singură secţiune (v. fig. XV a), cu rost înclinat (v. fig. XV b) sau cu rostul în jumătate de secţiune (v. fig. XV cşi d).
Aceste îmbinări nu au	dat	însă	rezultate	satisfăcătoare.
Poziţia joantei faţă de traversă poate fi:	la	mijlocul distanţei
dintre două traverse (joantâ suspendată); deasupra unei traverse (v. fig. XVI) sau deasupra a două traverse cuplate (joantâ susţinută). Joanta susţinută e mai rigidă şi produce şocuri mai mici, iar joanta suspendată e mai elastică. Realizarea joantei se obţine prin legarea şinelor cu ajutorul a două ecl ise (v. fig. XVII)
(eclise-platbande, eclise-corniere cu şorţ, ecl ise cu secţiune consolidată şi eclise cu secţiune mărită), prinse de inima şinei cu buloane şi inele-resort. După forma ecli-selor, se obţine o joantă mai rigidă sau mai elastică. în toate cazurile se obţine o joantă la care eclise e
XVII. Legarea şinelor la joante, cu eclise. a) legare cu eclise-platbande; b) legare cu eclise-corniere cu şorţ; c) legare cu eclise cu secţiune consolidată; d) legare cu eclise cu secţiune mărită.
momentul de inerţie al celor două mai mic decît momentul de inerţii al secţiunii şinei.
Şină de căruţă
28
Şir
De aceea, joanta e considerată ca un punct slab, deoarece eclisele se rup sub acţiunea sarcinilor şi trebuie revizuite şi înlocuite, cînd prezintă crăpături.
Sudarea şinelor la joante se execută în scopul eliminării şocurilor şi al realizării unui mers liniştit pentru roţile materialului rulant. Şinele se sudează cap la cap, cu sau fără piese auxiliare, pentru consolidarea sudurii. Se folosesc următoarele procedee de sudură: sudura prin încălzire cu flacără şi cu adăugarea de material topit care completează spaţiul dintre şine; sudura aluminotermică; sudura electrică, fie cu adăugarea de material topit, rezultat din topirea unui electrod, fie prin crearea arcului electric între capetele şinelor, prin apropiere şi depărtare pînă la punctul de topire al celor două capete, cînd se întrerupe automat curentul electric şi se execută o presare a capetelor şi deci sudarea lor. Ultimul procedeu e cel mai bun, dar reclamă o maşină specială care să execute presarea. în general, pentru sudarea şinelor pe teren se foloseşte procedeul aluminotermic.
Sudarea joantelor se foloseşte numai la liniile cu şine de tip greu şi chiar foarte greu, cari pot prelua eforturile suple-mentare produse de dilataţia împiedicată a şinelor (cari pot ajunge pînă la 25 kg/cm2, pentru o variaţie de temperatură de un grad). Din această cauză se recomandă ca sudarea şinelor să se execute la temperatura med ie din regiunea respectivă, pentru a nu se produce eforturi prea mari.
Liniile de cale ferată cu şine sudate sînt expuse fenomenului de flambaj general al şinelor. Pentru a evita acest fenomen trebuie luate măsuri speciale de alcătuire a suprastructurii căii, şi anume: realizarea unei suprastructuri cu o greutate proprie cît mai mare, cu şine de tip greu şi traverse de beton armat; fixarea traverselor în stratu I de balast prin comprimarea balastului între traverse şi prin încărcarea capetelor traverselor cu un strat de balast corespunzător; amenajarea unor rosturi de dilataţie speciale, la intrările şi ieşirile din staţii, pentru a permite dilataţia normală a capetelor tronsoanelor sudate (numită „respiraţia şinelor“).
Măsurile de siguranţă şi de control al liniilor cu şine sudate impun ca aceste lucrări să fie executate în condiţii optime şi să se execute un control riguros al joantelor sudate, cu ajutorul razelor Roentgen.
1.	Şina de câruţâ. Transp.: Sin. Bandaj de căruţă (v. sub Bandaj 1), Cerc de roată, Raf.
2.	Şina de roata. Transp.: Sin. Bandaj de căruţă (v. sub Bandaj 1), Şină de căruţă.
3.	Şina izolata. C. f.: Secţiune izolată scurtă, de 15***30 m, care intră în componenţa circuitelor de cale cu curent de lucru (v. şî sub Circuit de cale cu curent de lucru, sub Circuit de cale).
4.	Şindilâ, pl. şindile. Ind. lemn., Ind. ţâr., Mat. cs.: Sin. Şindrilă (v.).
5.	Şindrilar, pl. şindrilari.1. Ind. ţâr.: Sin. Drănicer (v.).
6.	Şindrilar. 2. Ind. lemn.: Lucrător specializat în prelucrarea lemnului în şindrile (v. Şindrilă) sau în şiţe (v. Şiţă). Sculele şi utilajul lui sînt constituite din: butuci (v. Butuc 2), joagăre, toporaşe, maiuri, capre sau scaune asemănătoare celor de dogărie şi de cuţitoit (v. sub Capră 1), cuţitoaie, etc.
7.	Şindrila, pl. şindrile. Ind. lemn., /Ud. ţâr., Mat. cs.: Piesă mică şi subţire de lemn (de molid, brad, pin, plop sau fag), cu uluc pe una dintre feţele longitudinale înguste, fasonată în formă de pană, prin despicarea în direcţie radiată sau semi-radială, din capetele rămase la secţionarea buştenilor sau din piesele de lemn rămase în locuri greu accesibile, folosită la învelirea caselor din mediul rural şi la căptuşirea şi acoperirea cabanelor din regiunile alpine, asigurînd o etanşeitate mai bună decît şiţa. Şindrila (v. fig. b) e, în general, mai scurtă decît ş i ţ a şi se deosebeşte de aceasta prin faptul că are secţiunea transversală trapezoidală şi are un uluc longitudinal, de îmbinare cu piesa alăturată (din învelitoare sau din căptuşeală), Sin. (parţial) Draniţă.
-800
Şindrila nu trebuie să conţină putregai, coajă dată, găuri de insecte, noduri căzătoare sau putrede.
Şindrila se ambalează în legături de cîte 100 de bucăţi de aceeaşi mărime şi din aceeaşi specie de lemn, cari se leagă cu sîrmă şi se depozitează în locuri uscate pe tălpi, la înălţimea de 30 cm de la suprafaţa solului, distanţate între ele şi cu spaţii verticale de aerisire.
înainte de executarea învelitorii sau
înfun-
60
Şiţă (o) şi şindrilă (b).
a căptuşelii se recomandă impregnarea
mări
şindrilelor cu carbolineum sau cu bitum, pentru a le rezistenţa la acţiunea microorganismelor.
Procesul de prelucrare a şindrilei cuprinde următoarele operaţii: secţionarea buştenilor la lungimea corespunzătoare cu joagărul ; despicarea în sectoare (numite şi cloţuri) şi sub-ţierea cloţurilor, urmata de despicarea în şindrile, cu topo-raşul şi cu maiul; netezirea feţelor, urmată de teşirea muchiilor cantului subţire (lămbuire) cu cuţitoaia (cuţitoitul), la scaunul de cuţitoit; ulucitul la cantul gros, la o capră (numită şi scobar), cu o grifă sau cu o cuţitoaie de formă adecvată (numită şi h o r j); legarea în pachete de cîte 100 de piese; stivuireaîn depozit. Despicarea se face radial sau semiradial.
Procesul de prelucrare a şiţei cuprinde, cu excepţia netezi-tului şi a lămbuitului, toate operaţiile indicate pentru şindrilă.
8.	Şip, pl. şipi. Pisc.: Acipenser sturio L. Specie de peşte, formă marină migratoare, din familia Acipenseridae, cu lungimea de 80---100 cm.
Are corpul alungit, protejat de 9—15 scuturi dorsale, 24***36 laterale şi 9---14 ventrale; botul alungit, triunghiular, buza inferioară întreruptă şi mustăţile nefranjurate. Se hrăneşte cu gasteropode, cu hamsii, etc.
Puţin numeros în Marea Neagră, intră foarte rar în Dunăre. Matur sexual, masculul, la 7***9 ani, iar femela, la 8”*14 ani, se reproduce în aprilie-mai, pe bancurile de nisip din faţa gurilor Dunării.
Se pescuieşte la carmace. Carnea şi icrele sînt mai puţin apreciate decît ale celorlalţi sturioni (e mai slabă); carnea se consumă proaspătă sau conservată prin afumare, iar icrele, preparate (caviar). Din vezica înotătoare se extrage un clei medicinal.
9.	Şipcâ, pl.şipci. Ind. lemn.: Piesă de cherestea (v.) tivită, cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară, cu grosimea pînă la 40 mm şi cu lăţimea de cel mult 6 cm. Sin. (parţial) Lănteţ, Laţ.
10.	Şipcâ de poleit. Poligr.: Sin. Şlîps (v.).
11.	Şipot, Stratele de Stratigr.: Sin. Strate de Audia (v. Audia, strate de Şisturi negre.
ia. Şir, pl. şiruri. 1. Gen.: Succesiune de elemente.
13.	~ de antene. Telc.: Sistem radiant format din mai multe antene aşezate în lungul unei drepte, de obicei la distanţe egale una de alta. V. şi Reţea de antene.
14.	~ de coteţe. Pisc. V. Lavă de coteţe, sub Lavă 2.
îs. ~ de fotograme. Fotgrm.: Succesiune de fotograme avînd, două cîte două, o zonă comună în cîmpul fotografic.
16.	~ de ochiuri. Ind. text.: Ochiuri de fire textile înlănţuite unul în continuarea celuilalt, pe direcţia longitudinală a tricotului, produse pe un ac din fontura%maşinii de tricotat.
17.	de sudura. Mett.: Sin. Rînd de sudură. V. Rînd 4.
îs. Şir. 2. Mat.: Mulţime infinită ordonată ale cărei elemente pot fi numerotate, adică pot fi puse în corespondenţă cu mulţimea numerelor naturale cu păstrarea ordinei:
di , do , do , *•*, dfţ , ••• .
Şir dublu
29
Şist
După natura elementelor se deosebesc şiruri de numere, şiruri de funcţiuni, etc.
Un s ir de numere e mărginit dacă se poate găsi un număr natural M astfel încît an<M oricare ar fi n \ e monoton crescător dacă an^an+^ , oricare ar fi n\e monoton descrescător dacă	,	oricare	ar	fi	n; e monoton dacă e fie
monoton crescător, fie monoton descrescător.
(jn şir de numere e convergent dacă pentru orice număr pozitiv s există un număr natural Ns astfel încît
«+p
-an <e,
respectiv ore o Urnită s (tinde către 5) dacă
|S-S„|<£,
îndată ce n>Ne.
Se demonstrează următoarele proprietăţi: un şir care are
o	limită e convergent; orice şir convergent e mărginit; orice şir de numere reale care e convergent are o limită; orice şir monoton mărginit are o limită; etc.
: Un şir de numere care nu e convergent se numeşte divergent. Orice şir monoton şi nemărginit e divergent. Dacă pentru orice număr pozitiv M există un număr natural , astfel încît
an>M dacă n>NM , se spune că şirul tinde spre plus infinit (-j-00) şi se scrie: lim an=-\-oo ;
«->00
dacă pentru orice număr negativ M există un număr natural Nm astfel că
an<M
dacă n>N
M ’
se spune că şirul tinde spre minus infinit (—00) şi se scrie:
lim an~ — 00.
«->00
Existăşiruri divergente cari nu tind nici spre +00 nici spre —00.
1.	~ dubiu. Mat.; Aşezare de numere într-un tablou cu o infinitate de linii şi de coloane. Deoarece un şir dublu se poate aşeza în şir simplu, noţiunile de mărginire, monoton, limită, convergenţă, rămîn aceleaşi.
2.	~ Fourier. Mat.: Şirul:
(F)
0,7
7T
f(x) cos kxăx
Dacă f(x) e continuă în (O, 2ix)t cu f(0)~f(2n) şi admite
o	derivată f(x), cu variaţie mărginită:
c
< “1»
1	n*
<■
Dacă f(x) e absolut continuă în (O, 2tz) şi f(P)=f(2n) nan O, ribn -> 0.
Acest rezultat e realizat dacă f(%) satisface în (0, 2tc) condiţiei
i	r,
undea=1, iar dacă 0<a<;i:
2k 2k 1 —a..a ’	1-oToi'
Un şir interval D tele şirului verifică relaţiile (/»■ /*>=<>
în cari
de funcţiuni (/„(#)) de pătrat sumabil într-un = [a, bl se numeşte ortogonal în D dacă elemen-
(/„. f„)*o,
ai cărui termeni sînt coeficienţii Fourier ai unei funcţiuni f(x) integrabile în intervalul (0, 2tz), adică:
1	‘
>0
1	f2n
bfe= — 1 f(x) sin kxăx.
n Jo
Şirul e complet determinat prin cunoaşterea funcţiunii f(x). Reciproca nu e adevărată, în sensul că dacă două funcţiuni au acelaşi şir Fourier, diferenţa lor e nulă aproape pretutindeni în (0, 2tt) adică, cu excepţia unui număr de puncte cari formează o mulţime de măsură nulă. Aceasta revine la a spune că, fiind dată funcţiunea f(x) în (0, 2tt),	i se	poate	schimba valoarea
într-un număr chiar infinit de puncte în (0, 27t), fără ca coeficienţii an , bn să se schimbe, dacă acele puncte formează o mulţime de măsură nulă. Unui şir dat (.F) nu-i corespunde totdeauna o funcţiune f(x) pentru care aceasta e un şir Fourier.
O	condiţie necesară e ca şirul să tindă către zero. Condiţia necesară şi suficientă pentru aceasta e ca seria S(a|4-6|) să fie convergentă.
Coeficienţii Fourier mai au următoarele proprietăţi: Dacă funcţiunea f(x) e cu variaţia mărginită în (0, 2tt):
.1 c	, 7	1	o
\an\<—'	\hn	< ~	’
1*1 n	I n	I	n
unde ce o constantă independentă de n, dar depinzînd de f(x).
u*'
Două şiruri de funcţiuni (/„(*)), (gn{x)) de pătrat sumabil în D formează un sistem biortogonaJ în D dacă sînt îndeplinite relaţiile:
(fm, g„)=o,
3.	~ normal de funcţiuni. Mat.: Şir oarecare de funcţiuni egal mărginite, într-un punct de acumulare P din domeniul său de definiţie, în care oscilaţia sa limită a(P) e nulă.
4.	Şir, pl. şire. 3. Ind. text.: Cusătură manuală de garnisire, efectuată pentru a rezulta diferite desene sau flori şi cu colorit diferit, din aţă de brodat (aţă mouline, bumbăcel, etc.), la umăr, mîneci şi piepţi, de la costumele naţionale cari se poartă în Transilvania.
5.	Şira, pl. şire. Agr.: Sin. Stog (v.), Gireadă, Stivă.
e. Şiret, pl. şireturi. Ind. text.: Ţesătură în fîşie, produsă de o maşină specială de ţesut panglici, avînd lăţimea de 1-*-2 cm, cu legătură simplă sau diagonal. Se foloseşte în industria de confecţiuni textile, pentru întărirea şi fixarea formei unor cusături (de ex.: la umeri, la unele răscroieli, la cant, etc.).
7.	Şiret de capât. Poligr.: Sin. Bandă de capăt (v. sub Bandă 1), Capitalband.
8.	Şiroco. Meteor.: V. Şirocco, sub Vînt.
9.	Şiroire. GeoL, Geot.: Fenomenul de eroziune superficială, de ablaţiune şi de transport al produselor de dezagregare pe pante, taluze neprotejate, etc., sub acţiunea şiroaielor (firişoarelor) de apă provenite din precipitaţii şi cari se îndreaptă spre linia de cea mai mare pantă a reliefului, croin-du-şi, de fiecare dată, drumuri noi.
Şiroirea are efect dăunător asupra consolidării taluzelor, asupra suprafeţelor de cultură, — în special a celor arate în lungul pantei, etc., spălînd materialul de legătură, materialul fertil, etc.
Contra acestor efecte se execută lucrări de consolidare: de ordin constructiv (cleionaje, ziduri mici, etc.) sau de ordin agrotehnic (dezvoltarea vegetaţiilor ierboase, a celor de arbuşti, etc.).
10.	Şist, pl. şisturi.Petr.; Rocă metamorfică şi, prin extensiunea noţiunii, şî rocă sedimentară, care are proprietatea de a se desface în foi subţiri, cu feţe paralele (are textură şistoasă) (v. şi sub Şistozitate).
Principalele şisturi sînt şisturile cristaline (m e t a m o r f i c e), formate în epizonă (v.) şi mesozonă (v.), unde stressul (v.) îşi manifestă influenţa în mod deosebit. Aceste şisturi sînt foarte variate, datorită, de o parte, variaţiei mari a materialului (magmatic sau sedimentogen) supus meta-
Şistificarâ
30
Şiţa
morfismului, şi, de altă parte, acţiunii agenţilor metamor-fozanţi (v. sub Metamorfism), cari se pot combina în diferite feluri. Transformările suferite de materialul sedimentar se datoresc acţiunii combinate a căldurii şi a stressului, iar în adîncime, undestressul slăbeşte, presiunii litostatice. în aceste cazuri, rocile sedimentare recristalizează şi formează şisturile cristaline, a căror şistozitate, în condiţii statice, reproduce stratificaţia primordială.
Dintre şisturile cristaline, cele mai caracteristice sînt următoarele:
FU iţele (v.) sînt roci derivate din şisturile argiloase printr-un metamorfism slab de epizonă, formate din mice şi din cuarţ, cu granulele foarte fine şi gradul de cristalizare redus, alături de cari apar dorite, sericite, oxizi de fier, ruti 1, turmalin, granaţi, epidot, grafit.
Şisturile cloritoase sau cloritoşisturi le cuprind roci formate în cea mai mare parte din clorit, la care se mai adaugă actinot, epidot, zoizit, calcit, uneori albit şi dolomit. Şisturile formate preponderent din clorit provin din roci magmatice ultrabazice metamorfozate regional, în timp ce cloritoşisturi le banale sînt roci sedimentogene.
Şisturile talcoase sînt formate aproape excluziv din talc, pe lîngă care mai apar actinot, antigorit, clorit, epidot, magnetit, dolomit, magnezit. Provin din roci magmatice ultrabazice şi se întîlnesc în jurul lentilelor de serpentin, din fundamentul cristalin, unde formează fîşii independente, bogate în talc, uneori exploatabil.
Micaşisturile (v.) sînt roci foarte şistoase, formate din cuarţ şi din mice, vizibile cu ochii liberi, a căror cristalinitate e mai pronunţată decît la filite şi la şisturile cloritoase sau talcoase.
Şisturile cuarţitice sînt formate în cea mai mare parte din granule de cuarţ cu dezvoltare tabulară sau turtite.
Şisturile amfibolice sînt formate în principal din antofilit, actinolit,	hornblendă	verde, glaucofan, la	cari se	adaugă
feldspaţi	calcosodici,	epidot, zoizit,	sfen,	ilmenit,	calcit,
uneori biotit şi, mai rar, piroxen.
Se întîlnesc şi şisturi cristaline constituite din minereuri de fier, cum sînt: şisturile hematitice, şisturile cu oligist sau
i	t a b r i t e I e formate din lamele de oligist şi cuarţ; şisturi cristaline constituite din minereuri de mangan, etc.
Şisturile sedimentare sînt rocile pelitice cu o consistenţă mai mare, a căror întărire se datoreşte, în special, presiunii, şi a căror compoziţie mineralogică corespunde celei a argilelor. Dintre şisturile sedimentare, mai caracteristice sînt:
Şisturile alunifere, de culoare neagră, datorită substanţei cărbunoase pe care o conţin. Pirita, prezentă totdeauna în aceste şisturi, dă prin oxidare acid sulfuric şi, din acţiunea acestui acid asupra unora dintre silicaţii hidrataţi de aluminiu, rezultă alaunii, cari formează rozete pe suprafeţele expuse (de ex. în Silurianul din Suedia).
Şisturile bituminoase sînt nămoluri sapropelice consolidate (sapropelite fosile), cari conţin cantităţi importante de bitumine,	dezvoltate	stratiform, cu	benzi	subţiri,	curate.
Şisturile	bituminoase,	cari adeseori	pot arde, sînt	uneori
roci-mame de ţiţei. Substanţa bituminoasă, rămasă în şisturi în acest caz, reprezintă un rest din substanţa bituminoasă iniţială, fiindcă o parte din ea a migrat şi s-a acumulat în alte strate, poroase, unde a format zăcăminte. Din unele şisturi bituminoase prin distilare distructivă se extrag produse asemenea celor cari se obţin din ţiţei, însă constituite, în general, din^ hidrocarburi nesaturate.
în ţara noastră se cunosc şisturi bituminoase în Liasic, la Anina, în Oligocenul Carpaţilor orientali şi, subordonate, în alte etaje ale Terţiarului.
Şisturile disodilice sînt argilite bituminoase, foioase (v. Di-sodile).
Şisturile menilitice sînt şisturi disodilice constituite din diatomite bituminoase (v. şî sub Menilit).
Ampeiitele sînt şisturi alunifere cu conţinut apreciabil în FeS04, întrebuinţate la îmbunătăţirea terenurilor cultivate cu vii.
Ardeziile (v.) sînt şisturi tari, cari se pot desface în plăci subţiri, rezistente, după plane cari nu corespund totdeauna cu stratificaţia, ci pot fi şi plane de şistozitate, datorite presiunilor orogenice.
Se mai cunosc:
Şisturi calcaroase (cari conţin 15-**35% calcar), şisturi grezoase, etc.
1.	Şistificare. Mine: Operaţia de răspîndire, în atmosfera unei mine grizutoase, a unei anumite cantităţi de pulbere fină de steril (argilă uscată, cretă, şisturi argiloase, etc.), pentru ca amestecul de grizu şi praf de cărbune cu aerul să devină mai puţin sensibil la aprindere şi Ia explozie. Şistificarea se face, fie prin pulverizare preventivă în atmosfera minei, fie prin depunerea pulberii folosite pe poliţe suspendate de acoperişul galeriei de mină, astfel încît, în cazuî unei explozii de grizu, pulberea să se răspîndească în atmosferă.
2.	Şistozitate. Petr.: Aşezarea în plane paralele a mineralelor cu habitus lameiar (de ex. micele ) sau alungit (de ex. hornblendă), din majoritatea rocilor metamorfice (v. Metamorfism regional, sub Metamorfism), care face ca aceste roci să prezinte o textură orientată tipică (textura şistoasâ) şi un clivaj de rocă, respectiv o desfacere mai uşoară după anumite direcţii. Şistozitatea e determinată de acţiunea forţelor tectonice şi ia naştere prin dispunerea mineralelor, lamelare sau alungite, perpendicular pe direcţia acestor forţe. Planele de şistozitate coincid de cele mai multe ori cu planele de stratifi-caţie, însă au altă inclinare (fac între ele unghiuri foarte variate, uneori ascuţite, alteori perpendiculare).
în cazul cînd planele de stratificaţie nu coincid cu planele de şistozitate, ele se recunosc după schimbările de coloraţie sau după liniile de intersecţiune produse asupra planelor de şistozitate. Intensitatea şistozităţii e funcţiune de intensitatea stressului (v.) şi de compoziţia petrografică a rocilor.
Prin extensiune se numeşte şistozitate şi capacitatea unor roci sedimentare (în speciala celor argiloase) de a se desface în plăci subţiri sau în foi. în acest caz, fenomenul e datorit presiunii litostatice, care, împreună cu o serie de procese diagenetice, face ca prin tasare mineralele componente ale rocii să se dispună paralel şi roca să se desfacă uşor după feţe paralele cu stratificaţia.
3.	Şisturi negre. Stratigr.: Sin. Strate de Audia (v. Audia, strate de ~), Strate de Şipot.
4.	Şisturi verzi. Stratigr.: Serie groasă de şisturi argiloase, argilite, alevrolite şi grauwacke, cu intercalaţii sporadice de conglomerate şi tufite, în general nefosilifere, care reprezintă partea terminală a Proterozoicului (Sinian-Riphean) din Do-brogea centrală. în majoritatea lor, aceste depozite sînt nemetamorfozate. Şisturile verzi stau pe şisturile cristaline mesozonale de la Başpunar şi suportă în discordanţă gresii ordoviciene (partea de est a Cîmpiei române).
5.	Şiştar, pl. sistare. Ind. ţâr.: Sin. Găleată (v. Găleată 3), Cofă, Doniţă, Şitar.
6.	Şiştor, pl. şiştori. Ind. ţâr.: Sin. Şitor. V. sub Roată cu măsele (sub Roata dinţată).
7.	Şiţâ, pl. şiţe. Ind. lemn.,Jnd. ţâr., Mat. cs.: Piesă mică şi subţire de lemn (de molid, de pin, brad, plop sau fag), fasonată cu secţiunea transversală în formă aproximativ dreptunghiulară, prin despicarea în direcţie radială sau semiradială a capetelor rămase la secţionarea buştenilor sau a bucăţilor de lemn rămase în locurile greu accesibile, folosită la învelirea caselor în mediul rural din regiunile de deal sau de munte şi la căptuşirea şi acoperirea cabanelor în regiunile alpine. Şiţa (v. fig. o, sub Şindrilă) e, în general, mai scurtă decît şindrila
Şiu
31
Şlefuiri
şi se deosebeşte de aceasta prin faptul că are secţiunea transversală aproximativ dreptunghiulară, şi nu are uluc (de îmbinare cu piesa alăturată, din învelitoare). Sin. (parţial) Draniţă.
Şiţa nu trebuie să conţină putregai, coajă înfundată, găuri de insecte, noduri căzătoare sau putrede. De asemenea, nodurile, pungile de răşină, crăpăturile, umflăturile şi aşchierile sînt limitate.
Şiţa se ambalează în legături de cîte 100 de bucăţi de aceeaşi mărime şi din aceeaşi specie de lemn, se leagă cu sîrmă şi se depozitează în locuri uscate pe tălpi, la înălţimea de 30 cm de la suprafaţa solului, distanţate între ele, şi cu spaţii verticale de aerisire.
înainte de executarea înveiitorii sau a căptuşirii se recomandă impregnarea şiţelor cu carbolineum sau cu bitum, pentru a Ie spori rezistenţa la acţiunea microorganismelor.
Procesul de prelucrare a şiţei e asemănător celui de prelucrare a şindrilei (v. sub Şindrilă); fasonarea şiţei se poate face mecanizat.
î. Şiu, pl. şiuri. Expl. petr.: Sin. Sabot (v. Sabot 2).
2.	Şiu de coloana. Expl. petr. V. sub Cimentarea, echipament pentru ~ sondelor.
3.	Şlac. Metg.: Sin. Zgură metalurgică (v.).
4.	Şlaglaist, pl. şlaglaisturi. Ind. lemn.: Sin. Coastă (v. Coastă 4).
5.	Şlam, pl. şlamuri. Prep. min.: Apă încărcată cu suspensii fine de’substanţe minerale (sub 1 mm), rezultate în instalaţiile de preparare mecanică pe cale umedă a minereurilor (şlam de minereu) şi a cărbunilor (şlam de cărbuni). Concentraţia de substanţe solide variază, în general, între cîteva grame pînă la 200---300 g/l, în funcţiune de cantitatea de apă din circuitul instalaţiilor de preparare, de cantitatea de suspensii minerale provenite din materialul iniţial şi de degradarea acestuia, în timpul proceselor de preparare la cari a fost supus. Cînd suspensia e constituită din substanţe minerale sterile, şlamul e evacuat sub formă de ape reziduale, după ce, în general, a fost supus unei îngroşări în decantoare, hidrocicloane, centrifuge, basine sau iazuri de decantare, etc., rezultînd astfel două produse; materialul îngroşat, care se depozitează în
Schema captării şi epurării apelor reziduale (şlamuri) de la prepararea cărbunilor.
1) îngroşător (decantor); 2) iaz de decantare; 3) filtru-presă; 4) haldă de şlam filtrat; 5) rîu; a) intrarea şlamului; b) var pentru floculare; c) ape reziduale epurate pentru evacuarea în rîu; d) material îngroşat; e) ape filtrate pentru recircuitare; f) şlam filtrat pentru depozite.
iazuri, etc., şi apa limpede sau încărcată cu cantităţi mici de substanţe minerale, evacuată în rîuri sau refolosită în instalaţia de preparare (v. fig.). Cînd şlamul conţine cantităţi importante de substanţe minerale utile, e supus operaţiilor de concentrare prin metode adecvate (separări în jgheaburi, pe mese, flo-taţie, etc.), adeseori după îngroşare. Întrucît prezenţa suspensiilor fine împiedică unele operaţii de concentrare, ele sînt îndepărtate prin spălare cu apă (v. Deşlamare) pe site sau în clasoare mecanice, în spălătoare, în cutii piramidale, etc. Sin. Mîl.
6.	Şleacnâ. Metg.: Sin. Zgură metalurgică (v.). (Termen de atelier.)
7.	Şleau, pl. şleauri. 1. Ind. ţâr.: Curea groasă (alcătuită din mai multe curele cusute între ele), funie rezistentă sau lanţ, prinse de pieptarul hamului, şi cu cari calul e legat de vehiculul care trebuie tras. Se folosesc două şleauri pentru fiecare cal, cîte unul de fiecare parte a lui. Cînd şleaul e de funie, el se numeşte şi ştreang. Pentru vehiculele cu încărcătură mare, cureaua sau funia sînt înlocuite cu un lanţ. V. fig. sub Ham.
8.	Şleau. 2. Silv.: Tip particular de stejăret în accepţiune largă (v. sub Stejăret), care apare în condiţii staţionale optime, cari permit un amestec complex de stejar cu alte foioase, în general pretenţioase. Şleaurile sînt caracterizate printr-o vegetaţie foarte activă şi prin consistenţă plină (de 0,8—1,0), cu arbori bine conformaţi, drepţi şi elagaţi în mod natural pe mare parte din fus. Producţia lemnoasă a şleaurilor e dintre cele mai mari (în general, clasa I de producţie), şi e de material de calitate superioară. Regenerarea stejarului din amestec e îngreunată din cauza concurenţei celorlalte specii componente ale arboretelor, astfel încît devine necesară protejarea stejarului pentru păstrarea predominării sale în amestec.
Se deosebesc următoarele tipuri principale de şleauri:
Şleau de deal: Şleau constituit din gorun, ca specie principală, în amestec cu fag, tei, carpen, frasin, ulm, paltin, cari vegetează pe versante cu pante înclinate şi pe soluri cenuşii deschise de podzolire secundară.
Şleau de cîmp: Şleau constituit din stejar în amestec cu carpen, tei, frasin şi acerinee, şi care apare pe terenuri de şes sau uşor înclinate şi pe soluri brun-roşcate de pădure, tipice.
Şleau de lunca: Şleau constituit din stejar în amestec cu plop, frasin, carpen, tei şi ulm, şi care apare în luncile mai ridicate ale rîurilor, pe soluri crude aluvionare.
Stejâret-şleau:	Şleau constituit din stejar în proporţie
mai mare decît şleaurile tipice, indicate mai sus, în amestec cu puţin tei, carpen, frasin, acerinee, alun, şi care apare pe terenuri de şes, pe soluri brun-roşcate cu început de podzolire.
Ceret-şleau: Arboret corespunzător şleau lui de deal, format, în principal, din cer în amestec cu jugastru, tei, carpen, stejar, paltin. E întîlnit în terenuri de şes, pe soluri brun-roşcate. Are producţie mai mare de lemn calitativ superior, decît ceretele obişnuite.
9.	Şlefuire. 1. Tehn.: Operaţie de supernetezire sau de micronetezire prin aşchiere cu abrazivi în formă de pulbere liberă sau de pulbere înglobată într-un lichid, într-o pastă, ori într-un strat la suprafaţa unei foi de hîrtie sau de pînză abrazivă. De regulă, şlefuirea se face în mai multe faze, cu abrazivi cu granulaţie din ce în ce mai fină. Termenul e folosit, de regulă, la prelucrarea materialelor nemetalice şi, în special, la prelucrarea lemnului, a sticlei, a pietrei litografice, etc.
Uneori termenul a folosit, în industria plăcilor fibrolem-noase emailate, şî pentru operaţia de supernetezire prin răzuire efectuată la maşini asemănătoare cu maşina de răzuit (v. Răzuit, maşină de ~ 1), cari sînt însă echipate cu mai multe cuţite-lame plane de răzuit, paralele, numite maşini de şlefuit cu lamele.
Şlefuirea sticlei se aplică, de regulă, la cristaluri, la sticle pentru oglinzi şi sticle optice, şi e numită curent polizare. Ea poate fi şlefuire (polizare) deeboşare (grosolană sau brută) sau şlefuire (polizare) de f i n i s a r e (fină); în cazul sticlelor optice, şlefuirea de finisare e numită şi dusi-sare sau îndulcire (v. Prelucrarea sticlelor optice, sub Sticlă optică) şi e urmată de lustruire (numită şi polisare).
Şlefuirea lemnului se aplică la semifabricate netezire în prealabil (de ex.: elementele de mobilier, înainte de asamblare; plăci fibrolemnoase sau din aşchii de lemn,
Şlefuire
32
Şlefuit, maşină de lemnul
înainte de operaţiile de finisare sau de înnobilare) sau la piese asamblate (de ex. mobilier), înainte de lustruire. Şlefuirea — atît şlefuirea brută (grosolană) cît şi cea fină, cu cîte una sau două faze de lucru — poate fi executată manual (în ateliere mici, sau la piese cu formă deosebită, cum sînt modelele) sau mecanizat. De regulă, între fazele de lucru — în special cînd piesele sînt pregătite pentru lustruire sau lăcuire—lemnul se udă cu apă (pentru „scoaterea" sau „d e s c h i-d e r e a" porilor, adică scoaterea la suprafaţă a bucăţilor mici de lemn şi a pulberilor intrate în pori) şi apoi se lasă să se usuce. — Piesele mici şi în număr mare (de ex. nasturi de lemn, butoane, mînere mici pentru scule sau pentru instrumente, etc.) se şlefuiesc prin dare la toba, folosind ca abraziv sticlă sau flint, mărunţite, şi ca material de umplutură rumeguş, resturi de pîslă, etc.
1.	Şlefuire. 2. Metg.: Sin. Polizare (v. Polizare 1). Termenul e impropriu în această accepţiune.
2	Şlefuire. 3. Ind. piei.: Operaţie din procesul de fabricare a pielii, prin care se urmăreşte obţinerea unei suprafeţe netede velurate, fie pe partea cărnoasă (v. Velours, Hunting, sub Piele), fie pe partea feţei (v. Nubuc ; Box cu faţa corectată, sub Box), prin prelucrarea cu un abraziv, carborundum, piatră ponce sau şmirghel, aplicat pe un suport de hîrtie sau de pînză, ori aglomerat sub forma unei pietre de formă ovală. Cea mai răspîndită utilizare o are maşina de şlefuit de construcţie asemănătoare cu a maşinii de fălţuit sau de blanşiruit (v. sub Blanşiruire), echipată cu un cilindru oscilant pe care se montează hîrtia abrazivă. Un dispozitiv de antrenare şi apăsare format din unu sau din mai multe cilindre obligă pielea să treacă prin faţa cilindrului şlefuitor. Lăţimea de lucru a rnaşi-nilor moderne de şlefuit e suficient de mare pentru ca pielea să fie prelucrată pe toată suprafaţa într-o singură trecere. Se şlefuieşte progresiv, întîi cu un abraziv mai puţin fin, apoi cu unul mai fin. Aceste maşini au o importanţă decizivă pentru fabricarea pieilor velurate pe carne (velur, hunting) sau pe faţă (nubuc, box cu faţa corectată). Ele nu sînt apte pentru şlefuirea pieilor moi, cum sînt pieile de mănuşi, fie că sînt velurate pe carne (chair), fie că sînt velurate pe faţă (moc h a), în special cînd şlefuirea se face în stare umedă. Pentru aceste piei de mănuşi se folosesc pietre abrazive de formă ovoidă, montate pe un ax care se roteşte cu viteză mare. Apăsarea pielii pe piatra abrazivă în rotire se face manual, cu ajutorul unei perniţe de piele sau al unei perii moi, mîna fiind permanent în mişcare. La şlefuire există pericolul aprinderii spontane a prafului format. Prin dispozitive de aspi-rare şi colectare, praful e îndepărtat pe măsură ce se formează.
3.	Şlefuit hîrtie de Tehn., Ind. hîrt. V. Hîrtie de şlefuit, sub Hîrtie.
4.	Şlefuit, maşina de ~ lemnul. Ut., Ind. lemn.: Maşină-unealtă fixă sau portabilă, pentru şlefuirea pieselor semifabricate de lemn. Tipurile folosite mai mult sînt următoarele:
Maşina de şlefuit cu discuri, care poate fi cu discuri verticale sau cu disc orizontal.
Maşinile	de	şlefuit	cu	discuri verti-
cale sînt de construcţie asemănătoare cu cea a polizorului fix cu batiu (v. sub Polizor 1); ele pot fi echipate cu unu sau cu două discuri abrazive. Discul abraziv (cu diametrul de 300---1700 mm) e constituit dintr-un suport metalic peste care se întinde o foaie de hîrtie abrazivă, fixată cu ajutorul unui inel de prindere. Piesele se reazemă pe o masă, de regulă fnclinabilă. .
Maşina	de	şlefuit	cu	disc orizontal are
discul îngropat în masa de lucru orizontală. M'aşina e folosită, în special, la şlefuirea secţiunilor transversale prin lemn, în fabricaţia mobilei.
Maşinile de şlefuit cu bandă au abrazorul constituit din una sau din mai multe benzi continue şi acoperite cu hîrtie abrazivă, cu mişcare de lucru continuă rectilinie, banda fiind antrenată de o roată acţionată (prin electromotor sau prin curea de transmisiune) şi ghidată şi întinsă de una sau de două roţi (v. fig. /). La unele maşini banda de şlefuit e orizontală, aşchiereafăcîndu-sefie pe partea de deasupra benzii (v. fig. la), fie pe partea de dedesubtul ei (v. fig. / c); în ultimul caz, piesele de şlefuit sînt rezemate pe o masă mobilă, iar banda e apăsată pe piesă cu ajutorul unui sabot îmbrăcat în pîslă. — Unele maşini au banda verticală, şlefuirea făcîndu-se pe partea
coborîtoare a benzii; masa maşinii poate fi fixă (v. fig. I b) sau înclinabilă. —• Un alt tip de maşini au banda antrenată şi ghidată o b I i c â (v. fig. / d), putînd fi folosite la şlefuirea atît la interior cît şi la exterior a pieselor curbe.— Maşinile de şlefuit piese lungi, profilate, au organul de lucru constituit din mai multe benzi verticale înguste. Maşinile cu funcţionare automată de acest tip sînt echipate cu o tobă-revolver rotitoare, în care se prind
mai multe piese cari se prelucrează succesiv. — Pentru şlefuirea în- serie a pieselor cilindrice, conice sau cu secţiune transversală ovală se folosesc maşini d e ş I ef u i t cu d o uă benzi, o bandă de şlefuit verticală şi o bandă în-clinabilă după două direcţii, de antrenare a piesei de prelucrat, care e dispusă în faţa primei benzi.
Maşinile de şlefuit cu cilindre diferă constructiv (v. fig. //) după felul suprafeţelor pe cari le prelucrează.
Maşinile cu cilindre pentru şlefuire plană se folosesc la netezirea scîndurilor, a tăbliilor, a panelelor, a semifabricatelor pentru plăci fibrolemnoase, etc.,
t-
a) cu bandă orizontală; b) cu bandă verticală; c) cu bandă orizontală şi roată suplementară de întindere; d) cu bandă înclinată; 1) roată de antrenare; 2) roată de întindere; 3) bandă; 4) masă de lucru;
5) tampon; 6) piesă.
a	b	c	d
II. Scheme de maşini de şlefuit cu cilindre, pentru şlefuire plană, o) cu un cilindru; b şi d) cu trei cilindre, pentru şlefuire pe o faţă, cu cilindru de avans, respectiv cu şenile de avans; c) cu şase cilindre, pentru şlefuire pe două feţe; 1) cilindru de lucru; 2) cilindru de avans; 3) şenilă de avans; 4) roată de antrenare a şenilei; 5) perie; 6) piesă.	0
Şlefuitof
33
Şnit
eu suprafeţe mari. Maşina poate fi cu un singur cilindru (şi cu^manevrare manuală a piesei de prelucrat) (v. fig. II a), cu trei cilindre (v. fig. II b şi d) sau cu mai multe cilindre, de regulă şase (v.fig. l/c); în ultimul caz se prelucrează ambele feţe ale obiectului. Maşinile cu mai multe cilindre sînt, de regulă, echipate şi cu un mecanism de avans (cilindre sau şenilă) şi cu perie pentru îndepărtarea aşchiilor fine de la şlefuire, cum şi cu instalaţie de aspirat praful. De regulă, primul cilindru execută şlefuirea din gros, iar următoarele sîni îmbrăcate cu hîrtiecu abrazivi mai fini, pentru netezire din ce în ce mai fină. Cilindrele se îmbracă cu benzi de hîrtie abrazivă, în elice. La unele maşini se imprimă cilindrelor de lucru ri o mişcare axială oscilatorie, pentru a se elimina urmele îmbinării dintre benzi.
Maşinile cu cilindru, pentru şlefuit c u r b, se folosesc la prelucrarea pieselor cu profil curb şi au ca organ de lucru unu sau două cilindre ca diametru mic, îmbrăcate cu hîrtie abrazivă; ele au construcţie asemănătoare cu cea a maşinilor de frezat lemnul şi au, uneori, masa încli-nabilă sau deplasabilă în înălţime. Se construiesc maşini cu unu sau cu două cilindre orizontale, şi maşini cu un singur cilindru vertical.
Maşini de şlefuit de construcţie specială sînt următoarele: maşini de şlefuit cu banda cu mişcare planetară (în jurul piesei), folosite pentru piese cilindrice cu diametrul sub 60 mm, pentru piese tronconice zvelte şi pentru piesecurbate cu razedecurbură relativ mari; maşini de şlefuit cu cilindre cu perne de cauciuc, maşini de şlefuit cu cilindre ticu mosoare“ (confecţionate din rondele de pînză abrazivă distanţate prin foi de pîslă) şi maşini de şlefuit cu cilindre cu segmenţi de perii (între cari sînt intercalate benzi şlefuitoare), folosite pentru şlefuirea fină a pieselor profilate; tobe de şlefuit, pentru darea la tobă a pieselor mici; maşini de şlefuit cu braţ articulat, de construcţie asemănătoare polizorului fix cu braţe articulate (v. sub Polizor 1); maşini de ş/efuit cu arbore flexibil (care poate fi echipat cu piese port-abraziv de diferite construcţii, de ex.: discuri, benzi, cilindre rigide sau elastice) cari, de regulă, sînt echipate şi cu un sac colector pentru pulberea de lemn ; maşini de şlefuit portative, cu disc, cu bandă sau, rareori, cu cilindre, ultimul tip fiind folosit în special ca maşini de şlefuit pardoselile.
î. Şlefuitor, pl. şlefuitori. Tehn.: Lucrător calificat care efectuează şlefuirea pieselor. V. Şlefuire.
2.	Şlefuitor conic, pl. şlefuitoare conice. Tehn.: Sin. Abra-zor conic (v. sub Abrazor), Piatră abrazivă conică.
3.	Şleimuîre. Ind. alim.: Proces tehnologic în industria prelucrării maţelor, care consistă în îndepărtarea stratului mucos al intestinelor cu ajutorul unor maşini cu cilindre cari zdrobesc şi apoi storc ţesutul dezagregat.
4.	Şlep, pl.şlepuri. Nav. V.sub Navădetransport, sub Navă.
5.	~ ridicător. Nav.: Şlep folosit ca ponton ridicător (v. sub Ponton).
e. Şlicher. Mat. cs.: Barbotină formată dintr-o masă ceramică adecvată, preparată cu puţină apă şi cu un adaus mic de electroliţi cari o transformă într-o masă fluidă. Cei mai folosiţi electroliţi pentru obţinerea barbotinei sînt carbonatul de sodiu, silicatul de sodiu şi hidroxidul de sodiu. Se folosesc şi compuşi similari de potasiu sau de litiu, cari au un efect mai bun dar sînt mai costisitori. Şlicherul se foloseşte la fasonarea produselor ceramice prin turnare.
7.	Şlîf, pl. şlifuri. 1. Tehn.: Porţiunea şlefuită a unei piese, a unui aparat, etc. (Termen de atelier.)
8.	Şlif. 2. Metg.: Suprafaţa lustruită a probelor metalo-grafice pregătite pentru examinarea la microscop. (Termen de atei ier.)
9-	Şliht. Mett.: Material auxiliar format din suspensie de argilă în apă, cu care se spoiesc pereţii interiori şi traversele
Şlips.
ramelor de formare, pentru a mări aderenţa amestecului deformare la acestea. (Termen de atelier.)
io.	Şlips, pl.şlipsuri. Poligr.: Şipcăde lemn, avînd secţiunea de forma unei prisme triunghiulare (v. fig.), servind la strîngerea şnitului (v.) unei cărţi, pentru aurire, în operaţia de po-leire (v. Poleire 2), în legătorie. Cînd cartea se strînge în presă, şlipsurile se aşază între carte şi scîn-dura de presat <(v.).
Sin. Şipcă de poleit.
u Şliţuire. Silv., Ind. lemn.: Scosul manual (v. sub Scosul şi apropiatul lemnelor) al lemnelor, cu ajutorul săniei. (Termen regional.)
12.	Şliţ, pl. şliţuri. 1. Mş., Cs.: Scobitură în formă de şanţ (cu secţiune mică), executată într-o piesă sau într-un element de construcţie. în construcţie, serveşte la montarea conductelor instalaţiilor cari nu rămîn aparente.
13.	Şliţ. 2. Ind. text.: Detaliu secundar la pantalonul bărbătesc, consistînd din două părţi: şliţ de stînga (de butoniere) şi şliţ de dreapta (de nasturi), servind la încheierea pe corp a pantalonului. Sin. Prohab.
14.	Şliţ. 3. Ind. text.: Deschizătura efectuată la spatele unor produse de îmbrăcăminte exterioară pentru bărbaţi, copii, şi la unele haine pentru femei (de ex. la palton, pardesiu, raglan, etc., uneori chiar la hainele pe talie).
15.	Şliţ. 4. Ind. text.: Deschizătură parţială sau falsă efectuată la partea terminală a mînecilor îmbrăcămintei exterioare pentru bărbaţi, femei, băieţi şi copii, pentru înfrumuseţarea produsului respectiv.
16.	Şliţ. 5. Tnl.: Şanţ îngust (de 30---40 cm) şi puţin adînc (50--60 cm), în care se aşază banchinele I şi II, la’trecerea prin fazele intermediare la excavaţii, de la galeria superioară la excavaţia totală a calotei (v.fig.).
17.	Şliţ. 6. Tehn.: Sin. Fantă (v. Fantă’1).
îs. Şliţ. 7. Ind. lemn.: Sin.
(parţial) Scobitură (v.). (Termen de atelier.)
19. Şliţuire. 1. Ind. lemn.:
Sin. (parţial) Scobire (v.). (Termen de atelier.)
20. Şliţuire. 2. Ind. lemn.:
Sin. Cepuire (v.).
21.	Şmirghel. Tehn.:	Sin.
Emeri (v.).
22.	Şnec, pl.şnecuri. 1. Mş.:
Sin. Melc (v. Melc 1), Şurub-melc.
23.	Şnec. 2. Mş.: Sin. Transportor cu şurub-melc (v. sub Transportor 2), Transportor elicoidal.
24.	Şniiai, pl. şnilaie. Nav.: Sin. Socar (v. sub Parîmă). Termen folosit numai pe Dunăre.
25.	Şnit, pl. şnituri. 1. Mett., Tehn.: Sin. (parţial) Stanţă (v. Stanţă 2). (Termen de atelier.)
26.	Şnit. 2. Mett.: Sin. Placă tăietoare (v. sub Stanţă 2). (Termen de atelier.)
27.	Şnit. 3. Poligr.: Suprafaţa formată de marginile tăiate ale foilor unei cărţi, ale unei broşuri, ale unui registru, etc., şi care uneori se decorează prin vopsire, aurire, marmorare, lustruire, cizelare, stropire, etc., în special în cazul legăturilor în pînză şi în piele. Sin. Tranşă.
Excavarea galeriei superioare a calotei unui tunel.
1) longarine; 2) ştendere; 3) ban-chină I aşezată în şliţ; 4) galerie inferioară.
3
Şhit
34
Şnurulrâ
1.	Şnit. 4. Ind. piei.: Marginea I iberă a tălpii încălţămintei, în afara liniei de îmbinare dintre feţe şi talpă. După lăţimea acestei porţiuni, încălţămintea poate fi cu şnit închis şi cu şnit deschis.
La şnitul închis, lăţimea părţii libere e cuprinsă între 0 şi 10 mm; la şnitul deschis, lăţimea părţii libere e cuprinsă între 10 şi 20 mm, în funcţiune de sistemul de confecţiune,
2.	ceara de Ind. piei.: Amestec de ceruri consistente, cu adaus de agenţi de lustru şi pigmenţi coloraţi, cu punctul de topire între 80 şi 85°, folosit la acoperirea secţiunii libere a tălpii şi a tocului, în scopul finisării şi al conservării.
3.	Şnur, pl. şnururi. Agr.: Sfoară cu grosimea de 4***5 mm, care are la cele două capete cîte un ţăruş lung de40’*-50cm, şi care serveşte la trasarea marginilor la alei, brazde, etc.
4.	Şnur de asbest. Tehn.: Şnur constituit din fire de asbest. Şnururile cu diametrul de 3---6 mm sînt confecţionate din fire de asbest răsucite; cele cu diametrul mai mare sînt compuse dintr-un miez de fire răsucite, învelite cu alte fire. Garniturile de şnururi de asbest se folosesc la etanşarea maşinilor cu abur.
5.	Şnur de tutun. Ina. alim.: Cilindru continuu de tutun, cu secţiunea circulară sau ovală, care se formează în maşina de confecţionat ţigarete, se înfăşoară în hîrtie subţire şi apoi se taie în tronsoane, spre a obţine ţigarete fără carton.
6.	Şnur electric. E/t.: Conductă electrică flexibilă, cu secţiunea pînă la 6 mm2, constituită din două sau din mai multe conductoare multifilare, izolate, cu sau fără înveliş individual, răsucite împreună, fără înveliş comun. Izolaţia conductoarelor e, în general, de cauciuc, iar învelişul individual e o împletitură de fire textile, de bumbac mercerizat, de mătase artificială sau de alt material asemănător, neimpregnat.
Şnurul e fabricat pentru tensiunea nominală de 250 V şi e folosit pentru racordarea la reţea a receptoarelor mobile (lămpi portative, fiare de călcat, etc.).
Şnurul face aceeaşi funcţiune ca şi un cordon (v. Cordon 4).
7.	Şnur pentru Jacquard. Ind. text.: Sfoară folosită pentru legătura între muşchetar şi coclet, la dispozitivele Jacquard (v. fig. sub Jacquard, mecanism ~). Această sfoară e confecţionată din fire de fuior de in sau de cînepă, unse cu un amestec de ulei ae in fiert şi ceară curată de albine (6**-7 g/l).
8.	Şnurpenot, pl. şnurpenoturi. Pisc.: Unealtă de pescuit din categoria plaselor i nelate, asemănătoare a I am an u I u i, întrebuinţată la pescuitul scrumbiilor, în special în oceanul Atlantic. Numit şi plasă înconjurătoare de tip francez, în stare de posădire are o lungime de 200 m şi o înălţime la mijloc de 50 m, iar la clece, de 30 m. Se compune din următoarele părţi principale: pritonul, o plasă pătrată 20/20 m posădită pe odgonul plutei, fără a fi echipată cu vipuşcă; subpritonul, plasă continuă de o parte şi de alta a pritonului; aripile, o plasă a cărei înălţime se micşorează treptat spre părţile laterale; c/ece/e, prelungirea aripilor, şi vipuşca sau sardonul, o fîşie de plasă lată de 1 m, utilizată atît la partea superioară cît şi la cea inferioară pentru întărirea plaselor pe întreaga lor Jungime.
însforarea plaselor, echiparea cu plute şi cu greutăţi, etc. se fac ca şi la alamane, cu deosebirea că, la şnurpenot, odgonul gîrgîrului nu e prins de camănă prin vertliuge şi nu are spaţiu liber la mijloc, ci alunecă continuu pe toate inelele.
9.	Şnuruire. 1. Ind. text.: Operaţie de aşezare a detaliilor unui produs pe şnur, sau de ornare cu şnur a detaliilor unui produs de îmbrăcăminte.
io.	Şnuruire. 2. Ind. text.: Operaţie de introducere a şnurului prin orificiile efectuate la partea superioară a poalelor (v.), care, cînd se îmbracă pe corp, serveşte la fixarea acestora pe linia taliei, formînd încreţituri dese pe toată lungimea perimetrului corpului îmbrăcat.
n. Şnuruire. 3. Ind. text.: Operaţie în ţesătorie, care consistă în trecerea sforilor mecanismului Jacquard (v. Jacquard, mecanism ~) prin găurile plăcii sforilor (v.) şi care corespunde năvădirii, la războaiele obişnuite (v. Năvădire).
După ordinea de trecere a sforilor, se deosebesc: şnuruire dreaptă, şnuruire ascuţită, şnuruire ascuţită prelungit, şnuruire amestecată şi şnuruire prin mai multe planşete.
Şnuruirea dreaptă, în cazul ţesăturii cu 1600 de fire de urzeală şi ai mecanismului Jacquard' cu 400 de platine şi cu patru desene identice (raporturi) în toată lăţimea ţesăturii, se poate face legînd cîte patru şnururi de fiecare platină, adică cîte un şnur de la fiecare raport. Întîi se execută şnuruirea platinei 1, care trebuie să ridice deodată firele 1, 401, 801 şi 1201. De platină se leagă o sfoară care se trece prin prima perforaţie a raportului întîi din planşetă, altă sfoară care se trece prin prima perforaţie a raportului al doilea din planşetă, altă sfoară care se trece prin prima perforaţie a raportului al treilea din planşetă şi altă sfoară care se trece prin prima perforaţie a raportului al patrulea (un raport se întinde pe 1 /4 din lungimea plăcii sforilor). Urmează şnuruirea platinei 2, care trebuie să ridice deodată firele 2, 402, 802 şi 1202 şi pentru care se leagă de ea patru sfori, fiecare sfoară ocupînd locul al doilea în cele patru raporturi. Se continuă astfel şnuruirea pînă la platina 400 incluziv. Platinele rămase libere prin şnuruire se elimină, iar găurile corespunzătoare din planşetă se aranjează, prin modul de şnuruire astfel, încît să cadă la marginea raporturilor, pentru ca desimea şnururilor în raport să fie constantă.
Cînd se ţese o partidă mică de ţesătură mai îngustă, la un război cu sfori petrecute pe toată lăţimea,, şnuruirea veche nu se strică, dar se elimină o parte din cocleţii de la marginile sistemului de şnuruire.
în mojlocul sistemului vor funcţiona, astfel numai atîţi cocleţi, cîte fire are raportul de urzeală. Şnuruirea dreaptă, în cazul cînd prisma e în faţă (deasupra ţesătorului), iar platina 1 e în fund, la dreapta, se poate face fără încrucişări între sforile prinse şi platinele din acelaşi rînd longitudinal.
Şnuruirea ascuţită, în cazul unui desen unic pe toată lăţimea, ţesăturii (şervete, prosoape, covoare), cu axă de simetrie care trece prin mijlocul urzelii, se poate face astfel, încît o platină să acţioneze asupra a două fire de urzeală. Cînd pe lăţimea ţesăturii se formează mai multe figuri identice, rezultă tot atîtea raporturi, iar pe placa sforilor tot atîtea grupuri identice de găuri, în cari şnuruirea se face în acelaşi fel. De exemplu, la urzeala de 1600 de fire cu două raporturi şi cu un mecanism Jacquard cu 400 de platine, de fiecare platină se leagă patru sfori (două de fiecare raport), cari vor mişca firele de urzeală corespunzătoare, situate simetric faţă de centrul figurii.
Şnuruirea ascuţită prelungit, cînd prisma se găseşte în faţa sau în spatele războiului, se poate face după acelaşi principiu, urmînd însă ordinea rîndurilor longitudinale, iar nu a şnururilor transversale.
Şnuruirea amestecată se face, de exemplu, în cazul ţesăturilor cu bordură (cuverturi, prosoape, şervete) şi consistă într-o şnuruire ascuţită, pentru bordură, şi într-o şnuruire dreaptă, pentru fond.
Şnuruirea prin mai multe planşete se aplică la ţesăturile cu mai multe urzeli. Fiecare urzeală se şnuruieşte într-o placă a sforilor, iar plăcile sînt paralete între ele.
12.	Şnuruire. 4. Poligr.: Operaţia de găurire (v.) a marginii unor foi de hîrtie, a unor dosare, etc. şi de trecere prin găurile respective a unui fir textil (şnur), metalic sau de masă plastică, în scopul prinderii materialului respectiv la un loc, de obicei între două coperte mai rigide.
Operaţia se execută mai ales în scopul strîngerii şi al depozitării actelor la arhivă, dar poate fi executată şi pentpu
Şnururilor, planşeta
35
Şoc
obţinerea unor albume, a unor tipărituri de artă, etc., cu prezentări grafice deosebite.
1.	Şnururilor, planşeta Ind. text.: Sin. Placa sforilor (v.), Scîndură perforată.
2.	Şoarece, pl. şoareci. Zoo/., Agr.: Mamifer rozător din familia Muridae, cu dimensiuni mai mici decît ale şobolanului. Speciile mai răspîndite sînt:
Şoarecele de casa (Mus musculus musculus L.). Are blana cenuşie şi lungimea corpului de 7,,,10 cm. Trăieşte în locuinţe, în magazii, pătule, etc.; vara migrează pe ogoare. Provoacă pierderi mari, atît produselor agricole depozitate, pe cari le roade şi le murdăreşte cu urină şi cu fecale, cît şi culturilor din cîmp, pe cari le distruge. Transmite oamenilor şi animalelor domestice diferite boli (disenteria amoebiană, gripa infec-ţioasă, etc.). Femelele sînt foarte prolifice, născînd de 7***8 ori pe an, cîte 6---9 pui.
Şoarecele de cîmp (Microtus arvalis laevis MiII.). Are blana de culoare cenuşie-roşcată. îşi face cuibul în pămînt, la adîncimea de 30-“40 cm. E un dăunător periculos al plantelor de cîmp. Femelele nasc de 4-*-7 ori pe an cîte 4-*-8 pui. Sin. Şoarece de mişună, Şoarece berc.
Alte specii cari trăiesc în ţara noastră sînt: şoarecele de pădure (Apodenus sylvaticus sylvaticus L.), şoarecele pitic (Mycromys minutus Ockskay), şoarecele scurmâtor (Clethrio-nomys glareolus Mill.)t. cari trăiesc în interiorul sau la marginea pădurilor şi se hrănesc cu boabe de cereale, rădăcini, etc. Şoarecele scrumător roade, de asemenea, coaja arborilor. Sin. Şoarece roşu.
Şoarecii se combat, în general, prin aceleaşi mijloace ca şi şobolanii (v.).
3.	Şoarece, coada de Nav. V. sub împletitură marinărească.
4.	Şobolan, pl. şobolani. Zoo/., Agr.: Rattus. Mamifer rozător mic din familia'Muridae, subfamilia Murinae. în ţara noastră se găsesc patru genuri de murine: Rattus, Mus, Mi-cromys şi Apodemus. Speciile genului Rattus se caracterizează prin talia (cap şi corp) mai mare decît 15 cm, urechi lungi, coadă lungă, nudă şi inelată. Cele mai răspîndite specii ale acestui gen sînt:
Şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Berk; sin. Epimys norvegicus), de culoare cenuşie-brună pe spinare şi cenuşie deschisă pe abdomen, avînd lungimea corpului de 20"*30 cm, coada mai scurtă decît corpul (17“*23 cm), cu 200-**210 inele solzoase, şi urechile plecate în faţă, neatingînd ochii (20---22 mm). Şobolanul cenuşiu e răspîndit în toată ţara, în case, în pivniţe, hambare, silozuri, mori, nave marine şi fluviale, în cîmp deschis, în apropierea apelor line, etc. Sin. Şobolan comun, Şobolan călător, Şobolan morăresc, Guzgan, Cloţan.
Şobolanul 'negru sau de casă (Rattus rattus rattus L.; sin. Epimys rattus rattus), de culoare brună-neagră pe tot corpul, avînd lungimea corpului de 17***23 cm, coada mai lungă decît corpul (19---25 cm), cu 250---260 inele solzoase, şi urechile plecate în faţă, dar cari ating sau întrec ochii.
Ş-o b o I a nul alexandrin (Rattus rattus alexan-drinus Geoffr.; sin. Epimys rattus alexandrinus) e asemănător şobolanului de casa, cu deosebirea că e puţin mai mic şi că are colorit mai deschis pe abdomen şi în jurul gîtului.
Atît şobolanul negru cît şi şobolanul alexandrin sînt răs-pîndiţi numai în rada porturilor (prin instalaţiile portuare, nave, etc.) şi în regiunile din apropierea porturilor.
Alte specii sînt: şobolanul de c.i m p (Apodemus agrarius L.) şi ş o b o I a n u I de apă (Arvicola tereştri L.).
Şobolanii sînt omnivori, atacă păsări vii, pui de mamifere, consumă ouă, legume, grîu, alimente de tot felul, distrug ţesături, rod cabluri electrice, etc., provoacă daune în sectoarele agricol, alimentar şi sanitar. Sînt foarte prolifici,
născînd de 5***6 ori pe an cîte 5--*20 de pui. Răspîndesc boli infecţioase, ca: ciuma, lepra, trichinoza, tuberculoza, turbarea, dalacul, brînca, influenţa calului, holera avicolă, pesta porcină, icterul infecţios, gripa infecţioasă, encefalita, rinita infec-ţioasă, tularemia, etc.
Combaterea şobolanilor se face prin măsuri preventive (etanşarea clădirilor şi respectarea regulilor sanitare generale) şi măsuri curative, cari pot fi metode mecanice (gropi-capcane, butoaie îngropate, duşumele căzătoare, capcane-vîrşe, capcane cu arc, capcane-coridor, capcane-ghilotină, etc.), metode chimice (momeli toxice, prăfuire, gazare cu ceapă-de-mare roşie, fosfură de zinc, sulfat de tal iu, carbonat de bariu, stricnină nitrică, alfanaftiltiouree, anticoagulanţi, acid cianhidric, anhidridă sulfuroasă, etc.), sau metode biologice (culturi bacteriene, cîini, pisici, etc.); metodele enumerate pot fi folosite fiecare izolat, alternativ, sau combinate (de ex. chimică -f biologică).
5.	Şoc, pl. şocuri. 1. Mec.: Sin. Ciocnire (v.).
6.	Şoc. 2. Rez. mat.: Fenomen care se produce în cazul aplicării instantanee (prin ciocnire) a unei sarcini asupra unei piese sau a unui element de construcţie şi avînd ca efect tensiuni şi deformaţii dinamice mai mari decît cele cari se produc în cazul aplicării statice a aceleiaşi sarcini.
Deoarece, în acest caz, intensitatea sarcinilor exterioare creşte repede de la valoarea zero la valoarea maximă, acceleraţiile diferitelor particule ale corpului solid nu pot fi neglijate. în general, se caută o sarcină fictivă care, acţionînd static, să producă aceleaşi tensiuni şi deformaţii în corp, ca şi sarcina reală, care acţionează dinamic. Dacă se notează cu F forţa exterioară şi cu Fj forţa care, acţionînd static, ar produce acelaşi efect, se obţine:
(1)
unde ^ e un coeficient adimensional supraunitar, numit multiplicator de impact. Piesele solicitate la şoc se calculează analog celor solicitate static, înmulţind tensiunile şi deformaţiile statice prin multiplicatorul de impact. Problema se reduce, astfel, la determinarea multiplicatorului de impact, care ne conduce la o problemă statică, mai simplă.
Notînd cu fj săgeata în punctul în care acţionează dinamic forţa F şi cu fsţ săgeata pe care ar produce-o aceeaşi forţă acţionînd static, se obţine:
0')	/*~/„+A/=<[>/„.
unde A/e creşterea săgeţii datorită faptului că forţa acţionează dinamic. Se introduce impactul forţei:
A/
(2)
J st
regăsindu-se multiplicatorul de impact:
(3)	+^3-
Se notează cu T0 energia cinetică a corpului care produce şocul, în momentul în care vine în contact cu corpul lovit, şi cu L. energia de deformaţie (lucrul mecanic interior) înmagazinată în corp în cazul în care forţa F ar acţiona static:
(4)	Li=^Ffsr
Neglijînd masa corpului lovit şi presupunînd că prin ciocnire nu se pierde energie sub forma de căldură, deformaţii permanente, etc., se poate aplica teorema energiei, gasindu-se multiplicatorul de impact:
(5)
Şoc, încercare de rezistenţa la
36
Şoc la joanta
în cazul unei sarcini aplicate brusc, fără viteză iniţială, se obţine ro=0; deci	efectul	dinamic fiind astfel de două
ori mai mare decît cel static.
Dacă energia cinetică T0 e mult mai mare decît energia de deformaţie L., se poate neglija unitatea care intervine sub semnul radical, obţinînd:
(5')
în cazul în care raportul menţionat mai sus e foarte mare, se poate scrie:
(5")
Formulele (5), (5'), (5") sînt utile în proiectarea inginerească.
Dacă o bară e supusă la o solicitare axială sau la încovoiere, datorită unei sarcini care cade de la înălţimea h, rezultă multiplicatorul de impact:
(6)
M+j/i +
2h fst'
unde }sţ e săgeata statică,
Dacă masa proprie a corpului lovit nu poate fi neglijată, se deosebesc în calcul două faze distincte. în faza ciocnirii propriu-zise, care durează din momentul în care cele două corpuri devin tangente pînă cînd au aceeaşi viteză în punctul de contact, au loc deformaţii permanente, degajări de căldură, etc. Se aplică teorema conservării impulsului, cu ajutorul căreia se pot determina viteza corpului care loveşte şi vitezele diferitelor elemente de masă ale corpului lovit, imediat după ciocnire. Urmează faza deformării, care se termină atunci cînd deformaţiile corpului lovit au ajuns maxime şi cînd toate punctele acestui corp au viteza lor relativă nulă. în această fază se poate aplica teorema energiei. Se menţionează că se adoptă ipoteza că vitezele variază ca şi deplasările pe cari le-ar căpăta corpul, dacă sarcina ar acţiona static.
Astfel apare un coeficient de corecţie h, datorit influenţei masei proprii a barei lovite, coeficientul de impact luînd forma:
(7)
+-i+j
În cazul unei bare de greutate G, supusă la şoc de o forţă P care cade de la înălţime, se obţine:
—- pentru o solicitare axială:
(8)
£=1-f
3	P'
—	pentru o solicitare de încovoiere, bara fiind simplu rezemată şi lovită la mijloc:
(8')
A-1 + 1Z*.
*-1+35 P'
—	pentru o solicitare de încovoiere, bara fiind în consolă şi lovită la capătul liber:
(8")
în general, elementele de construcţie cu crestături sau cu variaţii bruşte de secţiune sînt mult mai sensibile la şoc decît cele cu secţiune uniformă, Se menţionează, astfel, epruvetele pentru încercările de rezilienţă sau fileturile şuruburilor. De asemenea, pentru o arie A dată, o bară rezistă la şoc cu atît mai bine cu cît are o lungime (deci un volum) mai mare.
Se menţionează, de asemenea, că—pentru un acelaşi şoc — materialele cu proprietăţi plastice se comportă mult mai bine decît cele cu proprietăţi casante. Şocul e elastic sau plastic, după cum tensiunile produse în material se găsesc în domeniul elastic sau în cel plastic.
Pentru problema solicitării Ia răsucire prin şoc, vom considera cazul unui arbore pe care se găseşte un.volant; în timpul mişcării, acesta dezvoltă energie cinetică T
(9)	T=	1 Jtf,
undecoe viteza unghiulară, iar / e momentul de inerţie (mecanic) al volantului faţă de axa de rotaţie.
Dacă arborele se imobilizează brusc, energia cinetica a volantului e preluată de arbore sub formă de energie de deformaţie; se poate scrie astfel relaţia:
(10)
1	1
2	G
V,
unde V e volumul arborelui, iar G e modulul de elasticitate transversală. De aici se poate obţine tensiunea tangenţială .
Un calcul mai exact ţine seamă şi de momentul de inerţie al arborelui.
î. încercare de rezistenţa la ~.Rez. mat.: încercare de laborator prin care se determină lucrul mecanic necesar ruperii unei probe de piatră (cub fasonat) prin lovituri repetate produse de un berbec în greutate standardizată care cade de la o înălţime dată.
încercarea se face în două moduri:
—	Cubul de piatră e supus la lovituri repetate ale berbecului care cade de la înălţimi diferite pînă la zdrobirea cubului; lucrul mecanic total rezultat prin însumare şi raportat la 1 cm3 de material reprezintă rezistenţa la şoc a pietrei şi se exprimă în kgfcm/cm3.
—	Cubul de piatră e supus unui număr de lovituri ale berbecului care cade de la înălţime constantă pînă la sfărîmare; în acest caz, rezistenţa la şoc e dată de numărul de lovituri cari produc sfărîmarea.
2.	încercarea la ~ a şinelor. C. f.: încercare efectuată la recepţionarea şinelor de cale ferată, pentru a verifica calitatea oţelujui din punctul de vedere al modului de comportare la şocuri. încercările se
execută pe cupoane de	r-n	G
şine, de 1500 mm lungi-	1	'î'
me, aşezate cu ciuperca în sus pe două reazeme, distanţate cu 1050 mm, pe cari se lasă să cadă, la mijlocul deschiderii, un berbec de . greutate G, de la înălţimea H. La unele maşini de încercat, berbecul are greutatea 500---1000 kg şi înălţimea de cădere se poate regla de la 5^*8 m, în funcţiune de tipul şinei.
Pentru şinele de tip
				
			V ^	
i				i
		. 1500mm —				
Schema încercării la şoc a şinelor.
greu standardele din ţara noastră prescriu sa fie satisfăcută relaţia de energie £=100*^=^^, în care g (în kg) e greutatea pe metru linear a şinei care se încearcă, H (în m) e înălţimea de cădere, iar G (în kg) e greutatea berbecului.
După prima lovitură, se măsoară săgeata maximă 5, care nu trebuie să depăşească 60 mm, iar după a doua lovitura săgeata maximă trebuie să fie de 90 mm.
a.	~ la joanta. C. f.: Şoc provocat la joanta şinelor, la trecerea roţilor vehiculelor, datorită rosturilor de dilataţie,
Şoc acustic
37
Şofrănel
treptelor formate la joantă, sau deplasărilor permanente relative ale capetelor de şine la joante; adeseori, cauzele apar concomitent.
Şocurile provocate de rosturi apar din cauza intrării supra* feţei de rulare a roţilor în rost, sau din cauza deformaţiei suprafeţei de rulare a roţilor (suprafeţe plane în bandaje). Şocurile devin pronunţate la rosturi cu lăţimea de15**-20mm; la joante noi, cu lăţimea rosturilor de 5 mm, înălţimea de intrare a unei roţi cu diametrul de 1000 mm e de aproximativ
0,008 mm, teşirea capetelor şinei fiind de 2 mm.
Şocurile din cauza treptelor la joante sînt provocate de legături rău executate sau slăbite. Unul dintre capetele şinelor se deformează diferit de celălalt capăt (v. fig. /).
Şocurile din cauza deplasării
1) direcţia de mers; 2) apăsarea roţi- //. Deplasarea relativă a capetelor de lor; 3) treaptă; 4) şină care se urcă;	şină.
5) şină care se lasă.	f) |a ca|e simplă; 2) la cate dublă.
deformaţiilor din uzură a şinelor. Deplasarea relativă a capetelor apare diferit în liniile duble şi în liniile simple (v. fig. II).
1.	Şoc acustic. Telc.: Zgomot brusc şi puternic în receptorul telefonic, datorit fie inducţiei de tensiuni în linia telefonică, de la o linie paralelă de transmisiune de energie, fie descărcări lor ^atmosferice şi contactelor accidentale cu liniile electrice. în cazul tensiunilor induse de la o linie de transmisiune de energie, şocul acustic se produce din cauză că protectoarele contra supratensiunilor (parafulgerele) de pe cele două fire nu acţionează simultan. O descărcare electrică prin receptorul telefonic poate produce şoc acustic, cînd energia care trece prin receptor e de cîteva sutimi de joule.
Pentru protecţia contra efectelor dăunătoare ale şocurilor acustice se folosesc dispozitive ontişoc. Acestea sînt constituite, de exemplu, din două tuburi cu neon legate în paralel pe cele două fire ale circuitului telefonic, şi puse la pămînt în imediata apropiere a receptorului (v. fig. /), sau dintr-un montaj cu celule redresoare de cuproxid (v. fig. II).
2.	Şoc, bobina de E/t. V. Bobină de şoc.
3.	Şoc de gaze. Mş..* Sin. impropriu, pentru obturatorul carburatorului (v. sub Obturator mecanic). Acest termen provine, eronat, din cuvîntul „choke" (citit „cioc").
4.	Şoc termic. Mat. cs.: Schimbarea bruscă a temperaturii unui material, de la temperatura de lucru, la o temperatură relativ joasă, fără ca materialul să se degradeze. Şocul termic se
determină în număr de cicluri de schimbare a temperaturii în condiţii convenţionale. Sînt indicate mai jos cîteva metode convenţionale pentru anumite materiale.
Şocul termic la vasele de sticlă de laborator se execută prin încălzirea în parafină topită la 80° cîte zece minute şi cufundarea imediată în apă Ia temperatura de 20°. Vasele nu trebuie să se degradeze.
Şocul termic la obiectele de faianţă se execută prin încălzirea în etuvă, începînd cu 100°, şi cufundarea în apă cu temperatura de 20°; după fiecare ciclu se ridică temperatura de încălzire cu 10° şi se repetă cufundarea în apă de 20°. Rezistenţa la şoc termic e temperatura la care apar fisuri în glazură.
Şocul termic la obiectele de teracotă se execută prin încălzirea obiectelor la 100° şi răcirea lor în apă cu temperatura de 20° fără ca smalţul să prezinte săriri.
Şocul termic la vasele de menaj ceramice şi de sticlă rezistente la foc se execută prin încălzire la temperatura de lucru, circa o oră (pentru cele ceramice 800°, pentru cele de sticlă 400°), urmată de aşezarea lor pe o suprafaţă rece, de obicei masă de beton mozaicat.
Şocul termic fa vasele de laborator de porţelan se execută prin încălzire, fie la suflător, fie în cuptor electric Sa 1000°, timp de 20 de minute, urmată de aşezarea lor pe o masă rece de beton mozaicat.
Şocul termic al produselor refractare se execută diferit, după locul în care sînt folosite produsele respective şi după condiţiile de lucru la cari sînt supuse (v. sub Refractar, produs ~).
5.	Şofer, pl. şoferi. Transp.: Persoană specializată în conducerea autovehiculelor terestre.
6.	Şofran. 1. Agr., Bot.: Crocus sativus L. Plantă ierboasă perenă din familia Iridiaceae. Are bulbul alb, acoperit cu o membrană brună-roşcată; rădăcini fasciculate pe partea inferioară a bulbului; frunze erecte, lineare, înguste; flori de culoare violetă deschisă, cu dungi purpurii; fructe în formă de capsulă ovală. Se cultivă în regiuni cu clima temperată, pe sol lutos-nisipos. înmulţirea se face pe cale vegetativă, prin bulbi. Plantarea are loc la sfîrşitul lunii august. O cultură durează trei ani. Se recoltează stigmatul florilor cu părţi ale pistilului, cari în stare uscată se folosesc drept condiment. Ele conţin un principiu colorant, crocetina, din care se prepară o materie colorantă galbenă, cunoscută sub numele de şofran. Producţia la hectar atinge 17---30 kg stigmate şi părţi de pistil. Se foloseşte în Medicină, ca stomahic şi emenagog şi, în industrie, drept colorant.
7.	Şofran. 2. Ind. chim. V. sub Şofran 1.
8.	Şofran-neadevârat. Agr., Bot. V. Şofrănel.
9.	Şofrânaş. Agr., Bot. V. Şofrănel.
io.	Şofrănel. Agr., Bot.: Carthamus tinctorius L. Plantă ierboasă anuală din familia Compositae. Face parte din grupul plantelor uleioase. Principalele caractere botanice sînt: rădăcina pivotantă, ramificată; tulpina erectă, cu înălţimea de 60---120 cm; are frunze ovale alungite, cu marginile dinţate; florile sînt la început galbene, apoi roşii, grupate în capitule; fructele sînt în formă de achena albă. Se cultivă pe suprafeţe mai mari în URSS, în India, în Egipt. în ţara noastră, planta e încă puţin răspîndită; soiurile încercate cu bune rezultate sînt: Giessen, Yenica1813, Băneasa, Provenienţa din Bulgaria.
Şofrănelul are nevoie de temperaturi înalte, în timpul verii, dar e foarte rezistent la secetă. Perioada Iui de vegetaţie are o durată de 115—120 de zile. Cerinţele lui faţă de sol sînt modeste; preferă soluri calcaroase, dar poate fi cultivat chiar pe terenuri sărace, pietroase, sărăturoase. Ca plantă premergătoare sînt indicate cerealele. Pregătirea solului consistă în: dezmiriştire, o arătură adîncă de toamnă, lucrări cu grapa
-fF=T]-------r
A
r-*jp
-B-
/. Dispozitiv antişoc cu tuburi de neon.
HBh
3r*
BJ—‘------------
II. Dispozitiv antişoc cu celule redresoare.
Şol
38
Şosea experimentală
şi cu cultivatorul, executate primăvara. întreţinerea culturilor se face prin rărit, prăşit şi afînarea solului.
Şofrănelul se recoltează în faza de maturitate deplină, seminţele nefiind expuse scuturării. Producţia la hectar e de 600---1800 kg seminţe, 80-*-250 kg flori şi 20â0**-3000 kg paie. Din seminţe se extrage un ulei folosit în special în scopuri tehnice (fabricarea margarinei, a lacurilor, a vopselelor); din flori se extrăgea în trecut o substanţă colorantă roşie-porto-calie. Valoarea nutritivă a paielor e slabă. Sin. Şofrănaş, Şofran-neadevărat.
1.	Şol, pl. soluri. Metg.; Formă de turnare permanentă, deschisă, constituită dintr-o cutie de fontă—de regulă în formă de jgheab lung — folosită în special la turnarea fontei brute în blocuri. (Termen de uzină.)
2.	Şold, pl. şolduri. Nov.: Porţiunea din bordajul navei cuprinsă între cuplul maestru şi etambou. Se deosebesc şoldul tribord şi şoldul babord.
3.	Şoldar, pl. şoldare. Ind. ţâr.: Curea componentă a hamului, care trece peste spatele calului, în regiunea şoldurilor dinapoi, şi se leagă cu ambele capete de vînar. pentru a-l ţine pe cal, într-o poziţie convenabilă (v. fig. sub Ham). Sin. Spătar dinapoi.
4.	Şomar, pl. somare. Nav.: Rolă orizontală destinată trecerii unei parîme (v. fig.). Se fixează de regulă singură pe copastie (la intersecţiunea punţii cu bordajul) în bordurile navei sau în interiorul unei
nave, pentru parîmele de le-	f\	/
gare, la pupa pentru remorcă, pe golinguri (v.). în foarte multe cazuri e echipată şi cu turni-
cheţi (v.). La bărcile folosite I___________________s___________|
pentru manevre de ancoră sau
de parîme se folosesc somare	Şomar.
mobile, aşezate pe tabloul bărcii.
5.	Şopîrlâ, pl. şopîrle. Zoo/., Paleont. V. Lacertilia.
6.	Şopîrlâ, piele de ~.lnd. piei. V. sub Reptile, piele de^- .
7.	Şopron, pl. şoproane. Ind. ţâr.: Adăpost cu acoperiş, deschis sau închis, total ori parţial cu pereţi, construit din scînduri (uneori din nuiele împletite), într-o curte, în care sînt adăpostite trăsura, carul, plugul, unelte de gospodărie, nutreţ, etc.
8.	Şoricioaicâ. Ind. chim.: As202. Trioxid de arsen. (Termen popular.)
9.	Şort, pl. şorturi. Ind. text.: Obiect de îmbrăcăminte în formă de pantalon scurt, care e confecţionat din ţesături de bumbac, de in, de lînă etc. fiind utilizat în special de formaţiile sportive.
10.	Şorţ, pl. şorţuri. 1. Ind. text.: Obiect auxiliar de îmbrăcăminte, fără mîneci, cu bretele, care se îmbracă peste rochie, haine, acoperind partea din faţă a acestora, şi care se fixează pe corp prin legarea cordonului la spate. Şorţul e folosit în timpul lucrului de către femei, muncitori, etc., pentru a-şi proteja îmbrăcămintea sau organismul.
11.	~ de sudor. Ut., Tehn.: Şorţ de piele sau de asbest, folosit pentru protecţia hainelor şi a organismului sudorilor contra scînteilor şi a radiaţiilor dăunătoare, în timpul sudării.
12.	Şorţ. 2. Ind. ţâr.: Sin. Catrinţă (v.).
13.	Şosea, pl. şosele. Drum,: Drumul situat în afara oraşelor populate, amenajat cu o îmbrăcăminte în scopul măririi rezistenţei la uzura produsă de circulaţie şi creării unei suprafeţe cît mai regulate, pentru a permite vehiculelor să circule cu viteză mare.
în interiorul oraşelor şoselele sînt continuate prin străzi şi bulevarde. Astfel, un drum care străbate diferite oraşe e format din sectoare de şosea, din străzi şi bulevarde.
Cînd oraşele se extind sau se construiesc noi aşezări populate, cari se amplasează de o parte şi de alta a unei şosele, aceasta are porţiuni cari treptat îşi schimbă caracterul, trans-
formîndu-se în străzi şi bulevarde, înglobîndu-se în zona aşezărilor populate.
Cînd se trece la modernizarea drumurilor, şoselele se rea-menajează, respectîndu-se tehnica rutieră nouă, atît în ce priveşte traseul, cît şi îmbrăcămintea. Astfel, şoselele împietruite existente devin autodrumuri sau autostrade.
Proiectarea şi executarea şoselelor trebuie să asigure o circulaţie comodă şi sigură şi cheltuieli de transport pentru călători şi mărfuri, minime.
14.	~ experimentala. Drum.:	Şosea	amenajată special
pentru a studia diferite probleme în legătură cu tehnica rutieră sau a transporturilor rutiere (comportarea diferitelor tipuri de îmbrăcăminte sub influenţa traficului, încercarea unor tipuri de autovehicule cari sînt destinate să circule în condiţii grele, verificarea siguranţei circulaţiei, etc.). Sin. Şosea-laborator.
Cercetările şi studiile realizate pe aceste şosele experimentale conduc la alegerea unor sisteme rutiere economice şi corespunzătoare condiţiilor specifice fiecărei ţări.
Sistemele rutiere folosite pe şoselele experimentale se execută cu respectarea foarte strictă a prescripţiilor, în ceea ce priveşte dimensiunile straturilor rutiere, compoziţia gra-nulometrică a materialelor, şi modul de lucru" ăl utilajelor folosite. De asemenea, pentru determinarea cu precizie a caracteristicilor terenului natural, se fac în prealabil cercetări geotehnice amănunţite.
Pentru determinarea presiunii, temperaturii şi umidităţii din straturile rutiere se folosesc aparate electronice de mare precizie. Pentru determinarea uzurii se introduc în îmbrăcăminte repere de tip cartuş, de tip spirală sau de tip plăcuţă.
Deformaţia „critică" a sistemului rutier e determinată de starea de eforturi din complexul rutier sub acţiunea traficului, astfel încît e necesar ca în nici unul dintre straturile componente să nu se producă cedări plastice, deci să nu fie depăşite rezistenţele efective la forfecare, caracteristice materialelor din cari sînt executate straturile rutiere. De asemenea, înaintea cedărilor plastice, în fundaţii are loc o descleştare a materialelor granulare îndesate, iar după repetarea sarcinilor apare cedarea plastică. Deoarece măsurătorile trebuie să fie efectuate în acest moment, s-a stabilit ca determinarea deformaţii lor să se facă la nivelul inferior al îmbrăcămintei, adică în planul orizontal dintre fundaţie şi îmbrăcăminte.
în cadrul programului de încercări se poate analiza şi stabili şi necesarul de manoperă şi materiale pentru lucrările de întreţinere specifice fiecărui fel de îmbrăcăminte adoptat.
Şoselele experimentale destinate studiului sistemelor rutiere pot fi executate în afara reţelei de drumuri sau pot fi executate în cale curentă. Cele executate în afara reţelei de drumuri fac parte din staţiuni pilot şi se numesc piste de încercare (v.). De obicei-, traseul acestor şosele experimentale se împarte în mai multe porţiuni amenajate cu îmbrăcăminte diferite, pentru a permite studierea comparativă a comportării diferitelor tipuri de îmbrăcăminte sub acţiunea aceluiaşi fel de trafic. Pe aceste şosele experimentale se pot reproduce condiţii de circulaţie şi de trafic identice cu cele de pe reţeaua rutieră, însă într-un timp mult mai scurt, astfel încît comportarea diferitelor complexe rutiere în condiţii de exploatare se poate determina foarte repede.
Traficul la care sînt supuse pistele de încercare poate fi realizat cu vehicule obişnuite de toate tipurile, de la cele mai uşoare pînă la cele mai grele (incluziv vehicule militare foarte grele), sau cu vehicule speciale cari acţionează asupra şoselei în aceleaşi condiţii ca şi vehiculele obişnuite.
Suprafaţa şoselei experimentale poate fi supusă în mod artificial, prin instalaţii de ploaie artificială cu intensitate variabilă, la condiţii de înmuiere a platformei de sus în jos, datorită precipitaţiilor, cum şi la infiltraţii de jos în sus în terenurile de fundaţie, prin şanţurile laterale,
Şosea-laborator
39
Şpăltuire
Şoselele experimentale din cale curenta sînt supuse unui trafic normal. Pentru efectuarea măsurătorilor, circulaţia poate fi deviată pe căi laterale. Aceste şosele experimentale prezintă dezavantajul că reclamă un timp prea lung pentru determinarea programului de cercetări.
Şoselele experimentale pentru încercarea autovehiculelor sînt destinate încercării tipurilor de autovehicule grele, în special camioane, cari sînt supuse la condiţii de exploatare grele (lucrări de şantier, pentru transport de pămînt din excavaţii*, lucrări în cariere şi mine cu exploatare la zi, etc.). în acest scop, şoseaua se execută astfel, încît să reproducă condiţiile de solicitare a autovehiculelor ca şi drumurile naturale pe cari vor circula acestea.
O astfel de şosea experimentală, executată în Suedia, e compusă dintr-un traseu de 800 m lungime, cu declivităţi de 8“*21 %, curbe cu raze de 15 m şi curbe în plan vertical cu raze mici, dintr-o zonă de denivelări accentuate (cocoaşe artificiale amplasate în zig-zag), dintr-o groapă cu nisip în care roţile intră 20 cm, etc.
Şoselele experimentale pentru studierea siguranţei circulaţiei sînt destinate studierii măsurilor de sporire a siguranţei circulaţiei rutiere cu viteză mare.
Pentru studierea acestor probleme s-au construit şosele experimentale cu traseu sinuos, cu porţiuni în aliniamente şi curbe cari să permită viteze pînă la 160 km/h.
Principalele probleme cari se studiază pe aceste şosele experimentale sînt următoarele: aderenţa suprafeţelor umede în funcţiune de felul îmbrăcămintei, de tipul anvelopelor şi sistemele de frînare; sistemele de iluminat ale vehiculelor, pe porţiunile drepte şi curbe ale şoselelor cu îmbrăcăminte diferite şi culori diferite; efectele accidentelor (cu manechine); compararea diferitelor sisteme de iluminat ale şoselelor; comportarea conducătorilor autovehiculelor în timpul circulaţiei; probe de circulaţie, la încrucişări, ramificaţii, etc.
1.	~-laborator. Drum. V. Şosea experimentală.
2.	Şotroc, pi. şotroace Nav.: Carlingă de barcă.
3.	Şpaclu, pi- şpacluri. Tehn., Cs.: Unealtă constituită dintr-o placă subţire de oţel sau de lemn, cu formă dreptunghiulară sau trapezoidală, echipată cu un mîner (v. fig.), folosită la netezirea suprafeţelor mici de tencuială, la astuparea crăpături- «-lor sau a găurilor superficiale // ale unei tencuieli sau ale unei piese de beton, la netezirea pieselor de ipsos, la chituirea
Şpaclu.
tîmplăriei, sau a altor suprafeţe cari urmează să fie vopsite ori zugrăvite, la aşternerea unui strat de material plastic (de ex. de adeziv), la amestecarea anumitor vopsele (de ex. în tipografie), etc. Şpacluri Ie obişnuite au marginea de lucru dreaptă, uneori echipată cu o fîşiede cauciuc pentru a se obţine o netezire mai bună. Şpaclurile folosite pentru aşternerea straturilor de adezivi de material plastic au marginea de lucru echipată cu dinţi mici, triunghiulari, înalţi de 1---2 mm, pentru a asigura aşternerea unei cantităţi uniforme d<e material (care trece prin spaţiile dintre dinţi).
4.	Şpacluire. Cs.: Operaţia de netezire a unei suprafeţe, cu sau fără aport de material (ipsos, chit, mortar, etc.), prin astuparea adînciturilor şi a fisurilor superficiale, respectiv de aşternere a unui strat de material în formă de pastă, efectuată cu şpaclul (v.).
5.	Şpaiet, pl. şpaleţi. Arh. V. Urechi.
6.	Şpalt, pl. şpalturi. 1. Poligr.: Sin. Coloană (v. sub Coloană 3). Var. Şpalt.
7.	Şpalt. 2. Poligr.: Planşetă cu lungimea pînă la 50 cm şi lăţimea de 10—15 cm, folosită pentru strînsul, păstratui şi transportul materialului cules, în special pentru ziare, reviste
şi cărţi, înainte de a fi paginat. Prima corectură se face în şpalt. Pentru manipularea uşoară a materialului, şpaltul nu are ramă decît pe două laturi adiacente. Var. Şpalt.
8.	Şpalt, piele de Ind. piei.: Subprodus rezultat de la şpăltuirea boxurilor din piei de vită de toate tipurile, a vaşe-telor pentru mobile, a pieilor de vită pentru curelărie, articole de voiaj, blanc, a pieilor de porc pentru marochinărie şi altele. Şpaltul e stratul dinspre partea cărnoasă a pielii. Grosimea sa e variabilă, deoarece prin şpăltuire se urmăreşte subţierea la grosime uniformă a stratului, feţei. Prima operaţie după şpăltuire e ştuţuirea sau tăierea părţilor marginale ale şpaltului cari sînt prea subţiri, cu găuri, rupturi, etc., şi nu pot avea altă utilizare decît la carne pentru clei. Ceea ce rămîne reprezintă circa 15***20% din greutatea gelatină brută a pieilor neşpăltuite. Se sortează apoi şpaltul subţire pentru căptuşeli, iar şpaltul gros poate primi o serie de utilizări foarte variate ca velur pentru încălţăminte, şpalt cu faţa artificială pentru încălţăminte sau marochinărie, talpă pentru pantofi de casă, etc. Prelucrarea în continuare depinde de felul tăbăcirii, care poate fi cu crom, cu tananţi vegetali şi sintetici sau combinat crom-vegetal. M‘ai complicate sînt problemele pe cari le prezintă prelucrarea şpaltului obţinut prin şpăltuire după cro-mare, deoarece la acesta nu se mai pot regla anumite proprietăţi, ca moliciune, supleţe; etc. prin postcenuşărire prelungită şi sămăluire intensă. Şpaltul e cel mai important subprodus din industria pielăriei. Prin cele două utilizări importante ale sale, ca piele pentru căptuşeli şi ca piele pentru feţe de încălţăminte, reprezintă o sporire considerabilă a resurselor de materie primă pentru industria încălţămintei.
9.	Şpan, pl. şpanuri. 1. Mett.: Sin. Aşchie de metal (v.).
io.	Şpan, 2. Tnl.: Piesă de lemn, de obicei cu secţiunea
rotundă, care serveşte la împănarea pieselor de rezistenţă ale unei sprijiniri de tunel. Astfel, cadrele de susţinere ale galeriei sînt împănate cu şpanuri pentru a-şi menţine poziţia lor, iar longarinele între ele sau buţile de la excavaţia totală sînt fixate prin împănare cu şpanuri (v. fig. XVIIh"XX, sub Tunel 1).
u.	Şpan. 3. Ind. text.: Strat de foi de ţesături suprapuse, cu lungime corespunzătoare consumului specific produsului care se va confecţiona, pregătit pentru croirea mecanică la maşina de croit. în general lăţimea spânului e egală cu lăţimea ţesăturii; în unele cazuri ea poate fi egală cu jumătate din această lăţime, cînd ţesătura e îndoită. Pentru respectarea dimensiunilor pieselor cari urmează să fie croite, foile de ţesătură din şpan sînt suprapuse exact şi sînt întinse în măsură egală.
Tăierea (croitul) pieselor se face după desenul tiparelor pe prima foaie de ţesătură din şpan, care reprezintă piesele componente ale unui produs de îmbrăcăminte, de exemplu: mîneci, spate, guler, etc.— Numărul foilor din şpan şi grosimea spânului depind de natura ţesăturii şi de grosimea ei. Sin. Presă pentru croit, Stivă pentru croit.
12.	Şpăltuire. Ind. piei.: Operaţie la care sînt supuse pieile în cursul procesului de tăbăcire, bazată pe secţionarea grosimii paralel cu suprafaţa în două sau în mai multe straturi în funcţiune de grosimea iniţială a pielii şi de scopurile urmărite. Şpăltuirea nu se face totdeauna pe întreaga suprafaţă a pielii; avînd şi scopul de a egaliza grosimea pielii, se face ^uneori numai la cap sau la crupon, unde pielea e mai groasă. în mod obişnuit şpăltuirea se face după cenuşărire, ceea ce prezintă avantajul dirijării şpaltului după mărime şi grosime pentru fabricarea anumitor articole (v. Şpalt, piele de — ) cari necesită postcenuşărire mai mult sau mai puţin prelungită, sămăluire mai intensă, tăbăcire şi finisare după metode diferite, în timp ce deşeuri Ie de şpalt constituie o materie primă valoroasă pentru fabricarea cleiului. Un alt avantaj al şpăltuirii după cenuşărire consistă în faptul că pielea şpăltuită se tăbăceşte mai repede şi mai uniform. Deoarece rezistenţa la tracţiune a
Şpăltuit, maşină de
40
Şpănuit, maşină de
pielii şpăltuite e cu 15***20% mai mică decît a pielii tăbăcite neşpăltuite, e necesar ca grosimea materiei prime să fie cît mai apropiată de a pielii finite, astfel încît să nu fie nevoie de
o	şpăltuire prea adîncă, Un caz excepţional îl constituie şpăl-tuirea pieilor de oaie pentru fabricarea pielii chamois (v.), la care grosimea principală a pielii rămîne laşpaltul propriu-zis, iar faţa, numita „skivers" (v.), rezultă foarte subţire şi corespunzător lipsită de rezistenţă. O şpăltuire similară se practică uneori şi ia pieile de porc, pentru feţe de încălţăminte cu faţa corectată: Pentru şpăituirea după cenuşărire pieile-gelatina trebuie să aibă un anumit grad de umflare, nu prea puternic, ca să nu se producă denivelări în dreptul cutelor de creştere şi subţieri în regiunile uşor comprimabile ale poalelor şi ale iilor. O suprafaţă prea netedă şi prea lucioasă a pieilor-gelatină împiedică conducerea lor uşoară în maşina de şpăltuit. în unele ţări pieile cromate se şpăltuiesc după tăbăcire pentru a evita prelucrarea separată a şpaltului şi fălţuirea mai intensă, care e necesară cînd şpăituirea se face după cenuşărire. Pielea tăbăcită avînd o structură a ţesăturilor mai rezistentă se şpăl-tuieşte mai bine şi mai uniform, nu se comprimă aşa uşor în părţile rare, iar grosimea nu-şi pierde uniformitatea în cursul operaţiilor cari urmează la fel ca în cazul şpăituirii după cenuşărire. Pielea tăbăcită se conduce mai uşor prin maşină şi se şpaltuieşte la o grosime mai apropiată de a pielii finite, ceea ce conduce la o mărire considerabilă a randamentului de şpalt şi la o reducere a rolului fălţuirii la o simplă curăţire a părţii cărnoase, deci cu productivitate mărită. In maşina d e ş p 6 11 u i t, pielea e împinsă de un dispozitiv de alimentare şi conducere spre un cuţit constituit dintr-o bandă de oţel fără fine 2, care e susţinută şi antrenată cu o mişcare de translaţie în plan orizontal, de două roţi, şi care o despică. Dispo-
zitivul de alimentare şi con- schema maşinii de spsituit. ducere consistă dintr-un cilindru t) piele. 2) cuţit ,n formâ de bandă inferior 5 format din segmente fără fine. 3) ciMndru
transportor
de bronz montate pe arcuri, rjfjat; 4) cilindru de sprijin; 5) cilin-car, se adapteaza la grosimea dru transportor segmentat; 6) dHn. variabila a pielii, apasind-o dru antrenor tmbrăcat în cauciuc; uniform pe gura cuţitului, şi	7) masă<
dintr-un cilindru superior de
antrenare şi apăsare 3, care e riflat şi e sprijinit pe toată lungimea sa de cilindrul 4, care îi împiedică sa flambeze. Prin modificarea distanţei dintre cele două cilindre 5 şi 3 se poate regla grosimea pielii şpăltuite la zecime de milimetru. La maşinile pentru şpăituirea pieilor tăbăcite, cilindrul superior de antrenare şi apăsare 3 e de alamă şi neted, deoarece amprentele riflurilor nu se mai pot elimina, ca la pielea-gelat'ină. Pielea e aşezată de doi lucrători cu faţa în sus pe masa 7 şi e introdusă manual între cilindrele 3 şi 5, iar după despicare e trasă afară pe partea cealaltă cu ajutorul deştelor, de către patru lucrători. Partea inferioară a pielii, care constituie şpaltul, iese singură pe dedesubtul dispozitivului de susţinere a cuţitului. Cilindru! segmentat 5 se sprijină pe cilindrul antrenor îmbrăcat în cauciuc 6, care îl face să se rotească. Poziţia cilindrului 6 se reglează printr-o pîrghie în raport cu grosimea pielii care se introduce în maşină. Maşinile de şpăltuit sînt echipate cu dispozitive de ascuţire şi formare a gurii cuţitului, reglabile în plan orizontal şi vertical, cum şi de avansare automată a cuţitului, pe măsura îngustării sale prin ascuţire.
Lăţimea normală a maşinii de şpăltuit e de 1800 mm, iar productivitatea în opt ore, de 480"*560 de piei mari; acţionarea se face printr-un motor electric de 5 kW.
1.	Şpăltuit, maşina de Ind. piei. V. sub Şpăltuire.
2.	Şpânuire. Ind. text.: Operaţia de pregătire a ţesăturilor pentru croirea mecanică în industria de confecţiuni. Ea consistă în aşternerea pe masa de croit a şpanurilor (v. Şpan 3) de foi de ţesătură, cu lungimi determinate de consumul specific al produsului, în general desfăşurate pe toată lăţimea, urmată de întinderea lor; uneori se aştern foile îndoite. Atît Ia formarea şpanurilor, cît şi la încadrarea şabloanelor, în operaţia de şablonare, trebuie să se ţină seama de natura şi de faţa ţesăturii, cum şi de sensul desenului (ţesături cu dungi sau cu carouri, scămoşate, cu firele orientate într-o direcţie, etc.). — Şpănuirea se face manual sau mecanizat, pe mese cu lungimea de 6*“9 m şi lăţimea de 1,70 m. Sin. Stivuire pentru croit, Formarea spânului.
3.	Şpânuit, maşina de Ind. text.: Maşină automată de lucru cu ajutorul căreia se aşază ţesătura sau tricotul în straturi suprapuse, for-mînd şpanul (v.
Şpan 3) de o iun-gimedinainte stabilită.
Maşina de"şpă-nuit cuprinde (v. fig. I) o masă fixă (masa de şpănuit) echipată la părţile laterale (margini) cu şine pe cari se deplasează corpul mobil (căruciorul)
1,	care e echipat cu masa-suport 2, pe care se depune /. Maşină de şpănuit cu alimentare din material pliat, materialul pentru 1) cărucior; 2) masă de depunere aşpanului; 3) ma-şpănu it 3. De aici terial de şpănuit; 4, 5) cilindre cave; 6) bară conducă-materialul e tre- toare;7)tub cu neon; 8) ramă limitoare; 9) cilindre CUt peste două ci-	trăgătoare	şi	debitoare; 1C) pinten.
I	ind re metalice 4
şi 5, cave, cari conduc materialul peste bara cilindrică fixă de conducere 6, de unde trece peste tubul luminat cu neon 7, ia dispozitivul de prindere şi fixare a materialului (rama de conducere în lăţime a tricotului) 8. Apoi e introdus între cilindrele trăgătoare şi debitoare 9, cari sînt zimţate sau îmbrăcate cu material textil pentru a se mări coeficientul de frecare. Cilindrele 9, în timpul deplasării corpului mobil (căruciorului) 1, depun materialul în straturi pe suprafaţa mesei de şpănuit.
Corpul mobil 1 e prevăzut de asemenea cu un pinten 10, care schimbă sensul mişcării căruciorului în momentul în care ajunge la limitorul de lungime a spânului, fixat ia partea laterală a maşinii de şpănuit.
Materialul pentru şpănuit cu care se alimentează maşina poate fi sub formă de rulou sau pliat. în primul caz se foloseşte un suport care permite rotirea bucăţii pentru derulare (v. fig. II), iar în al doilea caz, materialul pliat e aşezat pe masa 2 a corpului mobil (v. fig. /).
II. Maşină de şpănuit cu alimentare din rulou.
1) cărucior; 2) role; 3 şi 4) şine de ghidare;5)suportul ruloului, solidar cu căruciorul; 6) rulou de ţesătură.
Şper
41
Şpraiţuirea cablului
Şper.
1.	Şper, pl. şpere. Expl. petr.: Burlan lung de 9---10 m,
tăiat la partea inferioară în formă de baionetă (v. fig.), folosit pentru degajarea prăjinilor de foraj prinse accidental, prin cimentare, în gaura de sondă. Operaţia se execută prin bătaie .şi spălare cu ajutorul circuitului de noroi, care de la reducţia de legătură cu prăjinile de foraj e condus, printr-o ţeavă de pînă la vîrful şperului. Prin această operaţie cimentul e fărîmat, permiţînd avansarea şperului (aranjat cu vîrful opus punctului de contact al prăjinilor prinse de ciment cu coloana). în momentul în care partea superioară a baionetei şperului, care se găseşte la 1 *-*1,5 m mai sus de vîrf, vine în contact cu capul prăjinii, acesta fiind degajat de ciment pe această distanţă, permite îmbrăcarea lui de burlan şi continuarea degajării. Se degajă astfel toată prăjina, care se extrage prin deşurubare la stînga. Cînd prin operaţii succesive de degajare-deşurubare s-a ajuns la racordul de siguranţă, acesta se frezează cu freza cilindrică şi se extrage. Sin. Şper cu circulaţie.
2.	Şpighel. Metg.: Sin. Fontă brută oglindă. Var. Spiegel. V. sub Fontă brută aliată (sub Fontă).
3.	Şpiler,pl. şpilere. Ut., Nav.: Sin. Cabestan (v. Cabestan 1).
4.	Şpis, pl. şpisuri. Poligr.: Pete imprimate între cuvintele, între rîndurile şi, în general, în părţile albe ale unei lucrări de tipografie, provocate de materialul de albitură, care se ridică în timpul tiparului, şi imprimă. La rînduri masive, culese mecanic la linotip, etc., şpisurile, cari se prezintă sub formă de linioare fine între litere, sînt produse de matriţele defectate, cari au pereţii laterali uzaţi.
5.	Şpiţ, pl. şpiţuri. 1. Tehn.: Rangă cu o extremitate ascuţită, cu care cuptorarul se ajută la rostogolirea lingourilor în cuptoarele de încălzire şi la curăţirea de zgură a cuptorului, prin lovire. (Termen de uzină.)
6.	Şpiţ. 2. Cs.: Unealtă formată dintr-o bară de oţel,
de obicei cu secţiunea circulară, uneori pătrată sau exagonală, ascutită la unui dintre capete, folosită	[“	[~~	1
la executarea săpătu-	D '
rilor în stîncă, la prelucrarea, prin cioplire, a pietrelor de construcţie, a feţei aparente a elementelor de beton sau a tencuielilor, pentru a le da un aspect mai decorativ la spargerea betoanelor, a zidăriilor, etc., prin batere cu ciocanul, în vederea demolării sau a executării unor găuri sau şanţuri, la executarea unor găuri în plăci ceramice (şpiţ pentru faianţa), etc.
7.	Şpiţ. 3. Mine: Sin. Picon (v.).
s. Şpiţ. 4. Ind. text.: Partea superioară
a reverului, care are o terminaţie în formă de unghi ascuţit, la sacou, pardesiu, palton, taior, etc. (v. fig.). Sin. Vîrful reverului.
Partea superioară a unui sacou.
1) rever; 2) şpiţ; 3) guler.
_ ». Şpiţ. 5. Ind. text.: Dantelă lucrată cu igliţa, în formă de colţuri, cu care se garnisesc rufăria şi îmbrăcămintea, pe margini.
10.	Şpiţuire. Cs.: Operaţie de prelucrare cu şpiţul (Şpiţ 2) a feţelor văzute ale pietrelor, ale elementelor de beton sau ale tencuielilor, pentru a le da o anumită formă sau în scop decorativ. Şpiţuirea decorativă trebuie să se execute cu şpiţuri ascuţite bine, pentru a nu strivi materialul, în special agregatele de beton, ci a detaşa aşchii de diferite mărimi. Ea trebuie făcută astfel, încît fiecare aşchie să detaşeze şi punctul de aplicare a loviturii pentru detaşarea aşchiei precedente. V. şî Cioplirea pietrei, sub Cioplire.
11.	Şplais. Expl. petr. Sin. Şpraiţ. V. sub, Şpraiţuirea cablului.
12.	Şplint, pl. şplinturi. Tehn., Mş.: Sin. Cui spintecat (v.).
13.	Şplit, pl. splituri. Ind. text.: Porţiunea de legătură dintre talpă şi partea de deasupra a tălpii ciorapului, cînd aceste părţi sînt lucrate din fire diferite.
14.	Şpraiţ, pl. şpraiţuri. 1. Cs.: Piesă de lemn sau de metal, cu lungime fixă sau variabilă, folosită ca element de distanţă şi de sprijinire (orizontală sau înclinată) a cofrajelor sau a săpăturilor în spaţii strîmte. Şpraiţuri ie de lemn cu lungime fixă pot fi înlocuite cu şpraiţuri metalice de inventar, cu lungime variabilă. ŞpraiţuriIe metalice extensibile se folosesc, de obicei, la sprijinirea malurilor, la gropi cu lăţimi de 1,5—2,5 m şi cu adîncinrvi pînă la 4 m sau mai mari. De obicei la sprijiniri şpraiţurile metalice de inventar se folosesc în combinaţie cu panouri de inventar, confecţionate din dulapi de lemn. Acest sistem e economic dacă pot fi refolosite de cel puţin 100 de ori.
Pentru cofrajele deplasabile, confecţionate din lemn şi întărite cu armaturi metalice, folosite la betonarea tunelelor se folosesc şpraiţuri metalice telescopice, la cari varierea lungimii se face prin acţionare mecanică (cu ajutorul unui şurub), hidraulică sau pneumatică. Aceste şpraiţuri, aşezate înclinat, sînt articulate la un capăt de cricuri metalice, fixate pe un cărucior deplasabil pe şine. Celălalt capăt al şprai-ţurilor e fixat de elementele de inventar ale cofrajului.
15.	Şpraiţ. 2. Expl. petr. V. sub Şpraiţuirea cablului.
ie. Şpraiţuirea cablului. Expl. petr.: Operaţia de înnădire, respectiv de îmbinare a cablului, necesară fie pentru realizarea unor lungimi mai mari de cablu, fie pentru eliminarea părţilor
Şpiţuri.
a şi b) şpiţuri pentru faianţă, cu tăiş plat, respectiv cu tăiş ascuţit (cu vîrf); c) şpiţ pentru piatră.
Şpraiţuirea cablului.
uzate din cablurile vechi. îmbinarea respectivă se numeşte şpraiţ, şplais sau legătură prin împletire. Cablurile şpraiţuite nu se folosesc însă pentru lucrările de foraj la sondele adînci, la cari se lucrează cu sarcini mari.
Operaţia de şpraiţuire trebuie să respecte următoarele reguli: sensul de împletire a viţelor în bucăţile de cablu ce se înnădesc trebuie să rămînă acelaşi; scoaterea viţelor trebuie să fie egală (întrucît slăbirea uneia micşorează rezistenţa celorlalte viţe); diametrul părţii înnădite trebuie să rămînă egal cu diametrul restului de cablu; se înnădesc numai cablurile de acelaşi model de cablaj.
înnădirea cablului se face în modul următor:
La o distanţă de 8 m de fiecare cap se face o legătură cu sîrmă şi se despletesc cele două capete de cablu pînă la
Şpring
42
Şrapnel
legăturile respective, rezultînd de la un cablu viţele alt a2, a3* °4> °5 Ş> °6- 'ar de celălalt cablu viţele blt b2, b3, b4, b5 şi b6. Inimile de cînepă se taie pe lungimea de înnădire proiectată.
Se taie din dreptul legăturilor făcute cu sîrmă pe cablu, viţele av a3, o5 şi b2, b4 şi b6; capetele rămase se împreună cu viţele a2, o4, a6 şi bv b3 şi b5. Se deplasează legăturile făcute cu sîrmă pe cablu, iar viţa a1 se mai despleteşte pe încă 8 m din care se taie 7,5 m, iar în locul ei se împleteşte viţa bv lăsîndu-se un capăt liber, de 50 cm; se taie apoi 5 m din viţa a3 şi în locul ei se împleteşte viţa b3, rămînînd de asemenea liberă o porţiune de viţă de 0,5 m ; din viţa a5 se mai taie 2,5 m şi se înlocuieşte cu viţa b5.
Se desface apoi legătura de la celălalt cablu şi se taie din viţele b2, b4, b6, respectiv 7,5, 5 şi 2,5 m, înlocuindu-se cu viţele o2, o4 şi a6.
După aceste operaţii rămîn afară 12 capete libere de cîte
0,5 m lungime, cari se ascund. Cu ajutorul sulei de şpraiţ se desface cablul, iar cu un cîrlig se scoate inima de cînepă, în locul căreia se introduce unul din capetele de viţă. Prin rotirea sulei de şpraiţ în jurul axei cablului se realizează despletirea pe porţiunea necesară, iar capătul liber ia locul inimii pînă cînd se ascunde complet. Se repetă operaţia pentru toate capetele, după care se bate cablul cu un ciocan pentru eliminarea neregularităţilor.
î. Şpring, pl. şpringuri. 1. Nav.: Parîmă dată la cheu de la prova înapoi sau de la pupa înainte. Serveşte la legarea navei sau la manevră şi anume un şpring dat de la provă înapoi serveşte la plecare la scoaterea pupei, iar un şpring dat de la pupa înainte serveşte la scoaterea provei cu ajutorul vîntului sau al curentului.
2.	Şpring.2. Nav.: Parîmă dată de la pupa la lanţul ancorei prova, care, filată sau virată, face ca nava să ia diferite poziţii faţă de vînt sau curent (ancorare cu şpring). Se foloseşte pentru a aşeza nava travers (perpendicular) pe vînt sau pe curent, în vederea aerisirii sau pentru a crea un adăpost în bordul de sub vînt, pentru lăsarea sau ridicarea unei bărci, pentru încărcare sau descărcare, etc.
3.	Şpringuire. Mett.: Sin. Arcuire (v. Arcuire 2).
4.	Şpriţ, pl. şpriţuri. 1. Ind. aiim.: Maşină de deformare plastică, folosită pentru fasonarea garniturilor pe suprafaţa prăjiturilor. Formarea se obţine prin presare pneumatică, astfel încît masa onctuoasă e împinsă prin deschideri de formă adecvată.
5.	Şpriţ. 2. Mett.: Unealtă de mînă a formarului consti tuită dintr-un cilindru cu piston şi un ajutaj (v. fig.), care serveşte la aplicarea cleiului (de dextrină, de leşie sulfitică, etc.) pe feţele jumătăţilor de miez, cari trebuie încleite pentru a forma miezul.
6.	Şprot, pl. şproţi. Pisc.,
Zoo!.: Peşte din fami I ia Clupeidae, Şpriţ pentru clei de miezuri, cu dimensiuni medii 10---13 cm o cilindru; 2) piston; 3) ajutaj, lungime şi 8***12 g greutate. Are
corpul alungit, cu abdomenul drept, colorat în verzui închis, şi o figură triunghiulară închisă deasupra botului. Specie excluziv marină rasă a şprotului mediteranean aclimatizat, trăieşte în cîrduri numeroase, apropiindu-se de litoralul romîn cînd apa atinge 7---80, de unde se deplasează spre larg la temperaturi ridicate — 17***18° — pentru a reveni odată cu apele reci. Se reproduce iarna şi la începutul primăverii. Se pescuieşte la ţărm şi în larg, de obicei primăvara, deseori împreună cu gingirica, cu care se confundă.
Carnea, apreciată, se consumă sub formă de semiconserve.
7.	Şpul, pl. şpuluri. 1. Ut., Ind. text.: Mosorel, organ al maşinii de cusut rigid, pe care se depune aţa inferioară, necesară efectuării cusăturii.
8.	Şpul, 2, Ind. text.: Numire dată formelor de înfăşurare a firelor sau a semitorturilor pe suporturi. Sin. Mosor, Ţeavă cu fir, Bobină.
9.	Şrainer. Ind. text.: Tratament termoplastic aplicat tricoturilor din fire sintetice poliamidice, în scopul diminuării transparenţei şi al îmbunătăţirii tuşeului acestora. Tratamentul consistă în trecerea tricotului printr-un calandru echipat cu un cilindru metalic gravat (40---200 linii/cm) şi un cilindru elastic. Cilindrul gravat e încălzit la 180**-200° şi exercită o presiune de 20---50 t. Prin imprimarea pe tricot a gravurii calandru lui se determină o reflexiune mai difuză a razelor de lumină. Tratamentul se aplică în special tricoturilor destinate cămăşilor bărbăteşti.
io.	Şrapnel, pl. şrapnele. Tehn. mii.: Proiectil de artilerie care conţine un mare număr de gloanţe şi o încărcătură de pulbere neagră, care, la funcţionare, se aprinde, şi presiunea gazelor aruncă afară gloanţele, fără a sparge corpul proiectilului.
Şrapnelul e prevăzut cu un focos fuzant care poate fi reglat astfel încît să permită funcţionarea după un anumit timp de la părăsirea gurii de foc. în funcţiune de acest timp, şrapnelul poate funcţiona fie fuzant, adică într-un punct pe traiectoria sa aeriană, fie percutant, dar cu ricoşet, adică tot în aer, dar nu pe traiectoria normală, ci pe traiectoria rezultată din ricoşet, fie, în fine, ca mitralie, adică imediat la ieşirea din ţeavă.
Şrapnelul e eficace numai contra ţintelor vii neacoperite ori neadăpostite sau insuficient adăpostite. Uneori, şrapnelul se foloseşte şi contra obiectivelor aeriene. Gloanţele şrapne-lelor sînt foarte mult influenţate de viteza proiectilului în momentul expulsării gloanţelor.
Gloanţele ies din corpul şrapnelului, după aruncarea focosului, fiind proiectate în faţă şi constituind un snop specific (v. Snop de gloanţe). Snopul avînd iniţial forma unui con, unghiul dintre o generatoare şi axă e o caracteristică a snopului. Generatoarele conului, cari iniţial sînt drepte, devin apoi curbe, reprezentînd traiectoriile gloanţelor marginale, cari
Snopul şrapnelului.
S) punctul de spargere a şrapnelului; a) unghiul la vîrful snopului; co) unghi de cădere; h) înălţimea de spargere a şrapnelului; A) curba variaţiei densităţii snopului pe direcţia de tragere ; T2) curba variaţiei densităţii snopului pe direcţia transversală.
sînt arce de parabolă descrise de gloanţe ca urmare a unei anumite poziţii iniţiale, a unei anumite viteze şi a greutăţii lor (v. fig.).
Suprafaţa pe care o acoperă gloanţele pe solul considerat orizontal, după ce au fost proiectate afară din şrapnel, se
Şreguire
43
Şrot
numeşte suprafaţa batutâ; aceasta e cu atît mai mare cu cît înălţimea de spargere e mai mare şi cu cît distanţa de la gura de foc e mai mică. Porţiunea din suprafaţă pe care cad gloanţe a căror energie în momentul căderii e suficientă pentru a produce efectul urmărit se numeşte suprafaţa eficace. Punctul de pe traiectorie unde proiectilul se sparge, numit punct de spargere, se află la o înălţime, faţă de sol, numita înălţime de spargere. Snopul are o axă medie, deasupra şi dedesubtul căreia se află acelaşi număr de gloanţe.
Gloanţele folosite în încărcătura şrapnelului sînt sferice, în general de plumb cu 4---10% antimoniu, astfel încît să reziste la turtire sub acţiunea presiunii gazelor încărcăturii de explozie a şrapnelului. Greutatea variază între 10 şi 15 g; cele de la şrapnelele trase de obuziere sînt mai grele.
Repartiţia gloanţelor în interiorul snopului nu e uniformă. Raportul dintre numărul de gloanţe şi aria suprafeţei pe care acestea cad sau a unei suprafeţe pe care o străbat, considerată în general plană, se numeşte densitatea snopului faţă de suprafaţa respectivă. în general, densitatea semisnopului de sub axă e mai mare decît cea a semisnopului de deasupra axei şi, respectiv, densitatea porţiunii din suprafaţa bătută, situată dinapoia perpendicularei duse din punctul de cădere pe direcţia de tragere, e mai mare decît densitatea porţiunii aflate înaintea acestei perpendiculare.
Curba variaţiei densităţii pe direcţia de tragere e o curbă Gauss asimetrică, în timp ce pe direcţia transversală ea e simetrică (v. fig.).
Densitatea gloanţelor creşte cu distanţa de tragere, deoarece creşterea corespunzătoare a unghiului de cădere co e mult mai mare decît creşterea corespunzătoare a unghiului la vîrf al scopului, a.
înălţimea faţă de sol, la care se sparge şrapnelul astfel încît snopul său să realizeze în punctul de cădere corespunzător traiectoriei (deci intersecţiunii axei snopului cu solul) o densitate egală cu unitatea, e considerată înălţime tip de spargere. Valoarea acesteia e:
unde n e 'numărul de gloanţe.
înălţimea tip de spargere creşte aproape linear cu distanţa pentru aceeaşi încărcătură de azvîrlire. Cînd şi încărcătura de azvîrlire variază pentru aceeaşi înălţime de spargere şi aceeaşi distanţă de tragere, suprafaţa bătută e în general mai mare pentru traiectoria cu încărcătură mai mare, deci cu viteză rămasă mai mare şi cu unghi de cădere mai mic.
1.	Şreguire. Tehn.: Sin. Teşire (v.).
2.	Şrot, pl. şroturi. 1. Ind. alim.: Pasaj în operaţia de şrotuire din procesul tehnologic de măciniş. Se compune dintr-un valţ care are rolul de a zdrobi produsul supus şrotuirii şi din grupul de site de cernere, afectat acestuia, care are rolul de a separa produsul fărîmiţat în mai multe fracţiuni după mărime şi calitate.
3.	Şrot. 2. Ind. alim.: Fracţiune de produs obţinută la cernere, ca refuz superior, în operaţia de şrotuire din cadrul procesului tehnologic de măciniş al cerealelor.
4.	Şrot. 3. Ind. alim.: Reziduu solid rămas după extracţia seminţelor oleaginoase cu solvenţi, cum şi turtele rămase de la presarea acestora.
După epuizarea materiilor prime oleaginoase prin tratarea cu solvenţi (benzină de extractie) reziduul e imbibat cu circa 25% solvent. Eliminarea solventului se face atît în scopul recuperării lui cît şi pentru înlăturarea pericolului de incendiu şi explozie.
în instalaţiile discontinue, desolventizarea şrotului se face chiar în extractor, prin încălzire şi antrenare cu abur direct.
Amestecul de vapori de apă şi benzină se trece printr-un prin-zător de şrot şi apoi la condensatoare, la separatoare florentine şi deflegmatoare, în scopul recuperării benzinei (solventului).
Şrotul desolventizat are un conţinut de circa 20% apă şi pentru reducerea ei pînă la valoarea normală (8--*9%), şrotul e trecut printr-un uscător care poate fi format dintr-o tobă multitubulară rotativă cu circulaţiede abur indirect prin ţevi şi circulaţie de şrot cu ajutorul paletelor, sau de tip melc transportor cu manta şi eventual cu abur direct.
în instalaţiile de extracţie continuă, desolventizarea şi uscarea şrotului pînă la umiditatea finală se fac în melci suprapuşi de desolventizare-uscare, echipaţi cu manta de abur şi, în ultimele secţiuni, şi cu abur direct, — sau în aparate verticale compartimentate, „toastere", în cari desolventizarea şi uscarea se fac prin trecerea şrotului în contracurent cu vapori de apă supraîncălziţi. Amestecul de vapori de benzină şi apă e trecut într-o instalaţie de recuperat solventul şi deflegmaţie (schimbătoare de căldură, condensatoare, deflegmatoare).
După ieşirea din uscătoare, şrotul e supus răcirii prin transport pe trasee lungi şi pe porţiuni cu temperatură eventual mai joasă atunci cînd magazia de şrot e la distanţă, — cum şi prin trecere, în contracurent cu aer rece, într-un aparat special de răcire, vertical şi cu multe talere, în care şrotul cald e obligat să treacă de sus în jos de pe un taler pe altul al aparatului, pe la partea inferioară pătrunzînd aerul de răcire în contracurent. Cu această ocazie mai are loc şi o îndepărtare a urmelor de solvent.
Întrucît din unele instalaţii de uscare şi răcire şrotul iese cu o umiditate de numai cîteva procente, şrotul e condiţionat la umiditatea optimă într-un aparat tip melc, echipat cu distribuitor stropitor de apă. Reumectarea e necesară în special pentru că la transportul şrotului prin conducte, transportoare, etc., se formează electricitate statică, dacă conţinutul de apă e prea mic (de ex. sub 7,5% la floarea-soarelui).
Şrotul desolventizat, uscat-umectat (condiţionat), se depozitează în magazii etajate sau în silozuri circulare.
Caracteristicile tehnice ale şrotului depind de materia primă şi de condiţiile de prelucrare (grad de descojire, degre-sare, etc; ele au o culoare galbenă-cenuşie-brună-verzuie de diverse nuanţe, în funcţiune de materia primă.
Şroturi le se macină de obicei în mori tip Perplex, etc-Depozitate în condiţii necorespunzătoare (înălţime prea mare, căldură, cu umiditate prea mare sau neuniformă) pot da fenomenul de autoîncalzire şi autoaprindere.
Într-o primă etapă, sub influenţa probabilă a microorganismelor (de ex. Aspergillus glaucus şi Aspergillus flavus), au loc reacţii oxidative enzimatice cu creşterea locală a temperaturii pînă la circa 50°, cînd enzimele respective se inactivează. Intervin apoi reacţii exotermetip Maillard (proteine-zaharuri), cum şi reacţii enzimatice datorite unor bacterii termofile cu ridicarea temperaturii pînă la circa 70°. Temperatura poate creşte şi mai mult, în care caz apar gaze piroforicecari în contact cu aerul se aprind. Din această cauză autoîncălzirea şroturilor (turtelor, seminţelor) e foarte periculoasă. Autoîncălzirea şi autoaprinderea apar de obicei în cuiburi izolate la o adîncime de circa 1 m de la nivelul superior al şrotului (seminţelor, etc.).
După destinaţie, şroturile pot fi clasificate în: şroturi alimentare (soia, arahide, etc.), provenite din materii prime spălate, descojite, folosite în alimentaţia oamenilor (în special ca adausuri în panificaţie, în produse de patiserie, etc.); şroturi furajere, folosite în hrana animalelor, păsărilor, peştilor; şroturi toxice, folosite ca îngrăşăminte pentru terenuri agricole (ricin, bumbac, muştar, etc.), sau, în caz de detoxicare prin prelucrare termică, şi ca şroturi furajere; şroturile furajere rău prelucrate sau degradate sînt folosite, de asemenea, ca şroturi pentru îngrăşarea terenurilor agricole,
Şrot
44
Ştanţare
1.	Şrot. 4. Ind. alim.: Semifabricat folosit la prepararea mezelurilor, obţinut din carne de vită sau de porc, tăiată în bucăţi de 300-•-400 g, sărată cu un amestec de sărare format din 100 kg sare, 0,800 kg azotat de sodiu şi 0,200 kg azotit de sodiu, în proporţia de 2,8% faţă de carne în sezon călduros şi de 2,5% în sezon răcoros. Se păstrează în frigoriferja temperatura de 0-**4°, timp de 72 ore pentru maturare. în cazul în care se urmăreşte reducerea duratei de maturare a şrotului, carnea se toacă la maşina „Wolf“ cu sita de 20 mm. După maturare, şrotul se toacă la maşina „Wolf“ cu sita specifică fiecărui produs şi se amestecă apoi la malaxor cu celelalte componente ale produsului care se fabrică.
2.	Şrotuire. Ind. alim.: Operaţie în procesul tehnologic de măcinare a cerealelor, care se face treptat, obţinîndu-se părţi din ce în ce mai mici în vederea separării grişurilor, dunsturilor şi făinii de învelişuri. Şrotuirea se face în şapte şi chiar în opt pasaje, în funcţiune de diagrama morii. Operaţia se efectuează cu ajutorul valţurilor cu tăvăluguri rifluite, cari zdrobesc boabele prin compresiune şi forfecare. Grîul intrat la primul şrot e zdrobit şi apoi e dirijat la pasajul de cernere a şrotului respectiv. Prin cernere, cu ajutorul sitelor, amestecul se separă în mai multe fracţiuni de produse intermediare, şi anume: refuzuri mari şi mici, grişuri, dunsturi şi făină. Refuzurile de pe site sînt dirijate de către valţul următor, care reprezintă şrotul II. Aici se produce o nouă zdrobire şi după aceea amestecul e dirijat la pasajul de cernere al şrotului II, care iarăşi îl separă în refuzuri, grişuri, dunsturi şi făină. Aceste operaţii (zdrobire şi cernere) se repetă la toate pasajele de şrot existente conform diagramei de măciniş. De la şroturile I, II, III şi IV se extrag în mod obişnuit grişurile şi dunsturi le necesare prelucrării ulterioare în vederea obţinerii făinurilor de calitate superioară. De la ultimele două pasaje de şrotuire se obţine şi tărîţă.
Prin şrotuirea grîului se urmăreşte obţinerea unui procent cît mai mare de grişuri cari să aibă un conţinut în cenuşă cît mai mic.
3.	Ştaber, pl. ştabere. Nav.: Unealtă consistînd dintr-o sulă cu vîrful în trei muchii, sau avînd întreaga tijă în trei sau în patru muchii, servind la lucrările de velărie, pentru gău-rirea pînzei în locul unde se prind apoi ocheţii.
4.	Ştafuire. Mett.; Sin. Refulare (v. Refulare 2), îndesare. Termen de atelier, impropriu în această accepţiune.
5.	Ştaif, pl. ştaifuri. Ind. piei.: Piesă de material rigid, care se inserează între pielea şi căptuşeala feţelor încălţămintei, la partea dinapoi a carîmbului, pentru a conferi acesteia rigiditatea necesară în vederea sprijinirii suficiente a călcîiului şi menţinerii formei.
Ştaifurile se confecţionează din talpă pregătită special din gîturile sau din poalele pieilor de bovine tăbăcite vegetal, din pînză impregnată cu soluţie de nitroceluloză, din materiale termoplastice, sau — la încălţămintea ieftină — din carton. Sin. Scoarţă.
6.	Stampa re. Tehn. V. Stampare.
7.	Ştampâ, pl. stampe. Mett.: Bătător-îndesător pentru locuri strîmte. Sin. îndesător-bătător, Bătător mic, îndesător mic. V. îndesătoare manuale, sub îndesător. (Termen de atei ier.)
s. Ştampila. Gen. V. Stampilă.
9.	Ştanţare. 1. Mett., Tehn.: Operaţie de deformare plastică şi tăiere a unui material plat, într-o stanţă (v. Stanţă 3), care imprimă o anumită formă unei porţiuni din material şi separă această porţiune de rest, sub acţiunea forţei produse de o presă sau de o maşină de stanţat. Ştanţarea se poate efectua la rece, pentru materiale nemetalice şi pentru materiale metalice cu grosime mică, sau la cald, pentru materiale metalice cu grosime mai mare (de ex. pentru piese de tablă de oţel cu grosimea mai mare decît 20 mm).
Operaţiile excluziv de tăiere, efectuate cu ajutorul ştanţelor, se numesc ştanţare prin tăiere, iar uneori numai ştanţare. Operaţiile de deformare şi tăiere constituie ştanţâri cari includ unele operaţii de deformare plastică, cum sînt: îndoire sau răsucire, adică încovoierea sau torsionarea materialului, cu conservarea dimensiunilor iniţiale ale suprafeţei sau fibrei neutre; a m b u t i s a r e, adică transformarea unui material într-o piesă cavă, indiferent dacă a fost sau nu a fost cavă înainte de deformare; fasonare, adică deformarea locală a materialului, cu conservarea aproape totală a grosimii; formare prin presare, adică
rit
"(fe
qq
d
d
r
I. Piese obţinute prin ştanţare (tăiere), o) decupare; b) detaşare (de perforare); c) retezare; d) secţionare; e) crestare fără producere de resturi (de ex. pentru încopciere); f) detaşare (de crestare) şi retezare; 1) contur tăiat sau piesă detaşată; 2) poanson de crestare;
3) poanson de retezare.
deformarea în volum a materialului; a s a m b I a r e prin presare, adică îmbinarea a două sau mai multe materiale, precedată sau concomitentă cu deformări adecvate ale acestora. în ceea ce priveşte asamblările cari ar putea interveni la ştanţare, acestea pot fi; fălţuire, sertisare, agrafare, capsare, bercluire, mandrinare, ştemuire.
Considerînd tăierea o operaţie principală a ştanţării (v. fig. /), se deosebesc ştanţări de forfecare, retezare, decupare (parţială şi totală), perforare, crestare, şliţuire (marginală), separare, d e-bavurare, cal ibrare.
Ştanţarea de calibrare. V. Ştanţare de finisare.
Ştanţarea de crestare consistă în separarea incompletă a unui fragment de material, după un contur deschis, fără producere de resturi şi materialul separat ramînînd legat de restul piesei. De obicei, materialul de stanţat e supus şi unei operaţii de deformare plastică, utilizînd o matriţă compusă, de crestat şi curbat, în locul stanţei de crestat.
Uneori, prin această ştanţare se realizează o crestătură detaşînd un fragment de material, de la marginea lui.
Ştanţarea de debavurare consistă în îndepărtarea bavurilor de la obiectele uzinate prin presare sau turnare.
Ştanţarea de decupare consistă în separarea completă a unui fragment de material, după un contur închis, astfel încît să se folosească fragmentul decupat sau restul materialului, cu coeficient de utilizare a materialului, cît mai mare (v. fig. li). O ştanţare e decupare, dacă între cea mai mică dimensiune transversală 8 a conturului şi grosimea 5 a materialului există relaţia S>5s.
Pentru decuparea prin ştanţare se pot folosi:	poan-
soane masive, cu tăişuri cu unghi de ascuţire mai mare decît 60°, la materiale tari; poansoane-cuţit, cu unghi de ascuţire mai mic decît 45° (de obicei, mai mic decît 25°), la materiale subţiri sau la materiale moi sau elastice (de ex. piele, celuloză, pîslă, cauciuc, etc.). -
Uneori, prin ştanţare de decupare se înţelege numai operaţia efectuată pentru a scoate un fragment utilizabil, din
Ştanţare
45
Stanţat, maşină de
interiorul materialului. în acest caz, numirea mai potrivită e ştanţare de excizie.
b	c	d
II. Exemple de dispoziţie a pieselor decupate, pe benzile de material pentru decupat.
a) cu aşezarea pieselor (linguriţe) înclinat, pe două rînduri inversate; b) cu aşezarea pieselor (peniţe) transversal pe două rînduri inversate; c şi d) cu aşezarea pieselor triunghiulare pe un singur rînd, respectiv pe două rînduri inversate, şi cu coeficient de utilizare a materialului mai mare; 1 şi V) bucată de bandă de material necesară pentru două piese bucata 1 fiind mai mare decît bucata Y.
Ştanţare de detaşare: Ştanţare la care urmează să fie folosit materialul din care se desprinde fragmentul. Ştanţarea de detaşare poate fi ştanţare de crestare sau ştanţare de perforare.
Ştanţare de exciziune. V. sub Ştanţare de decupare.
Ştanţarea de finisare consistă în tăierea excesului de material de la conturul pieselor, pentru a realiza o mare precizie în dimensionări (la o parte sau la întregul contur exterior sau interior al piesei), sau a îmbunătăţi netezimea suprafeţei rezultate din tăiere, cum şi pentru a obţine perpendicularitatea dintre această suprafaţă şi suprafeţele frontale ale piesei. Ştanţarea de finisare se poate efectua printr-o singură trecere, cu o unealtă cu unu sau cu mai multe tăişuri. Sin. Ştanţare de calibrare.
Ştanţarea de perforare consistă în separarea completă a unui fragment deşeu de material, după un contur închis. O ştanţare e perforare, dacă între cea mai mică dimensiune transversală 8 a conturului şi grosimea 5 a materialului există relaţia 8<5 s.
Ştanţarea de retezare consistă în tăierea unei bucăţi dintr-un material, printr-o secţionare transversală dimensiunii celei mai mari a obiectului respectiv. Retezarea se foloseşte dacă piesele nu reclamă o mare precizie dimensională sau o înaltă calitate a suprafeţei de tăiere.
Ştanţarea de secţionare consistă în separarea completă a unor bucăţi dintr-un material, eventual dintr-un semifabricat, dacă acestea au fost în prealabil uzinate împreună, din motive tehnologice.
Ştanţarea de tundere consistă în îndepărtarea materialului ■ în exces de la marginile semifabricatelor ambutisate sau trase (de ex. în cazul cînd, în procesul de fabricare a acestora, a fost necesară o margine pe care să apese planatorul unei matriţe).
Ştanţarea de străpungere consistă în pătrunderea în materialul prelucrat a unei scule cu tăiş lamă, pentru tăierea materialului depus pe o placă plană.
Ştanţarea de şliţuire consistă în separarea completă a unui fragment de material, după un contur deschis, la o margine a materialului. La această ştanţare, care e o crestare marginală completă, fragmentul separat nu e presupus utilizabil, adică e deşeu.
î. Ştanţare, 2. Ind. st. c.: Procedeu de fasonare a maselor ceramice uscate, amestecate cu puţină apă sau ulei, în matriţe
închise, prin apăsare exercitată cu ajutorul preselor. Presiunea de lucru e de 60---100 at. Produsele obţinute au retragere foarte mică la uscare. Procedeul e aplicat mai ales în electro-ceramică, pentru confecţionarea de piese mici, de formă complicată.
2,	Ştanţare. 3. Cinem.: Operaţie de imprimare mecanică a subtitlurilor pe filme.
3.	Stanţat, maşina de Mett., Ind. hîrt.f Ind. piei., Tehn.: Presă (v.) construită pentru a servi la detaşarea, dintr-un material, a unor fragmente după o linie închisă (perforare) sau a unor fragmente după o linie deschisă, de la marginea piesei (crestarecu detaşare), cu ajutorul unorştanţe de perforat, respectiv de crestat. Maşina de stanţat poate fi portativă, transportabilă sau stabilă. Ea poate fi acţionată manual (de ex. pentru perforat tablă subţire) sau mecanizat. — Maşinile de ş ta n ţa t acţionate manual pot avea poan-sonul acţionat printr-un mecanism cu pîrghii simple, cu şurub şi piuliţă, cu genunchi, cu camă, cu roţi (sau cu sectoare) dinţate, etc. — Maşinile de stanţat acţionate mecanizat pot fi acţionate hidraulic sau, de cele mai multe ori, stereomecanic. Maşinile acţionate hidraulic sînt asemănătoare maşinilor de nituit hidraulice. Maşinile de ştanţat acţionate stereomecan ic pot avea poansonul activat prin mecanisme cu camă, cu excentric, cu genunchi, cu manivelă şi bielă, etc.
Maşinile de ştanţat se construiesc, de obicei, ca maşini verticale sau orizontale, şi rareori, ca maşini cu direcţia de mişcare a poansonului înclinată faţă de orizontală. Tipuri deosebite sînt: maşinile de ştanţat cu două locuri de lucru şi cu postament şi mecanism de acţionare unic; maşinile de perforat simultan mai multe găuri (de ex. pentru fabricarea tablei
/. Maşină (presă) de ştanţat cu mişcare automată, în zig-zag, a materialului. 1) batiu; 2) corp înclinabil; 3) masa de prindere a materialului; 3') poziţia mesei la înclinarea maximă; 4) mecanism de comandă a mişcărilor foii de tablă;
5) masă de alimentare; 6) foi de tablă de prelucrat.
perforate); maşinile de ştanţat cu masă mobilă, pentru table grele; maşinile de ştanţat (prese) cu deplasarea materialului (v. fig. /); etc.
Exemple de maşini folosite în diferite ramuri ale tehnicii: Maşina de ştanţat hîrtie foloseşte ca sculă — fixată pe piesa de presiune — un cuţit de decupare (cuţit de ştanţat sau stanţă), a cărui lamă are conturul de forma decupajului, şi care acţionează perpendicular pe planul hîrtiei. — Pentru forme mari, uneori cuţitele nu se fixează pe piesa de presiune, ci sînt mobile şi se aşază cu mîna pe topul de hîrtie de pe masă.
Maşina de ştanţat feţe e folosită în industria pielăriei la croit detaliile cari constituie feţele de încălţăminte din piele şi din înlocuitori de piele. Maşina (v. fig. II) are o masă de lucru fixată pe batiu, iar piesa de presiune constituită dintr-o platformă mobilă, cu mişcări de lucru pe verticală (sub comanda unui mecanism bielă-manivelă) şi mişcări de rotire în jurul
Ştanţat, mucava de
46
Ştanţa
unei axe verticale, pentru a permite aşezarea corectă a cuţitului de stanţă şi examinarea pielii care se croieşte. Pielea
II. Maşină de ştanţat feţe. î) piesă de presiune; 2) masă de lucru fixă; 3) manetă de comandă; 4) ax de ghidare în mişcare de lucru şi în mişcare de rotaţie; 5) motor de antrenare.
se întinde pe un butuc pentru ştanţat (v. fig. III), aşezat pe masa de lucru.
Recent s-au construit şi maşini de ştanţat cu acţionare hidraulică şi maşini de ştanţat automate, cari întrerup cursa de lucru, cînd cuţitul atinge faţa butucului. Sin. Stanţă pentru feţe.
Maşina de ştanţat talpă e folosită în industria pielăriei la croit din piele detaliile rigide ale încălţămintei (talpa, capacul tocului, etc.).
Se folosesc: maşini de ştanţat obişnuite, numite şi stanţe deschise în trei părţi, verticale, cu batiu! în formă de C, cari pot servi laştanţarea bombeuri-
lorşi aştaifurilordin deşeuri de	Butud	de 5tants
piele; maşini de ştanţat hidrau- a) butucde |emn; b) buWc decarton. hce; maşini de ştanţat cu pod,
la cari piesa de presiune e o traversă cu mişcare ghidată pe verticală; maşini de ştanţat cu pod şi cărucior, la cari piesa de presiune e fixată pe un cărucior — care poate fi deplasat, ghidat, în lungul unei traverse mobile (podul), care efectuează mişcarea verticală de lucru — astfel încît ea poate lovi cuţitul aşezat succesiv în mai multe locuri ale mesei de lucru.
î. Stanţat, mucava de Ind. hîrt., Poligr.: Mucava cenuşie (v. sub Mucava) specială, fabricată din fibre scurte, avînd o
duritate mare, servind la ştanţare (v.), ca suport al foilor de hîrtie, de carton, de metal, pentru ca marginile ascuţite ale stanţei să nu ajungă la masa maşinii de ştanţat şi să se tocească sau să se spargă.
2.	Stanţat, tighel de Poligr.: Maşină de tipar de tip tighel, de construcţie specială pentru a avea mare stabilitate, fără aparat de cerneală, care serveşte la ştanţarea (v.), riţui-rea (v.), riluirea (v.) sau perforarea (v.) hîrtiei sau a cartonului în industria confecţiunilor de hîrtie şi a cartonajelor (v. şi sub Tipar, maşină de ; Ştanţat, maşină de ^-).
3.	Stanţa, pl. stanţe. 1, Mett., Tehn.: Nume comun, impropriu, pentru uneltele compuse din cel puţin două piese asociate în serviciu şi cari sînt utilizate: la tăierea fără aşchiere a materialelor plastice sau plasticizabile (şi cari se numesc, de obicei, stanţă; v. Stanţă 2); la fasonarea prin deformare plastică, sub presiune, a aceloraşi materiale (şi cari sînt numite corect matriţă; v. Matriţă 1); la operaţii combinate de tăiere şi fasonare prin deformare plastică sub presiune (şi cari sînt numite corect matriţă combinată; v. sub Matriţă pentru tablă, sub Matriţă 1). V. şi sub Ştanţare 1.
4.	Ştanţâ.2. Mett., Tehn.: Unealtă compusă din cel puţin două piese asociate în serviciu, utilizată la tăierea fără aşchiere a materialelor — de obicei sub formă de placă sau de bandă — prin solicitări superioare limitei de curgere a materialului, pentru a obţine obiecte de aceeaşi formă. Pentru lucru, stanţa se montează, în general, într-o presă sau într-o maşină de ştanţat. Stanţa are cel puţin una dintre piesele componente cu muchii tăietoare.
Părţile componente ale unei stanţe (v. fig.. /) sînt: piese active, anume poansonu I (v.) şi placa tăietoare (v.); accesorii, cari pot fi placa de bază (placa inferioară), placa superioară, un dispozitiv de alimentare, un dispozitiv de ghidare a poansonului (numit şi „dispozitiv de conducere"), o piesă de apăsare (pentru apăsarea materialului pe placa tăietoare), opritoare (numite şi „piese opritoare"), un extractor (pentru piese sau deşeuri de material), un dispozitiv de ghidare a materialului (de ex. bandă, tablă), fixatoare de poziţii, etc.
Poansonul, care în general constituie partea mobilă a stanţei, are muchii tăietoare exterioare. La stanţele uzuale, poansonul se calează pe platoul superior, respectiv pe berbecul preselor, putînd fi fixat în presă printr-un cep cilindric, asigurat cu un şurub. Profilul poansonului se deosebeşte de profilul plăcii tăietoare, printr-un joc care depinde de grosimea materialului de tăiat. — Placa tăietoare, care în general e imobilă, are muchii tăietoare interioare.
Dispozitivul de alimentare, la stanţele echipate cu acest dispozitiv (de ex. stanţele de finisat marginile pieselor stanţate în prealabil), poate fi: fi x, constituit dintr-o placă cu un gol cu contur corespunzător conturului piesei preşţanţate, fiind amplasat deasupra golului în placa tăietoare; mo b i l, adică poate efectua o mişcare de oscilaţie în jurul unei axe perpendiculare pe faţa de lucru a plăcii tăietoare sau o mişcare de translaţie. — Dispozitivul de ghidare a poansonului poate cuprinde: o placă de ghidare sau lunetă (v.), care poate fi în acelaşi timp „smulgător" al piesei sau al deşeului; două sau mai multe tije sau c o Ioane de ghidare, cari alunecă în găuri practicate în placa superioară; un tub cilindric de ghidare, etc. — Piesa de apăsare, pentru apăsarea materialului pe placa tăietoare, se foloseşte la unele stanţe, în scopul de a împiedica ondularea materialului în timpul tăierii. Această piesă de apăsare poate
Stanţa
47
Stanţa
fi r i g i d ă, dacă apasă direct materialul, sau elastică, dacă e acţionată prin intermediul unor resorturi sau dacă e constituită dintr-un tampon de cauciuc. — Opritoarele servesc la oprirea fîşiei de material, în poziţia potrivită, la stanţele cari lucrează piese din fîşie de material care înaintează prin ele.
Aceste opritoare pot fi fixe sau mobile, ultimele fiind manevrabile (manual) sau automate. —
Extractorul îndepărtează, din stanţă, piesa terminată sau deşeuri le. El poate fi un smu Igător, care dezbracă de pe poanson piesele ori deşeurile rămase după decupare, sau un e j e c-t o r, care aruncă afară piesele din golul plăcii tăietoare. în general, ejec-torul e automat, fiind acţionat stereomecanic (de ex. prin forţa elastică a unui resort, printr-un tampon de cauciuc, etc.) sau pneumatic — Fixatoa-rele sînt piese îmbinate de cele mai multe ori cu poan-sonul, cari intră în găuri stanţate într-o primă operaţie a unei stanţe în tandem, şi aduc piesa în poziţia corectă, pentru operaţia următoare de tăiere. — Unele stanţe în tandem au unu sau două poansoane laterale, cari detaşează de la marginea benzii o fîşie îngustă, de lungime egală cu pasul avansului, formînd un prag de limitare a avansului piesei după fiecare cursă utilă a stanţei.
Uneori stanţa constituie o parte componentă a unei
matriţe combinate. Pentru producţia în serie mică sau foarte mică se construiesc stanţe simplificate (cu un număr mic de piese auxiliare simple, cu
I. Ştanţă în tandem de decupat (cu acţiune succesivă), o) secţiune; b) vederea de sus a părţii inferioare a stanţei; c) fîşia de material din care s-au decupat piese; d) piesa stanţată; 1) placa sau partea inferioară (de bază); 2) placă tăietoare; 3) coloană de ghidare a părţii superioare ; 4) smulgă-tor (placă extractoare); 5) şurub de fixare şi prereglare a poziţiei extractoru-lui; 6) placa (partea) superioară a ştanţei cu cep; 7) cep de cuplare la berbecul maşinii-unelte; 8) şurub de blocare; 9) bucea de ghidare; 10) placă port-poan-soane; 11) poanson de decupat piesa; 12) poanson pentru decupare, în prima operaţie, a găurilor; 13) riglă de ghidare a materialului; 14) opritor pentru avansul materialului; 15) golul din placa de tăiere, pentru decuparea piesei; 16) golul din placa de tăiere, pentru decuparea găurilor în piesă, în- prima operaţie.
L
a
părţile de lucru confecţionate din plăci subţiri, etc.), cari reclamă cheltuieli de confecţionare mici, de exemplu ştante în formă de pensă (v. fig. //).
Materialele pentru piesele active ale ştanţelor sînt, în general, oţeluri de scule aliate sau oţeluri carbon, ultimele în special pentru producţia în serie mică. Poan-soanele şi plăcile tăietoare pot fi confecţionate monobloc sau din bucăţi (asamblate cu şuruburi), prin procedee de fretare, presare, sudare, etc. —■ Poansoanele cu secţiune transversală mică sînt rigi-
zii. Stanţă pentru ştanţare de decupare, cu cauciuc.
1) partea inferioară, din piese asamblate prin şuruburi ; 2) placă-suport; 3) placă tăietoare (şablon) de oţel; 4) piesă de prelucrat; 5) partea superioară; 6) cep; 7) plăci de cauciuc, pentru decupat la exterior. 1
II. Ştanţă simplificată, în formă de pensă. 1) placă tăietoare ; 2) placă port-poanson. din foaie de arc; 3) poanson ; 4) placă de cauciuc, smulgătoare ; 5) muchia activă a plăcii tăietoare; 6) piesa decupată.
dizate prin îngroşare sau cu bucele. — La unele stanţe pentru materiale subţiri şi cu rezistenţă mică (de ex.: tablă de aluminiu, pînă la 1,5 mm; table de duralumin, pînă la 1,3 mm; table de oţel, pînă la 1,0 mm), în locul plăcii tăietoare se foloseşte o placă	rf%	9
de cauciuc, pentru ştanţarea unei piesedupăconturul exterior (v. fig. III), respectiv o pastilă de cauciuc, la perforarea găurilor.
Clasificarea ştanţelor se poate face după diferite criterii, şi anume: după felul ghidării poansonu-lui, se deosebesc ştanţă fără g h i d a r e (sau stanţe deschise), ştanţă cu placă de ghidare, ştanţă cu tije de ghida re (cu coloane), ştanţă cu cilindru de ghidare, ştanţă cu ghidaje combinate; după natura materialului organelor active şi după forma acestora, se deosebesc stanţe uzuale (cari au ambele organe active de metal, de obicei oţel, cu muchii tăietoare), ş t a n-ţecu cuţit (v. Ştanţă de decupat cu poanson-cuţit, prin strivire), stanţe cu cauciuc; după direcţia de mişcare a poansoanelor faţă de axa piesei prelucrate, se deosebesc stanţe axiale şi stanţe transversale (radiale); după felul cum acţionează, se deosebesc ştanţă cu acţiune simplă şi ştanţă cu acţiune multiplă, ultima putînd fi cu acţiune simultană sau succesivă; după modul de grupare-a operaţiilor într-o singură unealtă, se deosebesc ştanţă simplă, stanţa compusă, ştanţă combinată şi ştanţă în. tandem ; după modul de transport al pieselor dintr-un post de lucru în altul, se deosebesc ştanţă-revo I ver şi ştanţă de transfer; după operaţia pe care o efectuează, se deosebesc ştanţă de finisat, ştanţă de debavurat, ştanţă de crestat, ştanţă de decupat, ştanţă de retezat, ştanţă de secţionat, ştanţă de tăîat margini, ştanţă de perforat, etc.
Ştanţă de calibrare: Sin. Ştanţă de finisat (v.).
Ştanţă de crestat: Ştanţă care serveşte la tăierea materialului după o linie deschisă, fără producere de resturi, materialul cuprins în linia deschisă ră-mînînd legat de restul piesei.
Pentru materiale moi, cum sînt cartonul, hîrtia, pîsla, etc., se folosesc stanţe cu poanson-cuţit, pentru tăiat prin strivire. Pentru materiale metalice, se folosesc, de obicei, stanţe obişnuite, cu poansoane conformate astfel, încît să îndoaie sau să curbeze materialul, constituind, de fapt, o matrită (v. fig. IV).
Ştanţă de curăţire a marginilor: Sin. Ştanţă de finisat (v.).
Ştanţă de debavurat: Ştanţă care serveşte la tăierea bavu-rilor pieselor forjate în matriţă sau a celor turnate, presate, etc. Tăişul plăcii tăietoare are forma identică cu profilul final al piesei de debavurat. Poansonul serveşte, în general, numai la împingerea piesei prin golul plăcii tăietoare, astfel încît el nu trebuie să aibă suprafaţa profilată de formă identică
IV. Poanson de matriţă de crestat, o) piesa crestată şi curbată; b) poanson (vedere de jos şi vedere laterală).
pentru crestat şi deformat
Stanţă
48
Stanţa
V. Ştanţejde debavurat. a) schiţa ştanţei de debavurat bile forjate; fa) ştanţă de debavurat cu piesă de apăsare, intermediară; 1) placă inferioară; 2) placă tăietoare; 3) piesă intermediară de apăsare; 4) placă superioară; 5) piesa de debavurat; 5') piesa, după debavurare.
cu piesa, ci trebuie numai să ajungă în contact simultan cu un număr de puncte suficient de mare pentru ca piesa să nu se deformeze
(v.fig. V).	,	A
Ştanţă de decupat: Ştanţăcare serveşte la separarea completă din material a pieselor după un contur, materialul decupat constituind piesa confecţionată. Forma ştanţei şi piesele cari o compundepindde forma piesei, de numărul de piese de confecţionat, de preciziadimen-sională necesară, de natura materialului. Ştanţa de decupat poate fi, de exemplu: ştanţă obişnuită cu acţiune simplă, cu placă tăietoare şi poanson, fără ghidare (v. fig. V7); ştanţă cu placă sau cu coloane de ghidare; ştanţă cu coloane de ghidare, cu matriţă în partea de sus (v. fig. VII); ştanţă cu acţiune succesivă, cu coloane de ghidare (v. fig. /); ştanţă cu acţiune simultană, cu coloane de ghidare; ştanţă cu acţiune simultană, cu cilindru de ghidare; etc. Ea poate avea dispozitive opritoare, de alimentare, de extragere a pieselor sau a deşeurilor, etc.
Pentru materiale moi, de exemplu hîrtie, carton, pîslă, etc. se folosesc ştanţe de decupat cu poanson-cuţit, prin strivire.
Ştanţa de decupat cu poanson-cuţit, prin s t r i-v i re: Ştanţă care serveşte la tăierea materialelor moi, la cari rezistenţa de rupere la tracţiune e mai mică decît rezistenţa de rupere la forfecare, sau a materialelor
nu au muchii tăietoare conjugate; ele au o singură piesă tăietoare — poansonul în formă de cuţit, cu unghi de ascuţire mic (de ex. 16***2.0°, pentru hîrtie;
8--*12°, pentru ebonită încălzită, etc.) şi au — în locul plăcii tăietoare — o placă de sprijin, de lemn, de carton, plumb, etc., în care tăişul poansonului poate pătrunde fără să se tocească (v. fig. VIII şi IX). Stanţele pot fi cu acţiune simplă (de ex. pentru decuparea discurilor sau pentru perforare?) sau cu acţiune simultană (de ex. pentru decuparea conturului şi perforare, la rondele). Pentru piese mici, cuţitul se prelucrează prin aşchiere (ca o preducea) din material plin (v. fig. V/li); pentru piese cu suprafaţa mare sau complicată, cuţitul se confecţionează conformînd
VIII. Poansoane-cuţit tubular pentru ştanţe de exciziune prin strivire.
a) pentru perforare (detaşare); fa) pentru decupare; 0) unghi de ascuţire.
VI, Ştanţă deschisă, a) partea inferioară; fa) partea superioară cu poanson raportat; c) poanson monobloc; 1) placă de bază; 2) placă de fixare; 3) placă tăietoare ;4) poanson; 5) cep.
IX.	Ştanţă de decupat cu poanson-cuţit, prin strivire. a) cu acţiune simplă; fa) cu acţiune dublă, simultană; 1) cuţit pentru decupare (la exterior); 2) cuţit pentru detaşare (la interior); 3) ejector pentru piesă; 3') ejector pentru deşeu; 4) resort de acţionare a ejectorului; 5) placă cu cep de fixare la berbecul presei.
o bandă de oţel după profilul de decupat; muchiile tăietoare nu sînt ascuţite prin abraziune, decît după călire.
Ştanţă de decupat prin strivire, specială, e, de exemplu, ştanţa pentrli calibrat piese de material elastic tăiat în prealabil la foarfece. Aceas-	^	2
tă ştanţa poate fi constituită dintr-o placă tăietoare cu unghi de ascuţire mic (45°) şi dintr-un poanson de apăsare de construcţie simplă (v. fig. X), sau poate fi o ştanţă
Jl
3	â
X.	Ştanţă de decupat cu poanson-cuţit, prin strivire o) partea superioară; fa) partea inferioară; 1) placă de bază; 2) dispozitiv (placă) de alimentare, fixă; (3 poanson de apăsare; 4) piesă de ajustat prin decupare.
VII. Ştanţă de decupat cu două coloane de ghidare, cu placă tăietoare în partea superioară, pentru decuparea de piese mari.
1) partea inferioară; 2) poanson; 3) smulgător; 4) resortul smulgătorului; 5) partea superioară; 6) placă tăietoare; 7) cep; 8) ejector; 9) tijă de acţionare a ejectorului; 10) coloană de ghidare a părţii superioare; 11) material prelucrat.
plastice (de ex. celuloza, pîsla, pielea, cauciucul, etc.). Stanţele de decupat prin strivire sînt caracterizate prin faptul că
cu cauciuc (v. fig. III) pentru piese de tablă subţire (oţel pînă la 15 mm), la care poansonul e constituit dintr-o placă de oţel (de ex. din tablă de oţel-crom, necălită), iar piesa de apăsare e constituită din una sau din două plăci de cauciuc suprapuse.
Ştanţă de detaşat. V. Ştanţă de perforat.
Ştanţă de finisat: Ştanţă care serveşte la calibrarea pieselor preştanţate, pe o parte sau pe totalitatea conturului ei, la îmbunătăţirea calităţii suprafeţei laterale provenite din tăiere şi la obţinerea perpendicularităţii jntre această suprafaţă şi suprafeţele frontale ale pieselor. îndepărtarea excesului de material — după conturul exterior al piesei sau după conturul golurilor în piesă, obţinute prin ştanţare (v. fig. XI), — se
Ştanţa	40	Ştanţă
face prin răzuire, sub formă de aşchii (v. fig. XII), spre deosebire de celelalte stanţe, la cari deşeul nu se prezintă sub formă de aşchii. Diferenţa dintre dimensiunile piesei preştanţate şi cele ale piesei după finisare depinde de
XI. Ştanţare de finisare la un sector dinţat. a) piesă cu sector dinţat interior; b) detaliul sectorului d nţat. cu straturile de material îndepărtat prin trei treceri de ştanţare; 1) conturul piesei preştanţate; 2 şi 3) conturul piesei după cele două treceri intermediare;
4) conturul, după ultima trecere de finisare.
natura materialului şi de grosimea lui şi are, de exemplu, valorile indicate în tablou.
Excese de finisare, în milimetri
Grosimea piesei de curăţit, în mm	Alamă, oţel moale	Oţel de duritate medie	Oţel dur
0,5-1,6 1,6-3,0 3.0-4,0 4.0—5,2	0,10—0,15 0,15—0,20 0,20-0,25 0,25—0,30	0,15—0,20 0,20—0,25 0,25-0,30 0,30-0,35	0,15-0,25 0,20—0,30 0,25—0,35 0,30-0,40
La piese de mare precizie, finisarea se face cu două sau cu mai multe treceri de răzuire prin ştanţare, pentru fiecare trecere piesa trebuind să aibă un exces de circa 70% din valorile din tablou; se poate efectua ştanţare de finisare cu mai multe perechi de unelte tăietoare, în operaţii succesive, sau cu un poanson cu mai multe tăişuri succesive, într-o singură trecere (v. fig. XIII).
Finisarea se execută, de cele mai multe ori, cu un poanson mai mic decît placa tăietoare (jocul dintre acestea fiind de 0,05**-0,08 mm), sau, uneori, cu poanson mai mare decît golul plăcii de tăiere; în acest caz, dimensiunile transversale ale poansonului depăşesc cu 0,1-'-O^ h dimensiunile corespunzătoare ale piesei (h fiind grosimea piesei), împingerea prin piesă fiind efectuată de piesa următoare, trecută prin ştanţă.
Stanţele de finisat au, afară de cazuri excepţionale, un dispozitiv de alimentare care poate să fie fix (constituit dintr-o plasă cu un gol cu contur corespunzător conturului piesei preştanţate), sau cu piese cu mişcare de oscilaţie sau cu mişcare de translaţie (v. fig. XIV).
Ştanţă de perforat: Ştanţă care serveşte la desprinderea completă de material din interiorul unei piese, după un anumit
XIII. Poanson de ştanţă de finisat cu mai multe muchii tăietoare pentru acţiune succesivă.
contur, materialul excizat constituind deşeu. Forma stanţei şi piesele componente depind de natura materialului, de precizia dimensională necesară, de numărul de piese confecţionate, etc. Ştanţa de perforat poate fi: o ştanţă obişnuită, cu acţiune simplă, şi care poate fi deschisă sau poate fi cu placă de ghidare, cu tije de ghidare, cu ghidaje combinate (v. fig. XV); o ştanţă
XII. Ştanţare de finisare la exterior, cu poanson mai mic decît placa tăietoare. a) formarea primului inel din excesul de material care se separă de-a lungul suprafeţei de tăiere; b şi c) formarea unor noi inele, cari împing inelele formate anterior, întinzîndu-le şi rupîndu-le; 1) poanson; 2) placă tăietoare; 3) piesă de finisat; 4, 5 şi 6) inele de material în exces.
XIV. Ştanţă de finisat, cu ghidaj cu coloane, cu alimentator cu mişcare de translaţie.
1) partea inferioară; 2) placă de tăiere; 3) alimentator cu mişcare de translaţie; 4) ghidajele alimentatorului; 5) coloane de ghidare; 6) partea superioară; 7) poanson; 8) cep.
e f
fixatoare,
XV. Ştanţă de perforat cu ghidaje combinate (cu coloane şi placă de ghidare) pentru piese cave.
1) placă inferioară; 2) placă tăietoare; 3) coloane de ghidare; 4) bu-cele de ghidare; 5) placă de ghidare;
6)	placă de fixare a poansoanelor;
7)	poansoane; 8) resort elicoidal; 9) placă superioară cu cep de fixare
în berbec; 10) piesă de perforat.
cu poansoane multiple, cu acţiune simultană; o ştanţă de perforat transversală, pentru găuri în piesele obţinute prin îndoire,
XVI. Forme de poansoane de perforat rotund, pentru detaşare.
a)	cu faţă concavă şi cu unghi de ascuţire pozitiv; b şi c) cu faţa convexă; d, e şi f) cu unghi de ascuţire negativ.
2	b c d
etc. Ea poate avea diferite dispozitive opritoare extractoare, etc.
Poansoanele ştanţelor de perforat pot avea faţă de tăiere plană, bombată concav sau convex, strîmbă, etc. (v. fig. XVI), după materialul prelucrat, după poziţia găurilor în raport cu pereţii piesei prelucrate, etc. Pentru evitarea apăsării laterale în placa tăietoare sau pentru a obţine o calitate mai bună a suprafeţei de tăiere, dopul scos prin perforare (v. fig. XVII) e deformat, datorită formei poansonului (ceea ce poate mări însă forţa de apăsare necesară).
Pentru perforat materiale moi sau elastice, de exemplu cauciuc, carton, pînză, etc. se utilizează stanţe de decupat cu cuţit, prin strivire (v. sub Ştanţă de decupat). Sin. (parţial) Ştanţă de detaşat.
Ştanţă de răzuit: Sin. Ştanţă de finisat (v.).
XVII. Forme de dopuri excizate din tablă prin ştanţare.
a)	dop normal, decupat cu ştanţă cu joc corect între poanson şi placa tăietoare;
b)	dop detaşat cu poanson cu unghi de ascuţire negativ, deformat pentru micşorarea forţei de tăiere.
4
Ştanţa
50
Şteanlp
GZ
Stanţă de	retezat: Ştanţă care serveşte	la	separarea	piesei,
după o linie	deschisă, din banda de	material,	dacă	piesa	nu
necesită o mare precizie dimensională şi de calitate a suprafeţei de tăiere. De cele mai multe ori, poansonul e mai lat decît banda de metal prelucrată, şi are muchiile tăietoare cu forma terminaţiilor piesei care e detaşată şi ale piesei care urmează să fie tăiată (v. fig. XV///).
De obicei nu	se foloseşte o ştanţă
de retezat cu	acţiune simplă de re-
tezare, ci o ştanţă compusă pentru două sau trei operaţii (de ex. perforare şi retezare).
1.	Stanţa. 3. Poligr., Ind. hîrt.: Unealtădeoţel cu marginile ascuţite, avînd forma corespunzătoare locurilor cari urmează să fie stanţate (v. Ştanţare) cu ajutorul maşinii de ştanţat hîrtie (v. sub Ştanţat, maşină de~). Se foloseşte în industria confec-ţiunilor de hîrtie şi a cartonajelor, mai ales pentru tăierea formatelor de hîrtie sau de carton folosite la fabricarea plicurilor şi a cutiilor pliante din carton subţire (falţcartoane).
XVIII. Retezare cu ştanţa.
1) banda de material cu perforaţia de primă ştanţare; 2) poanson de retezat cu tăişuri cores. punzătoare celor două extremităţi ale piesei; 3) piesă.
II. Formă compusă de ştanţat pentru cutii pliante.
Ştanţa poate fi confecţionată dintr-o singură bucată (v. fig./) sau combinată din mai multe bucăţi, strînse într-o forma de ştanţat (v. fig. II).
2.	Ştanţa. 4. Ut., Tehn.: Sin. Maşină de ştanţat (v. Ştanţat, maşină de ~), Presă de ştanţat.
3.	Ştanţa. 5. Geot.: Tub metalic (de obicei de alamă sau de oţel inoxidabil), deschis la ambele capete, cu dimensiuni variate, servind la modelarea sau la cuprinderea probelor de pămînt în cadrul determinărilor de laborator (de ex.: pentru stabilirea greutăţilor unitare, a umflării şi a con-tracţiunii, a compresibiIităţii, etc.).
Pentru a uşura pătrunderea probei în ştanţă, fără deranjarea structurii sale, ştanţa e ascuţită la unul dintre capete (v. fig.), iar pentru a asigura o bună modelare a probei în
-	ştanţă, aceasta poate avea un guler detaşabil de înălţime mai mică.
4.	Ştanţa de brichetat legume uscate.
Ut., Ind. alim.: Sin. Presă de brichetat legume uscate(v. sub Presă 1), Maşină de brichetat legume uscate.
5.	Ştanţa de format sâpun. Ind. alim.: Maşină de deformare plastică, folosită pentru formarea din calupuri (de formă determinată şi apropiată de forma săpunului finit), a săpunului de ras, de toaletă sau de spălat rufe. Imprimă totodată şi emblemele sau caracteristicele cerute de standarde. Se deosebesc: maşini manuale, pneumatice sau hidraulice. Sin. Maşină de format săpun.
6.	Ştanţa de poleit. Poligr.: Piesă de alamă, cu grosimea de 8-**10 mm, avînd gravat adînc un motiv ornamental, care
Ştanţă pentru încercarea pămînturilor.
serveşte la ornamentarea scoarţelor unei cărţi, cu folii de aur, bronz, etc., sau prin tipar sec cu ajutorul preselor de poleit (v. sub Poleire 2). Există ştanţe detaşate, cu ajutorul cărora se pot combina garnituri, şi ştanţe cu ornamentare de ansamblu, anume gravate pentru unele lucrări. Stanţele cari servesc la tiparul sec (în relief) sînt duble: matriţă şi patriţă. Stanţele se introduc în presa de poleit lipite pe carton, pentru a se feri de deteriorări, în timpul presatului, placa superioară a presei de poleit sau suprafaţa posterioară a ştanţei.
7.	Ştapel, pl.ştapele. Ind. text.: Mănunchi de fibre textile paralelizate şi dispuse cu capetele de la una dintre extremităţi cît mai apropiate de un acelaşi plan, folosit la determinarea lungimii medii a fibrelor unui material textil. Pentru aceasta se aşază mănunchiul pe un carton sau pe o scîndură mică, acoperite cu catifea neagră, şi se efectuează măsurători cu o riglă gradată, apreciindu-se limitele între cari sînt cuprinse lungimile grupurilor de fibre componente. Această măsurare se numeşte şi „luarea ştapelului" materialului textil respectiv.— Lungimea determinată se numeşte lungime ştapel sau lungime comerciala; ea depăşeşte cu 2***4 mm lungimea medie reală.
Dacă fibrele sau grupurile mici de fibre se aşază cu un cap pe orizontală, în ordinea mărimii, se obţine diagrama şto-peluiui.
8.	Ştaufer, pl. ştaufere. Tehn.: Sin. Gresor cu presiune (v. sub Gresor).
9.	Şt ea mp, pl. şteampuri. Prep. min.: Veche maşină de lucru, folosită în trecut alături de morile cu pietre, la sfărî-marea minereurilor. Azi şteampurile mai sînt folosite rar numai la măcinarea minereurilor aurifere supuse amalgamării pe mese de amalgamare (v. sub Amalgamare 2),
Pentru a mări randamentul şteampuri lor se grupează cîte două, trei şi cel mai frecvent cinci, formînd o baterie (v. fig. /).
Ştearţ	51	Ştemuîtor
Elementele componente ale unei baterii de şteampuri sînt: săgeţile (şteampurile propriu-zise), piua, arborele cu came, cadrul, silozul cu dispozitivul de alimentare cu minereu şi conductele de apă (v. fig. II).
O săgeata se compune dintr-o bară rotundă de oţel, cu diametrul de 6-*-10 cm, înălţimea de 30---50cm şi greutatea de 180---850 kg. Capătul inferior al barei, strunjit conic, pătrunde şi e fixat cu pene într-o piesă grea, numită îngreunător. Acesta e de oţel, cilindric, şi are înălţimea de 45***100cm, iar la partea de jos are o gaură conică, în care pătrunde şi e fixat cu pene capul conic al piesei celei mai de jos a săgeţii, numită sabot, papuc sau cap de săgeată. Sabotul eo piesă masivă, turnată din oţel foarte dur, care în timpul zdrobirii ajunge în contact cu minereul. Săgeata acţionează ca un ciocan şi mişcarea ei se realizează cu ajutorul unui manşon fixat cu pene la partea superioară a săgeţii, asupra căruia acţionează came metalice (avînd profilul unei evolvente)
(v. fig. ///) montate pe un ax orizontal. Camele ridică şi apoi lasă săgeata, cu toată greutatea ei, să cadă peste minereu, pe care îl zdrobeşte.
Viteza de cădere e constantă, de circa H- Elementele componente
ale unui şteamp.
1) bară de oţel; 2) îngreună-
0,5 m/s. înălţimea de cădere a şteampu-lui poate fi variată, montînd manşonul mai sus sau mai jos. Camele au o tor de oţel; 3) sabot (cap de mişcare de rotaţie şi sînt astfel dispuse săgeată):4)nicovală;5)camă; faţă de manşoanele săgeţilor, încît să 6) manşon; 7) ax orizontal; compenseze reacţiunile longitudinale 6 şi 9) ghidaje; 10) orificii de din arborele cu came, prin aşezarea alimentare; 11) limbă dedi-alternativă a camelor de O parte şi de rijare a minereului; 12) placă alta a săgeţilor. Pentru evitarea supra- de uzură; 13) ciur; 14) placă solicitării arborelui cu came şi com- de cupru amalgamată; pensarea eforturilor, camele sînt deca- 75) ştempăr (proptea de late între ele prin distanţe unghiulare	lemn),
constante, astfel încît ridicarea şi căderea săgeţilor se realizează într-o anumită ordine (1, 3, 5,
4,	2 sau 1, 4, 2, 5, 3). Fiecare săgeată e echipată cu un opritor, care e o pîrghie, aşezată sub capul de ridicare (manşonul), cînd săgeata trebuie menţinută la o anumită înălţime, în vederea reparaţiilor, a întreţinerii sau a cercetării.
Piua, partea bateriei în care se zdrobeşte minereul, e o piesă monobloc, turnată din fontă, cu baza şi părţile laterale apărate^contra uzurii prin plăci de protecţie. în fundul pivei şi sub fiecare săgeată se găseşte talpa sau nicovala, pe care loveşte sabotul săgeţii. Pe toată lungimea peretelui din faţă al pivei se fixează o sită, care reţine materialul mai mare şi prin care se evacuează materialul fărîmat. Piua se fixează pe o fundaţie de lemn sau de beton cu şuruburi de fixare sau de ancorare.
Axul cu came, de oţel, e aşezat la înălţimea manşoa-nelor şi se sprijină la extremităţi în lagăre. Mişcarea de rotaţie a axului e imprimată de o roată montată la unul dintre capetele
///* Profilul camei.
axului, acţionată de un motor electric cu transmisiune prin curea. Diametrul axului cu came e de 10-**18 cm. Camele sînt piese de oţel în formă de S, fixate pe ax cu ajutorul unor pene. Ele acţionează lateral asupra manşoanelor, imprimîndu-le 'mişcarea de ridicare prin alunecare pe profilul camei. Acţio-nînd lateral, cama dă săgeţii şi o mişcare de rotaţie, ceea ce uniformizează uzura sabotului şi a manşonului. Profilul camei asigură ridicarea continuă a săgeţii, vertical şi cu viteză constantă. înălţimea de ridicare variază între 15 şi 25 cm.
Cadrul e construit aproape totdeauna din lemn. Pe el se fixează lagărele axului cu came, se sprijină conductele cari aduc apa în piuă şi se prind grinzile cari ghidează săgeţile pentru a păstra permanent poziţia verticală. Aceste grinzi, prinse de cadru cu buloane, formează cele două ghidaje ale săgeţilor. Fiecare ghidaj e compus din două grinzi alăturate, cari au între ele găuri prin cari trec şteampurile. Unul dintre ghidaje se montează la 0,5***1 m deasupra pivei, iar al doilea, la 1,6-**2 m de primul.
Apa necesară fărîmării e adusă în piuă prin conducte. Consumul de apă e de 5---20 m3 la tona de minereu fărîmat.
în spatele pivei se găseşte silozul bateriei, construit din lemn şi avînd o capacitate care asigură 1---2 zile de lucru al bateriei. Alimentarea cu.minereu se face printr-un dispozitiv comandat de săgeţi a căror mişcare pe verticală produce deschiderea unor jgheaburi — şi a unui scoc prin care materialul alunecă din siloz în piuă.
Dimensiunile materialului cu care se alimentează şteampurile sînt cuprinse între 0 şi 50 mm, iar o săgeată obişnuită (de 360 kg) are 90---92 de bătăi pe minut.
Gradul de fărîmare al şteampurilor e de ordinul a 50-"100, putîndu-se realiza măcinarea într-o singură treaptă de la
10---40mm la 0,5 mm. în funcţiune de mărimea şi duritatea minereului, de gradul de fărîmare şi de greutatea săgeţilor, productivitatea şteampurilor variază între 1 şi 6 t/24 ore şi săgeată, consumul de energie între 10 şi 20 kWh/t, cel de apă între 10 şi 20 m3/t şi cel de oţel (uzura saboţilor şi nicovalei) între 150 şi 400 g/t.
în cazul minereurilor aurifere se adaugă în piuă mercur, iar pereţii frontali ai acesteia se căptuşesc cu plăci de amalgamare, cari reţin grăunţii mari de aur amalgamat, iar turbureala de la şteampuri trece pe mesele de amalgamare montate în faţa bateriei, sub nivelul sitei, unde, cu ajutorul mercurului, e reţinut şi aurul liber din turbureală.
Avantajul principal al şteampurilor consistă în simplicitatea lor constructivă, investiţii mai reduse, gradul înalt de fărîmare şi posibilitatea realizării amalgamării minereurilor aurifere în însăşi piua şteampului. Din cauza consumului mare de apă, a trepidaţiilor puternice ale fundaţiilor masive, a productivităţii reduse, a cheltuielilor mari la întreţinere, cum şi a personalului numeros de supraveghere, şteampurile sînt pe cale de înlocuire totală prin mori cu bile.
î. Ştearţ, pl. ştearţuri. M/ne: Lampă de mină, portativă, cu flacără deschisă, arzînd cu seu. (Termen minier.)
2.	Stei, pl. şteiurl. Ind. text.: Partea de guler care formează baza gulerului, numită şi călcîiul, şi care serveşte la fixarea acestuia prin coasere de corpul produsului de îmbrăcăminte exterioară şi de corp (deex.: la cămăşi, sacouri, paltoane, etc.).
3.	Ştemuire. 1. Mett., Tehn.: Sin. Matare (v. Matare 2).
4.	Ştemuire. 2. Mett., Tehn.: Sin. Mataj (v.).
5.	Ştemuitor, pl. ştemuitoare. Tehn., Inst. conf.: Sculă de refulare, metalică, în formă de daltă, cu corpul drept sau strîmb, însă cu muchia de lucru boantă (v. fig.)» care se foloseşte la matarea manuală ori mecanizată a îmbinărilor prin nituri ale tablelor (la marginea tablelor îmbinate şi la periferia
4*
Ştepuire
52
capetelor de nit), sau a îmbinărilor cu frînghie gudronată şi cu plumb, a tuburilor de fontă cu mufă, cum şi — uneori — la
r\
li
Ştemuitoare pentru garnituri i tuburi de fontă cu mufă.
Ştergător de geam.
1) motorul ştergătorului; 2) pîrghie de acţionare; 3) paletă; 4) parbriz.
călăfătuirea bordajelor sau a punţilor de lemn ale navelor sau ale îm-barcaţiunilor.
Pentru lucru, ştemuitoarele ma-nualesîntţinutecu mîna, cu muchia boantă pe locul de mătuit, şi sînt lovite cu un ciocan la cealaltă extremitate, iar cele pentru ştemuire mecanizată sînt montate într-un ciocan portativ, de regulă pneumatic.
î. Ştepuire. Ind. piei.: Ansamblu de operaţii privind îmbinarea prin coasere a pieselor de feţe ale încălţămintei.
2.	Ştergar, pl. ştergare. Ind. text.: Sin. Prosop (v.).
3.	Ştergâtor de geam, pl. ştergătoare de geamuri. Transp.: Aparat constituit din una sau din două palete cu muchie ştergătoare de cauciuc şi dintr-un sistem depîrghii articulate, care asigură o mişcare pendulară sau rectilinie alternativă a paletelor, fie prin acţionare manuală, fie prin folosirea unui motor electric sau pneumatic (de putere foarte mică). Şter-gătorul de geam se montează pe parbrizul vehiculelor (v. fig.). astfel încît acesta să poată fi curăţit de picături de ploaie, de zăpadă, de praf, etc. pentru a asigura conducătorului şi, eventual, celorlalţi ocupanţi ai vehiculului, o bună vizibilitate.
Se deosebesc ştergătoare electrice, pneumatice, manuale, etc., după felul energiei de acţionare folosite; Ia ştergătorul electric, motorul e legat în derivaţie la circuitul electric al autovehiculului, iar la ştergătorul pneumatic, motorul e acţionat prin depresiunea de aspiraţie a motorului autovehiculului.
Deoarece durata de funcţionare a unui ştergător de geam e limitată (de ex. numai în timpul ploii), pentru punerea şi scoaterea din serviciu a ştergătoare lor electrice sau pneumatice se foloseşte un întreruptor.
4.	Ştergâtor de noroi. Expl. petr.: Dispozitiv utilizat pentru ştergerea noroiului de pe prăjinile de foraj în momentul extragerii din puţ a garniturii, evitîndu-se prin aceasta desprinderea în bucăţi a noroiului uscat pe prăjini, care căzînd pe podul sondei îngreunează condiţiile de manipulare a paşilor în timpul reintroducerii lor în puţ.
Cel mai simplu ştergător de noroi consistă dintr-o bucată de funie sau un cordon de cauciuc avînd lungimea egală cu cir-cumferenţa prăjinilor, care se înfăşoară sub formă de inel, în jurul prăjinii, şi care e menţinut la un anumit nivel, deasupra mesei, de către sondorul care lucrează la gura puţului în timpul extragerii garniturii din sondă.
Un alt tip de ştergător de noroi, pentru a cărui manipulare nu mai e nevoie de intervenţia lucrătorului sondor, consistă dintr-o placă circulară de^ cauciuc prinsă la margini cu două inele metalice (v. fig. /). în centru, placa de cauciuc are un orificiu corespunzător diametrului prăjinilor de foraj (cu circa 5 mm mai mic decît diametrul exterior al prăjinilor). Diametrul exterior al ştergătorului e mai mare decît diametrul interior al celui mai mare prevenitor de erupţie folosit.
Ştergătorul se introduce peste prăjini (v. fig. II) înainte de extragerea garniturii şi imediat după deşurubarea prăjinii
pătrate. în acest scop se scot pătraţii mari ai mesei rotative, se lasă ştergătorul în jos, pe prăjini se aşază la Ioc pătraţii, iar
II. Ştergător de noroi pentru prăjini, în poziţia de lucru.
/. Ştergător de noroi pentru prăjinile de foraj.
prin greutatea lor şi aderenţa cauciucului la prăjini, ştergătorul ră-mîne fixat sub pătraţii mari ai mesei rotative.
5.	Ştergere. Elt., Te/c..'Operaţie prin care se realizează demagnetizarea (v.) purtătorilor de înregistrări magnetice, astfel încît sa devină posibilă o nouă înregistrare. Această demagnetizare se obţine prin folosirea unui cap de ştergere, care poate fi un magnet permanent sau un electromagnet, şi poate fi realizată pe două căi: prin intermediul unui cîmp continuu, prin intermediul unui cîmp alternativ.
Demagnetizarea cu cîmp continuu consistă în magnetizarea pînă fa saturaţie a fiecărei porţiuni elementare a purtătorului de sunet. în acest scop se foloseşte un cîmp continuu care se realizează fie prin intermediul unui curent continuu care circulă în capul de ştergere, fie prin intermediul unui magnet permanent folosit drept cap de ştergere.
Porţiunea elementară, de inducţie remanentă B , e mag-netizată pînă la saturaţie în timpul în care trece prin întrefier. Ieşind din întrefier, particula păstrează inducţia remanentă Bf, oricare ar fi fost valoarea lui B . Deoarece inducţia remanentă rămîne constantă, nu apare nici o variaţie de flux, iar în capul de redare nu se induce nici o tensiune.
Cîmpul continuu folosit trebuie astfel ales, încît valoarea sa maximă să magnetizeze purtătorul de sunet la saturaţie.
Demagnetizarea cu cîmp alternativ consistă în situarea corpului feromagnetic magnetizat într-un cîmp magnetic alternativ puternic, a cărui amplitudine descreşte continuu în timp tinzînd către zero.
Fiecare porţiune elementară a purtătorului de sunet care intră în întrefier cu o anumită stare magnetică e supusă în timpul străbaterii întrefierului unui cîmp alternativ a cărui amplitudine creşte la început pînă la maximum şi descreşte apoi treptat către zero, din cauza repartiţiei cîmpului în întrefier şi din cauza mişcării purtătorului.
Astfel, fiecare porţiune elementară e magnetizată mai întîi pînă la saturaţie prin cicluri de isterezis crescătoare, iar apoi— parcurgînd cicluri de isterezis descrescătoare— e demagnetizată pînă la zero, stare în care părăseşte întrefierul capului demagnetizant.
Pentru ca demagnetizarea purtătorului de sunet să se realizeze în condiţii cît mai bune, e necesar ca descreşterea amplitudinii cîmpului în întrefier să fie cît mai lină (cu un decre-ment cît mai mic). în acest scop se lucrează cu un cîmp de frecvenţă cît mai mare.
în practică se utilizează un curent de demagnetizare de o frecvenţă cuprinsă între 30 kHz şi 60 kHz.
Ambele metode presupun că purtătorul de sunet e perfect omogen din punctul de vedere magnetic, ceea ce practic nu se realizează şi conduce la apariţia unor zgomote importante. V. şî Magnetofon.
6.	Ştevie. Agr., Bot.: Rumex patientia L. Plantă ierboasă perenă din familia Polygonaceae. Are tulpină erectă, viguroasă, cu ramuri ascendente; frunze mari, cărnoase, de formă
Ştift
53
Ştiinţă
oval-Ianceolată; flori verzui, dispuse în verticile. Creşte spon-'■'tetri, mai ales pe locuri umede şi umbrite. Se poate cultiva, semănîndu-se direct în cîmp, în rînduri. Recoltarea se face primăvara de timpuriu. Se recoltează frunzele fragede, obţi-nîndu-se 60-**80 q/ha. Frunzele, cu gust acrişor-amărui, se folosesc în alimentaţia omului-, gătite ca şi cele de spanac. Sin. Stevie de grădină, Ştevie bună.
1.' Ştift, pl. ştifturi. Ms., Tehn.: Organ de maşină, constituit dintr-o tijă metalică plină sau tubulară avînd diametrul relativ mic şi care serveşte fie la îmbinarea demontabilă sau nedemon-tabîlâ a două elemente de maşină, fie la asigurarea poziţiei relative a acestora şi la restabilirea poziţiei iniţiale, în cazul demontării lor repetate. Ştiftul se introduce, la montare, în două găuri corespunzătoare, din cele două elemente solidarizate în serviciu.
Ştifturi le pline se confecţionează de regulă din materiale cu caracteristici mecanice superioare celor ale pieselor îmbinate, iar cele tubulare, din oţel de arc. în unele cazuri, după prelucrările mecanice ştifturi le sînt supuse la tratamente termice (cementare, căli re).
Ştiftul se verifică la presiune specifică şi la forfecare (în secţiunea determinată de suprafaţa de separaţie dintre cele două elemente asamblate), forţa fiind transmisă între aceste elemente prin suprafaţa laterală a ştiftului. Sin. Spin.
După forma corpului, ştifturi Ie pot fi cilindrice sau conice. Ştifturi le cilindrice pot fi pline sau tubulare. După suprafaţa exterioară, ştifturi le pot fi netede, crestate şi filetate.
După funcţiunea îndeplinită, ştifturile pot fi de asamblare, de centrare şi de siguranţă.
Ştifturile cilindrice pline (v. fig. la şi b) se execută fără teşitură (în general pentru nituire), sau cu teşitură (la 10° şi 30° pentru centrare şi la 45° pentru asamblare).
J
c
lî)
$
f!
I. Ştifturi.
o)	ştift cilindric fără teşitură; b) ştift cilindric cu teşitură; c) ştift cilindric tubular; d) ştift conic cu capete bombate; e) ştift conic cu cap filetat; f) ştift conic crestat pe toată lungimea; g) ştift conic crestat pe o parte din lungime.
Ştifturile cilindrice tubulare (v. fig. / c) au o extremitate teşită şi se execută în forma unei bucşe spintecate pe toată lungimea generatoa-
ti
w
d
rei pentru a se real i-za, datorită elasticităţii, un ajustaj cu strîngere cu găurile în cari se introduce ; ele se folosesc ca ştifturi de asamblare, mai rar pentru centrare. Sin.
Ştift de tensiune.
Ştifturile conice (v. fig. I d) au o co-nicitate de 1 : 50 pe toată lungimea şi capetele sferice (bombate) sau teşite la 45°; ele se folosesc pentru asamblare şi centrare.
Ştifturile conice cu cep filetat (v. fig. / e) se execută cu o porţiune conică (1 : 50) şi cu cealaltă porţiune cilindrică, avînd
II. Ştifturi filetate. a) cu vîrf plat; b) cu vîrf conic*; c) cu cep; d) cu cep şi vîrf conic; e) cu con interior.
extremitatea filetată pentru extragerea ştiftului din gaură. Se folosesc pentru centrare.
Ştifturile crestate (v. fig. / fşi g) sînt ştifturi pline, cilindrice sau conice, şi au de regulă trei rosturi de încrestare pe toată lungimea sau pe o parte a acesteia (ştift-fişă crestat), pentru introducerea cu presiune în gaura sau în găurile respective.
Ştifturile filetate (v. fig. II) sînt cilindrice şi se execută filetate pe toată lungimea. O extremitate e sferică sau cu teşitură, avînd o crestătură pentru şurubelniţă sau un locaş exa-gonal pentru cheie, iar cealaltă extremitate, constituind vîrful, poate fi plată (cu teşitură), conică sau tronconică, cu cep, cu cep şi vîrf conic, cu con interior, etc.
2.	Ştift de ghidare. Ut., Mett.: Sin. Cep de ghidare (v.), Tijă de ghidare.
3.	Ştih, pl. stihuri. 1. Metg.: Gura de scurgere dintr-un cuptor a metalului lichid. (Termen de atelier.)
4.	Ştih.2. Ind. text.: împunsătură care se poate realiza cu acul prevăzut cu fir sau fără fir (fără a coase) ori cu un alt instrument.
5.	Ştiinţa: Sistemul cunoştinţelor umane asupra naturii, societăţii şi gîndirii, cîştigate prin descoperirea legilor obiective^ ale fenomenelor şi explicaţia acestora pe baza acelor legi.
în întregul sistem al cunoştinţelor se disting clase de ştiinţe speciale, fiecare dintre acestea studiind cîte una sau mai multe forme de mişcare a materiei, legate între ele: ştiinţe/e naturii, cari studiază fenomenele din natură, ştiinţe/e sociale, cari studiază fenomenele din societate, şi ştiinţele gîndirii, cari studiază fenomenele de gîndire. Fiecare dintre aceste clase cuprinde mai multe ştiinţe speciale. De exemplu,clasa Ştiinţelor naturii cuprinde: ştiinţele fizice, chimice, biologice, etc.
Ştiinţa apare pe baza necesităţilor practicii sociale, în special ale producţiei materiale, şi se dezvoltă în principal pe baza acestora (sub influenţa creşterii forţelor de producţie şi a dezvoltării relaţiilor de producţie), ca şi pe baza nevoilor interne ale ştiinţei.
Prin posibilitatea de a prevedea fenomenele din natură, pe care o dau, ştiinţele naturii permit punerea forţelor naturii în serviciul vieţii, al societăţii. Din acest punct de vedere au rol deosebit ştiinţele tehnice (ca hidraulica, termotehnica, electrotehnica, etc.), cari studiază fenomenele din natură din punctul de vedere al aplicaţiilor lor în tehnică. Prin fructi-ficările mutuale succesive dintre ştiinţă şi tehnică, prin scurtarea tot mai mare a timpului dintre cucerirea ştiinţifică şi folosirea ei în tehnică şi dintre realizarea progresului tehnic şi folosirea lui pentru noi cuceriri ştiinţifice, s-a accelerat dezvoltarea acestora şi s-a ajuns treptat la revoluţia ştiin-ţifică-tehnică contemporană, ştiinţa, formă a conştiinţei sociale, luînd tot mai mult caracterul de forţa de producţie.
Cercetarea ştiinţifică se numeşte pura, respectiv aplicativa, după cum e întreprinsă pe baza cerinţelor legilor interne de dezvoltare a ştiinţei, respectiv pe baza nevoilor practicii. Cercetarea se numeşte fundamentala, respectiv derivata din aceasta, după cum procedează generalizînd, lărgind cunoaşterea umana,
—	de exemplu din descoperirea de noi legi, — respectiv dedu-cînd, adică pornind de la legi şi sporind informaţia noastră despre comportarea sistemelor cari formează obiectul de studiu. Cercetarea se numeşte teoretica, respectiv experimentala, după cum consista în formarea de ipoteze şi teorii şi stabilirea consecinţelor lor, respectiv în efectuarea de experienţe în vederea îmbogăţirii, pe această cale, a informaţiei asupra stărilor şi fenomenelor.
Trecerea dinspre fiecare specie de cercetare spre cea complementară e progresivă, treptată.
Uneori şi prezentarea unei ştiinţe se numeşte pură, respectiv aplicată, teoretică, respectiv experimentală, după cum e organizată în principal după nevoile sau rezultatele cercetării pure, respectiv aplicate, teoretice, respectiv experimentale: matematici pure, respectiv matematici aplicate, fizică teoretică, respectiv fizică experimentală, etc.
Ştiolnă
54
Ştrecuire
1.	Ştiolnâ, pl. ştioîne. Mine: Sin. Galerie de coastă (v. sub Galerie 5), Galerie la zi. (Termen regional, Transilvania.)
2.	Ştiubei, pl. ştîubeie. 1. Ind. ţâr.: Stup de albine făcut dintr-un butuc găurit.
3.	Ştiubei. 2. Ind. ţâr.: Sin. Budai (v. Budăi 1).
4.	Ştiucâ, pl. ştiuci. Zoo/., Pisc.: Esox lucius L. Specie de peşte formă de apă dulce din familia Esocidae cu dimensiuni medii variind între 30---40 cm lungime şi 0,500--*2 kg (în mod excepţional 80-**150cm şi 6---2.0 kg). Are corpul alungit, puţin turtit lateral, botul turtit în forma unui cioc de raţă, cu gura mare larg despicată, maxilarul inferior mai lung şi înotătoarele dorsală şi anală situate mult spre coadă. Culoarea variază în funcţiune de vîrstă, anotimp şi mediu (natura fundului) de la cenuşiu-verzui, la galben-verde, pe spate, cu laturile marmorate prin dungi transversale.
Forma rezistentă, la maturitate solitară, tipică de ape stătătoare sau curgătoare cu un curent slab din regiunea de şes, colinară şi de deal (urcînd chiar pînă în zona de munte), preferă apele bogate în vegetaţie, unde alege zonele din apropierea malurilor şi marginile stufăriilor, adică punctele de circulaţie ale peştelui mărunt. Bun înotător şi răpitor vorace se hrăneşte cu peşte, broaşte, păsări de apă, etc., vînînd activ în special noaptea. Matură sexual la 3-**4 ani se reproduce timpuriu, imediat după topirea gheţei (februarie-martie). Creşte repede, putînd atinge în condiţii de mediu favorabile chiar în primul an 30 cm lungime şi 400---500 g greutate. Prezintă foarte mulţi paraziţi interni, dintre cari larvele de Botriocephalus, parazite pe ovare, se pot transmite la om, în cazul neînlăturării la consum a ţesutului ovarian.
Se pescuieşte la coteţe, vîrşe, năvod şi sportiv cu undiţa. Cu mare importanţă economică calitativă şi cantitativă, carnea, deşi mai slabă, — conţine 2% grăsimi —, se consumă proaspătă şj sărată. Se pretează la industrializare sub formă de marinate, în vederea creării efectivelor necesare pescuitului la undiţă se cultivă în basine piscicole pretabile (Esociculturo).
5.	Ştiulete, pl. ştiuleţi. Agr.: Coceanul porumbului împreună cu boabele, cu sau fără pănuşele cari îl învelesc.
6.	Ştoagâr, pl. ştoagăre. Ind. piei.: Unealtă de oţel sau de sticlă în formă de cilindru alungit, de lamă de cuţit sau de dublu trunchi de con, folosită la îndreptarea tăişului cuţitului după ascuţire pe piatră abrazivă cu granulaţie fină. Sin. Masat.
7.	Ştoluire. Ind. piei.: Operaţie din procesul de fabricare
a pielii, prin care se urmăreşte să se confere pielii tăbăcite şi uscate moliciune, supleţeşi elasticitate. Operaţia consistă într-o întindere şi alungire a pielii în diferite direcţii prin care fasciculele fibroase lipite prin uscare sînt separate din nou, re-căpătîndu-şi mobilitatea şi alunecarea reciprocă. Ştoluirea e o operaţie practicată în cazul tuturor pieilor fine, al pieilor de mănuşi, de haine, de căptuşeli şi al tuturor pieilor cro-mate pentru feţe de încălţăminte. — în unele cazuri, cînd pieile sînt mici şi subţiri, operaţia se efectuează manual. Pentru acest mod de lucru există două posibilităţi:	pielea poate să fie
fixată printr-un dispozitiv oarecare, întinderea şi alungirea ţesuturilor dermice efectuîndu-se pe partea cărnoasă cu ajutorul unui disc ascuţit care în a-celaşi timp curăţă şi fibrele aderente pe carne; cuţitul de ştoluit e fixat într-un dispozitiv de lemn numit scaun
de ştoluit, peste care pielea se trage manual, la nevoie mărindu-se forţa cu ajutorul genunchiului. Acest mod de lucru se mai practică în special în cazul pieilor de mănuşi.*— Celelalte piei se ştoluiesc cu maşini echipate cu două braţe cari efectuează o mişcare alternativă, comandată de un mecanism bielă-manivelă, deschizîndu-se la înaintare astfel, încît pielea să poată fi introdusă între ele, respectiv poziţia ei să fie schimbată, şi închizîndu-se la mişcarea de retragere, asemenea deştelor maxilare. La extremităţi braţele sînt echipate cu capul de ştoluire (v. fig.). Acesta consistă, la braţul superior, dintr-o placa frontală 6 de fibră, montată vertical sau uşor înclinată înainte, urmată de 1***3 cilindre de apăsare 5, de cauciuc sau de ebonită, cari se rotesc liber, iar la braţul inferior, dintr-un număr (variabil) de cuţite metalice ştoluitoare (2 şi 3), corespunzătoare numărului de intervale dintre rolele de apăsare, în cari pătrund mai mult sau mai puţin adînc, după reglarea maşinii, la închiderea braţelor. Pielea, fixată cu o clemă la partea anterioară a mesei de lucru, e prinsă între cilindrele de apăsare 5 şi cuţitele ştoluitoare 2 şi 3, cari în mişcarea lor de retragere desfac, întind şi relaxează ţesuturile dermice, realizînd ştoluirea. Ajunse la punctul mort posterior, braţele se deschid; concomitent şi automat se desprinde clema de fixare a pielii, astfel încît, în timp ce braţele efectuează cursa de înaintare, pielea poate fi mutată, ştoluirea întregii suprafeţe a pielii realizîndu-se pe fîşii succesive. Productivitatea maşinii de ştoluit e de circa 350 de piei mari în opt ore. Pe lîngă această maşină clasică de ştoluit s-a reintrodus o maşină bazată pe un principiu mai vechi, dar într-o construcţie recentă, care realizează ştoluirea întregii suprafeţe a pielii într-o singură mişcare, asemănător cu maşina de şeruit, făţuit sau întins. — Pentru ştoluirea pieilor fine cu suprafaţă mică, cum şi pentru ştoluirea marginilor şi a picioarelor pieilor mari se folosesc maşini speciale, alcătuite dintr-o roată îngustă pe circumferenţa căreia sînt montate cuţite semicirculare de ştoluit.
8.	Ştraif, pl. ştraifuri. Tehn., Poligr.: Bandă de hîrtie, de carton sau de material textil ori tricotat, cu lăţimea mică faţă de lungime. Ştraiful de hîrtie sau de carton e folosit în poligrafie, mai ales la legătorie. El se taie special sau de obicei rezultă atunci cînd colile de hîrtie sau de imprimate se rotunjesc (taie) la formatul cerut. Sin. Şuviţă.
9.	Ştrand, pl. ştranduri. 1. Gen., Geogr.: Malul care mărgineşte o apă (rîu, lac, mare). ♦
10.	Ştrand. 2. Arh., Urb.: Ansamblu sportiv, cu caracter nautic, constituit din: o întindere de apă în care se poate înota, şi care poate fi un basin artificial (piscină), un lac, un curs de apă sau marea, o plajă pentru expunere la soare, constituită fie din nisip (aflat pe loc sau adus de la distanţă), fie dintr-o pardoseală de dale naturale sau artificiale, •— şi diverse construcţii pentru deservirea publicului (cabine de dezbrăcare, adăposturi, bufete, post medical, etc.). Var. Ştrand.
11.	Ştreang, pl. ştreanguri. 1. Ind. ţâr. V. sub Şleau 1.
12.	Ştreang. 2. Tehn. mii.: Bucată de frînghie, de lungime mică (circa 1 m), folosită în lucrările de poduri militare de lemn, la asigurarea elementelor componente contra desfacerii.
13.	Ştrecuire. Ind. piei.: Operaţie din procesul de prelucrare a pieilor prin care se urmăreşte îndepărtarea parţială a ţesutului conjunctiv subcutan, a resturilor de carne şi de grăsime aderente pe partea cărnoasă a pieilor înaintea, în cursul sau imediat după înmuiere. Ştrecuirea se efectuează în scopul de a crea condiţiile necesare pentru ca substanţele chimice folosite la înmuiere, la coleire şi la cenuşărire să acţioneze uniform. — Pieile mici se ştrecuiesc manual pe cîşlâu cu ajutorul unui fier special în patru muchii ascuţite, prevăzut cu două mînere laca-pete. — Pieile mai mari se ştrecuiesc cu o maşină de construcţie asemănătoare cu a maşinii de şeruit. La această maşină, pielea se aşază pe cilindru l-suport 2 cu diametru mare, îmbrăcat în
Schema capului de ştoluire al maşinii de ştoluit. f) piele; 2) cuţit posterior de ştoluire ; 3) cuţit anterior de oţel; 4) braţ inferior de ştoluire; 5) cilindru de cauciuc de apăsare; 6) placă frontală;
7) braţ superior de ştoluire.
Strună
55
Şubler
Schema maşinii de ştrecuit.
1) piele; 2) cilindru-suport; 3) cilindre transportoare riflate; 4) cilindru cu cuţite; 5) piatră de şlefuit; 6) suport al pietrei de şlefuit.
cauciuc, care, prin apăsarea pedalei, se ridică, închizînd maşina şi împingînd pielea către cilindrul cu cuţite 4. Pielea e trasă din maşină de două cilindre transportoare riflate 3, împreună cu cilindrul-suport 2, concomitent cu ştrecuirea care se realizează de către cilindrul cu cuţite în rotaţie rapidă. Maşina nu*trebuie să fie strînsă prea tare, deoarece efectul nu trebuie să fie echivalent cu o şe-ruire (v.). Cilindrul 4 e echipat cu cuţite spirale de oţel montate de la mijlocul cilindrului alternativ spre dreapta şi spre stînga. Lăţimea normală de lucru a maşinii de ştrecuit e de 1800‘“2700 mm, productivitatea 500-•-800 de piei în opt ore, puterea motoarelor electrice 17---50 kW (v. fig.).
1.	Ştrunâ, pl. strune. Nav.: Sin. Legătură pentru arbori (v. sub Legătură 5).
2.	Stup, pl. ştupurl. Ind. piei.: Ornament în formă de zimţi dispuşi la distanţe uniforme pe partea superioară a ramei încălţămintei.
3.	Ştupuire. Ind. piei.: Operaţie prin care se ornamentează partea superioară a ramei încălţămintei. Ştupuirea se realizează mecanic sau manual.— Ştupuirea manuala se realizează cu o unealtă încălzită cu care se presează marginea ramei anterior coaserii tălpii, obţinîndu-se o serie de şanţuri cu profil triunghiular, la distanţe egale, perpendicular pe marginea ramei; la coasere, orificiile în cari se realizează coaserea se fac în dreptul şanţurilor, fie din şanţ în şanţ, fie din două în două şanţuri, funcţiune de mărimea pasului cusăturii şi de distanţa dintre şanţuri. — Ştupuirea mecanica se realizează la o maşină de ştupuit care produce şanţuri perpendiculare pe marginea ramei prin deplasarea încălţămintei în faţa uneltelor lucrătoare ale maşinii. Această operaţie se aplică de regulă în cazul încălţămintei cu marginea tălpii înguste (şnit închis). Operaţia poate fi executată şi pe ramă, anterior fixării ei pe încălţăminte. Var. Ştupuit.
4.	Ştupuit, maşina de Ind. piei. V. sub Ştupuire.
5.	Şturţ, pl. şturţurl. Metg.: Produs intermediar în procesul de laminare a tablei, constituit din laminatele cu minimum de grosime cari se pot obţine la laminarea platinelor. Şturţu-rile sînt dublate, o dată sau de două ori, la dublor (v.), individual sau cîte două şturţuri suprapuse, formînd pachete cu două, patru sau opt foi şi cari ajung astfel suficient de groase pentru a putea fi laminate în continuare în tablă, după ce au fost încălzite. (Termen de uzină.)
6.	Ştuţ, pl. ştuţuri. Geot.: Tub de oţel cu pereţi subţiri care serveşte la luarea probelor neturburate de pămînt. Obişnuit, ştuţurile au diametrul de 10*• *12 cm şi lungimea pînă la 40 cm. La un capăt, ele sînt echipate cu un filet interior sau mai adeseori exterior, pentru a fi înşurubate la dispozitivul de luat probe sau la geală (v.). La celălalt capăt, ele sînt ascuţite, pentru a uşura pătrunderea în teren şi a evita turburarea structurii probei.
7.	Ştuţuire. Ind. piei.: Operaţie din procesul de prelucrare a pieilor, prin care se îndepărtează părţile marginale nefolositoare, cu ajutorul foarfecelor sau al cuţitelor. Ştuţuirea se repetă în cursul procesului tehnologic ori de cîte ori modificările părţilor marginale ale pieilor stînjenesc efectuarea operaţiilor cari urmează, cum şi înainte de sortarea finală, Var. Ştuţuit.
8.	Şubâ, pl. şube. Ind. text.: Obiect de îmbrăcăminte (haină) larg şi lung, de postav gros (aba, dimie), cu guler mare de blană, căptuşit cu blană şi purtat, în special, de bărbaţi,
la anumite locuri de muncă (paznici, vînători, grăniceri, etc.), în anotimpul răcoros.
9.	Şuber, pl. şubere 1. Mine: Dispozitiv în formă de pîlnie, cu registru de închidere la partea cu secţiunea mai mică, montat la capătul inferior al unui rostogol, pentru a permite încărcarea vagonetelor, putînd fi deschis şi închis cu uşurinţă şi permiţînd astfel trecerea cantităţii de material voite.
10.	Şuber. 2. Tehn.: Sin. Registru plan (v. sub Registru 2).
11.	Şubler, pl. şublere. 1. Tehn.: Instrument de măsură mecanic (v. fig. /), pentru lungimi, cu citire directă a valorii
/W14
ÎZ
3-C
13
10 11
'VI
7	9	10	11
I. Şubler universal cu precizia de citire de 0,02 mm.
1)	riglă; 2) ciocul scurt al riglei; 3) ciocul lung al riglei; 4) cursor; 5) ciocul scurt al cursorului;
6)	ciocul lung al cursorului; 7) vernier; 8) şurub de calare a cursorului; 9) şurub micrometric; 10) piuliţă; 11) cursor al dispozitivului de avans fin;
12)	şurub de calare a dispozitivului de avans fin;
13)	tijă de adîncime; 14) suprafaţă de măsurare.
lungimii măsurate, cu ajutorul unui marcaj sau al unui vernier, executate pe un cursor care alunecă pe o riglă, care e gradată (de obicei în milimetri).
Un şubler e caracterizat prin precizia sa de citire (0,10,
0,05 sau 0,02 mm) — dată de vernierul folosit — şi prin limita sa superioară de măsurare— dată de lungimea porţiunii gradate a riglei (de ex. 200 mm). Şublerele cu precizia de citire de
0,05 şi 0,02 mm, mai rar cele cu precizia de 0,1 mm, sînt echipate cu un dispozitiv de avans fin, compus dintr-un cursor şi un şurub micrometric, cu piuliţa sa, pentru potrivirea cît mai exactă a poziţiei ciocurilor cursorului, corespunzător dimensiunii măsurate.
Eroarea de măsurare e cuprinsă între ±0,02 şi ±0,15 mm, după precizia şi limita sa superioară de măsurare; ea se dato-reşte, în principal, erorilor de divizare ale gradaţiilor riglei şi vernierului, abaterii de rectilinearitate a feţei de ghidare a riglei, abaterii de perpendicularitate a feţelor de măsurare ale ciocurilor pe faţa de ghidare a riglei, spaţiului (luminii) dintre feţele de măsurare plane ale ciocurilor lungi, cînd acestea sînt alăturate, abaterii de la forma geometrică corectă a feţelor de măsurare, jocului dintre cursor şi riglă şi jocului dintre şurubul micrometric şi piuliţa lui.
Şublerul se execută, de obicei, din oţel carbon de calitate, din oţel aliat de construcţie sau din oţel de scule.
Se construiesc diferite tipuri de şublere, corespunzătoare utilizării lor, cum sînt următoarele:
Şubler universal: Şubler folosit la măsurări curente de lungimi, la uzinarea pieselor, constituit dintr-o riglă gradată şi un cursor (de regulă cu vernier), echipate ambele fie cu cîte un singur cioc lung—cu una ori cu două feţe de măsurare (de regulă, una plană şi una cilindrică) — fie cu cîte un cioc lung — cu una ori cu două feţe de măsurare — şi un cioc scurt fasonat în formă de diedru isoscel ascuţit, cu faţetă la muchia liberă; unele şublere sînt echipate şi cu o tijă subţire, pentru măsurarea adîncimii cavităţilor (V. fig. /). Sin. (abreviat) Şubler; Sin. (impropriu) Picior cu culisă,
Şubler
56
Şubler de trasat
li.
a) măsurarea dimensiunilor exterioare,
La măsurarea dimensiunilor exterioare (v. fig. 11 a), se cuprinde piesa de măsurat între ciocurile lungi ale şublerului, astfel încît feţele de măsurare plane ale acestora să fie în contact cu feţele exterioare cari limitează dimensiunea măsurată.
Dimensiunile interioare se măsoară, fie prin introducerea ciocurilor lungi în cavitatea respectivă, astfel încît feţele de măsurare cilindrice ale acestora să fie în contact cu feţele interioare cari limitează dimensiunea măsurată (v. fig. II b), fie cu ajutorul ciocurilor scurte, executate special pentru
aceste măsuri (v. fig. II a). în primul caz trebuie să se adauge, la valoarea citită pe vernier şi pe rigla gradată a şublerului, suma grosimilor celor două extremităţi cu feţe cilindrice ale ciocurilor lungi, cînd acestea sînt alăturate (la şublerele mici, aceasta se execută de 10 mm, iar la cele mijlocii şi mari, de
20,	30 sau 40 mm).
Adîncimile se măsoară prin introducerea tijei de adîncime în cavitatea a cărei adîncime se măsoară^(v. fig.
II	a), astfel încît suprafeţele frontale ale riglei şi tijei de adîncime să se rezeme pe suprafeţele cari mărginesc adîncimea măsurată. Feţele de măsurare ale ciocurilor scurte (v. fig. I), mai rar cele ale ciocurilor lungi, se pot executa în formă de d iedru ascuţit, pentru măsurareade filete, gîtuiri, etc.
Şubler de adîncime: Şubler folosit numai la măsurarea adîncimilor, compus din o riglă gradată mai îngustă decît cea a şublerelor obişnuite şi care nu e echipată cu cioc, şi din un cursor cu două ciocuri egale şi simetrice, dispuse în formă de T (v. fig. III).
Măsurarea se efectuează prin rezema-rea feţelor de măsură ale cursorului pe faţa frontală a cavităţii, urmată de împingerea tijei pînă cînd ajunge în contact cu fundul sau cu pragul a cărui adîncime trebuie determinată.
Şubler de modelier: Şubler folosit de modelier (v. Modelier 1) la măsurarea pieselor componente pentru executarea modelelor şi a cutiilor de miez, cum şi la măsurarea dimensiunilor acestor piese. Se execută cu patru scări, şi anume: scara normală (cu diviziuni în centimetri şi milimetri); scara pentru retragere de 1%, pentru piese de fontă; scara pentru retragere de 1,25-‘-1,5%, pentru piese de oţel; scara pentru retragere de 1,5-“2,5%I pentru piese de aliaje neferoase.
Şubler pentru roţi dinţate: Şubler folosit la măsurarea grosimii dinţilor roţilor de angrenaje, compus din două rigle gradate, perpendiculare una pe alta şi formînd corp comun, şi pe cari alunecă două cursoare cu vernier, echipate fiecare cu dispozitiv de avans fin; una dintre rigle e prelungită cu un
cioc fix —formînd un T cu cealaltă riglă—şi care are suprafaţa de măsurare plană, iar cursorul celeilalte rigle are un cioc de măsurare mobil, dispus simetric faţă de primul. Pe cursorul
primei rigle e fixată
A
adîncimilor; b) măsurarea dimensiunilor interioare, cu ciocurile lungi.
,5
				^ 2
		4		
	o o		ş o - o	
		J		i		
10
T
10'
o	rigletă, deplasa-bilă odată cu acesta (v. fig. IV).
Precizia de citire pe ambele rigle e, de obicei, de 0,02 mm.
Măsurarea grosimii dinţilor se face pe arcul de divizare al roţii dinţate, cu muchiile rectilinii ale celordouăciocuri, iar valoarea gros im ii măsurate se citeşte pe rigla care constituie coada T-ului, cu ajutorul vernierului
cursorului corespunzător. Pentru ca măsurarea să se facă pe arcul de divizare, se deplasează cursorul de pe talpa T-ului pînă cînd suprafaţa frontală de măsurare a rigletei se aşază, faţă de muchiile de măsurare ale ciocurilor, lao distanţă h egală cu înălţimea capului dintelui a cărui grosime se măsoară. Trebuie să se
Măsurarea cu şublerul.
a dimensiunilor interioare (cu ciocurile scurte, speciale) şi
III. Şubler de adîncime.
1) riglă; 2) cursor; 3) talpă cu două ciocuri; 4) vernier; 5) cursor al dispozitivului de avans fin; 6) şurub de calare a vernierului; 7) şurub de calare a dispozitivului 5; 8 şi 9) şurubul şi piuliţa dispozitivului de avans fin; 10 şi 10') feţe de măsurare.
IV. Şubler pentru roţi dinţate.
1 şi 2) rigle gradate; 3 şi 4) cursor; 5) cioc fix; 6) cioc mobil; 7) rigletă mobilă solidară cu cursorul 4; 8 şi 9) muchii de măsurare; 10) suprafaţă plană de măsurare a rigletei 7; 11) roată dinţată; R(j) raza cercului de divizare; Sx) grosimea dintelui, măsurată după coarda cercului de divizare; hx) înălţimea dintelui de la cercul exterior pînă la coarda cercului de divizare.
ţină seama că, la această măsurare, determinarea valorii grosimii dintelui nu se face pe arcul cercului de divizare cuprins de dintele respectiv, ci pe coarda acestui arc.
î. Şubler. 2. Mş., Mett.: Sin. Şubler universal (v. sub Şubler 1).
2.	Şubler de trasat. Ms.f Tehn.: Sin. Paralel cu tijă gradată (v. sub Paralel 2).
Şufan
57
Şuncă
1.	Şufan, pl. şufane. Pisc.: Ghionder de brad folosit ca unealtă*auxiliară în pescuitul cu năvodul. Are capătul inferior ascuţit pentru a putea intra în fundul basinului piscicol, iar cel superior mai subţire, străbătut de 5---6 orificii, prin cari se poate trece cîte un cui de lemn, de dimensiuni mari, ale cărui capete servesc drept mîner. La 25—30 cm deasupra capătului ascuţit, şufanul are fixat un semicerc metalic, cu o uşoară turtire la partea inferioară, în care intră camăna.
Şufanele sînt utilizate pereche, la pescuitul cu năvodul, fiind manipulate de doi şufănari (v.), cari le înfig alături, cu semicercurile metalice în afară, fixînd sub ele cameneie de la ambele cri le, la încrucişarea acestora. Astfel, se menţine camăna bine lipită de fund, în timpul scoaterii năvodului din apă, poziţie în care ieşirea peştelui din toană e împiedicată.
Lungimea şufanelor e proporţională cu adîncimea apei în care se pescuieşte şi natura fundului.
2.	Şufânar, pl. şufănari. Pisc.: Pescar năvodar care în timpul pescuitului manevrează şufanul. Şufănarul, la scoaterea năvodului din apă, stă în picioare pe podina dintre cele două bărci şi manevrînd şufanul menţine camăna bine lipită de fundul apei, în toana deschisă, împiedicînd astfel ieşirea peştelui.
în majoritatea cazurilor, pentru mai multă siguranţă, pentru fiecare crilă se utilizează cîte un şufănar, deci doi şufănari pentru un năvod. în funcţiune de specificul solului (tare sau mîlos), şufănarul înfige mai adînc sau mai puţin adînc şufanul.
3.	Şuhov, căldare de abur ^ cu corp vaporizator, Ter-mot.: Căldare de abur cu corp vaporizator vertical, echipat cu o cutie mare de foc străbătută transversal la partea superioară de două fascicule de ţevi de apă, cu diametru mic (51/46-75/70 mm) cele două fascicule au axele ortogonale, iar ţevile sînt înclinate cu 5•••7°faţă de orizontală (v. fig.). încărcarea specifică a suprafeţei de încălzire e de 25 kg/m2h ; randamen-tul căldării fără supra-încălzitor atinge valoarea de circa 55%. Cînd condiţiile de exploatare
o	permit şi cînd debitul de abur e continuu, căldarea se echipează uneori cu supraîncălzitor de abur.
4.	Şuhov, câldare de abur ~ cu ţevi de mica înclinaţie. Termot.: Căldare de abur acvatubu Iară cu circuit închis şi cu circulaţie naturală(v.sub Căldare acvatubu Iară), echipată cu ţevi de apă de mică înclinaţie (panta 1 : 5). Se deosebeşte de tipurile uzuale prin construcţia camerelor de apă, compuse din cîte două sau trei elemente cilindrice scurte (numite capete) suprapuse, închise cu capace bombate (fixate prin şuruburi) şi asamblate între ele prin flanşe strînse cu şuruburi (v. fig.). La fiecare secţiune sînt legate, prin mandrinare, cîte 28 de ţevi de apă.
Camerele de apă sînt racordate direct la un tambur colector longitudinal, constituind, împreună cu acesta, o baterie. Căl-
Căldare de abur verticală Şuhov, cu ţevi de apă cu diametru mic.
1) corp vaporizator; 2) ţevi de apă; 3) cutie de foc.
darea se compune din mai multe baterii alăturate, legate între ele prin cîte un colector de abur şi un colector de nămol, transversale. A-cest tip de căldare a fost conceput, la sfîrşitul secolului trecut, pentru construirea din elemente standard, permi-ţînd uzinarea în serie decăldări cu suprafeţe de încălzire pînă Ia310m2.
Pentru suprafeţe de încălzire mai m ar i (pînă la 760 m2) se construieşte căldarea Şuhov modificata de Berlin, cu un singur tambur colector transversal, şi echipată cu ţevi fierbătoare avînd înclinaţie mai mare decît la tipul obişnuit (panta
1	: 2), numită şi căldare Şuhov-
ieri i n.
Detaliul camerei colectoare, din elemente, la căldarea de abur Şuhov cu ţevi de mică înclinaţie.
1) colectorul de apă şi de abur al căldării; 2) element (cap) de cameră colectoare; 3) fascicul de ţevi de apă (28 de bucăţi).
5.	Şuhov-Berlin, câldare de abur^. Termot.: Sin. Căldare Şuhov, cu un tambur (colector transversal). V. sub Şuhov, căldare de abur cu ţevi de mică înclinaţie.
6.	Şuieraturi. Telc.: Perturbaţii electromagnetice produse de obicei prin interferenţă (v. sub Perturbaţii electromagnetice) şi percepute la recepţie sub aspectul unor fluierături.
7.	Şular, pl. şulare. 1. Ind. text.: Cusătură provizorie (v. Sa ia).
8.	Şular. 2. Ind. text.: Aţă albă slab torsionată destinată cusăturilor provizorii efectuate manual.
9.	Şulârit. Ind. text.: Operaţie manuală de efectuare a cusăturii provizorii cu aţă albă.
10.	Şulean, pl. şulene. Mine: Sin. Ciocan uşor de mină (v. sub Ciocan 1), Fistău.
11.	Şuleanâ.Mine: Totalitatea găurilor de mină, perforate manual şi dirijate în sus, în frontul de înaintare al unei galerii (v. Galerie 5) pentru realizarea rupturilor prealabile (a sîm-burilor) în formă de pană asimetrică de la tavan. Găurile în şuleană se folosesc la săpăturile de lucrări orizontale sau înclinate, în special în exploatările de minereuri.
12.	Şunca, pl. şunci. Ind. alim.: Afumătură de porc, preparată din pulpă sărată şi afumată. Se poate prelucra sub formă de şuncă cu os, şuncă presată sau şuncă la cutie.
Şunca cu os se prepară din pulpe provenite de la porci din rasele de carne. După fasonare se sărează cu un amestec de sare, azotat de sodiu şi zahăr. Durata sărării e de 20 de zile, după care se zvîntă şi se afumă cu fum rece. Produsul astfel preparat are o durată de conservare de 5***6 luni.
Şunca presata se prepară din pulpe şi spete de porc sărate, afumate şi apoi fierte în forme-prese. Sărarea se face prin injectarea saramurii în artera femurală. Şunca injectată se ţine apoi în saramură patru zile, după care se scurge şi se afumă, fie la temperatura de 60° timp de 2-**3 ore, fie la 20° timp de 12—14 ore. După afumare, sau numai după sărare, dacă produsul nu se afumă, şunca se dezosează şi apoi se intro-
Şungit
58
Şurub
d O C
I. Şuruburi de fixare, a) şurub de trecere; b) şurub de trecere cu ambele capete filetate; c) tijă filetată cu piuliţe; d) şurub înecat; e) şurub-prizonier (prizon).
duce în forme, se presează bine cu capacul. Se fierbe în abur sau în cazane deschise, la temperatura de 75*“80°, timp de 50 de minute pentru fiecare kilogram de şuncă. După fierbere se răceşte şi apoi se scoate din prese, se fasonează şi se ambalează pentru livrare.
Şunca în cutie e o semiconservă de carne care se prepară ca şi şunca presată, cu diferenţa că, după dezosare, se introduce în cutii, cari se presează cu o presă mecanică, apoi se închid sub vacuum, după ce s-a introdus în cutie şi o anumită cantitate de gelatină. Tratamentul termic se face prin pasteu-rizare în celule de fierbere în abur, la început la temperatura de 100° timp de 25 minute şi apoi la 80° timp de 45 minute. După aceasta se răcesc, se ţin 20 de zile la temperatura de +6° pentru maturare, după care sînt gata pentru livrare. Produsul finit se ţine în continuare în depozit răcit, timp de maximum trei luni. Pasteurizarea se poate face şi în cazane deschise sau chiar în autoclave, staţionare sau rotative.
1.	Şungit. Petr. V. Shungit.
2.	Şunt, pl. şunturi. E/t. V. Shunt.
3.	Şurub, pl. şuruburi. Tehn,, Mş,: Organ de maşină de forma unei tije, de regulă cilindrică, filetată pe toată lungimea sau pe o porţiune, cu sau fără cap la o extremitate.
După funcţiunea pe care o îndeplineşte, şurubul poate fi de fixare (strîngere), de măsură, de reglare sau de transmitere şi de transformare a mişcării şi a forţei (şurub de mişcare şi forţă).
Şurub de fixare:
Şurub care serveşte la asamblarea demontabilă a două sad a mai multor piese, fie prin înşurubarea şurubului în una dintre piese, fie prin folosirea de piuliţe în cari se înşurubează şurubul. îmbinările prin şuruburi, sînt asigurate prin forţă, datorită presiunii de înşurubare (efect de îm-pănare).
Asamblarea se face cu şurub de trecere, dacă şurubul, care are cap la una dintre extremităţi şi filet la cealaltă, solidarizează piesele prin trecerea tijei prin găuri netede practicate în acestea şi prin înşurubarea unei ^ piuliţe pe porţiunea file- ± tată (v. fig. I a). Asam- \ blarea se face cu şurub de trecere cu doua capete filetate, dacă şurubul nu are cap şi e filetat la ambele extremităţi, asamblarea pieselor făcîndu-se cu ajutorul a două piu-
I	iţe înşurubate pe aceste extremităţi (v. fig. / b).
Dacă în această situaţie f i letu I se execută pe toată lungimea tijei, avem un şurub de trecere constituit dintr-o tijă filetată cu piuliţe (v. fig. / c). Asamblarea se face cu şurub înecat, dacă şurubul are cap la o extremitate şi asamblează piesele prin înşurubarea extremităţii opuse care e filetată într-o gaură filetată practicată într-unadin piesele asam-
•f ' ........-i ~î* "O"
m
//. Şuruburi de fixare.
o) şurub cu cap exagonal, filetat pe o porţiune a tijei; b) şurub cu cap exagonal, filetat pe toată lungimea tijei; c) şurub cu cap pătrat; d) şurub cu cap pătrat prevăzut cu guler; e) şurub cu cap pătrat mic; f) şurub cu cap tronconic înecat; g) şurub cu cap înecat şi cu nas; h) şurub cu cap înecat şi cu gît pătrat; ;') şurub cu cap semirotund şi cu nas; j) şurub cu cap bombat şi cu gît pătrat; k) şurub cu cap-ciocan şi cu gît pătrat; /) şurub cu cap în formă de ochi; m) şurub fără cap; n) şurub cu cap exagonal, cu scaun de aşezare şi gît de ghidare; o) şurub cu cap bombat şi gît striat.
blate (v.fig. I d). Dacă şurubul are ambele extremităţi filetate, dintre cari una se înşurubează într-o gaură filetată, practicată într-unadin piesele asamblate, iar cealaltă extremitate trece liber printr-o gaură străpunsă netedă practicată în cealaltă piesă (sau găuri practicate în celelalte piese), solidarizarea pieselor făcîndu-se cu ajutorul unei piuliţe înşurubate pe capătul filetat liber, şurubul se numeşte şurub-prizonier (v. fig. / e) sau prizon (v.).
După forma capului, condiţionată fie de posibilitatea de aşezare a şurubului în asamblare, fie de modul de strîngere a şurubului (cu cheie deschisă, cu cheie tubulară, cu şurubelniţă, etc.), se deosebesc: şuruburi cu cap poligonal, care poate fi exagonal (normal, mic, cu scaun de aşezare, cu adîncitură, cu una sau mai multe găuri, etc.), pătrat (normal, mic, cu guler, etc.), triunghiular (cu guler), etc.; şuruburi cu cap rotund, care poate fi cilindric, cilindric bombat, bombat, semirotund, aplatisat, înecat, semiînecat, etc.; şuruburi cu alte forme de capete, ca, de exemplu, cu cap ciocan, cu cap T aplatisat (cu teşituri plane), cu cap T cilindric, cu cap fluture, cu cap canelat, cu cap striat, cu cap striat cu guler, cu cap ochi, cu cap inel, etc.
După poziţia capului faţă de piesă, şurubul poate fi cu cap aparent (proeminent), cu cap semiînecat, sau cu cap înecat.
Pentru a împiedica rotirea şurubului în găurile din piesele asamblate se folosesc şuruburi cu gît (pătrat, striat, sau creponat), şuruburi cu nas (unul sau mai multe) şi şuruburi cu ghimpe sub cap.
Şurubul poate fi antrenat în mişcarea de înşurubare prin forma adecvată a capului (exagonal, pătrat, triunghiular), prin una sau mai multe găuri executate în cap, prin crestătură simplă sau în cruce, prin o cavitate de formă exagonală, coaxială cu tija şurubului, executată în cap, prin striuri, etc.
Tija şurubului poate avea diferite forme, după utilizarea lui. De regulă e cilindrică, mai rar conică (şurub conic). Tija
cilindrică se execută, în general, pe toată lungimea la ace laş diametru, avînd filetată o porţiune sau toată lungimea. Tija şurubului poate avea şi porţiuni de diametri diferiţi, pentru a nu se prelucra precis toată lungimea sa.
Porţiunea netedă a tijei poate avea acelaşi diametru, mai mic sau mai mare decît diametrul exterior al fi letu lui. Tijele şuruburilor supuse la solicitări variabile sau la şocuri repetate se fac, de cele mai multe ori, cu porţiunea netedă a tijei la un diametru egal cu diametrul interior al fi letu Iu i, pentru a obţine o arie constantă a secţiunii transversale în lungul tijei.
Porţiunea filetată a şurubului se poate executa cu filet metric (normal sau fin de diferite grade), cu filet în ţoii, cu filet trapezoidal, cu filet dreptunghiular, cu filet pentru tablă, cu filet pentru lemn, etc.
Şuruburile de fixare se execută de obicei cu un singur început.
Şurub
59
Şurub
Vîrful şurubului se poate executa plat, plat cu teşitură, bombat, conic, tronconic, cu con interior, cu cep (normal, gîtuit, bombat, tronconic), etc., şi poate prezenta sau nu o gaură transversală pentru şplint de siguranţă. De regulă vîrful nu se execută plat, pentru a se permite un atac uşor al sculei de taiere a filetului şi o înşurubare uşoară în piuliţă.
După calitatea suprafeţelor şi precizia de prelucrare, şuruburile pot fi uzuale (numite impropriu şi brute), semi-precise şi precise. în construcţia de maşini, se folosesc mai mult şuruburile semiprecise.
Clasificarea şi numirea şuruburilor din punctul de vedere al formei şi al dimensiunilor se fac după elementele constructive componente (forma capului, a vîrfului, etc.), de exemplu (v. fig. //): şurub cu cap exagonal, şurub cu cap exagonal filetat pînă sub cap (filetat pe toată lungimea tijei), şurub cu cap pătrat, şurub cu cap pătrat şi guler, şurub cu cap pătrat mic, şurub cu cap tronconic înecat, şurub cu cap înecat şi nas, şurub cu cap înecat şi gît pătrat, şurub cu cap semirotund şi nas, şurub cu cap bombat şi gît pătrat, şurub cu cap-ciocan cu gît pătrat, şurub cu ochi, şurub fără cap (tijă filetată la un capăt).
Din punctul de vedere al mărimii şurubului, se deosebesc: şuruburi de mărime normala şi şuruburi mici, folosite în mecanica fină (v. fig. III), De cele mai multe ori, acestea din
f	g	h
1		
=		
I	1	
m
-frl
=3> €
/
Din punctul de 'vedere al materialului în care se înşurubează, se deosebesc: şuruburi pentru materiale dure (oţeluri, fonte, alămuri, anumite mase plastice, etc.) şi şuruburi pentru materiale moi. Şuruburile pentru materiale moi (plumb, lemn, etc.) au filet special, în general triunghiular (la 60°), cu pas mare, pentru ca să prindă cît mai mult material între spire. Gaura în care se înşurubează şurubul se execută netedă, cu diametrul aproximativ’egal cu diametrul interior al filetului şurubului, iar fi Jetul său e tăiat de şurub, pe măsura introducerii acestuia. Şi aceste şuruburi se execută în diferite forme şi dimensiuni (v. fig. IV). La aceste şuruburi, de regulă, fundul filetului prezintă o uşoară conicitate pe toată lungimea sa.
III. Şuruburi pentru mecanica fină.
o)	cu cap exagonal: b) cu cap cilindric; c) cu cap cilindric mare; d) cu cap bombat; e) cu cap bombat mare; f) cu cap semisferic; g) cu cap înecat; h) cu cap semiînecat; f) cu cap cilindric cu gaură exagonală, pentru cheie; j) cu cap cilindric, cu două teşituri pentru cheie, şi cu guler; k) cu cap zimţuit înalt; /) cu cap zimţuit plat; m) cu cap zimţuit şi cu guler; n) cu cap-fluture; o) cu cap cilindric şi cu vîrf cilindric nefiletat; p) cu cap înecat, cu crestătură în cruce; q.) fără cap, cu crestătură pentru şurubelniţă şi cu vîrf conic; r) fără cap, cu crestătură pentru şurubelniţă şi cu vîrf plat; s) fără cap, cu crestătură pentru şurubelniţă şi cu vîrf cilindric nefiletat; t) fără cap şi cu gaură exagonală, pentru cheie.
urmă se execută ca şuruburi înecate, cu cap crestat, pentru înşurubare cu şurubelniţa. Şuruburile relativ mici fără cap (de ex. fig. III g, r, s, t) se mai numesc şi ştifturi filetate (v. sub Ştift).
Pentru determinarea şurubului sînt necesare următoarele cote principale: înălţimea şi diametrul capului sau a exagonului îngropat, cum şi deschiderea cheii; diametrul şi înălţimea scaunului de aşezare sau ale gulerului; înălţimea, lăţimea şi unghiul de înclinare ale nasului; latura şi înălţimea gîtului pătrat; lăţimea şi adîncimea crestăturii; diametrul şi înălţimea gîtului de ghidare; lungimea tijei şurubului, diametrul nominal al filetului, lungimea şi teşirea acestuia,
/V. Şuruburi pentru lemn. o) cu cap exagonal; b) cu cap pătrat; c)',cu cap semiînecat; d) cu cap înecat; e) cu cap semirotund.
Şuruburile se execută din diferite materiale (de ex.: oţel carbon, oţel carbon de cal itate, oţel al iat, oţel pentru automate, alamă, cupru, bronz, aluminiu), alegerea materialului fiind condiţionată de natura şi de mărimea solicitării şi de condiţiile de folosire a ansamblului din care fac parte (de ex. realizarea unei construcţii cît mai uşoare, transmiterea curentului electric, sau izolarea faţă de acesta, acţiunea unor medii coro-zive, etc.).
Dimensiunile şuruburilor de fixare se aleg constructiv (în special în cazul şuruburilor mici, supuse la solicitări neglijabile) sau se determină pe bază de calcule de rezistenţă a materialului, în funcţiune de natura şi de mărimea solicitărilor. Metodele de calcul diferă după felul în care se produc şi acţionează solicitările şi după ipotezele de calcul cari se iau în consideraţie.
După modul de producere şi acţionare a solicitărilor, şuruburile de fixare se împart în trei categorii: şuruburi fârâ strîngere iniţiala, cari se calculează la întindere; şuruburi cu strîngere iniţiala, la cari se ţine seamă de forţa de strîngere iniţială, în general prin reducerea rezistenţei admisibile; şuruburi supuse la forfecare. Cînd forţa care acţionează asupra şurubului în serviciu e variabilă, şurubul trebuie verificat la oboseală. La dimensionarea grupurilor de şuruburi se determină solicitările cari acţionează asupra şurubului celui mai încărcat, în caz că acestea nu sînt repartizate omogen asupra şuruburilor.
*0 importanţă deosebită are lungimea minimă a porţiunii filetate a şurubului, care trebuie să fie stabilită astfel, încît să se realizeze o rezistenţă suficientă a îmbinării prin şurub, folosindu-se integral şi rezistenţa la tracţiune a şurubului (la o solicitare corespunzătoare ruperea miezului şurubului să se producă cu puţin timp înainte de smulgerea filetului). La solicitări mici, lungimea porţiunii filetate a şuruburilor se alege constructiv, proporţional cu diametrul exterior al filetului, funcţiune de materialul şurubului şi al piuliţei. Dacă asamblarea prin şurub trebuie desfăcută frecvent, şi deci rezultă o uzură accentuată.a filetului, lungimea porţiunii filetate se alege mai mare.
Şuruburile se confecţionează fie direct, fără acţiune de prelucrare ulterioară (de ex.: prin turnare sub presiune, prin concreţionare, prin presare de materiale plastice), fie prin operaţii de deformare plastică (forjare liberă sau în matriţă, presare la cald sau la rece în matriţe, etc.), urmate de execu-
Şurub
60
Şurub
tarea fi letu lui, fie prin aşchiere (cu cuţit, cu pieptene de filetat, cu freză, cu filieră, cu piatră de rectificat, etc.), fie tot prin deformare plastică (laminare sau presare), sau în întregime prin aşchiere, din semifabricate în bare de diferite secţiuni (exagonală, pătrată, circulară). Datorită utilizării universale, pe scară mare, a şuruburilor de fixare, trebuie asigurată interschimbabilitatea acestora, prin reglementarea unitară a seriilor dimensionale şi a abaterilor limită prin standarde şi norme.
Exemple de şuruburi de fixare:
Şurub articulat: Sin. Şurub basculant (v.).
Şurub autofiletant: Şurub cu execuţie specială a porţiunii filetate pentru ca la înşurubare într-o gaură netedă (avînd diametrul puţin mai mare decît diametrul interior al fî letu Iu i) să formeze fi letu I conjugat în care ră-mîne înşurubat. Se utilizează în special
a	b
V. Şuruburi autofiletante. a) pentru tablă; b) pentru metale.
pentru asamblarea unor piese de tablă (de ex. în radiotehnică), mai rar a unor piese metalice cu pereţii groşi. Şuruburile autofiletante pentru tablă se execută cu fi letu I cu un singur început, cu pas mare, asemănător cu filetul şuruburilor pentru lemn (v. fig. V a), iar şuruburile pentru metale au filet cu două începuturi (v. fig. V b), astfel încît şurubul efectuează mai puţin decît o rotaţie pînă la strîngere. Şuruburile autofiletante se execută cu capul de diferite forme (de ex.: exagonal, bombat, semirotund, înecat, etc.).
Şurub basculant: Şurub de trecere cu cap în formă de ochi şi cu piuliţă uşor manevrabilă, de obicei, piuliţă fluture (v. fig. VI), folosit la asamblarea unor piese cari se demontează frecvent. Pentru aceasta, se execută în piesele asamblate, în locul găurilor de şurub, tăieturi pînă la marginea pieselor, pentru a permite bascularea şurubului în jurul axului care trece prin ochiul său, după deşurubarea piuliţei. Sin. Şurub articulat, Şurub rabatabil.
Şurub cu cap pătrat excentric: Şurub de trecere, cu cap pătrat deplasat în raport cu axa tijei (v. fig. VI!), folosit la asamblarea pieselor în cazul lipsei de spaţiu pentru capul şurubului şi pentru a opri rotirea şurubului în timpul strîngerii piuliţei. Sin. Şurub cu cap asimetric.
Şurub de distanţare: Şurub pentru asamblarea a două piese, cu menţinerea unei anumite distanţe între ele. Se execută de
Q±P
Şurub basculant.
cu piui iţă şi contrapiuliţă (v. fig. VIII b); şurub în formă de tijă filetată, cu piuliţe şi contrapiuliţe (v. fig. VIII c).
Şurub de fundaţie: Şurub pentru fixarea pe fundaţie a maşinilor, agregatelor, etc. Pot fi şuruburi încastrate în fundaţie sau şuruburi de ancorare. Şuruburile încastrate în fundaţie (v. fig. /X) au tija de diferite forme (de ex. drept-
strate.	d .	0
o) cu tijă dreptunghiulară ră-	X.	Şuruburi	de	ancorare,
sucită; b) cu tijă cilindrică, cu	a) cu cap-ciocan; b) cu pană.
capul despicat; c) cu tijă tron-conică cu gheare.
unghiulară răsucită, cilindrică cu capul despicat, tronconică cu gheare, cilindrică îndoită în formă de cîrlig, etc.) şi nu pot fi demontate decît prin distrugerea fundaţiei şi, adeseori, prin distrugerea şurubului. Şuruburile de ancorare (v. fig. X), cari transmit eforturile prin plăcile de fundaţie de cari sînt ancorate, pot fi demontate.
Şurub de păsuire: Şurub de fixare, cu o porţiune a tijei netedă calibrată (v. fig. XI), pentru a forma un ajustaj de tre-
VII. Şurub cu cap pătrat
excentric.	,
VIU, Şuruburi de distanţare.
diferite forme de ^ Cu Su,ere; b) cu caP de strîngere, piuliţă şi
exemplu:	şurub de contraP'ul,tă; c) tijă filetată, cu piuliţe şi contra-
trecere cu două ca-	piuliţe.
pete filetate, cu gulere, strîngerea făcîndu-se cu două piuliţe
,v. fig VIII a); şurub în formă de prizon, cu cap de strîngere,
o	b	c
XI. Şuruburi de păsuire, o) cu cap exagonal; b) cu cap cilindric; c) cu cap înecat, tronconic.
cere (aderent sau blocat, în clasa II de precizie), cu orificiile alezate ale pieselor asamblate. Poate avea cap exagonal, cilindric sau înecat, tronconic.
Şurub de plafon. V. Plafon, şurub de — .
Şurub de scelment: Şurub pentru prinderea unui element de construcţie sau a unei piese (de lemn sau de metal) de o construcţie sau de un element de construcţie de zidărie de piatră, de cărămidă sau de beton. Poate avea tija de aceeaşi formă ca şi şuruburile de fundaţie (v. mai sus), partea nefiletată a şurubului fiind înglobată în zidărie, de la început, la executarea acesteia, sau introdusă într-o gaură tronconică, lăsată în zidărie la executare (la zidăria de beton sau de cărămidă), ori săpată după executarea acesteia (în special la zidăria de piatră). După introducerea şurubului de scelment, aceste găuri se umplu cu mortar de ciment, de ipsos, cu plumb turnat, etc., fixîndu-se uneori şurubul şi cu pene de metal sau de piatră.
Şurub de siguranţă: Şurub de fixare, prin care se asigură o asamblare contra autodesfacerii (adică a desfacerii în timpul lucrului maşinii, al aparatului, etc.) prin blocarea reciprocă a două piese, etc. (v. fig. X//).
Sin. Şurub de blocare.	X//. Şuruburi de siguranţă.
Şurub de tracţiune: Şurub în formă de tijă filetată la ambele extremităţi cu filete de sens contrar (o extremitate cu filet
Şurub
<51
Şurub
dreapta şi cealaltă cu filet stînga) care face legătura între două piese, cabluri, lanţuri, etc., exercitînd asupra acestora o forţă de tracţiune (în sensul apropierii lor) prin înşurubarea sa. Sin. Şurub întinzător.
Şurub de trecere. V. sub Şurub de fixare.
Şurub-lnel de ridicare: Piesă filetată avînd forma unui inei, echipat cu o tijă filetată pe întreaga lungime sau parţial (v. fig. XIII), şi care se înşurubează într-o maşină, instalaţie, piesă, etc., pentru a putea fi ridicată pentru montaj sau manipulare. Sin. Inel-şurub de ridicare, Inel de ridicare.
Şurub înecat. V. sub Şurub de fixare.
Şurub întinzător: Sin. Şurub de tracţiune (v.).
Şurub pentru cale ferată: Şurub de	.......
fixare, de formă şi dimensiuni adec- X///. şurub-.nel de nd.care.
vate pentru lucrările de montare şi întreţinere a căii ferate (pentru eclisarea şi fixarea şinelor şi pentru schimbătoare de cale). Poate fi cu cap dreptunghiular, cu cap dreptunghiular şi gît pătrat sau dreptunghiular, cu cap dreptunghiular asimetric, cu cap dreptunghiular cu teşitură, cu cap pătrat, cu cap pătrat şi gît pătrat, cu cap cilindric crestat,
ie
3
&
/D
Ml
B-
Şurub pentru canale T: Şurub de fixare, cu cap cilindric aplatisat (prin două teşituri plane şi paralele pe suprafaţa sa laterală), folosit la prinderea pieselor pe masa maşini-lor-unelte prin introducerea
XV. Şurub pentru canale T.
capului şurubului !n canalele T ale mesei şi apoi rotirea şurubului cu 90° (v. fig. XV).
Şurub pentru curele: Şurub de fixare cu cap mare, avînd doi ghimpi pe faţa de reazem (v. fig. XV/), folosit la îmbinarea curelelor, totdeauna împreună cu o şaibă şi cu o piuliţă. Poate i avea capul bombat 4 şi suprafaţa de rea- \ zem plană sau capul plat şi suprafaţa de reazem bombată (în acest caz şî şaiba e bombată).
fr I		rv	fr h	
		\t5"		
I				
XVI. Şuruburi pentru curele. a) cu cap bombat; b) cu cap plat.
Şurub-prizonier: Sin. Prizon (v.). V. şi sub Şurub de fixare. Şurub-prizonier pentru locomotive: Şurub-prizonier (prizon), de formă şi dimensiuni adecvate construcţiilor de locomotive cu abur. Poate fi cu filet normal Ia ambele capete şi cu porţiunea netedă a tijei (centrală) cu secţiune pătrată sau cu filet etanş la capătul de înşurubare şi filet normal la capătul pentru piuliţă, tija fiind cilindrică.
Şurub pentru roţi de căruţă: Şurub cu cap înecat tronconic, folosit la asamblarea segmentelor cari compun obada roţii căruţei. Poate avea cap tronconic de 30° sau cap tronconic de 60° şi gît creponat (v. fig. XV//).
XIV. Şuruburi pentru cale ferată. o) şurub cu cap dreptunghiular; b) şurub cu cap dreptunghiular şi gît pătrat; c) şurub cu cap dreptunghiular cu teşitură; d) şurub cu cap dreptunghiular şi gît dreptunghiular; e) şurub cu cap dreptunghiular asimetric; f) şurub cu cap pătrat; g) şurub cu cap pătrat şi gît pătrat; h) şurub cu cap cilindric crestat; 0 şurub cu cap cilindric şi gît oval; j) şurub cu cap cilindric şi gît cilindric; k) şurub cu cap cilindric şi gît pătrat; /) şurub cu cap exagonal şi vîrf trapezo-idal; m) şurub cu cap exagonal.
cu cap cilindric şi gît oval, cilindric sau pătrat, cu cap exagonal, cu cap exagonal şi vîrf trapezoidal, etc. (v. fig. X/V).
3	b
XVII. Şuruburi pentru roţi de căruţă.
a)	cu cap tronconic de 30°; b) cu cap tronconic de 60° şi gît creponat.
Şurub rabatabil: Sin. Şurub basculant (v.).
Şurub torband: Şurub de fixare, de trecere, cu cap puţin bombat, aproape plat, cu gît pătrat şi piuliţă pătrată, folosit la fixarea lemnului pe piese metalice.
Şurub de măsură: Şurub cu filet de precizie, care serveşte la măsurarea deplasărilor şi a lungimilor mici, utilizat în construcţia instrumentelor de măsură (de ex.: a microme-trelor, sferometrelor şi a microscoapelor de măsură), la maşinile de măsură, la maşini-unelte de precizie, la aparatele astronomice, etc. Se compune dintr-o tijă care are pe o porţiune sau pe toată lungimea un filet prelucrat foarte precis (de obicei cu profil triunghiular la 60°), cu pas mic (0,5 sau 1 mm) şi care se deplasează axial, prin înşurubare, într-o piesă filetată în acelaşi fel, constituind piuliţa.
Relaţia dintre deplasarea axială a şurubului (/), pasul fi letu Iu i (p) şi unghiul (9) de rotire a şurubului în piuliţă e:
^=^2tz ' baterea *a deplasarea axială a şurubului, deci precizia de măsurare cu acest şurub, depinde de abaterile la pasul fi letu Iu i, la unghiul profilului fi letu Iu i şi la diametrul mediu al fi letu lui, cum şi de înclinarea axei fi letu Iu i piuliţei faţă de axa fi letu Iu i şurubului. Datorită acestor abateri, porţiunea filetată se execută scurtă, de obicei de 25 mm şi mai rar de 50 mm.
Pentru citirea deplasării axiale a şurubului, acesta se solidarizează cu o tobă gradată la periferie şi care se deplasează, fie pe o piesă tubulară gradată (de ex. la micrometru şi la microscopul de măsură), fie în lungul unei rigle gradate (de ex. la sferometru). Sin. Şurub micrometric.
Şurub micrometric: Sin. Şurub de măsură (v.).
Şurub
62
Şurub
Şurub de reglare: Şurub care serveşte Ia reglarea unor distanţe, a unor jocuri dintre piese, etc., prin deplasarea uneia sau a unora dintre ele faţă de celelalte. Forma filetului, forma capului, a tijei, etc., sînt variate (v. sub Şurub de fixare) şi se aleg în funcţiune de forma pieselor, de poziţia lor relativă şi de specificul reglării.
Exemple de şuruburi de reglare:
Şurubul pentru reglarea distanţei dintre cusineţii capului de bielă, în vederea preluării jocurilor datorite uzurii acestora (v.fig. XV///). Prin rotirea şurubului 4, pana5 e deplasată şi împinge mai mult sau mai puţin cusinetul 3 asupra cusinetului 2, care e fix.
Şuruburile pentru reglarea poziţiei axului de rotire în plan vertical a lunetei topografice şi a altor instrumente similare(v. fig. X/X).
Fusul 1 al axului lunetei se reazemă prin greutatea proprie pe suprafeţele înclinate ale celor două jumătăţi, cari arcuiesc, ale lagărului 2. Prin strîngerea şurubului de presiune 4, fusul e coborît, iar prin deşurubarea acestu ia fusuI e rid icat.
Şurubul de tracţiune 3 strînge şi blochează cele două jumătăţi la distanţa reglată prin şurubul 4. Fusul e asigurat contra căderii în afară prin capacul 5 care se poate roti în jurul şurubului de fixare 6, cu cap crestat, fiind fixat de şurubul 7, cu cap zimţuit. Prin arcul 8 se exercită o uşoară presiune asupra fusului.
XVIII. Cap de bielă închis.
1) bielă; 2) cusinetfix; 3) cusine , deplasabil; 4) şurub de reglare; 5) pană de reglare; 6) piuliţă; 7) contrapiuliţă.
1) fus; 2) lagăr; 3) şurub de tracţiune; 4) şurub de presiune; 5) capac;
6) şurub de fixare cu cap crestat;
7) şurub de fixare cu cap zimţuit;
8) arc.
rului; 3) cursorul dispozitivului de avans fin; 4) şurub de strîngere (blocare); 5) şurub de avans fin al cursorului şublerului; 6) piuliţa şurubului de avans fin.
Şurubul de avans fin al şublerului (v. fig. XX) e un şurub de reglare fină a deplasării cursorului acestuia. După blocarea cursorului dispozitivului de avans fin 3 realizată prin strîngerea şurubului 4, cursorul 2 al şublerului e deplasat fin în lungul riglei 1 prin rotirea piuliţei 6 a şurubului de avans fin 5.
Şurubul pentru potrivirea (punerea la punct) imaginii la un binoclu (v. fig. XX/) serveşte la reglarea distanţei dintre oculare şi obiective, prin rotirea piuliţei sale.
Şurub de mişcare şi de forţă: Şurub folosit pentru transmiterea şi transformarea mişcării şi a forţei. Transmiterea forţei se face concomitent
XXL Binoclu.
1) şurub de reglare a bi-noclului; 2) piuliţa şurubului de reglare.
cu transmiterea mişcării, însă după scopul urmărit poate interesa mai mult una sau cealaltă şi în mod corespunzător şurubul e numit mai pe scurt şurub de mişcare sau şurub de forţă. Cuplul şurub-piuIiţă e folosit pentru transformarea mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie (de ex. şurubul conducător de la strung), sau invers: a mişcării de translaţie în mişcare de rotaţie (de ex. şurubul şi piuliţa-mîner de la vrilă).
; După mişcările efectuate de şurub şi de piuliţa acestuia (sau piesa avînd rolul piuliţei) pot surveni următoarele relaţii între acestea: piuliţa rămîne imobilă, în timp ce şurubul efectuează atît mişcarea de rotaţie, cît şi mişcarea de translaţie (de ex. şurubul de la vinciul cu şurub şi de la presele cu şurub, cari sînt şuruburi de forţă, şi şurubul micrometric, care e un şurub de mişcare); şurubul rămîne imobil, în timp ce piuliţa efectuează mişcarea de rotaţie şi cea de translaţie; piuliţa efectuează mişcarea de rotaţie, iar şurubul pe cea de translaţie (de ex. pinola filetată la exterior, deplasată axial prin rotirea roţii de mînă, la unele păpuşi mobile de strunguri, şi şurubul de la dispozitivul de avans fin al cursorului unui şubler); şurubul efectuează mişcarea de rotaţie, iar piuliţa, pe cea de translaţie (de ex.: şurubul conducător de lastrunguri, şuruburile de deplasare a meselor de la maşini-unelte şi şuruburile de la menghine). Transformarea mişcării de translaţie în mişcare de rotaţie se face, de obicei, prin translaţia piuliţei care produce rotirea şurubului (de ex. vrila). Transformarea mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie se face, de obicei, prin rotirea şurubului care produce translaţia piuliţei, în cazurile cînd se cer viteze mai mari la mişcarea de translaţie (de ex. la avansul maşinilor-unelte) şi prin rotirea şi înaintarea simultană a şurubului, piuliţa rămînînd fixă, cînd trebuie să se obţină forţe mari, la o viteză mică de deplasare (de ex. vinciul).
Şuruburile de mişcare şi de forţă se execută cu filete diferite (triunghiular, dreptunghiular, pătrat, etc.), iar în caz că se doreşte o translaţie mai rapidă, cu pas mare sau cu mai multe începuturi.
Ele sînt solicitate, de obicei, lacompresiuneşi torsiune. Şuruburile de forţă, relativ mai lungi, se verifică şi la flambaj.
La şuruburile cu filet pătrat sau dreptunghiular (v. fig. XXII a) relaţia dintre forţa Q de apăsare axială a piuliţei pe şurub (respectiv a şurubului pe piuliţă), forţa tangenţială T, care acţionează larazar(razamedie a filetului) şi produce rotirea piuliţei (respectiv a şurubului), unghiul a de înclinare a filetului şi unghiul de frecare p pentru materialele respective (p=arctg £jt) e următoarea: T=Q-tg (a±p)> luîndu-se semnul -f cînd deplasarea piuliţei (respectiv a şurubului) se face în sens contrar acţiunii forţei Q şi semnul—, cînd se face în acelaşi sens cu acţiunea forţei Q.
La şuruburile cu filet triunghiular (v. fig. XXII b), relaţia e:
, a	,	cos	a , . , „
^G^gCadbp'), unde p'—arctgţx , in care l*	»unghiul p
fiind semiunghiul la vîrf al profilului filetului.
Din aceste relaţii rezultă că, dacă a>p (respectiv oc>p'), forţaT rezultă pozitivă, adică e nevoie de o forţă T (avînd sensul
XXII. Forţele Ia sistemul şurub-piuliţă. a) în cazul şurubului cu filet pătrat sau dreptunghiular; b) în cazul şurubului cu filet triunghiular.
Şurub fnecanîc
63
Şurubelniţa
din figură) care să oprească deplasarea de la sine a piuliţei. Deci la şuruburile de fixare trebuie evitată o înclinare mare a ' fNetului', pentru a înlătura posibilitatea autodesfacerii piuliţei în timpul funcţionării. Dacă a<p (respectiv dacă oc<p')» forţa T rezultă negativă, adică pentru deplasarea piuliţei trebuie să se aplice din exterior forţa T. Din compararea relaţiilor rezultă că la şuruburile triunghiulare frecările sînt mai mari decît la şuruburile cu filet pătrat sau dreptunghiular, din care cauză şuruburile cu filet triunghiular se folosesc mai mult ca şuruburi de fixare, frecarea sporită împiedicînd auto-desfacerea, iar şuruburile cu filet dreptunghiular sau pătrat ca şuruburi de mişcare şi de forţă.
Randamentul mecanic al unui şurub de mişcare şi de forţă e dat de relaţia:
tga
'mec tg(a + p) pentru filete* pătrate şi dreptunghiulare, şi de relaţia:
= tg*
TQmec	——■——
tg(<* + P )
pentru cele tringhiulare.
Exemple de şuruburi de mişcare şi de f o r ţ ă :
Şurubul conducător e un şurub de transformare a mişcării, format dintr-o tijă filetată (de obicei cu filet pătrat, dreptunghiular sau trapezoidal) care, prin rotirea sa, produce deplasarea căruciorului strungului în sensul longitudinal, folosit pentru filetare. Deplasarea căruciorului se obţine cuplînd cu şurubul conducător o piuliţă din două bucăţi, solidare cu căruciorul strungului. Sin. (impropriu) Şurub-mamă.
Şurubul de avans e un şurub de transformare a mişcării, format dintr-o tijă filetată, folosit la realizarea mişcării de avans la o maşină-unealtă prin rotirea sa, care produce translaţia unei piuliţe solidare cu organul care are mişcarea de avans.
Şurub de forţă. V. sub Şurub de mişcare şi de forţă.
Şurub de mişcare. V. sub Şurub de mişcare şi de forţă.
Şurubul transportor e un melc-transportor (v. Transportor cu şurub-melc, sub Transportor 2).
1.	/^mecanic. Tehn., Mş.: Sin. (uzual) pentru Şurubul de fixare (v. sub Şurub), cu cap exagonal (şi eventual) cu piuliţă pentru materiale dure.
2.	Şurub de control. C.f.: Şurub montat la pîrghiile de macaz şi c&re se rupe în cazul atacării false a macazului. Lipsa acestui şurub, echipat şi cu un plumb de control, sau starea lui deteriorată, indică atacarea falsă a macazului chiar şi după ce macazul şi pîrghia lui au fost readuse în stare normală după atacarea falsă (v. şî sub Pîrghie de macaz, sub Pîrghie de centralizare).
3.	Şurub de dulgher. Ut., Ind. lemn.: Sin. Cleşte cu şurub, de lemn; Crivală. V. Cleşte cu şurub, sub Cleşte 4.
4.	Şurub de evacuare. Tehn.: Şurub de lungime relativ mică faţă de diametru, de regulă cu cap exagonal şi guler şi cu filet în ţoii pentru ţevi, care se montează în locul robinetului de evacuare, pentru a astupa orificiul de evacuare a impurităţilor strînse pe fundul recipientelor. Sin. Dop de evacuare.
5.	Şurub de presat. Ut., Ind. lemn.: Sin. Cleşte cu şurub (v. sub Cleşte 4).
6.	Şurub de siguranţa. Mş.: Sin. Dop fuzibil (v.).
7.	Şurub de strîns. Ind. lemn., Ind. ţâr.: Sin. Cleşte cu şurub (v. sub Cleşte 4), Crivală, Presă de dulgher de mînă.
8.	Şurub diferenţial. Mş.: Dispozitiv care consistă dintr-o tijă cu două filete cu pasibfoarte puţin diferiţi (v. fig.), astfel încît, la o rotaţie completă
a tijei, o piuliţă se deplasează numai cu diferenţa dintre paşi. Astfel se obţin de-
plasări foarte mici, chiar cu filete cu paşi relativ mari, ceea ce permite mişcări foarte fine, combinate cu transmisiuni de forţe relativ mari. Se foloseşte la prese, la vinciul diferenţial, la dispozitive de reglare şi de măsură, etc.
Ancoră-şurub.
Şurub diferenţial.
1) cadru fix, gradat; 2) tijă cu două filete; 3) filet de pas ht; 4) filet de pas h2 puţin diferit de ht; 5) piuliţă lunecătoare cu ac indicator.
9.	Şurub fârâ fine. Mş.: Sin. Şurub-melc (v. Melc 1); v. şî sub Mecanism cu roţi dinţate (sub Mecanism).
10.	Şurub-melc. Mş.: Sin. Melc (v. Melc 1); v. şi sub Mecanism cu roţi dinţate (sub Mecanism).
11.	Şurub, ancora- Nav.: Ancoră avînd forma unui şurub conic (v. fig.) care se înfige în fund prin înşurubare. Se foloseşte la ancorarea geamandurilor de legare (v.).
Prezintă dezavantajul de a nu mai putea muşca (prinde) din nou, dacă a fost smulsă.
12.	Şurubelniţa, pl. şurubelniţe. Ut.,
Tehn.: Unealta sau sculă pentru înşurubarea sau deşurubarea şuruburilor cu cap crestat sau a piuliţelor cu şanţ; e constituită, în principal, dintr-o tijă metalică cu extremitatea de lucru lăţită şi trasă în formă de pană
—	numita lama şurubelniţei — cu unghi de înclinare mic şi cu muchia teşită, şi dintr-un m/ner. Mînerul poate fi monobloc cu tija (masiv, în formă de ochi alungit obţinut prin îndoirea capătului tijei, etc.) sau raportat (v. fig. I); mînerul e, în general, de lemn sau de mase plastice electroizolante (de ex. la şurubelniţele folosite de electricieni). Gura şurubelniţei, care e extremitatea lamei, trebuie să fie cu puţin mai mică decît diametrul capului şurubului, respectiv al piuliţei cu şanţ, manevrate.
Pentru reducerea numărului de şurubelniţe dintr-o garnitură de scule se folosesc, uneori, şurubelniţe duble, a căror tijă are la cele două capete lame, de mărimi diferite, pentru a' putea fi folosite la şuruburi , de diferite mărimi. Mînerul, în general de lemn, se mută la nevoie de la un cap la celălalt.
Pentru uşurarea operaţiei de înşurubare sau de-şurubare, se folosesc uneori şurubelniţe speciale, de exemplu şurubelniţele cu manivela, cari pot fi cu manivelă cu lungime fixâ (v. fig. II a) sau cu manivelă cu lungime variabilă şi cu mîner rotativ (v. fig. II b), folosite cînd sînt necesare eforturi de înşurubare mari (şuruburi de n i ţ e cu port-şurub (v. fig. II c), folosite pentru
/. Şurubelniţe obişnuite.
1) cu mîner în formă de ochi; b) cu mîner monobloc; c) cu mîner monobloc căptuşit; d) cu mîner raportat.
dimensiuni mari); ş u r u b e l-
Şurubelniţă electrica
64
Şveftîer
şuruburi mici sau cari trebuie înşurubate în fundul unor găuri adînci dintr-o piesă; şurubelniţe cu manşon de centra r e (v. fig. II d), folosite pentru şuruburi pentru metal, mari, cînd trebuie evitată introducerea greşită a şuruburilor în gaura filetată în prealabil; ş u r u b e I-niţele pentru' ceasornicar i, la cari extremitatea mînerului e constituită dintr-o piesă în	,
formă de pastilă cu o °	u	C	0
coadă semiarticulată	„ Şurubelniţespeciale.
M COrP . ™nerU,UJ a) cu manivelă cu lungime fixă; b) cu manivelăcu (de Obicei din ţeava |ungime variabilă şi cu mîner rotativ; c) cu port-CU exteriorul Striat	şurub: d) cu manşon de centrare.
pe toata lungimeaei).
Pentru efectuarea operaţiei, lucrătorul apasă cu degetul arătător pe pastilă şi roteşte şurubelniţa cu degetul mare şi cu cel mijlociu. Deobicei.se construiesc garnituri de astfel de şurubelniţe de diferite dimensiuni, cari sînt utilizate în lucrări de montare în mecanica fină (ceasornicărie, construcţia de aparate optice, etc.).
i.	Şurubelniţa electrica. Ut., Mş.: Maşină-unealtă electrică portativă folosită la înşurubarea sau deşurubarea mecanizată a şuruburilor cu cap crestat sau a piuliţelor cu şanţ, care funcţionează pe acelaşi principiu ca şi maşinile electrice portative cu burghiu, însă e echipată cu un reductor de turaţie intercalat între arborele electromotorului şi arborele principal al maşinii. în arborele principal se pot monta tije de şurubelniţă, cu lame pentru diferite dimensiuni, apropiate, de şuruburi.
3.	Şurubinâ, pl. şurubine. C.f..* Instalaţie pentru demontarea, respectiv pentru montarea unei osii de locomotivă cu abur, prin deplasarea ei pe verticală. Cuprinde: o linie de deplasare a locomotivei, o placă pe care se găseşte o fracţiune de cale şi un dispozitiv de susţinere a plăcii, echipat cu un mecanism cu şurub sau piston acţionat cu aer comprimat sau hidraulic. Deplasarea osiei — după calarea prealabilă a celor două osii — permite revizuirea şi, eventual, demontarea cutiilor de osie. Şurubina se foloseşte uzual în depouri.
4.	Şuşlete, pl. şuşleţi. Ind. ţar.: Sin. Chelnă (v.).
5.	Şuştâ, pl. şuşte. Nav. V. Manevre fixe, sub Greement.
e. Şutaj, pl şutaje. Metg.: Sin; Şutare (v.).
7.	Şutare. Metg..* Tăierea capetelor semifabricatelor laminate, de regulă imediat după laminare. Se efectuează fie prin forfecare, cu foarfecele, fie prin aşchiere, cu ferestrăul circular.
8.	Şuviţa, pl. şuviţe. 1. Gen.: Mănunchi de fibre sau de fire de material textil, alăturate şi paralelizate.
9.	Şuviţa. 2. Tehn., Poligr.: Sin. Ştraif (v.).
10.	Şuviţa. 3. Nav. V. sub Parîmă.
11.	Şuvoi, pl. şuvoaie: Mic curent de apă, format fie la suprafaţa pămîntului (de ex. în timpul ploilor torenţiale, în timpul unei topiri bruşte a zăpezilor), fie la suprafaţa apelor stătătoare. E caracterizat prin debit şi viteză relativ mari, dar de foarte scurtă durată, fără a avea caracterul unui torent propriu-zis.
12.	Şvaifuire. Ind. lemn.: Sin. Decupare (v. Decupare 2) prin aşchiere a pieselor de lemn cu un ferestrău cu pînza îngustă. (Termen de atelier.)
13.	Şvaiţuire. Mett.: Sin. Sudare prin forjare (v. Sudare cu energie nespecificată, sub Sudare). (Termen de atelier.)
14.	Şvemer, pl. şvemere. Nav.: Scondru sau ansamblu de scondri cari plutesc orizontal avînd la un capăt un dispozitiv de ancoraj, iar la celălalt un pavilion sau chiar o suprastructură (v. sub Geamandură) de oarecare înălţime. Serveşte la balizaj pe unele fluvii, de exemplu pe Dunărea de sus.
T,t; T,t;0, 0,fr
1.	T 1. F/z.: Simbol literal pentru perioada funcţiunilor periodice de timp.
2.	T 2. Fiz.: Simbol literal pentru temperatura absolută.
3.	T 3. Rez. mat., Cs., St. cs.: Simbol literal pentru forţa tăietoare.
4.	T 1. Astr.: 'Simbol* literal pentru anul tropic.
5.	T 2. Met., Ms: Simbol literal pentru prefixul tera- (v.)
6.	T, acid ~.Chim.: Acid 8-aminonaftalen-1, 3, 6-trisulfo-nic. Se fabrică prin nitrarea acidului naftalen-1, 3, 6-tiosul-fonic, urmată de reducerea
nitroderivatului. Diazosolu-	i	-	|
C
NHL SOoH
I
c
Hcf 8Xc/1 |CH
I
HOoS—C 6 3 ^
c / \
-SOoH
ţia, prin fierbere, formează sulfona acidului 1-naftol-3,
6, 8-tiosulfonic. Se utilizează la fabricarea acidului H (v. H, acid ~), prin topire alcalină. Sin. Acid 1-naf-	^
tilamin-3,6,8-trisulfonic.
7. T, antena în /^. Telc.: Antenă verticală cu o capacitate terminală constituită de două braţe orizontale simetrice. S-au folosit mult antenele »
în T în banda undelor _	/	t
hectometrice, pentru emisiune. Antena în T e susţinută de doi piloni verticali, conductele cari realizează pac itatea terminală servind şi ca susţinătoare ale părţii verticale.
Notînd cu h înălţimea părţii verticale, cu l lungimea unui
braţ orizontal, cu Zh şi Zi impedanţeie caracteristice ale păr ţilor verticală şi orizontală şi cu X lungimea de undă, antena
Antenă în T.
1) pilon-suport; 2) capacitate terminală; 3) partea verticală a antenei; 4) casa feederului; 5) izolator de întindere al antenei.
în T are înălţimea efectivă:
2izV
2iz(V-\-h)
unde 2Zh cotg
2 tzV
■=Zl cotg
2tc(Z,+ă)
X
2 n l
8. t 1. Mec.: Simbol literal pentru timp.
9. t 2. Fiz.: Simbol literal pentru temperatura măsurată în grade centezimale.
10.	t Ms.: Simbol literal pentru tonă.
11.	t 1. Fiz.: Simbol literal pentru coeficientul de transmisiune sonoră.
12.	t 2. Fiz.: Simbol literal pentru coeficientul de transmisiune a luminii.
13.	t 3. Ms.: Simbol literal pentru constanta de timp.
14.	t 4. Rez. mat.: Simbol literal pentru efortul unitar tangenţial, în planul secţiunii, reprezentînd un efect de tăiere sau de forfecare.
15.	t 5. Mec.: Simbol literal pentru versorul tangentei la traiectorie, una dintre axsle triedrului lui Frenet.
16.	0 1. Rez. mat.: Simbol literal pentru unghiul de răsucire (rotire) specific.
17.	0 2. Fiz.: Simbol literal pentru incrementul, respectiv pentru decrementul logaritmic.
îs. 0 3. Mec.: Simbol literal pentru unghiul de nutaţie, unul dintre cele trei unghiuri ale lui Euler.
19.	0 4. Geot.: Simbol literal pentru unghiul detaluz natural.
20.	0 5. Fiz.: Simbol literal, folosit uneori, pentru temperatură (cu începere de la punctul de îngheţ al apei).
21.	Ta Chim.: Simbol literal pentru elementul Tantal.
22.	Tabac. ind. clim.: Tutun măcinat, care se aspiră pe nas sau (regional) se foloseşte pentru fumat.
23.	Tabacherây pl. tabachere. 1: Cutie mică de lemn, de metal, de piele, etc., în care se păstrează tutun sau ţigări.
24.	Tabachera. 2. Cs.: Luminator cu dimensiuni mici, executat în planul acoperişului, la construcţii civile şi industriale, pentru a permite accesul pe acoperiş şi pentru a lumina interiorul podului sau al unei mansarde (v. fig.). E compusă dintr-o ramă de lemn sau de oţel profilat, fixată pe panele sau pe căpriorii acoperişului,— şi dintr-o cercevea de lemn sau de metal, în care se montează un geam simplu sau armat, şi care, de obicei, e fixată de ramă cu balamaL. Pentru a împiedica pătrunderea apelor de ploaie pe la rostul dintre ramă şi înve-litoarea acoperişului, marginea exterioară a ramei e înălţată faţă de planul învelitorii, iar rama e înconjurată de o pazie de tablă (uneori şi de carton asfaltat), racordată cu învelitoarea. Uneori, deasupra geamului se aşază o plasă de sîrmă fixată pe un cadru, pentru a-l proteja.
25.	Taban,pl. tabane.1. Ind. ţâr.: Scîndură subţire şi lungă întrebuinţată la scheletul acoperişului unei case. (Termen regional.)
26.	Taban.2. Ind. ţâr.: Sin. Plaz (v.), Talpa plugului, Căl-cîiul plugului. V. şî sub Plug.
27.	Taban. 3. Ini. piei.: Sin. Branţ (v.).
Tabacheră.
5
Tabără
66
Tabela de remorcare
1.	Tabârâ, pl. tabere. Gen.: Aşezare trecătoare, în cîmp sau în pădure, pentru adăpostirea — de obicei în corturi — a elevilor, a lucrătorilor, etc., cari se găsesc la odihnă, sau pentru antrenamentul sportivilor. Sin. Campament.
2.	Tabel, pl. tabele. Poligr. V. Tabelă 1.
3.	Tabela, pl. tabele. 1. Poligr.: Tablou (în accepţiunea de sub Tablou 1), cu dimensiuni relativ mici, executat prin procedee poligrafice. Elementele de acelaşi fel ale unei tabele sînt dispuse, de obicei, în coloane cari au, la partea lor superioară, numită cap, o indicaţie asupra conţinutului părţii lor inferioare, numită picior. Sin. Tabel.
Tabelele se tipăresc cu text (tabele complete), sau fără text (formulare tabelare), în care caz acesta urmează să fie completat ulterior cu creionul, cu cerneală, la maşina de scris, etc.
Din punctul de vedere al execuţiei poligrafice, se deosebesc: tabele f a r â linii, numite şi concluzii, la cari se foloseşte numai albitura pentru despărţirea coloanelor şi a grupurilor de rînduri, şi tabele cu linii, la cari se folosesc linii în acest scop. Tabelele cu linii pot fi numai cu linii verticale (fârâ „cver"), sau atît cu linii verticale, cît şi cu linii orizontale (cu ,,cver“).
Se mai deosebesc tabele încadrate, cari sînt închise cu un cadru, şi tabele neîncadrate sau deschise, cari nu au cadru.
4.	Tabela. 2. Mat., Tehn.: Ansamblu de valori numerice obţinute prin calcul, prin observaţii sau prin experienţe, aranjate într-o anumită ordine în şiruri şi în coloane, pentru uşurarea anumitor calcule sau pentru obţinerea unei clasificări. V. şî Tablou 1.
5.	~ de abur. Termot.: Tabelă cu mărimile de stare ale apei şi ale aburului, în funcţiune de temperatură sau de presiune, întocmită prin calcul şi prin determinări experimentale, şi folosită în calcule practice.
Dintre numeroasele ecuaţii de stare stabilite pentru vaporii de apă, cel mai mult folosite sînt: ecuaţia
RT
P
(JL
[100
B
Li—r L\100j
+
[1Li3 ^100)
utilizată la întocmirea tabelelor Koch, şi ecuaţia Vukalovici-Novikov:
K)-
(v—b) = RT
1-
vT
n3 + 2m
cari ţin seamă de forţele de coeziune moleculară, de volumul moleculelor şi de asocierea lor. în ecuaţii, A, B, C şi, respectiv, a, b, c, sînt constante determinate în anumite condiţii.
Folosirea ecuaţiilor de mai sus, cum şi a altora asemănătoare, fiind complicată, în practică se folosesc tabele de abur, cari sînt întocmite astfel, încît corespund unor „tabele cadru11. Aceste tabele cadru, admise internaţional, cuprind date puţin numeroase, cari sînt determinate prin experienţe foarte minuţioase şi servesc ca puncte de reper pentru verificarea rezultatelor obţinute la întocmirea tabelelor de utilizare curentă.
După modul de aranjare şi după conţinut, se deosebesc: tabele de abur saturat, cari conţin mărimile de stare ale apei şi ale aburului în starea de saturaţie, în funcţiune de temperatură sau în funcţiune de presiune; tabele de abur supraîncălzit, cari conţin mărimile de stare ale apei şi ale aburului supraîncălzit, în funcţiune de presiune şi de temperatură (liniile orizontale în aceste tabele, mărimi le de stare ale apei, se găsesc deasupra liniilor orizontale de separaţie, iar mărimile de stare ale aburului supraîncălzit, dedesubt).
e. /v/ de asociaţie. Geobot.: Sin. Tabelăfitosociologică (v.). 7. ~ de cubaj. Silv.: Sin. Tablă de cubaj (v.).
s. ~ de declinaţie. Geogr.: Tabelă care cuprinde valorile declinaţii lor magnetice pentru diferite puncte ale scoarţei geoidului, raportate la coordonatele geografice ale punctului.
9. ~ de deviaţii. Nav.: Tabelă folosită pentru convertirea drumurilor magnetice, cum şi a drumurilor compas. Are, de regulă, trei coloane, prima conţinînd drumul magnetic, a doua deviaţia compasului^ magnetic (v.), iar a treia, drumul-compas (v. sub Drum 2). în partea de jos a tabelei se scriu date privitoare la poziţia magneţilor compensatori şi a sferelor de compensare.
10.	~ de frînare. C. f.: Tabelă pentru determinarea procentelor de frînare a trenurilor în funcţiune de panta caracteristică a liniei şi de viteza de circulaţie a trenului. Se deosebesc: tabela de frînare nr. 1, pentru frînarea automată a trenurilor echipate cu frîne cu aer comprimat cu acţiune rapidă (frîne tip trenuri de călători); tabela de frînare nr. 2, pentru frînarea automată a trenurilor echipate cu frîne cu aer comprimat cu acţiune înceată, cum şi pentru trenurile frînate manual sau^cu frînare mixtă (sistem folosit la trenurile de marfă).
în tabela de frînare nr. 1, vitezele de circulaţie sînt date de la 20***110 km/h şi, pentru p^nte caracteristice, de la 0---35 mm/m, cu procente de frînare de 6---100%, iar în tabela de frînare nr. 2 vitezele de circulaţie sînt date între 20 şi 70 km/h şi, pentru pante, de la 0---35 mm/m, cu procente de frînare între 6 şi 55%.
Dacă trenul circulă pe panta caracteristică cu o viteză mai mică decît aceea pentru.care s-a stabilit procentul de frînare, sau pe o pantă mai mică decît cea caracteristică, însă cu o viteză egală celei pentru care s-a stabilit procentul de frînare, trenul poate fi oprit cu o frînare completă pe o distanţă mai mică decît drumul de frînare, sau poate fi oprit pe distanţa drumului de frînare cu o frînare mai slabă decît frînarea completă.
Dacă la aplicarea procentului de frînare dat de tabele trenul respectiv nu are în compunerea lui atîtea vagoane cu frîne active — pentru ca să corespundă acelui procent de frînare — atunci sau se scot din tren o parte din vagoanele fără frînă, pînă se obţine procentul de frînare necesar, sau se adaugă trenului — dacă nu e la tonajul maxim—• vagoane-frînă cu balast, pînă cînd se obţine coeficientul de frînare respectiv.
11.	~ de producţie. Silv.: Sin. Tablă de producţie. V. sub Tablă de cubaj.
12.	~ de remorcare. C. f.: Tabelă pentru determinarea tonajelor maxime ale trenurilor cari pot fi remorcate de diferite serii de locomotive, la viteze diferite, pe liniile unei reţele de cale ferată cu anumite rezistenţe caracteristice. în instrucţiunea de remorcare şi frînare aplicată la căile ferate din ţara noastră există două feluri de tabele, şi anume:
Tabela A, care cuprinde toate datele caracteristice ale liniilor de pe întreaga reţea C.F.R., cu numerotarea liniei respective, şi următoarele coloane: rezistenţele caracteristice şi pantele caracteristice, în ambele sensuri de mers; razele minime ale curbelor şi distanţele kilometrice simple şi cumulate între staţii.
Tabela E>, care cuprinde tonajele cari se pot da trenurilor de marfă remorcate de diferite serii de locomotive din parcul C.F.R. (cu abur sau Diesel-electrice), pe diferite rezistenţe caracteristice ale liniei. Dacă trenul pentru care s-a stabilit tonajul circulă pe o porţiune de linie cu rezistenţa mai mică decît cea caracteristică, viteza lui creşte, deoarece la cîrlig rămîne disponibilă o parte din forţa de tracţiune care e folosită pentru accelerarea vitezei de mers.
Tonajele date de tabela de remorcare sînt valabile pentru remorcarea trenului cu simplă tracţiune. Pentru tonaje de tren mai mari, prin multiplă tracţiune, se însumează tonajele corespunzătoare fiecărei locomotive folosite la remorcarea trenului, cu observaţia*că, pentru locomotivele împingătoare se reduce tonajul respectiv cu 10%. Modul de amplasare a
Tabelă de taraj
67
Tablă
locomotivelor de tracţiune multiplă în compunerea trenului se face cu respectarea normelor tehnice date de instrucţiunea de remorcare.
1.	de taraj. Tehn, mii.: Tabela centralizatoare care cu prinde corespondenţa dintre deformaţiile crusherelor şi presiunile cari le-au dat naştere.
Cu ajutorul lor se determină presiunea în gura de foc la tragerile pentru verificarea caracteristicilor balistice ale gurilor de foc.
Ele fac parte din utilajul poligoanelor de tragere balistice.
2.	~ fitosociologicâ. Geobot.: Tabelă în care se sintetizează asociaţiile vegetale, concentrîndu-se toate releveurile (v.) după compoziţia floristică, ecologie şi fizionomie.
Pentru a contura, printr-o astfel de tabelă, o asociaţie de pe o suprafaţă cercetată, se înregistrează speciile existente în releveuri: după fidelitate (v.), adică după criteriul caracteristicilor; după familii, în ordinea valorii economice, începînd cu familia cea mai valoroasă, şi după prezenţă, adică după criteriul dominanţei (v.); etc.
Datele staţionale (numele localităţii, altitudinea, în m; expoziţia; înălţimea vegetaţiei, în cm; gradul de acoperire, în %; suprafaţa acoperită, în m2) se trec în partea superioară a tabelei; în stînga, în dreptul fiecărei specii, se trece forma biologică (v.) a acesteia, şi după metoda caracteristicilor, tipul fitosocial prin care se precizează cărei unităţi de vegetaţie aparţine specia respectivă (clasă, ordin, alianţă, ^asociaţie, grupă de asociaţie, formaţie sau însoţitoare, etc.). în dreapta tabelei, pe ultima coloană, se trece prezenţa (v.), iar în penultima coloană, procentul de abundenţă+dominanţă (A+D).
Cînd numărul releveuri lor e mare, lucru absolut necesar pentru a contura cît mai bine o asociaţie, speciile prezente în
1-3-5 releveuri sînt trecute în partea de jos a tabelei, unele după altele, după fiecare specie, indicîndu-se numărul releveu-lui care e figurat în capul fiecărei coloane.
Totalitatea tuturor tabelelor fitosociologice de pe glob cari reprezintă o asociaţie oarecare constituie asociaţia respectivă cu toate variantele regionale, latitudinale, longitudinale, altitudinale, etc.
3.	~ sintetica. Geobot.: Sin. Tabelă fitosociologicâ (v.).
4.	solara. Astr.: Tabelă care cuprinde poziţiile Soarelui pentru mari perioade de timp, calculate pe baza legilor de mişcare a corpurilor cereşti.
5.	^ tahimetricâ. Topog. V. sub Tahimetrie.
6.	~ trigonometrica. Topog.: Tabelă care conţine valorile numerice ale liniilor trigonometrice sau ale logaritmilor lor. Sin. Tablă trigonometrică.
7.	Tabla, pl. table. 1. Metg.: Foaie laminată de metal, cu secţiunile transversale practic uniforme şi egale pe toată lungimea, avînd grosimea de 0,1 •••150 mm şi lungimea şi lăţimea de ordinul metrilor. Foile groase de anumite metale, fabricate prin turnare, se numesc placi.
Tabla constituie 40---50% din totalul producţiei mondiale de laminate; ea se foloseşte în construcţii metalice, cum sînt construcţiile civile, construcţiile de maşini şi de vehicule de transport (navale, feroviare, rutiere, etc.), în industria alimentară, în industria casnică, etc.
Tabla se fabrică fie prin laminare numai la cald, fie prin laminare la cald urmată de laminare la rece ; ea se fabrică fie direct sub forma de table (foi), fie în rulouri de benzi, cari —după finisare — sînt tăiate în foi. Tabla se fabrică fie dintr-un singur metal sau aliaj (de ex., din oţel carbon obişnuit sau de calitate, cu conţinut mai mic sau mai mare de carbon, din oţel aliat, din aluminiu, titan, cupru, zinc, argint, aliaje de aluminiu, aliaje de cupru, etc.), fie din două metale sau aliaje, în straturi unite •— pe cale termomecanică ori electrochimică sau prin imersiune într-o topitură—, stratul subţire de metal mai costisitor avînd rolul de protector, iar stratul greu de material mai ieftin, rolul de element de rezistenţă. De cele mai multe
ori se laminează metalul sau aliajul solid ; un procedeu de fabricaţie aplicat în măsură mult mai mică decît primul consistă în laminarea directă, între cilindre răcite, a materialului topit, de exemplu la fabricarea tablei de fontă (v.).
Tabla se clasifică din mai multe puncte de vedere, cum sînt următoarele: după metalul din care sînt fabricate, după procedeul de fabricaţie, după grosime, după scopul în care e folosită şi după caracteristicile de rezistenţă ale materialului, etc.
După scopul în care e folosita şi după caracteristicile de rezistenţa ale materialului (impuse de utilizare), se deosebesc multe sorturi de tablă, cum sînt următoarele sorturi de tablă groasă: tablă pentru rezervoare, tablă pentru poduri, tablă pentru căldări, tablă pentru focare, tablă pentru construcţii navale, tablă de blindaje şi tablă striată, cum şi următoarele sorturi de tablă subţire: tablă neagră, tablă recoaptă, tablă decapată, tablă de construcţii, tablă de ambutisaj, tablă silicioasă (cu subdiviziunile: de dinam şi de transformator), tablă de acoperiş, tablă de fălţuit, tablă punctată, ondulată, zincată, cositorită, plumbuită, etc.; alte sorturi uzuale de tablă subţire sînt sorturile de tablă neferoasă, de exemplu tabla de cupru, tabla de alamă, cea de zinc, de plumb, de alpaca, de tombac, de staniu, de aluminiu, etc.
După grosime, se deosebesc table groase şi table subţiri; în unele ţări se consideră şi categoriile tabla mijlocie şi semifabricatul numit platbandă (v. Platbandă 1).
Tablă groasă: Tablă cu grosimea mai mare decît 4 mm şi lăţimea mai mare decît 800 mm, fabricată de cele mai multe ori prin laminare la cald. Exemple: tabla de oţel pentru rezervoare, pentru căldări, pentru longeroane, pentru blindaje, etc.; tabla de oţel placată; tabla de oţel striată sau punctată; tabla de cupru pentru focare; etc.
Tablă mijlocie: Tabla cu grosimea de 3***5 mm. Termenul e puţin folosit, şi numai într-un număr mic de ţări. Sin. Tablă semigroasă.
Tablă semigroasă. V. Tablă mijlocie.
Tablă subţire: Tablă cu grosimea mai mică decît 4 mm, şi cu lăţimea pînă la 2350 mm, fabricată prin laminare numai la cald sau la cald şi la rece — cu una sau cu mai multe recoa-ceri în timpul laminării (v. Tablă laminată la cald şi Tablă laminată la rece) — urmate de îndreptare, ajustare, etc. Tabla subţire se foloseşte fără strat metalic de protecţie (de ex.: tabla neagră, tabla lucioasă, tabla silicioasă, tabla de ambuti-sare, etc.) sau cu strat metalic de protecţie (de ex.: tabla cositorită, tabla zincată, etc.); uneori tabla subţire e supusă unei operaţii de deformare sau unui tratament termic local, pentru a-i da anumite proprietăţi.
După procedeul de fabricaţie, se deosebesc tablă laminată la cald şi tablă laminată la rece.
Tabla laminată Ia cald: Tablă fabricată prin laminarea la cald, în mai multe treceri, urmată de ajustare (prin tăiere la foarfece a marginilor), dresare, etc. în prezent, la cald, se fabrică tabla groasă de oţel şi cu grosimea peste 1,8-2mm; numai în instalaţiile vechi de tablă subţire se fabrică tablă mai subţire decît 1,6-2 mm, la cald. Tablele de metale neferoase se fabrică la cald (dar la temperaturi mai joase decît cea de laminare la cald a oţelului). Pentru obţinerea unei table de bună calitate, gradul de reducere a secţiunii (coroiajuf) trebuie să nu fie sub 20.
Tabla groasă de oţel se laminează, fie direct din lingouri, fie din semifabricate — şi anume din brame (sau sleb-uri). A doua metodă e mai utilizată în instalaţiile recente, atît deoarece dă posibilitatea unui control şi curăţiri intermediare a produsului (ceea ce îmbunătăţeşte calitatea lui), cît şi din cauza greutăţii crescînde a lingoului, care îngreunează laminarea pînă la dimensiunea finită dintr-o singură încălzire. Lingourile din cari se laminează tabla de oţel au masa de pînă la 30 t; în cazuri excepţionale, pentru tablă de blindaj
5*
Tablă
68
Tablă
de nave, se fac, însă, pînă Ia 2501. Tabla groasă de cupru pentru cutii de foc (de locomotivă) se laminează din plăci mari, numite mantale, prin sistemul de laminare cu alternare („du-te, vino“). Tablele subţiri de metale neferoase se laminează din plăci turnate, numite platouri, prin sistemul cu alternare.
Tablagroasa de oţel se laminează fie lacajeduo reversibile, la caje cuarto reversibile sau la caje trio Lauth, prin sistemul de laminare cu alternare, fie prin sistemul continuu, la caje cuarto (mai ales sortimentele mai apropiate de limita inferioară de grosime). De regulă, lingoul e transformat în bramă (sleb) la slebing, de unde e dus fie la curăţire într-un depozit intermediar şi de acolo la laminorul de tablă groasă, fie direct la laminorul de tablă groasă. Unele laminoare de tablă groasă dintre cele mai recente au posibilitatea de laminare fie direct din lingou, fie din bramă (sleb).
La un astfel de laminor, cînd se prelucrează lingouri, acestea se încălzesc în cuptoarele adînci,
/. Forma foii de tablă groasă laminată, înainte de ajustare.
1) foaiedetablădupă ajustare; 2) marginea detaşată, circa 3,5% ; 3) capătul din spate detaşat, circa 5% ; 4) capătul anterior detaşat (pentru înlăturarea, retasurii şi a segregaţiilor), 8"'20%, valorile mai mici fiind pentru tabla pentru rezervoare, iar valorile mai mari, pentru tabla de oţel de calitate (pentru căldări, nave, etc.).
II. Introducerea bramei între cilin-drelelaminorului, sub un.unghi de 90°. 1 şi 2) proiecţie orizontală a bramei înainte de trecerea de laminare, respectiv după trecere; 3) proiecţie orizontală a planului de laminare; 8) unghiul de introducere a bramei între cilindrele cajei; şi B2) lăţimea bramei înainte, respectiv după trecere
D __ D	^
Kl+sin26(M.2-1) unde ţi. e coeficientul de alungire la trecerea considerată.
se laminează la forma de bramă la caja cuarto degroşare şi se taie la foarfecele de brame. Aceste brame se încarcă în cup-
(uneori se pot lamina direct table mai groase, direct din prima încălzire, pînă la dimensiunea finala). După laminare, tablele sîntsudate în capete pînă la lungimeade 25---30 m şi, dacăe necesar, sînt transportate în cuptorul de normalizare, la îndreptarea la cald, pe paturile de răcire şi pe patul de reparare a defectelor, iar apoi — după un control la o instalaţie de control cu ultrasunete — ele sînt transferate la liniile’de tăiere a marginilor şi de divizare, unde sînt aduse la dimensiunile finale necesare. Urmează stivuirea şi depozitarea. Unele sortimente de table sînt supuse, eventual, şi altor tratamente termice (de^ex. călire) sau de suprafaţă (de ex. sablare).
în general, laminarea se execută în următoarele două etape: eboşarea prin maj multe treceri, pentru lăţire, brama fiind înclinată cu 45***20° faţă de axa cilindrelor (v. fig. /); laminarea la lungimea necesară, cu brama cu axa perpendiculară pe axa cilindrelor. Urmează o recoacere sau (uneori) o normalizare, îndreptarea, răcirea, tăierea marginilor (v. fig. //) şi depozitarea. Viteza de laminare e de 2,5***5 m/s.
Tabla subţire de oţel se laminează la cald de asemenea în două etape, fie din lingouri mici în platine (în instalaţiile vechi) şi apoi din platine în table, prin sistemul de laminare cu alternare, fie din brame sau sleb-uri degroşate la laminorul de brame (în instalaţiile recente) la laminoare continue. în sistemul vechi, la laminarea prin sistemul cu alternare, din platine (v. fig. III), acestea se încălzesc în cuptorul de platine; se laminează simultan două platine (în unele instalaţii, patru platine), la prima cajă atrenului deschis; apoi, acestea se suprapun şi se laminează la caja a doua. Cînd pachetul de platine suprapuse atinge grosimea de 1,6***1,8 mm, materialul trece la dublor (v.), unde semifabricatele sînt „dublate", adică cele două foi sînt
		;	
2	2		
j )	J )		
	/		
/			
			
I /			4
	BQ=QE	tr	
III. Schema de situaţie a unui laminor de tablă subţire (cu două caje si un dublor).
1) cuptor de platine; 2) cuptor de pachete; 3) dublor cu foarfece; 4) cajă de laminare a platinelor; 5) cajă de laminare a pachetelor.
IV, Schema de situaţie a unui	laminor recent pentru laminarea tablei la cald.
I) hala cuptoarelor adînci; II) hala	laminorului de brame (slebing);	III) hală pentru deşeuri; IV) hala depozitului de brame;	V) hala	laminorului de table
groase; VI) hala laminorului continuu de table subţiri; VII) hala atelierului de întreţinere şi strungărie de cilindre; VIU) halele depozitului de tablă; IX) hala atelierului de ajustare a tablelor laminate la cald; /) cuptoare adînci; 2) cajă duo reversibilă; 3) instalaţie de curăţire cu flacără a bramelor; 4) foarfece; 5) caje duo reversibile; 6) foarfece volant;	7) cuptor pentru brame; 8) cajă	cuarto pentru tablă groasă; 9) instalaţie de tratament	termic; 10)	maşină de îndreptat,
cu rulouri; 11) foarfece-ghilotină; 12) foarfece cu cuţite-disc; 13) pat	de răcire; 14) vîrtelniţă; 15) cale spre hala laminorului	de	laminat	la rece; 16) macara
de 25 t; 17) macara de 75/15 t; 18) macara de 15 t.
toarele cu propulsiune şi se laminează din nou la caja pregătitoare, şi apoi la caja finisoare, pînă la dimensiunea finală
îndoite la mijloc şi se obţin astfel patru foi suprapuse (un pachet). Pachetele sînt încălzite din nou, în cuptorul de pachete,
Tablă
69
Tablă
după care urmează laminarea la dimensiunile finale. Dublarea, încălzirea şi laminarea se repetă de 2---3 ori, după grosimea tablelor finite. După laminare urmează operaţii de ajustare şi de tratament termic, după sortul de tablă fabricat, ca, de exemplu: tăiere, îndrepţare, decapare, planare, recoacere, eventual a doua decapare, a doua planare, sau o lustruire, şi operaţiile de acoperire metalică la tablele zincate, cositorite, plumbuite, etc. — La liniile recente de laminare la cald a tablei subţiri (v. fig. IV), cari pot prelucra şi tablele de la limita inferioară a tablelor groase, tabla se fabrică în sistemul continuu de laminare, din lingouri sau din brame, la un tren continuu de laminor, tabla înfaşurîndu-se la urmă în sul (v. fig. V). Laminorul de brame (slebing-ul) prelucrează lingourile încălzite în cuptoarele adînci şi le tranforma în brame.
iese în fîşii lungi (pînă la cîteva sute de metri), cari se înfăşoară în suluri, pe vîrtelniţe. Rulourile sînt transferate în secţia de ajustaj cu ajutorul unui transportor cu plăci. Ajustajul de benzi la cald e legat, de multe ori, de laminorul de tablă la rece care e, de regulă, dispus alături de un laminor de tablă la cald. în ajustaj, banda e, la nevoie, recoaptă. Apoi banda e tăiată longitudinal (sau în fîşii) şi transversal la o linie de tăiere (v.), dacă urmează să fie utilizată ca tablă laminată la cald; altfel, rulourile se îndreaptă spre laminorul la rece unde vor continua operaţiile de laminare şi de finisare. Viteza de laminare atinge 12 bn/s. în general, la astfel de laminoare se fabrică tablă cu grosimea pînă la 1,6-*-1,8 mm, tabla mai subţire prelucrîndu-se în continuare, prin laminare în instalaţii de laminare la rece.
V. Schema de situaţie a unui laminor pentru laminarea continuă la cald a tablei subţiri.
/) depozit de brame; II) hala cuptoarelor cu propulsiune: III) hala maşinilor; IV) hala depozitului de arsură şi a decantorului; V) strungărie de cilindre şi atelier de întreţinere; VI) depozit de rulouri de tablă; 1) instalaţie de desfăcut stivele de brame; 2) cuptor cu propulsiune; 3) cajă verticală de îndepărtat arsura; 4) cajă orizontală degroşoare (I) şi de îndepărtat arsura; 5) caje degroşoare universale (II**• V); 6) foarfece de şutare; 7) cajă de îndepărtat arsura, finisoare;8) caje finisoare (!*•* VII); 9) maşină de înfăşurat banda; 10) transportor de rulouri.
Bramele sînt încălzite în cuptoarele cu împingere (cu propulsiune) ale laminorului. Bramele încălzite în cuptoarele laminorului continuu de tablă subţire trec printr-un grup de două caje spărgătoare de arsură .(verticală şi orizontală) şi printr-un grup de caje eboşoare cuarto, universale; apoi,
Tablă laminată la rece: Tablă fabricată prin laminare la rece, prin mai multe treceri, urmată de ajustarea marginilor prin tăiere la foarfece. Prelucrarea se face uneori la laminoare duo, însă, în general, la laminoare cuarto sau sexto, sau la laminoare cu doisprezece sau cu douăzeci de cilindre. O insta-
VI. Linie continuă de laminare cu tren cu trei caje cuarto, pentru laminarea la rece a tablei subţiri.
1) cajă cuarto; 2) maşină de desfăşurat (desfăşurătoare); 3) maşină de îndreptat cu rulouri; 4) maş nă de înfăşurat benzi.
după şutare la foarfecele volant, trec la trenul finisor,	laţie de laminor recentă, de tablă subţire, se compune, în
format din şapte caje finisoare (dispuse astfel, încît fîşia	general, dintr-un tren continuu cu trei pînă la cinci caje cuarto
se găseşte în acelaşi timp în mai multe caje),dm cari tabla	(v. fig. VI), cu maşini de înfăşurat numai la ieşire, cînd trenul
Tablă
70
Tablă
nu e reversibil, şi cu maşini de înfăşurat la intrare şi la ieşire, cînd trenul e reversibil. Instalaţia de laminor are şi o secţie de tratament termic (unde tablele sînt recoapte), o secţie de decapare şi o secţie de ajustaj (unde tabla e desfăcută din suluri, îndreptată, (tăiata, etc.), cum şi ateliere de cositorire, zincare sau plumbuire (v, fig. VII). Vitezele de laminare obişnuite sînt de 6---20 m/s; se ajunge pînă la 30 m/s.
Tablă de bimetal: Tablă obţinută din două metale sau din două aliaje în straturi unite pe cale mecanică. Poate fi constituită din două straturi diferite sau dintr-un miez din metalul de bază, acoperit pe cele două feţe cu cîte un strat subţire dintr-un metal de placare. în secţiune sau la marginea tablei de bimetal se deosebesc cele două, respectiv cele trei straturi. Fabricarea bimetalului dă posibilitatea de a combina proprie-
VII. Schema de situaţie a unui laminor de tablă subţire pentru laminarea tablei la rece.
/) hala laminorului; II) hala secţiei de decapare; III) hala maşinilor; IV) hala atelierului de întreţinere mecanică; V) hala cuptoarelor; VI) hala depozitului de suluri de tablă; VII) hala depozitului de table în foi; VIII) hala secţiei de îndre ptare; /X) hala depozitului de produse finite; X) hala de expediţie; 1"-3) caje cuarto; 4) maşini de netezit cilindre prin abraziune; 5) instalaţie de decapare; 6) agregat de tăiere; 7) transportor; 8) cajă dresoare; 9) foarfece; 10) maşină de întins; 11) maşină de îndreptat cu rulouri; 12) vagonet de transbordare; 13) macara de 15 t; 14) macara de 75/15 t; 15) macara de 5 t; 16) macara de20t;
17) macara de50/10t; 78) macara de 30/151; 79)cuptoare de recoacere.
Laminarea la rece îmbunătăţeşte calitatea tablei • prin ecrui-saj creşte rezistenţa, iar prin tratament termic se măreşte alun-girea. De asemenea, suprafaţa care se obţine e foarte curată, ceea ce prezintă mare importanţă la tablele cari mai urmează să sufere o acoperire (de ex. cu cositor).
După metalul din care sînt fabricate, se deosebesc următoarele categorii de tablă: table de metal feros, care poate fi oţel sau fontă, tabla de oţel putînd fi simplă sau acoperită cu un strat de metal neferos; table de metal neferos, de regulă simple, neacoperite cu strat de protecţie; table de bimetal.
Tablă de metal neferos: Tablă laminată din metal neferos. Constituie un procent mic din totalul tablei fabricate, prezen-tînd o mare importanţă în tehnică. Metalele cel mai mult folosite pentru tablă sînt: alama, aluminiul, cositorul, cuprul, plumbul, titanul, etc. Se laminează în general la cald, la laminoare reversibile, prin sistemul cu alternare. Sin. Tablă neferoasă.
Tabla groasa neferoasă e aproape excluziv tablă de cupru pentru focare (pentru căldări de locomotivă, etc.) cu grosimea de 18*--40 mm, care se laminează din plăci mari, numite mantale (produse din lingouri a căror masă atinge, uneori, 4000 kg).
Tabla subţire neferoasă se laminează din diferite metale şi aliaje turnate în piese paralelepipedice, numite platouri, cu masa de 60-• -300 kg. Se folosesc, de exemplu: tablă de aluminiu în industria aeronautică, în construcţia de nave şi de maşini, la fabricarea obiectelor de uz casnic sau de ambalaj (veselă, bidoane, etc.); tablă de duralumin, în construcţia de maşini şi în industria aeronautică; tablă de cupru, în industria electrotehnică, în industria chimică, etc.; tablă de alamă, în construcţia de maşini, în industria chimică, la fabricarea monetelor, la placare, etc.; tablă de alpaca, la fabricarea tacîmurilor, a monetelor, etc.; tablă de tombac, în lucrări de ornamentaţie, în industria armamentului, etc.; tablă de cositor, în industria alimentară, etc.; tablă de plumb, în industria acumulatoarelor, în industria chimică, la placarea utilajului (pentru protecţia contra anumitor acizi), etc.; tablă de zinc, în industria grafică (clişee tipografice), la dezincrustarea electrică a căldărilor marine, la placare; tablă de titan, în industria reactoarelor, a rachetelor.
tăţile a două metale. De exemplu, miezul dă rezistenţa, iar placajul, protecţia (contra atacului cu acizi). Tabla de bimetal se obţine, fie turnînd materialul de placare în jurul miezului solidificat şi efectuînd apoi laminarea, fie învelind miezul cu
o	tablă de metal de protecţie şi efectuînd laminarea după încălzirea materialului. în timpul laminării se produce sudarea celor două metale. Tabla de bimetal se mai obţine şi din plăci sau din blocuri cu miezuri cari au fost placate printr-o metodă electrolitică sau prin difuziune.
Se întrebuinţează, de exemplu, în industria de armament, tablă de bimetal cu miez de oţel şi placaj de tombac; în mone-tărie, tablă de oţel placată cu nichel. în industria electrotehnică se întrebuinţează benzi confecţionate din două metale cu coeficienţi de dilataţie termică diferiţi, pentru organe de comandă termică (declanşoare), etc.
Tablăde fontă: Tablă fabricată în ultimul timp, prin metoda laminării din material topit (laminare fără lingou), adică prin turnarea fontei topite direct între cilindre de laminor răcite. După răcire, tabla e maleabilizată, obţinîndu-se o tablă bună şi puţin costisitoare, care poate înlocui, în multe cazuri, tabla de oţel (de ex, ca tablă de acoperiş, care prezintă avantajul că rugineşte mai greu decît tabla de oţel).
Tablă de oţel: Tablă fabricată din oţel carbon obişnuit ori special sau din oţel aliat, fără sau cu strat de acoperire de protecţie. Tabla de oţel constituie majoritatea tablelor utilizate în diferitele ramuri ale tehnicii. Utilizarea largă a tablei a condus la un mare număr de criterii de clasificare, dintre cari cele mai importante sînt procedeul de fabricaţie, scopul în care e folosită, materialul şi grosimea.
Exemple de sorturi de tablă de oţel special:
Tablă ele oţel inoxidabil: Tablă de oţel aliat (cu crom, cu molibden şi mai ales cu nichel), laminată la rece (tratată termic, decapată, etc.), rezistentă la acţiunea agenţilor chimici, atmosferici, etc. Se întrebuinţează mai ales în industria chimică, a petrolului, textilă şi alimentară.
Tablă de oţel refractar: Tabla de oţel aliat (cu crom şi cu nichel în procente mari), laminata la rece, rezistenţă la temperaturi înalte. Se întrebuinţează oriunde partea respectivă de construcţie e supusă acţiunii temperaturii
Tablă
71
Tablă
înalte (de ex.: în recuperatoare de căldură, în cuptoare, etc.). Elementele de aliere sînt uneori în procent atît de mare, încît acesta depăşeşte procentul de fier.
Tabla inoxidabilă'. Sin. Tablă de oţel inoxidabil (v.).
Exemple de sorturi de tablă de oţel groasă:
Tablă auto: Tablă pentru ambutisare adîncă, cu conţinut mic de elemente de adaus, cu rezistenţă mare şi, concomitent, cu o limită de curgere relativ mare. E totdeauna tablă care a fost laminată la rece şi apoi tratată termic.
Tablă cu sudabilitate mare: Tablă de oţel destinată construcţiilor sudate de maşini, de poduri, ferme de hale, etc. caracterizată printr-un conţinut relativ mic de siliciu (max. 0,25%) şi conţinut mai mare de mangan (în cazul oţelurilor slab aliate 1,0--*1,5%), ceea ce asigură, pe lîngă alte proprietăţi favorabile, şi rezistenţa.
Tablă pentru blindaje: Tablă de oţel carbon de calitate sau de oţel aliat, care se foloseşte la construirea blindajelor pentru nave sau pentru tancuri. Se fabrică, la comandă specială, cu dimensiuni şi caracteristici de rezistenţă speciale, la laminoare destinate uneori excluziv acestui sort de tablă.
Tablă pentru căldări:	Tablă	de oţel carbon
Martin sau electric, obişnuit sau de calitate, care se foloseşte la construirea elementelor de căldare de abur. Se fabrică în cinci sorturi cu sudabilitate mare, folosite după felul de solicitare a căldării: tablă cu rezistenţa de rupere la tracţiune de 34***42 kgf/mm2 şi cu alungirea de 28---31%; tablă cu rezistenţa de rupere de 38---47 kgf/mm2 şi cu alungirea de 25-**27%; tablă cu rezistenţa de rupere de 41 •••50 kgf/mm2 şi cu alungirea de 22%; tablă cu rezistenţa de rupere de 35-**44 kgf/mm2 şi cu alungirea de 24%; tablă cu rezistenţa de rupere de 45--*53 kgf/mm2 şi cu alungirea de 20%.
Tablă pentru construcţii metalice: Tablă de oţel cu caracteristici de rezistenţă mari — în special, cu limita decurgere şi, în anumite cazuri, şi cu rezilienţa la temperatură, joase — şi cu bune proprietăţi de sudabilitate. Se întrebuinţează în construcţii metalice, civile, etc.
Tablă pentru construcţii navale: Tablă de oţel obişnuit sau de oţel de calitate, cu rezistenţa de rupere la tracţiune de 41 •••50 kgf/mm2 şi cu alungirea de 16-*-20% (după grosimea tablei), care se foloseşte la construirea elementelor navelor fluviale şi maritime (bordaje, punţi, pereţi, etc.).
Tablă pentru focare: Tablă de oţel cu rezistenţa de rupere la tracţiune cu valoarea de numai 33 kgf/mm2, cu compoziţie asemănătoare celei a tablei de căldări, avînd însă conţinutul în sulf şi în fosfor limitat la maximum 0,04% pentru fiecare dintre aceste elemente.
Tablă pentru longeroane: Tablă cu grosimea pînă la 150 mm, din oţel aliat, destinată fabricării longeroa-nelor de locomotivă.
Tablă pentru poduri: Tablă de oţel carbon obişnuit, cu rezistenţa de rupere la tracţiune cuprinsă între 38 şi 45 kgf/mm2, şi cu alungirea de minimum 20%, care se foloseşte la construcţia elementelor de pod, a grinzilor, etc.
Tablă pentru rezervoare: Tablă de oţel carbon obişnuit, fără prescripţiuni de rezistenţă, care se încearcă numai la încovoierea la rece şi la sudare, şi care se foloseşte la construcţia rezervoarelor nituite sau sudate.
Tablă pentru ţevi sudate: Tablă cu proprietăţi bune de sudabilitate, cu grosimea obişnuită pîpâ la 15 mm, folosită la fabricarea ţevilor sudate.
Pentru ţevile sudate în elice se folosesc benzi laminate Ia laminorul continuu de benzi, iar pentru ţevile sudate pe generatoare (mai ales cele cu diametri mari) se folosesc table laminate la laminoarele de tabla groasă.
Tablă striată: Tablă de oţel carbon obişnuit, fără prescripţiuni de rezistenţă, cu grosimea de 5---10 mm, care are pe o faţă nervuri cari se întretaie, formînd romburi cari împiedică alunecarea. Se foloseşte la pardoseli, la scări, etc.
Exemple de sorturi de tablă de oţel subţire, fără strat de protecţie:
Tablă de acoperiş: Tablă neagră sau tablă recoaptă, folosită la acoperirea construcţiilor; ca tablă de acoperiş se foloseşte, adeseori, şi tabla zincată (v.).
Tablă pentru construcţii mecanice: Tablă de oţel, cu caracteristicile de rezistenţă garantate şi cu suprafaţă curată, care se întrebu inţează în construcţia de maşini, la fabricarea diferitelor piese, prin operaţii de tăiere sau de deformare plastică. Tabla de ambutisare e un sort de tablă pentru construcţii mecanice.
Tablă de ambutisare: Tablă pentru construcţii mecanice tenace, cu rezistenţă garantată, cu suprafaţă curată, care se întrebuinţează la fabricarea pieselor ambutisate, în industria de construcţii de maşini (în general, pentru piesele presate), în industria automobilelor, a avioanelor, a armamentului, ustensilelor casnice, etc., la fabricarea de obiecte prin presare la rece, prin presare la strung, stampare, ciocănire, etc . Se fabrică în trei subsorturi: tablă de ambutisare normală, tablă de ambutisare adîncă şi tablă de ambutisare foarte adîncă, cu caracteristici mecanice corespunzătoare gradului de ambutisare reclamat de piesa care se confecţionează din tablă. Sin. Tabla de ştanţat, Tablă de tras.
Tablă de ştanţat: Sin. Tablă de ambutisare (v.).
Tablă de tras: Sin. Tablă de ambutisare (v.).
Tablă de f ă I ţ u i t: Tablă de oţel Thomas sau Martin, care poate fi îndoită în falţ, la margine, fără să se rupă. Se întrebuinţează la acoperişuri şi în lucrări de tinichigerie.
Tablă decapată: Tablă care, în timpul procesului de fabricaţie şi la sfîrşitul acestui ^proces, a fost decapată pentru a avea suprafaţa cît mai curată. în general, decaparea tablelor se efectuează în următoarele cazuri: înaintea laminării la rece (pentru ca arsura să nu fie imprimată în material în timpul laminării): la sorturile de tablă laminată la cald, întrebuinţate la ambutisare la rece; înainte de aplicarea stratului protector, în procesul de producere a tablelor acoperite.
Tabla decapată se întrebuinţează la fabricarea de vase fără strat de protecţie, de vase smălţuite, găleţi, veselă (cari nu reclamă o ambutisare adîncă), etc.
Pentru decapare se foloseşte o soluţie de 4-*-10% acid sulfuric, iar în instalaţiile recente, acid clorhidric.
La instalaţiile vechi, tablele sînt cufundate într-o baie de decapare, în care sînt mişcate în timpul tratării, pentru a o agita; apoi sînt scoase, spălate într-o baie de apă şi uscate, în instalaţiile recente de laminare, în cari tabla se obţine în suluri,se folosesc instalaţii continue de decapare (v. fig. VIII),
Vili. Schema unei instalaţii continue de decapare a tablei laminate în suluri. 1) desfăşurător; 2) cilindre de întindere; 3) maşină de îndreptat; 4) foarfece pentru tăierea tablei (şutare) înainte de sudare; 5) maşină de sudat; 6) maşină de îmbinat prin cusătură de sudură; 7) rulouri de tragere; 8) groapă pentru bucle; 9) rulouri de tragere; 10) basine de decapare; 11) basin de spălare; 12) rulouri de ştergere pentru preuscare; 13) aparat de uscare; 14) foarfece pentru divizarea benzii; 15) foarfece cu discuri de tăiat longitudinal; 16) vîr-telniţă de înfăşurare.
iar sulurile sînt sudate cap în cap, pentru a nu întrerupe procesul tehnologic. Pentru oţelurile cari se sudează greu, asamblarea se face cu o maşină de asamblat prin cusătură, specială.
Tablă
72
Tablă
T o b l ă electrotehnica: Sin. Tablă silicioasă (v.).
Tablă I u c i o a s â. 1 : Tablă care, după ce a fost deca-pată, e lustruită prin laminare de netezire, sau la o instalaţie de lustruit prin abraziune, cu bandă continuă, şi care e folosită pentru ornamentaţie,
Tablă lucioasă. 2: Tablă zincată sau tablă cositorită, lustruită mecanic după acoperirea cu stratul de protecţie.
Tablă neagră: Tablă cu grosimea pînă la 1 mm de oţel Thomas sau, uneori, de oţel Martin, fabricată prin cel mai simplu proces tehnologic şi avînd rezistenţă relativ mică şi suprafaţa brută. Se întrebuinţează ca tablă de acoperiş, la fabricarea de vase de calitate inferioară, pentru ambalaje (de ex. butoaie pentru smoală, etc.).
Tablă recoaptă: Tablă neagră care, după terminarea laminării, a fost supusă unei recoaceri, pentru a o face mai moale şi capabilă să sufere una sau, uneori, două îndoiri. Toate tablele cari se livrează în comerţ sînt recoapte. Se întrebuinţează ca tablă de fălţuit, de acoperiş, ca materie primă în lăcătuşăria obişnuită, etc.
Tablă silicioasă: Tablă cu grosimea de 0,2* **1,0 mm, laminată din oţel aliat cu siliciu (pînă la maximum 4,5%), folosită la construcţia maşinilor şi aparatelor electrice cu miez magnetic (transformatoare, maşini electrice, etc.). Sin. Tolă din oţel electrotehnic.
Faţă de tabla de oţel aliat cu carbon, tabla silicioasă are caracteristici magnetice mai bune, în special pierderi magnetice mai mici.
Limita inferioară a grosimii ei, de 0,2 mm, e impusă de condiţii de rezistenţă mecanică şi de posibilităţi de prelucrare; limita superioară a procentului de siliciu de 4,5% e impusă de posibilităţile de prelucrare (la conţinut de siliciu mai mare materialul e dur, casant, greu prelucrabil prin ştanţare, forfecare, etc.).	'
Se deosebesc tablă pentru transformatoare şi tablă pentru maşini electrice rotative. Tabla pentru transformatoare are grosimi de 0,2—0,35 mm şi pierderi magnetice mai mici decît tabla pentru maşini electrice, care are grosimi de 0,5***1 mm.
După modul de fabricaţie, se deosebesc table laminate la cald şi table laminate la rece.
(valoarea acestor pierderi pentru tabla silicioasă uzuală variază de la 0.075—3,6 W/kg).
Compoziţia chimică a oţelului silicios variază cu calitatea aproximativă si e cuprinsă între limitele:	0,07—0,08 C;
0,0-4,3 Si; 0,3-0,35 Mn; 0,025-0,035 P şi 0,02-0,035 S.
Tablele silicioase laminate la rece sînt caracterizate printr-o structură cristalină orientată, cu caracteristici magnetice ameliorate în direcţia laminării, faţa de tolele laminate la cald.
Tabla e obţinută prin laminare la cald, din lingouri încălzite la roşu, pînă la grosimea de circa 2 mm, urmata de curăţirea la suprafaţă, mecanic sau chimic, şi apoi de laminarea la rece, operaţie care devine dificilă cînd conţinutul de siliciu e mare. După ultima laminare, tabla e practic isotropă, dar cu caracteristici magnetice inferioare; prin încălzire de cîteva ore la 1100***1200° capătă caracteristicile următoare: permeabilitate mărită în direcţia perpendiculară pe cea de laminare şi mult mărită în direcţia laminării, curba de isterezis foarte mult îngustată şi orientată aproape vertical; saturaţie la cîmp de valoare mică; pierderi minime (1 W/kg) în direcţia laminării ; pierderi mărite pînă la maximum 300% după alte direcţii; rezistenţă mecanică şi fragilitate mai mica decît a tablelor laminate la cald; suprafaţă mai netedă; variaţiile de grosime mici; efectul îmbatrînirii mult redus (dacă tabla e răcită încet, după ultimul tratament termic); sensibilitate pronunţată la deformări plastice şi tensiuni mecanice, avînd ca urmare înrăutăţirea caracteristicilor magnetice.
Exemple de sorturi de tablă de oţel subţire, cu strat metalic de protecţie:
Tablă albă: Sin. Tablă cositorită (v.).
Tablă cositorită:	Tablă	subţire de foarte bună
calitate şi cu suprafaţă foarte curată, care a fost decapată cel puţin de două ori şi recoaptă (sau normalizată) în cursul procesului de laminare, şi apoi acoperită cu un strat protector de cositor. în general, tabla cositorită se fabrică cu grosimea de 0,2 ••• 0,28 mm. Pentru a concura tabla de aluminiu în industria ambalajelor, se fabrică şi tablă cositorită de 0,1 —0,12mm, cum şi tablă cositorită pe o singură faţă. în instalaţiile vechi, ale căror laminoare produc tablă în foi, cositorirea acesteia se face prin scufundarea foilor în baie, în instalaţii de cosi-
IX, Schema unei instalaţii de cositorire ia cald (cu viteza de deplasare a materialului de 5—"15 m/min).
1) cale cu rulouri (cu înclinaţia de 5%; 2) dispozitiv de încărcare); 3) basin pentru decapare electrolitică: 4) agregat de cositorire; 5) basin de spălare; 6) maşină de curăţit; 7) transportor cu bandă; 8) sortator automat; 9) stivuitor de produse finite; 10) stivuitor de deşeuri.
Tablele silicioase laminate la cald sînt cel mai mult folosite; fabricaţia lor a fost continuu îmbunătăţită, în special în vederea reducerii pierderilor magnetice.
După gradul de aliere cu siliciul şi caracteristicile magnetice, se deosebesc variate calităţi de tablă silicioasă, indicate în ţara noastră, prin simbolizarea ER-A, unde E înseamnă electrotehnică, R e cifra romană I * * * IV, indicînd gradul de aliere al oţelului cu siliciul (slab aliat, mediu aliat, bogat aliat şi supra-aliat), A e cifra oarbă indicînd valoarea pierderilor la magne-tizarea ciclică, exprimate în W/kg pentru un cîmp magnetic alternativ de 50 Hz, cu valoarea de vîrf a inducţiei de 1 Wb/m2
torire la cald (v. fig. IX).— în instalaţiile recente de laminare, în cari produsul finit se obţine sub formă de suluri, cositorirea se face în instalaţii electrolitice de cositorire (v. fig. X), cari au proces tehnologic continuu, sulurile ur-mînd procesul tehnologic, unul după altul, fiindcă sînt sudate în capete, iar fîşia cu cusătura se taie după cositorire. O condiţie esenţială pe care trebuie să o satisfacă tabla cositorită e ca suprafaţa ei să fie foarte netedă şi lucioasă. Deoarece, la depunerea prin electroliză, stratul de cositor e poros, tabla e reîncălzită, astfel încît cositorul se topeşte din nou, şi apoi, prin răcire, se obţine o suprafaţă netedă, lucioasă.
Tablă
73
Tablă
Tabla cositorită se întrebuinţează mai ales în industria aii-	părţi ale instalaţiei sînt dispuse gropi de buclare cari formează
mentară (la ambalaje pentru conserve) şi în producerea usten-	o rezervă permiţînd funcţionarea celorlalte două părţi din
silelor de uz casnic (de ex.: râzătoare, tăvi, etc.).	instalaţie, la întreruperea uneia dintre cele trei părţi.
7	3	9	10	11	9	10	12
13 W 13 75 *
16 15 17	18	19	W	20	21
X. Schema unei instalaţii electrolitice continue, de cositori re a tablei subţiri în suluri (cu viteza de deplasare a materialului de 0,75"-1,50 m/s).
1) cale. cu rulouri; 2) desfăşurător; 3) foarfece duble; 4) maşină de sudat; 5) rulouri de tragere; 6) groapă pentru bucle; 7) rulouri de tragere; 8) basin de curăţire electrolitică; 9) maşină de curăţit-înmuiat; 10) rulouri de ştergere a lichidului; 11) basin de decapare; 12) basin de cositorire electrolitică; 13) basin de spălare; 14) maşină de periat; 15) uscător; 16) aparat pentru topirea cositorului; 17) rulouri de tragere; 18) basin pentru tratament chimic
19) instalaţie de emulsionare; 20) foarfece; 21) vîrtelniţă de înfăşurare.
Tabla galvanizatâ: Sin. Tablă zincată (v.).
Tabla lăcuita: Tablă de oţel laminată la rece, acoperită ulterior cu un strat de lac pe ambele feţe (prin: lăcuire, tratare termică, uscare). înlocuieşte în multe cazuri tabla cositorită, în industria de ambalaje; la anumite ambalaje de conserve, lacuirea e necesară chiar şi pentru tabla cositorită.
Tablă placată: Tablă de oţel acoperită cu un strat de protecţie contra coroziunii, astfel încît ea poate înlocui, în multe cazuri, tabla de oţel inoxidabil; placarea se face fie cu un strat de material metalic care se aplică pe tabla de oţel semilaminată (în special la tabla groasă), fie cu o peliculă de masă plastică rezistentă la agenţii chimici (în special la tabla subţire).
Placarea tablei groase se face, de regulă, cu metal, prin: învelirea unui semifabricat cu o foaie subţire de oţel aliat sau de nichel (şi introducerea unui metal de legare între ele); prinderea pachetului cu scoabe în timpul încălzirii; scoaterea acestora înainte de introducerea între cilindrele laminorului, unde se obţine o tablă de oţel placată cu un strat foarte subţire. Aceasta eu-tiIizabila în locul tablei de oţel inoxidabil, în foarte multe cazuri.
Tabla acoperită cu material plastic se utilizează la pereţi şi la acoperişuri de hale de expoziţie şi de case prefabricate; ca izolant contra agenţilor chimici, Ia instalaţii cari lucrează în atmosferă acidă; etc.
Tablă plumbuită: Tablă neagră, recoaptă şi decapată, care apoi e acoperită cu un strat protector de plumb, într-o instalaţie asemănătoare cu instalaţiile de zincare (v. sub Plumbuire, şî sub Tablă zincată). Uneori, tabla plumbuită e întrebuinţată ca tablă de protecţie contra acizilor, de exemplu la confecţionarea de canale de ventilaţie, în industria electrotehnică (la fabricarea tuburilor Bergmann), etc.
Tablă zincată: Tablă neagră, recoaptă, îndreptată, decapată şi apoi acoperită cu un strat protector de zinc. De cele mai multe ori, zincarea se face prin cufundarea foilor în baie, în instalaţii de zincare la cald (v. fig. X/). Tabla e spălată în apă, e trecută printr-o soluţie de clorură de zinc (care uşurează
lipirea şi alierea zincului cu fierul), e uscată într-un
■*----	tunel	de	uscare,
XI. Instalaţie de zincare la cald (prin imersiune) a tablei în foi.
1) baie de apă; 2) baie de soluţie de clorură de zinc; 3) transportor; 4) uscător; 5) baie de zincare la cald prin imersiune; 6) mecanism de ridicat foile de tablă; 7) masă de plumb topit; 8) strat de zinc topit.
Cînd placarea se face cu un material neferos, produsul se numeşte b i m e t a I (v. Bimetal, şi Tablă de bimetal).
Placarea tablei subţiri laminate în rulouri se face mai ales cu materiale plastice, ceea ce permite să se obţină un material rezistent şi tenace (proprietăţile oţelului), şi rezistent la coroziune şi cu aspect frumos, divers colorat (proprietăţile masei plastice). Oţelul şi masa plastică se leagă într-o linie de fabricaţie constituită din: o parte de introducere, cuprinzînd o maşină de desfăşurat benzi, un foarfece de şutare şi o maşină de sudat; o parte de tratare a suprafeţei şi de aplicare a materialului de legare şi a materialului de placare, care cuprinde şi un sistem de încălzire prin inducţie, un cuptor de îngheţare a masei plastice, o instalaţie de imprimare şi o instalaţie de răcire; o parte de tăiere longitudinală a benzii şi o instalaţie de tăiere transversala (în foi) şi de stivuire. între cele trei
terea din baie urmează uscarea şi răcirea.
introdusă într-o baie de zinc care are la fund plumb topit în care se încălzeşte, iar la scoatere (fiind a-runcată afară de plumb) trece prin stratul de zinc de deasupra băii, a-coperindu-se cu zinc. După scoa-Tabla obţinută în
suluri la laminoarele continue se galvanizează electrolitic (v. fig. XII).
Tabla zincată se întrebuinţează ca tablă de acoperiş, pentru rezervoare, etc. Sin. Tablă galvanizată.
Exemple de sorturi de tablă de oţel subţire supusă unui tratament termic local sau unei operaţii de deformare plastică, pentru a-i conferi anumite proprietăţi.
Tablă ondulată: Tablă subţire care a fost supusă unei ondulări efectuate, fie la presa, fie la maşina de ondulat (v. Ondulat, maşină de —), pentru a mări momentul de inerţie al secţiunii ei. Uneori tabla e ondulată în lung, la maşini cu cilindre ondulate transversal (compuse, de obicei, din inele caii-
Tablă, calibru pentru ~
74
Tablă de cubaj
braţe, alăturate) şi, uneori, bombată, pentru a fi întrebuinţată ia acoperişuri curbe. Se întrebuinţează ia fabricarea obloanelor,
de părţi, capitole, paragrafe, etc., cu indicarea paginii în care se găsesc în lucrare, ansamblul fiind dispus sub formă de tablou.
11 nx rsK nx isx
uri
XII. Linie continuă de zincare electrolitică a tablei.
1 şi 3) desfăşurător; 2 şi 4) mecanism de desfacere şi îndreptare; 5) foarfece deşutare; 6) maşină de sudat; 7) mecanism de întindere; 8) cuptor; 9) instalaţie de acoperire metalică; 10) instalaţie de răcire a benzii; 11) instalaţie de tratament chimic; 12) maşina de înfăşurat; 13) foarfece de divizare; 14) maşină de îndreptat; 15) stivuitor de rebuturi I; 16) stivuitor de rebuturi II; 17) maşină de uleiere; 18) stivuitor de table de prima calitate.
ca tablă de acoperiş la hale industriale, la pereţi, la construcţii
provizorii, la fabricarea butoaielor de tablă ondulată, etc.
Tablă punctată. 1: Tablă subţire, rigidizată prin producerea de tensiuni proprii în centre de rigidizare uniform repartizate pe suprafaţă, pentru a-i menţine planeitatea. Procedeul de lucru obişnuit consistă în suprapunerea, peste foaia de tablă de rigidizat, a unei foi de tablă cu găuri mici, prin cari se execută încălziri locale, şi mici puncte de sudură, cari, la răcire, devin puncte de contracţiune.
Se utilizează ca material pentru acoperirea cu tablă a unor suprafeţe mari, în locuri în cari foile trebuie să rămînă plane, de exemplu la vagoane.
Tablă punctată 2: Tablă de oţel care are, pe una dintre feţe, puncte proeminente, obţinute prin laminare, pentru a împiedica alunecarea. E folosită la pardoseli, la scări, etc.
1.	calibru pentru Ms., Tehn. V. Calibru pentru grosimea tablei, sub Calibru geometric, Calibru limitativ.
2.	Tabla. 2. Tehn.: Piesă subţire plană ori curbă, de metal, de lemn, de piatră, etc., pe care se poate scrie, grava, picta, etc., sau care poate fi folosită ca ecran, ca element de construcţie, etc. Sin. (parţial) Panou.
3.	~ antival. Tehn.: Diafragmăde tablă, cu sau fără găuri, nituită sau sudată în plane verticale, în interiorul rezervoarelor' pentru lichid montate pe un vehicul (de ex.: rezervoarele de apă la locomotive, tancurile petroliere, etc.), pentru a împiedica formarea valurilor, cînd rezervorul nu e plin. Tabla antival serveşte şi la consolidarea pereţilor rezervorului.
4.	~ apârâtoare. Tehn.: Sin. (parţial) Ecran (v. Ecran 2).
5.	~ bombata. Tehn.:	Piesă confecţionată dintr-o foaie
dreptunghiulară, trapezoidală sau triunghiulară, de tablă de oţel, cu grosimea de 4--*10 mm, care are de jur împrejur o bordură plană, şi interiorul curbat cu dublă curbură, prin presare. Rebordurile au lăţimea de 40---80 mm. E întrebuinţată, de exemplu, la alcătuirea tablierelor metalice la poduri.
6.	~ curbatâ. Tehn., Cs.: Piesă confecţionată dintr-o foaie dreptunghiulară de tablă de oţel cu grosimea de 5***10 mm, care are pe laturile lungi cîte o bordură plană, între cari piesa e curbată prin presare după o formă cilindrică. E întrebuinţată, de exemplu, la tabliere metalice pentru poduri.
7.	~ de ancoraj. Nav.: Disc alb pe care e desenată în negru o ancoră tip amiralitate încurcată (încolăcită de cablul ei), cu diamantul în jos. Tabla de ancoraj e montată pe un stîlp cu îriălţimea de cîţiva metri şi indică un loc unde anco-rajul navelor e permis. Dacă într-un anumit loc, din cauza cablurilor ;subfluviale sau a altor obstrucţiuni, ancorajul e interzis, ancora se desenează cu diamantul în sus şi tabla se numeşte tablă de ancoraj interzis.
s. ^ de îmbrăcăminte. Mş. V. îmbrăcămintea căldării.
9.	~ indicatoare. Transp. V. Indicator de circulaţie (sub Indicator 4); v. şî sub Semne de circulaţie.
10. ^ parafoc. Av.: Sin. Panou parafoc (v.).
11. Tabla. 3. Gen.: Sin. Tablou (v. Tablou 1).
12.	~ de materii. Poligr.: Recapitulaţia cuprinsului unei lucrări scrise sau tipărite, de obicei prin repetarea titlurilor
13.	Tabla. 4. Gen.: Broşură sau carte cu	tabele.	în	această
accepţiune se foloseşte curent şi forma plural	table.
14.	de azimut. Nav.: Tablă pentru calculul azimutului aştrilor, direct sau trecînd prin unghiul Ia zenit. Tablele de azimut sînt bazate pe diferite formule, luînd ca bază: înălţimea astrului, folosind, de exemplu, formula:
sin Z=sin (s—9) sin (s—h) sec h sec 9,
unde 5=1 l2(h-\-q>-\-p), Z e unghiul la zenit, 9 e latitudinea observatorului, h e înălţimea astrului, iar p e distanţa polară; ora şi înălţimea astrului, folosind, de exemplu, formula:
sin 2'=sin P cos S sec h, unde P e unghiul la pol; ora, folosind, de	exemplu,	formula:
cotg Z sec 9=cosec P tg cotg P tg S.
Tablele bazate pe această ultimă formulă, numite şi table ABC, au încă o largă răspîndire, fiind incluse în multe culegeri de table nautice (v.); prezintă însă dezavantajul de a necesita trei intrări în table distincte, fiecare intrare^ nece-sitînd o dublă interpolare (pentru ambele argumente). în prezent se folosesc de regulă table cu triplă interpolare în aceeaşi tablă, folosind ca argumente de intrare latitudinea, unghiul la pol şi declinaţia astrului. Cele mai multe table de acest fel dau direct azimutul, cu o precizie de 1' sau o zecime de grad. Majoritatea tablelor au un volum cu declinaţia astrului pînă la 23°, folosit pentru Soare şi pentru aştrii cu declinaţia mai mică decît aceasta şi un volum pentru declinaţii de 23---700.
S-au publicat şi table de azimut arctice, tablele obişnuite dînd azimutul numai pentru latitudini pînă la 70°. Toate tablele de azimut dau azimutul în modul marinăresc, adică contact (socotit) de la nord, nu de la sud, cum obişnuiesc astronomii. Tablele de azimut sînt folosite în mod curent şi pentru rezolvarea problemelor de navigaţie pe arc de cerc mare.
15.	de cubaj. Silv.: Tablă folosită pentru determinarea directă (adică fără calcul) a volumului arborilor în picioare, cînd se cunosc — prin măsurare — fie diametrul de bază al acestora, fie atît diametrul de bază, cît şi înălţimea arborilor, în primul caz se folosesc table cu o intrare, numite, în terminologia actuală, tarife de cubaj (v. Tarif de cubaj); în al doilea caz se folosesc table cu două intrări, cari sînt table de cubaj, în accepţiunea restrînsă a noţiunii. Tablele de cubaj consistă dintr-o serie de coloane, dintre cari prima are intrare pe orizontală şi reprezintă, de regulă, coloana înălţimilor (de cele mai multe ori gradată în metri). Coloanele următoare consistă din volumul arborilor de diverse dimensiuni, în capul fiecăreia fiind înscris cîte un diametru de bază. Pe orizontală, totalitatea cifrelor acestor capete de coloane constituie gradaţia (în centimetri, în unităţi de 2 cm, etc.) a diametrilor de bază posibili din păduri. Pentru determinarea volumului unui arbore al cărui diametru de bază şi a cărui înălţime sînt cunoscute, se intră în tabelă — pe orizontală — prin cifra înălţimii din
Tablă de distanţă
75
Tablă de înălţimi
coloana I — şi pe verticală — prin cifra diametrului de bază de la capul uneia dintre coloanele următoare, iar volumul căutat se găseşte la întretăiere.
Tablele de cubaj se întocmesc separat, pentru fiecare dintre speciile principale ale pădurilor ţării. Unele table de cubaj numite curent table de producţie se întocmesc pentru clase de producţie în sensul că una dintre intrări consistă din cele cîteva clase de producţie (respectiv pentru categorii de înălţimi corespunzătoare) cari se disting în cadrul fiecărei specii, iar intrarea a doua, din diametrii de bază posibili, gradaţiile fiind cele arătate mai sus. Sin. Tabelă de cubaj.
î. ~ de distanţa. 1. Nav.: Tablă folosită pentru determinarea distanţei la un obiect cu înălţime cunoscută (far, înălţime la uscat, navă), cu ajutorul înălţimii unghiulare a obiectului luate cu sextantul (v.). Tablele de distanţe mai restrînse fac parte din tablele nautice (v.). Se publică însă şî separat table de distanţe mai complete.
*2. ^ de distanţa. 2. Nav.: Tablă dînd distanţele în mile marine între porturi sau puncte de reper, cum sînt capul Horn, capul Bunei Speranţe. Distanţele date în aceste table sînt măsurate de-a lungul drumurilor recomandate în cărţi le-pilot (v. sub Carte 4), sau recomandate prin convenţii internaţionale (de ex. Atlanticul de Nord are drumuri recomandate prin convenţii internaţionale).
3.	~ de înălţimi. Nav.: Tablă pentru calculul rapid al înălţimii unui astru.
Tablele folosite în prezent sînt de trei tipuri, caracterizate prin metodele folosite, şi anume: metode directe, la cari înălţimea e calculată rezolvînd triunghiul sferic de poziţie cu ajutorul unor table trigonometrice; metode tabelare, la cari înălţimea şi azimutul sînt date direct în table pentru diferite combinaţii ale argumentelor (latitudine, decIinaţie, unghi la pol sau unghi orar); metode mixte, la cari triunghiul sferic de poziţie e descompus în două triunghiuri sferice dreptunghice, cari sînt rezolvate printr-o combinare a metodei directe cu cea tabelară.
Metodele directe folosesc următoarele table:
Tablele M a r t e I I i, cari folosesc formula:
Metodele tabelare, deşi permit o rezolvare foarte rapidă a triunghiului, înălţimea fiind dată direct, reclamă
= V10 cos 9 V10 cos S
1,08
sem P v " T v	sem Z—sem (cp^d)
în care P e unghiul la pol, 9 e latitudinea, 8 e declinaţia astrului, Z e distanţa zenitală, — fiind calculată cu ajutorul a cinci table;
Tablele Yonemura, cari folosesc formula:
log-
1
; sec 9 + log sec 8+log
sem/z
tg K—tg 8 sec P; tg AX =
sec K ’
tg
Ă=_ţg_[90—{K~-9)]_; tg A Ax secpQo_^K ^ sec A	z	L	v	T'
sem 0
în care sem 0=cos 9 cos § semP,
Tablele A get on, cari conţin numai log cosec şi log sec, şi la cari triunghiul sferic de poziţie e descompus în două triunghiuri dreptunghice (v. fig. a) cărora, apli-cîndu-li-se regula lui Napier, se obţine:
^	^	t7 cosec 8
cosec AX=cosec P sec o ; cosec K=-----------—- ;
sec AX
cosec k=sec AX sec (K—9).
Tablele Aq u i n o (log tg i log sec), cari descompun triunghiul sferic de poziţie ca şi tablele Ageton, dar obţin (lot prin aplicarea regulii lui Napier) formulele:
tg P .
(.Az fiind azimutul), necesitînd numai table conţinînd log tg şi log sec.
Descompunerea triunghiului de poziţie pentru folosirea tablelor de înălţimi. o) pentru tablele Ageton; b) pentru tablele Ogura; c) pentru tablele Aquino; d) pentru tablele Lieuwen; P) polul ridicat sau unghiul la poJ; A) astru; Z) zenitul sau unghiul la zenit; h) înălţimea; 8) declinaţia astrului; Q— Q') ecuator; cp) latitudinea; X) piciorul perpendicularei coborîte dintr-un vîrf pe latura opusă; p) lungimea perpendicularei ZX.
table foarte voluminoase, necesitînd un volum pentru fiecari 10° de latitudine. Reducînd numărul aştrilor la un număr mic de stele, Soare, Lună şi planete nautice (Venus, Marte, Jupi-ter şi Saturn), s-a putut reduce numărul volumelor la trei, dar cu o aproximaţie de calcul de 1', ceea ce e suficient pentru navigaţia aeriană, dar insuficient pentru cea marină.
Metodele mixte folosesc diverse table, dintre cari cele mai cunoscute sînt:
Tablele Ogura, cari descompun triunghiul sferic de poziţie printr-o perpendiculară (ZX) coborîtă din zenit (v. fig. b), obţinînd formulele:
cotg K=cos P cotg 9; sin ZX=sin P cos 9 ;
cosec h — sec(K-^B)secZX.
Intrînd într-o primă tablă cu P şi 9 se obţine o mărime A~ = logsecZX, iar dintr-o a doua tablă, în care se intră cu K-^S, mărimea S = logsec (K^S)\ cosec h=A+B poate fi căutată tot în tabla B.
Tablele Dreisonstok sînt asemănătoare cu tablele Ogura, dar în locul mărimii K folosesc complementul acesteia şi formulele:
tg b = cos P cotg 9; sin p =sin P cos 9 tg^1=cosec 9 cotg P; FX=9Q°^($^b) cosec A=cosec (8—b) sec p cotg (90°—Z2)=cotg(8 — b) cosec p.
Tablele Aquino descompun triunghiul sferic de poziţie coborînd o perpendiculară din zenit (v. fig. c) şi, aplicînd regula lui Napier, se obţin formulele:
cosec a=sec 9 cosec P, tg b—tg 9 sec P, tg a=cosec 9 cotg P ; cosec h=sec a sec C, tg ^4=tg a cosec C, tg (3=cosec a tg C,
Tablă de logaritmi
76
Tabletă
cari permit să se obţină toate cantităţile a, b, oc şi h, ^4, (3 din aceeaşi tablă.
Tablele L i e u w e n folosesc o descompunere analogă cu tablele Aquino (v. fig. d) şi trei table: tabla A pentru K, 1\ şi A —105 log sec a; tabla B, bazata pe formula tg T2~ =tg (K^-8) cosec a\ tabla C, care dă cosec (h—1°), intrînd cu A+B.
1.	~ de logaritmi. Mat.: Tablă care conţine logaritmii numerelor întregi, de obicei cu cinci sau cu şapte zecimale, în tablele de logaritmi cel mai frecvent folosite, pe lîngă logaritmii numerelor întregi se găsesc şi logaritmii funcţiunilor trigonometrice sin x, cos x şi tg x pentru diferite valori ale variabilei #, cum şi valorile naturale ale funcţiunilor trigonometrice, diferite formule algebrice şi geometrice uzuale, etc.
2.	~ de maree. Nav.:	Publicaţie	anuală care conţine,
pentru fiecare zi a anului, ora apei înalte (înălţimea maximă a mareei înalte) şi ora apei joase (înălţimea minimă a mareei joase), cum şi nivelul acestora deasupra nivelului zero al hărţii marine. Aceste elemente sînt date pentru porturile numite porturi standard, iar pentru celelalte porturi, numite porturi secundare, se dau coeficienţi cu ajutorul cărora se pot calcula elementele mareei pentru un punct dat, pornind de la unul dintre porturile standard. Tablele de maree mai conţin date asupra anomaliilor mareei, efectul vîntului asupra mareei, cum şi table de constante ale sateliţilor fictivi (v.) pentru calculul de precizie al mareelor.
3.	~ de producţie. Silv. V. sub Tablă de cubaj.
4.	~ de punct. Nav.: Tablă pentru rezolvarea triunghiului terestru (v.), a triunghiului M'ercator (v.) şi a triunghiului latitudinii medii (v.). Are mai multe variante, cea mai uzuală folosind, la rezolvarea triunghiului terestru, ca argument orizontal, distanţa parcursă, iar ca argument vertical, drumul, în coloana de drum se mai dă, de regulă, şi tangenta drumului, utilă în unele formule de navigaţie estimată. Pentru rezolvarea celorlalte triunghiuri se intră în table cu argumente corespunzătoare, adică ipotenuza triunghiului în locul distanţei parcurse şi latitudinea medie în locul drumului (cazul latitudinii medii). Tabla de punct se găseşte, de regulă, în tablele nautice.
5.	~ de tragere. Tehn. mii.: Tablă care conţine o culegere de date balistice referitoare la traiectoria unui anumit proiectil, tras cu o anumită viteză iniţială, în anumite condiţii meteorologice, cum şi date referitoare la influenţa variaţiei diferiţilor parametri balistici asupra caracteristicilor traiectoriei.
Tablele de tragere se folosesc, în primul rînd, pentru stabilirea elementelor de tragere cari trebuie puse pe aparatele înregistratoare ale gurii de foc pentru a realiza o anumită traiectorie cu proiectilul respectiv, ele indicînd totodată o serie de date importante pentru anumite condiţii de tragere: unghiul de cădere care permite ricoşet, înălţimea vîrfului traiectoriei, cînd se trage peste o formă de teren cu înălţime mare, viteza rămasă în cazul proiectilelor perforante, etc.
întocmirea tablelor de tragere poate fi experimentală sau teoretici; pentru gurile de foc moderne, întocmirea tablelor se face pe cale experimental-teoretică, în care datele de bază ale tablelor se obţin atît prin calcul, cît şi prin efectuarea unui număr redus de trageri. în acest scop, pentru rezistenţa aerului se admit două ipoteze principale: acceleraţia rezistenţei aerului e dirijată în lungul tangentei la traiectorie şi e opusă sensului vitezei, astfel încît funcţiunea de rezistenţă a aerului depinde de viteza centrului de greutate al proiectilului şi nu de felul mişcării de rotaţie a acestuia în jurul centrului de greutate; funcţiunea de rezistenţă Ft (v) pentru proiectilul dat se deose-beşte de funcţiunea de rezistenţă din calcule, printr-un factor
constant i, numit indice deforma, astfel: F1(v)=iF(v). Aceste ipoteze sînt aproximative, deoarece pentru orice proiectil există un indice propriu i, care variază cu unghiul de tragere şi cu viteza; funcţiunea de viteză nu depinde numai de viteza centrului de greutate, ci şi de mişcarea în jurul acestuia, iar acceleraţia rezistenţei nu e dirijată strict de-a lungul traiectoriei.
La stabilirea tablelor de tragere se calculează şi datele pentru cazul proiectilelor fuzante, valorile corecţiilor complementare de unghi de teren, etc.
Erorile cu cari sînt determinate datele din tablele de tragere depind de erorile cu cari au fost obţinute elementele cari au stat la baza determinărilor.
în mod obişnuit şi acoperitor se consideră că tablele de tragere dau bătaia cu precizia de 1 m, unghiurile de tragere şi de cădere cu precizia de V, durata traiectului cu o precizie de 1 s, etc.	'
6.	Table ABC. Nav. V. sub Tablă de azimut, şi sub Table nautice,
7.	Table Haldane. Nav.: Table de decompresiune pentru scafandrieri, cari indică modul de ridicare treptată la suprafaţă a acestora, adică adîncimile la cari trebuie oprită urcarea şi durata de timp de oprire, funcţiune de adîncimea şi durata staţionării sub apă. Nerespectarea acestor date poate provoca, datorită azotului comprimat în sînge, o embolie gazoasă (boala scafandrierilor), al cărei efect poate fi mortal. V. şî Decompresiune 2.
8.	Table nautice. Nav.: Culegere de table destinate să uşureze executarea calculelor nautice. Ele conţin, de regulă: tabla latitudinilor crescînde tabla de punct (v.), transformarea carturilor în grade, lungimea în mile a unui grad de latitudine şi de longitudine, distanţa la orizont funcţiune de înălţimea ochiului observatorului, corecţia Givry (v.), distanţa la un obiect de înălţime cunoscută, funcţiune de înălţimea unghiulară a obiectului, distanţa la un obiect cu relevmente, depresiunea orizontului mării şi depresiunea la o coastă, table de corecţii pentru înălţimea la soare, la lună, la planete şi la stele, table de logaritmii numerelor şi ai funcţiunilor trigonometrice (acestea, spre deosebire de tablele obişnuite, dau şî logaritmii funcţiunilor secantă, cosecantă şi semiversus, iar uneori, şî cologaritmii). Tabelele sînt completate cu valorile naturale ale funcţiuni lor trigonometrice enumerate, table meteorologice şi table de transformare a unităţilor de măsură folosite în marină (în unităţi metrice), table de azimut (de regulă de tipul ABC), eventual nomograme pentru calculul grafic al unora dintre elementele date sub formă tabelară.
9.	Tabletare. Ind. a!im., Farm.: Ansamblul de operaţii mecanice de aglomerare în tablete (v.), cu reducerea volumului, a unor cantităţi mai mari de substanţe medicamentoase sau alimentare. Tabletarea se execută cu maşini cari servesc, de exemplu, la amestecarea zahărului, fin pulverizat, cu mucilagiu de gumătragantă sau de gumă arabică; la amestecarea acestora cu substanţele medicamentoase, cu uleiuri eterice, etc.; la mala-xare de omogeneizare; la vălţuire, spre a obţine straturi uniforme; la presarea stratului obţinut, şi la tăierea sub formă de tablete. Tabletele tăiate se întind pe hîrtie, pe pînză sau pe tifon, şi se usucă la circa 40°.
io.	Tableta, pl- tablete. Ind. alim., Farm.: Formă medicamentoasă sau alimentară, de consistenţă solidă, constituită din zahăr şi mucilagiu de gumă tragantă sau de gumă arabică, în care se incorporează una sau mai multe substanţe (medicamente, uleiuri eterice, etc.) pentru a uşura ingerarea acestora. Se prezintă sub formă plată (rotundă sau pătrată), cu mirosul şi gustul caracteristic substanţelor folosite; poate fi
Tablier
77
Tablou
albă sau colorată. După substanţa activă pe care o conţine, se întrebuinţează în Medicină şi în alimentaţie.
i.	Tablier, pl. tabliere. 1. Pod.: Ansamblul elementelor de construcţie (grinzi principale, cadre-portale, antretoaze, lon-geroane, contravîntuiri, etc.) cari formează sistemul de rezistenţă al unui pod, şi care e destinat să susţină calea, — fie direct, fie prin intermediul platelajului (v.)f — să preia încărcările permanente şi încărcările mobile cari circulă pe pod şi să le transmită infrastructurii, direct sau prin intermediul altor elemente de construcţie (arce, bolţi, etc.). în sens restrîns, se numeşte tablier numai sistemul de grinzi longitudinale şi transversale (longeroane, antretoaze şi antretoaze scurte), aşezate orizontal, şi pe cari reazemă calea, direct sau prin intermediul platelajului.
Tablierul poate rezema direct pe infrastructura podului, grinzile principale ale tablierului avînd o deschidere suficientă pentru a acoperi întreaga lumină. în acest caz, tablierul constituie întreaga suprastructură a podului. El poate rezema şi indirect, fie pe o boită sau pe arce, fie suspendat de arce ori de cabluri (la podurile suspendate).
Tablierele se pot clasifica după materialul de execuţie (tablier metalic, tablier de beton armat, tablier de lemn), după felul grinzilor principale (tablier cu grinzi cu inimă plină, tablier cu grinzi cu zăbrele, etc.), sau după poziţia căii în raport cu grinzile principale (tablier cu calea sus, tablier cu calea jos, tablier cu calea la mijloc).
' Elementele principale ale unui tablier sînt: grinzile principale; antretoazele, cari sînt susţinute de grinzile principale; longeroanele, cari sînt susţinute de antretoaze şi pe cari reazemă traversele sau placa de rezemare a căii.
Afară de aceste elemente principale, tablierele metalice mai au contravîntuiri transversale (cari au rolul de legătură între grinzile principale), contravîntuiri orizontale, contravîntuiri le longeroa-nelor, console de tro-toar, longeroanele trotoarelor, parapete, etc. (v. fig.).
Modul de alcătuire a tablierelor depinde de felul podului (de cale ferată^sau Xablier* metalic compus din grinzi principale, din de ŞOsea), de număru I antretoaze, contravîntuiri transversale si consolă căilor de circulaţie	de	trotoar.
de pe pod (de ex. de
cale ferată simplă sau dublă), de felul materialului de execuţie (de metal, de beton armat), de felul structurii de rezistenţă (cu grinzi cu inimă plină, cu grinzi cu zăbrele, cu arce, etc.), de mobilitatea tablierelor (fixe sau mobile, la podurile cari trebuie să lase liberă trecerea navelor), etc. V. şî sub Pod.
2.	Tablier. 2. Tehn. mii.: în lucrările de fortificaţie medievale, partea mobilă, pe verticală, a podurilor ridicătoare (v.) de la intrarea cetăţilor.
3.	Tablou, pl. tablouri. 1. Gen.: Grupare de termeni, simboluri, numere, mărimi sau obiecte, în dispoziţie plană, în şiruri şi coloane, permiţînd o privire de ansamblu şi punerea în evidenţă a esenţialului. Tablourile mici se numesc tabele. Sin. (folosit numai pentru anumite grupări de termeni) Tablă (v. Tablă 3).
4.	Tablou. 2. Tehn.: Piesă plană subţire, cu sau fără cadru, folosită pentru a constitui un tablou în sensul Tablou 1, sau pentru a fixa pe ea aparataj sau dispozitive folosite la acţionarea unui sistem tehnic, sau la controlul funcţionării lui.
Piesa plană a tablourilor se execută din metal, din marmoră, din lemn, etc.
5.	Nav.: Porţiune plană a bordajului pupa, întinzîn-du-se în ambele borduri ale etamboului, perpendicular pe planul diametral al navei, pe care se scriu numele navei şi portul de înregistrare. Tabloul poate fi vertical sau înclinat şi se poate extinde numai pe o porţiune a operei moarte, pe toată înălţimea operei moarte, sau chiar şi pe opera vie (de ex. la bărci). Bărcile cari au tablou se numesc şi barei cu pupa tăiata şi au tabloul vertical.
6.	Tablou. 3. Tehn.: Element al unei instalaţii tehnice, servind la conducerea ei, echipat în acest scop cu aparate pentru comandarea funcţionării, pentru semnalizarea condiţiilor de funcţionare, pentru protecţie în cazul apariţiei unor stări anormale şi pentru reglarea automată, cum şi cu instrumente pentru măsurarea unora dimre mărimile fizice cari intervin în funcţionare.
în scopul bunei conduceri, tabloul e constituit astfel, încît aparatele şi instrumentele montate, de cele mai multe ori, pe panouri (v. Panou 6), să poată fi examinate uşor de operatori, iar cîmpul vizual al acestora să fie cît mai cuprinzător; în acelaşi scop, frecvent instalaţia deservită e reprezentată pe tablou prin schema ei. ■
Aparatele şi instrumentele unui tablou sînt legate între ele, cum şi cu instalaţia deservită, prin conducte electrice sau pneumatice necesare transmiterii impulsiilor şi semnalelor. Se execută tablouri cari îndeplinesc toate sau numai o parte din funcţiunile menţionate.
Tabloul poate fi amplasat în vecinătatea instalaţiei deservite, la distanţă mică, sau la distanţă mare de aceasta; în ultimul caz, transmiterea semnalelor şi a impulsiilor între tablou şi instalaţie se face prin procedee de telemecanică (v.).
Concentrarea aparatelor de comandă, de semnalizare, protecţie, reglare şi măsurare într-un tablou unic uşurează conducerea instalaţiei deservite, însă această soluţie prezintă dezavantajul necesităţii unui sistem de conducte de legătură cari în cazuri frecvente pot fi lungi şi cari necesită canale, suporturi, etc.; de aceea se adoptă uneori soluţia descentralizării parţiale, montîndu-se chiar în vecinătatea instalaţiei unele dintre aparatele şi dintre instrumentele de conducere menţionate, iar restul se montează pe un tablou central.
Tablourile se deosebesc după felul instalaţiei deservite, care poate fi electrică, mecanică, termică, hidraulică, pneumatică, etc.; uneori pe acelaşi tablou sînt montate aparate cari deservesc două sau mai multe instalaţii de acest fel.
Tabloul pentru instalaţii electrice poate deservi: instalaţii e-lectroenergetice din centraleelectrice (v.), staţiuni electrice (v.) şi posturi de transformare (v.), instalaţii de distribuire de energie electromagnetică la COnsu-	Amplasarea camerei de comandă a unei centrale
matori, instalaţii de	electrice şi schema generală a legăturilor sale.
alimentare CU ener- ^ cameră de comandă; 2) tablouri; 3) sala maşi-gie electromagnetica nj|or. 4) staţiune de transformare şi de conexiuni, a unui agregat, etc.
Tablourile centralelor electrice şi ale staţiunilor electrice se instalează cel mai frecvent în camera de comandă (v.); mai rar, şi anume în cazul
Tablou
78
Tablou
centralelor electrice mici, se instalează chiar în sala maşinilor (v. fig. I şi //).
Ca surse de curent continuu se folosesc baterii de acumulatoare şi grupuri de încărcare (rotative sau redresoare).
IV. Panou-pupitru.
1) panou ; 2) pupitru ; 3) soclu.
V. Panouri pentru constituirea de tablouri a) deschis cu părţi laterale; b) închis cu uşă
II. Amplasarea tablourilor în camera de comandă a unei centrale electrice. 1) camera de comandă; 2) panouri de comandă, măsură, semnalizare; 3) panou cu schemă luminoasă; 4) panouri cu contoare; 5) panouri cu relee; 6) pupitre pentru conducerea generatoarelor electrice; 7) masă de lucru.
Tabloul e în general constituit din mai multe subansambluri, cari pot fi panouri (v. fig. III), pupitre şi panouri-pupitre
Pe tablouri se reprezintă frecvent schema circuitelor de energie, aparatele fiind indicate prin simboluri, deosebindu-se scheme oarbe şi scheme luminoase.
Schemele oorbe sînt obţinute prin trasarea cu vopsea a circuitelor sau fixînd pe tablou piese metalice sau de răşini sintetice reprezentînd conductele şi aparatele.
în schemele luminoase traseele devin luminoase şi rămîn astfel cît timp circuitele pe cari le reprezintă sînt sub tensiune; ele devin oarbe după ce circuitele cari le reprezintă sînt scoase de sub tensiune.
(v. fig. IV); panourile pot fi şi ele de diferite feluri: deschise cu părţi laterale (v. fig. V a), deschise cu uşă, închise cu uşă (v. fig. V b), etc.
Subansambluri le unui tablou pot avea toate aceeaşi funcţiune, de exemplu să servească pentru protecţia instalaţiilor, sau pot avea funcţiuni diferite, de exemplu unele să servească pentru comandă, pentru semnalizare şi măsurare, iar altele, pentru protecţie.
Sursele de energie electromagnetică necesare efectuării comenzilor, transmiterii semnalizărilor, acţionării releelor sînt, cel mai frecvent, de curent continuu cu tensiunea de 24, 48 şi 220 V, sau de curent alternativ.
Semnalizarea conexiunilor circuitelor electrice şi a anumitor stări de funcţionare se face optic, prin lămpi, şi acustic, prin hupe sau.-gonguri. Semnalizarea optică se realizează prin lumină de culoare diferită (de ex. roşu şi verde), prin lămpi aprinse şi stinse, prin lămpi aprinse sau în pîlpîire. Semnalizarea trebuie să fie astfel organizată încît orice modificare intervenită în starea circuitelor, voit sau nevoit, să fie cunoscută; mai e necesar ca prin semnalizare potrivită să i se confirme operatorului de tablou rezultatul comenzii pe care a dat-o, de închidere sau deschidere a unui aparat electric de conectare, Comanda diferitelor operaţii se face electric sau electronic.
VII. Schema generală a unei instalaţii de comandă cu preselecţiune.
1) celulă de înaltă tensiune; 2) bloc comutator de comandă; 3) comutator de preselecţiune; 4) comutator de comandă.
Tablou
80
Tablou
©
b
VI. Comutatoare de comandă. a) cu patru elemente; b) cu un singur element; 1) manetă de comandă; 2) lămpi de semnalizare (una pentru poziţia anclan-şat, alta pentru poziţia declanşat);
3) comutator-lampă.
Comanda electrica, cea mai frecventă, se face prin comutatoare de comandă, montate pe panouri sau pe pupitre, şi cari cuprind atît elemente de transmitere a impulsiei de închidere său deschidere a aparatului de înaltă tensiune, cît şi elemente prin cari se confirmă operatorului executarea operaţiei, — prin manete sau prin buloane, în circuite electrice sau electronice.
Comutatoarele de comandă pot fi: individuale — cu patru elemente (v. fig. VI a) sau constituite dintr-un organ unic (v. fig. VI b) —, folosind curenţi slabi sau cu preselecţiune (v. fig. VII).
La comutatoarele de comandă individuale cu patru elemente, dacă una dintre lămpile 2 luminează, de exemplu aceea pentru poziţia an-clanşat, poziţia aparatului de conectare e confirmată prin acţionarea comutatorului-lampă, în care caz lampa pentru anclanşat se stinge şi circuitul de semnalizare e pregătit pentru semnalizare prin lampa declanşat. Comutatorul de comandă individual,constituit dintr-un organ unic, e echipat cu o manetă a cărei poziţie indică poziţia aparatului de înaltă tensiune, şi cu o lampă centrală care, dacă e stinsă, confirmă că poziţia manetei coincide cu poziţia aparatului de înaltă tensiune comandat.
Comutatorul de comandă folosind curenţi slabi e de dimensiuni mult mai mici decît comutatoarele de comandă individuale.
Comutatorul cu preselecţiune (v. fig. VII) permite o reducere importantă a organelor de comandă, fiecărei celule de înaltă tensiune 1 dintr-o staţiune electrică corespunzîndu-i un bloc comutator de comandă 2 cu care e legat printr-un cablu. Pentru anclanşarea unui aparat operatorul acţionează organul de preselecţiune respectiv, care stabileşte o legătură între organul de acţionare al acestuia şi comutatorul de comandă unic al blocului.
Comanda electron!ca prezintă avantajele: transmiterea mult mai repede a ordinelor de comandă decît prin alte sisteme, ceea ce prezintă interes în special în cazul comenzilor la distanţe mari, necesitatea unui număr relativ mic de circuite de comandă folosite multiplu, cum şi posibilitatea de a constitui relativ uşor scheme cu numeroase blocări cari să permită acţionarea unor aparate numai atunci cînd sînt îndeplinite anumite condiţii (deex., să poată fi deschis un separator numai atunci cînd întrerup-torul respective deschis).
Măsurarea la distanţă a mărimilor electromagnetice se face prin instrumente indicatoare, înregistratoare şi integratoare: ampermetre, volt-metre, wattmetre, var-metre, cosfimetre, frec-venţmetre, contoare, etc.
Protecţia instalaţiilor se realizează prin relee (v.) şi prin siguranţe fuzibile (v. sub Siguranţă electrică).
Reglarea automată, adoptată în special pentru menţinerea constantă a tensiunii generatoarelor, modificarea raportului
de transformare al transformatoarelor, etc. necesită instalarea de regulatoare automate. în scopul centralizării comenzilor date de la un tablou s-a preconizat adoptarea de sisteme cu cartele perforate pecari se înscrie totalitatea operaţiilor necesitate de o anumită comandă.
Tabloul instalaţiilor de distribuţie a energiei electromagnetice la consumatori serveşte pentru constituirea circuitelor de alimentare a diverselor receptoare electrice, pentru comandarea funcţionării receptoarelor electrice, cum sînt motoarele, pentru protejarea circuitelor şi pentru semnalizarea unor stări de funcţionare.
Tabloul poate servi pentru parte sau totalitatea funcţiunilor arătate. Locul de amplasare e foarte variat: în încăperi speciale, în săli de maşini, în vesti bule de apartamente, etc.
După protecţia exterioară, se deosebesc tablouri deschise, închise şi capsulate.
Tabloul deschis, constituit din unu sau din mai multe panouri cu placă metalică sau cu placă de marmoră, e folosit în locuri unde nu e expus loviturilor sau murdăririi.
Sedeosebesco mare varietate de asemenea tablouri, ca de exemplu:
Tabloul de distribuţie în locuinţe (v. fig.
VIII a), frecvent cu placă de marmoră, e echipat în principal cu siguranţe cu soclu cu legături în spatesau cu siguranţe automate.
Tabloul de
VIII. Tablou de distribuţie cu siguranţe fuzibile. a) tablou de distribuţie în locuinţe; b) tablou de contor; 1) contor; 2) siguranţe fuzibile.
a)
contor electric, cel mai frecvent cu placă de metal (v. fig. VIII b), serveşte la instalarea
contorului electric.
Tabloul pentru coloane electrice, instalat în general în firida de plecare a coloanelor electrice trifazate de alimentare a consumatorilor dintr-un bloc, e echipat în principal cu siguranţe lame-lare.
Tabloul închis poate fi: din dulapuri în cari sînt instalate aparatele şi legăturile lor, sau din cutii cu aparate asamblate între ele.
Tabloul de distribuţie în industrie e frecvent de tip închis, din panouri-dulapuri, dar poate fi şi de tip deschis (v. fig. IX a), de tip protejat (v. fig. IX b) sau de tip capsulat.
IX. Panouri pentru tablouri industriale, tip deschis (IP 00); b) tip protejat (IP 20), cu piesele sub tensiune ale aparatelor inaccesibile în funcţionare normală.
Tablou
81
Tablou
Tabloul capsulat e constituit din cutii, conţinînd instalate aparate, cari se pot asambla între ele si închide ermetic (v. fig. X).
Tabloul unui agregat serveşte la derivarea circuitului electric de alimenta re a ace I u i agregat, la comanda funcţionării lui, la protecţie şi la semnalizare.
Astfel de tablouri sînt în general instalate în vecinătatea agregatului sau jab|ou din cutii etanşe contra apei şi a chiar pe agregat.	prafu|ui	(|p-43)_
Tabloul pentru in-	0 cutie de siguranţe; 2)	cutie pentru întreruptor
Stalaţii mecanice poa-	acţionat manual; 3) cutie pentru instrumente
te deservi diferite	de	măsură;	4)	cutie de	cablu; 5) cutie interme-
instalaţii mecanice,	diară;	6)	cutie	de	bare colectoare,
ca, de exemplu, instalaţiile de reglare a circulaţiei (macazuri, semafoare, etc.) pe liniile dintr-o staţie sau de pe un sector de cale ferată, deosebi ndu-se:
Tabloul de î n z a v o r f r i indică, prin semne convenţionale, înzăvorîrile cari se pot realiza într-o instalaţie de centralizare. Acesta diferă după sistemul de centralizare, cum şi după tipul de tablou utilizat de fiecare administraţie de cale ferată.
în fig. XI e reprezentat un tablou de înzăvorîre pentru un aparat de manevră a unei instalaţii de central izare mecan ic ă.în partea superioară e planul schematic al liniilor şi macazurilor, pe care sînt indicate poziţia normală a macazurilor şi numerotarea lor, amplasamentul cabinei de centralizare şi al semnalelor, cum şi parcursurile cari se centralizează.
Sub planul schematic e trasat tablou I de înzăvorîre propri u-zis, care cuprinde numirile parcursurilor, iar în dreptul fiecărui parcurssînt reprezentate poziţia şi înzăvorîrile pîrghiilor de parcurs, de semnal şi de macazuri. La pîrghiilede parcurs se indică printr-o săgeată care anume pîrghie e manevrată şi în ce sens, iar prin semnul (+), aşezat în căsuţa de sub pîrghiade parcurs, se indică înzăvorîrea pîrghiei pentru sensu I de manevre respectiv; o căsuţă liberă înseamnă că pîrghia res-
pectivă nu e înzăvorîtă pentru acel sens de manevrare. La pîrghiile de semnal se indică semnalul care se manevrează, iar subscelelalte pîrghii de semnal figurează, în căsuţa respectivă, semnalul pe oprire, ceea ce înseamnă că pîrghia respectivă e înzăvorîtă. La pîrghiile de macazuri, o căsuţă goală înseamnă că pîrghia de macaz respectivă e liberă, iar un semn (+) sau (—) înseamnă că pîrghia e înzăvorîtă în poziţie normală sau în poziţie manevrată. Litera „a“, aşezată în colţul unei căsuţe, înseamnă că macazul respectiv intră în parcurs ca macaz de acoperire. Ordinea operaţiilor e indicată prin cifre. La instalaţiile de centralizare electromecanice se trec în tabloul de înzăvorîre şi electrozăvoarele de bloc, indicîndu-se prin semne convenţionale starea lor blocată sau deblocată. Ordinea operaţiilor se indică prin cifre, atît pentru stabilirea parcursului, cît şi pentru anularea lui.
Aparatele de comandă au tablouri de înzăvorîri separate, în cari se indică înzăvorîrile dintre manetele de comandă, cum şi ale electrozăvoarelor de bloc.
La instalaţiile electrodinamice cu înzăvorîri mecanice, lacari, în general, există un singur aparat de centralizare, care e şî de manevră şî de comandă, se întocmeşte un singur tablou de înzăvorîre, în care se arată înzăvorîrile pîrghiilor de macazuri, înzăvorîrile indirecte între pîrghiile de parcurs-semnal realizate prin poziţiile macazurilor, cum şi înzăvorîrile directe între pîrghiile de parcurs-semnal.
La instalaţiile electrodinamice cu relee, cu pîrghii libere, tablourile de înzăvorîre cuprind pentru fiecare parcurs semnalele cari comandă parcursul, macazurile înzăvorîte şi poziţia în care sînt înzăvorîte şi parcursurile incompatibile cu parcursul comandat.
Tabloul schematic luminos e un tablou optic de control pe care sînt indicate schematic liniile, macazurile şi semnalele staţiei de cale ferată şi pe care, prin indicatoare luminoase, se arată poziţia macazurilor şi a semnalelor, starea de liber sau de ocupare a macazurilor şi a liniilor (v. Lumină decontrol), cum şi alte lumini decontrol în legătură cu instalaţiile de bloc de linie automat sau semiautomat ale sectoarelor de linie adiacente, ori privind sursele de alimentare cu energie electrică a instalaţiei. Sin. Lu-minoschemă.
Din punctul de vedere al modului de realizare a indicatoarelor luminoase, se deose besc:
Luminoscheme cari reproduc exact numărul şi culoarea unităţilor luminoase ale semnalelor de pe teren, poziţia macazului fiind arătată prin indicatoare de culoare albă, starea de liber a macazurilor şi a liniilor, prin indicatoare albe, iar
1
,	1	m ra —k	m 3^ bcd ^ 1 -■	1 £2 JJ- I 'SI																				
Numirea parcursu/ui	| Parcursuri J	•3:	Pîrghii de																	
			parcurs								semnale					macazuri				
											f	F	r	r	r					
				>1			*1	02	d3		A		8	c	D	1	3	S/S	7	3
Intrare de la x pe linia I	3?	AA1	fl	+			+	4-	+		I	f	r	r	r			A / 4		\l
Intrare de la x pe lima R	3z	AA1	+	l	+		-b	+	4-		I	f	r	r	r	4-	+	ţ		%
Intrare de la x pe linia UI		AA2	+	4-	t		+	-h	+		I	Î	r	r	r	4-	-			i
Ieşire spre x de pe linia 1	bi	B	+	+	+		t	+	+		¥	r	f	r	r	-		+		%
Ieşire spre x de pe linia H	Cz	C	4-	4-	+		4-	I	4-		¥	T	r	r	r	4-	4-	4- 3		
Ieşire spre x de pe linia M	<s	D	+	+	+		+	+			T	r	r	r	r	+	-	a	4	
XI. Tablou de înzăvorîre pentru un aparat de manevră a unei instalaţii de centralizare mecanică.
6
Tablou
82
Tablou
starea lor de ocupare, prin indicatoare roşii. Acest tip de lumi-noschemă prezintă dezavantajul că sînt foarte multe indicatoare luminoase cari ard în permanenţă pe luminoschemă, ceea ce, afară de faptul că sporeşte consumul de energie electrică, oboseşte ochii operatorului.
Luminoscheme cari pentru indicaţia permisivă a semnalelor au un singur indicator de culoare verde pentru semnalele de circulaţie şi de culoare albă pentru semnalele de manevră, indicaţiile de culoare roşie pentru poziţia pe oprire a semnalelor fiind folosite numai pentru semnalele de intrare. La aceste luminoscheme, poziţia macazurilor nu e indicată prin indicatoare luminoase decît atunci cînd au fost înzăvorîte într-un parcurs comandat. Luminile de control al stării de ocupare sau de liber ale macazurilor şi ale liniilor, în stare normală sînt stinse, iar cînd se stabileşte un parcurs apare o trasă albă luminoasă, constituită din luminile de control ale macazurilor şi secţiunilor izolate, a căror succesiune compune parcursul comandat. Poziţia trenului se indică prin schimbarea culorii din alb în roşu a secţiunilor ocupate şi prin stingerea luminilor de control al secţiunilor părăsite de tren.
Lipsa de concordanţă între poziţia manetei de comandă a macazului şi poziţia macazului de pe teren se indică printr-o lumină roşie clipitoare la indicatorul de control al poziţiei respective. Starea de acţionare a macazului e indicată prin lumină roşie clipitoare la ambele indicatoare de control ale macazului. Lipsa de control sau atacarea falsă a macazului e indicată, afară de cele două lumini roşii clipitoare, şi de o sonerie.
Intrarea trenului pe secţiunea de apropiere e indicată prin aprinderea unei lumini de control de culoare albă şi un sunet scurt de sonerie.
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: lumino" schemă separată, montată pe perete; luminoschemă montată pe aparatul de comandă; luminoschemă combinată cu aparatul de comandă, în care caz există o masă de comandă compusă din luminoschemă pe care sînt instalate manetele şi butoanele de comandă a macazurilor şi a semnalelor.
Tabloul pentru instalaţii termice poate deservi: instalaţiile termoenergetice din centrale electrice şi centrale termice, instalaţii de distribuire de căldură la consumatori, instalaţii termice în uzine chimice, metalurgice, etc.
Din punctul de vedere al funcţiunilor îndeplinite, se deosebesc: tablouri de comandă individuale, aferente unui agregat sau unei instalaţii (de ex. tabloul de comandă al unui cuptor Siemens-Martin), amplasate frecvent în vecinătatea agregatului sau instalaţiei deservite; tablouri de comandă de secţie, aferente unei secţii de producţie (de ex. tabloul de comandă al secţiei cazane), amplasate fie în secţia respectivă, fie într-o încăpere separată; tablouri de comandă bloc, aferente unor unităţi de producţie (de ex. tabloul de comandă al blocului cazan-turbină-generator), amplasate în camera de comandă de bloc; tablouri de comandă centrale, aferente mai multor unităţi (secţii) de producţie (de ex. tabloul de comandă central al unei centrale termoelectrice), amplasate în general într-o cameră de comandă (v. fig. XII); tablouri de dispecer, pentru coordonarea activităţii mai multor secţii (de ex. tabloul de dispecer al inginerului de serviciu dintr-o centrală termoelectrică), amplasate în camera dispecerului de producţie.
în vederea realizării funcţiunilor de control şi comandă, tablourile sînt echipate cu instrumente de măsură, regulatoare automate, comutatoare de comandă şi elemente de semnalizare, relee de protecţie, etc. (v. fig. XIII).
Măsurarea parametrilor principali (presiune, temperatură, debit, etc.) permiţînd controlul proceselor tehnologice se face prin instrumente de măsură corespunzătoare (manometre, debit-metre, termometre, etc.), directe (în cazul tablourilor ampla-
sate în vecinătatea instalaţiei) sau cu transmitere la distanţă, electrică sau pneumatică (în cazul tablourilor amplasate la distanţă de instalaţie).
P—□	llT		L_n
J 7		 □
XII.	Camera de comandă de bloc dintr-o centrală termoelectrică.
1) pupitru de comandă; 2) panouri operative; 3) panouri cu aparate înregistratoare (neoperative); 4) panouri regulatoare electronice; 5) contrapanouri relee;
6)	birou; 7) sala turbinelor; 8) căldări.
Regulatoarele automate electrice, pneumatice, hidraulice, necesare menţinerii în limite corespunzătoare a parametrilor proceselor tehnologice, se montează împreună cu dispozitivele de schimbare a valorii de referinţă, de punere în funcţiune şi de comandă manuală de la distanţă a elementelor de execuţie.
Dispozitivele de comandă la distanţă a electromotoarelor mecanismelor (pompe, ventilatoare, etc.), montate pe tablou, asigurînd închiderea şi reglarea vanelor, ventilelor, şibere-lor, etc., cuprind atît elemente de comandă propriu-zise (comutatoare, butoane, robinete), cît şi elementele de semnalizare a poziţiei (lămpi de semnalizare, indicatoare de poziţie procentuale).
Comanda organelor de închidere şi d? reglare acţionate electric se realizează fie cu ajutorul butoanelor de comandă (închis-deschis-stop), fie cu ajutorul comutatoarelor de comandă. Semnalizarea poziţiei se efectuează cu două lămpi, roşu şi verde, cari se aprind şi se sting în funcţiune de poziţia organelor respective. Uneori se foloseşte şi lumina pîlpîitoare, în care caz: în poziţia de capăt arde continuu una dintre lămpi (de ex. roşu); în timpul cursei pîlpîie lampa care indică sensul de mişcare (de ex. verde) şi care apoi arde continuu cînd vana a ajuns în cealaltă poziţie de capăt; dacă vana se opreşte în poziţia intermediară, ard continuu ambele lămpi.
Indicarea poziţiilor intermediare ale vanei (în cazul vanelor de reglare) se face prin indicatoare de poziţie procentuale (voltmetre cu scala gradată în procente, cari măsoară tensiunea culeasă de la bornele unei rezistenţe variabile în funcţiune de poziţia vanei).
în cazul organelor de execuţie acţionate pneumatic, comanda se face cu ajutorul robinetelor, prin cari se reglează presiunea aerului comprimat de acţionare, iar pentru semnalizarea poziţiei se foloseşte un manometru.
Tablou
83
Tablou
Semnalizarea regimurilor de funcţionare anormale sau de	se aplică următoarele măsuri: împărţirea tabloului de comandă
avarie se realizează optic cu lămpi sau cu casete luminoase,	în subansambluri funcţionale, în scopul reducerii lungimii sub-
cari pîlpîie la apariţia defectelor, şi acustic prin hupe sau	ansamblului cu aparate cari trebuie supravegheate în perma-
R°1
C=3
0
ZKZHZlHtZ
3L
u i r	? 1
a	S ;
r* 1 r	23 |
	X/)
yh	(J2f
»6	O»
I 21 i 1	32 h
6=*z»5	
1"	3, |
38 jfpj 33 1 [ 38
-47-
|o|o|oj jojojoj 30
35 34 35
\o\o\o^^B
xf
XIII.	Tabloul de comandă al unei căldări de abur.
1)	aparat înregistrator al debitului de abur viu; 2) aparat înregistrator al debitului de apă de alimentare; 3) aparat înregistrator al presiunii aburului viu; 4) aparat înregistrator al temperaturii apei de alimentare; 5) aparat înregistrator al presiunii gazelor naturale; 6) aparat de semnalizare; 7) butoane pentru comanda iluminatului tabloului; 8) vacuummetru pentru tirajul în focar; 9) milivoltmetru pentru temperatura gazelor de ardere în focar; 10) vacuummetru pentru tirajul pe traseu; 11) milivoltmetru pentru temperatura gazelor de ardere pe traseu; 12) comutator de măsură pentru temperaturi; 13) mano. metru pentru presiunea aerului comprimat de reglare; 14) robinet de comandă la distanţă; 15) vacuummetru pentru tirajul la coş; 16) robinet cu mai multe căi; 17) oxigenometru; 18) lămpi de semnalizare; 19) butoane pentru comanda ventilatorului de gaze de ardere; 20) ampermetru; 21) robinet comutator; 22) butoane pentru comanda ventilatorului de aer; 23) logometru pentru temperatura aerului cald; 24) manometru pentru presiunea aerului; 25) manometru pentru presiunea păcurii; 26) logometru pentru temperatura păcurii; 27) debitmetrul păcurii; 28) logometru pentru temperatura gazelor naturale; 29) debitmetru gaze naturale; 30) butoane pentru comanda ventilelor de apă de alimentare; 31) manometru pentru presiunea apei de alimentare; 32) logometru pentru temperatura apei de alimentare; 33) regulator electric de nivel; 34) comutator creşte-scade; 35) comutator manual-automat; 36) logometru pentru temperatura apei de alimentare; 37) nivelmetru; 38) conductometru; 39) regulator electric de temperatură; 40) aparat înregistrator al temperaturii aburului; 41) indicator de poziţie a vanei; 42) butoane pentru comanda va*hei de abur; 43) logometru cu semnalizare pentru temperatura aburului viu; 44) butoane pentru comanda vanelor de drenaj; 45) indicator procentual al poziţiei vanei; o) gaze de ardere; b) aer; c) păcură; d) apă de alimentare; e) gaz natural; f) abur
gonguri. Pe tablouri se reprezintă frecvent schema instalaţiei tehnologice, care poate fi oarbă sau luminoasă (v. mai sus Tabloul pentru instalaţii electrice).
în tablouri se mai montează şi diverse elemente auxiliare; siguranţe, relee de protecţie şi intermediare, redresoare pentru alimentarea aparatelor de măsură, stabilizatoare de tensiune, reductoare şi filtre pentru aerul comprimat, etc.
Tablourile pentru instalaţiile termice sînt compuse, ca şi tablourile pentru instalaţiile electrice, din subansambluri: panouri, pupitre, dulapuri- etc.; în general, tablourile montate în vecinătatea instalaţiei sînt constituite din dulapuri etanşe.
în cazul instalaţiilor tehnologice complexe, numărul mare de aparate de măsură, comandă şi semnalizare montate pe tabloul de comandă conduce la lungimi mari ale acestora, ceea ce îngreunează supravegherea şi intervenţia operatorului. Pentru eliminarea acestui inconvenient
nenţă; folosirea aparatelor de măsură şi comandă de dimensiuni mici (de ex. aparate de măsură de 48x48 mm, 72x72 mm, etc.); folosirea schemelor de măsură şi comandă prin preselecţiune, ceea ce permite o reducere importantă a numărului de aparate (v. Tabloul pentru instalaţii electrice); folosirea elementelor de comutaţie statică şi a tehnicii electronice; folosirea calculatoarelor electronice pentru controlul centralizat al parametrilor, ceea ce reduce numărul aparatelor de măsură cari urmează să fie montate pe tablou.
în ultimul timp se dezvoltă tehnica confecţionării tablourilor de tip „baukasten", consistînd din blocuri unitare, de dimensiuni standardizate cu anumite funcţiuni (bloc pentru comanda electromotoarelor, bloc pentru comanda vanelor, bloc cu aparate de măsură, etc.), cari se montează pe un schelet metalic. Aplicarea acestei tehnici, care presupune scheme şi aparaturi unificate, aduce mari avantaje în confecţionarea şi exploatarea tablourilor.
6*
Tablou de bord
84
Tabloul periodic al ele meritelor
1.	~ de bord. Transp.: Tablou de control şi de comandă, instalat în faţa conducătorului unui vehicul, pe care sînt montate aparate şi instrumente necesare pentru a supraveghea funcţionarea diferitelor organe ale vehiculului (de ex. motorul) sau pentru a asigura condiţiile corespunzătoare de deplasare a vehiculului. Sin. (parţial) Tablou de comandă.
La autovehicule, pe tabloul de bord pot fi: un manometru de ulei, un ampermetru, un indicator de nivel pentru combustibil, un contor de ture (în pecial pentru motoare Diesel), un vitezometru (ki lometraj), un contactor de pornire, un comutator de lumină, un întrerup t o r pentru semnalizatoare, etc.
La aeronave, instalaţia aparatelor de bord poate cuprinde: aparatele de bord pentru controlul funcţionării motoarelor şi aparatelor de pilotaj şi aeronavigaţie, diferite după felul de funcţionare şi de alimentare; conductoare electrice şi conductele de canalizaţie ale aparatelor de bord; aparatele de control şi avertisare, cum sînt indicatoarele poziţiei voleţilor de hipersustentaţie şi a aterisorului, indicatoarele de presiune, litrometrele, manometrele de aer, etc.; aparatele de pilotaj automat.
Echipamentul de control şi pilotaj al avionului e ansamblul aparatelor de bord ale unui avion, destinate pentru controlul permanent al echipamentului de propulsiune şi al regimului de zbor al avionului.
Echipamentul de control şi pilotaj se compune din aparate de control şi reglaj automat şi aparate de pilotaj.
Aparatele de control şi reglaj automat al funcţionării echipamentului de propulsiune sînt: aparatele indicatoare ale regimului termic şi ale stării lubrifierii motoarelor, şi anume termometrele şi manometrele de ulei, termometrele lichidului de răcire sau ale culaselor cilindrilor (la motoarele cu piston răcite cu aer), termometrele vinei de gaze (la reactoare); aparatele indicatoare cari permit aprecierea puterii sau a tracţiunii motoarelor, şi anume manovacuummetrele, manometrele de combustibil, tahometrele, termometrele amestecului carburant, analizoarele de gaze; aparatele indicatoare a rezervei şi consumului de combustibil şi a rezervei de ulei şi anume, litrometrele (de benzină sau de petrol), indicatoarele consumului de combustibil şi de ulei; regulatoarele automate aletem-peraturii lichidului de răcire sau ale culaselor cilindrilor (la motoarele cu piston răcite cu aer); comutatoarele automate ale turaţiei compresorului; regulatoarele automate ale presiunii de admisiune, etc.
Aparatele de pilotaj sînt: aparatele pentru indicarea şi controlul regimului de zbor şi a poziţiei avionului în spaţiu, şi anume vitesometrul, altimetrul, girorizontul, girodirecţio-nalul, indicatorul de viraj şi glisadă, variometrul, accelero-metrul, Mach-metrul; aparatele pentru indicarea şi controlul poziţiei mecanismelor planorului, şi anume: indicatoarele şi semnalizatoarele poziţiei aterisorului, a voleţilor, a trapelor, a compensatoarelor cîrmelor, etc.; aparatele de pilotaj automat, adică autopilotul compus din agregatele giroscopice (cari măsoară unghiul devierii avionului faţă de axa imobilă a giro-scopului respectiv şi-l transmit unui emiţător), dispozitivul transformator (care amplifică semnalul primit de la un emiţător şi-l transformă într-o forţă proporţională cu unghiul de deviere) şi servomotoare (cari acţionează cîrmele corespunzătoare, sub acţiunea forţei de la dispozitivul transformator).
Echipamentul de control şi pilotaj al avioanelor actuale se caracterizează prin: adoptarea pe scară mare a aparatajului electric, care uşurează realizarea comenzilor cu transmisiune la distanţă; siguranţa funcţionării aparatelor; realizarea aparatelor de control cu mai multe indicaţii, ceea ce economiseşte spaţiul pe tablourile de bord supraîncărcate cu aparate şi uşurează urmărirea acestora în timpul zborului.
Echipamentul operativ al avionului
e ansamblul mijloacelor tehnice de bord ale unui avion, necesare pentru executarea misiunii de zbor date.
Echipamentul operativ al avionului cuprinde: aparatajul de transmisiuni, pentru emisiunea şi recepţia de semnale (pentru comunicaţii cu instalaţiile de la sol sau cu alte avioane şi intercomunicaţia între membrii echipajului), care se compune din aparatajul radio de telecomunicaţii (pentru distanţe peste 1000 km), aparatajul radio de comandă pe unde scurte şi ultrascurte (pentru distanţe pînă la 200 km), aparatajul radio de intercomunicaţie, cum şi dispozitivele de semnalizare optică interioară şi exterioară; aparatele de aeronavigaţie şi de radio-navigaţie pentru determinarea locului şi a drumului avionului, care se compune din ceasornic, telecompasul giromagnetic, busola magnetică, telecompasul cu inducţie şi cel cu potenţio-metru, vizorul de navigaţie, navigatorul automat, termometrul aerului ambiant, radiocompasul, radiosemicompasul, radio-altimetrul, pentru altitudini mari (pînă la 15 000 m), radio-altimetrul pentru altitudini mici (pînă la 1200 m), receptoarele diferitelor sisteme de radionavigaţie, radionavigatorul automat, etc.; aparatajul pentru aterisare oarba, cu ajutorul căruia se execută aterisarea în timpul nopţii şi în condiţii de vizibilitate redusă, care se compune din receptorul radiofarului de direcţie, receptorul radiofarului de pantă, aparatajul radiotelemetric şi receptorul de radiobalize; aparatajul radar de locaţie şi de identificare, cu ajutorul căruia se detectează şi se identifică avioanele în aer şi diferite obiecte pe sol, dincolo de limitele vizibilităţii naturale; aparatele fotografice, pentru obţinerea documentaţiei asupra rezultatelor misiunilor de recunoaştere, de bombardament, de luptă şi de instrucţie, cum şi pentru ridicări aerofotogrammetrice, care se compune din aparatele foto de zi şi de noapte, suporturile fixe şi oscilante pentru aparatele foto, fotomitraliere, instalaţiile de comandă, etc.; instalaţia de lumina exterioară şi interioară, necesară pentru zboruri de noapte, care se compune din luminile de poziţie, farul de aterisare, lămpile şi becurile pentru iluminatul interior al cabinelor şi compartimentelor avionului, cum şi al posturilor de lucru ale membrilor echipajului (la cari se utilizează iluminatul suplementar cu becuri ultraviolete pentru uşurarea citirii diverselor cadrane ale aparatelor de bord); instalaţia armamentului, la avioanele militare.
Locul principal în echipamentul operativ, la avioanele actuale de transport şi mai ales la avioanele de mare tonaj, îl ocupă aparatura radio şi în special aparatura de radionavigaţie şi de aterisare oarbă. Aparatura de bord, împreună cu instalaţiile terestre corespunzătoare, poate asigura navigaţia aeriană în orice timp şi în orice condiţii meteorologice. în ultimul timp se urmăreşte realizarea aparaturii necesare navigaţiei radioastfonomice, care combină avantajele mijloacelor de navigaţie radiotehnice şi astronomice.
2. ~ de comanda. Transp.: Sin. Tablou de bord (v.).
3. ~ de control. Tehn. V. Tablou 3.
4.	Tablou. 4: Suprafaţa plană, cilindrică sau sferică, pe care se obţine imaginea unui obiect din spaţiu, prin intersec-ţiunea lui cu raze vizuale ale tuturor punctelor vizibile ale obiectelor.
5.	Tablou. 5. Gen.: Pictură sau desen executat pe o pînză, pe un carton, etc., respectiv b gravură, o fotografie, etc., înrămată pentru a fi expusă ca ornament pe peretele unei încăperi.
6.	Tablou. 6. Gen.: Dispozitiv format dintr-o placă prevăzută cu cîrlige, de care se agaţă, la locul corespunzător, cheile, fişele de pontaj, numerele camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu, etc.
7.	Tablou telefonic comutator. Telc.: Sin. Schimbător de centrală telefonică (v.).
8.	Tabloul periodic al elementelor. Chim.: Mod de aranjare a elementelor chimice, în ordinea numerelor atomice
Tabular
85
T achet
crescătoare, care oglindeşte sistemul periodic al elementelor. V. sub Element chimic; v. şî Sistemul periodic al elementelor.
1.	Tabular. Mineral.: Calitatea anumitor substanţe cristalizate de a se prezenta în forme cri stal ografice mai dezvoltate după două direcţii cristalografice şi mai puţin dezvoltate după cea de a treia direcţie. De exemplu: baritina, gipsul, etc.
2.	Tabulara, regiune Geogr.: Regiune întinsă, netedă şi puţin fragmentată, dezvoltată pe strate orizontale (de ex.: latura de est a Dobrogei sudice).
3.	Tabulata. Poleont.: Grup eterogen de coral ieri, cuprinzînd forme coloniale caracterizate prin prezenţa pereţilor orizontali, numiţi tabule, dispuşi în lungul caliciilor.
Polipierii constituenţi sînt tubiformi, cilindrici sau prismatici, variind ca diametru transversal între 0,2 mm (Chae-tetes) şi 20 mm (unele specii de Michelinia). Unii tabulaţi sînt liberi, dispuşi în lanţuri (Aulopora) sau în serii lineare (Halysit-tes), în timp ce alţii sînt uniţi prin tuburi transversale (Syrin-gopora) sau sînt sudaţi între ei (Favosites) fără intermediul unui coenenchim, comunicarea între indivizi făcîndu-se, în acest caz, prin pori.
Aparatul septal e rudimentar sau absent; cînd există, e reprezentat prin spini de diferite forme: drepţi, oblici sau curbaţi, dispuşi neregulat sau în şiruri verticale.
Caracterul morfologic cel mai important e predominarea planşeelor transversale faţă de aparatul septal.
Tabulaţii sînt caracteristici pentru depozitele de vîrstă paleozoică, cînd au contribuit la formarea calcarelor recifale; un singur gen, Lovcenipora, e cunoscut din Mesozoic.
Cele mai importante genuri sînt: Favosites (Silurian-Per-mian), PJeurodictyum problematicum (Devonian), Halysites (Silurian-Devonian), Aulopora (Silurian-Permian) şi Lovcenipora (M'esozoic), identificat şi în ţara noastră, în Cretacicul din Dobrogea.
4.	Tabun. Chim.: Esterul etilic al acidului N-dimetil-ami-nocianfosfinic. Se prezintă ca un lichid cu d. 1,056, p.f. 250°; puţin solubil în apă (2-**3%). Are un
miros slab de fructe. E foarte toxic	CH	O
şi inspirat provoacă dureri de cap,	71
contracţiunea pupilelorsi osensaţie de	^N —P—-O—C2H5
constricţie în piept. în concentraţii	£H3
mari provoacă moartea. Substanţa pă-
trunde prin piele şi mucoase, avînd acelaşi efect toxic ca şi la inspirare.
5.	Taburet, pl. taburete. ind. lemn.: Scaun fără spătar, uneori mai scund decît scaunele obişnuite.
6.	Tac, pl. tacuri. Nav.: Bucată de ghilă (v.) de lemn, cu lungimea de circa 1,5 m, folosită la construcţia unui tacoz (v.).
7.	Tacadâ,pl. tacade. Nav.: Suport pe care se aşază o navă andocată într-un doc uscat sau plutitor. Se deosebesc: tacadele chilei, aşezate în axa docului sau paralel cu aceasta (în cazul cînd se andochează simultan mai multe nave), şi tacade de fund sau de gurnâ, pe cari se sprijină fundul navei şi cari se aşază de o parte şi de alta atacadelor chilei, curba care uneşte centrele acestor tacade avînd forma fundului navei. Tacadele se construiesc din blocuri de fontă sau de oţel, sau sînt confecţionate din table şi din profiluri de oţel, iar la partea superioară au o bucată de lemn de esenţă tare. Se mai folosesc tacade avînd
o	bază de lemn pe care reazemă structura metalică, iar deasupra au piesa de lemn care e în contact cu fundul, sau tacade construite în întregime din lemn. Uneori, deasupra piesei de lemn de esenţă tare de la vîrful tacadei se aşază o bucată de lemn de esenţă mai moale, pe care sprijină tabla bordajului. Sin. Tacar.
8.	Tacadiastazâ. Chim. biol.: Takadiastază.
9- Taealaj, pl. tacalaje. Nav.: Sin. Greement (v.). Termen regional folosit numai pe Dunăre.
h
u
Tachet.
10.	Tacar, pl. tacare. Nav.: Sin. Tacadă (v.).
11.	Tachelaj, pl. tachelaje. 1. Nav,: Sin. (impropriu) pentru Greement (v.).
12.	Tachelaj. 2. Pisc.: Rezultatul operaţiei de tachelare (v.)t
13.	Tachelare. Pisc.: Operaţie de înnădire, împreunare, fixare, împletire şi finisare a sforilor, a frînghiilor, a odgoane-lor pescăreşti, cum şi a cablurilor. Ea consistă în: legarea sau unirea capetelor sforilor sau odgoanelor, prin noduri obişnuite şi de înnădire, prin matiseli, prin cavile sau cu ajutorul cheilor de lanţ; fixarea capetelor odgoanelor prin cheotori şi gaşe; împreunarea odgoanelor prin legături-mariaje; ajustarea şi finisarea capetelor odgoanelor şi ale cablurilor.
14.	Tachet, pl. tacheţi. 1. Nav.: Piesă în formă de T (v. fig.), de lemn de esenţă tare, sau de metal, avînd un picior şi două urechi sau coarne, de regulă simetrice.
Se fixează cu şuruburi sau prin sudare pe punte, pe parapet, pe catarge sau pe scondri şi serveşte la luarea voltei unei manevre curente,a barbetei unui balon, etc. Tacheţii pentru iahturi au uneori formă aerodinamică
15.	/"v/ de sart. Nav.: Tachet, avînd piciorul cu două prelungiri aproximativ paralele cu coarnele, cu cari se prinde pe un sart cu ajutorul unor legături de întăritură (v. sub Legătură5). Serveşte la luarea voltei temporare pentru unele manevre curente, sau pentru parîme subţiri (saule de pavilion, de semnale, etc.).
ie. Tachet. 2. Nav.: Bucată de dulap cu lungimea de circa
1	m, fixată cu cuie pe paiol (v.), pentru a sprijini piciorul unui montant de separaţie. Partea care se sprijină pe montant e scobită după forma acestuia.
17. de bompres. Nav.: Piesă prismatică de lemn, fixată pe coloana bompresului, în pupa bastonului (v.), pentru a-l împiedica să alunece spre pupa de-a lungul coloanei, după ce acesta e pus la post şi tensionat de straiuri (v.) şi subarbă (v.).
îs. Tachet. 3. Mine: Piesă de reazem, în formă de T, montată, împreună cu alte trei piese identice, la rampele puţului de extracţie [(atît la rampa de suprafaţă cît şi la cea din subteran), în dreptul colţurilor bazei coliviei, pentru a suporta colivia în timpul introducerii şi al scoaterii vagonete-lor din ea, asigurînd totodată oprirea acesteia la orizonturi şi exact la nivelul dorit.
Se folosesc: tacheţi prin ridicare (v. fig. /), cari sînt ieşiţi din puţ, colivia rezemîndu-se pe ei, iar la retragere, aceştia se ridică; tacheţi prin coborîre (v. fig. II), cari se rotesc în jurul unui ax, liberînd astfel secţiunea de circulaţie a puţului. Tacheţii sînt împinşi prin intermediul unor pîrghii în secţiunea de circulaţie a puţului, astfel încît colivia în coborîre să se poată aşeza pe ei şi să rămînă tot timpul la nivelul rampei, în cursul manevrei vagonetelor. La rampa orizontului celui mai de sus (sau la rampele orizonturilor intermediare), tacheţii stau în permanenţă retraşi din secţiunea de circulaţie a puţului; numai după ce colivia s-a oprit deasupra, se împing tacheţii în secţiunea de circulaţie şi apoi se aşază colivia pe ei. La pornire, colivia e săltată de pe tacheţi, cari se retrag apoi din secţiune, înainte de a începe coborîrea coliviei. (La rampa orizontului celui mai adînc, tacheţii pot rămîne tot timpul în secţiune.) în cazul folosirii tacheţilor, cablul, care nu mai suportă greutatea coliviei în timpul introducerii vagonetului, face buclă în punctul de legătură cu colivia, iar la încordare (la pornirea
/. Tachet prin ridicare.
1) punct fix în jurul căruia se mişcă mecanismul de bare; 2) reazemul ta-chetului; 3) manetă de mişcare a tachetului.
Tachet de siguranţă
86
Tactism
extracţiei) se produce un şoc dăunător atît în cablu, cît şi în dispozitivele de legătură, influenţînd dezavantajos şi reţeaua
II. Tachet prin coborîre. o) tachetul sub colivie; b) tachetul coborît; 1) reazemul tachetului; 2) lagăr de suport; 3) manetă de mişcare a tachetului; 4) colivie.
electrică. Tacheţii nu sînt admişi în cazul transportului de personal, deoarece, chiar la viteze de 2 m/s, datorită opririi bruşte a coliviei, viaţa persoanelor din colivie e în pericol. Un alt inconvenient al tacheţilor îl constituie mărirea pauzei de manevră la puţ, datorită aşezării şi ridicării coliviei de pe tacheţi. Uneori se folosesc cu totul excepţional numai la rampa orizontului de bază, la puţuri, tacheţi ficşi, cari sînt tacheţi fără pîrghii de comandă, şi cari rămîn tot timpul în secţiunea de circulaţie.
în cazul coliviilor basculante, aşezarea tachetului e necesară numai la colivia de jos, deoarece schimbul vagonetelor se face numai în orizontul inferior; în acest scop se folosesc tacheţi cari sînt, de fapt, grinzi de aşezare. în construcţiile moderne, tacheţii sînt înlocuiţi cu poduri basculante (v.), cari racordează rampele puţului cu colivia, chiar în cazul unei denivelări.
1.	~ de siguranţa. Mine: Fiecare dintre grinzile scurte, de oţel sau de lemn, cari se aşază la rampele oricărui orizont din puţ, şi cari susţin colivia cînd se fac reparaţii la aceasta sau la dispozitivul de prindere a cablului. După terminarea operaţiei respective, grinzile (tacheţii) se scot din puţ şi se iasă în funcţiune numai tacheţii obişnuiţi. Se folosesc pentru a preveni scăparea coliviei de pe tacheţii obişnuiţi (v. Tachet 3), cari au o suprafaţă de sprijin prea mică.
2.	Tachet. 4. Mş.: Elementul condus al cuplei cinematice superioare camă-tachet (v. Mecanism cu camă, sub Mecanism), avînd o mişcare periodică.
Extremitatea tachetului, care asigură contactul acestuia cu cama, poate avea forma rotunjită, conică sau de disc plat ori bombat (ciupercă); de cele mai multe ori ea e echfpată cu un galet (o rotiţă), care nu e un element structural al mecanismului cu camă (rolul lui fiind de a înlocui frecarea de alunecare existentă în cazul tachetului cu cap rotund, conic sau cu disc, prin frecarea de rostogolire a galetului peste camă).
Contactul dintre tachet şi camă poate fi forţat sau ghidat (v. sub Camă).
După durata mişcării tachetului, acesta poate avea o mişcare continuă sau intermitentă.
După natura mişcării, tachetul poate avea o mişcare rectilinie alternativă şi, uneori, o mişcare oscilantă; în ultimul caz se pot folosi şi doi tacheţi conjugaţi sau un tachet dublu (v. fig. IV, sub Camă).
Legea de mişcare a tachetului determină profilul camei. Vîrful tachetului (sau axa galetului) descrie curba care reprezintă profilul teoretic al camei, iar înfăşuratoarea poziţiilor succesive ale galetului avînd centrul pe această curbă e profilul real al camei corespunzătoare.
Frecvenţa mişcării tachetului depinde de profilul camei. Tachetul are aceeaşi frecvenţă a mişcării ca şi cama, în cazul camelor simple; are o frecvenţă superioară celei a camei, în cazul camelor cu profiluri multiple şi al camelor-disc cu role periferice, şi are o frecvenţă mai mică decît a camei, în cazul camelor cu caneluri multiple.
La mecanismul de distribuţie cu supape al unui motor, tachetul asigură legătura între cama de distribuţie şi tija supapei, fie direct (v. fig. XX, sub Camă), fie prin intermediul unui împingător sau	al unui culbutor	(v. fig.	XX//,	sub Camă);
extremitatea care nu e în contact	cu cama	e, de	obicei, asam-
blată cu tija supapei sau cu împingătorul, de exemplu prin înşurubare, ceea ce	permite reglarea	poziţiei axiale	a tachetului,
pentru ca să se	asigure un joc al	supapei.
Poziţia tachetului mecanismului de distribuţie poate fi reglată în direcţie axială, în general cu ajutorul unui şurub de reglare. Sin. Urmăritor ^(termen nerecomandabil).
3.	Tachet. 5. Cs. V. sub îmbinare cu tacheţi, sub îmbinare în lemn.
4.	Tachet de cabestan. Nav.: Nervură metalică dispusă vertical pe clopotul cabestanului (v.), pentru a împiedica lunecarea parîmelor cari se virează sau filează cu cabestanul.
5.	Tachihidrit. Mineral.: Mg2CaCI6*12 H20. Clorură de calciu şi magneziu hidratată, naturală, întîlnită ca mineral secundar în unele zăcăminte de potasiu sau ca mici concreţiuni în anhidrit. Cristalizează în sistemul romboedric. Are culoarea galbenă ca ceara sau ca mierea şi se topeşte uşor. Are gr. sp.
1,66 şi indicii de refracţie co—1,520 şi e=1,512.
6.	Tachilit. Petr.: Varietate foarte rară de sticlă naturală bazaltică.
7.	Tachimetrie. Topog. V. Tahimetrie.
8.	Tachimetru, pl. tachimetre. Topog. V. Tahimetru.
». Tacîm, pl. tacîmuri. Gen.: Serviciu de masă complet (farfurii, cuţit, furculiţă, lingură, linguriţă, pahar, şervet, etc.), care se aşază de obicei în dreptul fiecărui mesean şi de care acesta se serveşte pentru a mînca.
io.	Taclinâ, pl. tacline. Nav.: Bucată de saulă împletită, avînd cîrlige de pavilion la ambele capete, cu lungimea de
0,90***1,80 m, care se intercalează între două serii de pavilioane cari se ridică pe aceeaşi saulă, pentru a evita citirea semnalului ca o singură serie.
n. Tacnod, pl. tacnoduri. Geom.: Punct multiplu de ordin par 2p al unei curbe algebrice plane, în care ramurile sînt două cîte două tangente la cîte o aceeaşi dreaptă. Un astfel de pundt multiplu cu p tangente distincte se numeşte tacnod de ordinul p.
12.	Taconicâ, faza Stratigr.: Faza de cutare de la sfîr-şitul Ordovicianului, care reprezintă principala fază a oroge-nezei caledoniene vechi (v. şî sub Paleozoic).
Cutările taconice au fost foarte intense în geosinclinalul appalaşian (Statele Unite) şi în teritoriul de şelf situat la nord-vest de geosinclinalul caledonian (Scoţia).
13.	Tacoz, pl. tacozi. Nav.: Suport constituit din mai multe rînduri de ghile (v.) de lemn dispuse în formă de dreptunghi, folosit în şantierele navale pentru a sprijini fundul unei nave scoase pe uscat, pentru reparaţii, sau pentru a sprijini corpul unei nave în timpul construcţiei.
14.	Tactism. Bot.: Deplasarea plantelor libere, în întregime sau numai orientîndu-şi unele organe, în raport cu direcţia în care se găseşte un excitant din mediul ambiant. Se deosebesc: mişcări pasive, în cari organele plantelor sînt purtate de agenţi fizici sau biologici, la distanţe mari şi în cari planta nu intervine sub nici o formă (de ex.: frunze, fructe, seminţe), şi mişcări active, efectuate de plante, cu propria lor energie (de ex.: mişcări de locomoţie, la plantele libere, şi mişcări de curbură, de torsiune şi de încolăcire, la plantele fixate). La mişcările active se deosebesc, după modul de executare, mişcări produse prin variaţii de creştere şi mişcări produse
Tactoid
87
Taheometrică, miră ^
prin variaţii de turgescenţâ (v.), fiecare dintre aceste tipuri putînd avea mişcări autonome, executate sub acţiunea factorilor interni, şi mişcări induse de excitanţi externi.
După natura excitantului, se deosebesc: chemotactism, aerotactism, hidrotactism, fototactism, termotactism şi galva-nctactism.
Chemotactismul e prezent la multe plante libere, ca: bacteriile, mixomicetele, zoosporii, etc. şi se manifestă prin orientarea lor faţă de concentraţia anumitor substanţe chimice. Chemotactismul e pozitiv, cînd microorganismele se deplasează spre punctele în cari soluţia substanţelor chimice e mai concentrată, şi negativ, în cazul contrar. Pentru ca substanţa chimică să provoace mişcări chemotactice trebuie să fie distribuită neomogen în mediul respectiv. S-a demonstrat experimental că microorganismele se deplasează, uneori, şi spre substanţe dăunătoare lor.
Aerotactismul e o formă specială de chemotactism, prin care microorganismele libere se orientează faţă de concentraţia de Oa disolvat în apă.
Hidrotactismul provoacă procese de mişcare, datorită aerului umed. De exemplu, la plasmodiile mixomicetelor, cari au un hidrotactism pozitiv, întregul corp se transformă în sporange şi, deoarece sporii se pot forma şi răspîndi numai în aer uscat, schimbarea sensului hidrotactismului pozitiv, în negativ, e absolut necesară în viaţa acestor organisme.
Fototactismul se constată la numeroase plante libere, în special la alge, cari folosesc lumina în fenomenul fotosintezei, orientîndu-se după sursa respectivă de lumină, Astfel: algele albastre filamentoase reacţionează la scăderea intensităţii luminii, prin oprirea corpului lor timp de 1---2 minute, după care se produce o deplasare, în sensul contrar; diatomeele au, la intensităţi mari de lumină, cuprinse între 100 şi 10 000 Ix, un fototactism negativ, iar la intensităţi mici, cuprinse între 20 şi 30 Ix, un fototactism pozitiv, la provocarea căruia un rol important au radiaţiile absorbite de pigmenţii clorofilieni.
Termotactismul microorganismelor e provocat de diferenţe de temperatură. Apa caldă, la circa 33°, provoacă un termotactism pozitiv; dacă depăşeşte această temperatură, plasmodiile, de exemplu, se îndreaptă spre apa rece, printr-un termotactism negativ.
Galvanotactismul se manifestă prin mişcările organismelor libere (Voivocacee, Flagelate, Bacterii) faţă de un curent electric continuu. De obicei, la curenţi de intensitate mijlocie, plantele au un galvanotactism pozitiv.
i-	Tactoid, pl. tactoizi. Chim.: Soluţie coloidală constituită din particule anisometrice cari se orientează spontan după o direcţie dată, formînd conglomerate mai mari, cu forma de fus sau de lentile, cari, fiind birefringente, se pot observa la microscopul polarizant. Tactoizii sînt o stare mesomorfă a soluţiilor coloidaie, similară stărilor în cari se găsesc şi cristalele lichide, cu diferenţa că particulele lor sînt mult mai mari decît ale acestora din urmă (v. şi Smectică, stare —).
Prin şedere mai îndelungată, tactoizii (de ex.: solii de hidroxid feric şi acid wolframic) sedimentează pe fundul vasului în care se găsesc sub formă de strate paralele (strate SchiIIer), cu grosimea de 0,2---0,4(x, producînd efecte de interferenţă a luminii reflectate (efect Schiiier).
Datorită faptului că particulele coloidaie sînt separate între ele, purtînd în jurul lor un strat de lichid de o anumită grosime, şi că între ele se exercită forţe de respingere ca şi între molecule, dar cu o rază de acţiune mult mai mare decît a forţelor moleculare, grosimea stratelor de tactoizi se poate modifica prin adaus de electroliţi.
Tactoizii pot fi distruşi prin agitare, cum şi prin alte acţiuni mecanice, refăcîndu-se după încetarea acţiunii, ca şi gelurile tixotrope, de cari se deosebesc numai prin lipsa rigidităţii (respectiv a structurii tridimensionale). Sin. Tactosol.
Pinule de ferige, diferite tipuri, o) sfenopteridian; b) pecopteri-dian; c) alethipteridian; d) odon-topteridian; e) neuropteridian; 0 teniopteridian; g) dictiopte-ridian.
2.	Taeniolit. Mineral.: Varietate	de	mică,	cu	litiu	şi
magneziu.
3.	Taeniopteris. Paleont.: Plantă din grupul Pteridosper-
mata, cu frunzele de tip	taeniopteridian	(foliole	lungi	distanţate, inserate pe rachis	prin baza
lor îngustată).
Apare în Carbonifer şi se dezvoltă pînă în Jurasic, cînd dispare.
Prezintă mari afinităţi	cu genul
actual Marattia (ferigă arborescentă tropicală).
Specia Taeniopteris vittata Brongn., întîlnită în Liasicul de la Anina (Banat), prezintă fol io Ie lungi, cu nervuri secundare dicotomice.
4.	Taenit. Metg.: Nume dat uneori aliajului nichel-fier din meteoriţi, care conţine circa25% Ni
şi restul fier.
5.	Tafia. Ind. alim.:	Produs
alcoolic rezultat prin distilarea sucului de trestie de zahăr fermentat. Se aseamănă cu romul, acesta din urmă deosebindu-se prin aceea că provine din melasa de trestie de zahăr fermentată.
e. Tafrogertezâ. Geol.: Formarea, în regiunile de platformă (v.) tînără, a structurilor faliate (de ex.: grabene, horsturi, asociaţii de falii în trepte, blocuri înclinate). Procesele de tafrogeneză din Paleozoic au format zona structurală Nipru-Doneţ din Platforma rusă, iar cele mai noi (terţiare) au condus la formarea grabenului Rinului şi a marilor grabene africane. Pe teritoriul ţării noastre, mişcări tafrogenetice au avut loc în Munţii Apuseni.
7.	Tafrolit. Geol.: Formă de zăcămînt de roci eruptive, cari mulează o depresiune tectonică (graben), cu a cărei formare rocile sînt contemporane.
8.	Tafta, pl. taftale. Ind. text.: Ţesătură de mătase naturală sau de mătase artificială, din fire vopsite. Ţesătura e presată (calandrată). Are un tuşeu special, care produce un foşnet caracteristic.
9.	Taftur, pl. tafturi. Ind. ţar.: Chingă cu care se strînge şeaua sau pătura pe cal sau cu care se leagă scările la şea.
10.	Tagetol. Chim.: C10H10O4. Esterul etilic al acidului pipe-ronilic; are gr. mol. 194,18. Se prezintă sub formă de prisme cu p. t. 18,5°, p. f. 285°, d 1,2370; nD=1,5390. COOCaH5 E solubil în alcool etilic, în eter etilic, în eter de petrol; e insolubil în apă. Tagetolul se utilizează în compoziţii pentru parfumurile fantezie.
11.	Tagetona. Chim.: C10H16O. Monoterpe-noidă aciclică izolată din uleiul de taget (Ta-getes glandulifera). Are p. t. 205---2100;
d.	0,8803. Se identifică prin semicarbazona	q-c(-j9
care are p.t. 216°. Se foloseşte în industria parfumurilor şi a esenţelor.
12.	Tagilit. Mineral.: Cu2[(0H)|P04]H20. Fosfat bazic de cupru, hidratat, cristalizat în sistemul monoclinic. Se prezintă frecvent sub formă de mase granulare sferice sau în agregate reniforme, fibroase sau pămîntoase. Are culoare verde de sma-ragd, cu luciu sticlos, duritatea 3 şi gr. sp. 4. E transparent pe muchie şi are indicii de refracţie: w^=1,69, nm=1,84 şi n =1,85.
*
13.	Taheometrică, drumuire Topog.: Sin. Drumuire tahi-metrică (v. Tahimetrică, drumuire —).
14.	mira Topog. :~Sin. Miră tahimetrică. V. sub Miră.
C / ^
HC CH
li I HC
C-O
XC^
I
o—
Tagetol.
Taheometrică, ridicare —
88
Tahimetru
Topog.: Sin. Ridicare tahimetrică. V. sub Topog.: Sin. Riglă tahimetrică (v. Tahi-Topog.: Sin. Tabelă tahimetrică (v. sub
1.	ridicare '
Ridicare.
2.	rigla
metrică, riglă —).
3.	tabela ^
Tahimetrie).
4.	Taheometrie. Topog.: Sin. Tahimetrie (v.).
5.	Taheometru, pl. taheometre. Topog.: Sin. Tahimetru (v.).
6.	Tahigraf, pl. tahigrafe. Topog.: Aparat topografic folosit la întocmirea de planuri şi de hărţi topografice, constituit dintr-o lunetă care poate pivota în jurul axei sale verticale, situată în mijlocul unei planşete-suport. Luneta e armată lateral de o riglă care alunecă longitudinal şi se roteşte solidar cu luneta, dar avînd mişcări totdeauna în planul vertical. O.extremitate a acestei rigle e ataşată la latura verticală a unui echer metalic, a cărui latură orizontală completează un triunghi dreptunghi; cele trei unghiuri ale acestui triunghi rămîn egale cu unghiurile triunghiului format, în spaţiu, de viza dusă la punctul vizat, iar cele trei laturi ale lui sînt proporţionale cu cele ale triunghiului format de aparat; măsura raportului de asemănare a acestor două triunghiuri, necesar determinării distanţei orizontale la punct, şi a diferenţei de altitudine dintre punctul vizat şi staţie, se execută automat, prin dispozitivul autoreductor al aparatului; un creion trasor purtat de echer permite raportarea directă a planului cotat sau a hîrtiei pe foaia de hîrtie aşezată pe planşeta-suport.
7.	Tahigrafometru, pl. tahigrafometre. Topog.: Aparat topografic de tipul tahigrafului, folosit în tahimetrie la măsurarea distanţelor orizontale şi a diferenţelor de altitudine.
8.	Tahimetrie. Topog.:	Ceea ce aparţine Tahimetriei.
Sin. (corect) Taheometrie.
9.	nivelment	Topog. V. Niveiment tahimetrie, sub
Nivelment.
10.	poligon Topog.: Traseu poligonal, închis sau deschis, efectuat cu tahimetrul. Sin. Poligon taheometrie.
11.	Tahimetricâ, determinare Topog.: Determinarea poziţiei şi a altitudinii unui punct, cu ajutorul tahimetrului.
12.	drumuire	Topog.: Drumuire (v.) efectuată cu
tahimetrul. Sin. Drumuire taheometrică.
Topog.: Sin. Ridicare tahimetrică.
cu
al
13.	mâsurâtoare
V. sub Ridicare.
14.	metoda Topog.:	Metodă	de ridicare	topografică,
cu ajutorul tahimetrului. Sin. Metodă taheometrică.
îs.	mira	Topog. V. sub	Miră.
îs.	ridicare Topog.	V. sub	Ridicare.
17.	rigla	Topog.: Riglă	de	calcul logaritmică,
diviziuni speciale pentru calculul distanţei orizontale e şi diferenţei de nivel h. Sin. Riglă taheometrică.
îs. Tahimetrice, tabele Topog. V. sub Tahimetrie.
19.	Tahimetrie. Topog.: Tehnica determinării simultane şi rapide a planimetriei şi a altimetriei punctelor terestre, folosind instrumente instalate într-o singură staţie. Poziţia punctului de determinat P e precizată dacă se	cunosc	(v. fig.): dis-
tanţa d0 de la punctul de staţie O la proiecţia P0 a punctului P pe planul orizontal care trece prin O (distanţa redusă), unghiul de pantă <p—P0OP, unghiul de orientare 0, făcut de OP0, cu direcţia nord OY. Tahimetrie, se determină dQ, iar <p se măsoară direct şi 0 se determină cu teodolitul. Cota h a punctului P se determină din triunghiul dreptunghic P0OP, cunoscînd cateta dQ şi unghiul 9.
Zenit
Elementele de poziţie ale punctului de determinat.
în practică, adeseori valorile lui şi h sînt date în tabele, numite tabele tahimetrice (Sin. Tabele taheometrice), în cari ele sînt exprimate în funcţiune de unghiul 9, de distanţa l citită pe mira tahimetrică între cele două fire stadimetrice ale instrumentului de măsură şi de o mărime E, numită numărul generator stadimetric al instrumentului.
Tahimetria e folosită pentru întocmirea de planuri şi hărţi topografice şi de planuri cadastrale. După gradul de precizie atins, se deosebesc: tahimetria de precizie, pentru planuri la scări mari (1 : 1000---1 : 2500), şi tahimetria expeditiva (tahimetria grafică şi tahimetria cu busola), pentru planuri şi hărţi topografice la scări mijlocii (1 : 10 000---1 :25 000). Var. Tachi-metrie. Sin. Taheometrie, Celerimetrie.
20.	~ logaritmicâ. Topog.: Sistem de măsurare optică a lungimilor cu ajutorul unor dispozitive micrometrice cari se ataşează la teodolite şi le transformă în tahimetre logaritmice. Sistemul urmăreşte înlăturarea scăderii rapide a preciziei — cînd pentru determinarea lungimilor se utilizează mire gradate
—	pe măsura măririi lungimilor. Se foloseşte o miră gradată logaritmic, cu diviziuni de mărimi crescînde de la origine, astfel încît mărimea aparentă a diviziunii la care se citeşte lungimea să fie totdeauna aceeaşi, şi un dispozitiv adiţional logaritmic cu dublă imagine, care asigură o precizie unitară în determinarea optică a lungimilor.
21.	Tahimetru, pl. tahimetre. 1. Topog.: Teodolitcu ajutorul căruia se măsoară distanţele prin metoda stadi metri că (v. Stadi-metrie; v. şi Tachimetrie). Dacă instrumentul e folosit şi pentru măsurarea unghiurilor orizontale, se numeşte teodolit-tahimetru. Var. Tachimetru. Sin. Stadimetru.
Din punctul de vedere al principiului de construcţie, se deosebesc: tahimetre cu unghi stadimetric constant, tahimetre cu unghi stadimetric variabil, tahimetre cu variaţie de panta şi tahimetre speciale, cu optică adaptată la măsurători directe.
Anumite tipuri de tahimetre măsoară distanţa, înclinată, între punctul de staţie şi punctul în care e aşezată mira; altele reduc la orizont această distanţă (tahimetre autoreductoare).
Instrumentele din prima categorie sînt echipate, fie cu o lunetă neanalatică, fie cu o lunetă analatică, de tip Porro. Avantajul tahimetrelor cu lunetă Porro e datorit faptului că distanţa, redusă la orizontală, se obţine cu o formulă mai simplă decît aceea prin care se determină această distanţă cu tahimetrele cu lunetă neanalatică. în acest din urmă caz, distanţa orizontală e dată de D=cJrKH, H fiind lungimea citită pe miră, K un coeficient numit coeficient stadimetric (egal, de regulă, cu 100, mai rar cu 200 sau cu 50), iar c, o constantă adiţională diferită de zero. în cazul tahimetrelor cu lunetă Porro, c=0.
Tahimetrele autoreductoare au un dispozitiv mecanic cuplat la luneta instrumentului şi care permite reducerea mecanică la orizontală a distanţei de la instrument la miră. Se folosesc următoarele tipuri de tahimetre autoreductoare:
Tahimetrul cu variaţie de pantă (v. fig. /) reduce distanţa, la orizont, prin intermediul unui cadran cu două braţe, la unul dintre braţe fiind fixată axa de rotaţie a lunetei, iar la celălalt capăt fiind fixată o riglă verticală gradată. Prin înclinarea lunetei pentru a viza	un
punct B' de pe miră,	pe
riglă se deplasează o ali-dadă fixată de lunetă.
Se determină astfel	două	triunghiuri	asemenea	în	cari	se
cunoaşte d, se citesc	h şi	H	şi	se	obţine	D.	Sin.	Tahimetru
de contact.
Tahimetrul de contact: Sin. Tahimetru cu variaţie de pantă (v.).
Tahimetru-busolă
89
Tahometru
II. Principiul tahimetrului cu micrometru optic.
Tahi metrul cu diagrama e similar unui teo-dolit-tahimetru care, în locul eclimetrului, are o lamă de sticlă pe care e gravată o diagramă a cărei imagine apare în cîmpul lunetei şi pe care se citesc, cu ajutorul unor stadii verticale, atît distanţa, redusă la orizont, cît şi diferenţa de nivel.
Tahimetrul cu micrometru optic funcţionează pe următorul principiu: în partea superioară a cîmpului lunetei se vede imaginea axială a unui punct P de pe miră, iar în partea inferioară, imaginea, văzută printr-o pană de sticlă, a unui alt punct M de pe miră (v. fig. II). Distanţa D' de la punctul de staţie la punctul P e dată de relaţia D'—kH, unde k—cotg cc.
Ajegînd oc=34/22*6, rezultă 6=100. Citirea cu precizie a lui H se face cu un vernier sau cu o placă plan-para-ielă. Dublînd pana de sticlă K cu o altă pană, cele două pene putîndu-se roti în sensuri contrare, concomitent cu înclinarea lunetei, tahimetrul devine şi autoreductor şi, în acest caz, se numeşte tahimetru Redta.
Se mai folosesc t a h i m e t r e autoreductoare cu distanţa variabila între firele s t a d /'-metrice, tahi metre autoreductoare cu tripla imagine, etc.
Tot ca tah:metre sînt folosite: teletopul (v.), dispozitivul b e li ţ in, aplicat în faţa lunetei şi prin care se determină unghiul sub care se vede o stadie orizontală cu lungimea de 1 m, etc.
1.	~-busolâ, pl. tahimetre-busole. Topog.: Tahimetru constituit dintr-un teodolit şi o busolă magnetică în cerc orizontal gradat, cu ajutorul căreia şe determină unghiurile de orientare a aliniamentelor poligonului tahimetrat.
2.	~ electrooptic. Topog., Geod.: Instrument de măsurare indirectă a distanţelor, bazat pe măsurarea cu foarte înaltă precizie a timpului de propagare a undelor modulate, de lumină sau electromagnetice.
Tahimetrele electrooptice moderne sînt transistorizate, folosesc lungimi de undă electromagnetice mici (de ex. X= =3 cm), au greutatea echipamentului mică (de ex. 16 kg, inclu-ziv, bateriile electrice) şi pot măsura distanţe de la 30 m***80 km cu precizie mare (de ex. tahimetrul electrooptic WiId-Distomat permite măsurarea rapidă a distanţelor între 100 m şi 50 km, cu eroarea minimă de ±2 cm).
3.	^ logcsritmic. Topog.: Tahimetru cu coeficient stadi-metric constant 200 şi cu dublă imagine: una directă pe miră şi a doua obţinută prin deplasarea unui index pe miră, prin refracţia razelor luminoase în trecerea lor printr-o prismă de sticlă. Sin. Lotakeil K. 200.
4.	^-planşeta. Topog.: Instrument tahimetric constituit dintr-o staţie topografică avînd o lunetă stadimetrică şi o planşetă, care permite întocmirea directă, pe teren, a unei hărţi topografice. E instrumentul caracteristic tahimetriei grafice.
5.	^-teodolit. Topog. V. Teodolit-tahimetru, sub Teodolit.
6.	Tahimetru. 2. Hidr.: Aparat folosit la măsurarea vitezei curentului cursurilor de apă.
După modul de funcţionare, se deosebesc următoarele tipuri de tahimetre: morişti hidrometrice (v.), cari măsoară viteza apei prin rotirea unui ax cu palete; flotoare (v.), cu ajutorul cărora se determină viteza de antrenare a unor plutitoare, după ce inerţia lor iniţială a fost învinsă; dinamometre, la cari viteza apei se determină prin unghiul cu care se deplasează o plăcuţă articulată, sub acţiunea presiunii dinamice a curentului; batometre (v.), cari determină viteza prin timpul în care se umple cu apă un recipient echipat cu un orificiu aşezat cu
secţiunea perpendiculară pe direcţia curentului (concomitent cu măsurarea vitezei se obţin şi probe de apă pentru determinarea turbidităţii); ace bimetalice, cari determină viteza prin măsurarea curentului electric care ia naştere într-un fir bimetal ic, datorită pierderii de căldură provocate de curgerea apei în jurul firului, şi cari pot servi, cînd sînt echipate cu înregistratoare, şî la determinarea variaţiilor instantanee ale vitezelor şi caracteristicilor statistice ale turbulenţei (v.).
Toate batometrele reclamă o tarare iniţială în curenţi cu viteză cunoscută, sau prin deplasarea batometrului cu o anumită viteză în bas ine cu apă stătătoare.
7.	~ Karlick. Mine: Sin. Indicator de viteză cu tuburi de mercur (v. sub Extracţie, maşină de ~), Tahimetru cu mercur, Tahometru cu mercur (v. sub Tahometru).
8.	Tahiscop, pl. tahiscoape. Tehn.: Aparat de tipul stro-boscopului, folosit la redarea părţilor în mişcare ale unui dispozitiv mecanic, cu ajutorul unor fotografii parţiale.
9.	Tahisterol. Biol.: Produs intermediar, care apare în cursul procesului fotochimic ireversibil de activare a ergoste-roluiui (provitamina D2), sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, pentru a obţine vitamina D2 corespunzătoare.
Acţiunea radiaţiilor ultraviolete asupra ergosterolului depinde de lungimea de undă a radiaţiilor, care e optimă între 275 şi 300 m[x, de durată, de prezenţa oxigenului, etc. Reacţia fotochimică începe în C10 din ciclul A, al cărui substituent, metilul (— CH3), care se găseşte iniţial în poziţia cis, e deplasat în raport cu planul moleculei în poziţia trans, rezultînd primul compus de transformare, lumisterolul. în continuare, prin acţiunea radiaţiilor ultraviolete, ciclul B se deschide între C10 şi C9, cu formarea unei legături duble, între C10 şi C1; rezultă tahisterolul, un isomer care conţine o legătură dublă mai mult decît ergosterolul şi lumisterolul. Poziţia celor trei legături duble conjugate e A10, A5 şi A7, respectiv între carbon ii C10»1; C5<6; C7'8. Tahisterolul nu are acţiune antirahitică, însă are calitatea de a stimula creşterea valorii calciului sangvin şi, în principal, de a creşte valoarea derivatului său dehidrogenat (dihidro-tahisterolul), cunoscut sub numele de AT10 (compus „antitetanic 10“), datorită calităţii sale de a preveni şi de a vindeca tetania; compusul ATW e de zece ori mai activ decît tahisterolul în acţiunea sa asupra nivelului calciului sangvin. Tahisterolul prezintă absorpţia maximă la 268, 280 şi 294 mţi. Iradierea în continuare atahisterolului conduce la o, deplasare a legăturii dubledin ciclu! A, din poziţia C10»1, între C10şi gruparea metil de la carbonul 10, cu transformarea grupării metilice în grupare metilenică(—CH2), rezultînd vitamina D2 (calciferolul).
10.	Tahitop, pl. tahitopuri. Topog.: Instrument tahimetric, de tipul tahimetrului-busolă, compus dintr-o lunetă stadimetrică (v. sub Lunetă topografică) cu cerc vertical şi o busolă topografică cu cerc orizontal deplasabil, care serveşte la măsurători de distanţă şi de diferenţe de nivel, în vederea întocmirii planurilor topografice la scările 1:5000, 1:10 000 şi a hărţilor topografice.
11.	Tahîn, Ind. alim.: Măcinătură de seminţe de susan, de floarea-soarelui, de nuci, alune americane şi, uneori, de jir, de nuci de cedru sau de migdale dulci, prăjite, întrebuinţată la fabricarea halvalei, în amestec cu arome şi cu ingrediente cari dau acestui produs un anumit aspect şi un anumit gust. Tahînul trebuie să aibă minimum 63% ulei; de aceea, masele pastoase sînt frecate pînă la incorporare completă, cu ulei comestibil, cantitatea adăugată depinzînd de conţinutul în ulei al materiei prime întrebuinţate.
12.	Tahograf, pl. tahografe. Tehn.: Tahometru (v.) echipat cu un mecanism de înregistrare, al cărui ac indicator trasează pe o hîrtie o curbă care reprezintă variaţia turaţiei în funcţiune de timp. Sin. Tahometru înregistrator. Sin. Contor de ture (termenul e impropriu în această accepţiune).
13.	Tahometru, pl. tahometre. Ms., Tehn.: Instrument pentru măsurarea vitezei unghiulare, respectiv a turaţiei unui solid
Tahometru
90
Tahometru
in mişcare de rotaţie. TahometruI, — care, de obicei, e folosit ]a măsurarea turaţiei unui ax sau a unui arbore rotitor, — poate fi cuplat permanent sau temporar cu acesta; uneori, el poate fi echipat cu un mecanism înregistrator. Tahometrele cuplate permanent sînt legate cinematic cu arborele a cărui turaţie se măsoară, de exemplu prin curea, prin cablu flexibil, angrenaje, etc.; cele cari se cuplează temporar, numite tohometre de mfnâ, au un ax sezisor cu vîrf metalic (în formă de piramidă triunghiulară) sau de cauciuc (în formă de con), care pătrunde într-o cavitate conică centrală a axului a cărui turaţie se măsoară. Sin. Tahimetru.
După principiul constructiv, se deosebesc tahometre centrifuge, hidromecanice, hidraulice, pneumomecanice, magnetice, electrice, stroboscopice şi cu rezonanţă.
Tahometrul centrifug (v. fig. /) are un inel pendular 2, care e articulat cu axul sezisor 1 şi cu tija 4, fiind ţinut în poziţie de repaus de un resort antagonist 3. Cînd axul sezisor 1 se roteşte, forţa centrifugă tinde să aducă inelul 2 spre un plan perpendicular pe axa de rotaţie, învingînd forţa elastică a resortului antagonist 3; poziţia acului 5, care indică turaţia (în rot/min) pe o scară gradată 6, reprezintă starea de echilibru instantaneu a inelului pendular 2. Acest tahometru nu poate fi folosit pentru turaţii foarte joase, de exemplu sub100 rot/min, deoarece forţa centrifugă nu e suficient de mare pentru ca să scoată inelul 2 din poziţia de repaus decît numai de la o anumită turaţie în sus.
Tahometrul hidromecanic (v. fig. //) are un ax sezisor 1, solidarizat cu un recipient 2, în care se găseşte un lichid pe a cărui suprafaţă pluteşte plutitorul 3, articulat cu acul indicator 4. Cînd axul sezisor 1 se roteşte, suprafaţa liberă a lichidului ia o formă paraboloidală, astfel încît plutitorul 3 coboară şi acu! 4 indică turaţia (în rot/min) pe o scară gradată 5.
Tahometrul hidraulic se construieşte fie cu un singur lichid
—	de regulă cu mercur, — fie cu două lichide de densităţi diferite.
Tahometrul cu mercur funcţionează datorită faptului că suprafaţa liberă a unui lichid care se roteşte într-un vas, în jurul axei lui verticale, ia forma unui paraboloid de revoluţie. Instrumentul se compune (v. fig. XIV, sub Extracţie, maşină de ~) dintr-un tub central, care comunică cu două tuburi laterale, toate trei conţinînd mercur pînă la un anumit nivel. Vasele se rotesc în jurul axei verticale a tubului central, fiind acţionate în mişcare prin intermediul unei curele de transmisiune, acţionată de organul de înfăşurare. Forţa centrifugă refulează mercurul în tuburile laterale, coborîndu-l în tubul central, denivelarea depinzînd de viteza unghiulară. Variaţia nivelului mercurului se transmite unui plutitor care, prin intermediul unor pîrghii, poate acţiona un ac indicator şi o peniţă înregistratoare, care trasează o curbă pe hîrtia aplicată pe un cilindru care se roteşte uniform. La tahometru se pot adapta diverse dispozitive de semnalizare optică şi acustică, declanşate la anumite niveluri-limită ale mercurului şi deci la
anumite viteze. Sin. Tahometru Karlick, Indicator de viteză cu mercur.
Tahometru Karlick: Sin. Tahometru cu mercur (v.),
Tahometrul hidraulic cu doua lichide are un ax sezisor solidarizat cu un recipient, în care se găsesc două lichide de densităţi diferite (de ex. mercur şi alcool colorat), şi un tub de sticlă cu o scară gradată. Cînd axul sezisor se roteşte, lichidul mai greu se ridică pe peretele recipientului, şi împinge lichidul în sus, în tub, astfel încît nivelul acestuia indică turaţia (în rot/min) pe scara gradată.
Tahometrul pneumomecanic (v. fig.///) are un ax sezisor 1, care străbate peretele unei carcase imobile 2, în care se găsesc o elice 3, calată pe axul 1, şi o elice 4, calată pe axul 5, legat cu un resort antagonist 6 şi cu acul indicator 7. Cînd axul sezisor 1 se roteşte, curenţii de aer produşi pe elicea 3 tind să antreneze în mişcare elicea 4, învingînd forţa elastică a resortului antagonist 6; poziţia acului 7 indică turaţia (în rot/min)
Tahometrul magnetic, numit şi tahometru cu curenţi turbionari (v. fig. IV), are un ax sezisor 1, solidarizat cu un magnet permanent 2, între ale cărui mase polare se poate roti o tobă de aluminiu 3, care e calată pe un ax 4, legat cu un resort antagonist 5şicu. acul indicator 6. Cînd axul sezisor 1 se roteşte, forţa de la periferia tobei (datorită cîmpului magnetic al magnetului şi curenţilor turbionari de inducţie din tobă) tinde să antreneze toba 3 în mişcare, învingînd forţa elastică a resortului antagonist 5; poziţia acului 5 indică turaţia (în rot/min) pe o scară gradată.
Tahometrul electric cuprinde un generator electric, al cărui arbore e axul sezisor, şi un voltmetru care e legat, prin conducte electrice, cu generatorul, şi al cărui cadran reprezintă scara gradată a aparatului. Cînd se roteşte axul sezisor, adică arborele generatorului, tensiunea curentului produs de generator indică turaţia (în rot/min) pe cadranul voltmetrului.
Tahometrul stroboscopic e un instrument optic cu care se măsoară turaţia, prin urmărirea unui reper observabil intermitent al obiectului în mişcare, viteza de succesiune a imaginilor reperului fiind aleasă astfel, încît reperul să fie văzut în acelaşi loc (adică obiectul să apară ca şi cum ar fi în repaus). Se folosesc, fie iluminarea intermitentă (cu o frecvenţă cunoscută) a obiectului, fie iluminarea continuă şi acoperirea intermitentă a acestuia (de ex. privind obiectul prin fante practicate într-un disc rotitor); dacă turaţia obiectului e n, frecvenţa intermitenţelor / trebuie să fie un submultiplu întreg k al turaţiei (în cazul unui disc cu fante, k e numărul fantelor), pentru ca reperul să pară imobil, şi deci n se determină din relaţia n—fk.
Tahometrele cuplate permanent pot servi la determinarea vitezei de translaţie a unui mobil, de exemplu viteza de deplasare a unei benzi sau viteza de rulare a unui vehicul, prin măsurarea turaţiei unei roţi sau a unui arbore (la vehicule se măsoară turaţia arborelui de transmisiune), şi transformarea acesteia în viteză lineară (ţinînd seamă de toate raporturile de transformare cari intervin); tahometrele folosite în acest scop au scara gradată în km/h sau în m/s şi se numesc, de obicei, vite-sometre sau (impropriu) kilometraje,
I. Tahometru centrifug.
1) ax sezisor; 2) inel pendular; 3) resort spiral; 4) tijă alunecătoare; 5) ac indicator; 6) scară gradată.
II. Tahometru hidromecanic.
1)	ax sezisor;
2)	recipient cu lichid; 3) plutitor ; 4) ac indicator; 5) scară
gradată.
III. Tahometru pneumomecanic.
1) ax sezisor; 2) carcasă;
3)	elice calată pe axul 1:
4)	elice calată pe axul 5; 6) resort antagonist; 7) ac
indicator.
pe o scară gradată.
/V. Tahometru magnetic.
1) ax sezisor; 2) magnet permanent; 3) tobă de aluminiu, calată pe axul 4; 5) resort antagonist; 6) ac indicator.
Tahometru înregistrator
91
Tal
Tahometrul cu rezonanţă (v. fig. V) cuprinde un număr de lamele calibrate 1, cu frecvenţe proprii diferite cari sînt fixate cu o extremitate într-un bloc de bronz 2, cealaltă extremitate putînd vibra liber într-o fantă a cutiei 3, în care sînt montate lamelele şi blocul de bronz. Acest tahometru se aşază pe un organ al maşinii căreia i se măsoară turaţia, ştiind că trepidaţiile acestuia sînt în sincronism cu turaţia, astfel încît lame-felecari intră în rezo- 0 lamelă calibrată; 2) bloc de bronz; 3) cutia nanţă (adică cele cu	tahometrului.
cea mai mare amplitudine de oscilaţie) vor indica turaţia maşinii. Tahometrele cu rezonanţă se construiesc, mai ales, pentru turaţii de 800--1200 rot/min şi nu trebuie să acopere mai mult decît o octavă (deoarece altfel lamelele ar intra în rezonanţă cu frecvenţele în octavă).
î. ~ înregistrator. Tehn.: Sin. Tahograf (v.).
2.	Taiemare, pl. taiemări. 1. Nov.: Piesă componentă a osaturii prova a navelor de lemn, situată în prova etravei, sub săgeată (v. Săgeată 7). Petaiemare se fixează extremităţile unora dintre manevrele fixe ale bompresului (subarbele).
3.	Taiemare. 2. Nav.: Muchia din prova a etravei, la navele metalice.
4.	Taifun, pl. taifunuri. 1. Meteor. V. Tipuri de vînt, sub Vînt.
5.	Taifun. 2. Nav.: Tip de sirenă puternică cu aer comprimat, instalată în general în arboradă.
6.	Taiga, pl. taigale. Geogr., Geobot.: Pădure de conifere în regiunile temperate reci din emisfera nordică (în special în Nord-Estul URSS european, în Siberia şi, mai puţin, în Canada), cu numeroase lacuri, mlaştini şi fenomene de soli-fluxiune (v.). Climatul temperat al regiunilor respective devine mai friguros, iarna e lungă şi uscată, mai mult decît şase luni în Nord şi 3***4 luni în Sud, temperaturile scad sub —20°, zăpada e puţină şi solul e permanent îngheţat pînă la adîncimea de circa 200 m (numai partea superficială a acestuia se dezgheaţă cîteva zeci de centimetri în timpul verii scurte, cînd se produce fenomenul de solifluxiune), vara e relativ scurtă (3-*-4 luni) cu temperatura medie de 15---160.
Taigaua e caracterizată printr-o pădure întunecoasă, în care lipsesc speciile lemnoase cu frunze late. Din cauza întunericului, plantele ierboase se înmulţesc vegetativ, iar cele cari înfloresc au flori în general albe. Pădurea din taiga cuprinde multe specii vegetale veşnic verzi sau verzi în timpul verii, profitînd prin aceasta timp îndelungat de insuficienta cantitate de lumină; lipsind perioada luminoasă din timpul primăverii, lipsesc şi plantele efemere de primăvară. Mufte specii sînt saprofite (v.).
în general, comunitatea vegetală principală a taigalei e constituită din: molid (Picea obovata), pin (Pinus sibirica), brad (Abies sibirica), zadă (Larix sibirica şi L. dahurica), prima caracteristică basinului fluviului lenisei şi, a doua, basinului mijlociu al Lenei.
De la nord la sud, taigaua se împarte în: taiga rară, taiga nordică, taiga centrală şi taiga sudică.
Taigaua rara e caracterizată prin păduri rare de molid, puţin înalte, cu specii de lumină şi de tundră (v.), ca: Betula verrucosa, Larix sibirica, sub şi printre cari se dezvoltă arbuşti ca: Betula nana, Empetrum nigrum, Vaccinium uligi-
nosum, apoi muşchi şi mulţi licheni. în partea apuseană sînt păduri de pin, iar în cea răsăriteană, păduri de zadă.
Taigaua nordică e caracterizată prin păduri mai înalte şi mai dese, prin lipsa plantelor de tundră, prin împuţinarea mesteacănului şi a lichenilor şi prin prezenţa mlaş-tinijor întinse.
în partea estică domină pădurile de molid cu zadă (Larix sibirica) şi păduri de pin, iar în Vest, pădurile de pin alternează cu păduri de molid.
Taigaua c e n t r a I ,â e caracterizată prin păduri de molid şi de brad, mai înalte şi mai dese, mai puţin mlăştinoase (cu excepţia Siberiei vestice). Uneori se întîlnesc şi păduri de pin curat sau, mai rar, cu Larix sibirica. Această parte din taiga a fost înlocuită, prin despăduriri, pe mari întinderi, cu păduri de foioase, în special cu Betula verrucosa.
Taigaua sudică e caracterizată prin păduri de brad şi de molid, în amestec cu Tilia cordata şi cu Acer pla-tanoides, sub care se dezvoltă un covor ierbos foarte bogat. Această taiga e bine conturată numai în partea europeană a URSS şi pe o fîşie de teren îngustă în Siberia apuseană.
De la vest la est, taigaua, bine dezvoltată dincolo de Urali, se împarte în: taigaua din Siberia vestică, care se întinde pînă la fluviul lenisei, şi taigaua din Siberia estică, dincolo de acest fluviu.
7.	Taille douce. Poligr.: Sin. Gravură în metal (v.), Gravură în „taille douce".
s. Tain, pl. tainuri. 1. Gen.: Raţie de alimente, respectiv suma în bani echivalentă cu această raţie, care se dă cuiva pentru un timp determinat, In schimbul unor servicii prestate, completîndu-i prin aceasta salariul.
9.	Tain. 2. Gen.: Cota-parte care revine cuiva dintr-o repartizare, respectiv împărţeala de produse sau de venituri comune.
10.	Tain. 3. Zoot.: Cantitate de nutreţ (orz, ovăz, etc.)care se dă cailor. Sin. Mertic.
11.	Taior, pl. taiaare. ind. text.: Costum pentru femei, compus din sacou (jachetă) şi fustă, confecţionate dintr-un acelaşi material, în general din ţesături de lînă sau de bumbac.
12.	Takadiastazâ. Chim. biol.: Complex enzimatic obţinut prima dată de Takamine, din culturile mucegaiului Aspergillus oryzae. Din aceste culturi, dezvoltate pe fiertură de orez, se extrage complexul enzimatic, cu ajutorul apei, şi apoi se precipită cu alcool. Complexul respectiv conţine un număr mare de enzime (amilaze, proteaze, etc.), cari îşi găsesc utilizări în industria fermentativă, în industria alimentară, farmaceutică, etc., de exemplu pentru izolarea glucozei din unele fracţiuni de emiceluloză.
13.	Takîr, pl. takîre. Ped.:	Formaţiune pedologică din
ariile ocupate de solonceacuri (v.) şi soloneţuri (v.), în special în ţinuturile foarte aride, de semideşert şi de deşert. Prezintă
o	suprafaţă lipsită de vegetaţie (cu excepţia unor alge), cu numeroase crăpături, cari îi dau aspect poligonal, şi cu o crustă lucioasă, foarte tare, cu grosimea de 1***3 cm, formată din granule fine, cimentate cu săruri. Crusta e foarte impermeabilă, păstrînd îndelungat apa de ploaie care se colectează în depresiunile în cari takîrul apare de cele mai multe ori. Peticele goale din solonceacuri le şi din soloneţurile din ţara noastră iau adeseori aspectul takîrelor.
14.	Tal, pl. taluri. Bot.: Corpul vegetativ al unor plante, constituit fie dintr-o singură celulă (unicelular), fie din mai multe celule nediferenţiate (pluricelular).— Talul unicelular caracterizează bacteriile, numeroase alge sau unele ciuperci. Talul unicelular se prezintă sub diferite forme: sferică, ovală, alungită sau cilindrică, uneori ramificat şi cu polaritate pronunţată. Se cunosc forme de tal unicelular simple (de obicei sferice) sau mai evoluate (de obicei ovale, cilindrice şi ramificate), cum şi unele forme superioare (de ex. cenobiul), la cari mai mulţi indivizi de plante sînt grupaţi într-o substanţă
/
□
^coDnaaDDa@|i||ooDQODOoao
V. Tahometru cu rezonanţă.
Talabă
92
Talc
mucilaginoasă comună. Cînd grupările de indivizi sînt mai numeroase se formează colonii, în cari indivizii funcţionează ca un tot.— Toiul pluricelular se prezintă ca o formă superioară de organizare, la care celulele şi-au pierdut individualitatea. Acesta se prezintă sub formă filamentoasă, fie neramificată, fie ramificată. La talul ciupercilor (miceliul), filamentele se întreţes uneori, formînd în ansamblul lor corpuri dure, numite s c I e r o ţ i (v).
1.	Ta laba, pl.talabe. -Agr.; Grapă sau boroană cu dinţii înainte, respectiv tăvălug cu colţi de oţel, cu care se sfărîmă bulgării după arat.
2.	Talant, pl. talaţi. 1. Ms.: Unitate de măsură în Grecia antică, cîntărind aproximativ 26 kg..
3.	Talant. 2: Monetă veche grecească, reprezentînd valoarea unei importante sume de bani în aur sau în argint.
4.	Talaş. Ind. lemn.: Aşchii de lemn, lungi şi subţiri, cari rezultă ca deşeu la prelucrarea lemnului cu scule sau cu unelte cu muchii tăietoare, cum sînt dălţile, rindelele, frezele, cuţi-toaiele, cuţitele de maşini de rindeluit, etc.; aşchiile lungi, uniforme, obţinute ca produs principal prin prelucrare la ma-şini-unelte adecvate, constituie talaşul industrial sau Ifna de lemn (v.). Talaşul-deşeu e grosolan şi cu dimensiuni neuniforme. E folosit, de regulă, drept combustibil sau, rareori, împreună cu lîna de lemn, la fabricarea fibrolitului.
5.	Talatocratice, mişcări Geol.: Mişcări tectonice de scufundare sub nivelul mării (v. sub Mişcări tectonice). Sin. Mişcări talatogenice.
e. Talatogeneză. Geol.: Procesul deformare a mărilor şi a oceanelor.
7.	Talatogenice, mişcări ^/. Geol.: Sin. Mişcări talatocratice (v. Talatocratice, mişcări ~).
8.	Talaz, pl. talazuri. Hidr.: Valuri mari, pe mări şi pe oceane, produse de furtuni.
9.	Talazol. Farm.: Sulfamidă cu activitate bacteriostatică la nivelul intestinului. Se obţine prin condensarea sulfatiazo-lului cu anhidrida ftalică, prin topire directă sau fierbere în etanol. Are gr. mol. 403,4; p. t. 272---2770, cu topire. Se prezintă sub formă de pulbere alba sau gălbuie, fără miros, cu gust amar. Produsul e sensibil la lumină, solubil în apă,în cloroform şi puţin solubil în alcool; e uşor solubil în acetonă şi în soluţie de hidroxizi alcalini, în soluţie de bicarbonat de sodiu. Datorită moleculei mari şi insolubilităţii sale, se absoarbe în mică măsură la nivelul tubului digestiv; în intestinul gros se hidrolizează eliberînd sulfatiazol, agentul bacterian care modifică flora intestinală. Sin. FtaliIsuIfatiazol, Ftalazol, Talilsul-fatiazol, Sulfathalidine, Taleudron.
io.	Tal bot, pl. talboţi. Opt., Fiz.: Sin. Lumen-secundă (v.). n. Talbot, curba lui Geom.: Curbă plană care se obţine dintr-o elipsă prin următoarea construcţie: Printr-un punct M al unei elipse date:
(1)
xa y*
c? + ¥
-1=0
(2)
y=-
a sin t
Curba lui Talbot,
se consideră perpendiculara (d) în M pe (OM), O fiind centrul elipsei; în aceste condiţii, înfăşurătoarea familiei formate de dreptele (d), asociate punctelor elipsei (1), e numită curba lui Talbot.
Reprezentînd elipsa (1) prin relaţiile parametrice: x—a cos t, y—b sin t, curba Iui Talbot e reprezentată parametric de relaţiile:
C0S t - (a2-\-c2s\n2t)
2—2c2-|-a2 sin2£); (c2—a2—b2).
Ea e simetrică în raport cu axele elipsei şi e tangentă la această curbă în vîrfurile ei.
Curba (2) nu are puncte de inflexiune reale. Ea are patru puncte de întoarcere, cari corespund valorilor lui t cari sînt soluţiile ecuaţiei:
3	c2sin2 t-\-a2—2c2=0 şi cari sînt reale, dacă a2>b2. în căzu I a2 < b2, ele sînt imaginare.
Dacă a2>2b2, curba (2) are forma din figură, iar dacă a2<2 b2, ea are forma unui oval convex.
în cazul a2=2 b2, curba are forma unui oval convex, cu puncte triple cutan-gente coincidente în extremităţile A, A' ale axei mari.
Rectificarea curbei (2) se efectuează prin integrale eliptice.
Curba e o curbă algebrică raţională de ordinul 6.
12.	Talbot, procedeul Metg.: Procedeu de elaborare rapidă a oţelului în cuptoare Siemens-Martin bazice, cu minereu şi cu fontă lichidă, comportînd următoarele faze: încălzirea pe vatra cuptorului a minereului şi a varului, împreună cu o parte din topitura anterioară, pînă cînd — la topire — se formează o zgură foarte fluidă; introducerea porţiei de fontă brută topită, urmată de o reacţie violentă de oxidare a impurităţilor, cari sînt trecute în zgură (astfel, cea mai mare parte a fosforului şi a siliciului sînt eliminate din masa metalică); evacuarea zgurii din cuptor şi descărcarea aproximativ a unei treimi din oţelul lichid. După aceasta, ciclul se repetă printr-o nouă încărcătură de minereu şi var, iar apoi, de fontă lichidă. E necesar ca circa două treimi din topitură să fie reţinute pe vatră, pentru a se dilua rapid impurităţile conţinute în şarja următoare şi pentru a menţine întreaga masă topită la o temperatură înaltă.
Procedeul Talbot poate fi aplicat alternativ cu procedeul Martin bazic, în acelaşi cuptor. Pentru a obţine o bună productivitate e necesar un cuptor basculant Siemens-Martin.
13.	Talc. Mineral.: M'g3[Si4O10](OH)2. Silicat de magneziu hidratat, natural, care are compoziţia chimică: 31,7% MgO; 63,5% Si02; 4,8% HaO, în care, de cele mai multe ori o parte din MgO e substituită prin FeO (2---5%) şi, frecvent, prin Âl203 (pînă la 2%) şi, în cantităţi mici (pînă la zecimi de procent), prin NiO.
Se întîlneşte în special în şisturile cristaline epizonale, ca produs de transformare hidrotermală a rocilor ultrabazice bogate în magneziu (în olivină), asociat cu granule de spineli cromiferi, cu neoformaţiuni de carbonaţi de magneziu (breun-nerit, magnezit) şi cu cristale de magnetit. Reacţia de formare e:
M'g3[Si4O10](OH)2+
talc
+3 MgC03-i-Fe203
Talcul se poate forma şi pe cale metasomatică, în faza hidrotermală, la contactul dolomitelor cu rocile intruzive, după reacţia:
3	CaMg(C03)2+4 SiO2+H2O=Mg3[Si4O10](OH)2-j-
(dolomit)	(taie)
+3 CaC03+3 COa.
în structura cristalină a talcului, cationii de Mg2+f cu numărul de coordinaţie 6, umplu toate spaţiile dintre două reţele plane exagonale de (Si4O10). Cristalizează în sistemul mono-clinic, întîlnindu-se rar în cristale tabulare cu habitus exagonal
4(Mg-Fe)2Si02+H20+3 C02
olivină
Talcoclorit
93
Taler de coloană
si rombic, frecvent însă în mase foioase, solzoase. Varietatea compactă se numeşte	steatit sau piatra sâpunoasâ.
Culoarea talcului	e verde deschisă sau albă cu	o nuanţă
intensă gălbuie, brună, cenuşie; în foiţe subţiri e transparent sau translucid. Are luciu sticlos sau sidefos. clivaj perfect (după 001) şi spărtură aşchioasă, neregulată. E flexibil, moale, cu duritatea 1 şi gr. sp. 2,7-*-2,8. Se zgîrie cu unghia; e unsuros la pipăit; e rău conducător de căldură şi de electricitate. în flacăra suflătorului se desface şi se topeşte greu pe margini, transformîndu-se într-un email alb. Prin calcinare puternică devine foarte dur (circa 6). Nu se disolvă în acizi, chiar prin încălzire.
Se întrebuinţează	sub formă de pulbere (praf	de	talc),
în	industria hîrtiei şi	a cauciucului, ca umplutură pentru	mări-
rea volumului materialului; în stare pură (fără fier), în parfu-merie, la fabricarea pudrei, a cremelor şi a pastelor; la fabricarea vopselelor rezistente la lumină şi la foc, a glazurilor, a creioanelor moi; în industria textilă, la albirea bumbacului, la scoaterea petelor de grăsime, etc. ; la fabricarea izolatoarelor electrice de mare voltaj, iar în varietatea talcoclorit (amestec de talc cu dorit), sub formă de plăci sau de bare, în aparate electrice, tablouri, ca suporturi de aparate, etc. şisturile talcoase bogate în magnezit se folosesc la fabricarea cărămizilor refractare pentru căptuşirea cuptoarelor metalurgice, a căldărilor de locomotivă, etc.
Zăcăminte importante de talc se cunosc la Şabrovsk (URSS), la Meadow (Canada), etc. în ţara noastră sînt cunoscute zăcăminte de talc în masivul Poiana Ruscă, la Zlaşti (Hunedoara), la Lelese-Cerişor, la Voislova (Banat), etc.
1.	Talcoclorit. Mineral.: Amestec natural de talc şi clorit, cu compoziţia 2Hg0AL203Si02H20. Are culoarea cenuşie închisă. Are stabilitate mare la căldură, se prelucrează uşor prin cioplire şi prin aşchiere.
Uneori, talcocloritul efolosit—subformăde plăci sau de bare
—	în aparate electrice, tablouri, ca suporturi de aparate, etc.
2.	Taler, pl. talere. Gen.: Piesă subţire de metal, de lemn, de material ceramic, etc., avînd forma unui corp de revoluţie plat, cu gura foarte largă şi cu marginile drepte sau răsfrînte. Sin. (parţial) Disc, Platou, Tavă, Talger.
3.	~ de balanţa. Fiz.: Piesă componentă a unei balanţe, în general în formă de disc, suspendată de o extremitate a pîrghiei balanţei, şi pe care se aşază corpul care urmează să fie cîntărit, sau greutăţile marcate. Se folosesc, fie două talere, fie un singur taler (de ex. la balanţa romană). Sin. Platan.
4.	^ de cerneala. Poligr.: M‘asă de frecat cerneală, de forma unui disc circular, cu care sînt echipate presele de tipar cu dimensiuni mici, presa Boston (v. Boston, presă ~) şi unele tipuri de prese tighel (v. Maşini pentru tipar înalt, sub Tipar, maşină de —-).
5.	~ de coloana. Ind. chim., Ind. petr.: Element al coloanelor de fracţionare sau de absorpţie în care intră în contact faza vapori ascendentă şi faza lichidă, descendentă, cu scopul de â se produce un schimb de căldură şi de substanţă între faze; suma acestor schimburi, de-a lungul coloanei, realizează procesul de fracţionare urmărit. Spre deosebire de coloanele cu umplutura, la coloanele cu talere, compoziţia şi temperatura fazelor variază în salturi din taler în taler, deoarece: în cursul trecerii de la un taler la altul fazele nu sînt în contact; dispozitivele obişnuite de producere a contactului (clopote cu crestături, site) exclud în general contracurentul; presiunea scade discontinuu de la un taler la cel următor.
Pe fiecare taler se produce o redistribuţie a substanţelor şi a căldurilor latente între faza lichidă şi vapori, apropiind mai mult sau mai puţin sistemul prezent de starea sa de echilibru, după cum randamentul de taler e mai mic sau mai aproape de 100% (v. sub Taler teoretic).
Talerul cu clopote circulare sau alungite e singurul folosit la coloane cu diametrul peste i m, deoarece sitele se aliniază
imperfect la dimensiuni mari; fiind relativ insensibil la lichide impure, la suspensii intrate sau formate în coloană, se foloseşte chiar la diametri mici (pînă la talerul cu clopot unic). Talerul
I. Taler cu clopote alungite.
1) deversor de intrare egalizator: 2) clopot: 3) deversor de ieşire; 4) tub de închidere hidraulică.
cu site are cea mai mică înălţime (150 mm şi mai puţin) dînd coloane compacte, tipice pentru fabricarea oxigenului, unde refluxul e un lichid foarte pur. La diametri sub 300 mm (rar pînă la 500) se preferă coloanele cu umplutură, mai puţin costisitoare şi cu o eficacitate pe unitatea de înălţime cuprinsă între aceea a coloanelor cu clopote şi a celor cu site (2---6 talere teoretice pe metru).
Asamblarea talerelor în coloană se face în trei moduri: flanşarea individuală, flanşarea în grupuri de 2* • -3 talere şi montarea (de obicei prin sudură) în coloană netedă cu virolă unică (la coloane mari).
Fig. / reprezintă un taler dublu, de fontă, cu clopote alungite, pentru o coloană de gudron de cocse-rie. Coloana are diametrul de1,5***2,5m, cudis-tanţade0,4m întretăiere.
II. Taler cu sită.
1) disc perforat; 2) deversor; 3) zăvor hidraulic; 4) segment de fixare; 5) mantaua coloanei.
Fig. II reprezintă un taler cu sita dintr-o coloană de aer lichid. Talerul e un disc perforat, cu grosimea de 1 mm, avînd
Taler de deflegmare
94
Talian
peste 100 000 de orificii cu diametrul de 0,9 mm pe 1 m2 în mantaua coloanei sînt executate prin deformare două ca-neluri în cari intră segmenţii de sîrmă de oţel cari fixează talerul; înălţimea talerului e de circa 160 mm.
Pentru a repara un taler trebuie demontată toată coloana.
Fig. III reprezintă un taler cu contracurent vapori-lichid. Se observă că talerul nu constituie decît o unitate constructivă, iar funcţional întreaga coloană reprezintă o bandă continuă de contact între faze, înfăşurată în elice.
Fig. IV reprezintă un taler de tablă, sudat în virola coloanei, tip folosit la distilarea ţiţeiului. Clopotele au diametrul de 100-*-180 mm, cu loc liber de 25-”50 mm între margini. Viteza vaporilor în crestături e de 2,7‘**4,2 m/s (Ia vid, mai mult). Perimetrul deversoarelor poate fi calculat cu formula lui Francis:	___
f
III. Taler în elice.
1) sită; 2) rampă de scurgere cu supraînălţarea necesară stabilirii unui strat de lichid pe sită; 3) corp mort central;
4) perete vertical.
L —
0,55 H3'2
în care L (în m) e lungimea, V (în m3/s), e volumul de lichid scurs, H (în m) e înălţimea de lichid deasupra pragului. în talere se execută un
IV. Taler cu clopote circulare.
1) clopot; 2) bridă de fixare; 3) deversor.
mic orificiu, pentru ca lichidul reţinut în timpul operaţiei să se scurgă de la sine la oprirea funcţionării.
1.	~ de deflegmare. Tehn., Ind. alim., Ind. petr.: Taler care face parte din echipamentul turnurilor de deflegmare, caracterizat prin aceea că pe el se realizează condensarea vaporilor cu ajutorul unui agent de răcire, care vine în contact direct sau indirect cu aceştia (v. şi sub Deflegmator).
2.	~ de fracţionare. Ind. chim., Ind. petr.: Sin. Taler de coloană (v.).
3.	~ de supapa. Tehn.: Sin. Ciuperca supapei. V. sub Supapă 1.
4.	teoretic. Ind. chim.: Taler de rectificare ideal care> din contactul între refluxul care cade de pe talerul imediat superior şi vaporii cari se ridică de pe talerul imediat inferior, produce vapori şi lichid în echilibru termodinamic.
Schimbul de căldură şi de substanţă între faze produs pe un taler teoretic e acela care ar avea loc dacă fluxurile intrate ar fi condensate total, iar lichidul omogen rezultat ar fi apoi vaporizat parţial la echilibru, con-sumînd exact căldura liberată prin condensare.
Noţiunea de taler teoretic se explică prin diagrama de fierbere (v. fig.)- Refluxul talerului superior (n—1) are compoziţia x ^ şi temperatura tn_^. vaporii talerului inferior (w-f1) au compoziţia yn+^ şi temperatura tn+^; aceşti vapori şi refluxul, cari nu sînt între ei în echilibru
termodinamic, ajung în contact pe talerul intermediar », unde vaporii mai calzi cedează căldura lichidului mai rece evaporînd componenţii volatili din lichid care, în acelaşi timp, condensează o parte din componenţii grei din vapori. Din acest contact rezultă un reflux cu compoziţia^ şi vapori cu compoziţia yn% ambele faze avînd aceeaşi temperatură tff. Condiţia ca talerul n să fie taler teoretic e ca xţî şi yn să corespundă echilibrului termodinamic lichid-vapori.
în practica fracţionării în coloane se obţine între vaporii intraţi şi cei eşiţi dintr-un taler o îmbogăţire în component volatil inferioară celei care ar rezulta din echilibrul fazelor, iar lichidul e mai puţin epuizat, aceasta din două cauze: pe de o parte, datorită imperfecţiei contactului, echilibrul nu e atins în toată masa (temperatură şi compoziţie neomogene); pe de altă parte se produce o oarecare antrenare de stropi în faza vapori (retrogradarea fracţionării).
5.	Tales, teorema lui Geom. V. sub Triunghi.
6.	Talger, pl. talgere. Gen.: Sin. Taler (v.).
7.	Talgere, sing. talger: Instrument pentru producerea de sunete, format din două plăci subţiri de formă rotundă, de bronz sau de cupru şi cari sînt lovite una de alta. în centru, fiecare placă are o mică cavitate care serveşte la producerea mai uşoară a sunetului. Se mai produc sunete şi prin frecarea plăcilor una de alta.
8.	Talgol. Ind. chim.: Grăsime de balenă, solidificată prin hidrogenare.
9.	Talian, pl. taliene. Pisc.: Unealtă de pescuit fixă (staţionară) confecţionată din plasă, aparţinînd grupului de capcane închise submerse, cu oboare şi camere de prindere, din care peştele intrat nu mai poate ieşi. E folosită la pescuitul masiv al speciilor de peşti de apă dulce sau marini, în perioada deplasării lor în căutarea locurilor de hrănire, de reproducere, iernare, etc.
Se deosebesc taliene de baltă şi taliene marine.
Talianul de baltă, similar vintirului cu dimensiuni mai mari, se deosebeşte de acesta prin existenţa unui singur obor, însă are trei capcane (v. fig. /). Privit din plan, are forma unei
'/»-/ ifatf </n
Diagrama de fierbere pentru explicarea conceptului de taler teoretic.
/. Talian de baltă.
7) aripă; 2) codulă; 3) obor; 4) vintir (cameră de prindere); 5) ghionder; 6) par.
săgeţi, iar din punctul de vedere constructiv se compune din: aripă, obor şi camerele de prindere sau capcanele. — Aripa e o bucată de plasă dreptunghiulară, confecţionată din bumbac, fixată jos şi sus pe două frînghii subţiri (c o d u I e); ea e menţinută vertical în apă, prin plute fixate la codula superioară şi prin greutăţi la cea inferioară. Ea reprezintă coada săgeţii şi are rolul de a dirija peştele spre obor şi spre camerele de prindere.— Oborul reprezintă spaţiul delimitat printr-o plasă cu lungimea de 20---25 m, însforată sus şi jos pe codule, instalată pe ghiondere, pentru a forma o îngrădire triunghiulară orientată cu baza perpendicular pe aripă. El reprezintă vîrful săgeţii şi îndeplineşte rolul de tindă, în care peştele e condus de aripă. Atît plasa aripii, cît şi a oborului, sînt echipate, la capetele de sus şi de jos, cu cîte o cheotoare, care permite legarea lor de pari, la instalarea pentru pescuit. La
Talian
95
Talian
mijlocul triunghiului de bază, plasa se leagă de doi pari fixaţi în sol, lăsîndu-se o deschidere de 30*-*40cm, care permite intrarea peştelui în obor, — Camerele de prindere sau capcanele sînt constituite din trei vintire, instalate cîte unul la fiecare colţ al oborului, prin însforarea ochiuri lor de la marginea întinsă pe cercurile din faţă.
Obişnuit, talienele se instalează în serie (lavă), totdeauna spre mijlocul apei, pe curent, sau uşor oblic pe direcţia curentului.
Talienele de baltă sînt folosite la pescuitul în special în locurile de retragere a apelor în Dunăre, în ghioluri, sau spre gura canalelor de alimentare, la vadurile joase dintre grinduri, etc. Regional se folosesc şi taliene cu dimensiuni mai mari, instalate pînă la adîncimea de 3 m, pe pari, iar cînd adîncimea e mai mare, pe ancore. De asemenea sînt utilizate taliene cu două oboare şi trei aripi, cari dau posibilitatea colectării peştelui de pe o suprafaţă mai mare.
Talianul marin, sub formă de capcană cu dimensiuni mari, e folosit la pescuitul costier sau intermediar. Dimensiunile
350---400 m şi susţinute de un schelet	de lemn,	construit	din
piloţi fixaţi la distanţa de 40 m unul	de altul.
Talianul semigigant pe pari, cu lungimea pe axul principal de 122 m, iar pe aripă de 250---300 m, prezintă un obor central, de formă rombică, şi	două capcane	laterale,
formate din cîte o singură cameră (v.	fig. ///).
Talianul semigigant pe f l o t o a r e prezintă toate avantajele talianului gigant pe flotoare, la cari se adaugă un indice economic mai înalt, determinat de dimensiunile mai reduse; el comportă un necesar mai mic de materiale pentru confecţionare şi o manipulare mai uşoară.
Talianul gigant pe pari, cu lungimea pe axul principal de 139 m, iar pe aripă de 300 m, prezintă un singur obor de formă rombică, cu capcanele laterale formate din cîte două camere. Antecamerele au pe fund un perete de plasă, care se întinde şi la camerele de prindere. Fundul camerelor de prindere sau peretele inferior continuîndu-se cu peretele inferior al tindelor, fac ca aceste capcane să apară ca nişte cutii închise, cari la partea superioară, în loc de acoperiş, au un cozoroc de plasă mai lat decît cei al oborului sau al tindei. Unealta e utilizată în funcţiune de dimensiunile ochiurilor capcanelor pentru hamsii (ochiuri de 7 mm) sau pentru scrumbii (ochiuri de 16---22mm).
Talianul gigant pe flotoare (v. fig. IV), de construcţie asemănătoare, cu pereţii camerelor de prindere ai
II. Talian marin, obişnuit.
1) plasă; 2) tolbă (capcană); 3) gura talianului; 4) cablu; 5) pilot de lemn.
sale se stabilesc pe baza adîncimii şi a formei reliefului fundului, la locul de instalare. în funcţiune de dimensiuni, de formă, deschidere şi de poziţia de prindere, se deosebesc: talianul obişnuit, talianul semigigant pe pari sau pe flotoare, talianul gigant pe pari, talianul gigant pe flotoare şi talianul de fund.
Talianul obişnuit e format din bucăţi de plasă dreptunghiulară cu lăţimea de6---8 m, legate între ele, susţinute la partea superioară de un cablu, care se montează, cu ajutorul unor bride, pe un schelet rezistent de lemn, construit din piloţi de brad bătuţi faţă în faţă pe două rînduri distanţate la 20 m, care delimitează un spaţiu de 50/150 m (v. fig. II). întregul spaţiu delimitat e împărţit în camere (table) egale (în general cinci). Plasele prinse de schelet prezintă în dreptul camerei de la mijloc, la fund, două deschideri cu lărgimea de cîte 7---10 m, numite gurile talianului, între cari se fixează aripa sau ghermeaua, confecţionată din bucăţi de plasă cu lăţimea de 6***8 m, însforate în lungime pentru a totaliza
III. Schema talianului semigigant.
1) aripa principală; 2) aripioare ; 3) obor ; 4) capcane (tolbe).
IV. Schema de instalare pe flotoare a talianului gigant.
1) aripa principală; 2) cozoroc; 3) obor central; 4) antecameră; 5) cameră de prindere (capcană).
antecamerelor şi ai oborului echipaţi cu cozoroace interioare, confecţionate din acelaşi fel de plasă ca şi pereţii respectivi. Pentru menţinerea lui în poziţia de funcţionare se folosesc flotoare speciale metalice. Sistemul elastic de fixare a acestui tip de talian îl face mai economic, mai uşor de manipulat, rezistent la furtună — deoarece sub acţiunea valurilor şi a curenţilor el se scufundă, pentru ca la slăbirea acestora să reia poziţia iniţială — şi deci cu un timp de exploatare mai lung.
Talianul de fund e o unealtă pentru pescuitul intermediar, cu două tipuri, pentru barbuni cu două aripi şi pentru stavrizi, cu o singură aripă, constituit dintr-o capcană cu lungimea de 20***23 m, cu înălţimea de 3 * * *3,5 m şi lăţimea pînă la 6 m. Partea centrală a capcanei e deschisă, fiind susţinută de două rame demontabile, de formă dreptunghiulară, confecţionate din ghiondere. Capcana talianului are două intrări. Partea superioară a capcanei, cum şi aripile, sînt menţinute în poziţie verticală prin plute şi flotoare. La
o	instalare corectă a talianului, distanţa dintre capetele aripilor trebuie să fie de 50---60 m. Capacitatea de prindere depinde de locul instalării. Pentru a obţine rezultate bune
Talie	96	Ta,îu
în timpul pescuitului de toamnă al barbunilor, talianul trebuie instalat în locurile în cari fundul coboară în pantă abruptă. Scuturarea talianului de fund se face zilnic. în acest scop se poate folosi un vinci manual sau un cabestan instalat pe îmbar-caţiunea respectivă. Utilizarea acestei unelte dă posibilitatea pescuirii în tot timpul anului a unor rezerve de peşti cari trăiesc la adîncimi inaccesibile cu unelte obişnuite de pescuit.
1.	Talie, pl. talii. 1. Nav.: Diferenţa dintre căderea la mijloc (v.)f adică dintre lungimea ferţelor centrale ale unei vele pătrate, şi lungimea unei ferţe oarecari. Ferţele centrale au talia zero.
2.	Talie. 2. Nav.: Porţiunea din lungimea unei ferţe la velele aurice, cuprinsă între marginea de invergare (respectiv de întinsură) şi perpendiculara coborîtă din colţul de invergare prova, respectiv din colţul de mură pe marginea de cădere pupa. După caz, se deosebesc talia de invergare şi talia de întinsurâ. Distanţa dintre cele două perpendiculare e talia zero.
3.	Talita D. Chim.: Hexită obţinută prin reducerea aldo-hexozelor corespunzătoare: D-altroza şi D-taloza. Reducerea se face cu amalgam de sodiu, cu nichel Raney sau electrolitic. Cristalizează din alcool etilic sub formă de cristale prismatice, cu p. t. 86°. E solubilă în apă, alcool etilic; practic insolubilă în eter etilic.
4.	Taliu. Chim.: TI. Element din grupul al treilea al sistemului periodic al elementelor, subgrupul principal. E un metal dispers, de culoare albă strălucitoare, cu reflexe cenuşii-albăs-trii; e mono- şi trivalent; are nr. at. 81 ; gr. at. 204, 39; gr. sp. 11,85; p. t. 303°; p. f. 1457°. Taliul se oxidează în aer, se închide la culoare şi devine similar plumbului. E mai moale şi mai puţin rezistent decît plumbul. Există în două modificaţii alotrope: una exagonală, compactă, stabilă pînă Ia 230°, şi alta cubică, centrată intern, stabilă peste această temperatură. în scoarţa pămîntului se găseşte în proporţia de 3*10-5%.
Din punctul de vedere geochimic, taliul e calcofil, însoţind minereurile de sulfuri (pirite şi blende), în cari înlocuieşte isomorf zincul, plumbul şi argintul. De asemenea, însoţeşte metalele alcaline, în specia! rubidiul, în silicaţi şi în depozitele de săruri de potasiu. Mineralele de taliu propriu-zise sînt foarte rare. Astfel, se cunosc: loranditul, TIAsS2; crookesitul (Cu, TI, Ag)2Se, amestec isomorf de seleniură de cupru, taliu şi argint. Berzelianitul e similar crookesitului, însă conţine mai puţin taliu. Taliul s-a separat din soluţiile hidrotermale în pirite şi blende. Prin alterarea zăcămintelor primare, taliul solubiIizat s-a separat alături de rubidiu, cu care e isomorf
Taliul se extrage azi pe scară semiindustrială, folosind ca materie primă reziduurile de la prelucrarea minereurilor de sulf ale metalelor grele (Cu, Pb, Zn), de exemplu pulberile volatile din cuptoarele de prăjire, sau nămolul camerelor de plumb de la fabricarea acidului sulfuric. Extragerea taliului din aceste reziduuri consistă în următoarele operaţii: tratarea reziduului cu acid sulfuric, cînd taliul trece în combinaţia solubilă TI2S04; precipitarea clorurii taloase cu acid clor-hidric ; redisolvarea clorurii cu acid sulfuric, pentru a o purifica de metalele grele; în final se face electroliza soluţiei de sulfat talos sau se precipită taliul prin cementare cu praf de zinc. Taliul de puritate mare (99,95%) se obţine prin electroliza soluţiei de perclorat cu adaus de crezol şi peptonă drept depo-larizant anodic.
Taliul se disolvă greu în acid clorhidric, puţin mai uşor în acid sulfuric. Se disolvă bine în acid azotic. Reacţionează cu halogenii, la temperatura obişnuită. Se combină ia cald direct cu sulful, cu seleniul, teluru! şi fosforul. Nu reacţionează cu hidrogenul şi cu azotul. Cu oxigenul reacţionează la temperatura normală, dar la 100° se oxidează repede; în stare topită arde în oxigen. Taliul se păstrează sub glicerină sau sub ulei de vaselină. în apă, în prezenţa oxigenului, taliul se corodează. Taliul metalic descompune vaporii de apă.
Taliul are următorii isotopi:
Numă- rul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumă- tăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
198	-	1,8 h	captură K; e“ emisiune (â-*	Au197 (a, 3n) TI198
199	-	7 h	captură K; e~ emisiune	Au197 (a, 2n) TI199; dezintegrarea, prin captură K, a Pb199
200	-	27 h	captură K; e~ emisiune '	Au197 (a, n) TI200 ; dezintegrarea, prin captură K, a Pb200
201	-	75 h	captură K	dezintegrarea, prin captură K, a Pb201
202	-	11,8 ?	emisiune (3"~	Hg202 (d, 2n) TI202, TI203 (n, 2n) ŢJ 202
203	29,1 %	-	-	-
204		2,7 ani	emisiune 3~	TI203 (n, y) TI204, TI203 (d, p) TI204
205	70,9%	-	-	-
206	-	4,23 min	emisiune	TI205 (n, y) TI206, TI205 (d, p) TI206 Pb20- (y, p) TI206 ; dezintegrarea, cu emisiune de particule a, a Bi210
?	-	10,5 h	captură l<; e~ emisiune	Hg (d, 2n) TI
?	“	44 h	captură K; e~ emisiune (3~	Hg (d, 2n) TI
207		4,76 min	emisiune (3~	Pb207 (n, p) TI207; dezintegrarea actiniului C
208	-	3,1 min	emisiune 3"~	dezintegrarea Bi212, cu emisiune de particule a
209	-	2,2 min	emisiune 3~~	dezintegrarea Bi21s
210	-	1,32 min	emisiune 3~	dezintegrarea, cu emisiune de particule a, a Bi214
Taliul se foloseşte în practică sub formă de săruri şi de aliaje. Astfel carbonatul, iodura şi bromura de taliu se folosesc la fabricarea sticlelor optice cu indice mare de refracţie; halogenurile sînt fotosensibile şi se folosesc în Fotografie. Celulele fotoelectrice cu sulfură taloasă sînt mai sensibile decît cele de seleniu, însă îşi pierd, cu timpul, sensibilitatea. Un sulfat de taliu acid e folosit ca raticid. Unele aliaje cari conţin taliu se folosesc în industrie. Astfel, aliaje de cupru-taliu (2-**35% TI, restul Cu) şi cupru-taliu-plumb (1-**34%Pb şi mai puţin decît 65% Cu) au fost propuse pentru cusineţi. Un aliaj de 8,5% taliu cu mercur e folosit la fabricarea termometrelor; aliaje cu bismut şi cu plumb corespunzătoare proporţiilor T!2Pb şi TI3Bi se folosesc drept catalizatori. Aliajele taliului cu plumbul sînt stabile la coroziune. Un aliaj care conţine 10% taliu, 20% staniu şi 70% plumb are o mare rezistenţă la acizii minerali, astfel încît a fost propus pentru confecţionarea anozilor insolubili în unele procese electrolitice. Alte aliaje au proprietăţi bune de antifricţiune. Totuşi, întrebuinţarea multor aliaje ale taliului e limitată, deoarece aliajele cu potasiu, sodiu, litiu, magneziu, zinc, cadmiu, staniu, calciu sînt instabile la aer şi se oxidează uşor; aliajele cu aur, stibiu, bismut sînt prea casante. Taliul nu se aliază deloc cu cobaltul, fierul, manganul şi aluminiul, sau dă aliaje cari se stratifică la solidificare. Atît taliul cît şi combinaţiile lui sînt toxice.
Taliul poate fi monovalent şi trivalent în combinaţii. Combinaţiile monovalente sînt cele mai stabile.
Principalii compuşi ai taliului monovalent sînt:
Tallt sâpun de —	97	Talpa	stratului
tf j d r o x i d u l t a I os, TIOH, are gr. mol. 221,41 ; e o masă cristalină galbenă, care se obţine tratînd sulfatul talos cu cantitatea corespunzătoare de hidroxid de bariu. E solubil în apă şi în alcool, avînd proprietăţi bazice pronunţate, amintind prin aceasta comportarea hidroxizilor alcalini. Hidro-xidul talos încălzit la 100° pierde apa şi dă oxidul talos, TJ20, pulbere neagră higroscopică, care are gr. mol. 424,78; p. t. 300°, dînd un lichid galben care atacă puternic sticla. Prin trecerea unui curent de bioxid de carbon printr-o soluţie de hidroxid talos, pînă la saturaţie şi prin adăugare ulterioară de alcool se precipită carbonatul talos, TI2C03, sub forma unei mase cristaline, solubilă în apă, soluţia avînd o reacţie bazică din cauza hidrolizei, care are gr. mol. 468,79 şi p. t. 273°.
CI or ura taloasâ, TICI, cu gr. mol. 239, 85, p. t.430°, p. f. circa 800°, se obţine din sărurile solubile ale tal iu lui mono-valent, prin precipitare cu ionul clor, ca un precipitat alb insolubil în apă. B r o m u r a taloasâ, TIBr, precipitat galben, şi i o d u r a taloasâ, TIJ, galbenă, se obţin în mod similar şi sînt insolubile în apă. F I u o r u r a taloasâ, TIF, e solubilă în apă. Comportarea halogenurilor taliu-lui monovalent aminteşte pe cea a halogenurilor de argint.
Sulfura taloasâ, TI2S, are gr. moi. 440,84, şi p. t. 443°; se obţine prin topirea tal iu lui cu sulf, cum şi prin precipitarea ionului taliu din combinaţii solubile, cu sulfură de amoniu sau cu hidrogen sulfurat. Se prezintă ca o pulbere cristalină neagră. S u I f a t u I talos, TI2S04, are gr. mol. 504,84, şi p. t. 632°; se obţine sub formă de prisme rombice incolore, prin cristalizare din soluţiile obţinute prin disol-varea metalului, a hidroxidului sau a carbonatului talos cu acid sulfuric diluat. E isomorf cu sulfaţii de potasiu, de rubidiu şi cesiu, astfel încît poate da şi alauni.
Azotatul talos, TIN03, are gr. mol. 266,40, p. t. 206°, şi p.f. 430°; se obţine prin disolvarea metalului sau prin tratarea hidroxidului sau a carbonatului cu acid azotic. E foarte solubil în apă şi se prezintă sub mai multe modificaţii.
între combinaţiile tal iu lui t r i va l ent sînt:
T r i o x i d u I d e taliu, TI2Os, are gr. mol. 456,78 şi p. t. 717°; se prezintă sub două varietăţi: una amorfă, de culoare brună, şi una cristalină, de culoare neagră. Se obţine prin încălzirea oxidului hidratat sau a azotatului. Prin încălzire mai energică, la p. f. 875°, se descompune în oxid talos şi oxigen.
Se cunosc şi halogenurile tal iu lui trivalent ca, de exemplu, trie lor ura talicâ, TICI3. Tratînd monoclorura de taliu cu apă de clor, se separă la evaporare, la 60°, TICl3*4 H2G, sub formă de tăbliţe incolore cari, uscate cu ajutorul acidului sulfuric, pierd apa, trecînd în sarea anhidră. Soluţia clorurii talice datorită hidrolizei are reacţia puternic acidă. Din soluţii de clorură talică, cari conţin cloruri ale metalelor alcaline (Me1), cristalizează săruri duble, clorotalaţi de tipul Me3(TICI6) şi Me2 (TICI5 HaO). Triclorura talică poate adiţiona şi molecule neutre; astfel, cu amoniac formează combinaţia: TICI3-3 NH3.
Din soluţii ale trioxidului de taliu în acid sulfuric diluat cristalizează sulfatul talie acid, TIH(S04)2* 4 H20', folosit ca raticid. Prin tratarea trioxidului detaliu cu acid azotic concentrat se obţine azotat talie, TI(N03)3- 3 HaO, care se prezintă sub formă de cristale incolore, strălucitoare. Atît sulfatul, azotatul, cît şi alte săruri talice, formează săruri duble cu sărurile metalelor alcaline sau de amoniu.
i.	Tall, sâpun de Ind. hîrt.:	Subprodus rezultat la
fabricarea celulozei sulfat din lemn de răşinoase, din leşiile negre, la suprafaţa cărora săpunul se depune sub forma unei spume. Compoziţia acestei spume e constituită din răşinile, grăsimile şi cerurile aflate în surcelele de lemn supuse fierberii, saponificate datorită hidroxidului de sodiu, întrebuinţat la fierbere. Spuma se separă manual, cu ajutorul unor linguri
metalice prevăzute cu găuri pentru scurgerea leş iei, cu ajutorul separatoarelor centrifuge cu funcţionare continuă sau în instalaţii alcătuite din celule de flotaţie în cari leşia neagră e barbotatăcu aer şi separată astfel spuma (v.şî Tall, ulei de ^).
2.	Tall, ulei de Ind. hîrt.: Ulei obţinut în urma tratării cu acid sulfuric a săpunului de tall (v. Tall, săpun de —). După o serie de spălări şi decantări repetate se obţine uleiul de tall brut, care se întrebuinţează ca spumant în instalaţiile pentru concentrarea minereurilor metalifere prin flotaţie. Prin distilare fracţionată, din uleiul de tall brut se obţin acizi graşi superiori, întrebuinţaţi la fabricarea săpunului de toaletă sau pentru alte scopuri cosmetice, iar reziduurile în industria vopselelor, a lacurilor şi la fabricarea linoleumului. Sin. Tallol.
3.	Tallol. Ind. hîrt.: Sin. Ulei de tall (v. Tall, ulei de ^).
4.	Tallingit. Mineral.: CuCI2*4 Cu(OH)2*4 H20. Oxiclorură de cupru naturală, care se găseşte sub formă de plăcuţe subţiri de culoare albastră-verzuie.
5.	Talmi, aur Metg.: Aliaj cupru-zinc de tipul tombac, cu compoziţia: 9*°»12% Zn, pînă la 1% Sn, pînă la 0,3% Au şi restul cupru. Are culoare aurie frumoasă şi e folosit la confecţionarea de obiecte de ornamentaţie, etc. V. şî Tombac.
6.	Talofidâ, celula Fiz.:	Celulă fotoelectrică foto-
conductivă cu oxisulfură de taliu, a cărei rezistivitate scade sub acţiunea radiaţiilor infraroşii, sensibilitatea fiind maximă pentru radiaţiile cu lungimea de undă de 1,0 (x. Celula talofidă e folosită, uneori, ca receptor pentru infraroşul apropiat, însă are defectul unei instabilităţi în timp (obosire).
7.	Talofite. Bot. V. Thallophyta.
8.	Talon, pl. taloane. 1. Ind. text.: Porţiunea de deasupra călcîiului unui ciorap, în partea inferioară din spatele carîm-bului. Pentru mărirea rezistenţei ciorapului, talon'ul se tricotează cu încă un fir (fir de întărire). După formă, se deosebesc: talon dreptunghiular, talon triunghiular (numit şi talon piramidă) şi talon fantezie. Talonul e lucrat, în general, din fire de aceeaşi nuanţă ca şi celelalte părţi componente ale ciorapului, iar uneori, din fire de altă nuanţă.
9.	Talon. 2. Arh.: Mulură convex-concavă al cărei profil e format din două arce de cerc racordate, unul convex şi altul concav, primul la partea superioară a profilului, iar celălalt, la partea lui inferioară. Dacă edispusă invers, mulura se numeşte talon inversat său d u s i n ă (v.).
Talonul poate fi obţinut, fie prin racordarea de arce egale (înscris în pătrat prin arce de 90°, fig. o; înscris în cerc prin
l
Talon.
a şi b) talon înscris în pătrat, respectiv în cerc, prin racordarea de arce egale de 90°, respectiv de 60°; c) talon înscris în dreptunghi, prin racordare de arce egale; d şi e) talon prin racordare de arce inegale, înscris în dreptunghi vertical, respectiv în dreptunghi orizontal.
arce de 60°, fig. b \ înscris în dreptunghi, fig. c), fie prin racordarea de arce inegale (în dreptunghi vertical, fig. d, şi în dreptunghi orizontal, fig. e).
10.	Talon de anvelopa. Tehn., Ind. chim. V. sub Anvelopă 1.
11.	Talonarea macazului. C. f.: Atacarea falsă a macazului'. V. Macaz atacat fals, sub Macaz 1.
12.	Talonarea pîrghiei de macaz. C. f. V. sub Pîrghie de macaz (sub Pîrghie de centralizare).
13.	Talonet, pl. talonete. Ind. piei. V. sub încălţăminte.
14.	Talpa stratului. Expl. petr.: Partea inferioară sau baza unui strat dintr-o formaţiune geologică situată pe stratul
7
Talpă
98
Talpă
•CD
imediat următor (inferior) din succesiunea stratigrafică respectivă.
Diferenţierea unor zone în cadrul grosimii stratului (zonă de acoperiş, zona de mijloc, zona de talpă) se face, în general, pentru indicarea distribuirii diferenţiate a fluidelor cari saturează mediul poros (stratul productiv) dintr-un zăcămînt de hidrocarburi.
în zona de talpă a stratului productiv se găseşte apa care însoţeşte ţiţeiul, numită apă de talpă (v.).
1.	Talpa. 1. Tehn.: Partea inferioară, lăţită, a unei piese, a unui organ de maşină sau a unui element de construcţie, prin care acestea reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe,un suport.
2.	~a carcasei. Tehn.: Parte a carcasei unei maşini (electrice, etc.), care serveşte la fixarea ei.
3.	~a plugului. Agr.: Sin. Plaz (v.), Călcîiul plugului (v. şî sub Plug).
4.	~a sertarului. Ms.: Partea unui sertar plan cu care acesta reazemă şi culisează pe oglinda camerei de distribuţie a aburului. Talpa e mai lată decît luminile canalelor de distribuţie din oglindă, iar valorile cu cari talpa depăşeşte aceste lumini se numesc acoperirile sertarului (v. fig. V, sub Sertar 2).
5.	~a şinei. C. f. : Partea lată a unei şine de cale ferată de tip „Vignole“, care serveşte la fixarea şinei pe traverse (v. şî sub Şină de cale ferată). Faţa inferioară a tălpii şinei e plană (v. fig.), iar feţele superioare sînt înclinate, fie cu o singură pantă de 1 : 3*-*1 : 4, fie cu două pante diferite, pentru ca grosimea tălpii să crească spre inima şinei. Feţele superioare sînt racordate cu inima prin suprafeţe curbe, cu raza de 5---10 mm, iar cu feţele verticale laterale sînt racordate prin suprafeţe curbe cu raze de 1---3 mm.
Lăţimea şi grosimea tălpii variază după profilul şinei. Raportul dintre înălţimea şinei şi lăţimea tălpii constituie un indice de calitate al profilului şinei; cu cît lăţimea tălpii e mai mare, cu atît e asigurată mai mult stabilitatea şinei la eforturile orizontale.
6.	Talpa. 2. Cs.: Element de contur şi de legătură, aşezat la părţile superioară şi inferioară ale unei grinzi cu zăbrele sau cu inimă plină. Serveşte la legarea şi la solidarizarea nodurilor extreme ale celorlalte bare, la grinzile cu zăbrele, — în vederea repartizării solicitărilor la toate barele,— la rigidizarea marginilor inimii, la grinzile cu inimă plină, la prinderea altor elemente de construcţie (antretoaze, contravîntuiri, etc.), ca şi la aşezarea grinzii pe aparatele de reazem.
Talpa superioară poate avea forma: rectilinie, la grinzile cu tălpi paralele, de unghi, la grinzile triunghiulare sau trape-zoidale, curbă sau poligonală (v. şî sub Grindă).
Conturul cel mai convenabil e cel care reproduce diagrama momentelor încovoietoare; de exemplu, în cazul unei sarcini uniform repartizate, şi dacă talpa inferioară e orizontală, talpa superioară are forma de parabolă. în acest caz, numai tălpile sînt sojicitate, iar în barele zăbrelelor, teoretic nu apar eforturi. în realitate, însă, din cauza neuniformităţii sarcinii reale, a excentricităţilor constructive şi a altor factori, inevitabili, elementele zăbrelelor ău, totuşi, eforturi mici.
Greutatea proprie a grinzilor cu talpa parabolică ef de asemenea, cea mai mică. Totuşi, din cauza execuţiei complicate şi a momentelor încovoietoare suplementare cari apar, grinzile metalice cu tălpi curbe se folosesc rar. Grinzi de lemn cu tălpi curbe se execută mai frecvent, deoarece au eforturi mici în zăbrele şi se pot prinde excentric de talpă şi cu cele mai simple mijloace de îmbinare.
Conturul poligonal al tălpii superioare asigură, de asemenea, eforturi mici în barele zăbrelelor şi o greutate proprie relativ
Zi
Grindă cu zăbrele.
1) talpa superioară; 2) talpa inferioară.
Secţiunea transversală a unei şine de cale ferată de tip ,, Vignole“...
1) coroana sau ciuperca şinei ;2) inima şinei; 3) talpa şinei.
mică. Lipsa elementelor curbe ar uşura execuţia; totuşi, necesitatea de a executa înnădiri la fiecare nod, din cauza frîngerii conturului tălpii, produce dificultăţi în execuţie şi reclamă un consum suplementar de material pentru eclise.
Conturul folosit mai frecvent e cel rectiliniu (grinzi cu tălpi paralele) sau în unghi (grinzi trapezoidale), deşi eforturile, în acest fel de tălpi, sînt mai mari decît la grinzile cu tălpi curbe sau poligonale; execuţia lor e însă mai uşoară şi nu e susceptibilă de erori.
Talpa inferioară e, de obicei, dreaptă, dar poate fi şi poligonală sau curbă.
Din punctul de vedere al naturii solicitărilor, se deosebesc: tălpi întinse şi tălpi comprimate. La grinzile de lemn, solicitările la întindere creează dificultăţi la executarea înnădiri lor şi a îmbinărilor; de aceea, pentru deschideri mari, talpa întinsă se execută din metal.
Din punctul de vedere al alcătuirii lor, tălpile grinzilor cu zăbrele metalice pot fi (v. fig.): cu o singură inimă (cu un singur perete, cu inimă simplă), care împreună cu platbandele formează o secţiune în Tî cu două inimi (cu doi pereţi, sau talpă dublă), care împreună cu platbandele formează o secţiune în U.
în cazul cînd tălpile au o singură inimă, secţiunile celorlalte elemente ale grinzii cu zăbrele reprezintă fiecare cîte un singur grup de piese; dacă tălpile au două inimi, celelalte elemente sînt formate din două grupuri de piese.
Tălpile cu două inimi uşurează îmbinarea barelor la.noduri, întrucît permit aşezarea a două guseuri şi creează suprafeţe mai mari pentru aşezarea niturilor; elementele sînt mai rigide la flambaj.ceea ce contribuie la utilizarea mai avantajoasă a materialului barelor comprimate.
7.	Talpa.3. Tehn.: Piesă (de ex. bloc de beton) sau sistem
de piese (de lemn, de metal, etc.) interpuse între unu ori mai multe elemente de construcţie ori de utilaj şi sol sau o altă piesă, pe cari primele reazemă şi cărora le transmit forţe; de cele mai multe ori, talpa are suprafaţa care transmite forţa mai mare decît suprafaţa care o primeşte, pentru ca sarcina unitară transmisă pe teren să fie mai mică. De obicei, talpa e îmbinată (prin scoabe, nituri, etc.) cu elementul de construcţie pe care îl susţine, şi e simplu rezemată pe sol sau pe cealaltă piesă. Exemplu:	talpa joagărului (v. sub Joagăr).
8.	/x/.	Nav. V. sub Arboradă, sub Greement 1.
9.	Nav.: Piesă de lemn prismatică,	avînd	o	scobitură
ovală în care intră piciorul unui scondru (v.), folosit la o instalaţie pentru manevre de forţă ca bigă de muradă, capră (v. Capră 2), etc. Talpa se manevrează pe punte cu ajutorul unor palancuri de talpă.
io.	Nav.: Dispozitiv format dintr-o	piesă	metalică	în
formă de potcoavă, avînd o renură.în care se introduce piciorul contorului loch-ului (v.). Se montează la pupă sau pe un tangon de loch.
xi. ~ de ancora. Nav.: Piesă de lemn care serveşte ca întăritură a. punţii navelor de lemn, în punctele în cari se reazemă palmele unei ancore tip amiralitate, cînd aceasta e pusă la post pe punte.
12.	~ de baba. Nav.: Saltea de lemn dreptunghiulară, aşezată sub o baba (v.) fixată pe puntea navei.
13.	Talpa. 4. Cs.: Planul de rezemare al unui element de construcţie (fundaţie, soclu, etc.), prin care se transmit sarcinile de construcţie, mediului pe care se reazemă. în această accepţiune se numeşte talpă de fundaţie pianul inferior, de
Talpă
99
Talpă artificială
rezemare, prin care fundaţia e în contact cu pămîntul, căruia îj transmite sarcinile permanente şi utile ale construcţiei. La aceeaşi încărcare, suprafaţa tălpii fundaţiei determină valoarea presiunii pe teren.
1.	Talpa. 5. Poligr.: Figura de la extremitatea liniilor tipu-lui (v.), la partea de sus sau de jos.
2.	Talpa. 6. Transp.: Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oţel, curbate în sus la capătul de dinainte pe care se reazemă şi alunecă sania.
3.	Talpa. 7. Mine, Expl. petr.: Baza unei excavaţii miniere (de ex. talpa galeriei) sau a unui foraj (de ex. talpa găurii de sondă).
4.	~a sondei. Expl. petr.: Suprafaţa fundului găurii de sondă, delimitată de pereţii verticali ai acesteia.
La sondele în foraj, talpa se găseşte succesiv, la adîncimi diferite, din ce în ce mai mari, pe măsură ce săparea găurii de sondă avansează. Urmărirea modului cum evoluează procesul de foraj, respectiv al avansărilor cari se obţin, se face prin raportarea la adîncimea nivelului tălpii sondei, în momentul considerat.
La sondele în exploatare, talpa constituie un reper fix, a cărui poziţie nu se mai modifică în timp şi care indică, de fapt, adîncimea sondei. Chiar dacă în timpul exploatării sondei se produc acumulări de nisip sau de rocă la talpă, şi se ridică în mod artificial nivelul fundului găurii, talpa sondei se consideră tot cea iniţială, urmînd ca materialele cari s-au acumulat să fie îndepărtate prin spălare, pentru a se reveni la talpa propriu-zisă a sondei.
5.	Talpa. 8. Ind. piei.: Sin. Piele pentru partea de jos a încălţămintei V. sub Sortimente de piei finite (sub Piele).
6.	Talpa. 9. Ind. piei.: Piesă componentă a încălţămintei, la partea inferioară a acesteia, vecină cu planul de sprijin.
După poziţia în încălţăminte, talpa poate fi: talpa exterioară (talpa de uzură); talpa în contact cu planul de sprijin; talpă interioară, cuprinsă între talpa exterioară şi încălţăminte, 1a încălţămintea cu talpă dublă; talpă intermediară, talpa cuprinsă între talpa interioară şi talpa exterioară de cauciuc, la încălţămintea cu talpă triplă.
După natura materialelor din cari se confecţionează, se deosebesc: talpă de piele, care poate fi: de bovine, tăbăcită vegetal, mineral sau combinat; de cabaline, tăbăcită vegetal sau combinat; de porcine, tăbăcită vegetal sau combinat; talpă de cauciuc, care poate fi: crepe; de cauciuc compact, neagră sau colorată; de cauciuc microporos, neagră sau colorată; de cauciuc microdur, neagră sau colorată; de cauciuc translucid; talpă de mase plastice (din derivaţii vinilici); talpă artificială (v.), care poate fi: pe bază de fibre, tip carton, sau pe bază de fibre, tip cauciuc; talpă de lemn, care poate fi: profilată întreagă sau profilată articulată; talpă din împletituri de sfoară de cînepă, de papură, de foi de porumb, etc.
După format, se deosebesc: talpă obişnuită, avînd un contur asemănător cu conturul încălţămintei, şi o secţiune dreptunghiulară pe toată suprafaţa; talpă cu adaus, avînd un contur asemănător cu conturul încălţămintei, mai puţin circa 1/2 din lungimea tocului (pe această porţiune, talpa are un adaus de talpă) şi o secţiune dreptunghiulară pe toată suprafaţa; talpă cu pînzuliţă, avînd un contur asemănător cu conturul încălţămintei pe porţiunea din faţă şi din regiunea de mijloc pînă la toc, şi cu partea din faţă a tocului (frontul tocului) pînă la capacul tocului (la această talpă, secţiunea e dreptunghiulară pe porţiunea din faţă pînă în porţiunea glencului, în rest secţiunea fiind trapezoidală); talpă profilată, în cazul tălpii de cauciuc şi de mase plastice, care poate fi: talpă profilată plană, al cărei contur e asemănător cu conturul încălţămintei, secţiunea fiind de forme diferite, în partea de contact cu planul de sprijin, constituind un desen antiderapant; în partea dinspre încălţăminte, talpa e plană, putînd să aibă sau să nu aibă goluri pentru reducerea greutăţi i ei; t a I p ă
profilată semispaţială la care, spre deosebire de talpa profilată plană, porţiunea din spre încălţăminte prezintă aceeaşi curbură ca şi încălţămintea; talpă profilată s p aţ i a I ă, cu toc monolit, la care partea dinspre încălţăminte e curbată după forma părţii de jos a încălţămintei, putînd să aibă sau să nu aibă o ramă în relief pe întregul contur sau numai pe partea din faţă şi de la mijloc, iar partea de jos, profilată într-un desen antiderapant, urmînd în mare conturul părţii de jos a încălţămintei, atît în sens transversal cît şi în sens longitudinal, în partea de mijloc prezentînd scobitura specifică regiunii glencului, iar în spate, tocul.
7.	Talpa. 10. Ind. text.; Partea inferioară a porţiunii ciorapului de la călcîi la vîrf. în cazul în care această parte e tricotată cu un fir suplementar de întărire, ea se numeşte talpă dublă.
s. Talpa, apa de Expl. petr. V. Apă de talpă.
9.	Talpa artificiala. Ind. piei.: Material pe bază de fibre de piele, eventual în amestec cu fibre de celuloză şi de textile, lipite şi consolidate printr-un liant adecvat — şi presat în plăci. Se întrebuinţează în industria încălţămintei, ca înlocuitor de talpă, pentru branţuri, ştaifuri, bombeuri şi glencuri, şi, mai puţin, ca înlocuitor pentru blanc şi pentru alte piei tehnice.
Materia primă principală o constituie fibrele de piele provenite din deşeuri. Deşeuri le de piele se sortează după felul pielii, se curăţă de materiale străine, ca bucăţi de fier sau de cauciuc, şi se defibrează, de obicei în stare umedă, cu ajutorul unor dezintegratoare speciale. Pasta de fibre de piele se depozitează în rezervoare şi, dacă prelucrarea nu se face imediat, i se adaugă agenţi de dezinfectare.
Pentru talpă artificială se întrebuinţează fibre textile celulozice, excluziv deşeuri de la tors, zdrenţe, resturi de la croit, cari se sortează şi se mărunţesc; în prealabil, se fierb cu lapte de var, în autoclave rotative, se spală, se defibrează mai departe în holendere de măcinat şi se folosesc mai departe după ce se deshidratează. Fibrele de celuloză de lemn se întrebuinţează numai pentru talpa mai rară, în genul mucavalei, pentru branţuri, ştaifuri şi bombeuri. Ele se prezintă sub formă de şlefuitură de lemn, celuloză natron, celuloză sulfit şi, mai rar, de hîrtie veche.
Ca lianţi se întrebuinţează: cleiuri de răşini şi emulsii de bitumen, numai pentru talpa artificială gen mucava. Pentru repartizarea mai fină a particulelor de răşină se adaugă adeseori şi alte substanţe, de obicei cu rolul de coloizi protectori, cum sînt cleiul animal, cazeina, amidonul, dextrina.
Emulsiile de bitumen micşorează hidrofilia tălpilor artificiale. Adăugarea de latex conferă produsului proprietăţi bune de elasticitate şi rezistenţă la apă, însă puţină stabilitate la îmbătrînire. Proprietăţile pot fi ameliorate prin vulcanizarea materialului finit. Dispersiunile de cauciuc sintetic, de obicei polimerizaţi micşti de butadien şi stiren, coagulabili cu acizi şi cu săruri, dau o talpă cu proprietăţi de rezistenţă slabe, instabilă la îmbătrînire, cu elasticitate bună şi cu stabilitate bună la frig.
Pentru mărirea elasticităţii lianţilor, şi deci a tălpii artificiale, se întrebuinţează plastifianţi, de exemplu esteri ai acidului fosforic, esteri ai acidului ftalic, esteri ai acizilor graşi, cum şi alte produse sintetice cu punct de fierbere înalt.
Pentru îmbunătăţirea elasticităţii se adaugă dispersiunilor de liant şi mici cantităţi de amestec de uleiuri sulfonate şi nesulfonate. Pentru îmbunătăţirea rezistenţei faţă de apă se adaugă dispersiunilor de liant emulsii de parafină şi ceară, uneori şi emulsii de bitumen şi răşini. Pentru ameliorarea aspectului se adaugă pastei de fibre mici cantităţi de coloranţi sau pigmenţi. Există două procese de fabricaţie a tălpii artificiale: în mediu neapos şi în mediu apos.
Fabricarea tălpii artificiale în mediu neapos comportă următoarele operaţii: sortarea furdalelor cromate, măcinarea furdalelor cromate, stoarcerea şi scămoşarea masei pe holender,
7*
Talpă polară
100
Tambuchi
zdrobirea masei în holender şi cernerea fibrei, sortarea răzăturilor cromate, spălarea şi. neutralizarea, stoarcerea şi scă-moşirea răzăturilor cromate,. zdrobirea răzăturilor cromate, alcătuirea compoziţiei materialelor fibrose, cîntărirea fibrei, cîntărirea materialelor pentru amestecul de cauciuc, prepararea amestecului de cauciuc, prepararea soluţiei de cauciuc în benzină, prepararea masei de talpă artificială, vălţuirea în plăci, croirea plăcilor, uscarea şi presarea, sortarea produselor finite, marcarea, ambalarea şi recuperarea benzinei.
Fabricarea tălpii artificiale în mediu apos e mai raţională din punctul de vedere economic; ea comportă următoarele operaţii: prepararea pastei fibroase în holendere de amestecat şi de măcinat; neutralizarea masei, prin adăugare de amoniac sau de soluţii de bicarbonat de sodiu ; adăugarea produselor auxiliare în ordinea următoare: coloranţi, lubrifianţi, stabilizatori, impermeabilizanţi; adăugarea şi precipitarea lianţilor; formarea plăcilor, care se face prin filtrarea pastei obţinute în cutii cu fund de sită sau pe maşini cu sită rotundă; presarea plăcilor formate în prese hidraulice; uscarea definitivă la 50-**60q, în uscătorii speciale; o nouă presare hidraulică, cu presiuni pînă la 80 kg/cm2 şi la temperatura de circa 80°. Repausul plăcilor finite, timp de cel puţin patru săptămîni, e necesar pentru ca talpa să capete proprietăţile de rezistenţă definitive. Pentru îmbunătăţirea aspectului se acoperă adeseori plăcile cu coloranţi de acoperire pe bază de cazeină.
Proprietăţile tălpii artificiale variază foarte mult în funcţiune de materiile prime şi auxiliare întrebuinţate şi de modul de fabricaţie. Reducerea conţinutului de liant conferă produsului un caracter fibros, produsul devenind mai absorbant şi mai asemănător cu pielea, însă, în acelaşi timp, înrăutăţeşte proprietăţile de rezistenţă la apă şi la uzură. De aceea, conţinutul în liant nu trebuie să fie mai mic decît 35-*-40% (substanţă uscată, fără plastifiant). în cazul folosirii cauciucului ca liant, fără vulcanizare ulterioară, sînt necesare proporţii şi mai mari. Afară de aceasta trebuie să se folosească o proporţie considerabilă, pînă la 50%, de fibre de piele cromată. Talpa artificială astfel fabricată e bună pentru tălpi' exterioare, la încălţămintea de stradă.
î. Talpa polara. E/t.; Sin. Piesă polară (v.).
2.	Talpinâ. Ind. piei,: Material sintetic, folosit ca înlocuitor de talpă la încălţăminte.
3.	Taluz, pl. taluze. 1, Drum., C.f.: Suprafaţa înclinată, care mărgineşte lateral un rambleu sau un debleu.
4.	Taluz. 2. Drum., C. f.:	Tangenta trigonometrică a
unghiului pe care-l formează cu orizontala linia de cea mai mare pantă a taluzului în sensul de sub Taluz 1 ; se exprimă printr-un raport de forma 1 : n.
Panta taluzului se stabileşte în raport cu natura pămîntului şi cu înălţimea taluzului. Fiecare fel de pămînt e caracterizat printr-o înclinare maximă pe care o poate avea taluzul executat în el, fără ca echilibrul să se strice şi granulele de pămînt să alunece. Pentru motive de siguranţă, taluzele drumurilor se construiesc cu o înclinare mai mică decît aceea a taluzului
/. Rambleu scund (taluz cu . II. Rambleu înalt cu taîuze cu pantă variabilă, panta 1 .1,5).
natural al pămîntului respectiv. în practică, taluzele de rambleu de înălţime mică (v. fig.-/) se execută cu panta 1 :1,5. Taluzele rambleurilor înalte se execută cU pantă variabilă, înclinarea micşorîndu-se spre bază (v. fig. II). Frînturile şi piciorul taluzului se rotunjesc. Pentru rambleurile a căror înălţime depăşeşte 12 m (respectiv pentru debleuri cu adîn-
cimea mai mare decît 12 m), panta taluzelor se stabileşte pe baza calculelor de stabilitate. în albiile majore ale rîurilor şi pînă la nivelul apelor mari, panta taluzelor e 1 : 2. Panta taluzelor uzuală, în debleuri cu înălţimi mici, e 1 : 1,5. Dacă debleul taie mai multe straturi de pămînt de naturi diferite, panta taluzului se frînge după natura pămîntului. La trecerea de la un strat la altul, unde se modifică panta taluzului, se recomandă să se amenajeze banchete de siguranţă.
Suprafaţa taluzelor se protejează, prin măsuri de consolidare, contra acţiunii distructive a apei de suprafaţă. Consolidarea (Însănătoşirea) taluzelor se poate face prin însămînţare, brăzduire, plantaţii, acoperire cu fascine, pereare, etc. Taluzele expuse acţiunii apei curgătoare şi a valurilor se protejează prin pereare, prin fascine, anrocamente şi saltele de gabioane. V. şî sub Stabilizarea taluzelor.
5.	Taluz continerital. Geogr. V. sub Ocean,
e.	Talveg, pl. talveguri. Geogr., GeoL, Hidr.: Linia care uneşte punctele de adîncime maximă ale secţiunilor transversale succesive ale unui curs de apă.
în plan, linia talvegului majorităţii rîurilor e sinuoasă, urmărind meandrele şi aliniamentele acestora, dar îndepărtîndu-se spre exteriorul curbei de axa cursului de apă (curbura liniei talvegului e mai mare decît cea a axei) (v. fig. /).
în profilul în lung, talvegul prezintă zone mai adînci în curbe şi mai ridicate (relativ) în aliniamente, în raport cu nivelul superficial al apei (v. fig. //).
Datorită fenomenelor de transport l. Linia talvegului (1) şi axa de aluviuni, de eroziune şi de depune- cursului de apă (2). re, linia talvegului se modifică atît în
plan cît şi în profilul în lung în mod continuu, variaţiile fiind mai puternice după viituri. Variaţiile talvegului sînt cu atît mai
//. Profilul în lung al talvegului.
1) linia talvegului; 2) nivelul superficial al apei; 3) porţiunile în curbă ale talvegului; 4) porţiunile în aliniament ale talvegului.
puternice cu cît profilul longitudinal a! rîu Iui e mai depărtat de profilul de echilibru (v.). Sin. Firul văii.
7.	Talveg depresionar. Meteor. V. Talveg, sub Forme isobare.
s. Tamalloy. Metg.: Grup de aliaje ferotitan cari conţin 3,5**-8% C, 15---21 % Ti, procente mici de siliciu şi aluminiu şi restul fier. Se topesc la circa 1500° şi sînt folosite la elaborarea oţelurilor de calitate superioară, pentru curăţirea de impurităţi atopiturii şi pentru realizarea unei granulaţii foarte fine a oţelului.
9.	Tamarin. Bot.: Tamarindus indica. Arbore exotic, cu flori galbene, din ale cărui fructe se prepară o băutură răcoritoare.
10.	Tamarugit. Mineral.: NaAI(S04)26 H20. Sulfat de sodiu şi de aluminiu hidratat, natural, produs de deshidratare a mendozitului (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic şi are culoarea albă.
11.	Tambuchi, pl. tambuchiuri. Nav.: Capac sau construcţie tip gheretă cu uşă de intrare care închide o intrare în punte, pentru a o feri de intemperii. Tambuchiul poate fi de lemn sau
Tambur
101
Tambur de linişte
de metal, fix sau demontabil, şi ia numirea compartimentului respectiv (de ex.: tambuchiul maşinilor, al căldărilor, al careului, al cazarmei, etc.). La navele de mare, deschiderea uşii sau a capacului trebuie făcută spre pupă sau cel mult în borduri, în nici un caz spre proră, spre a feri intrarea de inundare, la intrarea valurilor pe punte.
1.	Tambur, pl. tambure. 1. Tehn.: Sin. Tobă (v. Tobă 3).
2.	^ de cruce. Cinem.: Sin. Tambur dinţat pentru mişcare sacadată (v.).
3.	~ dinţat. Cinem.: Tambur cu una sau cu două coroane de dinţi, care asigură tracţiunea (cînd întinde bucla dinaintea sa) şi reţinerea (cînd întinde bucla de după el) a filmului în aparatele cinematografice. Tamburul dinţat e acţionat cu turaţie constantă de mecanismul de antrenare al aparatului respectiv, asigurînd totdeauna o viteză constantă a filmului prin aparat.
Distanţa dintre doi dinţi consecutivi (liniile lor axiale), măsurată pe circumferenţa coroanei cu dinţi, se numeşte pasul tamburului dinţat. Acest pas e determinat de distanţa normalizată dintre două perforaţii consecutive ale filmului, de eventualele modificări ale distanţelor dintre perforaţiile provocate de contracţiunea filmului şi de eventualele erori de fabricaţie atît ale tamburului cît şi ale peliculei.
Pentru ca filmul să nu vină, pe suprafaţa corespunzătoare imaginii şi sunetului, în contact direct cu tamburul dinţat, diametrul coroanei dinţilor se face puţin mai mare decît cel al butucului tamburului.
Numărul de dinţi ai unei coroane dinţate poate varia între 32 şi 4 dinţi. Pentru filmele cu lăţimea de 35 mm, tamburele sînt echipate cu două coroane dinţate, în timp ce la filmul îngust se utilizează numai o singură coroană,	deoarece	şi
pelicula are numai un singur şir de perforaţii.
Datorită intersecţiunii dintre tamburul dinţat şi film poate să se producă, pe de o parte, uzura perforaţiilor, marcată prin plesnituri la colţuri, iar pe de altă parte, o uzură	a	dinţilor.
Fixarea pe ax se face cu şurub de capăt.
4.	^ dinţat pentru mişcare sacadata. Cinem.: Tambur acţionat de complexul de cruce de Malta şi care asigură deplasarea intermitentă a filmului prin canalul filmului din aparatele de proiecţie. Pentru a asigura un moment de inerţie mic, acest tambur are un butuc redus şi o masă mică. Fixarea pe ax se face cu pană sau cu şurub de capăt. Sin. Tambur de cruce.
5.	~ gradat. Tehn.: Piesă componentă a anumitor instrumente de măsură de precizie, constituită dintr-un cilindru metalic cu un capăt gradat pe manta. Exemplu: cilindrul asamblat cu tija filetată a micrometrului şi care îmbracă tubul gradat (în jumătăţi de milimetru), care are, la un capăt, un buton de antrenare (cu dinţi sau prin frecare, pentru a împiedica strîngerea forţată, la măsurare), iar la celălalt capăt, o porţiune strunjită tronconic, cu 50 de diviziuni trasate pe ea (v. fig. sub Micrometru). Sin. Tobă gradată.
6.	~ neted. Cinem.: Tamburfără dinţi, care asigură o deplasare riguros uniformă a filmului, pentru a permite înregistrarea şi redarea sunetului în condiţii bune. El poate fi echipat şi cu ghidaj pentru film, iar pe axul său se găseşte un volant cu moment mare de inerţie, care face parte din filtrul mecanic de uniformizare a deplasării peliculei. Se întîlneşte în aparatele de înregistrat sunetul (pe cale optică sau magnetică), în cele de redat sunetul (filmfonografe) şi în aparatele de proiecţie.
7.	~-set. PoligrSin. Tambur de spaţiere, Tobă de spaţiere. V. sub Monotip.
8.	Tambur. 2. Arh.: Bloc cilindric de piatră cu înălţimea de 0,80---1,00 m care formează elementul constitutiv al fusului coloanei din arhitectura clasică. Tamburele erau solidarizate între ele cu un cep puternic (miez) de metal.
9.	Tambur. 3. Arh.: Asiză de piatră, de formă cilindrică, formînd sîmburele unei scări în elice.
io.	Tambur. 4. Arh.: Porţiune de prismă poligonală, cavă, au de cilindru cav, interpusă între o cupolă şi arcele sau zidu-
rile cari limitează spaţiul boltit. Trecerea de la planul pătrat al încăperii la baza poligonală sau circulară a tamburului se face cu ajutorul trompelor sau al pandantivelor. Tamburul înalţă cupola şi dă posibilitatea de iluminare, prin ferestre practicate în el, a spaţiului de sub cupolă.
ii.	Tambur. 5. Arh.: Spaţiu-tampon, amenajat la intrarea într-o clădire, într-un magazin, etc., pentru a împiedica formarea de curenţi de aer în timpul deschiderii uşilor. Tamburul poate fi constituit, fie dintr-un spaţiu închis cu două rînduri paralele de canaturi, aşezate la distanţa de 1,50—2 m, astfel încît canaturile unui rînd să nu lovească pe cele de pe celălalt rînd (v. fig. /), fie dintr-un dispozitiv de trei sau patru canaturi,
II. Uşă turnantă cu patru canaturi (tambur rotativ). ' o) poziţia cu canaturile strînse de o parte; t) poziţia cu canaturile strînse la mijloc; c) poziţia cu cana-
I. Tambur cu uşi în plane paralele.
1) intrare; 2) tambur; 3) hali; 4) scară de acces la etaj.
legate între ele la una dintre laturile verticale, şi cari se pot roti în jurul unui ax aşezat la linia de intersecţiune a lor (tambur rotativ). în timpul rotirii, fiecare sertar al dispozitivului comunică alternativ cu exteriorul şi CU interiorul. în părţile turile desfăcute; 4) uşă turnantă; laterale, tamburul rotative în-	2)	tambur,
chiscu doi pereţi curbi (v.fig.//).
în general, canaturile tamburului rotativ- au geamuri, pentru aasigura vizibilitatea, cînd tamburul e utilizat simultan de 2---3 persoane.
Tamburele se folosesc, în special, în clădiri foarte circulate de public, cari produc deschiderea frecventă a uşilor (teatre, cinematografe, magazine, restaurante, etc.).
12.	Tambur de comanda. Ind. text.: Mecanism de baxâ al maşinilor de tricotat. Are formă cilindrică, iar pe suprafaţa lui laterală sînt montate came sau cuie, prin cari se comandă acţionarea celorlalte mecanisme ale maşinilor de tricotat.
13.	Tambur de linişte. Telc.: încăpere de acces anexă a unui studio, avînd rolul de a reduce nivelul de zgomot care pătrunde din exterior în
studio. Sin. Vestibul Ade linişte.
în mod obişnuit, tamburul per-m ite accesu I atît în studio, cît şi în camera de regie tehnică corespunzătoare (v. fig.) contribuind, deci, şi la izolarea a-custica a acesteia.	/^mp|asarnen-tu|	tamburului de linişte,	în	cadrul unui
Atenuarea ni-	grup	tehnic	de	fonomontaj.
velulu^ de Zgomot ^ tambur de linişte; 2) camera de regie tehnică; 3) stu-care pătrunde din	dio;4)coridor,
exterior in studio
se obţine, de o	parte, utilizînd elemente de	construcţie
(ziduri, uşi, etc.)	cari prezintă	o bună atenuare	de	trecere a
Tambur destramător
102
Tampon de împingere
sunetului, iar de altă parte, reducînd nivelul de zgomot în tambur, prin mărirea absorpţiei acustice în interiorul acestuia. Influenţa absorpţiei acustice dintr-o încăpere asupra nivelului de zgomot în interior rezultă din formula de calcul a acestuia:
Nr-Dj
N=10\og	10	10	-10	log A,
i
în care N (în foni) e nivelul de zgomot în încăpere; N- (în foni) e nivelul de zgomot perturbator, în dreptul suprafeţei de arie S; (în m2) care limitează încăperea şi prezintă o atenuare de trecere D. (în dB), iar A e absorpţia în încăpere. Mărirea absorpţiei în tambur se realizează prin tratarea acustică a acestuia, într-un chip asemănător tratării acustice a studioului şi a regiei tehnice. Pentru ca izolarea obţinută să fie eficace în toată banda frecvenţelor audibile, tratamentul acustic trebuie să asigure o absorpţie independentă de frecvenţă.
Din punctul de vedere al instalaţiilor tehnice necesare, pe lîngă instalaţia de lumină şi, eventual, instalaţia de ventilaţie artificială, tamburul de linişte e echipat cu o instalaţie electrică de semnalizare optică, conectată la instalaţia electroacustică din camera de regie tehnică şi avînd rolul de a semnala faptul că accesul în studio e interzis sau permis, după cum are sau nu are loc o producţie de studio.
î. Tambur destrâmâtor. Ind. text.: Maşină de destrămat şi de curăţit bumbacul, făcînd parte din agregatul de destrămare, curăţire şi amestecare din filaturile de bumbac, şi care are ca organ de lucru o tobă orizontală, cu cuţite radiale la periferie, înconjurată de un grătar cu bare, numită toba destrâ-mâtoare orizontala. Maşina se numeşte şi destrămător preliminar, deoarece — în agregat — efectuează prima acţiune de destrămare şi curăţire a bumbacului după desfacerea sa din baloturi. Se folosesc trei mărimi ale diametrului tobei la periferia cuţitelor: 406, 610 şi 1016 mm. Turaţia tobei cu cuţite are valori între 450 şi 950 rot/min; de exemplu toba cu diametrul de 610 mm are 216, 228 sau 288 de cuţite şi efectuează 700] rot/min. Cuţitele (v. sub Cuţit 2) au profil dreptunghiular" sau cu crestături. Ele sînt fixate radia! pe discuri sau direct pe tobă, cu şuruburi sau prin sudare. Alimentarea destrămătorului orizontal preliminar se face fie mecanic
/. Tambur destrămător preliminar orizontal cu tobă cu cuţite, cu alimentare mecanică.
1) cilindre alimentatoare; 2) tobă cu cuţite; 3) grătar cu bare; 4) conductă de evacuare.
(v. fig. /), fie pneumatic, în care caz sînt necesare un condensa-tor-separator de aer şi o ladă verticală de alimentare (v. fig. II).
Destrămarea se face prin lovirea, de către cuţitele de la periferia tamburului, a bumbacului ţinut strîns de cilindrele alimentatoare. Curăţirea se face prin separarea impurităţilor, cari trec printre barele grătarului în cutiile de deşeuri. Prima cutie nu are legătură cu aerul exterior şi se numeşte camera
închisa, iar cea de a doua are capace cu deschideri prin cari aerul e aspirat pentru transportul mai departe al materialului fibros. Eficienţa curăţirii depinde de mărimea arcului pe care
II. Tambur destrămător preliminar orizontal cu alimentare pneumatică.
1) conductă de alimentare; 2) toba-sită a condensatorului; 3) ladă verticală de alimentare; 4) ventilatorul condensatorului; 5) cilindre de alimentare; 6) tobă cu cuţite; 7) peretele despărţitor al cutiei de deşeuri; 8) fereastră pentru accesul aerului; 9) grătar cu bare; 10) conductă de evacuare.
se găseşte grătarul cu bare, arc care poate avea valori între 90 şi 270°. Prin acţiunea destrămătorului preliminar orizontal se înlătură 0,3*“0,5%, la prelucrarea sorturilor bune, şi pînă la 2,5%, la cele inferioare din impurităţi, faţă de cantitatea de material fibros. La instalaţiile moderne, destrămătorul orizontal preliminar e înlocuit uneori cu o tobă cu cuţite, montată chiar la fiecare ladă alimentatoare amestecătoare, fie cu un curăţitor în trepte sau cu un destrămător cu două tobe cu cuţite sau cu un destrămător cu cilindre cu garnitură rigidă.
2.	Tamburâ, pl. tambure: Instrument muzical vechi, asemănător cu mandolina (v.), avînd coarde de metal, cutia de rezonanţă bombată şi gîtul lung.
3.	Tamburina, pl. tamburine: Instrument muzical de forma unei tobe, cu pielea întinsă numai pe o singură parte, iar de jur împrejur cu plăci de metal sau cu zurgălăi prinşi de un cerc.
4.	Tampon, pl. tampoane. 1. Fiz., Tehn.: Sistem fizic sau tehnic folosit pentru amortisarea variaţiilor unei mărimi.
5.	~ de împingere. C.f.: Piesă principală din blocul de înhămare (dispozitivul de legare) dintre locomotiva cu abur şi tender, care serveşte la asigurarea legăturii articulate, cu mişcare relativă, între limite determinate, a celor două vehicule. l'n blocul de înhămare a tenderului sînt montate două tampoane de împingere, cari apasă pe plăcile de frecare (montate pe traversa frontală a locomotivei), menţinîndu-se astfel între cele două traverse o anumită distanţă, fără a exista o legătură rigidă între ele.
Tamponul de împingere al locomotivelor de construcţie recentă e format dintr-un cap prismatic, terminat în muchie sau în calotă sferică, dintr-o coadă cilindrică ghidată în ghidajul (călăuza)tamponului şi dintr-o piesă de articulaţie (v. fig. II sub Bloc de înhămare). Cele două tampoane sînt legate între ele prin piese de articulaţie, cu un arc lamelar de atelaj, preten-sionat, şi care serveşte atît ca compensator al solicitărilor pe
Tampon de siguranţă
103
Tamponare
cele două plăci de frecare cît şi ca arc de rapel. Contactul dintre tampon şi plăcile de frecare se face, la mersul în aliniament, pe muchie, respectiv în axa calotei sferice; la mersul în curbe, tamponul poate aluneca pe placa de frecare, fără
a se înţepeni.
Prin legătura care se produce se limitează jocurile laterale dintre locomotivă şi tender, reducîndu-se astfel amplitudinile oscilaţiilor din şerpuire. Sin. Tampon de ciocnire. V. şî sub Bloc de înhămare.
x. ^ de siguranţa. Mine: Fiecare dintre tampoanele montate pe traverse, în turnul unui puţ de extracţie, pentru a împiedica colivia să ajungă la pnolete, cînd aceasta ar depăşi incidental nivelul rampei de descărcare şi nu ar fi fost oprită prin frînarea produsă de convergenţa barelor de ghidaj. Aceste tampoane se montează la cîţiva metri sub molete; ele au resorturi elicoidale puternice, destinate să amortiseze ciocnirea, cel puţin parţial.
2. de vehicul feroviar. C. f.: Piesă principală a dispozitivului de tamponare al unui vehicul de cale ferată, care primeşte şocurile dintre vehiculele cuplate, în timpul mersului, şi menţine vehiculele la o anumită distanţă între ele. Tamponul e constituit dintr-un disc, cu tijă sau cu toc, resortul şi o carcasă (cutie) metalică fixată pe traversa frontală a vehiculului. Discurile sînt plane şi bombate şi sînt dispuse la vehicul astfel, încît cele două tampoane cari vin în contact să aibă formă diferită, astfel încît contactul să fie într-un singur punct, situat în apropierea centrului geometric al discurilor, iar forţa de împingere datorită tamponării să se transmită numai orizontal. Se folosesc resorturi volute la tampoanele cu tije, iar la tampoanele cu toc inelare şi, uneori, resorturi de frecare.
Tampoanele cu tije (v.fig./) sînt confecţionate, fie cu discul şi cu tija dintr-o singură bucată, fie separate şi asamblate prin nituire. Acest tip de tampon e înlocuit treptat, deoarece tija tamponului se deformează uşor.
Tampoanele cu toc au discul montat pe o piesă cilindrică de mare rezistenţă la încovoiere, ghidată de un toccilindric.
Transmiterea şocului la resortul tamponului se face, fie printr-o tijă (v. fig. II), fie prin apăsarea directă a unei piese cilindrice pe un resort inelar (v. fig. ///). Acest tip de tampon,
resorturi elicoidale, resorturi 1
I. Tampon cu tijă.
1) traversă frontală; 2) cutia tamponului; 3) arcul tamponului; 4) inel de izbire; 5) discul tamponului; 6) tija tamponului.
II. Tampon cu toc şi cu tijă.
0 disc; 2) tijă de tampon ; 3) toc de tampon ; 4) resort de tampon; 5) placă de rezemare.
III. Tampon de locomotivă cu toc şi cu resort.
1) disc; 2) toc; 3) resort inelar; 4) placă de rezemare.
avînd mare rezistenţă şi capacitate de amortisare a şocurilor, e folosit aproape la toate vehiculele de cale ferată. V. şî sub Dispozitiv de tamponare.
3. resort de C. f. V. sub Tampon de vehicul feroviar.
4.	toc de C. f. V. sub Tampon de vehicul feroviar.
5.	Tampon. 2. Chim. fiz.: Substanţă folosită pentru tamponare (v. Tamponare 3). V. şî Soluţie-tampon.
6.	~ de oxidoreducere. Chim. biol.: Sistem care acţionează în celula vie pentru menţinerea nivelului de oxidoreducere în limite compatibile cu viaţa. Pentru ca acest sistem să funcţioneze ca tampon trebuie să fie el însuşi sistem oxidore-ducător, respectiv să aibă un echilibru de oxidoreducere destul de labil, pentru a interveni imediat la orice modificare a potenţialului de oxidoreducere din sistem şi să se găsească în cantitate suficientă, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă. După unii autori, glucidele ar îndeplini aceste condiţii şi ar avea un rol important ca tampoane de oxidoreducere. De asemenea, acidul ascorbic, glutationul, cistina, cisteina, etc., ar putea funcţiona ca tampon de oxidoreducere în celulă.
7.	Tampon. 3. Poligr.: Ghem rotund, confecţionat din straturi de pînză sau de postav, acoperite cu o foaie subţire de mătase, şi care are un mîner, folosit la presele calcografice manuale, pentru ungerea formei cu cerneală şi pentru presarea cernelii în adînciturile formei.
8.	Tampon. 4. Expl. petr.: Dop de lichid inert din punctul de vedere chimic în condiţiile respective, introdus pe porţiuni limitate ale găurilor de sondă cari trebuie sustrase acţiunii soluţiei de acid ^clorhidric folosit în operaţiile de acidizare (v.) a sondelor. în majoritatea cazurilor, sînt folosite soluţii saturate de NaCI, sau soluţii cu astfel de concentraţie în CaCI2, încît să se atingă densitatea de 1,2***1,3 kg/dm3, cînd e nevoie să se izoleze porţiunile din gaura de sondă situate sub porţiunea de tratat, prin acidizare. Porţiunile de deasupra celei de tratat se protejează, în cazul tratării cu sonda închisă (strate productive cu presiuni relativ mari), cu ajutorul unui tampon de ţiţei brut.
9.	Tampon. 5. Biol.: Bucată mică de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană, pentru a opri o emoragie, sau se introduce într-o cavitate naturală a organismului, în scopuri terapeutice.
10.	Tampon. 6. Gen.: Obiect care face parte din rechizitele (v.) de birou, constituit dintr-o placă curbată (de lemn, de metal, de mase plastice) şi acoperită cu hîrtie sugativă, servind la uscarea cernelii după scriere.
11.	Tampon, calibru-~.Ms. V. sub Calibru limitativ, (sub Calibru geometric).
12.	Tamponare. 1. C. f.: Ciocnirea dintre două vehicule de cale ferată, prin intermediul tampoanelor dispozitivului de ciocnire. Dispozitivul de ciocnire serveşte la preluarea şi la amortisarea şocurilor dintre
vagoane, produse la manevre sau în timpul mersului.
Şocurile dintre vehiculele de cale ferată în timpul mersului se produc în perioada de demarare, în perioada de creştere sau de scădere a vitezei, la frînare, la trecerea unui tren lung peste profiluri de rezistenţe diferite ale căii, etc. (v. fig.).
Şocurile depind de variaţia forţei de tracţiune care se aplică vehiculelor, de variaţia forţei de frînare, în particular de viteza de propagare a undei de frînare de la capul trenului spre coada lui şi de starea aparatelor de legare.
Transmiterea şocurilor între vehiculele în mers, prin intermediul dispozitivului de ciocnire, de o parte amortisează
Tamponarea a două vehicule de ferată.
a) mersul în aliniament; b) mersul curbă.
cale
Tamponare, dispozitiv de —
104
Tanant
şocurile, iar de altă parte uşurează cuplarea cu tensiune iniţială a vehiculelor, fără a reduce însă stabilitatea mersului în special la circulaţia în curbe. Cuplarea cu tensiune iniţială a vehiculelor e necesară pentru eliminarea, respectiv pentru reducerea oscilaţiilor longitudinale la pornirea, frînarea şi accelerarea trenului; totodată, frecarea dintre tampoane amor-tisează oscilaţiile verticale şi transversale ale cutiei vehiculelor şi uşurează înscrierea în curbe.
1.	dispozitiv de	C. f.: Sin. Dispozitiv de ciocnire
aparat de tamponare. V. Dispozitiv de tamponare.
2.	Tamponare. 2. Tehn.: Ciocnirea a două sisteme de solide grele, la care se transmite mult impuls. (Termenul e impropriu în această accepţiune.)
3.	Tamponare. 3. Chim. fiz.: Menţinerea valorii exponentului de hidrogen al unei soluţii, prin adăugarea unui tampon (v. Tampon 2) în soluţie. V. şî Soluţie-tampon.
4.	indice de	Chim., Ind. piei.: Raportul dintre can-
titatea de acid sau de bază care se adaugă la litrul de soluţie şi variaţia corespunzătoare a />H-ului.
Indicele de tamponare^ '/\^p\-\ *
unde Le cantitatea de acid sau de bază adăugată, în echivalenţi-gram; ApH e variaţia pH-ului la adausul de acid sau de bază.
Indicele de tamponare e mult folosit în industria pielăriei. Zemurile tanante cu indice de tamponare mare sînt mult mai puţin influenţate la acţiunea acizilor tari decît zemurile cu indice de tamponare mic.
5.	Tamponare. 4. Poligr.: Ungerea cu cerneală a unei forme de tipar adînc, cu ajutorul unui tampon. Se foloseşte la presele calcografice manuale.
6.	Tamtam. Metg.: Bronz cu staniu cu compoziţia 78% Cu +22% Sn, folosit la confecţionarea de clopote.
7.	Tanacetil. Farm.: -Sin, Acetiltanin (v.), Diacetiltanin, Tanigen,
s. Tanacetonâ. Chim. V. sub Tuionă.
9.	Tanacetum, ulei de Ind. chim.: Lichid cu ;niros caracteristic, aromatic, de culoare galbenă, care se obţine din planta Tanacetum vulgare L. (familia Compositae) originară din Europa, cultivată în America de Nord. Recoltarea plantei se face în perioada înfloririi; apoi se usucă şi se supune distilării cu vapori de apă, realizîndu-se un randament în ulei eteric de 0,2** 0,5%. Componenţii chimici principali sînt: d-p-tuionă (61 •••68%), l-camfor, borneol, alcool tuilic. Se utilizează ocazional în Medicină şi în cantităţi mici în cosmetică pentru ape de gură, parfum pentru încăperi, etc.
10.	Tanaj. Ind. piei.: Sin. Tăbăcire (v.).
11.	indice de Ind. piei.: Numărul de părţi de tanin fixate de 100 părţi substanţă dermică, la o piele tăbăcită.
12.	Tanalbin. Chim. V. Tanat de albumină.
13.	Tanant, pl. tananţi. 1. Ind. chim.: Substanţă care are proprietatea de a tăbăci pielea (v. Tăbăcire). Sin. Substanţă tanantă.
14.	Tanant. 2. Ind. chim.: Materie primă naturală care conţine substanţe tanante în accepţiunea de sub Tanant 1.
După mecanismul de legare cu pielea, se deosebesc următoarele trei grupuri: Substanţe tanante cari formează o legătură foarte stabilă cu substanţa dermică printr-o reacţie de condensare şi produc o piele tăbăcită cu o bună rezistenţă faţă de alcalii. Dintre acestea fac parte aldehidele, chinona, sulfoclorurile parafinice şi grăsimile naturale tanante.
—	Substanţe tanante minerale sub formă de săruri hidroli-zabile ale unor metale polivalente cari se leagă cu substanţa dermică în parte coordinativ, în parte electrovalent, prin complecşii metalici purtători de grupări hidroxil, legătura fiind dependentă de f>H. Dintre acestea fac parte sărurile de crom, aluminiu, fier, titaniu, zirconiu.— Substanţe tanante poliaromatice, cari se leagă cu substanţa dermică preponderent
coordinativ, în cantităţi mai mari, şi formează o legătură destul de slabă, care poate fi desfăcută relativ uşor. Prezenţa grupărilor sulfonice, caracteristică tananţilor sintetici solubi-lizaţi prin sulfonare şi tananţilor vegetali sulfitaţi, conduce la formarea unor legături electrovalente, stabile. Principalii reprezentanţi ai acestui grup sînt substanţele tanante vegetale şi cele sintetice de înlocuire.
După natura lor, materialele folosite ca tananţi sînt, fie d e natura a n o r g a n i c a , fie d e natura organica; materialele tanante organice sînt de origine vegetala, ori animala, sau de sinteza.
în schema de mai jos sînt prezentate principalele grupuri de substanţe tanante:
I. Substanţe tanante anorganice II. Substanţe tanante organice minerale	vegetale
__________'l'_________	_______	4^
			4^
Poli baze	Poliacizi	Substanţe	Substanţe
4^		tanante hidro-	tanante
Săruri de crom	Acizi fosforiei	lizabile	condensate
	4-	(pirogalolice)	(pirocatechinice)
Săruri de	Acizi silicici		
aluminiu	4^	Depside	
	Acizi wolframici		
Săruri de fier	4^	Galotaninuri	
4^	Acizi		
Săruri de	molibdenici	Hlagotaniriuri	
zirconiu
Săruri de titan
III. Substante tanante organice, sintetice
_____________ i______________________________
4--	^
Substanţe tanante alifatice	Substanţe tanante aromatice
________i_________	_______________4^
i	4	4^	4^	
Derivaţi	Substanţe	Fără sub-	Cu substan-	Cu grupări
de catene	tanante de	stantivitate	tivitate	cationice
parafinice	polimerizare şi		4'	4'
4^	policondensare	Acizi	Substanţe	Substanţe
Sulfocloruri		sulfonici	tanante sin-	tanante
parafinice	Compuşi	condensaţi	, tetice de	amfotere
	polimetilolici	4”	înlocuire	
Oxizi	4^	Substanţe	fenol ice	Substanţe
olefinici	Diisocianaţi	tanante	4^	tanante
4^	4'	auxiliare	Poli- .	cationice
Alcooli graşi sulfataţi	Compuşi vinii ici acrilici şi stirenici Răşini dician-diamidformal-dehidice	fenol ice	sulfonamide	
IV. Alte substante tanante organice, de origine nevegetală ‘ ±
Grăsimi naturale	Aldehide	Chinonă
Din totalitatea producţiei de piei tăbăcite circa 80% se fabrică prin tăbăcire vegetală, 18% prin tăbăcire minerală şi 2% prin alte procedee.
Substanţele tanante din materialele tanante Vegetale naturale sînt compuşi macro-moleculari cu structură complicată Cu rare excepţii, ele se prezintă sub formă amorfă, în general coloidă şi sînt mai mult sau mai.puţin solubile în alcool, în amestecuri de alcool şi eter, şi în acetonă; sînt insolubile în eter anhidru, în eter de petrol, cloroform, sulfură de carbon şi benzen. Substanţele tanante sînt foarte sensibile, modificîndu-se uşor prin oxidare, prin reducere şi datorită acţiunii enzimelor; ele sînt higrosco-pice. Ele dau precipitate cu soluţii de clei şi de gelatină, cu alcaloizii, cu sărurile metalelor şi cu hexametilentetramina; cu sărurile de fier dau reacţii însoţite de colorare caracteristică. Gustul astringent e caracteristic tuturor substanţelor tanante vegetale.
Tanant
105
Tanant
Elementele constitutive caracteristice ale substanţelor tanante vegetale sînt fenolii, în special pirocatechina, fluoro-glucina, pirogalolul, acidul elagic şi acidul galic. După modul cum sînt legate între ele, aceste elemente structurale ale moleculelor substanţelor tanante, acestea se împart în s u bstan-ţ e t a n a n te hidrolizabileşi în substanţe tanante condensate.
în substanţele tanante hidrolizabiIe, fenolii sînt legaţi cu resturi de zaharuri, prin atomi de oxigen. Din acest grup fac p^rte taninurile de valonee, de triIIo, dividivi, algarobilla, mirobolan, cele de lemn de castan şi de stejar.
La substanţele tanante condensate, legătura dintre diferitele elemente fenolice e realizată prin atomi de carbon. Din acest grup fac parte taninurile din lemnul de quebracho, urundar, şi din cojile de molid, de mimoză, maletto, mesteacăn, salcie.
în practică se foloseşte, de obicei, clasificarea în substanţe tanante p i rog a I o 1 i ce şi în substanţe tanante pirocat e c h i n i c e, după cum materialul tanant respectiv dă pirogaîol sau pirocatechină prin încălzire uscată la 180-*-200°; unui al treilea grup, mixt, pirogalolic şi plrocatechinic, îi aparţine taninul din coaja de stejar.
Grupul substanţelor tanante pirogalolice coincide aproximativ cu grupul celor hidro!izabile, iar grupul substanţelor tanante pirocatechinice coincide aproximativ cu grupul celor condensate.
Substanţele tanante h i d r o I i z a b i I e (p i-ro gal ol ice) cuprind trei tipuri fundamentale:	tipul
depsidic, tipul taninurilor esteri ai acizilor fenolcarbonici cu alcooli polivalenţi şi cu zaharuri, şi tipul glicozidic.
Din tipul depsidic face parte, de exemplu, acidul m-digalic:
H
HO-C—C—OH	C—C—OH
HC^	^C—O—O—^C—OH
\ \ /
C=CH	C=C—OH
HOOC''	H
acid m-digalic
care intră în compoziţia substanţelor tanante sub formă este-rificată cu glucoză. Taninurile de tipul esterilor acizilor fenolcarbonici cu alcooli polivalenţi şi cu zaharuri, în special ai acidului galic, numiţi, galotaninuri, conţin în moleculă un mare număr de grupări OH fenol ice şi se comportă, din cauza naturii slab acide a acestor grupări, ca acizi organici slabi, adică pot forma săruri. Cel mai important reprezentant al galotaninuri lor e „taninul chinezesc", din galele unei specii de sumac, Rhus semialata. Acesta e un amestec de compuşi rezultaţi din glucoză esterificată în mod diferit cu acid galic, cari se deosebesc între ei prin numărul sau^ prin dispoziţia diferită a moleculelor de acid galic legat. în taninurile de tipul glicozidic predomină,acidul galic şi derivatul difenilic al acestuia, acidul elagic, care la tăbăcirea cu aceste substanţe se depune pe piei. Aceste depozite de acid elagic se numesc „floare11 şi petele albicioase pe cari le lasă pe piei sînt un semn de calitate superioară. Din grupul substanţelor elagogalice cari formează „floare" fac parte substanţele tanante din valonee şi trillo, din' dividivi, din mirobolan, din lemn de castan şi de stejar.
Taninurile din lemnul de stejar sînt amestecuri cari conţin, pe lîngă taninuri elagogalice, şi o substanţă tanantă uşor modificabilă, de natură catechinică.
Substanţele tanante condensate (pirocatechinice) au la baza structurii lor scheletul cate-chinic. Ele prezintă măre importanţă tehnică, cuprinzînd taninurile de quebracho, de coajă de molid, de mimoză, maletto, mangrove, salcie, mesteacăn.
Deşi substanţele tanante sînt foarte răspîndite în regnul vegetal, practic, numai aproximativ 25 de genuri furnisează lemn, coajă, fructe, frunze, rădăcini sau excrescenţe cari prezintă importanţă ca materiale tanante; de exemplu, coaja de stejar, de castan nobil, de molid, de anumite specii de acacia (coajă de mimoză), de anumite specii de eucalipt (coajă de maletto), de mangrove, de mesteacăn şi de salcie (v. sub Coajă pentru substanţe tanante); lemnul tanant de stejar, de castan nobil, de quebracho, de anumite specii de acacia (catehu), de urunday şi de tizrah ; frunzele diferitelor specii de Rhus (sumac, scumpie) şi de gambir; fructele tanante ale unor specii de stejar (valonee, trillo), de Caesalpinia (dividivi, algarobilla, teri), de terminalia (mirobolan); rădăcinile tanante ale diferitelor specii de Rumex (canaigre), de Saxifraga (badan), de Polygonum (baran) şi de Statice (kermek).
Cifra de raport arată cît la sută din substanţele solubile totale (substanţe tanante plus substanţe netanante) reprezintă substanţe tanante.
Materiale tanante vegetale
Felul materialului tanant	Conţinutul mediu de tanin, în%, şi limita oscilaţiilor lui (metoda filtrului)	Conţinutul mediu de apă aferent, în %	Cifra de raport medie	Substanţe zaharoase raportate la 100 părţi substanţe tanante
Coji tanante:				
coajă de stejar	10,0( 5-17)	13,0	64-70	26
coajă de molid	11,5( 7-20)	14,5	59-64	43
coajă de salcie	10,0( 7-13)	14,5	59-63	22
coajă de mimoză	35,0(22-48)	14,5	78-82	12,5
coajă de man-				
grove	38,0(28-48)	14,5	80-83	2,5
Lemne, tanante:				
lemn de quebracho	20,0(14'"26)	17,5	95-97	1,5
lemn de castan	9,0( 6-15)	14,5	80-82	4,0
lemn de stejar	6,5( 3-10)	14,5	73-77	13
Fructe tanante:				
valonee	30,0(16-38)	14,5	73—77	10
trillo	42,0(30-53)	14,5	76-80	8,5
mirobolan cu mie-				
zuri	34,0(25-48)	13,0	70-72	16
mirobolan fără				
miezuri	50,0(40-58)	13,0	72—74	16
algarobilla	43,0(35-52)	12,5	64-67	20
dividivi	41,5(25-50)	13,0	65—68	23
Frunze tanante:				
sumac	28,0(15-35)	12,0	64—67	18
Galele (v.) sau gogoşi le de ristic sînt excrescenţe patologice produse la numeroase plante prin înţepătura unor insecte.
Colţanii sînt excrescenţe patologice cari se formează pe ghinda stejarului (Quercus pendunculata, mai rar pe Quercus sessiliflora), în urma înţepăturii unei viespi (Cynips calicis), care îşi depune ouăle între cupă şi ghinda ei, cînd aceasta e încă tînără.
Lemnul de stejar se întrebuinţează excluziv sub forma de rămăşiţe şi deşeuri ale industriei forestiere şi de la prelucrarea trunchiuri lor pentru cherestea, pentru lemn de construcţii, traverse, parchete, etc. Conţinutul de substanţe tanante creşte cu vîrstă stejarului, de la circa 1,5% (la lemnul de 20 de ani) pînă la 6--*7% (la lemnul de 90---100 ani), calculat la materialul cu 15% umiditate. Extractele de lemn de stejar produc o piele tare, din care cauză nu pot fi întrebuinţate decît la tăbăcirea tălpii, în combinaţie cu alte materiale tanante.
Coaja de molid, care conţine 9***12% substanţe tanante, coaja de salcie, care conţine circa 8-**13 % substanţe tanante, coaja de anin, care conţine 9-**16% substanţe tanante şi coaja de mesteacăn (Betula alba), care conţine 10***11 % substanţe tanante, se întrebuinţează la tăbăcirea tuturor felurilor de
Tanant
106
Tanant
piei (v. şî sub Coajă pentru substanţe tanante). Colectarea cojilor de mesteacăn se poate face atît pentru tăbăcire, cît şi pentru distilarea lor uscată, în vederea obţinerii uleiului de gudron de mesteacăn, care are utilizări în tăbăcărie.
Scumpia (v.) şi sumacul (v.) sînt substanţe tanante cari provin de la speciile unor arbuşti ale căror frunze au conţinut mare de astfel de substanţe.
Se mai obţine scumpie din oţetar (Rhus typhina), plantă răspîndită la latitudini superioare paralelei 50, astfel încît ar putea fi cultivată sistematic, fiind foarte rezistentă la frig; e atît plantă taniferă, cît şi plantă fixatoare a solului, deoarece se poate cultiva pe terenuri supuse eroziunii. Frunzele de Rhus typhina conţin adeseori peste 30% substanţe tanante. Proprietăţile tanante ale extractului de Rhus typhina nu sînt cu nimic inferioare celor ale extractului de sumac original, sicilian. Pieile tăbăcite cu acest extract sînt moi şi pline, dînd la pipăit o sensaţie caracteristică, identică celei date de pieile tăbăcite cu sumac sicilian. Producţia e de 1000 kg frunze uscate la hectar, adică o producţie minimă de 250 kg tanin pur la hectar.
Lemnul şi coaja de castan nobil conţin unul dintre materialele tanante cele mai valoroase pentru tăbăcirea pieilor. Conţinutul de substanţe tanante al cojii ^de castan e mai mare decît al celei mai bune coji de stejar. în scopuri extractive, lemnul şi coaja de castan se prelucrează împreună . Substanţele tanante de castan au cea mai mare putere de combinare cu pielea dintre toate substanţele tanante. Extractul de lemn de castan e unul dintre cele mai importante materiale tanante cari se întrebuinţează în special la fabricarea tălpii, combinat-cu extractul de stejar. Astăzi se fabrică, prin procedee speciale, extracte de castan cu astringenţă redusă.
Salamul conţine în coajă 6,3% substanţe tanante, iar în lemn, 3,9%. Extractele de salcîm fermentează mai greu decît celelalte extracte tanante. Ele pătrund mai încet în piele decît extractul de lemn de stejar, dînd pielii o culoare galbenă deschisă, foarte plăcută. împreună cu alte extracte, poate fi întrebuinţat avantajos la tăbăcirea tălpii.
Bradul are o coajă cu un conţinut mic (cirea 6%) de substanţe tanante.
PlopuJ conţine în coajă9,6 %(spe-cia Populus alba) şi 18,7% (specia Populus nigra) substanţe tanante.
Badanut (v.) reprezintă un grup de plante din care fac parte varietăţi de Bergenia şi Saxifraga, ale căror rădăcini conţin substanţe tanante.
Taranul reprezintă rădăcinile plantei Poligonum alpinum. Tuberculele rădăcinilor conţin, în stare uscată, 16--*22% substanţetanante.
Kermekul reprezintă rădăcinile plantelor Statice latifolia şi Statice gmelini. Rădăcinile au grosimea de 5-*-6 cm şi lungimea de 1---l ,5 m. Ele conţin în medie 17% substanţe tanante.
Rumexul de diferite specii conţine în rădăcină diferite proporţii	de tananţi:	Rumex acetosa, cu	20-**22%	substanţe
tanante;	Rumex hydrolapatum, cu 21%	substanţe	tanante:
Rumex pacientia, cu 21% substanţe tanante; Rumex sângui-neum, cu 10*• -12% substanţe tanante.
Creţuşcâ, care creşte în cantităţi foarte mari în ţara noastră; are frunze cari conţin 8-• *12% substanţe tanante.’
Râchiţanul prezintă acelaşi interes ca şi creţuşca.
Materialele tanante exotice folosite şi în ţara noastră sînt: coaja de	mimoză (v.	sub Coajă pentru	substanţe	tanante),
lemnul de quebracho	(v.), valonea (v.) şi	trillo (v.).
Extractul de ligninâ e alt gen de extract de tanant vegetal, care se obţine prin prelucrarea Ieşiilor bisulfitice de la fabricarea celulozei. Acidul ligninsulfonic e singurul component cu eficacitate tanantă al extractului. Extractele de lignină întrebuinţate la tăbăcire sînt, fie ligninsulfonatul de sodiu, fie lignisulfonatul de magneziu şi de amoniu. Ele se întrebuinţează în amestec cu alte materiale tanante naturale sau sintetice, cum şi la fabricarea anumitor tananţi sintetici.
Extractele tanante se obţin din materiale tanante cari sînt conţinute în coji, în lemn, în rădăcini sau în fructe, extracţia făcîndu-se cu apă. Substanţele tanante solubile, conţinute	în	materialele tanante	vegetale, sînt un amestec
de substanţe	cu particule	şi	de	dimensiuni şj soiubilitate
diferite. Pe lîngă substanţele tanante se extrag şi alte substanţe solubile în apă: substanţe minerale, substanţe de tipul amidonului şi al zaharurilor, cari formează substanţele neta-nante solubile. Pe lîngă acestea, materialele tanante conţin şi substanţe tanante macromoleculare, greu solubile în apă. Felul şi cantitatea substanţelor cari se disolvă în procesul de extracţie din materialul tanant depind de gradul de mărunţire al materialului supus extracţiei, de caracteristicile apei’de extracţie,	de	temperatura	de	extracţie, de raportul dintre
cantitatea	de	apă şi material,	de	durata extracţiei, de aso-
cierea anumitor substanţe chimice la extracţie, etc.
Obţinerea extractelor tanante cuprinde trei faze:	mărunţirea
75 materiei prime, extracţia cu apă a materiei prime, şi evaporarea zemurilor obţinute prin extracţie, însoţită eventual de purificare.
Mărunţirea lemnelor tanante se face în maşini de cioplit; cojile, după o mărunţire preliminară, executată cu tocătoare sau cu fărîmă-toare de foi, se mărunţesc prin măcinare în mori cu ciocane; fructele tanante se mărunţesc în aceleaşi mori ca şi cojile, sau în mori cu discuri. Materiile prime tanante astfel mărunţite se transportă mecanic, cu elevatoare, cupe, melci, etc., spre încăperile de în-magazinare, şi, de acolo, după nevoie, la difuzoarele de extracţie.
Instalaţie pentru fabricarea extractelor tanante.
I)	coajă tocată; 2) moară de coajă; 3) transportor de coajă proaspătă; 4) buncăre de umplere; 5) rezervor de apă fierbinte; 6) difuzoare; 7) presă de coajă; 8) moară de coajă; 9) transportor de coajă extrasă; 10) extracţie;
II)	pompă de extracţie; 12) instalaţie de concentrare a zemurilor; 13) pompă cu vid pentru extract de tăbăcire; IA) apă de răcire; 15) extract finit; 16) basine de tăbăcire; 17) extracţie finită; 18) rezervor pentru răcirea
zemurilor.
Tanara
107
Tanat de sodiu
Extracţia se face în baterii (v. fig.) de 6*--8 difuzoare-vase de lemn sau de cupru, deschise sau închise, legate între ele în aşa fel, încît zemurile să poată fi trecute dintr-unul într-altul sau recirculate în acelaşi vas. Extracţia se face după principiul contracurentului, temperatura fiind, în general, de 70° în difuzoarele cu materia primă cea mai proaspătă, de 80---900 în difuzoarele de la mijlocul bateriei şi de 90---1000 în difuzoarele cu materialul cel mai bogat.
Materialele tanante epuizate se folosesc drept combustibil, la fabricarea hîrtiei, la fabricarea furfurolului, etc.
La ieşirea din baterie, zemurile tanante calde conţin cantităţi variabile de substanţe insolubile şi de substanţe tanante greu solubile, cari se sedimentează prin răcire. De aceea, zemurile trebuie să fie limpezite, înainte de evaporare. Limpezirea se face prin decantare, prin fi Itrare sau prin centrifugare după răcire. Pentru limpezirea şi decolorarea extractelor se adaugă albumină de sînge care, la încălzirea zemurilor, coagulează şi reţine substanţele insolubile. Pentru solubilizarea substanţelor tanante cu grad de agregare înalt, cari sînt insolubile ia rece, se procedează la sulfitarea extractelor, prin tratare cu sulfit şi cu bisulfit de sodiu, la temperaturi înalte. Acest tratament schimbă caracterul tanant general al extractului. Zemurile cari ies din bateria de difuzoare au concentraţia de circa 6---8°Be; aceasta variază după conţinutul în substanţe tanante al materialului extras şi după modul de lucru. Aceste zemuri sînt concentrate în evaporatoare cu vid cu simplu, dublu sau triplu efect. Concentrarea în aceste evaporatoare nu poate fi condusă mai departe decît 20-*-30°Be. Pentru prepararea extractului solid, evaporarea continuă în aparate cu vid, cari au fund dublu. Extractele tanante solide se mai -pot prepara şi cu ajutorul uscătoarelor cu vid şi cu cilindre sau prin pulverizare într-o atmosferă de aer fierbinte, folo-sindu-se în acest scop un atomizor.
Substanţele tanante organice de sinteză cele mai importante sînt tananţii sintetici cu oxidril fenol ic, cari sînt produşi de condensare macromoleculară a unor compuşi aromatici mai simpli. Ca materii prime se folosesc compuşi aromatici monociclici sau policiclici; hidrocarburi simple sau substituite, fenoli, chinone, nitroderivaţi, amine, etc. Pe lîngă aceştia, se întrebuinţează acid lignin-sulfonic, răşini naturale, bitumuri, uleiuri de gudron, etc. Tot din grupul tananţilor organici sintetici fac parte şi răşinile tanante şi unele sulfocloruri alifatice. Ca răşini tanante pentru tăbăcirea prin policondensare sînt întrebuinţate răşinile de metiloluree, dimetil-uree, dimetiloltiouree, eterdimetilol-ureic şi metilolmelamină. Toţi aceşti compuşi metilolici au o tendinţă mai mult sau mai puţin pronunţată la autocondensare, formînd răşini insolubile în cîteva minute, chiar la temperaturi mai joase, prin adăugare de acizi.
Comportarea ca tanant şi efectul de tăbăcire sînt determinate de mai mulţi factori, printre cari cei mai importanţi sînt următorii: caracterul polinuclear, prezenţa şi numărul grupărilor OH, prezenţa, numărul şi poziţia grupării sulfonice, caracterul coloid (macromolecularitatea).
Din punctul de vedere al comportării practice, substanţele tanante sintetice se împart în substanţe auxiliare şi în substanţe de înlocuire.
Substanţele tanante sintetice auxiliare nu au o capacitate tanantă pronunţată în zona de p\-\ normală a tăbăcirii vegetale. Fiind acizi sulfonici mai simpli, ele au proprietăţi tanante numai în mediu puternic acid. De aceea, substanţele tanante auxiliare nu pot înlocui substanţele tanante vegetale, ci se întrebuinţează numai în cantitate mică, pentru a favoriza tăbăcirea cu substanţe tanante vegetale, prin accelerarea difuziunii, ameliorarea culorii pielii, îmbunătăţirea rezistenţei la lumină, evitarea formării noroiului în zemuri, solubilizarea porţiunilor insolubile din substanţele tanante vegetale, protejarea zemurilor şi a pielii contra mucegăirii.
Aceste substanţe sînt, în general, acizi sulfonici cari se obţin fie pe cale sintetică, fie ca subproduse la dezincrustarea cu sulfit a celulozei, prin purificare din leşiile bisulfitice.
Substanţele tanante sintetice de înlocuire au un efect bun de tăbăcire şi de umplere a pielii, chiar în medii mai puţin acide; ele pot tăbăci singure, produ-cînd o piele utilizabilă, şi sînt capabile să înlocuiască total sau în parte tananţii vegetali. Din punctul de vedere chimic, ele conţin mai puţine grupări sulfonice; în schimb, molecula lor conţine numeroase grupări *OH fenol ice, cari le apropie funcţional de tananţii vegetali. Ele se formează prin legarea între ele a elementelor componente aromatice prin condensări adecvate, astfel încît să se obţină substanţe cari mai posedă încă o solubilitate bună în apă. Aceasta se realizează prin condensarea unei părţi dintre elementele componente aromatice sub formă de acizi sulfonici; apoi, prin introducerea parţială ulterioară a grupărilor sulfonice în produsele de condensare, prin tratare cu formaldehidă şi bisulfit.
în general nu e necesar să se prepare produse cu grad de condensare foarte înalt, pentru a obţine un efect tanant bun. Chiar şi novolacul are efect tanant.
Materiale tanante de origine nevegetală sînt: untura de peşte (untura de ficat de Gadus morrhua, untura de focă, untura de rechin, untura de sardele, etc.), cele mai bune rezultate la tăbăcire fiind date de unturile de peşte cu indicii de iod de 120***160; alcooli graşi sulfonaţi, întrebuinţaţi la producerea unor piei asemănătoare celor tăbăcite cu untură de peşte; formaldehida, CH2Of care are numeroase întrebuinţări la tăbăcire, atît singură cît şi, mai ales, în combinaţii cu alte materiale tanante (v. sub Tăbăcire); chinona, etc. (v. sub Tăbăcire).
Materialele tanante anorganice întrebuinţate cel mai mult sînt sărurile de crom, dintre cari: clorurile de crom de culoare cenuşie-albăstrie, verde deschisă şi verde închisă; sulfatul de crom „normal" cristalin şi de culoare violetă-albăstruie [Cr(H20)6]2(S04)3; alaunul de crom, KCr(SO/)/12 HaO; acetaţii de crom; bicromaţii de sodiu şi de potasiu, etc.
Sînt întrebuinţate şi săruri ale altor metale; de exemplu: alaunul de potasiu, KA1(S04)2*12 HaO; sulfatul de aluminiu, AI2(S04)3*13 H20; clorură feroasă, FeCI2; sulfatul feros, FeS04-7H20 (calaicanul); clorură ferică, FeCI3*6H20; sulfatul feric, Fe2(S04)3; alaunul de fier şi amoniu, NH4Fe(S04)2*12 HaO; alaunul de fier şi potasiu, KFe(S04)2-12 H2Oj sulfatul bazic de zirconiu; sulfatul de zirconil, ZrSOj etc. într-o măsură mai mică sînt întrebuinţaţi ca tananţi anorganici: acidul silicic coloidal; hexametafosfatul de sodiu, Na6P6018, şi sulful (v. şî sub Tăbăcire).
1.	Tanara. Ind. text.: Ţesătură uni din fire de viscoză (v.), cu lăţimea de 90 cm, care se întrebuinţează la confecţionarea articolelor de lenjerie, a bluzelor şi a rochiilor.
2.	Tanat de albuminâ. Chim.: Combinaţie a taninului cu albumina, cu un conţinut de circa 50% tanin, care se obţine tratînd o soluţie de tanin cu albumină, în soluţie, şi uscînd precipitatul obţinut, la 110---1200. Se prezintă sub formă de pulbere amorfă, galbenă-brună, inodoră şi insipidă, puţin solubilă în apă şi în alcool şi solubilă, la cald, în soluţiile hidroxizilor alcalini. Se întrebuinţează în Medicină, ca astrin-gent, în catarul intestinal, în diaree, enterocolită, etc, Sin. Tanalbin.
3.	Tanat de sodiu. Expl. petr.: Produs industrial, constituit în mare parte din sarea sodică a acidului tanic, folosit la tratarea fluidelor de săpare a sondelor, pentru a le reduce visco-zitatea. Din motive economice, produsul întrebuinţat în acest scop nu e pur, ci conţine proporţii variate de substanţe străine, uneori cu acţiune utilă apropiată de aceea atanatului de sodiu (galat de sodiu, etc.).
Tanază
108
Tandem, în
1.	Tanazâ, pl. tanaze. Chim. biol.: Enzimădin grupul mare al hidrolazelor, cari au calitatea de a cataliza reacţiile de transfer al unui rest molecular de pe un substrat pe alt substrat. Tanazele catalizează desfacerea hidrolitică a galotani-nurilor, esterii acidului galic, de exemplu metilesterul acidului galic. împreună cu lipazele, lecitinazele, colesteroleste-razele, colinesterazele şi clorofilazele, fac parte din subgrupul esterâlzelor, cari catalizează reacţiile de scindare de tipul
R—C—OR'-fHOH ^ R—C—OH + R'—H.
II	II
O	O
Tanazele	se	găsesc	în	mucegaiuri;	sînt	produse	de	unele
ciuperci, ca,	de exemplu,	Penicillium	glaucum	şi	Aspergillus
niger, cultivate pe galotaninuri.
2.	Tanc, pl. tancuri. 1. Nav. V. sub Navă pentru mărfuri, sub Navă.
3.	/x/ petrolier. Nav. V. sub Navă pentru mărfuri, sub Navă.
4.	Tanc. 2. Nav.: Fiecare dintre compartimentele unei nave, în cari se poate încărca sau depozita o încărcătură lichida. Un tanc trebuie să fie echipat cu următoarele elemente: tubu-lură de umplere, tubuiură de intercomunicaţie, tubulură de golire; o pompă principală (acţionată manual, mecanic sau electric), cu acuplajul respectiv de cuplare eventuală la o altă pompă de rezervă; tubulură de prea-plin; tubulură de aerisire sau de purjare; indicatoare de nivel (tuburi cu sondă, indicatoare mecanice, pneumatice sau electrice); porţi de vizitare. Tancurile sînt astfel dispuse, încît spaţiul interior al navei să fie cît mai bine utilizat şi să se găsească cît mai aproape de locul de întrebuinţare a încărcăturii respective. Tancurile iau numirea locului şi a încărcăturii respective, numerotîndu-se de la proră spre pupă, cu numere fără soţ cele din bordul tribord şi cu numere cu soţ cele din bordul babord (de ex.; tanc de combustibil nr. 3; tanc de apă pentru căldări nr. 4, etc.).
După felul încărcăturii sau al serviciului pe care-l îndeplineşte la bordul navei, se deosebesc;
Tanc de asietă: Fiecare dintre tancurile din prova şi din pupa cari, prin variaţia volumului de apă conţinut, poate modifica, într-o anumită măsură, asieta navei. La navele de suprafaţă, sînt folosite ca tancuri de asietă picurile (v.) prova şi pupa, însă la submarine se construiesc tancuri speciale Ia proră şi la pupă. La navele de suprafaţă, acestea sînt, în general, legate şi servite de instalaţia de santină; la submarine, unde asieta e mult mai importantă, există un serviciu de asietă complet şeparat, echipat şi cu contoare pentru a cunoaşte cantitatea de apă introdusă, scoasă sau schimbată între tancuri, în general, serviciul de asietă e legat de serviciul de dozaj.
Tanc de apă: Fiecare dintre tancurile folosite pentru depozitarea apei necesare diverselor întrebuinţări la bordul unei nave. Se folosesc: tancuri de apa pentru câldâri, dispuse în general în jurul compartimentului căldării sau în oricare alt loc disponibil din navă pentru depozitarea apei folosite la alimentarea căldărilor; tancuri de apa distilata, pentru depozitarea apei necesare bateriilor de acumulatoare electrice, şi dispuse fie lîngă d.istilator, fie lîngă bateriile de acumulatoare electrice; tancuri de apa potabilă', tancuri de apă sanitară.
Tanc de dozaj: Fiecare dintre tancurile folosite numai la submarine şi dispuse în borduri şi la centru, servind la depozitarea lestului de apă pentru compensarea unei lipse de greutate de la bord sau a variaţiei deplasamentului datorită variaţiei densităţii apei din cauza regiunii, a adîncimii şi a temperaturii apei.
Tanc de compensare: Tanc folosit numai pentru compensarea greutăţii torpilelor dispuse în jurul tuburilor lanstorpile.
Tanc de combustibil lichid: Fiecare dintre tancurile folosite pentru depozitarea combustibilului lichid necesar diverselor întrebuinţări la bordul unei nave. Acestea sînt dispuse în jurul compartimentului căldări (alternînd cu cele de apă pentru
căldări), compartimentului maşini şi în dublul-fund. După scopul în care sînt folosite, tancurile de combustibil iau numirea: tanc de combustibil nr. 1, numai pentru depozitare; tanc de decantare a combustibilului, care serveşte şi Ia decantarea apei; tanc de prea-plin de combustibil, în care se scurge prea-plinul; tanc de serviciu căldări sau motoare, din care se alimentează injectoarele căldărilor, pompele de injecţie ale motoarelor Diesel, sau carburatoarele motoarelor cu autoaprin-dere; ultimele au o capacitate mai mică, în general pentru şase ore de consum şi sînt dispuse pe tavanul compartimentului respectiv, în faţa consumatorului, fiind echipate şi cu o sticlă de nivel. Instalaţiile de aerisire a tancurilor de combustibil comunică cu puntea cea mai înaltă, fiind dispuse în general în jurul coşului, şi sînt echipate cu dispozitive contra incendiilor şi contra intrării apei de mare.
Tanc de ulei: Tanc în care se depozitează uleiul, necesar în diverse scopuri pe o navă. Se deosebesc:
Tancuri de ulei de ungere, situate în compartimentul maşini, în general între postamentele maşinilor principale (cînd sînt două) sau sub postamentul maşinii, cînd e una singură.
Tancuri de serviciu de ulei, de unde se alimentează pompa de ulei.
Tancuri de ulei de furtună, dispuse pe unele nave sub teugă, în pupa etravei, de o parte şi de alta a planului longitudinal, pentru depozitarea uleiului de furtună. Fiecare tanc are o tubulură, pentru a putea scurge uleiul în afara bordului.
Tancuri de ulei murdar, în cari se depozitează uleiul uzat.
5.	/x/ de asieta. Nav. V. sub Tanc 2.
6.	~ de ruliu. Nav. V. sub Amortisor de ruliu (sub Amorţi sor).
7.	de varâ. Nav.: Tanc aşezat deasupra tancurilor principale ale unui petrolier, în care vara, cînd regulamentele admit un bord liber mai mic, se încarcă un suplement de caric (v.). Cînd nava încarcă produse uşoare (de ex. benzină) se pot folosi* uneori, aceste tancuri, şi în celelalte anotimpuri.
8.	Tanc. 3. Mine: Vagonet de mină metalic care are, în general, capacitatea de o tonă. (Termen minier.)
9.	Tanc. 4. Gen.: Rezervor pentru lichide, de tablă de fier sau de oţel. Sin. parţial (de ex. în industria berii) Zăcătoare,
10.	Tanc. 5. Tehn. mii.: Autovehicul de luptă cu şenile, blindat, echipat cu armament propriu (guri de foc de artilerie şi mitraliere grele), care e folosit pentru cercetare şi pentru luptă în teren şi în localităţi. Se poate deplasa pe drumuri rele sau pe orice teren, putînd trece şi peste anumite obstacole.
11.	Tanc de reflux. 1. Ind petr.: Vas în care se culege fracţiunea de distilat care serveşte ca reflux într-o coloană de distilare fracţionată.
12.	Tanc de reflux. 2. Ind. alim.: Segment inelar de cupru sau de fontă, din coloana de distilare a plămezilor fermentate, în care intră plămada, după ce s-a preîncălzit în de-flegmator, pentru a parcurge în jos toţi ceilalţi segmenţi,
—	şi în care se scurg, prin conducta cu saci, şî flegmele cari s-au condensat în deflegmator. Sin. Ţuicar, Coloană de luther.
13.	Ţandem, pl. tandemuri. 1. Drum.: Compresor rutier (v.) cu două tăvăluguri (tobe) egale ca mărime, formă şi greutate.
14.	Tandem. 2. Transp.: Sin. Bicicletă-tandem (v. sub Bicicletă).
15.	Tandem, bicicleta-^. Transp. V. sub Bicicletă.
16.	Tandem, în 1. Tehn.: Calitatea unui sistem tehnic de a fi acţionat din două sau din mai multe puncte, situate pe direcţia mişcării întregului sistem sau pe direcţia mişcării elementului conducător al mecanismului motor al sistemului fix. Astfel, bicicleta-tandem e acţionată prin două perechi de pedale succesive, iar motorul-tandem (de ex. motor-tandem cu abur, motor-tandem cu ardere internă) are doi cilindri coaxiali, ale căror pistoane au tija comună.
Tandem, motor în dublu —
109
Tangentă
1.	motor în dublu Tehn. V. Motor în dublu tandem, sub Motor cu ardere internă.
2.	Tandem, în 2. Tehn.: Calitatea unei maşini-unelte de a avea mai multe locuri de lucru pentru operaţii succesive, cari concură la prelucrarea unei aceleiaşi piese, montate pe acelaşi batiu. De cele mai multe ori, locurilor de lucru le e aservit un organ comun de acţionare. Exemple: presa-tandem (v. sub Presă 1), maşina de trefilat tandem (v. Maşină de trefilat cu trageri multiple, sub Trefilat, maşină de —).
3.	Tangaj. Tehn.: Mişcare perturbatorie de rotaţie alternată a vehiculelor, în jurul unei axe transversale faţă de direcţia lor de mers.
La vehiculele terestre, tangajul se produce prin defazarea oscilaţiilor resorturilor din faţă şi din spate, provocată de neregularităţile căii de rulare (de ex. joantele şinelor la calea ferată, şanţuri transversale pe şosele), de solicitări pronunţate în mecanismul motor al vehiculului (de ex. presiunea capului de cruce pe glisiere, la o locomotivă), de frînări brusce şi inegale pe roţile din faţă şi din spate, etc. Tangajul se înlătură prin rigiditatea adecvată a resorturilor de suspensiune, prin repartiţia corespunzătoare a punctelor de sprijin a maselor suspendate, etc.
La nave, tangajul e provocat de acţiunea vîntului sau a valurilor, de deplasarea greutăţilor între pupă şi proră, de infiltraţii de apă, etc. Amplitudinea şi durata oscilaţiilor depind de perioada valurilor, de momentul de inerţie al navei, de raportul dintre viteza navei şi viteza de propagare a valurilor: amplitudinea tangajului, care devine periculoasă cînd perioada valurilor e egală cu perioada proprie de oscilaţie a navei (cazul rezonanţei), poate fi micşorată prin modificarea vitezei navei.
4.	Tangaj, moment de Av.: Momentul forţelor aerodinamice cari acţionează asupra unui avion, în raport cu o axă perpendiculară pe planul longitudinal a! avionului şi care, în general, trece prin centrul de greutate al acestuia. Momentul de tangaj prezintă importanţă în evoluţiile unui avion, deoarece modul în care variază acest moment cu incidenţa aripii determină stabilitatea longitudinală a aparatului (v. sub Stabilitatea avionului). Curbele de variaţie a momentului de tangaj în funcţiune de incidenţă se determină, de regulă, experimental, şi se numesc curbe de stabilitate longitudinala.
5.	Tangent, plan Geom. V. sub Suprafaţă 1.
6.	Tangenta,pl. tangente. 1. Geom.: Dreaptă asociată unui punct al unei curbe date, în modul următor: dacă MQ e un punct simplu al unei curbe continue date (C),
(1)	M=M(t),
corespunzînd unei valori determinate t—t^ a argumentului t, se consideră vecinătatea (V—z(M0) formată de mulţimea punctelor curbei (C) cari corespund valorilor intervalului [/0—s, /0], s fiind un număr pozitiv suficient de mic. Punctul M0 şi un punct M' din (V—s(M0) determină o dreaptă (^?g). în cazul în care dreptele (^s) admit o dreaptă limită (^) care corespunde procesului de trecere la limită lim s=0, dreapta	se
numeşte tangenta la s t î n g a în M0 la curba (C). Pentru o vecinătate ^+S(M0), formată de mulţimea punctelor curbei (C) cari corespund valorilor intervalului [/0> *o+s]» rezultă, prin acelaşi procedeu şi în cazul în care există, tangenta la dreapta	în M0 la (C) (v. fig. /).
Dacă dreptele (^?) »	coincid, curba (C) admite în M0 o
tangentă unică şi, în acest caz, această dreaptă e poziţia limită a tuturor dreptelor determinate de două puncte arbitrare ■^o(*o+Y).	a^e une> vecinătăţi (V^(M0), formată
din mulţimea punctelor curbei (C) cari corespund unui interval [t0—r\f, ^0+‘y]//] Pentru lim vj'=lim v)"=0.
Dacă M^\t0) e primul vector din şirul vectorilor derivaţi succesiv, care nu e nul în M0, el e un vector director al tangentei a cărei ecuaţie vectorială e:
(2)
M0P x P fiind un punct arbitrar al acestei drepte. în cazul p—1, punctul M(tQ) se numeşte punct simplu regulat, iar pentru p> 1 se numeşte punct simplu singular de ordinul p.
Dacă spaţiul e raportat la un reper cartesian ortogonal
(O, i, j, k). o curbă (C) e reprezentată de o funcţiune vectorială de forma:
I. Tangentă.
(3)
M(t) —x(t)i -j- y{t)j -\-z(t)k .
într-un punct simp|u regulat M(t), ecuaţia vectorială a tangentei (v. fig. II) e
(4)
MPxM'=0,
II. Tangentă (curbă în spaţiu).
P(X, Y, Z) fiind un punct oarecare al acestei drepte, şi e echivalentă cu ecuaţiile:
(5)
JT-*	Y-3/	Z-z
x' ~ y'	z'
Orientînd curba în sensul crescător al lungimii arcelor sale, considerate de la un punct M0 al ei ca origine, vectorul unitar al tangentei în M e
(6)
unde
-	1 —
T=T=rTM'.t
M'
M'(t) = x'(t)i+y'(t)f+z'{t)k \M'\ ='\J x'2-{-y/2-\-z/2.
Tangentă
110
Tangentă
Notînd a=(î, T),	P=(y,	T),	y=(hKT),	există	relaţiile:
x'
(7)
~\j x'1 + y'z+z'2
y'
yPH-y'H*'2
cos y= -
â/i
S/i
(10)
gra<fA_|j.i+|ij+ ..
vectori cari sînt normali la suprafeţele respective. Dacă nici unul dintre ei nu e nul sau nu sînt paraleli, produsul vectorial al acestor vectori: grad /iXgrad /2 e un vector director al
tangentei la curba (C); deci ecuaţiile acestei drepte sînt: X—x	Y-y	Z—z
(11)
Wv h) Wi, h) D(fv h)
în cazul în care (C) e o curbă plană situată într-un plan orientat (O, i, j) (v. fig. I//), relaţiile (6)***(8) devin:
(12)
y*'2+y2+y2
sau, sub forma diferenţială:
(8)	d#=dscosa, dy=dscosp, cb=dscosYf
unde ăs—^x'^+y'^+z'2 . ăt.
în cazul în care o curbă în spaţiu (C) e definită printr-un sistem de relaţii între funcţiunile x(t), y(t), z{t) de forma:
(9)	hfay,*)** 0,
deci e considerată ca formată din punctele comune suprafeţelor (Sj), (S2), reprezentate, respectiv, de ecuaţiile:
hfay,*)**0;	(S2): f2(x,y,z)=0,
se consideră gradienţii asociaţi acestor suprafeţe într-unul din punctele comune:
n 3:r (3=-^-+a
T
cos a=
cos a-i-fsin a.-j x'
sin a=
y x'2 + y'2'~... V %'2 + y'2
d#=ds cos a, dj/=ds sin a .
(13)
Ecuaţia tangentei în M e X-x
Y-y
x'	yf
Dacă (C) e definită printr-o relaţie între componentele scalare ale vectorului M(t) de forma
(14)	K*,y)= o,
se consideră gradientul asociat:
(15)
.	,	9/	T	,	â/	t
grad/=ir+â^-
care e un vector normal la curba (C) în M. Dacă acest vector nu e nul în M, ecuaţia tangentei în acest punct e:
(16)	(X-x)f'x+(Y-y)f'y=0.
în punctele în cari vectorul (15) e nul, primul vector derivat M'(t) poate fi nul sau poate avea determinări multiple; deci punctul M poate fi singular sau poate fi punct multiplu.
în raport cu un reper polar (O, î), vectorul de poziţie OM asociat punctelor unei curbe plane (C) (v. fig. IV) e o funcţiune vectorială de forma:
17)
M(t)—ru ,
unde r=r(t) este modulul şi u=u(t) e vectorul unitar al vectorului OM. Acest vector unitar, în raport cu reperul carte-sian(0, i, j), asociat reperului polar (O, i)t e o funcţiune vectorială de forma:
(18)	w=cos	0-i-\- sin 0*/ ,
0	fiind unghiul polar 0=(â, u) care, pentru punctele curbei (C), e funcţiune de t.
Unghiul V—(u, T), format de vectorul unitar al tangentei în M la (C) cu vectorul unitar al vectorului de poziţie OM, e dat de relaţia:
®(y, *)
D(z, x)
D{x, y)
(19)
tgV=-
Tangenta
111
Tangnntă
Tangenta în M la (C) intersectează perpendiculara în polul O pe vectorul de poziţie OM într-un punct Tv Vectorul■MT1 e un vector director al tangentei în M şi e dat deechipolenţa:
—	r2d -
(20)	MTj== — ux — ru,
unde ux e vectorul unitar:
—sin 0*z-f cos 0-;' , obţinut din u printr-o rotaţie în sens direct în jurul lui O
7T
de amplitudine egală cu — •
Modulul vectorului (20) e:
(21)	\MT:
al curbei M' şi de punctele M cari verifică relaţia:
(27)	f(n-P\M\M')=Q
mai au în comun cu (Cn) — afară de M' — celmultw—p—1 puncte. Ele se numesc tangente la (Cn) în punctul multiplu şi ecuaţia globală a figurii formate de aceste drepte e:
^pf
= 0.
j— y^e/2+»-'2.
\r |
Segmentul MTX se numeşte tangentă polară.
în -cazul unei curbe algebrice plane, problema tangentei într-un punct poate fi considerată şi dintr-un punct de vedere algebric, deci global.
într-un ptan, raportat la un reper proiectiv, ecuaţia unei curbe algebrice e de forma:
(22)	:	/(*î, *2, *3)=°
unde
(23)	/ = S ^aia2a3 #îx #33	(a14-a2-+-a3=w)
0^. fiinql numere pozitive. Gradul n al formei / se numeşte ordinul curbei algebrice care se notează (Cn). O dreaptă arbitrară are în comun cu o curbă algebrică (Cn) cel mult n puncte, reale sau imaginare. Printr-un punct simplu M' al unei curbe algebrice (Cn) există o singură dreaptă care are cu (CTO), afară de punctul M', cel mult n—2 puncte comune. Această dreaptă unică se numeşte tangenta la (Cn) în punctulsimplu considerat şi e reprezentată de ecuaţia:
(24)	=	+	+
care, în coordonate neomogene:
_ #1
x3	x3
se reduce la ecuaţia (13).
Toate curbele polare (v. Polare, hipersuprafeţe ^) de ordin mai mic decît n—1, asociate punctului M\ conţin acest punct şi admit ca tangentă comună în acest punct dreapta (24), care e dreapta polară asociată punctului M', numit punct de contact al acestei drepte.
Dacă M' e un punct simplu impropriu al lui (Cn), tangenta respectivă se numeşte asimptotă.
Raportînd planul la un reper proiectiv, astfel încît unul dintre vîrfurile triunghiului reperului, de exemplu Â3, să fie un punct simplu al unei curbe (Cn), ecuaţia curbei e de forma:
(25)	/ = <!>!(*!,	---|-9»_l(*l, *2.)*3+<P«(*l’ *s)=0,
unde <pp(#lf x2) e o formă algebrică de grad p în raport cu argumentele xv x2\
9p(*i, x^=aikxjx2k (i+k=p).
Ecuaţia tangentei în A3 la (Cn) e:
(26)	9i = tfio*i+«oi*2=0'
Dreptele determinate de un punct multiplu de ordinul p
(a1+a2+a3=^).
într-un punct multiplu de ordinul p există deci cel mult p tangente.
Dacă M" e un punct arbitrar din plan, orice curbă polară a lui M" în raport cu (Cn)
(29)	=	I~~ x’i
\c)*l
c) %	9
de rang k^p —1, conţine punctul mu tipluM' de ordinul p, care e punct multiplu de ordinul p—k pentru curba polară (29).
Dacă (Cw) e o curbă plană algebrică raţională, ecuaţia tangentei într-un punct simplu al curbei care corespunde unei valori t a argumentului e
unde
(30)
u1x1 -f u2x2+u3x3=10,
U2~ fsfi~ fifi US — /1/2 “ /2/1
coordonatele tangenţiale % fiind polinoame în t, avînd gradul cel mult egal cu 2(n—1).
într-un punct simplu M(t), tangenta poate fi considerată ca fiind determinată de punctul M(t) şi de punctul	ale
cărui coordonate sînt proporţionale cu valorile derivatelor polinoamelor
Coordonatele unui punct al tangentei în M sînt deci: 9Xi=m+kf'i<f), (*=1,2,3)-
k fiind un parametru proiectiv al punctelor acestei drepte.
O	curbă algebrică în spaţiu e definită ca figura formată de punctele comune a două conuri algebrice avînd vîrfuri diferite, un con algebric fiind o figură formată de mulţimea dreptelor cari conţin un punct fix—numit vîrf—şi sînt incidente cu o curbă algebrică plană(Cn), situată într-un plan care nu conţine vîrful.
Raportînd spaţiul la un reper proiectiv astfel, încît două dintre vîrfurile tetraedrului reperului, de exemplu A3 şi A4, să coincidă cu vîrfurile a două conuri algebrice, o curbă algebrică în spaţiu e reprezentată de un sistem de forma:
(31)	/(%» -^2» ^3) î &(*V x2*
f şi g fiind două forme algebrice ternare.
Tangenta într-un punct M' al unei curbe (31) e dreapta comună planelor tangente în acest punct la cele două conuri (v. Plan tangent):
(32)
+Şi-X
=0.
în cazul unei curbe algebrice raţionale, adică al unei curbe pentru care coordonatele proiective omogene ale punctelor
Tangentă
112
Tangentelor, curba —
sale sînt proporţionale cu polinoame de un acelaşi argument
(33)	p*. = fi (t) = a.tf + ... + aln (i=1, 2, 3, 4),
tangenta într-un punct care corespunde unei valori determinate a lui te reprezentată parametric de ecuaţiile:
(34)
k fimd o coordonată proiectivă a punctelor tangentei.
Intr-un mod mai general, fiind dată o varietate cu n dimensiuni Xn, formată de mulţimea punctelor M (x1, x2, •••, xn), unde iau toate valorile reale, figura formată de punctele M, ale căror coordonate sînt funcţiuni de un acelaşi argument t şi carr sînt continue şi derivabije într-un interval determinat constituie o curbă. într-un punct care corespunde
dx^
unei valori determinate a lui t, sistemul de numere —— for-
dt
mează un vector contravariant, adică un sistem de numere care, în raport cu o schimbare de variabilă în varietatea Xn
se transformă local în mod linear şi omogen conform reiaţiilorr
dx* dxM ăxk ' ăt
Acest vector contravariant se numeşte vector tangent în M la curba considerată.
i.	Tangenta.2. Geom.: în plan, segmentul MT, cuprins între un punct M al unei curbe C şi punctul T în care tangenta în M la curbă întîlneşte o dreaptă D, în particular axa##' a unui reper cartesian. în acest din urmă caz, dacă curba e dată de x=x{t)\ y=y(t), lungimea lui e
MT—
Yx'Z +/••
2.	Tangenta. 3. Drum., C.f.: Distanţa dintre vîrful de unghi a două aliniamente şi punctele de tangenţă cu aceste aliniamente a curbei de racordare.
E unul dintre elementele caracteristice ale unei curbe şi serveşte la trasarea şi pichetarea acesteia.
Valoarea tangentei se deduce din triunghiul OAV sau din triunghiul OBV (v. fig. ), amîndouă dreptunghice în A şi B:
tg=AV=BV=Rtg^-.
Cînd se calculează elementele de trasare ale unui drum sau ale unei căi ferate, tangentele se determină cu ajutorul tabelelor cari dau direct valoarea tangentelor pentru curbe cu R=1 sau i?=100, în funcţiune de valorile unghiului la centru al curbei de racordare şi cari, pentru raze de alte valori, se înmulţesc cu valorile razelor respective. Uneori valoarea tangentei e impusă de anumite condiţii legate de teren (evitarea unor clădiri, obstacole, terasamente importante) sau de traseul proiectat (curbe succesive apropiate la cari există pericolul ca tangentele să se suprapună). în aceste cazuri, se poate stabili iniţial valoarea tangentelor, iar ulterior se deduce prin calcul valoarea razei de racordare.
Cunoscînd valoarea tangentelor, se pot materializa, atît pe planuri cît şi pe teren, punctele de tangenţă, cari, considerate în sensul creşterii kilometrajului, se numesc punctul de tangenţă de intrare (Tf-, Ia intrarea în curbă), respectiv punctul de tangenţă de ieşire (Te, la ieşirea din curbă). Aceste puncte se marchează distinct pe planul de situaţie şi pe profilul în lung al drumului, cu poziţia kilometrică exactă.
Pe teren, punctele de tangenţă se materializează prin pichete, prin măsurarea valorii tangentei pe cele două aliniamente, pornind de la vîrful V al acestora. Trasarea curbelor se execută, pornind de la pichetele punctelor de tangenţă, fie prin metoda de trasare a ordonatelor pe tangentă, fie prin metoda ordonatelor pe coardă, sau prin metoda coordonatelor polare.
Cînd lipsa de vizibilitate sau natura terenului nu permit materializarea pe teren a vîrfului de unghi, se poate face direct pichetarea tangentelor de intrare şi de ieşire, pe aliniamentele cari se întîlnesc în vîrful inaccesibil, ţinînd seama de valoarea lor kilometrică şi de distanţele acestor puncte la vîrfurile de unghi ale curbelor vecine. Trasarea curbelor se face, în acest caz, prin metoda tangentelor succesive, adică împărţind curba principală în mai multe curbe mai mici cărora Ie corespund tangente cunoscute şi vîrfuri de unghi accesibile, De asemenea, pentru trasarea unei curbe de racordare verticale e necesar să se cunoască lungimea tangentei.
în acest caz, avînd în vedere că unghiurile sînt mici şi razele de racordare sînt mari, se foloseşte direct valoarea unghiului co dintre cele două deciivităţi cari se racordează, formula tangentei fiind tg=J2(o/2.
3.	Tangenta iperbolicâ.Mat. V. sub Funcţiuni iperbolice.
4.	Tangenta trigonometrica. Mat, V.sub Funcţiuni circulare.
5.	Tangente conjugate. Geom.: Două drepte, tangente la
o	suprafaţă dată într-un punct regulat al ei şi care formează un sistem armonic cu tangentele asimptotice relative la punctul considerat (v. Suprafaţă).
6.	Tangentelor, curba Geom.: Curbă plană asociată unei curbe plane date (C) în raport cu o dreaptă fixă (d) şi un
Elementele geometrice ale unei curbe de racordare a două aliniamente.
AB) curbă; ĂV) tangenta de intrare în curbă; V) vîrful de unghi; VB) tangenta de ieşire din curbă; Tj) punctul de tangenţă de intrare; Te) punctul de tangenţă de ieşire; R) raza curbei.
punct fix O al acestei drepte, în modul următor: Fiecărui punct M al curbei (C) i se asociază două puncte Mlt M2, cari sînt punctele comune dreptelor prin O cari sînt paralele, respectiv, cu tangenta şi normala în M Ia (C) cu perpendiculara prin M la dreapta (d) (v. fig.)*
Tangentoida
113
Tangentoidă polara
Mulţimea punctelor Mx formează o curbă (Cj), numită curba tangentelor, şi mulţimea punctelor M2 formează o curbă (C2), numită curba normalelor.
Dacă (C) e reprezentată, în raport cu un reper cartesian ortogonal cu originea în punctul O şi avînd dreapta (d) ca axă x'x, de o ecuaţie de forma:
?=/(*).
(C2) sînt reprezentate, respectiv, de ecuaţiile: yi = xf'(x)
x
■CI)
curbele (Ct)
(2)	(C,):
(3)
(C2):
y2=
m
(4)
Asociind curbei (1) curba reprezentată de ecuaţia:
—	r ăx
■ (C)	y=-	l -
J /'(*) ’
curba tangentelor asociată lui (C) e identică cu curba normalelor asociată lui (C) şi viceversa.
Curbele (C), (<C) se numesc curbe conjugate. î. Tangentoida, pl. tangentoide. Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper cartesian, de o ecuaţie de forma:
(1) y=b tg ax,
a şi b fiind numere reale cari pot fi considerate pozitive.
Curba e formată dintr-o mulţime infinită de ramuri egale între ele, o ramură oarecare obţinîndu-se din-tr-una din ele, arbitrar aleasă, printr-o translaţie paralelă cu x'x de forma:
(2) x*=x+k
y'=y,
k fiind un număr întreg, pozitiv sau negativ.
O ramură, de exemplu ramura care corespunde valorilor lui x din intervalu totele paralele:
7T
^ x ;
La
. 3tc
: 2 a
e infinită, admite asimp-
7T
x= -x— , a-
2	a
şi intersectează axa x'x în punctul
_ n a
3 7T
2	a
M(r, 0) formează o ramură infinită tangentă în O la x'x şi admiţînd ca asimptote dreapta (2)
(2)	y=xt g
2 m
2 m
şi simetrica ei în raport cu y'y (v. fig. /). Intervalelor
3 TU 1 j 3 7T 5 7T 2 m I I 2 m 2 m m
3 7T	5 7T
2 m ’	2 m
corespund ramuri egale cu ramura precedentă.
[ 7T 3 Tul [.	2	m	'	2	m\	'
[-
le
Dacă m e un număr iraţional, curba e transcendentă formată dintr-un număr infinit de ramuri, în cazul
şi e
m e un nai de forma m
in care număr ratio-
' P
care e un punct de inflexiune, tangenta în acest punct fiind dreapta
p şi q fiind două numere întregi pozitive relativ prime, curba ealgebricăşi raţiona-lăşi e formată din 2p sau p ramuri, după cum numerele p, q sînt ambele impare sau unul dintre ele e par.
Polul O e un punct multiplu care aparţine fiecărei ramuri.
Subtangenta şi subnormala polară sînt date, respectiv, de formulele:
S.— — sin2
1	W).
şi verifică relaţia:
Curbura e dată de formula:
8 (sin2M0 + 2m2) cos4mQ
si valoarea ei în
a (sin2 2 m 0+4 1 pol e
2
2.	~ polara. Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper polar, de o ecuaţie de forma:
(1)	r—a tg md,
a şi m fiind numere reale cari pot fi presupuse pozitive. Numărul m se numeşte indicele tangentoidei polare (1).
[71	^	1
—	^, + r-----I,
2m 2 m\
v variază în intervalul (—oo, +oo) şi mulţimea punctelor
Tangentoida polară nu are puncte de inflexiune.
Aria domeniului plan care are ca frontieră sectorul polar curbiliniu corespunzător valorilor 0=0, O=0A e dată de formula:
Rectificarea unui arc se face cu ajutorul integralelor eliptice. Tangentoide polare remarcabile sînt:
Curba lui Gutschoven,corespunzînd indicelui m=1 (v.fig. II). Ea e formată de mulţimea punctelor de contact aie tangentelor duse dintr-un punct fix O din plan la cercurile egale ale căror centre sînt situate pe o dreaptă (d) care conţine punctul O.
în raport cu un reper cartesian ortogonal avînd originea O şi dreapta (d) ca axă y'y, curba e reprezentată de ecuaţia: (1)	x2(x2+y2)-a2y2=0,
ecuaţia polară fiind
r—a tg 0,
unde a e măsura comună a razelor cercurilor considerate.
Tangerine
114
Tanghîr
Dacă M e un punct al curbei (1), perpendiculara în M pe (OM) intersectează dreapta (d) într-un punct N, astfel încît:
MN=a.
Punctul N e centrul cercului de rază egală cu a care admite dreapta (OM) ca tangentă în M.
Curba (1) e o cuartică simetrică în raport cu axele x'x, y'y ale reperului şi admite punctul Oca punct dublu tacnodal (v.
Tacnod). Curba e de clasa 6.
Tangenta într-un punct M al curbei (1) e determinată de M şi de punctul T în care ea intersectează dreapta(d) şi care poate fi construit elementar cu ajutorul relaţiei:
finită şi egală cu
	y
\ II II	.// | \ I1
I \ I \ (d]	\ /1 \ / 1 \ / 1
l \ p 1 \	\ VS 1 	\K, | sJ1
I	/ / 1 1 / // 1 I / l |	—
I I // I //	Q * / \ 1
I As 1 4 1 / ) I / i / 1/	/ \ 1 / \ 1 \ 1 \ 1 \l »1
II. Tangentoida polară 1. Curba lui Gutschoven (curba kappa).
TN-PN=ON2,
P fiind proiecţia ortogonală a lui M pe (d).
Aria domeniului plan care are ca frontieră triunghiul mixtiliniu OQM e dată de formula:
^=T0-Îsin29-
III. Tangentoida polară m—2. Curba morii de vînt.
1
Sin. Curba kappa.
Strofoida dreaptă, corespunzînd indicelui m— 4r (v. Stro-foidă).	2
Curba morii de vînt (v. fig. III), corespunzînd valorii m=2 a indicelui:
r=a tg 2 0.
Ecuaţia cartesiană e:
(1)	(*2+y^2_yi)2_4 AV=0.
Curba (1) e o sextică circulară. Ea are două puncte duble nodale, cari sînt punctele improprii ale bisectoarelor axelor şi un punct cuadruplu în originea O, care e un tacnod. Dreptele
a\] 2	„
*-y+ ~y~ =o,
aV 2	_
*-y—=o,
*+y+	=0-
x+y-
aj 2 ' ~2~
= 0
sînt asimptote ale curbei.
Aria domeniului plan care are ca frontieră triunghiul ct2
curbiliniu OP1P2 e egală cu —; deci e egală cu jumătate
din aria pătratului care are ca latură raza cercului de rază a.
1.	Tangerine. Ind. chim. V. sub Mandarină, ulei de —.
2.	Tanghir, pl. tanghire, Poligr,: Placă transparentă, de gelatină sau de masă plastică, prinsă într-o ramă de lemn şi
♦♦♦♦♦♦♦
	m ►î*x«			
> , - 1		mmm		MIJJIlIf ÎMI»
Aria domeniului plan infinit care are ca frontieră asimptota x=a, axa x'x şi ramura infinită a curbei ^0 = 40, edeci
Diferite tipuri de tanghire.
avînd pe o parte, în relief, puncte sau linii, de diferite forme şi mărimi (v. fig.) şi servind la obţinerea semitonurilor sau
Tangon
115
Tanin
umbrelor pe forma de tipar plan (piatră litografică sau placă de offset), în reproducerea manuală a originalului. în acest scop, pe partea plăcii pe care se găsesc punctele sau liniile, se aplică un strat uniform de cerneală de transport, întins într-o singură direcţie. Placa astfel pregătită se aşază pe suprafaţa pietrei litografice sau a plăcii de offset, frecînd cu o estompă sau cu degetul, în locurile în cari trebuie să se depună punctele sau liniile tanghirului. Pe porţiunile mai mari, tanghirul se aplică apăsînd cu un val de mînă mic şi curat. Locurile de pe formă, pe cari nu trebuie să se aplice punctele sau liniile de tanghir, se acoperă cu un strat subţire şi uniform de soluţie colorată de gumă arabică amestecată cu dextrină, sau cu un şablon de hîrtie. Pentru a manipula şi a aplica uşor plăcile de tanghir se foloseşte o masă specială, echipată cu o bară metalică (fixată de masă cu şuruburi), pe care sînt aşezate două •cleme, cari ţin rama plăcii de tanghir şi permit ridicarea şi aplicarea acesteia. Procedeul pentru obţinerea semitonurilor cu ajutorul tanghirului, procedeu de îmbunătăţire şi completare a desenelor lineare, se numeşte tuşare. Sin. Film tanghir.
1.	Tangon, pl. tangoane. 1. Nav.: Scondru rabatabil montat cu un cagăt pe bordajul navei, folosit pentru susţinere sau legare (v.). în serviciu, tangonul e încrucişat (dispus perpendicular) pe bordajul navei, iar cînd nu e folosit, e rabătut de-a lungul bordajului. Se deosebesc:
Tangon pentru legarea bărcilor: Tangon folosit cînd nava e la ancoră şi care se fixează articulat de bordaj, de obicei în dreptul peretelui pupa al teugii şi e susţinut de o balansină terminată uneori în gură de zmeu (v.). Se încrucişează sau se descrucişează cu ajutorul a două manevre curente, numite braţul prora şi braţul pupa. Foarte rar tangonul are şi o subarbă, adică o manevră care trage capătul exterior în jos. La partea superioară, tangonul are o balustradă sau, mai frecvent, un „ţin-te-bine", fixat cu un capăt de bordaj, iar cu celălalt de balansină, iar la partea inferioară are 1---2 scări de pisică (scări de tangon), terminate cu un ochi cu rodanţă (v.), a îrnătoare (de parîmă vegetală sau de sîrmă) de asemenea terminate cu un ochi cu rodanţă prin cari se trece barbeta bărcii care se leagă de tangon. Pe tangon se prind, eventual cu ajutorul unor zbiruri (v.), macarale prin cari se trece un braţ fals, dat dinspre proră, şi la care se leagă bărcile pe timp rău. Navele mari mai au un tangon la pupa, construit ca şi cel din proră, însă mai scurt.
Tangon de sondă. V. sub Sondă Thomson (sub Sondă 3).
Tangon de loch: Tangon folosit pe navele comerciale, pentru a putea purta loch-ul într-un bord, adică cu elicea lochul-ui în afara siajului navei. Tangonul de loch e un scondru de lemn încrucişat în dreptul comenzii, susţinut de o balansină, şi Ia al cărui capăt se montează într-o talpă (v. sub Talpă 3) contorul loch-ului.
Tangon de spinaker: Tangon încrucişat în dreptul catargului pe iahturi şi care are la capăt o macara pentru scota spinakerului.
Tangon de aripă: Tangon încrucişat în dreptul fiecărui arbore cu vele cu aripi (v. sub Greement), pentru a se putea întinde aripile velelor inferioare.
Tangon de plasă: Tangon folosit în trecut pe navele mari de război, pentru susţinerea plaselor contra torpilelor.
2.	Tangon. 2. Pjsc.: Ghionder de brad folosit la manipularea prostovolului uriaş. Se fixează la bărcile utilizate pentru acest pescuit, într-un locaş cu pană. Cu ajutorul unui scripete dublu, instalat spre vîrful tangonului, se coboară şi se ridică prostovolul, iar printr-un al doilea scripete, instalat pe tangon, la o distanţă de vîrful său egală cu raza cercului mare de oţel al prostovolului, se susţine frînghia auxiliară a uneltei.
3.	Tangonet, pl. tangonete. Nav.: Scondru metalic sau de lemn, cu lungime mică, scos în afara bordului, încrucişat cu ajutorul a două braţe de lanţ şi ţinut în jos de o subarbă, servind la fixarea capetelor unor manevre curente. Se deose-
besc: tangonet prova, aşezat în prova arborelui trinchet, la care se ia volta murelor trincei (Sin. Picior de mură); tangonet pupa, aşezat pe bordajul dunetei, la care se ia volta braţelor velelor pătrate. De regulă, tangonetul pupa are, la partea inferioară, şî două ochiuri, de cari se poate prinde o scară de pisică (v. sub Scară 2), care atîrnă pînă la apă şi de care se poate lega o barcă.
4.	Tanguis. Ind. text.: Bumbac de lungime medie, cultivat în Peru. Are titlul de 205*"175 mtex, fiheţea micronnaire 4,0***5,8, rezistenţa Pressley (sarcina de rupere determinată cu dinamometru! cu plan înclinat Pressley, pentru ruperea unui mănunchi de fibre de anumită mărime) 82**-97 (foarte mare), culoare extra albă şi se filează pe linia bumbacului pieptenat în fire de 10 tex, apreciate mult în industria tricotajelor. Se sortează în zece clase, dintre cari primele trei clase conţin foarte puţine impurităţi şi au fibrele albe; de la clasa 4, bumbacul are progresiv impurităţi mai multe şi pete galbene; bumbacul din clasele 8, 9 şi 10 are procente mari de impurităţi şi fibrele sînt gri.
5.	Tanic, acid Chim., Ind. piei.:	Sin. (impropriu)
Tanin (v.).
6.	Tanigen. Farm.: Sin. Acetiltanin (v.), Diacetiltanin, Tanacetil.
7.	Tanin, pl. taninuri. Chim.: Substanţă tananta vegetală (v. Tanant), care dă prin hidroliză un zahar, în general d-glu-coză şi acid galic. Se prezintă sub forma unui produs neunitar de substanţe cu formula
—CH—OR
I
CH—OR
^ I
O CH—OR
I
CH—OR
I
—CH
H2C-----OR
în care R poate fi un radical galoil
sau digaloil
—C
ii
O	moleculă de tanin conţine 5---10 astfel de resturi. Particulele au dimensiuni foarte diferite, cu caracter polidispers, cu greutăţi moleculare de circa 2000 sau mai mult, foarte greu de separat. Pe lîngă aceste substanţe tanante, extractele conţin şi zaharuri, săruri, materii colorante, derivaţi de lignina, muci-lagii vegetale.
Taninurile se prezintă sub forma de pulbere solubilă în apă, insolubilă în solvenţi organici, nepolare; ^H-ul extractelor apoase variază de la 2,8*-*4,75. — Sin. (impropriu) Acid tanic, Galotanin. V. şî sub Tanant.
Taninurile se găsesc în funzele, în scoarţa, în fructele, în excrescenţele patologice, în lemnul unor plante, în special
H H C—C
-C—C*	OH
II	NC—c/
H I OH
OH
r r	OH
C--C	LI	,
-cf	OH	C—C
XC=C— O—CO—of	%C—OH
H	■	XC=C/
H I OH
Tanizare
116
Tantal
exotice, din cari se obţin prin extracţie cu apă. Taninurile sînt folosite în special la tăbăcirea pieilor (se combină cu colagenul şi cu alte proteine din pielea crudă), ca mordanţi la vopsirea bumbacului, ca materii colorante bazice, ca ingredient pentru condiţionarea noroiului de sonde petroliere, la prelucrarea unor cerneluri, la tratarea apei din fierbătoare, la separarea minereurilor prin flotaţie, ca inhibitori de oxidare pentru hidrocarburile din ţiţei, etc. Se cunosc mai multe taninuri:
Taninul chinezesc, cel mai răspîndit, se extrage din gogoşi le de ristic de pe frunzele plantei Rhus semialata, care conţine 45% tanin. Din punctul de v dere chimic, e un amestec de compuşi asemănători, cari au molecula constituită dintr-o moleculă de glucoză esterificată total cu acid galic şi cu acid m-galoil-galic. Raportul mediu dintre numărul de molecule de acid galic şi al celor de glucoză rezultate prin hidroliza taninului chinezesc e 9/1.
Taninul turcesc se extrage din galele crescute pe crengile arborelui Quercus infectoria (nucile de Alep) cari conţin 36***58% tanin. Se aseamănă, ca proprietăţi, cu taninul chinezesc. Prin hidroliză dă numai cinci molecule de acid galic la o moleculă de glucoză. Conţine şi acid elagic.
Taninul de h a m a m e I i s se extrage din coaja arbustului Hamamelis virginica, care conţine 3% tanin. E un digaloil derivat al zaharului, numit hamameloză, avînd în moleculă o monozaharidă ramificată, 2-hidroximetil-D-riboză, esterificată cu două resturi de acid galic.
Acidul chebu linie e tot un tanin, cristal izat, care se extrage din mirobolane (fructe uscate ale plantei Terminalia chebula din India), cari conţin tanin în proporţia de 25-**39%. Prin hidroliză cu apă se obţin 3,6-digaloiIglucoză, acid galic şi acid chebulic.
S u m a c u I eun tanin care se extrage din scoarţa de scumpie (Rhus cotinus) (v.).
1.	Tanizare. Ind. alim.: Operaţia de adăugare a taninului în vin, practicată în special în cazul cleirilor pentru limpezire şi stabilizare — şi mai ales ia cleirea cu gelatină. Dozele curent utilizate sînt de 5***10 g/hl. Tanizarea se face cu tanin obţinut din sîmburi de struguri (enotanin), după disolvarea acestuia în alcool sau, mai frecvent, într-o cantitate mică din vinul care trebuie tanizat.
Afară de tanizarea pentru cleire, adausul de tanin se mai face şi cu scopul de a corecta proprietăţile organoleptice ale unor vinuri anumite.
2.	Tantal. Chim.: Ta. Element din grupul al cincilea al sistemului periodic al elementelor, subgrupul secundar. Are nr. at. 73; gr. at. 180,95; gr. sp. 16,65; p. t. 2850°; p. f. 5300°. Tantalul e un metal greu, a cărui culoare e asemănătoare platinului. Lustruit e cenuşiu deschis; e destul de dur şi foarte ducti I.
Conţinutul de tantal în scoarţa pămîntului e de 8-10‘4%. Deşi se găseşte rar, se produce totuşi pe scară industrială. în natură se găseşte asociat cu niobiul în tantalite şi în niobite. Acestea sînt amestecuri isomorfe de metatantalaţi şi metanio-baţi de fier şi mangan: (Mn, Fe)[(Ta, Nb)03]2.
Cînd predomină tantalul faţă de niobiu, 2/3 pentoxid de tantal din totalul de pentoxizi de metale, mineralul se numeşte tantalit şi e cristalizat rombic; cînd* e cristalizat pătratic, se numeşte tapiolit.
Cînd predomină niobiul, mineralul cristalizat rombic, de reţea asemănătoare tantalitului, se numeşte columbit (niobiul se numea înainte columbiu). Afară de acestea se mai cunosc loparitul (Na, Ce, Ca) (Nb, Ta)03, şi alte minerale ale pămînturilor'rare cu conţinut de tantal ca, de exemplu, fergusonitul, în principal un ortotantalat şi niobat de ytriu (Y, Er, Ce, U)(Nb, Ta, Ti)04, un ytrotantalit, care e un ditantalat de ytriu:	Y4(Ta207)3. Cu compoziţie asemănă-
toare, însă predominînd niobiul faţă de tantal şi cu un con-
ţinut oarecare de uraniu, e samarskitul sau uranotantalitul: (Y, Er, U, ...)4 [(Ta, Nb)207]3.
Tantalul poate fi laminat la rece în tablă pînă la 0,04 mm şi tras în fire pînă la 0,03 mm, fără recoaceri intermediare. Prezenţa în tantal a unor cantităţi relativ mici de gaze disol-vate sau de carbon îl fac mai puţin plastic. Prin stabilitatea sa chimică, tantalul se aseamănă cu plat inul. Rezistă la acizi, incluziv la apă regală, însă e atacat de acidul fluorhidric. E corodat încet sub acţiunea hidroxizilor alcalini topiţi, cum şi a oxidanţilor topiţi. E atacat la cald de clor şi de brom, iar de fluor, şi la temperatura obişnuită. E stabil în aer, chiar la cald, cînd se acoperă cu o peliculă fină de oxizi şi devine albăstrui; la temperaturi Amai înalte, 300'-*400°, e totuşi atacat, cu formare de Ta2Og. în stare fin divizată şi încălzit, arde în aer cu flacără vie. Pulberea de tantal descompune apa la roşu ; reacţionează cu sulful. Tantalul adsoarbe hidrogen la cald şi chiar azot, cînd devine casant. Cu gazele conţinînd carbon la 800*--1000° formează carbură de tantal.
Tantalul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul deînju- mătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
176	—	8 h	captură K emisiune (3~	Lu176 (a, 3n) Ta176, Ta181 (d, p 6n) Ta176
177		2,66 z	captură K emisiune	Lu176 (a, 2n) Ta177, Hf177 (d, 2n) Ta177, Ta181 (d, p 5n) Ta177
180	—	8,2 h	captură K emisiune	Ta181 (n, 2n) Ta180, Ta181 (y, n) Ta180
181	100	-	—	-
182	—	117 2	emisiune 3“	Ta181 (n, y) Ta182, Ta181 (d, p) Ta183
Există mai multe metode de obţinere a tantalului metalic, în principiu, mineralele de tantal sînt dezagregate în vase de fier cu sulfat acid de potasiu, Topitura obţinută e tratată, după răcire, cu apă fierbinte, în care oxidul tantalic şi cel niobic hidrataţi nu se disolvă. Acest reziduu, după filtrare şi spălare, se disolvă în acid fluorhidric şi apoi, prin adaus de fluorură de potasiu, se formează heptafluotantalatul de potasiu, K2TaF7, care e mai greu solubil decît sarea corespunzătoare a niobiului, de care se separă prin cristalizări fracţionate. Apoi heptafluotantalatul de potasiu e redus cu sodiu metalic la temperatură înaltă: K2TaF7-}-5 Na=Ta+5 NaF+2 KF.
Sînt descrise şi alte metode de obţinere a tantalului, bazate pe reducerea pentoxidului, Ta2Os, cu cărbune, aluminiu şi metale alcaline, în prezenţa halogenurilor acestora, pe reducerea halogenurilor tantalului cu metale alcaline, cum şi procedee electrolitice: pentoxidul de tantal, Ta205, topit în K2TaF7 şi cu adaus de fondanţi KF şi KCi, se supune electrolizei, folosindu-se drept cuvă creuzete de grafit, cari servesc şi ca anod; se foloseşte catod de molibden sau de nichel.
Pentru a înlătura impurităţile pe cari le mai conţine pulberea de tantal, aceasta se încălzeşte în cuptor electric, în vid, cînd impurităţile se volatilizează, iar pulberea de tantal se sinterizează, dînd tantalul plastic (forjabil) şi care conţine circa 99,5% Ta. Tantal pur (99,9%) se poate obţine prin disociaţia termică a pentaclorurii de tantal, TaCI5.
Tantalul se utilizează atît în stare pură cît şi sub formă de aliaje. Datorită proprietăţilor mecanice excelente, ca şi rezistenţei chimice, e utilizat la fabricarea instrumentelor dentare şi chirurgicale, a peniţelor de stilou, a greutăţilor pentru balanţe analitice, a acelor de patefon, a arcurilor pentru ceasornice,, a electrozilor. E folosit la redresoarele de curent, la supapele motoarelor cu ardere internă, în unele piese pentru construcţia
Tantal-bronz
117
Ţaosit
navelor cosmice. Datorită stabilităţii la temperaturi înalte şi proprietăţii de a absorbi gaze, e folosit în generatoarele lămpilor de unde ultrascurte.
Tantalul e folosit la confecţionarea unor vase de laborator, la căptuşirea aparaturii (autoclave şi agitatoare), a pompelor din industria chimică cari sînt supuse unor medii corozive. De asemenea, a fost propus ca metal la vîrfurile contactelor cu scînteie, drept catod la analiza sărurilor topite, ca elemente de4ncălzire electrică în medii de acid sulfuric şi clor-hidric. Un timp a fost folosit pentru confecţionarea filamentelor de becuri, pînă la punerea la punct a obţinerii filamentelor din monocristale de wolfram.
Se cunosc multe combinaţii ale tantalului, în cari acesta e bivalent pînă la pentavalent. Cele mai stabile derivă însă de la tantalul pentavalent.
Cele mai importante combinaţii ale tantalului sînt:
Pentoxidul de tantal, Ta205, care se obţine prin arderea tantalului în oxigen sau, mai puţin pur, prin deshidratarea „acidului tantalic" ; are gr. mol. 441,76, p. 1.1470°, cu descompunere, gr. sp. 8,71. E o pulbere albă, insolubilă în apă şi în acizi, cu excepţia acidului fluorhidric. Halogenii şi hidrogenul sulfurat nu au nici o acţiune asupra lui. încălzit puternic în vid, se descompune în elemente.
Pentoxidul de tantal, topit cu hidroxizi sau cu carbonaţi alcalini, formează tantalaţi. S-au putut obţine ortotantalaţi, Me3Ta04, pirotantalaţi, Me4Ta207, metatantalaţi, Me'TaOg, cum şi politantalaţi de compoziţie şi structură complicată (Me' = metal alcalin). Tantalaţii alcalini sînt puternic hidro-lizaţi în soluţie apoasă. în mediu acid se separă din ei un precipitat gelatinos, numit impropriu „acid tantalic“. De fapt e un gel de Ta2Os cu conţinut variabil de apă. După deshidratarea completă a gelului se obţine Ta2Os care trece, prin încălzire, din stare amorfă în stare cristalină, cu degajare de lumină şi de căldură.
Se cunosc şi peroxitantalaţi ca, de exemplu, K3Ta08-1/2 H20, alb cristalin. Se obţine din tantalat de potasiu cu apă oxigenată şi precipitare din soluţie cu alcool.
Pentafluorura de tantal, TaF5, are gr. mol. 275,88, p.t. 96,8°, p. f. 229,5°, gr. sp. 4,74. Se obţine din penta-clorură de tantal cu acid fluorhidric lichid. Se prezintă sub formă de prisme incolore. FIuorotantalaţii se obţin prin adăugarea de fluoruri alcaline la o soluţie de pentoxid de tantal în acid fluorhidric. Fluorotantalaţii sînt combinaţii stabile. Majoritatea sînt de tipul Mej^TaF^ Se cunosc însă şi fluorotantalaţi de tipul Me^aFg, cum şi un octofluorotantalat de sodiu, Na3TaF8. Fluorotantalaţii au tendinţa de a hidroliză în soluţie apoasă, cu formare de gel de pentoxid de tantal.
Pentaclorura de tantal, TaCI5, are gr. mol. 358,17, p.t. 221°, p. f. 242, gr. sp. 3,68. Se obţine prin arderea tantalului pulbere, a azoturii, a carburii sau a sulfurii de tantal în curent de clor. Are aspectul unei mase galbene sticloase, care prin sublimare trece în forma cristalină. Prin sublimare în aer se descompune cu formare de pentoxid. Cu apa nu dă oxiclorură, ci pentoxid hidratat. Prin încălzirea pentaclorurii de tantal la 300° în tub închis, cu pulbere de aluminiu, în absenţa aerului, se obţine triclorurâ de tantal, TaCI3. Aceasta reacţionează în stare topită cu excesul de pentaclorură, dînd tetraclorurâ de t a n-tal, TaCI4. Triclorurâ disproporţionează pe la 500---6000 în pentaclorură şi diclorură, TaCI2. Aceste halogenuri sînt substanţe solide, verzi.
Prin evaporarea în vid a unei soluţii de triclorurâ de tantal saturată cu acid clorhidric se obţine combinaţia complexă stabilă a tantalului trivalent, Ta3OCI7-3 H20.
Carburile de tantal sînt faze de pătrundere de forma: TaC (reţea cubică cu feţe centrate), cu temperatura de topire 3880°, şi Ta2C (reţea exagonală), cu temperatura de topire de
circa 3400°. Ele sînt foarte stabile din punctul de vedere chimic, foarte rezistente la temperaturi înalte şi foarte dure (carbura TaC are microduritatea de 1200---1547' kgf/mm2). Se prepară greu, prin diferite procedee, cum sînt: disolvarea carbonului în tantal lichid; carburarea tantalului cu negru de fum, la 1500°; etc.
în stare tehnic pură, carburile de tantal sînt folosite ca produse refractare speciale, în tehnica rachetelor, la reactoarele de energie nucleară, etc. Ele mai sînt folosite şi la elaborarea unor metale dure sinterizate, pe Jîngă carburile de wolfram şi titan. Existenţa carburilor de tantal în metalele dure îmbunătăţeşte rezistenţa termică a acestora. în unele aliaje metaloceramice, carburile de tantal constituie componentul principal, liant fiind nichelul sau cobaltul, de exemplu în aliajul dur constituit din 87% TaC şi 13% Ni (ca liant), care e superior aliajelor dure cu wolfram sau cu wolfram şi titan. Carburi de tantal apar şi în metalele dure turnate — tip SteUit sau similare — în cari s-a adăugat ca element de aliere tantal în proporţii mici, îmbunătăţindu-le sensibil proprietăţile.
1.	Tantal-bronz. Metg.: Bronz de aluminiu, cu adausuri de tantal şi de molibden, cu compoziţia: 10% Al, 0,2% Ta, 1,2% Mo şi restul cupru. Are proprietăţi mecanice foarte bune şi rezistenţe foarte mari lâ coroziune şi la temperaturi înalte. E folosit la confecţionarea de supape la maşini cu abur şi de piese similare.
2.	Tantalit. Mineral.: (Fe, Mn)(TaNb)2Oe. Mineral din grupul rutilului (v.), care se întîlneşte în unele pegmatite granitice în amestec isomorf cu niobitul (v.) şi în parageneză cu: albit, muscovit, turmalin, zircon, etc. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale cu habitus scurt prismatic sau tabular, prezen-tîndu-se frecvent sub formă de agregate de cristale paralele sau masiv.
Are culoare neagră sau neagră-brună, cu urma roşie închisă neagră şi cu luciu semimetalic. Prezintă clivaj bun după (010), slab după (100) şi spărtură concoidală. E casant; are duritatea
6---6,5 şi gr. sp. 8--*8,2.
E opac, optic biax şi are indicii de refracţie 2,19, n^—2,25 şi 2,34. Prezintă pleocroism; w^=foarte slab roşie-ticn = roşu de sînge.
Conţinînd 58•••82% Ta, e un minereu de tantal.
3.	Taolâ, pl. taole. Geogr.: Cot al unui rîu.
4.	Taonurus. Paleont.: Impresiunile în formă de coadă de cocoş de pe marnele senoniene, atribuite algelor brune.
Recent, cercetările efectuate în secţiuni subţiri au demonstrat că aceste impresiuni au o structură reticulată şi că în grosimea pereţilor se disting ace fine de calcit cu diametrul transversal de 15-•-40 (x şi cu lungimea de aproximativ un milimetru, identice cu spiculii de Alcyonaria din ordinul Pennatuli-dae. Pe baza acestui caracter, impresiunile au fost considerate ca a-parţinînd genului Cancellophycus, alcionar din ordinul amintit. Colonia de Cancellophycus, ca şi alte Pennatulide, era purtată de un picior veziculos care, neavînd spiculi, nu a lăsat urme.
Specia Cancellophycus scoparius Tioll, cunoscută şi sub numele de Taonurus brianteus, e cunoscută în ţara noastră din marnele senoniene ale Carpaţilor răsăriteni.
5.	Taosit. Mineral.: Varietate de corindon (v.), care conţine Fe203 şi Ti02. Formează agregate spinelice şi se apropie, din punctul de vedere al compoziţiei chimice, de hogbomit (AI2Fe2MgTi)03.
Taonurus.
T apazol
118
Tapet
i.	Tapazol. Farm.: Medicament antitiroidian din grupul inhibitorilor tiroxinei, pe bază de 1-meti!-2-mercapto-imidazol. Tapazolul are p. t. 145--*148°, e de 20 de ori mai activ decît tiouracilul şi se administrează 5*“10 mg la opt ore. Se obţine prin condensarea acetatului amino-acetaldehidei cu metil-sene-vol, după următoarea reacţie:
H2C-
-NH2 NCS
(C2H50)2CH
+
CHo
H2C-----NH
(C2HsO)2CH -C=S
nh—ch3
HC--------------N
îl	I!
HC	C—SH
I
ch3
Ca şi celelalte medicamente din această clasă, tapazolul produce o scădere a metabolismului bazai, cum şi a concentraţiei iodului în glanda tiroidă şi o creştere a greutăţii acestei glande. Acestea se explică fie prin captarea iodului molecular care se formează în prima fază a sintezei tiroxinei, fie prin inhibirea enzimei care realizează această reacţie. Sin. Metimazol, Mercazol.
2.	Tapa, pl.	tape.	1.	Silv.:	Tăietură	parţială,	de anumită
formă	şi	dimensiuni,	care	se	face	la baza	arborilor	de doborit,
pentru a provoca căderea acestora după o anumită direcţie şi într-un ânumit sens (considerate drept cele mai favorabile pentru exploatare). Tapa se face cît mai jos posibil, constituind o parte a tăieturii de doborîre şi are, de regulă, formele şi dispoziţiile indicate în figură. Tăietura parţială opusă tapei se execută cu cîţiva centimetri (de regulă 1-**2 cm) sub
Tăieturi de doborîre. a) Ia doborîrea numai cu toporul; b) la doborîrea cu ferestrăul şi cu toporul; c) la doborîrea numai cu ferestrăul; 1) tapă; 2) tăietură parţială opusă tapei;
3) direcţia de cădere a arborelui.
nivelul feţei superioare a tapei, pentru a influenţa cu mai multă siguranţă orientarea căderii. Orientarea se alege astfel, încît arborele în cădere să deprecieze cît mai puţin cu putinţă lemnul său propriu, să nu se anine în arborii învecinaţi şi să nu le aducă prejudicii, să vatăme cît mai puţin seminţişul şi tineretul preexistente, necesare pentru regenerarea arboretului pus în exploatare. Pentru asigurarea orientării căderii arborilor se mai folosesc pene de lemn sau de metal şi diferite dispozitive de împingere sau de tras.
3.	Tapa. 2. Ind. lemn.: Scobitură sau tăietură care se face la capătul lemnelor de construcţie, pentru a le putea îmbina unele cu altele.
4.	Tapes. Paleont.: Sin. Irus (v.).
5.	Tapet, pl. tapete. Arh., Cs.: îmbrăcăminte imprimată cu un desen colorat, confecţionată din hîrtie, materiale textile, folii de mase plastice sau placaj de lemn, care se lipeşte pe perete pentru a înlocui zugrăvitul. Cel mai des se folosesc tapetele de hîrtie şi tapetele de mase plastice.
Tapetul de hîrtie se foloseşte, în special, pentru finisarea pereţilor interiori ai încăperilor din clădirile de locuit şi social-culturale, la cari umiditatea relativă a aerului nu depăşeşte 65%. Se livrează în fîşii de O.SO'-'O.yS m lăţime şi 7-*-12 m lungime, rulate în suluri. Pentru tapetele obişnuite se foloseşte hîrtie cu greutatea de 65*”85 g/m2; pentru tapetele de calitate superioară, hîrtie cu greutatea de 95***120 g/m2; pentru tapetele la cari procesul de fabricaţie reclamă o prelucrare în mai multe etape, hîrtie cu greutate mai mare decît 120 g/m2.
La tapetele imprimate cu ajutorul instalaţiilor manuale s-au folosit iniţial coloranţi de natură minerală, vegetală sau animală, în prezent capătînd extindere coloranţii chimici. Se folosesc în mod excluziv coloranţi cari nu pot dăuna sănătăţi i.
Dintre coloranţii vegetali se menţionează: lacul de garanţă, indigoul, etc. Dintre coloranţii de origine animală se menţionează: galbenul indian, carminul de coşenila. O categorie specială o formează coloranţii pe bază de negru de fum, cari se folosesc pe scara foarte mare.
La tapetele imprimate cu ajutorul maşinilor se folosesc, în special, coloranţi pe bază de gudron (culori de anilină). Pentru precipitarea şi fixarea coloranţilor se folosesc cloro-barium şi tanin. Vopselele pe bază de ulei de in, folosite pentru tapete, se obţin, de asemenea, cu ajutorul coloranţilor minerali sau pe bază de gudron.
Efectul de luciu de mătase se poate obţine cu ajutorul unei pulberi de mica, amestecată cu clei vegetal şi colorată cu un colorant.
Pentru tapetele cu fond aurit sau decoruri aurite se foloseşte pulbere de bronz amestecată cu clei, sau, de preferinţă, o pastă de bronz auriu care conţine adausul de clei şi care permite o prelucrare mai uşoară. Bronzul auriu conţine un aliaj de cupru-zinc. Prin modificarea proporţiei de cupru şi zinc în aliaj se pot obţine diferite tonuri de culoare aurie.
Pentru imprimarea tapetelor de culori argintate se foloseşte pulberea de aluminiu sau de bronz argintat, fabricat din zinc şi aluminiu.
Pentru a face culorile bune de imprimat, rezistente Ia ştergere şi Ia spălat, ele sînt amestecate cu lianţi pe bază de ulei sau de răşini, cleiuri sau emulsii. în prezent, se foloseşte pe scară largă cleiul obţinut din făină de cartofi, care e neutralizat şi făcut durabil cu ajutorul unui adaus.
Printre lianţii pe bază de ulei se foloseşte în special uleiul de in fiert. Prin adaus de sicativi, procesuI de uscare a vopselelor cu ulei de in poate fi accelerat.
Ca lianţi se mai folosesc lacurile de ulei, spirt-lacul, lacul de nitroceluloză.
Emulsnle consistă din amestecuri de lianţi pe bază de apă şi ulei. în general ele sînt preparate din clei de scrobeală sau din clei de făină de cartofi amestecat cu ulei de in, cazeină, ceară.
Sortimentul de tapete de hîrtie e în general foarte variat, deosebindu-se:
Tapetul obişnuit se obţine prin imprimarea directă pe hîr-tia-suport, albă sau colorată, a unei culori de fond, pe care se imprimă desene diferite. Această categorie de tapete cuprinde modelele cele mai moderne, atît prin aspectul lor grafic, cît şi prin colorit. Se folosesc, în general, coloranţi pe bază de apă, cari permit să se obţină culori proaspete şi luminoase.
Tapetul gofrat prezintă o serie de încreţituri în relief, realizate prin presarea hîrtiei între două cilindre cu suprafaţa încreţită. Astfel, suprafaţa tapetului capătă un relief care apare mai evident la lumina încăperii. Pentru a da materialului oarecare rigiditate şi a menţine aspectul de relief, se folosesc tapete gofrate „duplex1*, alcătuite din două hîrtii, dintre cari una, de calitate superioară, e imprimată în relief, iar cealaltă, de calitate obişnuită, serveşte ca dublură.
Tapet de barcă
119
Tarar
Tapetul plastic în relief e alcătuit din hîrtie obişnuită de tapet pe care se aplică, cu ajutorul maşinilor, materiale plas-tifiate în diferite culori şi forme.
Tapetul lavabil e folosit pe scară mare în ultimii ani, datorită progreselor înregistrate în industria chimică şi, în special, în fabricarea răşinilor vinilice sau	a	derivatelor	latexului.
în general, tapetele	lavabile permit	să	fie spălate cu ajutorul
unui burete imbibat cu apă. Alte tapete, în special cele în relief, permit să fie	spălate cu apă	mai	abundentă.
Prin tratarea cu	răşini vinilice	sau	cu derivate	de latex,
tapetul devine rezistent la detergenţi, la apă amestecată cu leşie, etc.
Tapetul catifelat e fabricat prin fixarea de deşeuri de lînă tocată, pe hîrtie, cu ajutorul unui clei, după anumite desene, în prezent, procedeul a fost modernizat folosindu-se în acest scop maşini speciale de mare capacitate.
Tapetul de mase plastice (policlorură de vinii, etc.) se foloseşte în încăperi cu umiditate ridicată sau în încăperi nelocuite, pentru a înlocui faianţa sau lambriurile.
Tapetul din foiii de policlorură de vinii se aplică pe pereţii interiori ai încăperilor unde nu se doarme sau cari posedă instalaţii de aer condiţionat. Tapetul din folii de policlorură de vinii se livrează în fîşii, rulate în suluri pînă la 1,25 m ' lăţime.
1.	Tapet de barca. Nav.: Husă de stofă groasă, care se aşază pe banchetul din camera bărcii (spaţiul dintre ultimul banc din pupa şi spatele bărcii), cînd în barcă se transportă pasageri.
2.	Tapiocâ. Ind. alim.: Făină care se extrage din rădăcina de manioc, al cărei component principal e amidonul. Făina -respectivă are bobiţe albe, cari seamănă foarte bine cu grisul.
Prin fierbere în apă, cu zahăr, se obţine o mîncare foarte gustoasă, asemănătoare cu grisul sau cu orezul cu lapte, preferată mai ales de copii,
3.	Tapiolit. Mineral.: Fe(Ta, Nb)2Oe. Mineral cu compoziţia asemănătoare tantalituIui (v.) dar care, spre deosebire de acesta, cristalizează în sistemul tetragonal.
Are culoarea neagră, cu luciu puternic, dar în pulbere e roşu-brun. Are duritatea 6, gr. sp. 7,3---8 şi indicii de refracţie: coLj=2,27 şi eu=2,42.
4.	Tapirus, Paleont.: Mamifer ungulat imparidigitat, din familia Tapiridae, cunoscut din Miocenul superior pînă azi. Craniul, scurt, prezintă oasele nazale reduse; pe ele se inserează o mică trompă. Dentiţia e completă, cu molari şi cu premolari de tip lofodont, avînd două creste transversale, lipsite de ciment. Membrele anterioare au pa-
tru degete, iar cele posterioare, nu- Dinţi de Tapirus arvernensis. mai^trei.
în ţara noastră se cunoaşte specia T. arvernensis Croiz et Job, din Pliocenul superior de la Măluşteni.
5.	Tapiserie. Ind. lemn.: Operaţie făcînd parte din construcţia mobilei tapisate şi care consistă, în general, în aplicarea arcurilor, a pînzei de sac, a materialului de umplutură (vată, fibre textile, iarbă de mare sau păr de cal) şi a stofei de mobilă pe cadrul schelet al mobilei respective.
6.	Tapiţerie. V. Tapiserie.
7.	Tapurâ, pl. tapuri. Metg.: Fisură pătrunsă, care poate fi cuprinsă în întregime în interiorul unei piese metalice sau poate începe de la suprafaţa piesei. Se poate produce la turnarea, la prelucrarea mecanică sau la prelucrarea termică a materialelor metalice, în zonele în cari tensiunile proprii cari apar depăşesc rezistenţa de rupere la tracţiune a materialului. Pereţii tapuri lor nu se sudează în cursul prelucrării mecanice ulterioare. V. şî sub Fisură.
8.	Tara. 1. Gen.: Sin. Dara (v.), Greutate moartă.
9.	Tara. 2. Ms.: Greutăţi nemarcate, formate din diferite bucăţi de metal, folosite la cîntărit. Var. Tară.
10.	Tarac, pl. taraci. Ind. ţâr.: Stîlp înfipt în pămînt, care serveşte ca element de susţinere, pentru un pod, un zăgaz, un gard, etc.
11.	Tarama. Pisc.: Numire industrială a icrelor de la peşti din familia Cyprinidae (plătică, batcă, babuşcă, tarancă, etc.) cari se sărează prin despicare, colectate în timpul tăierii peştelui şi conservate prin sărare pentru o perioadă mai lungă.
Colectate imediat după: despicarea peştelui, icrele sînt curăţite de membranele ovariene, sărate cu un amestec de 12,5% sare şi 0,15% silitră, în vase de lemn, apoi sînt trecute în butoaie, unde sînt lăsate cinci zile. După acest interval se scurge saramura formată, se completează golu I şi se căpăcesc butoaiele.
Pentru maturizarea procesului de conservare sînt necesare
2---3 luni, pentru icrele preparate primăvara, şi 5‘**6 luni, pentru cele pregătite toamna sau iarna.
12.	Taramellit. Mineral.: Ba4 F" F4” (Si10O31). Silicat bazic de bariu şi de fier, natural, care cristalizează în sistemul rombic şi se prezintă sub formă de mănunchiuri foioase şi de agregate de culoare roşie-brună cu luciu mătăsos. Prezintă un puternic pleocroism.
13.	Taranca. Pisc.: Rutilus rutilus haeckeli Nordm. Specie de peşte din familia Cyprinidae, cu dimensiuni medii variind între 15 şi 30 cm lungime şi 200 --^OO g greutate. Are corpul comprimat lateral şi vîrful gurii situat sub marginea inferioară a orbitei. E colorat în cenuşiu-verzui pe spate, cu laturile şi cu abdomenul albe-argintii, iar aripioarele ventrale şi anală, roşcate; uneori se întîlnesc exemplare roz-aurii. Se hrăneşte cu crustacee, cu moluşte, viermi. Formă semimigratoare de cîrd, trăieşte în regiunile puţin saline — gurile fluviilor şi ale rîurilor — din mările Neagră şi Azov.
Matură sexual la 3---4 ani, primăvara timpuriu — începînd din februarie—intră pentru reproducere în rîuri. Depune icrele în aprilie. După reproducere revine în mare. în apele noastre a fost identificată în Razeim.
Se pescuieşte vara şi toamna, la întoarcerea în apele marine.
Avînd mare importanţă economică, date fiind cantităţile mari pescuite, se consumă sărată şi uscată. Icrele se conservă tarama (v.).
14.	Tarannon, etajul de Stratigr.: Etaj al Silurianului din Anglia, corespunzător Valentinianului superior, reprezentat prin şisturi cu graptoliţi (zonele 21 *-*25).
15.	Tarapacait. Mineral.: K2Cr04. Cromat de potasiu, natural, isomorf cu mascagninul (v.). Cristalizează în sistemul rombic; are culoare galbenă şi gr. sp. 2,74.
16.	Tarar, pl. tarare. Ind. alim.: Utilaj folosit în industria morăritului şi a crupelor, pentru curăţirea cerealelor de corpurile străine cari se deosebesc, de boabele culturii de bază, prin mărime (lăţime şi grosime) şi prin proprietăţile lor aerodinamice, operaţia realizîndu-se prin combinarea acţiunii sitelor şi a curentului de aer. Pentru separarea corpurilor străine, după mărime, tararul are de obicei trei site confecţionate din tablă de oţel sau de oţel zincat (v. fig.), cu ochiuri de forme şi mărimi diferite, după natura cerealelor cari trebuie curăţite. Sitele execută oscilaţii în plan, comandate cu ajutorul unui mecanism de bielă-manivelă. Sita receptoare cu ochiuri rotunde (de obicei cu diametrul de 12-**14 mm) serveşte la o primă separare a corpurilor străine mari; sita de sortare, cu ochiuri cu diametrul de 5***7 mm, serveşte la separarea restului de corpuri străine mari; sita de cernere, cu ochiuri lunguieţe de 1,5***1,75x15“*20 mm, serveşte la separarea corpurilor străine mărunte. Refuzul de pe primele două site îl constituie corpurile străine ale căror dimensiuni depăşesc dimensiunile culturii de bază, iar cernutul prin sita a treia îl constituie corpurile străine, cu dimensiuni mai mici decît ale boabelor din cultura de bază. Corpurile străine
Taraxac
120
Tarif
uşoare sînt separate cu ajutorul unui curent de aer în timpul intrării masei de cereale în canalul receptor al maşinii şi apoi în cel de evacuare. Curentul de aer e produs de un ventilator.
După modul de folosire a curentului de aer, tararele-separatoare pot fi cu dubla aspiraţie, cînd cerealele sînt aspirate o dată la intrarea în maşină şi a doua oară la ieşirea din maşină, sau cu simplă aspiraţie, cînd cerealele sînt aspirate numai la intrarea în maşină.— După felul de montare a ventilatorului, tararele pot fi cu aspiraţie proprie, cînd venti latoru I e montat pe cadrul maşinii şi deserveşte numai maşina respectivă, sau cu aspiraţie centrală, cînd aspiraţia e realizată de un ventilator central, care aspiră aerul din mai multe maşini.
i.	Taraxac. Ind. al im.,
Farm.: Rădăcina plantei
ierboase Taraxacum officinale Wigg, din familia Composeae, care creşte în regiunile temperate. Rădăcina e fuziformă, simplă sau ramificată, cu lungimea de 10---20 cm, moale, cu un conţinut lăptos, cînd e proaspătă, şi dură în stare uscată; e inodoră şi cu gust amar. Conţine circa 24% insulină, zahăr, un hidrat de carbon (levulina), şi o substanţă amară, taraxacina.
Schema de funcţionare a unui tarar-separator cu dublă aspiraţie.
1) coş de primire; 2) clapetă cu contragreutate; 3) sită; 4) paletă de dirijare a boabelor; 5)sita II; 6) sita III; 7) excentric; 8) canal pentru impurităţi; 9) camere de praf; 10) canale de aspiraţie; 11) magnet; 12) canal pentru refuzul sitei II; 13) canal pentru scurgerea cerealelor; 14) canal pentru corpuri mari; 75) perii pentru curăţit sita III; 16) batiu,
înlocuitor al cafelei, tonic şi ca diuretic.
Fosfat bazic de zinc,
Se întrebuinţează, în unele	ţări, ca
cum şi în Medicină, ca aperitiv, ca Sin. Dinte-de-leu/
2.	Tara. 1. Gen.: Sin. Dara (v.).
3.	Tară. 2. Mş. V. Tara 2.
4.	Tarbuttit. Mineral.: Zn2(0H)P04
natural, cristalizat în sistemul triclinic,	în	diverse	forme,
adeseori bogat faţetate. E incolor sau colorat diferit şi are gr. sp. 4,15.
5.	Tarcâu, Gresia de Stratigr., Petr. V. sub Gresie.
6.	Taret. ZooL: Feredo navalis. Gen de moluşte lameii-
branhiate, vermiforme, avînd lungimea de 15---20 cm, şi cari perforează lemnul pe care-l	găseşte în	apă	(de	ex.	îmbar-
caţiunile de lemn). E	_
foarte răspîndit în toate mările.
7.	Targa, pl. tărgi. 1.
Gen.: Pat de pînză (bran-cardă), cu două perechi de braţe, purtat de două persoane, care serveşte la transportul bolnavilor sau al accidentaţilor.
8.	Targa. 2. Cs.; Platformă cu două perechi de braţe, pentru a fi purtată de două persoane, care serveşte latranspor-tul diferitelor materiale pe distanţe scurte (de circa 20**-80 m), în special pe schele, pe eşafodaje sau pe suprafeţe accesul altor mijloace de transport e dificil.
Tărgi.
a) de beton ; b) de mortar.
înclinate, unde
în construcţii se folosesc curent targa de beton şi targa de mortar.
Targa de beton (v. fig .o) serveşte la transportul pămîntului, al betonului, al cărămizilor şi al altor materiale de construcţie, în bucăţi sau în vrac. Platforma tărgii are, pe trei părţi, margini înălţate cu 10 cm, pentru reţinerea materialului încărcat. Targa se descarcă prin înclinare spre partea liberă.
Targa de mortar (v. fig. b) serveşte la transportul mortarului şi al altor materiale plastice. E constituită dintr-o cutie de lemn, de obicei de 800x500x300 mm, cu patru mînere.
în industrializarea procesului de construcţie, tărgi le au fost înlocuite cu containere (v.) specifice fiecărui fel de material.
9.	Tarhon. Agr., Bot.: Arthemisia dracunculus L. Plantă ierboasă perenă din familia Composeae, cultivată ca legumă condimentară. Are o tulpină puternic ramificată, erectă, care poate atinge înălţimea de 70 cm ; are frunze lanceolate, înguste; flori mici, albicioase, dispuse în capitule. Frunzele şi tulpinile conţin uleiuri eterice, datorită cărora au o aromă caracteristică, plăcută. Fructele, în formă de achenă, sînt foarte mici şi îşi păstrează facultatea germinativă timp de 2--*3 ani. Soiurile mai răspîndite sînt; tarhonul rusesc, cu tufă viguros dezvoltată, şi tarhonul francez, cu conţinut mai mare de uleiuri eterice.
Tarhonul, care e rezistent la ger, se cultivă pe terenuri reavane, fără umiditate excesivă, pe cari trebuie aplicate, la înfiinţarea culturii, 30---40 t gunoi de grajd la hectar. Se înmulţeşte de obicei prin despărţirea tufei, dar poate fi cultivat şi prin răsad, butaşi, drajoni. Recoltarea frunzelor şi a vîrfurilor lăstarilor începe după 6-*-8 săptămîni de la plantare. Producţia variază între 10 000 şi 20 000 kg/ha. Durata unei culturi e de 10***12 ani. Tarhonul e un condiment folosit la prepararea unor produse culinare.
Prin antrenarea cu vapori de apă a plantei verzi se obţine un u I e i eteric cu randamentul de 0,1 •••0,45%. Acesta e un lichid incolor pînă la galben-verzui, cu miros asemănător celui de anason, intens aromat, şi cu gust condimentat, ai cărui componenţi chimici sînt: metil-chavicolul, ocimenul, felan-drenul, aldehida p-metoxicinamică.
Uleiul eteric de tarhon se utilizează ca aromă alimentară în industria conservelor, a oţetului, a muştarului şi, în cantităţi mici, în parfumerie. Sin. Tarahon, Tarcon.
10.	Tarif, pl. tarife. 1. Gen.: Sistem de preţuri pentru vînzarea anumitor mărfuri cu caracter de utilităţi generale (energie electromagnetică, căldură, gaze combustibile, apă) sau pentru prestarea oricăror categorii de servicii (transporturi, telecomunicaţii, canalizare, etc.).
Tariful pentru energia electromagnetică conţine preţurile unitare (taxele) pentru livrarea energiei electromagnetice, diferenţiate după categoria consumatorilor şi după forma de tarif aplicată acestora.
Tarifele pentru energia electromagnetică trebuie să fie astfel întocmite încît încasările totale obţinute din vînzarea energiei electromagnetice pe baza ansamblului de tarife aplicate diverselor categorii de consumatori să acopere cheltuielile de producţie (incluziv cele de transport, distribuţie şi livrare la abonaţi a energiei electrice) şi beneficiul planificat.
Tarifele pentru energie electromagnetică folosite curent în practică sînt tarife fără evidenţierea plăţii pentru puterea şi energia reactivă sau tarife cu evidenţierea acestei plăţi.
Tarifele fără evidenţierea plăţii pentru puterea şi energia reactivă sînt următoarele:
Tariful binom, care e un tarif cu două preţuri unitare pentru cele două elemente caracteristice ale consumului de energie electromagnetică: puterea activa cerută şi energia activă consumată. Se deosebesc:
Tarif
121
Tariric, acid ~
Tariful binom cu preţuri unitare pentru putere şi energie independente de ora de consum, care e forma de bază a tarifului binom.
Tariful binom cu taxa unitara variabila după ora de consum are preţuri unitare diferite, fie pentru energia consumată în diverse ore ale zilei, fie atît pentru puterea maximă efectiv absorbită cît şi pentru energia consumată în diverse ore ale zilei. Varianta întîi, cea mai folosită, are şi suport teoretic, deoarece la ora de vîrf sînt puse în funcţiune şi centrale termoelectrice cu ţonsum specific de energie ridicat, iar pierderile în reţelele electrice sînt mai mari în acele ore. Prin varianta a doua se obţine însă un efect stimulativ mai mare pentru reglarea de către abonaţi a curbei de consum.
în aceste tarife, durata unei zile se împarte în două perioade (ore de vîrf şi ore în afara vîrfului) sau în trei perioade (ore de vîrf, ore de plin — sau de zi — şi ore de gol — sau de noapte).
Tariful monom eun tarif cu un singur preţ unitar, corespunzător consumului de energie. Se deosebesc:
Tariful monom cu taxa (preţ unitar) independenta de ora de consum, constituind forma de bază a tarifului monom.
Tariful monom cu taxa dependenta de ora de consum e caracterizat prin împărţirea duratei zile în două perioade (ore de vîrf şi ore în afara vîrfului sau ore de zi şi ore de noapte) sau în trei perioade (ore de vîrf, ore de plin — sau de zi — şi ore de gol — sau de noapte), pentru fiecare perioadă fiind aplicate alte taxe, diferenţiate conform diferenţelor de costuri cari corespund diferenţelor de consum specific de combustibil în centralele electrice funcţionînd în perioadele respective, cum şi diferenţelor de pierderi în reţelele electrice, cari variază cu încărcarea.
Tariful în tranşe e caracterizat prin preţuri unitare de energie degresive, cari se aplică la consumul corespunzător diverselor ^tranşe în cari se descompune consumul total al abonatului. în general, numărul de tranşe e de maximum trei.
Tariful în t r e p t e consistă din preţuri unitare (taxe) de energie diferenţiate degresiv în trepte după volumul consumului total de energie electromagnetică al abonatului, la întregul consum aplicîndu-se taxa corespunzătoare treptei în care se încadrează acest consum, astfel că taxa aplicată reprezintă şi preţul mediu al întregii furnituri. Se folosesc tarife cu 2***6 trepte.
Tarifele cu evidenţierea plăţii pentru puterea şi energia reactivă derivă din tarifele în cari nu se evidenţiază plata pentru puterea şi energia reactivă, prin anumite modificări ale taxelor corespunzătoare.
Tariful pentru căldură conţine preţurile unitare (taxele) pentru livrarea căldurii, diferenţiate după categoria consumatorilor şi după forma de tarif aplicată acestora. Tarifele pentru căldură trebuie să satisfacă aceleaşi condiţiij principale ca şi tarifele pentru energie electromagnetică.
Tarif feroviar: Tarif pentru transportu I de călători şi de mărfuri stabilit în funcţiune de modul cum se efectuează transportul pe căile ferate.
Tariful transportului calatorilor cu trenuri de persoane e calculat pe clasă şi în funcţiune de distanţă, cu reducerea costului pe un kilometru, cu cît distanţa e mai mare şi cu taxare uniformă pe anumite intervale, astfel: de la 1---5 km, 6---10 km şi de la 10---100 km pe intervale de 10 km; de la 100---200 km pe intervale de 20 km; de la 200---500 km pe intervale de 50 km; de la 500---1200 km pe intervale de 100 km şi de la 1300---2000 km pe intervale de 200 km.
Pentru circulaţia cu trenurile accelerate şi rapide se aplică un tarif suplementar de tren accelerat pe clase şi pe două zone: de la 1**‘250 km şi peste 250 km, cu taxe fixe pe zonele respective; de asemenea un tarif suplementar pentru rezervarea locurilor pe clase.
Tariful local de bagaje şi mesagerii fixează taxele de transport pentru 10 kg pe aceleaşi zone de taxare, ca în tariful de călători cu scăderea progresivă cu cît distanţa de transport creşte. Taxele sînt stabilite pentru bagaje şi mesagerii clasificate în două categorii A şi B (specificate în instrucţiunile respective).
Tariful local de mărfuri —■ pentru coletârie şi vagoane complete — e stabilit pentru 100 kg şi pe zone de taxare, cu scădere progresivă, cu cît distanţa e mai mare. Taxarea se face şi pe fel de marfă, după cum mărfurile sînt transportate cu vagoane acoperite, descoperite sau cu vagoane speciale. Tariful de taxare unitar ţine seamă în oarecare măsură de valoarea mărfii şi de eventuale avarii cari se aduc vagoanelor în timpul transportului. Astfel, pentru mărfurile cari produc murdărirea vagonului, cum sînt animalele vii, deşeurile, etc., taxele tarifare sînt majorate.
Tariful local de marfă conţine tabele de taxare pentru toate mărfurile cari se pot transporta, cu instrucţiuni speciale de aplicare.
Tariful internaţional e diferit de cel local şi se aplică cu instrucţiuni speciale.
Tarife speciale: Se aplică pentru serviciile oferite de transportul feroviar. Din această categorie fac parte: tariful suple-mentului de pat, pentru călătoria cu vagonul de dormit; tariful pentru depozitarea bagajelor la casele de bagaje; tariful pentru transportul bagajelor de hamali sau tregheri.
1.	Tarif. 2. Gen.: Tablou cuprinzînd preţuri unitare sau specifice pentru furnituri sau servicii, în special publice, şi condiţiile de aplicare a acestora, stabilite în conformitate cu un tarif în accepţiunea Tarif 1.
Exemplu:
2.	~ de cubaj. Silv.: Tablă de cubaj cu o singură intrare (v. sub Tablă de cubaj), adică tabla care dă volumul arborilor în picioare în funcţiune de o singură variabilă, diametrul de bază. Tarifele de cubaj au două coloane, dintre cari prima cuprinde diametrii de bază ai arborilor (cu gradaţii în centimetri, în unităţi de 2 cm, de 3 cm, etc.), iar în coloana a doua sînt înscrise volumele arborilor în picioare, corespunzătoare diametrilor din prima coloană. Tarifele de cubaj se întocmesc fie pe specii de arbori, fie pentru cazurile singulare ale anumitor păduri, relativ omogene în privinţa conformaţiei arborilor (înălţimea şi coeficientul de formă, corespunzătoare diferiţilor diametri de bază), cînd au o valoare de folosinţă locală. Tarifele cu folosinţă generală dau volumele cu o mai mare aproximaţie, întrucît datele lor reprezintă media unor volume variabile între limite, adeseori foarte distanţate, pentru fiecare diametru de bază. în terminologia mai veche, tarif de cubaj era sinonim cu tabla de cubaj, atît pentru cea cu o singură intrare cît şi pentru cea cu două intrări.
3.	Tariric, acid Chim.: CH3(CH2)10C=C(CH2)4COOH. Acidul 6-octadecinoic. E solid la temperatura ordinară; produsul obţinut din surse naturale are p.t. 50,5°; produsul sintetic (acidul petroselinolic) are p. t. 54°. A fost izolat din grăsimea seminţelor plantei Picramnia Sow. şi a fost obţinut pe cale sintetică (sub numirea de acid petroselinolic) prin acţiunea hidroxidului de potasiu în metanol, asupra acidului 6,7-dibrom-stearic.
Se cunosc următorii isomeri de poziţie ai acidului tariric:
Acidul 9-octadecinoic (acidul stearolic), CH3(CH2)7Cee =C(CH2)7COOH, cu p. t. 48°. Nu se găseşte în natură; a fost obţinut prin acţiunea potasei alcoolice asupra acidului
9.10-dibromstearic	(v. Stearolic, acid —).
Acidul 8-octadecinoic, CH3(CH2)8C=C(CH2)6COOH, cu p.t. 47,5°.
Acidul 10-octadecinoic, (CH3(CH2)6C=C(CH2)8COOH, cu p.t. 47°. Aceşti doi isomeri se obţin din acidul stearolic prin adiţie de acid iodhidric (se formează acizii 9,9-şi, respectiv,
10.10-diiodstearic)	şi tratare cu potasă alcoolică.
Tarla
122
Tarod
Acidul 5-octadecinoic, CH3(CH2)nC=C(CH2)3COOH.
Acidul 7-octadecinoic, CH3(CH2)9C=C(CH2)5COOH.
Aceşti doi isomeri se obţin din acidul tariric în amestec cu acidul 6-octadecinoic (acid tariric), prin adiţie de acid iod-hidric şi tratare ulterioară cu potasă alcoolică.
în acizii graşi din grăsimea de Ongokea Klaineana se găseşte un acid înrudit: acidul 6,7-9,10-octadeceninoic.
1.	Tarla, pl. tarlale. Agr.: Teren agricol, de obicei de formă pătrată sau dreptunghiulară, mărginit de patru drumuri cari se întretaie, făcînd parte din teritoriul unei comune sau al unei gospodării agricole mari. Cîmpurile cari constituie un asolament se numesc tarlale sau sole (v.).
2.	Tarod, pl. tarozi. Ut., Tehn.: Scula pentru filetarea prin aşchiere a găuri lor (înfundate ori pătrunse) cilindrice sau conice, practicate în prealabil în piese, la care mişcarea de lucru e elicoidală (rezultantă din mişcarea de rotaţie şi o mişcare de avans lineară, axială). Tarodul e constituit (v. fig. / o) dintr-o
După felul filetului, se deosebesc tarozi pentru filet metric normal sau fin; tarozi pentru filet în ţoii; tarozi pentru filet gaz; etc.
I. Tipuri de tarozi de mînă. o) tarod obişnuit, cu patru canale d« evacuare a aşchiilor; b) tarod pentru dia-metri mici, cu con de ghidare; c)tarod pentru filet conic; d)tarod pentru caii" brareafiletului filierelor, cu opt canale; 1) miezul tarodului; 2) canal de degajare a aşchiilor; 3) filet; 4) dinte aşchietor; 5) con de ghidare; 6) coadă; L) lungimea tarodului; /) lungimea părţii utile; lx) lungimea conului de atac; /2) lungimea părţii de calibrare; l3) lungimea cozii; /J lungimea antrenorului; x) unghiul conului de atac; 2 x) unghiul la vîrf al conului de atac.
parte de prindere, numita coadă, şi o parte activă, numită corp. Coada e cilindrică şi, la tarozii de mînă, are la extremitate o porţiune de antrenare cu secţiunea pătrată. La c o r p se deosebesc o porţiune tronconică, de atac şi o porţiune de calibrare; tarozii pentru filete cu diametru mic (< 6***8 mm) se construiesc cu vîrf de centrare (v. fig. / b). Pe corp e tăiat un filet (cu dimensiunile corespunzătoare celor ale filetului care trebuie executat) din care se formează muchiile tăietoare prin frezarea unor canale de degajare a aşchiilor (trei, patru sau mai multe), drepte sau elicoidale. Canalele au diferite forme, uzuale fiind canalele cu profil semicircular — cari prezintă dezavantajul că filetul executat se poate deteriora la rotirea tarodului în sens contrar sensului mişcării de lucru — şi canalele cu profil ameliorat pentru înlăturarea acestui dezavantaj (v. fig. II b, c, şi d).
Tarozii se fabrică fie monobloc, din oţel de scule carbon sau aliat, fie — la diametri mari (>16 mm) — cu coada de oţel carbon moale sudată la corpul de oţel de scule.
Elementele constructive importante ale tarodului sînt (v. fig. I aşi II a): unghiul de degajare y al conului de atac; unghiul de degajare y' al părţii de calibrare; unghiul de aşezare a al conului de atac; unghiul de înclinare x şi unghiul la vîrf 2 x, ale conului de atac; unghiul de ascuţire principal (3; unghiul de tăiere principal S; unghiul profilului filetului (unghiul flancurilor) e.
Tarozii se clasifică din mai multe puncte de vedere, cum sînt următoarele:
tl. Elemente constructive ale tarozi lor. ax) vedere dinspre conul de atac; a2) secţiune transversală prin partea de calibrare a unui tarod cu patru canale, detalonat; b, c şi d) secţiuni prin tarozi detalonaţi, cu trei canale cu profil semicircular (t)~90 ), respectiv cu profil circular ameliorat prin planarea feţei de aşezare 75°), respectiv ameliorat prin două racordări circulare (cu y—4-**10°); 1) miezul tarodului; 2) suprafaţă de degajare; 3) suprafaţă de aşezare; 4) muchie aşchietoare; 5) suprafaţa deta-lonată; 6) muchie de aşezare; 7) adîncimea detalonării la conul de atac; a unghi de aşezare; 3 şi 30 unghi de ascuţire principal al conului de atac, respectiv al părţii de calibrare; y şi yO unghiurile de degajare; 8 şi S0 unghiurile de tăiere; e) unghiul flancurilor; i)) unghiul de degajare; R şi Rx) razele racordărilor circulare.
După modul de acţionare, se deosebesc: tarozi de mînă şi tarozi de maşina.
Tarozii de m î n a se execută fie în jocuri de trei tarozi (pentru filete metrice normale şi filete în ţoii) sau de doi tarozi (pentru filete metrice fine şi pentru filete de ţevi), fie ca tarozi unici; ei sînt fie cilindrici, fie conici (v. fig. III).
Tarozii conici dintr-un joc au acelaşi diametru exterior, însă au lungimea conului de atac mai mare la tarodul de degroşare (numărul 1), o lungime intermediară la tarodul mijlociu (numărul 2) şi lungimea cea mai mică la tarodul de finisare (numărul 3). Tarozii cilindrici dintr-un joc au diametrii diferiţi, diametrul tarodului de degroşare fiind mai mic decît al tarodului de finisare.
III. Formele muchiilor tăietoare la jocuri de trei tarozi de mînă conici (o).
respectiv cilindrici (b).
1, 2 şi 3) profilurile tarodului de degroşare (numărul 1), respectiv intermediar (numărul 2), respectiv de finisare (numărul 3).
T a r o z i i d e maşina se execută cu lungimea conului de atac cuprinsă între 20 şi 30 de paşi de filet, fie în jocuri de doi tarozi, fie ca tarozi unici.
După forma profilului, se deosebesc ’.tarozi nedetalonaţi şi tarozi detalonaţi.
După felul piesei de filetat, se deosebesc: tarozi obişnuiţi, pentru filetat găuri în diferite elemente de construcţii; t a r o z i pentru piuliţe, de mînă sau de maşină, ultimii putînd fi cu coadă scurtă, cu coadă lungă dreaptă sau cu coadă lungă cotită: tarozi pentru filiere, cari au toleranţe de execuţie foarte strînse; tarozi de calibrare, pentru filete executate în prealabil prin strunjire sau prin frezare; etc.
Se folosesc şi tarozi de construcţie deosebită, cum sînt tarozii fără canale (v. fig. IV a), la cari dinţii de aşchiere se formează prin trei canale scurte (cu lungime egală cu dublul lungimii conului de atac), frezate astfel încît să dirijeze aşchiile detaşate în direcţia înaintării tarodului, şi cari sînt folosiţi la găuri pătrunse; tarozii tubulari, cu
Tarodare
123
Tartrici, acizi
evacuarea prin interior a aşchiilor (v. fig. IV b}', tarozii cu fi Jetul întrerupt, folosiţi la materiale foarte maleabile, cari au spirele finetului cu întreruperi în zig-zag, pentru a evita înfundarea
IV. Tipuri de tarozi speciali, o) extremitatea unui tarod „fără canale"; Oi) secţiune l-l; ca) secţiune 11-11; b) tarod tubular, cu evacuare interioară a aşchiilor.
cu aşchii şi ruperea taroduiui în urma gripării; tarozii cu dinţi amovibili de oţel special, fixaţi mecanic sau prin sudare pe corpul taroduiui, pentru a evita scoaterea din serviciu la atingerea limitei de uzură; tarozii extensibili, cari — dacă sînt echipaţi cu piepteni de filetat — sînt numiţi capete de filetat la interior (v. sub Filetat, cap de ^).
1.	Tarodare. Mett., Tehn. Sin. Filetare cu tarozi (v. Tarod). V. sub Filetare.
2.	Tarpan, pl.tarpane. Ind. hîrt.: Sin. Cosor (v. Cosor 2), Tîrpan.
3.	Tarsana, pj. tarsanale. Nav.: Meri in de calitate inferioară. (Termen învechit.)
4.	Tartaj, pl. tartaje. Arte gr.: Sin. Scoarţă de carte (v.).
5.	Tartraj, pl. tartraje. Ind. chim.: Operaţia de adăugare de acid tartric în mustul de struguri, înainte de fermentarea mustului, cu scopul de a-i mări aciditatea.
6.	Tartrat, pl. tartraţi. Chim.: Fiecare dintre sărurile şi esterii acidului tartric. Cînd în acidul tartric,
HOOC-CH(OH)-CH(OH)-COOH, sînt înlocuiţi ambii hidrogeni ai celor două grupări carboxilice, cu metale, se obţin tartraţi neutri, iar cînd e înlocuit numai unul dintre hidrogeni, se obţin ta rtraţi acizi. Esterii acidului (-f)-tar-tric se obţin prin reacţia cu alcoolii în exces, cu acid clorhidric şi purificare prin distilare. Dintre tartraţi i acizi se întrebuinţează cel mai mult ta r t r atu l acid de potas i u (v. sub Potasiu), şi anume în vopsitorie şi în imprimarea ţesăturilor, în Farmacie pentru prepararea unor pulberi efervescente, ca purgativ sau în compoziţia unor prafuri de dinţi, la argintarea pe cale umedă, etc. Solubilitatea mică a'tartratului acid de potasiu,
0,6 g la 100 g apă, la 20°, care descreşte încă prin adăugare de alcool, a condus la determinarea calitativă a ionului K+ din soluţii prin precipitare cu ajutorul acidului tartric, sub forma acestei sări. Dintre tartraţii neutri se întrebuinţează mult tartratul neutru de potasiu ca diuretic şi purgativ, tartratul neutru d e s o d i u, ca şi cel de potasiu, tartratul de magneziu, succedaneu al citratului de magneziu, etc.; dintre tartraţii dubli se între-buinţează tartratul de sodiu şi de potasiu (sarea Seignette) la preparea reactivului Fehling şi ca purgativ, etc., tartratul de potasiu şi de amoniu, etc.; dintre cei complecşi, e m e t i c u I (v.) şi tartratul de potasiu şi a n t i m o n i I (v. sub Potasiu) sînt folosiţi în Medicină, cum şi în industrie, ca mordanţi în vopsitorie, la prepararea unor lacuri colorate, etc., borotartratul de potasiu, diuretic şi purgativ, feri tartratul de potasiu, tartrobismutatul de sodiu, tartrobismutatul de sodiu şi de potasiu, tartrobismuta iu I de uraniu ş i d e a m o-n i u (ca antiluetice).
7.	Tartrazinâ. Chim.: Materie colorantă galbenă, pirazo-linică; e foarte rezistentă la lumină. E întrebuinţată la vopsirea lînii şi a mătăsii în galben, şi drept colorant pentru filtrele de lumină, în Fotografie. Există sub următoarele două forme tautomere:
H03S • C6H4 • NH • N=C—CO
xn—c6h4so,h
HOOC—C=h/
forma hidrazinică
ho3s-c6h4— N=N—CH—CO
)n-c6h4.so3h
HOOC—C=N
forma azoică
8.	Tartrici, acizi Chim.: C4H606. Acizi dihidroxi-dicar-boxilici cari au în moleculă patru atomi de carbon, dintre cari doi sînt asimetrici şi au structură identică. Acizii tartrici există în patru modificaţii stereoişomere: doi antipozi optici, acidul (-b)-tartric, dextrogir, şi acidul (—)-tartric, levogir, acidul (±)-tartric, racemic, şi acidul mesotartric, inactiv prin compensaţie intramoleculară. Sin. Acizi dihidroxi-succinici.
Acidul (+)- tartric, dextrogir, se găseşte în cantitate mare în natură (în fructe), liber sau ca sare de potasiu, de calciu sau de magneziu. Se prezintă cristalizat cu două molecule de apă sub formă de prisme monocli-nice, foarte solubile în apă, mai puţin în alcool şi insolubile în eter. Are p. t.170°, iar în stare anhidră, p.t. 205°. Soluţiile sale rotesc planul de polarizaţie spre dreapta, rotaţia specifică variind cu concentraţia soluţiei, şi anume ea scade pînă la zero cînd se măreşte concentraţia soluţiei şi are valori negative la concentraţii mai mari. Această variaţie se datoreşte ionizării acidului şi se observă numai în soluţie apoasă; în acetonă, în care acidul e foarte puţin ionizat, rotaţia e practic independentă de concentraţie. Rotaţia specifică pentru o soluţie de 25% în apă e: [o-]2^ =-f-12°. Acidul (-j-)-tartric se prepară industrial din tartratul acid de potasiu, tirighie (v.), care, fiind greu solubil în alcool diluat, se depune împreună cu drojdia vinului, după încetarea fermentaţiei. Prin încălzire cu acid sulfuric la 100° se descompune într-un amestec de bioxid de carbon, oxid de carbon, acetaldehidă, acetonă, acid acetic, acid formic, acid piruvic, etc. Prin fierbere cu soluţii diluate de acid mineral sau hidroxid de sodiu trece în acid (±)-tartric, racemic şi în acid mesotartric. Acidul (-f)-tartric reduce soluţia amoniacală de argint formînd o oglindă; prin distilare uscată se obţine acid piruvic. E folosit în industria alimentară, la fabricarea bomboanelor, a limona-delor, etc. şi în Medicină (v. Tartrat).
Acidul (—)-tartric, levogir, se prepară din acidul (db)-tar-tric, racemic, prin scindare cu ajutorul metodelor generale, de exemplu: din soluţia suprasaturată de (±)-tartrat de sodiu şi amoniu, se depun fie cristalele formei (+), fie cele ale formei (—), după cum se însămînţează unul dintre antipozi; din soluţia apoasă a (±)-tartra-tului de sodiu şi amoniu, la temperaturi mai mari decît 28°, se depun cristalele combinaţiei racemice cu o moleculă de apă, sub această temperatură se formează însă cristale individuale ale celor doi antipozi, cu patru molecule de apă, cari pot fi separate. Din acestea se obţin acizii respectivi. Acidul (—)-tartric are proprietăţi fizice identice cu ale acidului tartric dextrogir, deosebindu-se prin rotaţia specifică, de semn contrar, [a]^=—12°.
COOH
I
HO—C—H
H—C—OH
I
COOH
acid (—)-tartric (levogir)
COOH
I
H—C—OH I
HO—C—H I
COOH
acid (-f)-tartric (dextrogir)
Tartronic, acid ~
124
Tasarea rambleurilor
Acidul (zt:)-tartric, racemic,se găseşte în mică proporţie pe lîngă acidul (+)-tartric, în drojdia de vin, în fructele verzi. Se prezintă sub formă de cristale, cu o moleculă de apă; are p. t. 206°. Acidul racemic e un amestec echimolecular al celor doi antipozi optici, acizii tartrici dextrogir şi levogir; e optic inactiv, deoarece acţiunea celor doi antipozi asupra luminii polarizate se compensează. Se obţine prin încălzirea acidului (-f)-tartric la 175°, cu apă. A fost obţinut prin sinteze, de exemplu prin saponificarea cianhidrinei glioxalului, cînd se obţine împreună cu acidul mesotartric:
0=CH—CH-O NC.CHOH.CHOH.CN ->
-> hooc.choh.choh.cooh.
De asemenea, se obţine şi prin oxidarea acidului fumărie cu permanganat de potasiu. Acidul (±)-tartric încălzit cu acid clorhidric diluat trece în acid mesotartric.
Acid mesotartric: Stereoisomerul inactiv prin compensaţie intramoleculară. Are p. t. 140°. E mai puţin solubil în apă decît anitpozii optici. Se obţine prin încălzirea acidului (-f)-tartric la 160°. De asemenea se obţine şi prin oxidarea acidului maleic cu permanganat de potasiu.
COOH	COOH
I	I
H—C—OH	HO—C—H
I	I
COOH	COOH
acid mesotartric
Sărurile acizilor tartrici, tartraţii, au numeroase utilizări.
î. Tartronic, acid Chim.: HOCH(COOH)2. Hidroxi-acid dicarboxilic, avînd în moleculă trei atomi de carbon. E uşor solubil în apă, greu solubil în eter; are p.t.158°. Se obţine prin hidroliza acidului brom-malonic, cu oxid de argint:
HOOC-CHBr*COOH -> HOOC-CHOH-COOH.
De asemenea se formează prin acţiunea alcaliilor concentrate asupra acidului dihidroxi-tartric, în urma unei transpoziţii benzilice şi a unei decarboxilări. Prin încălzire la 190°se decarboxilează şi dă acid glicolic sub formă de lactidă (glico-lidă). Sin. Acid hidroxi-malonic.
2.	Tartru. 1. Chim.: Sin. Tartrat acid de potasiu. V. sub Potasiu.
3.	Tartru. 2. Chim,: Sin. Piatră de vin (v.), Tirighie, Tireghie.
4.	Tasare. 1. Tehn.: Micşorarea volumului unui material granular, în strat sau în formă de masă acumulată, urmată uneori de coborîrea nivelului, în urma micşorării volumului golurilor dintre granule, datorită acţiunii greutăţii proprii sau a unei presiuni, eventual accentuată de micşorarea forţelor de legătură dintre granule (de ex.: tasarea pămîntului. tasarea rambleurilor). Prin extensiune, se numeşte tasare orice retragere (chiar şi laterală) a suprafeţei unui material granular sau a unei lucrări din material granular, în urma micşorării volumului dintre granule, din cauzele indicate mai sus. Este util să se sublinieze că prin tasare densitatea materialului creşte pînă la o valoare practic constantă, numită densitate volumetrica, spre deosebire de densitatea iniţială (netasată) care se numeşte densitate în vrac sau în grâmadâ. Prin tasare se modifică şi alte proprietăţi importante ale pulberilor, cum sînt: porozitatea, permeabilitatea, suprafaţa internă, etc. La pulberile active, cum sînt: adsorbanţii, catalizatorii, schimbătorii de ioni, etc., modificarea proprietăţilor respective e însoţită şi de modificarea activităţii capilare.
Factorii principali de cari depinde intensitatea tasării sînt: granulozitatea, presiunea (sau înălţimea stratului de material), umiditatea şi alte impurităţi, timpul de tasare, dimensiunile
recipientului în care e conţinut materialul (raportul dintre înălţime şi secţiune) şi mediul în care se efectuează tasarea (densitatea, permitivitatea, energia superficială). De asemenea, tasarea depinde de forma şi de structura corpului care se ta-sează, diferind de obicei după modul de preparare a materialului granular.
5.	pămîntului. Geot.: Micşorarea volumului golurilor dintre granulele unei mase de pămînt (îndesare) sub acţiunea greutăţii proprii a straturilor de deasupra, a unei construcţii, a unei sarcini exterioare (vibraţii produse de maşini, de cutremure, etc.) sau după îmbibarea cu apă.
în tasarea unui pămînt se deosebesc: o parte ireversibilă şi o parte reversibilă.
Partea ireversibila se menţine şi după înlăturarea cauzei care a produs-o şi se datoreşte redistribuirii spaţiale a particulelor cari constituie pămîntul respectiv, însoţită de reducerea golurilor dintre particule. într-o foarte mică măsură, tasarea ireversibilă poate proveniţi din zdrobirea particulelor în zonele de contact dintre ele, în cadrul procesului de consolidare (v. Consolidare 2), odată cu reducerea golurilor are loc şi expulsarea parţială a apei din pori.
Partea reversibila (elastică), mult mai redusă decît partea ireversibilă, se datoreşte comprimării particulelor, deformării lor elastice sau comprimării aerului sau altor gaze închise în porii pămîntului. Tasarea reversibilă se manifestă în special pentru sarcini foarte mici aplicate pămîntului.
în laborator, tasarea pămîntului se determină prin încercări de compresiune în edometru (v.), iar reprezentarea tasă-rilor se face prin curbe de compresiune-tasare (v.), în cari în abscisă sînt reprezentate presiunile la scară logaritmică, iar în ordonată, tasările specifice (raportate la înălţimea probei) Ia scară normală.
Pe teren, tasările se determină prin încărcări pe placă, în urma cărora se trasează curbe de tasare în timp şi în funcţiune de încărcare.
Tasarea prin înmuiere constituie o proprietate specifică pămînturilor macrojDorice (v.) sensibile la înmuiere, în particular loess-ului (v.). în această privinţă se deosebesc: tasarea specifica (modulul de tasare) prin înmuiere, care se defineşte ca tasarea specifică produsă prin înmuierea loess-ului pentru o anumită valoare a efortului de compresiune, tasarea totala prin înmuiere, obţinută prin înmulţirea tasării specifice cu grosimea totală a stratului sensibil la înmuiere, sau prin sumarea tasărilor prin înmuiere a diferitelor strate, în cazul terenurilor neomogene.
6.	~a rambleurilor. Drum., C. f.: Tasare a prismei de material pămîntos care formează corpul unui rambleu, datorită îndesării materialului din fiecare strat sub acţiunea greutăţii straturilor de deasupra, cum şi a greutăţii vehiculelor cari circulă pe rambleu şi a vibraţiilor produse de acestea (la ram-bleurile de cale ferată sau de drumuri).
Tasarea începe odată cu construcţia rambleului şi încetează adeseori mult timp după executarea acestuia. (Cedările fundaţiei rambleului, cari produc, de asemenea, deformaţii ale rambleului propriu-zis, nu sînt considerate tasări.)
Pentru a se scurta timpul de îndesare naturală a masei rambleului, în vederea împiedicării sau a micşorării la minimum a tasărilor cari se pot produce înainte de darea lui în exploatare, se execută compactarea forţată a masei de material, cu maşini speciale, numite compactoare (v.). Eficienţa mijloacelor de compactare depinde de natura materialului şi de gradul său de umiditate, astfel încît e necesar să se determine în prealabil, în laborator, gradul de compactare maximă a materialului, în funcţiune de umiditate, iar pe şantier trebuie realizată umiditatea optimă (v. şi sub Compactarea pămîntului).
Tasările neprevăzute se datoresc, în general, unei execuţii nesaţis.făcătoare din punctul de vedere al compactării (straturi de material cu umiditate necorespunzătoare, etc.) sau
Tasare, încercare de ~
125
Tasarea construcţiilor
'ntemperiilor din timpul execuţiei rambleului (ploi abundente, îngheţ, scurgerea apei superficiale neasigurată).
Dacă în corpul rambleului poate fi reţinută apa, din cauza suprapunerii unui strat de material permeabil peste un strat puţin permeabil, trebuie luate măsuri speciale de drenare, evi'tîndu-se construcţii de rambleuri din materiale cari au capacitate de drenare variabilă şi cari ar putea reţine apa în corpul rambleului. V. şî Rambleu.
Tasările rambleurilor de cale ferată pot fi corectate uşor prin burarea traverselor, astfel încît circulaţia trenurilor să nu sufere. Tasările rambleurilor şoselelor cu îmbrăcăminte definitivă pot fi remediate numai prin desfacerea completă a îmbrăcămintei, prin completarea fundaţiei şi refacerea îmbrăcămintei.
î. încercare de Bet.: încercare de laborator folosită pentru determinarea consistenţei pastei de beton proaspăt. Se execută concomitent cu încercarea de răspîndire, şi anume după ce se îndepărtează vasul tronconic în care s-a turnat betonul pe masa de răspîndire (v.
Răspîndire, încercare la ~). Tasarea betonului se exprimă prin diferenţa dintre înălţimea vasului tronconic şi înălţimea grămezii de beton rezultate după îndepărtarea vasului (v. fig.).
încercarea de tasare se poate executa şi cu un vas tronconic mai mare (înalt de 30 cm, şi care are diametrul bazei mare de 20 cm şi diametrul bazei mici de 10 cm).
2.	Tasare. 2. Cs.: Coborîrea nivelului planului de rezemare al unei construcţii sau al unui element de construcţie, în urma deformării reazemelor sau în urma tasării (în sensul: Tasare 1) a stratului de fundaţie.
3.	~a construcţiilor. Geot.:	Deplasarea	pe	verticală	a
construcţiilor, ca urmare, în special, a îndesării (tasării) terenului de fundaţie, sub acţiunea sarcinilor transmise de fundaţii.
Afară de aceasta, tasarea construcţiilor, respectiv tasarea fundaţiilor construcţiilor, mai poate fi provocată: de refularea laterală a terenului înconjurător ; de efecte dinamice (ale maşinilor, ale circulaţiei, ale cutremurelor, ale exploziilor); de modificarea regimului hidrologic (prin coborîrea nivelului apelor subterane; la regularizarea rîuri lor, la construcţiile de canale, la desecări, în caz de secetă, etc.; prin ridicarea nivelului acestor ape; la construcţia de baraje sau prin sporirea incidentală a conţinutului de apă în rambleuri, după ploi); de excavaţii (produse prin disolvarea sărurilor din rocile cari constituie terenul de fundaţie, prin ruperi de conducte la instalaţiile de apă şi de canal, prin spălarea nisipurilor curgătoare); de alunecări de teren şi de modificările chimice ale subsolului (descompunerea nămolurilor, a marnelor, etc.).
Tasarea construcţiilor constituie un proces care se desfăşoară în general în timp, în funcţiune de proprietăţile stratelor de pămînt cari constituie terenul de fundaţie. în cazul cînd terenul e omogen, are o stratificaţie regulată sau încărcările sînt uniforme pe suprafeţe întinse (de ex. folosirea unui strat uniform de nisip sub radier), tasările cari se produc sub construcţie sînt uniforme. Cînd stratele geologice de sub construcţie au grosimi şi structuri diferite, cînd sarcinile din construcţie sînt repartizate neuniform (de ex. în cazul unui rambleu cu variaţie mare de înălţime de la piciorul la mijlocul lui, etc.),
cînd fundaţiile sînt de tipuri diferite (de ex. construcţie parţial pe piloţi, parţial pe tălpi sau construcţie cu niveluri diferite ale tălpilor), cînd extremităţile construcţiei, deşi uniform încărcate, cedează din cauza refulării terenului, cînd construcţiile alăturate se influenţează între ele, apar tasări neuniforme sau diferenţiale cari, pentru terenurile cu compresibili-tate mare, pot căpăta valori importante, cari să conducă la înclinarea, degradarea sau chiar la distrugerea construcţiilor.
Prin modul de acţionare asupra terenului, construcţiile pot da şi îndesări laterale ale stratelor; de exemplu culeea unui pod boltit transmite terenului sarcini înclinate.
Tasările probabile ale fundaţiilor construcţiilor trebuie determinate în următoarele cazuri: dacă pămîntul de sub fundaţie e compresibil; dacă există diferenţă de tasare între două corpuri de construcţie alăturate, avînd fundaţii diferite ca formă şi încărcări deosebite ca valoare şi mod de repartiţie; dacă în zona învecinată fundaţiei sînt prevăzute supraîncărcări pe timp îndelungat sau permanent (rambleuri, halde), ca şi pentru construcţiile importante ca dimensiuni şi încărcări, fundate pe pămînturi macroporice. Pentru determinarea tasări lor probabile sînt necesare: diagrama variaţiei sarcinii geologice (v.) sub planul de fundare; diagrama variaţiei tensiunilor principale (eforturilor unitare verticale) la adîncimea la care se calculează tasarea, datorită încărcării uniforme transmise de construcţie pe planul de fundare; curbele de compresiune-tasare (v.) ale pămînturilor compresibile din succesiunea stratelor zonei active (adîncimea pînă la care tensiunile verticale produse de încărcarea transmisă de fundaţie dau o deformaţie sensibilă pentru tasarea totală a fundaţiei); profilul geologic (v.) al zonei active.
Pentru calculul tasărilor probabile, în condiţiile cunoaşterii caracteristicilor mecanice ale stratelor de pămînt, a dimensiunilor şi încărcărilor fundaţiilor, se utilizează în mod obişnuit fie metoda stratelor elementare, fie metoda stratului echivalent.
Metoda stratelor elementare e indicată în special în cazul unor suprafeţe de fundaţii de forme complicate şi al unor pămînturi stratificate.
Calculul se conduce după cum urmează (v. fig.): se împarte profilul geologic al terenului în strate elementare de calcul, a căror grosime nu trebuie să depăşească 1,00 m, ţinînd seamă de planele de separaţie dintre strate de compresibilităţi diferite şi de nivelul apelor subterane; se determină valoarea sarcinii geologice în dreptul centrului fiecărui strat elementar, cu formula:
în care şi h. sînt, respectiv, greutatea volumetrică şi grosimea unui strat curent de calcul; se determină valorile presiunilor transmise de fundaţie în dreptul centrului fiecărui strat elementar de calcul, cu formula:
Pz=*Pn '
în care a e un coeficient de repartiţie (dat în tabele) în funcţiune de raportul ajb al dimensiunilor în plan ale fundaţiei şi de raportul c\b dintre adîncimea c a planului orizontal considerat, considerată de la planul de fundare în jos, şi dimensiunea cea mai mică în plan a fundaţiei b, iar ftn e presiunea efectivă netă a fundaţiei (pentru fundaţiile poligonale regulate sau circulare, valoarea a se ia ca pentru o fundaţie pătrată cu latura a=b=]fA, unde A e aria fundaţiei); de pe curba de compresiune-tasare (v.) a pămîntului respectiv se determină, pentru fiecare strat, valorile^ ale modulului detaşare (tasarea specifică) corespunzător sarcinii geologice respective şi
ale modulului de tasare corespunzător sarcinii geologice adunate cu presiunea transmisă de fundaţie.
Determinarea tasării betonului.
1) planşeta mesei de răspîndire; 2) vas tronconic de tablă (con Abrams); 3) grămadă de beton, după îndepărtarea vasului tronconic.
Tasarea fundaţiilor
126
Taste»4
Tasarea unitară corespunzătoare pres , se calculează prin diferenţa:
e. —e , . —e„ .
Pz £z+Pz £z
iunii
suplementare
Graficul de calcul al une tasări de pămînt. gz) diagrama variaţiei sarcinii geologice; pz) diagrama variaţiei eforturilor unitare verticale; h) adîncimea gropii de fundaţie; A, B, C, D, E) stratele succesive în adîncime; pe) presiunea efectivă pe talpa fundaţiei; /•••/X) stratele elementare pentru calcul;	grosimeastratelor elementare; zx"*zg) adîncimea de la
talpa fundaţiei, ia planul mediu al stratelor elementare; g^) sarcina geblogică la talpa fundaţiei; fc) dimensiunea cea mai mică în plan, a fundaţei; 1) cota superioară a terenului; 2) cota terenului de fundaţie (talpa fundaţiei); 3) nivelul hidrostatic; 4) strat incompresibil (de ex. nisip cu pietriş).
Tasarea unui strat elementar de ordinul i e: si=%ih-'
iar tasarea totală a terenului, în limitele zonei active, e: S^sr
Ca limită a zonei active se consideră adîncimea sub planul de fundare de la care valoarea £ devine egală sau mai mică decît 0,2 gz.
Metoda stratului echivalent consideră că tasarea totală a terenului sub acţiunea încărcărilor transmise de fundaţie e egală cu tasarea unui strat echivalent, avînd grosimea hg şi caracteristicile mecanice medii ale pămîntului respectiv. în acest caz, tasarea se calculează cu expresia:
P-K,
în care a e coeficientul de compresiune (v.) al pămîntului, e e indicele porilor (v.)f iar
he=id‘b
(1-pO2
1 —2{jl '
unde [x e coeficientul de deformaţie laterală (coeficientul lui Poisson) al pămîntului, iar to e un coeficient care depinde de forma geometrică a suprafeţei fundaţiei (raportul laturilor ajb pentru patrulatere) şi de poziţia punctului pentru care se calculează tasarea (co^ într-un colţ al suprafeţei, respectiv la periferia cercului; co0 în centrul suprafeţei; co^ e tasarea medie a tuturor punctelor suprafeţei fundaţiei; <*>const. * în cazul fundaţiilor absolut rigide).
E indicat ca valorile probabile ale tasărilor rezultate din calcul să fie comparate cu cele efective, obţinute prin măsurători directe efectuate atît în timpul execuţiei, cît şi în timpul exploatării construcţiei.
Urmărirea tasărilor construcţiei e obligatorie în cazul terenurilor de fundaţie puternic compresibile (constituite din pamînturi argiloase de consistenţă mică, din mîluri, pămîn-turi macroporice umezite, umpluturi, etc.), cum şi atunci cînd în vecinătatea construcţiei se găsesc construcţii foarte grele sau se exercită sarcini dinamice importante, ori în cazul apariţiei de fisuri sau de alte degradări în corpul construcţiei.
Se recomandă ca măsurările, în timpul execuţiei, să fie făcute la încheierea anumitor etape ale lucrărilor (după turnarea fundaţiilor, după executarea zidăriei la diferite niveluri, etc.), cînd e cunoscută cu precizie valoarea sarcinilor efective, cum şi înainte de darea construcţiei în exploatare. Ulterior, măsurările se fac trimestrial sau mai rar, pînă la stingerea tasărilor. Observaţiile pot fi reîncepute ori de cîte ori există indicaţii că acţionează cauze cari ar putea provoca noi tasări (de ex.: variaţia nivelurilor apelor subterane, execuţia de terasamente înalte în apropiere, baterea de piloţi, vibraţii, etc.).
Determinarea tasărilor se face prin nivel mente de precizie, în cari se folosesc repere fixe, în afara construcţiei, şi repere fixate pe construcţie, cari se deplasează o dată cu aceasta.
Reperele fixe se aşază în puncte neinfluenţate de tasările altor construcţii, de apele subterane, de îngheţ, etc., de unde să se vadă cît mai multe puncte ale construcţiei.
Reperele fixate pe construcţii, marcate în mod cît mai vizibil, se amplasează pe elementele a căror tasare s-a prevăzut să fie urmărită şi consistă din vergele metalice orizontale, cu diametrul de circa 20 mm, fixate în zidărie astfel, încît să nu poată fi deplasate sau degradate.
i* ~a fundaţiilor. Geot. V. sub Tasarea construcţiilor.
а.	~a reazemelor. Rez. mat. V. sub Cedarea reazemelor.
3.	Tasare. 3. Tehn.: Diferenţa dintre nivelurile unui orizont, înainte şi după tasarea în sensul Tasare 1.
4.	Tasare. 4. Cs.; Diferenţa dintre nivelurile unui plan de rezemare, înainte şi după tasarea în sensul Tasare 2.
5.	Tasâ, pl. tase. Foto.: Sin. Cuvetă (v. Cuvetă 1).
б.	Taseu, pl. taseuri. Ut., Mett.: Nicovală mică de tini-chigerie, pentru îndreptat.
7.	Taslan. Ind. text.: Fire texturate (v. Texturare) prin trecerea, în faţa unei duze cu aer puternic comprimat, a firelor polifilamentare de poliamide şi de poliesteri.
Taslanul poliamidic e folosit în ţesături pentru cămăşi ca bătătură, în ţesături destinate confecţiunii de bluze, corsete, feţe de masă şi lenjerie, cum şi pentru îmbrăcăminte de protecţie, filtre şi pîsle necesare industriei hîrtiei.
Prin texturare, firele taslan pierd din sarcina de rupere iniţială şi o parte din alungirea la rupere. Acest defect e însă minor faţă de avantajul că are aspectul şi alte caracteristici asemănătoare cu ale firelor filate din fibre scurte (de ex.: posedă extensibilitatea 2***3%, un tuşeu moale şi proprietăţi termoizolatoare bune).
8.	Tasmanit. Mineral.: Varietate de răşină fosilă din grupul chihlimbarului (v.).
9.	Taster, pl. tastere. Poligr.: Ansamblul mecanic de la maşina de cules monotip, care fixează, în ordinea textului,
Tasterist
127
Tavan
felul şi poziţia literelor pe o bandă de hîrtie, prin perforaturi combinate diferit, realizate cu ajutorul unei claviaturi acţionate de un operator (v. sub Monotip). Sin. Claviatură.
1.	Tasterist, pl. tasterişti. Poligr.: Operatorul care lucrează la tasterul (v.) maşinii de cules monotip (v.), realizînd prima fază a culesului, adică perforarea benzii de hîrtie.
2.	Taur, pl- tauri. ZooL, Zoot.: Masculul apt pentru reproducţie, la taurine.
3.	Taurina. Chim.: H2N—CH2—CH2S03H. Acidul ami-noetan-sulfonic. Se găseşte în fierea de bou, şi a multor vertebrate, legat amidic de acidul colic, sub forma de acid taurocolic (v. Taurocolic, acid ~). Se formează în organism din cisteină, prin oxidarea grupării mercaptanice şi decarboxi-lare. Taurina se găseşte liberă în cantităţi mari în muşchii .unor scoici şi ai unor viermi şi, în cantităţi mult mai mici, în muşchii vertebratelor. E solubilă în apă, e mai puţin solubilă în alcool şi insolubilă în eter . Are p. t. peste 240°, temperatură la care se descompune,
4.	Taurine. Zoo/., Zoot.: Bos. Gen de mamifere făcînd parte din subfamilia bovinelor, familia bovideelor. Acest gen cuprinde două specii domesticite: boul şi zebul. Provine din boul sălbatic, Bos taurus. Sin. Vite cornute mari. V. şî Bovinae.
5.	Taurocolic, acid	biol.:
C23H3903CO. N H • CH2 • CH2S03H.
Amidă rezultată din combinarea taurinei (v.) cu acidul colic, în organismul animal se găseşte sub formă de sare de sodiu, în fierea de bou şi a multor vertebrate. Se formează, probabil în ficat, prin cuplarea acidului colic cu cisteina, cuplare urmată de de-carboxilare şi de oxidarea grupării
—	SH. E un acid cu structurăstero-idă şi, împreună cu alţi acizi biliari combinaţi cu am ide, de exemplu acidul colic cu glicocolul, formează grupul acizilor biliari conjugaţi. Prin hidroliză se desface în acidul biliar pro-priu-zis, în acid colic şi în taurină.
6.	Taurul. Astr.: Constelaţie din emisfera boreală, formată dintr-un mare număr de stele cari, în parte, constituie grupul Hiadelor (în care e cuprinsă steaua Aldebaran, cea mai luminoasă a constelaţiei, de culoare roşie) şi grupul Pleiadelor.
7.	Taurus, bronz Metg.: Grup de bronzuri de staniu, cu adausuri de alte elemente de aliere (Zn, Pb, Ni, P), cu compoziţii cum sînt cele indicate în tablou. Pentru proprietăţi şi întrebuinţări, v.sub Bronz, Bronzurile cu staniu.
Compoziţiile unor bronzuri Taurus, în %
Sn |	Zn	Pb	Alte elemente	j Cu
10-14	_	_	0-0,3 P	86-89,7
2-8	4-6	0-4	—	restul
6	6	5	—	83
10-12	—	5-12	0,3 P; 1 Ni	restuI
s. Tautocronâ, curba Mec.: Curbă cu convexitatea în jos, situată într-un plan vertical, pe care un punct material greu şi alunecînd fără viteză iniţială ajunge în punctul cel mai de jos al ei într-un timp independent depoziţia iniţială a punctului.
în cazul mişcării fără frecare în cîmpul de gravitaţie, curba tautocronă e o cicloidă.
Dintre toate curbele situate în plane verticale şi avînd axa verticală, cicloida e singura curbă tautocronă. Mişcarea punctului pe această cicloida verticală e o mişcare oscilatorie isocronă, armonică.
a.	Tautocronâ, mişcare Mec.: Mişcarea mai multor puncte materiale grele, cari pornesc simultan, fără viteză iniţială,din diferire puncte ale unei cicloide cu vîrful O în jos, situată într-un plan vertical şi avînd tangenta în O orizontală, prin care toate aceste puncte sosesc simultan în O.
Proprietatea mişcării unui punct material pe o curbă verticală, în baza căreia ajunge în punctul cel mai de jos al curbei într-un timp independent de poziţia lui iniţială, se numeşte tautocronism.
10.	Tautocronism. Mec. V. sub Tautocronă, mişcare —.
11.	Tautomer, efect Chim., Chim. fiz. V. sub Electro-meră, deplasare —.
12.	Tautomerie. Chim.: Sin. Isomerie dinamică. V. sub Isomerie.
13.	Tautozonale, feţe Mineral.: Feţe ale unei forme cris-talografice (v.) cari se întretaie după muchii paralele.
14.	Tavan, pl. tavane. 1. Cs.: Element de construcţie neportant, aşezat la partea inferioară a unui planşeu, sub elementul
de rezistenţă, care limitează la partea superioară o încăpere dintr-o clădire, respectiv faţa inferioară (finisată sau nefinisată) a planşeului.
După forma lor, tavanele pot fi plane, boltite, casetate (prin întretăierea grinzilor planşeului, sau prin amenajarea unor casete în scop decorativ în grosimea planşeului sau a bolţii), cu grinzi aparente, etc. Tavanul poate lăsa elementele planşeului aparente (grinzile de lemn sau de beton, laplanşeurile cu grinzi de lemn, respectiv de beton armat; boltişoare, la planşeuri le cu boltişoare de cărămidă, etc.), sau le poate acoperi [de ex. tavanele executate dintr-o tencuială pe scînduri (sau pe şipci) şi trestie, prinse de grinzi, sau pe rabiţ agăţat de planşeu (v. fig. a--- d), ori din plăci prefabricate (de ipsos, materiale plastice, sticlă, etc.) suspendate de elementele de rezistenţă ale planşeului].
La planşeurile cu grinzi de beton armat, grinzile se aşază, uneori, deasupra plăcii, pentru a obţine un tavan plan. La planşeurile executate din plăci mari, prefabricate, acestea din urmă au suprafaţa inferioară (tavanul) gata finisată sau pregătită pentru finisare.
Pentru a permite iluminarea interiorului încăperilor se folosesc, uneori, tavane luminoase, executate din plăci translucide (de sticlă sau de materiale plastice), cari maschează
					
	te		,6		j^ir ^ 1
Tavane.
a, b şi c) la planşeuri cu grinzi de lemn, tencuite pe scînduri şi trestie, respectiv pe şipci şi trestie, respectiv pe rabiţ; d) la planşeuri cu grinzi de beton, tencuite pe rabiţ; 1) scînduri; 2) trestie; 3) şipci; 4) tencuială; 5) rabiţ;
6) fiare pentru susţinerea rabiţului.
Tavan
128
Tăbăcire
fie un luminator, fie corpuri de iluminat aşezate între faţa inferioară a planşeului şi tavan. De asemenea, se folosesc şi tavane încălzitoare, alcătuite fie din panouri radiante, fie din materiale bune conducătoare de căldură, cari permit trecerea căldurii de la corpuri de încălzire aşezate în spatele tavanului.
Din punctul de vedere al execuţiei, tavanele pot face corp comun cu planşeul, sau pot fi suspendate.
Din punctul de vedere al finisajului, se deosebesc tavane obişnuite (cu tencuială şi zugrăveală obişnuită) şi tavane decorative (pictate, cu ornamente aplicate din modelaj, cu profiluri, etc.). Uneori, pentru reducerea înălţimii unei încăperi, pentru realizarea unui strat termoizolant şi fonoizolant, sau în scopuri decorative, se amenajează un tavan independent (tavan fals), suspendat de planşeu prin mijloace potrivite de susţinere.
Datorită poziţiei lor orizontale, grosimii lor foarte mici faţă de celelalte dimensiuni (lungimea, lăţimea), rezemării (încastrării) lor periferice şi materialului din care sînt construite, tavanele se pot fisura (tencuiala), se pot denivela (tencuiala pe rabiţ, scîndurile) şi se pot desprinde (modelajele, tencuielile, scîndurile). De aceea, siguranţa unei bune aderenţe a materialului tavanului la materialul planşeului sau buna prindere de planşeu impun condiţii de calitate pentru material şi execuţie.
1.	Tavan. 2. Mine: Partea superioară a unei excavaţii subterane (galerie, cameră de exploatare, şantier de abataj, etc.).
2.	Tavistockit. Mineral.: Ca3AI2[(OH)3| POJ2. Fosfat bazic de calciu şi aluminiu, natural, care se prezintă sub formă de cristale rombice, grupate în stea, de culoare albă.
3.	Taxaţie forestieră, pl. taxaţii forestiere. Silv.: Disciplină din cadrul ştiinţelor forestiere, care are drept obiect studiul metodelor de măsurare a volumului arborilor, respectiv a arboretelor, şi de determinare a vîrstei şi a creşterii acestora, cum şi a volumului produselor a lemnoase de exploatat sau exploatate, şi a valorii acestora. în această accepţiune, taxaţia cuprinde în întregime dendrometria (v.) şi, parţial, estim^ţia forestieră, limitată la estimarea în bani a parchetelor de exploatat. La estimare se determină, în prealabil, producţia pe sortimente şi pe volume care va rezulta în urma tăierii arborilor din parchet, iar la aceste volume se aplică preţurile tarifare corespunzătoare (ale lemnului în picioare, fasonat la cioată, etc.).
4.	Taxa, pl. taxe. Gen.: Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit, direct sau indirect, sau care se plăteşte unei instituţii în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi acordate.
5.	~ de cheiaj. Nav.: Taxă portuară plătită de navele cari acostează într-un port.
6.	Taximetru, pl. taximetre. Transp.: Automobil (v.) prevăzut de obicei cu un aparat pentru înregistrarea sumei de plată, în raport cu distanţa parcursă, folosit pentru deplasări în oraş sau în afara oraşului. Var. Taxi.
7.	Taxodium. Paleont.: Arbore din clasa Coniferales, familia Taxodieae, foarte răspîndit în timpul Terţiarului în Europa şi în Asia. Azi trăieşte în vegetaţia cunoscută sub numele de Mangrove de pe coastele Mării Mexicului. Frunzele, căzătoare, sînt formate dintr-un rachis cu lungimea de cîţiva centimetri, pe care sînt inserate foliole ac icul are cu o singură nervură mediană.
Specia T. distichum Rich e cunoscută din şisturile disodilice (oligocene) şi din Acvitanianul de la Petroşani, unde a contribuit la formarea cărbunilor de pămînt. Sin. Chiparos-de-mlaştină.
8.	Taxodont. Paleont.: Tip de ţîţînă de lamelibranhlat (v. sub Lameiibranhiate).
9.	Taxodonta. Paleont.: Ordin de lamei ibranhiate omo-miare, cu dentiţie de tip taxodont, la care dinţii, numeroşi, alternînd cu fosete dentare, sînt dispuşi în general perpendicular pe platoul cardinal. Majoritatea sînt forme marine, litorale sau de adîncimi mari, libere, sedentare sau fixate.
După felul cum sînt dispuşi dinţii pe platoul cardinal, s-au separat trei subordine:
Subordinul Ctenodonta, la care dinţii, numeroşi şi asemănători, converg către centrul valvei. Sînt forme primitive, mobile, cu o cochilie sidefoasă, cu ligamentul intern fixat într-o gropiţă ligamentară dispusă sub umbone. Din acest grup fac parte genurile: Nucula (Devonian-Actual), Leda (Silu-rian-Actual), Cardiola (Silurian-Devonian) şi Yoldia (Cretacic-Actual).
Subordinul Actinodonta, cu numeroşi dinţi divergenţi începînd de sub umbone. Cuprinde forme primitive
Tipuri de dentiţie.
o)	taxodont; b) ctenodont; c) actinodont.
reprezentate printr-un număr mic de genuri de vîrstă paleo-zoică, dintre cari unele au dat, prin reducerea numărului şi a lungimii dinţilor, tipul de dentiţie schizodont. Ca genuri mai importante se cunosc: Actinodonta din Silurian şi Anthra-cosia (Carbonicola), caracteristic pentru faciesul lacustru al Carboniferului.
Subordinul Pseudoctenodonta, cu dinţi numeroşi de tip ctenodont, derivat din tipul actinodont. Sînt taxodontele cele mai numeroase, cunoscute din Mesozoic pînă azi, cu maximul de dezvoltare în Terţiar. Majoritatea sînt litorale, libere sau fixate, avînd ligamentul extern fixat pe o arie ligamentară triunghiulară, striată, dispusă sub umbone. După forma platoului cardinal, se deosebesc două grupuri: cu platoul cardinal drept (gen. Arca şi Cucullaea) şi cu platoul cardinal arcuit, reprezentat prin genul Glycymeris (Pectunculus).
io.	Taxonomia asociaţiilor. Geobot.: Sin. Clasificare fito-sociologică (v.), Clasificare fitocenologică.
xi. Taylor, serie Mat. V. Serie Taylor.
12.	Taylor-White, procedeul Metg.: Tratament termic aplicabil anumitor oţeluri rapide, care consistă în următoarele: încălzire la o temperatură apropiată de 1400° (pentru disolvarea cît mai completă a carburilor în austenită), urmată de o călire în două trepte (răcirea într-o baie de săruri pînă la 740---8400, apoi răcirea în baie de ulei pînă la temperatura normală); revenire la temperatura de 400---6600 (în funcţiune de compoziţia oţelului), cu răcire în aer liniştit. Tratamentul dă rezultate bune (răcirea la călire în două trepte reduce tendinţa de deformare, fisurare sau crăpare a oţelurilor rapide răcite intens), dar e greu de condus. V. şî Oţel rapid, sub Oţel 1.
13.	Tâbâcire. 1. Ind. piei.: Proces de transformare a pielii, cu ajutorul tananţilor (v.), într-un produs imputrescibil, stabil din punctul de vedere chimic* şi avînd anumite proprietăţi fizice utile, ca moliciune, supleţe, elasticitate, extensibilitate, rigiditate, duritate, etc.
14.	Tâbâcire. 2. Ind. piei.: Ansamblul operaţiilor de prelucrare a pielii brute, pentru a o transforma în piele tăbăcită. Operaţiile cuprind: operaţii pregătitoare în atelierul de cenu-şărit, tăbăcirea propriu-zisă, şi finisarea pieilor tăbăcite.
Tăbăcirâ	129	Tăbăcire
Operaţiile pregătitoare din atelierul de cenuşărit au scopul să transforme pielea brută în piele „gelatină", constituită, în esenţă, dintr-un ţesut de fibre colagene. Aceste operaţii consistă în îndepărtarea epidermei şi a ţesutului conjunctiv-adipos, subcutan, cum şi a proteinelor nestructurate (globuline, mucine). Totodată, se produce o peptizare a fibrelor colagene, care le măreşte reactivitatea. Aceste modificări influenţează în mare măsură elasticitatea, menţinerea formei (ţinuta), arcuirea, moliciunea şi extensibilitatea produsului final.
în tăbăcirea propriu-zisă, substanţele tanante se combină cu grupările reactive ale colagenului şi elastinei din piele, legînd sau „împîslind" între ele catenele moleculelor proteice, cari consolidează micelele colagenului, pentru a nu mai fi dezorientate prin acţiunea umidităţii şi a căldurii.
Prin tăbăcire, grupările reactive ale colagenului sînt mai mult sau mai puţin blocate şi, prin aceasta, pielea pierde caracterul hidrofil (fibra pielii se umflă foarte puţin în apă, în acizi sau în baze) şi nu mai putrezeşte, cînd e umezită.
Măsura în care aceste modificări s-au efectuat în compoziţia şi în structura pieilor brute reprezintă gradul de tăbăcire, numit curent indice de tăbăcire (v. Tăbăcire, indice de ~).
Din punctul de vedere al naturii tanantului şi al mecanismului de reacţie din cursul tăbăcirii, se deosebesc: tăbăcirea prin condensare, tăbăcirea minerală şi tăbăcirea vegetală.
Tăbăcirea prin condensare cuprinde procedee de tăbăcire la cari substanţa tanantă reacţionează cu substanţa dermică, prin eliminarea unor molecule simple, ca H20, produsul rezultat caracterizîndu-se printr-o mare rezistenţă faţă de baze. în acest grup sînt cuprinse: tăbăcirea cu formaldehidă, tăbăcirea cu untură de peşte, tăbăcirea cu sulfocloruri alifatice, tăbăcirea cu chinonă.
Tâbâcirea cu formaldehidă, utilizată rar, produce piei albe şi rezistente la lumină, cari sînt totuşi lipsite de plinătate. Ea se execută şi ca pretăbăcire la tăbăcirea cu untură de peşte şi la tăbăcirea vegetală şi, uneori, ca pretăbăcire sau ca retăbăcire la tăbăcirea pieilor cu blană.
Tâbâcirea cu unturâ de peşte (tăbăcire chamois) care, fiind un proces de oxidare, se efectuează în încăperi speciale, se bazează pe reacţia acroleinei ţu proteinele din piele, ca şi formaldehida. Reacţia, fiind puternic exotermă, trebuie să nu se producă „arderea" pieilor (transformarea acestora în clei), printr-o ridicare prea mare a temperaturii. Excesul de untură de peşte oxidată se îndepărtează cu soluţii diluate de sodă, prin neutralizarea cărora se obţine degras-ul, întrebuinţat la ungerea pieilor cari au fost tăbăcite prin alte sisteme. Pielea tăbăcită cu untură de peşte e galbenă, are o moliciune caracteristică şi, fiind rezistentă faţă de baze, se poate spăla cu săpun. Se întrebuinţează la confecţionarea îmbrăcămintei, a mănuşilor, ca piei pentru şters şi ca piei pentru filtrarea benzinei.
Tâbâcirea cu sulfocloruri a I i f a t i ce e datorită reacţiei sulfocloruri lor cu grupările bazice ale proteinelor din piele:
O
II
R_N—|H + CI|—S—R
------- II
O
H O
I	II
R—N— S—R-f HCI
II
O
albă, rezistentă la lumină, care poate fi folosită pentru îmbrăcăminte, pentru mănuşi şi în alte scopuri, cînd e necesară o piele moale. Se poate vopsi bine cu coloranţi, fie acizi, fie substantivi sau bazici. Pieile astfel tăbăcite sînt rezistente la baze; ele pot fi spălate cu săpun, ca şi cele tăbăcite cu untură de peşte.
Tâbâcirea cu c h i n o n â se bazează pe reacţia acesteia, în mediu alcalin, cu grupările amino libere ale colagenului. Principala reacţie:
Catenă
N
C=
laterală
N=|H2 + 0| = C
H H
------Catenă
= p±H?|=Niiî^r
Procesul de condensare e condiţionat de eliminarea acidului clorhidric format, de eliminarea apei şi de ridicarea temperaturii. De aceea, tăbăcirea se efectuează după pretăbăcirea cu formaldehidă şi deshidratarea preliminară (zvîntare, centrifugare sau stoarcere) sau prin încălzirea prin frecare în timpul tăbăcirii. Tăbăcirea e terminată cînd soda e consumată Şi cînd pielea nu mai reacţionează alcalin. Se obţine o piele
Chinona se întrebuinţează, uneori, ca agent de pretăbăcire. Deoarece chinona e greu solubilă în apă, se suspenda, înăuntrul butoiului de tăbăcire, mici săculeţe de pînză în cari e introdusă.
Tăbăcirea minerală cuprinde procedeele în cari substanţa dermică reacţionează cu anumite combinaţii anorganice. După natura mecanismului lor de reacţie, se deosebesc: tăbăciri cu polibaze sau cu substanţe tanante cationice; tăbăciri cu poli-acizi sau cu substanţe tanante anionice; tăbăciri cu substanţe tanante moleculare şi cu substanţe pseudotanante.
Tâbâcirea cu polibaze sau cu substanţe tanante cationice cuprinde tăbăciri le cu sărurile unor metale polivalente (fier, crom, aluminiu, zircon, etc.), cari au fost „bazificate“ în prealabil prin adăugare de alcalii, soluţiile acestor săruri avînd totuşi o reacţie acidă.
Tâbâcirea cu săruri de crom trivalent e cea mai rezistentă dintre tăbăciri le folosite astăzi. Tăbăcirea e datorită proprietăţii soluţiilor acestor săruri de a forma complecşi cu moleculele proteinelor dermice. Cromul, afară de cei trei atomi pe cari îi poate lega prin valenţe principale, poate lega alte molecule sau grupări de atomi, prin forţe de valenţă de coordi-naţie. Astfel, clorură cromică poate lega coordinativ şase molecule de apă, numite „rest acvo", cari în soluţie apoasă sînt supuse hidrolizei. Se produce acid clorhidric liber, iar în complex apare gruparea OH, cu caracter de ligand. în practica tăbăcirii cu crom, se numeşte bazificare adăugarea unei baze la soluţia de crom; procedeul se foloseşte atît Ia prepararea zemurilor de crom, în special de alaun de crom, folosite pentru tăbăcire, cît şi în faza finală a tăbăcirii cu crom. Acţiunea tanantă a unei sări bazice de crom depinde de proporţia dintre grupările hidroxo şi resturile acide din compusul de crom; ea e cu atît mai pronunţată, cu cît soluţia de crom e mai puternic bazificată.
în practică, pentru a evita contracţiunea feţei pielii la tăbăcire, pieile gelatină trebuie piclate (v. Piclare) înainte de cromare. Acidularea pielii gelatină asigură o iniţiere a tăbăcirii în condiţii cît se poate de blînde, prin micşorarea afinităţii sării de crom pentru colagen, adică prin reducerea astrin-genţei sale. La piclare se întrebuinţează, ca acizi, acidul clorhidric, acidul sulfuric şi anumiţi acizi organici.
Tăbăcirea cu crom se poate executa în două moduri: sărurile de crom trivalent se pot prepara prin reducerea sărurilor de crom exavalent, într-o operaţie preliminară, şi se pot întrebuinţa apoi pentru tăbăcirea pieilor, în care caz se efectuează tăbăcirea cu crom într-o singură baie (zemurile de crom fiind obţinute prin reducerea bicro-maţilor sau prin bazificarea alaunului de crom), sau pieile pot fi tratate cu săruri de crom exavalent, iar reducerea lor la starea cu trivalenţă se face într-o operaţie ulterioară in situ (bicromatul se reduce în însăşi pielea gelatină), în care caz se efectuează tăbăcirea cu crom în două băi.
După tăbăcire cu săruri de crom se efectuează neutralizarea pieilor cromate cu soluţie de carbonat
9
Tăbăci râ
130
Tăbăcire
de sodiu, apoi se vopsesc în culorile dorite şi se ung cu grăsimi semifluide sau cu emulsii de săpun şi grăsimi.
Prin tăbăcirea cu crom, în principal, a	pieilor	de	oaie,
de cal şi a	şpalturilor de piei de vită, se	obţine	o	piele
relativ uşoară, care se poate finisa bine. Pieile cromate se întrebuinţează, în principal, la fabricarea feţelor de încălţăminte. Prin tăbăcirea cu crom se produc şi piei tehnice, cum sînt pieile pentru curele de transmisiune, cele pentru „curele de bătaie" şi alte piese pentru maşini textile. Se produce şi talpă tăbăcită cu crom. La fabricarea pieilor pentru mănuşi, tăbăcirea cu	crom a fost înlocuită aproape complet	cu	argă-
sirea glace,	numită uneori şi tăbăcire	glace	(v. sub
Argăsire).
Tâbâcirea cu săruri de fier nu e folosită încă pe scară industrială, din cauza lipsei de rezistenţă la depozitare a pieilor tăbăcite prin acest procedeu.
Tâbâcirea cu săruri de aluminiu se face adăugînd la alaunul de potasiu sau la sulfatul de aluminiu, care se întrebuinţează la tăbăcire, o cantitate suficientă de clorură de sodiu, fiindcă sărurile de aluminiu hidrolizează atît de puternic în soluţie apoasă, încît pieile gelatină suferă o umflare acidă în soluţiile lor. în aceste condiţii, fixarea sărurilor de aluminiu de către proteina dermică e foarte redusă, ele putînd fi îndepărtate din piele prin spălare. Rezistenţa legăturii se măreşte printr-o depozitare mai îndelungată a pieilor tăbăcite.
Tâbâcirea cu săruri de zirconiu prezintă oarecare importanţă practică pentru tăbăcirea pieilor albe. Se întrebuinţează sulfat de zirconiu sau sulfat de zirconil (Zr0S04). Temperatura de contracţiune a pielii tăbăcite cu zirconiu e de 94°; pielea e rezistentă la tracţiune, stabilă la lumină şi are un caracter intermediar între pielea tăbăcită vegetal şi cea tăbăcită cu crom.
Tâbâcirea cu p o I i a c i z i sau cu substanţe tanante anionice se face folosind acizii simpli ai molibdenului, wolframului şi vanadiului, cum şi produse mixte ale acestor acizi cu acidul fosforic, acidul boric, arsenic, etc. Principiul de legare al acestor poliacizi consistă în formarea de legături elec-trovalente multiple, cu grupările amino ale colagenului.,
Alături de aceştia prezintă oarecare importanţă, din punctul de vedere practic, acţiunea tanantă a anumitor combinaţii acide ale siliciu Iui şi fosforului, cum sînt acidul sil ic ic şi acidul fosforic.
Tâbâcirea cu substanţe tanante moleculare şi cu substanţe pseudotanante cuprinde tăbăcirile cu substanţe a căror moleculă e inclusă integral în ţesutul dermic şi a căror legare se bazează,.în special, pe efectul forţelor de adsorpţie. Practic, aceste tăbăciri se pot face, de exemplu, cu sulf, dar deoarece s-a constatat că sulful nu are o acţiune tanantă propriu-zisă, pieile respective se tratează cu soluţii apoase acidulate de tiosulfat, din cari sulful precipitat sub formă^coloidală e absorbit în piele şi e legat parţial ireversibil. în practică, tăbăcirea cu sulf se utilizează totdeauna combinată cu un alt procedeu de tăbăcire. Deoarece conferă proprietăţi remarcabile de rezistenţă la tracţiune, se utilizează mult la tăbăcirea pieilor tehnice.
Tăbăcirea vegetală cuprinde procedeele de tăbăcire în cari substanţa dermică reacţionează cu acizi organici cari, în structura moleculei, conţin ca elemente importante mai multe nuclee ciclice de carbon. Dintre compuşii de acest fel fac parte substanţele tanante vegetale şi cele sintetice, a căror legătură cu proteina dermică e foarte puţin rezistentă la baze.
Tâbâcirea cu substanţe tanante vegetale se bazează pe elementul structural caracteristic al acestor substanţe, fenolii, respectiv polifenolii, cari se obţin prin scindarea chimică a substanţelor tanante vegetale şi cari, prin natura lor, au caracter de acizi slabi. Soluţiile tanante au un caracter coloid, conţinînd particule cu dimensiuni diferite, acţiunea tanantă depinzînd în mare măsură de dimensiunile lor. Particulele mai mici pătrund repede în pielea gela-
tină şi au o acţiune tanantă slabă, în timp ce particulele mai mari au o viteză de pătrundere mai mică şi o astringenţă mai mare, tăbăcind repede suprafaţa fibrelor şi a fibrilelor. Se evită blocarea, la începutul tăbăcirii, a pătrunderii particulelor mari ale substanţelor tanante, începînd tăbăcirea cu zemuri vechi, uzate, cari nu mai conţin decît particule mici şi con-tinuînd treptat cu zemuri mai puţin epuizate, mai concentrate şi mai proaspete. Acest principiu se numeşte regula de aur a tăbăcirii şi se aplică în practică folosind un sistem de basine în cari pieile circulă în contracurent cu o zeamă din ce în ce mai concentrată şi mai astringentă, după care ajung în „flote", adică în basine în cari pieile rămîn imobile timp mai îndelungat, în contact cu zemuri foarte concentrate. în sistemele de tăbăcire accelerate, pieile pot fi scoase şi tăbăcite mai departe în butoaie rotative cu zemuri foarte concentrate.
Prin tratare cu sulfit şi cu bisulfit de sodiu, anumite particule greu solubile şi insolubile ale substanţelor tanante pot fi solubilizate. Operaţia se numeşte sulfitareşi se utilizează la prepararea extractului de quebracho şi la extracţia cojilor de molid.
Tăbăcirea vegetală are un rol preponderent la fabricarea pieilor grele. Dintre acestea, cele mai importante sînt pieile pentru talpă. De obicei, tăbăcirea se începe în 8* *-12 basine cu concentraţii crescînde, de la 0,5-*-6°Be, pieile rămî-nînd cîte 24 de ore în fiecare basin. Tăbăcirea e continuată apoi într-o flotă în care pieile rămîn în contact circa 7 zile, cu o zeamă de 6-*-8°Be, după care urmează tăbăcirea la butoi, timp de 2---3 zile, cu zemuri de 6*-*14°Be. După butoi, dacă pieile nu sînt complet pătrunse, ele sînt supuse zencuirii (v.) sau presărării. în zencuri, pieile sînt presărate cu materiale tanante măcinate şi sînt acoperite cu zemuri tanante de extracţie, a căror concentraţie poate fi mărită prin adăugarea de extracte.
în procedeele moderne de tăbăcire a tălpii se utilizează şi o tăbăcire intermediară, cu săruri metalice, de exemplu cu săruri de crom şi de aluminiu, cari au ca efect o accelerare a pătrunderii extractelor tanante şi o îmbunătăţire a proprietăţilor tălpii finite.
: Pieile pentru curele de transmisiune se tăbăcesc în mod asemănător, însă cu precauţiuni mai mari, pentru a proteja fibrele ţesutului dermic şi^a obţine un produs elastic cu o mare rezistenţă la tracţiune. în acest scop, tăbăcirea e mult mai puţin saturată. Spre deosebire de talpă, pieile pentru curele de transmisiune suferă şi o impregnare cu grăsimi.
în grupul pieilor numite blanc sînt cuprinse tipuri de piei tăbăcite vegetal, cari se întrebuinţează la confecţionarea de curele, harnaşamente, echipamente militare, etc.
Prin tăbăcirea vegetală se fabrică şi piei uşoare, cari se întrebuinţează, fie ca piei de feţe, cum sînt tovalurile, fie pentru căptuşeli.
Tăbăcirea cu răşini tanante sintetice se face prin combinaţii bi- şi polifuncţionale, cari pot fi introduse în piele în soluţie sau în dispersiune apoasă, în formă monomoleculară sau cu grad de polimerizare redus, şi apoi sînt transformate în interiorul pielii, eventual cu ajutorul unui catalizator inofensiv, într-o răşină tanantă insolubilă în apă sau care îmbracă numai fibrele di- colagen pe cari le izolează, producînd astfel o tăbăcire veritabilă.
Se deosebesc combinaţii cari se transformă în răşini insolubile prin polimerizare, şi cele cari se transformă în astfel de răşini prin policondensare.
Din primul grup fac parte combinaţiile monomere poli-merizabile ale acidului vinilic sau acrilic, ale stirenului şi altele, cari se introduc în piele şi se transformă in situ în produse de polimerizare insolubile în apă. Tăbăcirile cu răşini prin polimerizare . nu prezintă încă importanţă practică,
Tăbăcire, grad de ^
131
Tăciune
Din al -doilea grup fac parte substanţele cari formează agregatele macromoleculare în piele, prin procese de poiicondensare. De exemplu: formaldehidă şi oxifenoli sau polioxi-fenoli solubili în apă,di-şi poliisocianaţi; combinaţii metilolice foarte reactive, cari se formează prin reacţia formaldehidei cu ureea, cu tioureea, dar în special cu melamina, cum şi cu diciandiamida în soluţie slab alcalină; etc. Un alt grup de substanţe răşinoase tanante sînt produsele de condensare ale dkiandiamidei cu formaldehida.
Recent a fost elaborat un procedeu nou de.tâbâcire răşi-noasâ cu dioidehidâ, la care moleculele mici pătrund în ţesutul fibros dermic, cu care se combină. Răşina care se formează ulterior e legată direct şi cu colagenul dermic. Se admite că glioxalul dialdehidic e legat cu colagenul printr-o singură grupare aldehidică, în timp ce cealaltă grupare aldehidică rămîne liberă pentru condensare, formînd răşina ureică.
între, procedeele noi de tăbăcire cu răşini tanante trebuie menţionată tâbâcirea prin polimerizare şi poiicondensare, care.se face cu substanţe tanante sintetice alifatice. Ea se deosebeşte fundamental de tâbâcirea cu substanţe tanante sintetice aromatice, în.care pieile absorb, sub forma de macro-molecule, numeroase produse de condensare aromatice în stare polimeră şi cu grade d.e dispersiune diferite, cari sînt făcute solubile în apă, prin introducerea unor grupări hidrofile în structură. La tăbăcirea prin poiicondensare, compuşii aIi-fatici reactivi se introduc în pielea gelatină în formă mono-meră, în soluţie sau în dispersiune apoasă, şi apoi se condensează în interiorul ţesutului dermic, formînd produse de condensare cu grad de polimerizare mare şi cu caracter hidrofil. Din punctul de vedere practic, interesează aici tăbăcirile cu combinaţiile metilolice ale bazelor aminice şi tăbăcirile cu diisocianaţi alîfatici, Produsele de poiicondensare formate au caracter polibazic şi sînt în contrast cu substanţele tanante poliacide ale substanţelor tanante vegetale şi ale celor sintetice aromatice, adică se comportă faţă de acestea ca agenţi de precipitare.
Există şi procedee de tâbâcire combinate, în cari acţionează, concomitent sau succesiv asupra aceleiaşi piei, substanţe tanante de naturi diferite. Astfel, prin retăbăcirea pieilor cromate cu substanţe tanante vegetale se măreşte capacitatea de absorpţie pentru grăsimi a acestora, astfel încît se obţin piei cu o impermeabilitate mai mare, pielea udată nu se mai contractă prin uscare, etc. O retăbăcire vegetală a pieilor cromate se utilizează şi pentru pieile de feţe, cari se finisează cu faţă artificială, deoarece astfel se consolidează fibrele şi se evită curgerea feţei. Dificultăţile întîmpinate la retăbăcirea cu substanţe tanante vegetale a pieilor cromate se datoresc reacţiei dintre compuşii de crom din piele şi substanţele, tanante vegetale. Acestea se leagă coordinativ cu cromul, prin dezlocuirea resturilor acvo. Ca urmare, pielea cromată are o afinitate mărită pentru tananţii vegetali, care se manifestă prin formarea unei feţe aspre şi contractate. Pentru a elimina aceste dezavantaje e necesar să se stabilizeze în prealabil complecşii de crom din piele.
Un alt mod de tăbăcire combinată consistă încromarea pieilor, tăbăcite vegetal. în acest scop se execută detanarea superficială a acestora, după care urmează tăbăcirea normală cu cantităţi mai mici de crom, într-o singură baie. Această retăbăcire cu crom se utilizează la fabricarea pieilor pentru îmbrăcăminte, mănuşi şi velur, din piei de oi, tăbăcite vegetal, cum şi pentru retăbăcirea pieilor tăbăcite preliminar cu untură de peşte glace şi cu formaldehidă.
Ca tăbăciri combinate se folosesc şî: tăbăcirea cu alaun-tăbăcirea vegetală; tăbăcirea cu formal d e h i d ă-t ă b ă c i r e a cu crom; tăbăcirea cu formaldeh idă-tăbăc i rea cu alaun; tăbăcirea cu crom-tăbăcirea cu fier; etc.
Finisarea pieilor tăbăcite cuprinde operaţii cari influenţează aspectul lor, caracterul suprafeţei, tuşeul, supleţea şi elasticitatea. Aceste operaţii sînt vopsirea, ungerea, uscarea, ştoluirea, călcarea, întinderea şi altele.
1.	grad de Ind. piei.: Sin. Indice de tăbăcire (v. Tăbăcire, indice de ~).
2.	indice de Ind. piei.: Stare a pielii tăbăcite care exprimă transformarea mai mult sau mai puţin completă a materiei prime putrescibile în produsul tăbăcit imputrescibiI, rezistent la acţiunea fermen-ţilor şi, într-o măsură oarecare, termostabil. Gradul de tăbăcire al pieilor tăbăcite vegetal se evaluează prin proba cu acid acetic: o secţiune transversală din piele, obţinută la microtom, lăsată un timp determinat în soluţie diluată de acid acetic, devine transparentă şi galbenă ca ceara, în zonele interioare cari sînt incompl'et tăbăcite, sau opacă şi de culoare închisă, în zonele bine tăbăcite. Gradul de tăbăcire al pieilor tăbăcite cu crom se evaluează prin proba de fierbere, cu ajutorul căreia se determină pierderea de suprafaţă a unei epruvete de piele supuse, în condiţii determinate, acţiunii apei clocotinde. Proba de fierbere e folosită ca metodă de control pentru stabilirea sfîrşitului tăbăcirii cu crom. Sin. Grad de tăbăcire.
3.	Tăblie, pl. tăblii. 1. Ind. lemn., Cs.: Fiecare dintre panourile de lemn (lemn masiv, placaj, placă de aşchii de lemn, etc.), de metal, marmoră, faianţă, masă plastică, etc., cari acoperă golurile unei piese de mobilier (de ex.: scaun, dulap, paravan, etc.) sau de tîmplărie (de ex.: uşă, oblon, lambriu, etc.) şi cari sînt îmbinate cu cadrul sau cu scheletul acestor piese. Canturile şi feţele aparente ale tăbliilor pot fi simple, profilate sau sculptate.
4.	~ de scâmoşat. Poligr.: Placă de oţel, de alamă, sau, uneori, de zinc, tăiată într-o formă convenabilă pentru a fi ţinută în mînă (v. fig.), care are o scobitură pentru prinderea sforii de legătură a cărţii (bin-dul), sfoara scămoşîndu-se prin frecare cu dosul tăişului cuţitului.
5.	pieptar. Ind. hirt.:	Tăblie	de	scămoşat.
Placă de bronz şi acoperită
cu piele, de legătură între lada de distribuţie şi sita unei maşini de fabricat hîrtie.
6.	~-sitâ. Ind. hîrt.: Placă aşezată sub sita unei maşini de fabricat hîrtie, în dreptul riglelor-stăvilare, destinată să împiedice scurgerea materialului, înainte de a fi întins uniform pe toată lăţimea sitei.
7.	Tăblie. 2. Ut., Metg., Mett.: Partea activă a unui cilindru de-laminor, V. Cilindru de laminor, sub Cilindru 2.
8.	Tăciune, pl. tăciuni. 1.: Rămăşiţă dintr-o bucată de |emn care a ars incomplet.
9.	Tăciune. 2. Bot.: Boală a cerealelor, întîlnită la porumb, grîu, ovăz şi orz, care se datoreşte unor ciuperci parazite din genul Ustilaga, familia Ustilaginaceae (Basidiomycetae). Cele mai răspîndite din această categorie de boli sînt:
Tăciunele zburător al orzului (Ustilago nuda Jens, Kell. şi Sw.) cu clamidospori unicelulari, de culoare brună şi, în general, de formă sferică, cari, duşi de vînt, în timpul înfloririi orzului, ajung pe stigmatul florilor acestuia, unde germinează. M’iceliul ciupercii pătrunde în ovar şi se cuibăreşte, în stare de repaus, lîngă embrion. Boabele infectate, cari nu se deosebesc de cele sănătoase, dau, folosite la semănat, plante bolnave, ale căror spice conţin în loc de boabe o masă neagră de clamidospori. Ciclul evolutiv al ciupercii durează deci doi ani. Plantele atacate de tăciunele zburător al orzului sînt mai mici decît cele sănătoase, au ultima frunză de culoare gălbuie şi înspică mai curînd. Boala provoacă daune importante. Se
9*
Tăiat, aparat de — linii
132
Tăiat, maşină de —
combate prin tratarea seminţei cu apă caldă (51 •••52°) şi prin cultivarea de soiuri rezistente şi de soiuri timpurii, cu fază de înflorire scurtă.
Tăciunele îmbrăcat al orzului (Ustilago hordei Pers., Kell. şi Sw.) cu clamidosporii bruni, de formă sferică, cu suprafaţa neteda; ei sînt puşi în libertate la treieratul spicelor plantelor infectate şi se fixează pe boabele sănătoase. Introduse în sol la semănatul acestor boabe, clamidosporii germinează, mice-liul lor pătrunde în tinerele plante de orz şi infectează spicul, unde în locul boabelor .se formează pungi membranoase cari conţin spori. Ciclul evolutiv al ciupercii se încheie într-un singur an. Solurile afînate şi cu reacţie alcalină favorizează infectarea orzului. Plantele bolnave inspică mai curînd decît cele sănătoase. Dintre diferite forme de orz, orzoaica e cea mai expusă la atacul bolii. Tăciunele îmbrăcat al orzului e mai puţin răspîndit decît cel zburător; el provoacă totuşi daune importante, cari de obicei se ridică la 10***15% din producţia totală.
Boala se combate prin tratarea seminţei cu sulfat de cupru
1	%, formali na 40% în concentraţia de 0,3% sau cu fungicide organo-mercurice; se recomandă, de asemenea, semănatul timpuriu, cultivarea de soiuri rezistente, asolamente cari împiedică acumularea în sol a sporilor ciupercii.
> Tăciunele zburător al griului (Ustilago tritici Pers. Jens.), care provoacă o infecţie florală. Ciclul evolutiv al ciupercii, simptomele bolii şi măsurile de combatere sînt aceleaşi ca la tăciunele zburător al orzului. Daunele provocate culturilor de grîu variază, în general, între 1 şi 5% din totalul productiv.
Tăciunele secarei (Urocystis occulta Wallr. Liro) apare nu numai pe spice, ci şi pe tulpină şi pe frunze. Provoacă pierderi fără importanţă. Se combate prin tratarea seminţei cu substanţe fungicide şi cultivarea~de soiuri rezistente.
Tăciunele zburător al ovăzului (Ustilago avenae Pers. Jens.), care provoacă o infecţie paleală, clamidosporii ciupercii fiind duşi de vînt pe panicule, unde pătrund între glume şi palee sau între palee şi boabe. Ciclul evolutiv al acestui tăciune are loc în doi ani. Plantele atacate sînt mai slab dezvoltate decît cele sănătoase, iar paniculul lor conţine, în locul boabelor, clamidospori cari formează o masă neagră, pulverulentă. Boala poate produce daune importante, şi se combate prin dezinfectarea seminţei cu formalină, prin cultivarea de soiuri rezistente şi prin distrugerea înainte de înspicare a plantelor atacate.
Tăciunele comun sau băşicat al porumbului (Ustilago maydis D. C. Tul.), care atacă fie baza tulpinilor prin clamidosporii cari iernează pe sol, fie celelalte organe ale plantei, prin clamidospori răspîndiţi de vînt. Pe organele atacate se formează pungi, acoperite cu o pieliţă albicioasă lucioasă, al căror diametru poate atinge 15---20 cm. Pungile conţin o masă neagră, umedă, care se usucă şi devine pulverulentă; această masă e formată din clamidospori. Daunele provocate de acest tăciune se ridică, în general, la 2***5% din producţia totală; ele pot fi mult mai mari în cazul cînd sînt atacate inflorescenţele femele. Seceta favorizează răspîndirea bolii. Combaterea se face prin arderea pungilor cu clamidospori, folosirea de soiuri rezistente, arătură adîncă de toamnă, asolamente raţionale, aplicare de gunoi de grajd bine fermentat, care nu conţine spori.
Alte specii de tăciune sînt: tăciunele îmbrăcat al ovăzului (Ustilago levis Kell. şi Sw., Magn.), tăciunele zburător al meiului (Sphacelotheca panicii miliacei Pers. Bub.), tăciunele pră-fos al porumbului (Sovrosporium holci sorghi Riv., Moesz), tăciunele paiului de grîu (Uroc/stis tritici).
Micei iul acestor ciuperci, format dintr-o masă de filamente, se localizează pe tulpini, în spice şi în ştiuleţii de porumb, unde produce umflături mari, uneori diforme. Cînd sporii s-au maturizat, epiderma organului atacat se rupe. Sporii, de formă sferică, cu suprafaţa aspră şi de culoare brună închisă,
se răspîndesc. După germinare dau naştere unui promyceliu-basidis, care se divide transversal, formînd sporidiile laterale (basidiosporii) cari, la rîndul lor, germinează, dînd naştere unui filament care pătrunde în plantule. Sporii sînt rezistenţi, avînd calitatea germinativă mai mulţi ani; sînt distruşi de o soluţie de sulfat de cupru. Din această cauză, seminţele se lasă preventiv cîteva ore într-o astfel de soluţie, înainte de a fj semănate, pentru a se distruge toţi sporii ciupercilor parazite.
i.	Tâiat, aparat de ~ linii. Poligr.: Aparat cu ajutorul căruia rînduri le, liniile, regleţii şi, în general, orice fel de material turnat din aliaj de litere e ajustat la dimensiunile exacte cerute de împlinirea formei de tipar.
Aparatul (v. fig. /) e constituit dintr-un fundament 1, pe care e fixat motorul electric 4, la capătul axului căruia e
	L/ 	rv_	
		
		❖
		
/. Aparat de tăiat linii, o) văzut de sus; b) în secţiune; 1) postament. 2) capac demontabi!; 3) între-ruptor pentru motor; 4) electromotor; 5) ferestrău circular; 6) fundament mobil; 7) scară gradată; 8) vinclu ;
9) pîrghie de oprire.
c * d
II. Schema de funcţionare a dispozitivului de tăiere a liniilor sub diverse unghiuri. o, b şi c, d) sub unghi de 90°, respectiv de 45°.
montat ferestrăul circular 5. Pentru înaintarea liniilor sau a rînduri lor cari urmează să fie prelucrate, pe postament mai e montat şi un fundament mobil 6, care se deplasează pe o con-traşină. Formatul rîndurilor sau al liniilor, unghiul de tăiere şi sprijinirea rîndurilor în momentul tăierii se reglează cu ajutorul unui segment echipat cu o scară gradată 7 şi un şurub de deplasare, cum şi cu vinciul 8.
In fig. II se poate urmări modul de funcţionare a dispozitivului pentru tăierea sub unghi de 90°, sau sub unghi de 45°.
2.	Tâiat, dispozitiv de ~ fotografii. Foto.: Ghilotină mică de mînă (v. fig.), similară
unui papşer (v.), pentru tăiat pozitivele fotografice. Uneori cuţitul dispozitivului e zimţat cu diferite modele, cari fac ca marginea tăiată a fotografiei să nu fie dreaptă.
3.	Tăiat, maşină de Potigr.: Foarfece folosit în legătorie, la tăierea materialului de imprimat (hîrtie, carton, mucava), la tăierea cărţilor de legat, pentru rotunjirea imprimatelor finisate, etc. Sin. Foarfece-ghilotină pentru hîrtie, Foarfece pentru carton şi mucava (v. sub Foarfece 1).
Dispozitive de tăiat fotografii. a, b) cu deplasarea hîrtiei; c) cu deplasarea cuţitului.
Tăiat, maşină de ~ dinţi
133
Tăiere
1.	Tăiat, maşina de ~ dinţi. Mett., Tehn. V. Maşină pentru formarea danturii roţilor dinţate, sub Roată dinţată.
2.	Taiere. 1. Rez. mat.: Sin. Forfecare (v.).
3.	Taiere. 2. Tehn.: Operaţie cu efect asemănător tăierii cu unelte cu tăişuri, care se obţine prin z g î r i e r e (de ex. tăierea sticlei cu diamantul) ori prin procedee te/ m i ce, c h i m 1 c e, electrice sau combinate. între ultimele se deosebesc următoarele procedee principale:
Tăiere prin ardere:	Tăiere aplicată la unele
materiale amorfe în stare solidă (combustibile şi fără punct de-topire), care se realizează arztnd local materialul, prin încălzire (de ex. tăierea unei sfori cu o flacără).
Tăiere anodomecanică: Tăiere care se realizează detaşînd particule foarte mici de material, prin electroliza combinată cu o acţiune mecanică, între obiectul de tăiat şi anodul rotativ al instalaţiei. V. sub Prelucrarea anodomecanică (sub Electroprelucrare).
Tăiere prin scînteiere: Tăiere care se realizează detaşînd particule foarte mici de material, prin descărcări electrice între obiectul de tăiat şi anodul rotativ al instalaţiei. V. sub Electroerodare (sub Electroprelucrare).
Tăiere cu g az: Operaţie de tăiere a unei piese metalice, eventual operaţia de debavurare, de scobire, găurire, etc., prin încălzire cu flacăra de gaz pînă la temperatura de aprindere a metalului de tăiat şi prin arderea acestuia cu ajutorul unei vine de oxigen, incluziv îndepărtarea oxizi lor rezultaţi din ardere. E un procedeu industrial utilizat mult în construcţia de maşini, de ferme metalice, de rezervoare, etc., datorită randamentului mare, economiei şi calităţii superioare a tăieturii.
Tăierea cu gaz şi cu vînă de oxigen, numită şi taiere oxigaz, se bazează pe proprietatea metalelor şi a aliajelor de a arde în oxigen. Căldura dezvoltată la arderea metalului încălzeşte straturile imediat inferioare, cari de asemenea se aprind şi ard. La tăierea cu gaz, condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească metalul sînt: temperatura de aprindere să fie inferioară temperaturii de topire (de ex. oţelurile cu un conţinut în carbon pînă la 0,6% satisfac această condiţie, dar cuprul şi aluminiul nu satisfac această condiţie); temperatura de topire a oxizi lor* trebuie să fie inferioară temperaturii de topire a metalului, pentru ca oxizii să poată fi uşor îndepărtaţi (de ex. oţelul cu conţinut mic în carbon satisface această condiţie); căldura dezvoltată la arderea metalelor trebuie să fie cît mai mare, pentru ca straturile de metal să se încălzească repede pînă la temperatura de aprindere în oxigen (de ex. fierul şi manganul satisfac această condiţie; cromul şi nichelul reclamă folosirea unor surse de căldură puternice); conductivitatea termică a metalului trebuie să fie cît mai mică, pentru ca locul de tăiere să nu se răcească prea repede; metalele trebuie să nu conţină elemente de adaus sau defecte (sufluri, crăpături, pori, etc.), cari înrăutăţesc tăierea.
Tăierea oxigaz se numeşte oxiacetilenicâ, oxihidricâ, oxi-benzenicâ, etc. (v. Sudare cu gaz), după natura gazului combustibil folosit, care poate fi acetilenă, hidrogen, respectiv vapori de benzen, etc. Operaţia de tăiere cuprinde următoarea succesiune de faze: încălzirea cu flacără a locului de începere a tăierii, pînă la temperatura de ardere în oxigen pur; aprinderea şi arderea metalului în vînă de oxigen; topirea zgurii formate şi îndepărtarea ei; încălzirea succesivă a straturilor învecinate, prin căldura dezvoltată la ardere. Deşi căldura dezvoltată e mai mare decît cea primită de la flacăra de încălzire (căldura reacţiei de ardere e de peste cinci ori mai mare decît căldura flăcării de încălzire), nu se poate renunţa la încălzire, deoarece vîna rece de oxigen răceşte locul de tăiat, iar pierderile prin căldură şi radiaţie sînt mari; pentru calculul căldurii de reacţie la arderea metalului, trebuie cunoscută compoziţia chimică a zgurii (de ex., la tăierea otelului moale, zgura conţine 10-20% Fe, 30-45% FeO, 4Q-60% Fe304).
Flacăra de încălzire, care asigură continuitatea procesului de tăiere, e analogă flăcării de sudare (v. Flacără de sudură), din punctul de vedere al structurii, al proprietăţilor chimice şi al temperaturii, caracteristicile ei mai importante fiind temperatura, randamentul pirometric şi puterea flăcării. E necesar ca flacăra de încălzire să fie reducătoare sau puţin oxidantă, pentru a evita carburarea marginilor obiectului de tăiat, iar temperatura ei nu trebuie să fie prea înaltă, pentru a nu provoca topirea marginilor superioare; cele mai bune rezultate se obţin cu hidrogen, amestec de propan-butan, vapori de benzină sau petrol. Durata de încălzire variază cu grosimea metalului de tăiat, şi anume, pentru fiecare milimetru grosime e de 1 s (la grosimi pînă la 6 mm)—1/4 s (la grosimi pînă la 100 mm).
Efectul de tăiere, prin arderea metalului, depinde de pre-= siunea (respectiv de viteza de ieşire a oxigenului din ajutaj) şi de puritatea oxigenului, cum şi de viteza de deplasare a suflaiului (viteza de tăiere). — Presiunea oxigenului, care asigură o viteză de ieşire corespunzătoare, variază de la circa
3	at (pentru grosimea de 10 mm) pînă la circa 10 at (pentru grosimea de 150 mm); presiunea nu trebuie să depăşească o anumită limită, deoarece, prin detentă, oxigenul răceşte metalul şi randamentul pirometric scade. — Puritatea oxigenului influenţează atît calitatea tăieturii, cît şi consumul de oxigen şi viteza de tăiere, care creşte cu 100%, respectiv descreşte cu peste 25%, cînd puritatea descreşte de la 99% la 97,5%. -— Viteza maxima de taiere e determinată, în special, de viteza de oxidare, adică de difuziunea chimică a oxigenului prin stratul de zgură, cu care acesta intră în reacţie.
Deşi vîna de oxigen e dirijată normal pe suprafaţa de tăiere, tăierea în secţiune se face după o curbă în semi S, partea inferioară rămînînd în urma părţii superioare, datorită micşorării concentraţiei de oxigen, îmbogăţirii cu gaze şi cu zgură, şi micşorării forţei tangenţiale a suflului. în zona terminală, inferioară, oxigenul e mai puţin activ din punctul de vedere chimic, iar în tăietură se acumulează o cantitate mare de zgură, care conţine multă căldură, astfel că devine predominantă topirea datorită căldurii, metalul fiind antrenat de zgurile oxidante. Astfel rezultă o delimitare calitativă a tăieturii, care se observă în secţiune prin urmele curbate, în semi S, ale drumului oxigenului.
Tăierea cu gaz influenţează structura (textura şi compoziţia chimică) şi proprietăţile mecanice ale metalului tăiat. Duritatea şi rezistenţa metalului cresc, în special datorită creşterii conţinutului în carbon (care provine din flacără). Adîncimea zonei influenţate variază între 0,5 şi 3 mm (uneori chiar mai mult), fiind totuşr inferioară tăieturii executate mecanic (de ex. la presă sau la foarfecă). La reglare şi conducere corectă a procesului de tăiere, prelucrarea mecanică ulterioară a marginilor nu e necesară.
Tăierea se execută cu ajutorul suflaiurilor de taiere (v. sub Suflai 1 ), cari au un canal pentru amestecul combusti-bil-gaz (amestec de încălzire) şi un canal pentru oxigen (gaz de tăiere), aceste canale putînd fi concentrice (la cele mai multe suflaiuri, deşi produc tăieturi late şi eventuala topire a marginilor tăieturii) sau juxtapuse.— Aparatele de tăiere cu gaz sînt manuale sau mecanizate (se numesc şi maşini de tăiat). Aparatele mecan izate pot f i: semiautomate, la cari deplasarea suflaiului e mecanizată (cu ajutorul unui mic motor electric) şi dirijarea suflaiului (mişcarea de înaintare) se face manual sau după şablon; automate, la. cari deplasarea şi dirijarea suflaiului sînt mecanizate. Aparatele automate pot fi de tip uşor, cari sînt transportabile şi se folosesc pentru tăierea pieselor cu dimensiuni mai mici, sau de tip greu, cari sînt instalaţii stabile şi se folosesc la tăierea pieselor mari şi grele.
Se deosebesc: tăiere de separare, care poate fi tăiere brută sau de precizie, (rectilinie, după conture complexe, sau oblică— de teşi re); tăiere de scobi re; tăiere de şăurirg,
Tăiere
134
Tăiere
S	c o b i r e a o x i g a z, adică tâierea de scobi re, serveşte, în special la semifabricate (lingouri, ţagle, etc.). pentru îndepărtarea defectelor rezultate în prelucrări anterioare, prin practicarea de scobituri (şanţuri). Faţă de metodele obişnuite de curăţire cu ciocanul pneumatic sau cu unelte abrazive, prin această tăiere se obţin productivităţi mult mai mari (de 2***3 ori mai mari) şi economii importante, mai ales cînd se întrebuinţează gazul de cocs, disponibil în uzinele siderurgice. Ajutajele suflaiurilor folosite pentru scobire au ori-ficii lărgite (evazate). — La suflaiurile pentru scobirea pieselor groase, pentru scurtarea timpului de aprindere se folosesc vergele de sîrmă de oţel moale (cu diametrul de 4***5 mm), dispuse în flacără astfel, încît picătura de metal topit din sîrmă să formeze punctul iniţial de incandescenţă, după care se dă drumul oxigenului de tăiere. — Pentru înlăturarea tendinţei de fisurare a oţelurilor aliate şi a oţelurilor carbon, semifabricatele sînt încălzite la temperaturi de 200***450°.
La tăierea oţelurilor cu conţinut mic în carbon, viteza de deplasare a suflaiurilor e de 2***8 m/min, lărgimea şanţului e de 10***15 mm, iar presiunea oxigenului trebuie să fie de cel mult 6 at. La tăierea oţelurilor cu conţinut mare în crom şi în crdm-n i.chel, viteza de deplasare a suflaiului e mai mică, iar pentru mărirea acesteia se întrebuinţează fon-danţi al căror conţinut principal e pulberea de fier; pentru oţelul inoxidabil, fondantul conţine pulbere de aluminiu şi magneziu, care dezvoltă o mare cantitate de căldură.
G o u r i r e a o x i g o z, adică tâierea de gâurire, se foloseşte, în general, pentru executarea găurilor cu diametru relativ mare, mai ales la piese groase. Se execută cu suflaiuri specifice, la cari axa becului e în prelungire sau e coaxială cu axa mînerului. Pentru piese cu grosimi mari (de 300*** 600 mm), tăierea se execută cu o ţeavă-Iancie (cu lungimea de circa 1000 mm), prin a cărei cavitate trece oxigenul, după ce locul de găurite încălzit în prealabil; ţeava-lancie se introduce treptat în interiorul găurii arse, oxigenul ajungînd, de asemenea treptat, în contact cu straturile de fund ale găurii'. E recomandabil ca lancia să fie dispusăsub piesă, pentru ca zgura formată să se poată scurge.
Exempledetăieri cugaz:
Tâierea o x i g a z sub a p â, care se real izează cu ajutorul unui „clopot" de protecţie, format din aer, oxigen, sau din produsele de ardere. Pentru învingerea presiunii hidrostatice, presiunea gazelor şi, a aerului de protecţie trebuie să fie mai mare decît aceasta; puterea flăcării trebuie să fie de 5***8 ori mai mare decît la lucrul în aer. După formarea „clopotului" de protecţie, scafandrierul tăietor încălzeşte metalul pînă la apariţia scînteilor, după care procesul decurge în mod obişnuit.
Tâierea o x i ga z în pachet se efectuează în pachete cu grosimea de 25***75 mm, alcătuite din foi de tablă cu grosimea mai mare decît 4 mm.
La tăierea în pachet e necesar ca tablele să fie strînse cu cleme (pentru ca între ele să nu existe jocuri mari) şi să nu conţină impurităţi, rugină, etc.
Presiunea gazelor se ia cu 10***15% mai mare decît cea de la tăierea obişnuită, pentru aceleaşi grosimi. Fig. / reprezintă poziţia flăcării pentru in- /t Tăierea tablelor în pachet, călzirea^marginilor, înainte de înce- ?) table de oţel; 2) clemă de perea tăierii.	strîngere;	3)suflai.
Tăiere cu arcul electric: Tăiere la care metalul e topit cu arcul electric, folosind un electrod' metalic sau de cărbune, tăietura formîndu-se prin scurgerea topiturii sub acţiunea greutăţii. Calitatea inferioară a tăieturii (datorită marginilor neregulate) şi producţia orară mica fac ca acest procedeu şă aibă aplicaţii reştrînse, de
exemplu la tăierea fierului vechi, Ia demontarea construcţiilor metalice vechi sau Ia repararea pieselor turnate de oţel
Tăierea cu arcul electric prezintă avantajul că nu reclamă instalaţii speciale, putînd fi realizată fără oxigen (cu un post de sudură obişnuit), şi că nu sînt necesari lucrători specializaţi. Pentru tăierea cu electrozi metalici se folosesc electrozi cu grosimea de 3,25***4 mm, cu un înveliş gros şi greu fuzibil, astfel încîtsăse formezeîn timpul tăierii o „vizieră" de 4***5 mm. Arcul se menţine în tubul învelişului (viziera formată), încălzirea şi topirea fiind mult mai intense, datorită tensiunii electrice de 35***40 V (faţă de circa 20 V, la sudare); puterea arcului creşte, astfel că topirea poate fi realizată cu intensităţi de curent de 200***300 A, de la un post de sudare obişnuit. Se recomandă ca suprafaţa de topire să fie înclinată Ia circa 75° faţă de orizontală, pentru a permite scurgerea metalului topit. Se pot realiza viteze de 2***5 m/h, la grosimi de 25***10 mm (oţel moale).
Tăierea cu electrozi de cărbune prezintă avantajul că pot fi tăiate şi metalele neferoase. Uneori se practică şi suflarea laterală cu aer comprimat, dar tăieturile sînt neregulate şi late, iar marginile piesei tăiate se carburează. Pentru tăierea cu electrozi de cărbune se folosesc electrozi cu diametrul de 10***12 mm, în curent continuu, cu polaritate directă. Se pot realiza viteze de 20***1 m/h, Ia grosimi de 10 * * * 100 mm.
Tăierea cu arcul electric poate fi realizată şi în apă, cu electrozi de cărbune sau metalici, înmuiaţi într-o masă de cauciuc de 0,2***0,3 mm (pentru impermeabilitate). Rezultate bune se obţin prin trimiterea unei vine de oxigen peste arcul electric (v. Tăiere oxielectrică). Viteza de tăiere e de 5***2 m/h, pentru grosimi de 10---30 mm.
Tăiere oxielectrică:	Tăiere obţinută prin tri-
miterea unei vine de oxigen peste arcul electric (la locul de tăiere), folosind electrozi de oţel tubulari. în contact cu arcul electric, oxigenul se disociază parţial în oxigen atomic, cu efecte mult mai pronunţate decît la tăierea oxiaceti lenică. Amorsarea e imediată, iar viteza de tăiere e de două sau de trei ori mai mare decît la tăierea oxiacetiienică, rezultînd şi o economie de oxigen de circa 40%.
Tăierea oxielectrică are un domeniu larg de utilizare, fiind aplicabilă şi la tăierea oţelurilor inoxidabile, a cuprului, aluminiului, fontei, etc. (metale cari nu pot fi tăiate decît mecanic); se foloseşte, în special în turnătorii, fie la îndepărtarea maselotejor sau a retasurilor, fie la înlăturarea defectelor şi a crăpăturilor.
La metalele cu conductibilitate termică mare (cum e cuprul) sau la aliaje cu puncte de topire înalte (cum sînt oţelurile inoxidabile), amestecul dintre oxidul de fier topit din electrod şi oxizii metalelor supuse tăierii, antrenaţi de suflul de oxigen, fac posibilă tăierea acestor metale. în unele cazuri, mai ales Ia metalele neferoase, în locul oxigenului poate fi întrebuinţat aerul comprimat.
Electrozii pentru tâierea oxielectricâ (v. fig. II) au un canal axial, pentru conducerea oxigenului la locul de tăiere, iar
//. Electrod pentru tăierea oxielectrică.
1) canal axial; 2) ţeavă de oţel; 3) înveliş.
la exterior sînt înveliţi, pentru a favoriza amorsarea şi menţinerea arcului. Dacă electrozii sînt acoperiţi cu un lac protector, ei pot fi întrebuinţaţi şi la tăierea sub apă. — Cleştele port-electrod, cu care se prinde electrodul de tăiere, are un contact pentru conducerea curentului electric şi un locaş prin care trece oxigenul de tăiere. După amorsarea arcului, sudorul tăietor reglează admişiunea oxigenului (de la
Tăierea metalelor
135
Tăierea coloanelor
cleştele port-electrod sau de la masca de sudură echipată cu o valvă), astfel încît pornirea e aproape instantanee. — Schema electrica e identică cu aceea pentru sudura cu arc, completată-cu o butelie de oxigen (cu un tub de cauciuc).
Tăierea oxielectrică prezintă dezavantajul că tăieturile nu sînt atît de precise ca la tăierea oxiacetilenică, iar marginile tăieturilor nu sînt prea curate; una dintre cauze consistă în faptul că nu sînt realizate dispozitive de menţinere constantă a lungimii arcului electric. Procedeul oxielectric se foloseşte la tăierea de separare, la curăţirea semifabricatelor, la tăierea în pachet, la găurire, denituiri, etc.
1.	~a metalelor. Tehn.: Termen folosit pentru divizarea sau pentru desprinderea unei porţiuni dintr-un material metalic prin topire. V. sub Tăiere 2.
2.	Taiere. 3. Tehn.: Divizarea unui solid sau desprinderea unor părţi din acesta, prin aşchiere ori prin deformare plastică, folosind, fie o unealtă cu unu sau cu mai multe tăişuri, fie două unelte cu tăişuri asociate în serviciu. O operaţie analogă se poate efectua şi prin alte procedee, indicate sub Tăiere 2 (v.).
După natura tăierii, se deosebesc: despicarea, adică tăierea în lung parţială sau totală, de la exterior spre interior; retezarea, adică tăierea de capete din bare; exciziunea, adică tăierea în vederea scoaterii unui fragment din interiorul unui material; debitarea, adică tăierea în fragmente de folosit, în mărime determinată.
Tăierea prin aşchierese efectuează cu unelte cu un singur tăiş sau cu tăişuri multiple, cari sînt dispuse alăturat (de ex. la freza frontală), în serie (de ex. la ferestrău, la freza-disc); sau neregulat (de ex. la abrazoare) şi cari desprind aşchii. După felul uneltei de aşchiere folosite, se deosebesc: tăiere prin strunjire, prin frezare, rabotare, ferestruire, etc.
Tăierea prin deformare plastică, numită abreviat tăiere, se efectuează cu o unealtă tăietoare în formă de lamă sau de pană (cu o muchie tăietoare), cu două unelte tăietoare asociate în serviciu, sau cu un fir relativ subţire (de ex. la tăierea săpunului, etc.); tăierea cu două unelte asociate e numită forfecare.
3.	~a coloanelor. Expl. petr.: Operaţia de secţionare a coloanei de burlane (v.) a unei sonde, în plan orizontal, la un nivel la care coloana nu e prinsă în masa de ciment, cu scopul de a elibera tronsonul de coloană de deasupra locului de tăiere, în vederea detu-bării (v.) lui.
Operaţia se execută pe cale mecanică şi, în ultimul timp, cu aparate cu vînă hidraulică abrazivă.
Tăierea coloanei pe cale mecanică se realizează cu ajutorul cuţitului de burlan, introdus în şondă cu ajutorul prăjinilor de foraj sau al ţevilor de extracţie (v. fig. /). Cuţitul se compune dintr-un corp masiv, cu diametrul mai mic decît diametrul interior al burlanelor în cari se introduce, şi din trei lame de cuţit 3, confecţionate din oţel, montate pe un dispozitiv care permite ieşirea lor în mod progresiv, pe măsură ce pătrund în pereţi i burlanului care se taie. Pentru centrarea şi aşezarea cuţitului într-o poziţie stabilă, acesta e echipat cu un centror cu patru lame 1 şi un inel cu patru bacuri 2, cari pot aluneca pe un	Cuţit de taiat co-
plan înclinat, mobil, degajîndu-seastfel şi împă- l°aneleprin interior, nîndu-se pe burlan. Planul înclinat poate fi împins în dispozitivul de tăiere, declanşînd cuţitele 3 dş cătrş un arc spiral 4, care
menţine acest dispozitiv în poziţia iniţială. Introducerea garniturii de lansare se face cu cuţitul închis. După ce a ajuns la punctul de tăiere, garnitura se roteşte cu 2--*3 rotaţii la dreapta, pînă cînd se eliberează bacurile, după care dispozitivul se coboară încet, învîrtindu-se la dreapta cu 15---20 rot/min, pînă cînd se realizează împănarea bacurilor şi cuţitele încep să taie. După terminarea tăierii, garnitura de lansare se trage în sus, arcul împinge dispozitivul cu cuţite în jos, iar acestea intră în locaşul lor, în poziţia iniţială.
Tăierea coloanelor cu aparatul cu vînă hidraulică abrazivă consistă în crearea unei tăieturi circulare în coloana de burlane, cu ajutorul energiei unei vine de lichid (apă, noroi de foraj, ţiţei, etc.), care conţine în stare de suspensie un material abraziv (nisip de cuarţ).
Pentru aceasta se introduce în sondă, cu ajutorul unei garnituri de ţevi de extracţie, un aparat special, cilindric, de oţel, echipat cu duze. Prin pomparea cu presiune mare, a lichidului cu nisip, realizată folosind la suprafaţă utilajul pentru fisurare hidraulică (sau pen-trucimentareasub presiune), se formează la ieşirea din duze vine radiate puternice,la viteze de 150* * *
200 m/s, cari pătrund, prin- abra-ziune, în materialul burlanului;
Rotind aparatul cu ajutorul garniturii de lansare, se creează în coloană şanţul circular. Schema de principiu a operaţiei de tăiere a coloanei cu vînă hidraulică abrazivă e reprezentată în fig. II .
Pentru spălarea nisipului acumulat în sondă şi neantrenat de circulaţie, în timpul operaţiei de tăiere se lansează prin ţevi o bilă, care închide canalul central al aparatului, astfel încît în interiorul acestuia presiunea se transmite pe o bucşă, care prin astupare cu bila e transformată în piston şi e deplasată f în jos, descoperind astfel o serie de orificii prin cari se obţin circulaţia lichidului şi spălarea nisipului din talpă.
în fig. III e reprezentat aparatul cu vînă hidraulică abrazivă, iar în fig. IV, ajutajul (duza) pentru vînă.
Pentru executarea operaţiei de tăiere a coloanei prin vînă hidraulică abrazivă se procedează astfel: se umple sonda cu lichid şi se realizează circulaţia, întregul sistem supunîn-du-se la proba de presiune; se racordează şi se pune în funcţiune agregatul de amestecare a nisipului, iar împingerea amestecului se.dirijează, printr-un jgheab, într-o pîlnie cu; sită; se pompează lichid în ţevile de injecţie, pentru efectuarea probei de presiune (la 200 at) a întregului ansamblu de lucru; se face alimentarea uniformă cu nisip a pîlniei; se începe rotirea garniturii cu o turaţie de 3---5 rot/min, timp de 8—10 min, cît durează injecţia lichidului cu nisip şi tăierea coloanei.; şş
abrazivă.
1) garnitură de ţevi; 2) aparat de fund pentru perforarea cu vînă hidraulică abrazivă; 3) agregat hidraulic de injecţie; 4) dozator de nisip; 5) rezervor cu lichid; 6) ciment; 7) evacuarea lichidului cu nisip.
Tăiere cu ferestrăul
136
Tăiere
evacuează sau se înlocuieşte amestecul de lichid cu nisip, cu lichid curat; se spală sonda de nisip, folosind în acest scop
III.	Aparat de perforare cu vînă hidraulică	IV. Ajutajul (duza) pentru vînă.
abrazivă.	a) vedere generală; b) secţiune;
a) vedere generală; b)secţiune; 0 inel de	1) corpul ajutajului; 2) ajutaj
etanşare şi de reţinere; 2) bucea mobilă.	pentru vîna de nisip; 3) strat de
protecţie contra vinei inverse.
canalele de circulaţie ale aparatului cu vînă, sau mufa de spălare anexată la aparat.
1.	~ cu ferestrăul. Tehn.: Sin. Ferestruire (v.).
2.	~ Ia gater. Ind. lemn.: Sin. Debitarea buştenilor în piese de cherestea. V. sub Debitare.
3.	~ longitudinala. Ind. hîrt.: Operaţie care se execută în partea de finisaj a maşinii de fabricat hîrtie (v.) cu scopul de a refila marginile benzii de hîrtie sau de a tăia banda de hîrtie în două sau în mai
multe benzi mai înguste.
Tăierea longitudinală se execută cu trei tipuri de aparate:
Aparat de taiere longitudinala cu cuţite-talere (farfu- l. Aparat de tăiere longitudinală cu rie) fixe (v. fig. /), care se	cuţite-talere.
foloseşte numai la cartoane
şi mucavale, deoarece nu permite tăietura „foarfece" ceruta de hîrtie. Cuţitele sînt aşezate pe două axuri acţionate pe aceeaşi linie verticală şi se pot deplasa paralel.
Aparat de taiere longitudinala cu cuţit fix şi contracuţit mobil (v. fig. II), care e cel mai indicat pentru tâierea hîrtiilor în general. La acest aparat cuţitu l-taler principal 2 e fixat (se poate deplasa, însă, la-
II Aparat de tăiere longitudinală cu cuţit fix şi contracuţit mobil. a) vedere laterală; b) vedere de sus; c) axul cuţitului teral) pe^ un ax	circu|ar.	^ va|ţuj	hîrtiei; 2) cuţit	principal	circular;
acţionat, iar COn-	placă	de fontă	directoarea hîrtiei; 4) susţinători
tracuţltul 5 e un	cuţitu|uj	rotund;	5) contracuţit	rotund;	axul de
cuţit-disc ixat I-	fjxare a	cuţitelor	tăetoare; 6) axul	de fixare	a cutite-
ber<intre,braţele	lor principaIe.
unei pirghu cu
ajutorul căreia poate fi aşezat în diferite unghiuri şi cu o presiune dorită faţă de cuţitul principal sau poate fi ridicat chiar cu totul.
Aparat de tăiere longitudinală cu un singur cuţit, care se foloseşte numai la tăierea hîrtiilor subţiri (mătase), însă numai în interiorul benzii. Consistă dintr-un singur cuţit-disc, acţionat direct, subţire, avînd pe circumferenţă dinţi foarte mici.
4.	indice de	Ind. hîrt.: Raportul (It) dintre puterea
de tăiere (Pt) (v. Taiere, putere de ~) ?• capacitatea holendru-lui (F) exprimată în litri. Indicele de tăiere caracterizează un holendru (v. Holendru 2) şi serveşte la aprecierea efectului de măcinare (v. Măcinare 2).
5.	linie de	Metg. V. Linie de tăiere, sub Linie
tehnologică.
6.	putere de	Ind. hîrt.: Produsul Pt=CfxCpXLtxT,
în care Ct e numărul cuţitelor tobei, Cp e numărul cuţitelor platinei, Lţ (în dm) e lungimea tobei şi T e numărul de rotaţi i ale tobei pe minut (v. şî Tăiere, indice de ~).
7.	Taiere. 4. Tehn.: Sin. Tăiere prin deformare plastică. V. sub Tăiere 3.
s. Taiere. 5. Tehn.: Operaţia de executare, de regulă prin procedee de aşchiere (frezare, broşare, strun-jire, etc.), a unei adîncituri ori a unei proeminenţe cu formă determinată (de ex. filet), sau a unei familii de astfel de adîncituri sau proeminenţe (de ex. dinţi de pilă, dinţi de roată de angrenaj, dinţi de îmbinare de colţ a scîndurilor), Ia suprafaţa unui obiect. Termenul de tăiere se foloseşte rar şi în cazul aplicării unor procedee de deformare plastică, în special la executarea tăieturii pilelor prin lovire cu dălţi (la pilele obişnuite) ori cu priboaie (la raşpele).
9.	~a dinţilor de roata dinţata. Mett., Tehn.: Sin. Dinţare prin aşchiere. V. Prelucrarea roţilor dinţate, sub Roată dinţată.
10.	~a filetului.1. Mett.: Sin. Filetare prin aşchiere. V. sub Filetare.
11.	~a filetului. 2. Mett.: Sin. Filetare prin strunjire. V. sub Filetare.
12.	~a pilelor. Mett.: Operaţia de executare a tăieturii pilelor (v. Tăietură de pilă). După felul tăieturii, tăierea pilelor se execută prin operaţii de aşchiere (frezare, broşare sau strunjire), ori prin operaţii de deformare plastică efectuate prin lovire cu dălţi (la pilele obişnuite), sau cu priboaie (la raşpele), acţionate manual sau mecanizat. V. şi sub Pilă 1.
13.	Taiere, pl. tăieri. 6. Agr.: Lucrare de formare şi de îngrijire aplicată pomilor, arbuştilor fructiferi şi viţei de vie. în timpul perioadei de vegetaţie se efectuează tăierile în verde (ciupit, copilit, plivit, etc.), iar în timpul repausului vegetal al plantelor se execută tăierile în uscat.
La pomi, tăierile au drept scop modificarea poziţiei relative a ramurilor în coroană şi a mugurilor pe ramuri, cum şi a raportului dintre sistemul radicular şi cel aerian. Prin aceste lucrări chirurgicale de scurtare şi de rărire a ramurilor se urmăreşte dirijarea creşterii în cadrul legilor biologice de creştere şi dezvoltare, cu scopul de a obţine producţii mari de fructe de calitate superioară şi de a uşura aplicarea celorlalte lucrări de îngrijire.
Uneltele cu cari se execută tăierile sînt: cosorul, foarfecele de cultură şi ferestrăul pentru pomi.
Modul de tăiere diferă după vîrstă şi dezvoltarea pomului şi după forma coroanei, şi anume: pentru pomii tineri sînt indicate tăieri lungi, iar pentru cei bătrîni, tăieri mai scurte; ramurile groase, superioare, cu o poziţie aproape verticală, se taie scurt, iar ramurile mai puţin dezvoltate, situate mai jos şi aplecat, se taie mai lung.
După scopul urmărit, se deosebesc mai multe feluri de tăieri, şi anume:
Tâierea sălbaticului sau tâierea la cep, care se aplică în pepiniera de pomi în cîmpul al doilea, adică în
Tăiere
137
Tăiere
cîmpul de formare a altoaielor de un an. Ea consistă în reducerea tulpinii port-altoiului, înainte de pornirea vegetaţiei, la o lungime de 10***20 cm deasupra ochiului altoiului. Prin această operaţie se grăbeşte pornirea altoiului şi se obţine o creştere mai viguroasă.
Proiectarea şi formarea coroanei, cari se aplică în cîmpul al treilea al pepinierei. Ele se execută prin tăieri cari trebuie să asigure intrarea mai timpurie în perioada de rodire, o rezistenţă mare a scheletului, longevitatea pomilor, etc. Se urmăreşte, în general, reducerea taliei pomi lor.
Tăierile de întreţinere cari se aplică pomilor plantaţi în livadă, în continuarea tăierilor de formare executate în pepinieră. Au drept scop să menţină forma coroanei.
Tăierile de rodire sau de fructificare se efectuează pe ramurile de rod, în uscat sau în verde, în vederea prelungirii vieţii acestora.
Tăierile de corecţie, efectuate pentru îndreptarea defectelor coroanei pomiior, cărora nu li s-au aplicat tăieri sau cari au fost tăiaţi greşit.
Tăierile de întinerire sau de regenerare, aplicate pomilor bătrîni şi rupţi de furtuni sau din alte cauze, pentru regenerare şi cari consistă în reducerea volumului coroanei, în răriri şi în subordonări între ramurile de ordinele întîi, al doilea şi al treilea.
Tăierea unei ramuri de la baza ei se numeşte tăiere la inel.
La arbuştii fructiferi, tăierile au ca scop formarea tufei şi, ulterior, menţinerea ei prin suprimarea tulpinilor îmbătrînite şi înlocuirea lor cu tulpini tinere. Tufa trebuie să fie formată astfel, încît să asigure dezvoltarea liberă a tulpinilor şi a ramurilor lăsate şi obţinerea de producţii mari şi regulate. Tăierile se execută toamna sau la începutul primăverii.
Laviţa de vie, tăierile sînt lucrări de conducere a vegetaţiei şi a producţiei, aplicate viţelor plantate în vie. Operaţiile de tăiere au drept scop să dea viţelor o dezvoltare vegetativă puternică şi o formă care să uşureze influenţarea creşterii de către factorii de mediu: căldură, lumină, aer; să stimuleze rodirea şi să asigure obţinerea de producţii mari şi de calitate cît mai bună. Tăierile trebuie să uşureze totodată executarea lucrării solului în vie, a lucrărilor de întreţinere, a aplicării tratamentelor de combatere a bolilor şi a dăunătorilor, a recoltării.
Uneltele folosite la tăierile aplicate viţei de vie sînt: foarfecele mic de vie, foarfecele de buturugă, ferestrăul de vie.
După scopul urmărit, se deosebesc:
Tăierile de formare, cari se fac începînd de la plantare, timp de 2***5 ani, după vigoarea şi tehnica folosită, pînă cînd se ajunge la numărul necesar de coarde, cepi şi braţe. Formele aplicate sînt: forma cu scaun jos cu braţe şi forma cu scaun fără braţe; formele cu cordoane (orizontale, oblice, verticale), cari sînt puţin răspîndite în ţara noastră.
Tăierile de producţie, cari pot fi normale, de compensaţie, de amplificare şi de reducţie. Prin tăierile de producţie normale se urmăreşte dezvoltarea vegetativă viguroasă a viţei şi obţinerea de producţii mari de struguri. Ele se aplică de la 15-**20 de ani, pînă la faza de declin. Tăierile de amplificare se practică pentru ca butucul să poată suporta o sarcină de producţie mai mare decît cea normală. Tăierile de reducţiet se practică în împrejurări excepţionale, cum e, de exemplu seceta, cînd butucul nu poate suporta o sarcină mare, prin reducerea numărului şi lungimea coardelor de rod. Tăierile de compensaţie se aplică în vii degerate şi la viţele cu ochi putreziţi.
Tăierile de regenerare se fac la butuci îmbă-trîniţi, cari dau producţie mică, şi consistă în reducerea com-
pletă sau parţială a coardelor vechi, pentru a forţa ochii dor-minzi să dea lăstari.
După lungimea elementelor de producţie lăsate, se deosebesc, lâ toate felurile de tăieri menţionate, următoarele modal ităţi: t o / e r i scurte, tăieri mixte şi tă i e r i lungi. Din îmbinarea modalităţilor de tăiere şi a modului în care sînt dispuse în spaţiu elementele de producţie rezultă forma de tăiere. Marea varietate a acestora e determinată de deosebirea dintre condiţiile locale. Astfel, la to-ier i le m i x te se deosebesc: tăierea mixtă cu cep de înlocuire, care cuprinde tăierea mixtă simplă, tăierea de Drăgăşani, tăierea mixtă dublă, tăierea mixtă multiplă; tăierea mixtă cu cepi de rezervăf care cuprinde t ă i e r e a de Miniş, tăierea în cerc ardelenesc, tăierea în formă de vas. La tăierile lungi se obişnuiesc următoarele forme: tăierea moldovenească veche, tăierea de Odobeşti, tăierea de Huşi, tăierea de Cotnari.
Tăierile se fac toamna şi primăvara. Toamna se execută tăierile provizorii de uşurare, iar primăvara, tăierile definitive.
în cursul vegetaţiei se mai poate aplica tăierea inelară, care consistă în desprinderea din jurul coardelor sau a lăstarilor a unei porţiuni de scoarţă în formă de inel, cu lăţimea de 3-**4 mm. Prin această operaţie se alimentează cu sevă numai partea coardei sau a lăstarului situată deasupra zonei operate. La soiurile de masă se obţin prin tăierile inelare struguri mai mari şi de calitate mai bună, însă în general influenţa acestor tăieri asupra dezvoltării butucului nu e favorabilă.	*
i.	Taiere. 7. Silv.: Operaţie de doborîre, de regulă cu ajutorul unor unelte tăietoare, a unor arbori, prin care aceştia sînt îndepărtaţi din componenţa unui arboret. Tăierile, cari sînt relativ uniforme sub raport tehnic, se diferenţiază în foarte mare măsură după: felul arboretului; scopul urmărit; împrejurările, modalităţile, amploarea şi timpul în care se efectuează; etc.; tăierile clasificate din aceste puncte de vedere sînt tăieri de ordinul I, iar unele dintre aceste clase cuprind mai multe categorii de tăieri de ordinul II sau tăieri de subordine.
După scopul urmărit prin practicarea tăierilor, se deosebesc: tăieri de exploatare, numite şi tăieri de recoltare, cari se efectuează la sfîrşitul ciclului de producţie, urmărind valorificarea producţiei lemnoase, şi cari, de regulă, sînt concomitent şi tăieri de regenerare, atunci cînd se practică în vederea naşterii arboretului următor; tăieri de punere în lumină, cari se efectuează ca fază intermediară între tăierile de regenerare şi răritură (v.); tăieri de ameliorare, numite şi tăieri de educare sau tăieri de îngrijire, cari se efectuează în cursul dezvoltării arboretului şi urmăresc o cît mai bună conformare a acestuia; tăieri de conversiune, cari urmăresc trecerea pădurii de la un regim la altul (de ex. de la regimul crîngului la cel al crîngului compus sau al codrului); tăieri de transformare, cari urmăresc trecerea pădurii de la un tratament la altul (de ex. de la tratamentul de codru cu tăieri succesive, la codrul grădinărit).
După regimul silvicultura! al pădurii în care se aplică tăierile, se deosebesc: tăieri de c r î n g; tăieri de c r î n g compus, numite şi tăieri în crîng compus; tăieri de codru.
După faza de dezvoltare a arboretului în care se efectuează tăierile, se deosebesc: tăieri finale, cari se efectuează la finele dezvoltării arboretului şi cari sînt tăierile de exploatare, respectiv tăierile de regenerare (v. mai sus); tăieri intermediare, cari sînt tăierile de îngrijire şi cari
Tăiere
138
Tăiere, linie de —
se clasifică în următoarele tăieri de subordine; tăieri de curăţire (v. Curăţire 2), tăieri de râriturâ (v. Răritură), etc.
După felul în care se aleg arborii de tăiat, se deosebesc: tăieri grădinărite, adică tăierea de arbori aleşi individual, din loc în loc; tâ ieri rase, numite şi tăieri la rînd sau tăieri totale, efectuate pe suprafeţele mai mult sau mai puţin întinse şi cari pot fi tăieri pe suprafeţe întinse, tăieri pe suprafeţe mici, tăieri în benzi, tăieri în ochiuri, tăieri în benzi şi în ochiuri, etc.; t a i e r i succesive, cari au caracter intermediar între tăierile grădinărite şi tăierile rase
vitatea muncii şi s-au îmbunătăţit radical condiţiile igienice-sanitare.
La / / n / a tehnologica de tăiere a bovinelor se efectuează următoarele operaţii: asomarea animalelor cu pistolul sau electric; legarea picioarelor dinapoi şi ridicarea animalului pe linia de transport aeriană, înaltă; jugularea deasupra unui jgheab de recoltare a sîngelui; transportul animalului tăiat, pe linie, în dreptul platformelor mobile pentru jupuirea iniţială; jupuirea mecanică, prin smulgerea pielii cu un troliu acţionat mecanic; transportul cu
I. Schema procesului tehnologic de tăiere a bovinelor.
A) asomare; B) ridicarea pe linia aeriană: C) sîngerare; D) jupuirea iniţială a părţii anterioare şi transbordarea şi detaşarea căpăţînii; £) detaşarea picioarelor şi jupuirea iniţială apărţii posterioare; F) jupuirea iniţială pe abdomen şi torace; G) jupuire mecanizată; H) eviscerare ; /) control sanitar-veterinar; j) despicare;
K) toaleta finală; L)cîntărire; 1) agregat pentru pomparea sîngelui.
şi cari pot fi tăieri de însămînţare, tăieri secundare (numite şi tăieri de dezvoltare) şi tăieri definitive.
După localizarea tăierilor în raport cu arboretele pădurii, se deosebesc: tăieri în margine de masiv; tăieri în benzi alterne şi t ă i e r i în benzi succesive; tăieri sub adăpost; tăieri de separare.
După anotimpul în care se efectuează tăierile, se deosebesc: tăieri de iarnă sau tăieri în epoca de linişte vegetativă şi tăieri de vară sau tăieri în epoca de activitate vegetativă.
După intensitate, tăierile pot fi: t ă i e r i forte, numite şi tăieri deschise; tăieri slabe, numite şi tăieri închise; tăieri moderate.
1.	Taiere. 8. Ind. alim.; Sin. Abataj (v.), Sacrificare (v.).
2.	linie de Ind. olim.; Linie tehnologică echipată cu conveiere, la care se efectuează operaţii în mare parte mecanizate, pentru tăierea animalelor şi a păsărilor în abatoarele moderne. Unii Ie de tăiere sînt montate fie în săli separate pe specii, fie în săli comune pentru animale sau pentru păsări.
Prin introducerea liniilor continue de tăiere s-au redus suprafeţele de construcţie a abatoarelor, s-a mărit producti-
conveiere al animalului jupuit în dreptul locului de eviscerare; transportul cu conveier a jumătăţilor sau a sferturilor spre frigorifer, după fasonare, despicare şi controlul sanitar-veterinar (v. fig. /).
La linia de tăiere a porcinelor se efectuează: asomarea cu bioxid de carbon sau electric; ridicarea pe linia de conveier de sîngerare; smulgerea părului; opărirea parţială sau totală; îndepărtarea părului; jupuirea în instalaţia continuă sau pîrlirea pentru porcii cari nu se jupoaie şi curăţirea de scrum; eviscerarea, despicarea; controlul veterinar (v. fig. II).
La linia de tăiere a găinilor se efectuează: suspendarea găinilor de picioare pe un lanţ de transport fără fine; asomarea electrică; sîngerarea; smulgerea penelor din aripi şi din coadă; opărirea în instalaţii .cu reglarea automată a temperaturii apei; îndepărtarea penelor cu ajutorul unor maşini specializate pe regiuni corporale; semieviscerarea prin vacuumizare; pîrlirea, spălarea şi zvîntarea; refrigerarea, sortarea şi ambalarea păsărilor întregi sau tranşate.
La linia de tăiere a gîşte I or şi a raţelor se efectuează: suspendarea pe lanţul de transport, fără fine; asomarea electrică sau mecanică; smulgerea penelor mari; sîngerarea, aburirea în instalaţii cu termoreglare; răcirea,
Tăiere intensivă
139
Tăietor de argilă
suprafeţei corpului; smulgerea manuală a penelor; ceruirea şi răcirea; îndepărtarea stratului ceară-pene; finisarea; refrigerarea şi ambalarea.
în total, cantitatea de 18%. Tăierea cu bioxid de sulf se face cu bioxid de sulf în soluţie apoasă, sub forma de gaz, de lichid sau sub formă de sare (metabisulfit de potasiu). Bioxidul de
II, Schema procesului tehnologic de tăiere a porcinelor.
A) asomare; B) ridicarea cu elevatorul ; C) înjunghierea; D) smulgerea părului ;£) opărirea capului; F) depilarea capului; G) transbordare pe conveierul de opărire H) spălare în instalaţia verticală de opărit; I) jupuirea iniţială; J) jupuirea mecanizată; K) eviscerare; L) control veterinar al organelor; M) despicare; N) recoltarea probelor şi controlul carcaselor; O) fasonare şi duşare; P) cîntărire; 1) agregat de pompare a sîngelui.
1.	Taiere intensiva. Mett.: Sin. Aşchiere intensivă (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune.
2.	Taiere rapida. Mett.: Sin. Aşchiere rapidă (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune.
3.	Tăierea armaturilor. Cs. V. Tăierea oţelului-beton.
4.	Tăierea caii. Telc.: întreruperea lanţului electroacus-tic al unei instalaţii de studio, la nivelul unei căi, prin aducerea la poziţia de atenuare maximă a atenuatorului acestei căi. Sin. închiderea căii.
Aducerea la poziţia de atenuare maximă (,,cx)“) a unui atenuator de mixaj individual întrerupe numai semnalul provenit de Ia sursa (de nivel mare sau mic) conectată la calea respectivă.
Reglarea la poziţia de atenuare maximă (,,oo“) a atenuatorului general „taie“ ieşirea pupitrului de comandă, întreru-pînd lanţul electroacustic al tuturor surselor de semnal.
în cazul instalaţiilor de fonomontaj, colaborarea dintre operatorul din camera de regie tehnică şi executantul din studio face necesară semnalizarea acţiunii de tăiere sau de deschidere a căii. în acest scop, e indicată folosirea unor tipuri constructive de atenuatoare echipate cu contacte cari se acţionează prin închiderea şi deschiderea atenuatorului. Aceste contacte sînt astfel conectate în instalaţia de semnalizare, încît la deschiderea atenuatorului, contactul acestuia închide circuitul electric al semnalizării „roşu" (atenţie).
De asemenea, pentru evitarea greşelilor în exploatare, tăierea şi deschiderea căii comandă şi întreruperea, respectiv restabilirea circuitului difuzorului de control din studio, cum şi a circuitului aparatului telefonic din studio.
5.	Tăierea mustului. Ind. alim.: Operaţie de oprire a fermentaţiei mustului de struguri, fie imediat după presare, fie după ce o parte a glucozei din must a fost transformată în alcool şi în bioxid de carbon. Tăierea se face cu alcool sau cu bioxid de sulf, pentru a împiedica fermentaţia un anumit timp, sau într-un moment determinat. Tăierea cu alcool se face adăugînd o anumită cantitate de alcool, care face imposibilă fermentaţia. Cantitatea de alcool adăugat trebuie să fie astfel, încît alcoolul produs prin fermentaţie şi cel care se adaugă să atingă,
sulf trebuie îndepărtat, prin fierbere, înainte ca mustul să servească drept băutură.
6.	Tăierea oţelului-beton. Cs.: Ansamblul operaţiilor de măsurare, însemnare şi taiere la lungimea necesară a barelor de oţel-beton folosite la executarea armaturilor pentru beton armat.
Procedeele şi mijloacele folosite pentru secţionarea barelor de oţel-beton diferă în funcţiune de grosimea barelor.
Tăierea barelor subţiri, cu diametrul pîna la 14 mm,.livrate în general în colaci, se execută prin următoarele procedee: cu dalta sau cu ferestrăul mecanic, la rece (numai în cazuri excepţionale, la lucrări de volum mic, întrucît are o productivitate mică) ; cu foarfecele manuale (pentru bare cu grosimea pînă la 10 mm); cu ştanţa manuală; cu foarfece fixe cu pîrghie, de diferite tipuri, cari pot tăia dintr-odată mai multe bare; cu foarfece mecanice (maşini pentru tăiat oţel-beton).
Tăierea barelor groase, cu diametrul mai mare decît 14 mm, se execută :cu ştanţa manuală, cu ajutorul căreia pot fi tăiate bare cu diametrul pînă la 20 mm; cu foarfece mecanice (maşini pentru tăiat oţel-beton), cari pot tăia din-tro-dată o singură bară cu diametrul mai mare decît 22 mm, două bare cu diametrul cuprins între 18 şi 22 mm şi 3---4 bare cu diametrul de 14---16mm; cu flacăra oxiacetilenică, pentru barele cu diametrul mai mare decît 40 mm.— Sin. Tăierea armaturilor.
7.	Tăietoarei pl. tăietori. Mett.: Daltă lată, cu coadă, folosită de forjor pentru a tăia la cald, din bară, calupuri de oţel sau pentru a face crestături în vederea lăţirii sau lungirii prin forjare. Var. Tăietor. (Termen de uzină.).
8.	Tăietor, pl. tăietori. 1. Tehn.: Lucrător care se ocupă cu tăierea diferitelor materiale în industrie sau cu sacrificarea animalelor în abator.
9.	Tăietor, pl. tăietoare. 2. Mett. V. Tăietoare.
io.	Tăietor de argilă. Mat. cs., Ut.: Haşină folosită la tăierea calupurilor de argilă în felii (blaturi) necesare fasonării produselor ceramice prin strunjire pe forme de ipsos. Se compune dintr-un şurub fără fine, pe care se deplasează un cadru
Tăietor de cîrpe
140
Tăietură de piiă
echipat cu o sîrmă care taie, din calupurile aşezate pe masa maşinii, felii de grosimea necesară, determinată de pasul fi letu lui.
i-	Tăietor de cîrpe. Ind. hîrt.: Maşină folosită la fabricarea pastei de cîrpe (v. sub Pastă fibroasă), care execută sfîşierea acestora, înaintede a fi fierte.
2.	Tăietor de oţel-beton. Cs.: Sin. Foarfece pentru oţel-beton (v. sub Foarfece 1).
3.	Tăietor de sîrmâ. Ut., Mett.: Sin. Foarfece pentru sîrmă. V. sub Foarfece.
4.	Tăietor de tufişuri. Ut., Cs.: Maşină de lucru alcătuită dintr-un tractor pe şenile (de 80---150 CP) şi o lamă tăietoare în formă de pană (v. fig. /), folosită pentru tăierea tufişurilor la lucrările de pregătire a terenului înaintea începerii lucrărilor de terasamente, la construcţiile de drumuri, căi ferate, piste de aterisare, etc., şi la curăţirea terenului de tufişuri şi de arbori tineri, în păduri, pentru a uşura pătrunderea echipelor de tăietori.
Lama tăietoare 2 e echipată la partea inferioară cu nişte cuţite orizontale 3, iar la partea anterioara are un pinten 4 fixat într-o patina, care are rolul de a se înfige în trunchiurile arbuştilor pentru a uşura scoaterea lor din rădăcini şi antrenarea lor de către lamă.
în timpul lucrului, Iama se sprijină pe sol, pe patina din faţă şi pe alte doua patine aşezate Ia spate, la partea inferioară.
arbori cu diametri de 20 — 30 cm, printr-o singură trecere, respectiv cu diametri pînă la 40 cm, prin 2-*-3 treceri succe-
//. Vederea în perspectivă a tăietorului de tufişuri.
sive pe aceeaşi fîşie de teren. — Sin. Defrişator, Maşină de defrişat, Maşina de tăiat tufişuri.
5.	Tăietură Iui Dedekind. Mat.: împărţire în două clase disjuncte a mulţimii numerelor raţionale în scopul definirii unui număr iraţional. V. Număr iraţional, sub Număr.
f. Vedere laterală a unui tăietor de tufişuri.
1) tractor pe şenile; 2) lamă tăietoare; 3) cuţit lateral; 4) pinten ; 5) cadru basculant; 6) troliu ; 7) palan ; 8) articulaţie sferică; 9) grilaj de protecţie.
Lama tăietoare e fixată de tractor printr-un cadru- basculant 5. Ea e ridicată în poziţie de transport, sau lăsată pe sol, în poziţie de lucru, cu ajutorul unui troliu 6 şi al unui palan 7, articulat de cadrul 5. Legătura dintre lamă şi cadru e realizată printr-o articulaţie sferică 8. Cadrul, în formă de U, alcătuit din grinzi în formă de cheson, e legat de cadrele şenilelor tractorului prin articulaţii. Troliul, aşezat la partea anterioară a tractorului, e acţionat printr-un arbore cardanic, legat cu capătul arborelui cotit al motorului tractorului. Comanda tro-liului se execută din cabina tractoristului. La unele modele de tăietoare de tufişuri, troliul e amplasat la partea poste-rioară a tractorului.
Pentru protecţia tractoristului şi a maşinii de accidente (căderea arborilor, etc.), maşina e echipată cu un grilaj de protecţie, alcătuit din ţevi sudate (v. fig. II).
Tăietoarele de tufişuri lucrează cu o viteză medie de lucru de 2 km/h, avînd o productivitate de 0,6***0,8 ha. Pot tăia
e. Tăietură, pl- tăieturi. 1. Gen.: Suprafaţa obţinută într-un corp sau adîncitura obţinută pe suprafaţa unui corp, prin practicarea unei tăieri (v. Tăiere 2, 3 şi 4).
7.	~ de pila. 1. Mett.: Urma cu tăiş lăsată de sculă pe faţa sau pe feţele active ale unei pile, la executarea danturii acesteia. Tăieturile pot fi lineare (la majoritatea pilelor) sau punctuale (la raşpele). Tăieturile lineare pot fi drepte, în arc de cerc, ondulate sau compuse din segmente drepte dispuse în zig-zag.
La pilele obişnuite, tăieturile sînt lineare şi pot fi executate prin operaţii de aşchiere (de ex.: prin frezare, prin broşare sau prin strunjire, strunjirea putîndu-se aplica numai la pile rotunde) sau prin operaţii de deformare plastică (dăl-tuire manuală sau mecanizată). La raşpele, tăieturile — cari sînt punctuale şi aliniate — sînt executate cu priboaie acţionate manual sau mecanizat. V. şî sub Pilă 1.
Tăietură de pilă
141
Tăiş de sfredei
1.	~ de pila. 2. Mett.: Ansamblul de? tăieturi de pilă în accepţiunea Tăietură de pilă 1, executate pe faţa sau pe feţele active ale unei pile.
Tăietura poate fi constituită: dintr-o singură familie de tăieturi punctuale aliniate (la raşpele); dintr-o singură familie de tăieturi lineare, paralele (la pilele cu tăietură simplă, dreaptă, în zig-zag, în arce de cerc sau în linii ondulate); din două familii de tăieturi lineare paralele drepte, cele două familii încrucişîndu-se astfel^, încît formează dinţi piramidali (la pile cu tăietura dublă). în ultimul caz, cele două tăieturi sînt numite tăietură inferioara, respectiv tăietura superioară: pentru a obţine dispoziţia dinţilor în eşichier şi pentru a evita zgîrieturile adînci pe piesă, cele două tăieturi nu se execută simetric înclinate pe axa pilei, şi nici cu pas egal. V. şî sub Pilă 1.
2.	Tăietură. 2. Nav.: V. sub Macara 2.
3.	Tăietură. 3. Nav.: Deschidere în parapetul sau în balus-unei nave, pentru a permite accesul în interiorul aces-în dreptul tăieturii se prinde platforma superioară a de tăietură (v.).
Tăietură. 4. Nav.: Punctul de pe copastia (v.) unui parapet continuu (de regulă la navele de oţel), în dreptul căruia e prinsă, în exterior, platforma superioară a scării de tăietură, accesul la bord făcîndu-se în acest caz, peste parapet, cu ajutorul unei scări interioare cu balustradă.
5.	Tăietură de aur. 1. Mat.: Raportul de medie şi extremă raţie a două mărimi M şi m:
1+v'T
trada
tora.
scării
4.
M
sau — = ■
■=1,618-
pentru acest raport, valorile
/. Tăişuri de trecere.
a)	la cuţite de canelat;
b)	la cuţite de retezat; 1) tăiş principal; 2) tăiş
de trecere.
m M în practică se utilizează, apropiate: 5/3 sau 8/5.
e. Tăietură de aur. 2. Poligr.: Raportul dintre lungimea şi lăţimea unei suprafeţe tipărite, egal cu circa 1,6, care produce efectul cel mai estetic în pagină. Pentru uşurarea stabilirii tăieturii de aur se folosesc tabele, valabile pentru toate unităţile de măsură folosite în poligrafie (milimetru, cicero, etc.), în cari, pentru fiecare lungime, din unitate în unitate, se dă lăţimea corespunzătoare. Sin. Proporţie de aur.
7.	Tăietură, scara de Nav.: Sin. Scară de bord (v. sub Scară 2), Scară mare.
8.	Tâiţei. Ind. alim.: Paste făinoase obţinute prin uscarea unui aluat nedospit, rezultat din frămîntarea făinii albe de grîu cu apă potabilă, vălţuirea şi tăierea acestuia în bucăţi de anumite dimensiuni. Aluatul pentru tăiţei se prepară cu sau fără adaus de ouă. Tăiţeii au de obicei grosimea maximă de
1,2 mm şi lungimea de 7---10 cm.
în funcţiune de lăţime se deosebesc două sorturi de tăiţei, şi anume: tâiţei înguşti, cu lăţimea de 2-*-4 mm, şi tâiţei lati, cu lăţimea de 5***12 mm. Var. Tăietei.
Tăiş, pl. tăişuri. 1. Tehn.: Partea activă a sculelor, cu care acestea taie sau desprind fragmente dintr-im material, prin strivire (de ex. cuţit de cizmar, de grădinar, etc.), prin forfecare (de ex. foarfece de tablă), prin despicare (de ex. daltă, topor, cuţit de plug, etc.) sau prin aşchiere (de ex. cuţit de strung, burghiu, freză, etc.). Tăişul e mărginit de două feţe ale sculei, a căror intersecţiune constituie muchia tăietoare a sculei. — La uneltele de tăiere prin strivire, prin forfecare sau despicare, muchia tăietoare e constituită de muchia unghiului diedru a două feţe ale lamei uneltei, cari formează o pană (al cărei unghi la vîrf depinde de natura uneltei şi a materialului prelucrat). La uneltele de aşchiere, muchia tăietoare e constituită, de regulă, de intersecţiunea dintre faţa de degajare şi feţele de aşezare. Muchia tăietoare poate fi rectilinie, curbă sau strîmbă, după unealtă şi după piesa prelucrată. Exemple de tăişuri la scule de aşchiere:
Tăiş auxiliar: Porţiunea din tăiş a cuţitului pentru strun-jire intensivă, tip Kolesov, care efectuează netezirea piesei strunjite (v. fig. VI, sub Strunjire).
Tăiş de trecere: Fiecare dintre porţiunile laterale, înclinate faţă de axa cuţitului, din tăişul principal cu muchia strîmbă ai anumitor cuţite, de exemplu al cuţitelor de retezat sau de canelat (v. fig. /).
Tăiş de alezare la burghiu: Tăişul cu muchia în formă de elice, al burghiului, constituit de întretăierea feţei de degajare cu faţeta, şi care are funcţiunea de alezare a suprafeţei prelucrate şi de a rupe aşchiile, spre a putea fj îndepărtate prin canalele burghiului.
Tăiş de racordare. V. sub Tăiş intermediar.
Tăiş intermediar: Porţiunea din tăiş a cuţitului pentru strunjire intensivă, tip Kolesov, care constituie racordarea dintre tăişul principal (care efectuează degro-şarea) şi tăişul auxiliar (care efectuează netezirea piesei strunjite) (v. fig. V/, sub Strunjire).
Tăiş principal. 1: Tăişul din direcţia avansului principal al uneltei, a cărui muchie e constituită de întretăierea feţei de degajare cu faţa de aşezare principală. Tăişul principal poate avea muchia tăietoare rectilinie, curbă sau strîmbă, ori compusă din porţiuni drepte şi curbe. Unele unelte au două sau mai multe tăişuri principale, cari atacă simultan materialul ; de exemplu, burghiul elicoidal are două tăişuri principale deta-lonate (v. fig. II); broşa (v. Broşă 3) are mai multe tăişuri principale (v.
II. Elementele părţii tăietoare a unui burghiu elicoidal.
1) tăiş principal; 2) muchia tăietoare principală; S^muchie transversală; 4) faţa de degajare; 5) faţa de aşezare; 6) faţetă; 7) muchia faţetei (muchie de alezare); 8) dinte; 9) canal; 10) miez.
fig. I a şi XVII a, sub Cuţit 3). Tăiş principal. 2: Porţiunea din tăişul principal, în accepţiunea 1, care — în cazul prelucrării cu diferite grade de netezime, efectuate într-o singură trecere — efectuează operaţia de degroşare şi ridică cea mai mare parte din aşchii (v. şî fig. VI, sub Strunjire).
Tăiş secundar: Partea unei unelte, a cărei muchie e adiacentă şi înclinată pe muchia tăişului principal şi care e constituită de întretăierea feţei de degajare cu una dintre feţele de aşezare secundare (accepţiune improprie a termenului tăiş). Unele unelte au două tăişuri secundare, de exemplu cuţitele de strung, de retezat. Cuţitele de formă şi cuţitele de finisare nu au, de obicei, tăiş secundar. Locul de întretăiere a tăişurilor principale sau a tăişului principal cu un tăiş secundar constituie vîrful cuţitului. Vîrful poate fi în unghi, sau rotunjit (constituind, în acest caz, un tăiş de trecere); raza de racordare trebuie să fie atît de mare, cît permit condiţiile de rigiditate ale sistemului maşină-dispozitiv de prindere-piesă-unealtă.
Tăiş transversal la burghiu: Vîrful burghiului elicoidal, cu forma de tăiş de cuţit, care leagă cele două tăişuri principale, şi a cărui muchie e constituită din întretăierea celor două feţe de aşezare ale burghiului. Unghiul de tăiere al acestui tăiş rezultă din înclinarea celor două tăişuri principale. Tăişul transversal presează numai, dar nu taie materialul (v. fig. II). Termenul e impropriu în această accepţiune. Sin. Muchie transversală la burghiu.
10.	Tâis. 2. Tehn.: Muchie tăietoare de unealtă (v. sub Tăiş 1).
11.	Tâiş de sfredei. Ut., Mine: Sin. (impropriu) Cap de sfredei (v. Cap de sfredei, sub Cap terminal).
Tăiş de zgură
142
Tăi pu i re
1.	Tâiş de zgura. Metg.: Pragul de amestec de formare pe care ajutorul de turnător de la furnal îl formează în jgheabul de scurgere a zgurii.
2.	Tâlpicâ, pl. tălpici. 1. Mine: Bucată de lemn sau de piatră, cu feţe, în general, paralele, care se fixează sub stîlpii unei susţineri miniere, pentru a împiedica pătrunderea acestora în terenul din talpa (v.) unei galerii sau a unui şantier de abataj,
3.	Tâlpicâ. 2. Ind. piei., Transp. V. sub Şea 1.
4.	Tâlpig. 1. Mine: Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stîlpii unei galerii de mină, pentru a împiedica pătrunderea lor în talpa galeriei.
5.	Tâlpig. 2: încălţăminte rudirfientară, alcătuită dintr-o talpă de lemn şi o baretă de piele, care se petrece pe deasupra labei piciorului. Sin. Tălpic.
6.	Tâlpigâ, pl. tălpige. 1. Ind. ţâr.: Sin. Iapă (v. Iapă 2).
7.	Tâlpiţâ, pl. tălpiţe. Tehn. mii.: Placă de lemn, montată sub picioarele unui căluş de pod de echipaj sau improvizat, pentru mărirea suprafeţei de rezemare, împiedicând astfel tasarea terenului şi deci denivelarea podului.
s. Tâlpiţe. Ind. ţâr.: Sin. Potnogi (v.), Iapă (v. Iapă 2).
9.	Tâlpuire. Ind. piei.: Ansamblu de operaţii pentru fixarea detaliilor părţii de jos a încălţămintei cu partea de deasupra prin coasere, prindere, lipire sau vulcanizare. Tălpuirea se efectuează manual sau mecanic, conform tehnologiei specifice unuia dintre următoarele sisteme de confecţionare a încălţămintei: sistemul C. R. (cusut pe ramă), care se aplică la încălţămintea elegantă, rezistentă, uşor de reparat şi potrivit de flexibilă; sistemul R. I. (rama întoarsă), care se aplică deseori încălţămintei de sport; sistemul C. B. (cusut pe branţ), care se aplică laîncălţămintea mai grea; sistemul I. L.
(încălţăminte lipită), care s-a dezvoltat odată cu producerea de adezivi noi şi care oferă avantaje tehnice şi economice superioare; sistemul
I.	F. (încălţăminte flexibilă), care se aplică la încălţămintea pentru copii şi la anumită încălţăminte pentru femei; sistemul I. V. (încălţăminte vu Ican izată), care se
cu adezivi sau cu cusătură de branţul care ţine loc de ramă; sistemul încălţămintei tubulare, la care faţa şi branţul se asamblează prin cusătură, luînd forma unui ciorap, talpa de uzură fiind apoi fixată de branţ prin lipire.
Sistemul de tâlpuire prin cusutul pe rama, numit prescurtat sistemul C. R. (v. fig. a), se bazează pe principiul încălţămintei cusute cu mîna, la care se foloseşte o cusătură orizontală pentru asamblarea ramei cu faţa şi cu branţul, urmată de altă cusătură verticală, efectuată cu două tighele la maşina de cusut talpa pe dinafară, pentru fixarea ramei de talpa de uzură.
O variantă a acestui sistem de tălpuire, care oferă eficienţă economică mai mare, consistă în fixarea ramei de faţă şi de talpă cu scoabe de sîrmă lată de oţel, ale căror vîrfuri gemene sînt îndoite pe suprafaţa interioară a branţului (v. fig. b).
Sistemul de tâlpuire cu rama întoarsă (sistemul R. /.) se aplică la încălţămintea de sport, la care se aplică şi procedeul de tâlpuire cu întinderea pielii câputei dintr-o singură bucată sub talpa piciorului, urmată de încheierea în partea superioară cu o cusătură de încheiere simplă, formînd un desen caracteristic în formă de U (v. fig. c). Talpa intermediară se coase împreună cu faţa de piele, iar talpa exterioară se coase de talpa intermediară.
Sistemul de tâlpuire p branţ, numit abreviat sistemul
r i n C. i
Tălpuirea încălţămintei.
a) tălpuirea prin procedeul cusut pe ramă; b) tălpuirea prin fixarea ramei cu scoabe; c) tălpuirea încălţămintei pentru sport; d) tălpuirea prin procedeul cusut prin branţ; e) tălpuirea încălţămintei militare şi a altor tipuri de încălţăminte grea; f, g şi b) tălpuire prin lipire; /) tălpuirea încălţămintei la care faţa se întoarce pe dos în timpul operaţiei de tălpuire; 1) faţă; 2) branţ; 3) ramă; 4) talpă de uzură;
5) umplutura tălpii; 6) talpă intermediară; 7) cusătură pentru îmbinarea ramei cu faţa şi branţul sau a tălpii de uzură cu rama; 8) scoabe; 9) tecsuri; 10) şuruburi de alamă; 11) căptuşeala feţei.
aplică în cazul produselor cu talpă de cauciuc; sistemul T. B. Sistemul de tâlpuire p (încălţăminte trasă pe branţ), la care faţa e trecută prin golu-	temui l. L.) se bazează pe acţiunea adezivilor peiiculogeni
rile din branţ efectuate prin decupări, fixarea tălpii făcîndu-se	cu aderenţă atît pe talpă cît şi pe pielea de faţă, şi cari produc
cusutul prin B.t se caracterizează prin asamblarea cu o cusătură verticală din două fire, cari străbat branţul, piele a feţei, rama şi, în unele cazuri, talpa interioară sau talpa de uzură (v. fig. d). Cusătura se execută cu o maşină specială de cusut pe dinăuntru.
Pentru încălţămintea ostaşilor şi pentru alte tipuri de încălţăminte grea se foloseşte procedeul de tălpuire prezentat în fig. e: faţa de piele se trage pe calapod şi se prinde cu tecsuri nituite în branţ; se fixează o talpă intermediară pe branţ, cu tecsuri cari se îndoaie pe suprafaţa interioară, a branţului, şi se aplică talpa exterioară, care se prinde de branţ cu o cusătură efectuată de o maşină de cusut talpa pe dinafară. Talpa exterioară, talpa intermediară, faţa de piele şi branţul se unesc cu şuruburi de alamă. Pe talpă se bat, de obicei, cuie cu floare.
rin lipire (s/s-
' fămîie
143
Tărbuf
pelicule rezistente, elastice şi stabile. Uneori, sistemul prin lipire e numit sistem Ago.
Suprafeţele cari se lipesc între ele, atît la talpă cît şi la fete, se suprapun, iar sistemul asamblat se ţine la o presă cu perne de aer. Pentru lipirea cu cauciuc natural sau sintetic se folosesc presiuni mari (7~*8 at) şi timp redus de presare (30---60 s), pe cînd la lipirea cu derivaţi celulozici, cum e cleiul Ago (v. Ago 1), sau cu derivaţi polivinilici se folosesc presiuni mici (3***4 at) şi timp mai îndelungat de presare (15---45 min).
Uneori, lipirea se aplică şi pentru fixarea feţei pe branţ (v. fig. e), înlocuind fixarea cu tecsuri sau cu scoabe.
Printr-un procedeu perfecţionat, îmbinarea ramei cu faţa şi cu branţul se face mai durabil printr-o cusătura orizontala cu tighel în lanţ. Porţiunea închisă de conturul feţelor trase pe calapod se nivelează cu un material de umplutură (v. fig. f). Pielea trasă pe calapod, cum şi talpa, se scămoşează în vederea lipirii. Tălpuirea se execută prin lipirea feţelor de talpă sau de ramă cu clei de nitroceluloză, folosindu-se pentru lipire prese speciale cari lucrează cu presiunea de 2---3 at. Pe porţiunea călcîiului, talpa se fixează prin lipire sau cu tecsuri, cuie de lemn sau cuie de oţel, cari se nituiesc în branţ.
Procedeul de fixare a tălpii prin lipire se foloseşte la confecţionarea încălţămintei de tipul cel mai uşor, în special cel reprezentat în fig. g.
Tălpuirea prin lipire produce îmbinări rezistente la solicitările din timpul procesului de purtare, rigidizînd încălţămintea în mai mică măsură decît tălpuirea prin coasere sau prin prindere. Procedeul de fixare prin lipire e cel mai indicat pentru tălpile de cauciuc şi de materiale plastice.
h s i s t e m u I I. F. de confecţionare a încălţămintei flexibile, în loc ca asamblarea să se facă după tragerea pe calapod, ca în celelalte sisteme de confecţionare, faţa e întoarsă în afară şi e îmbinată cu talpa printr-o cusătură cu lanţ. Cusătura se execută la maşina de cusut talpa pe dinafară, prinzînd cu o ramă feţele de talpă (v. fig. h). La încălţămintea de copii, rama poate lipsi, iar faţa şi talpa se îmbină printr-o cusătură cu lanţ pe două rînduri.
Sistemul de confecţionare numit încălţăminte întoarsă asigură îmbinarea tălpii cu faţa printr-o cusătură orizontală cu lanţ, în timp ce faţa şi talpa sînt trase pe calapod, întoarse cu partea din interior în afară. După tălpuire, încălţămintea se întoarce cu faţa în afară şi se trage din nou pe calapod (v. fig. /'). Se introduce un branţ de acoperire interior, pe toată suprafaţa tălpii. Acest procedeu de tălpuire asigură o flexibilitate foarte mare şi dă încălţămintei aspectul de tălpuire cu talpă foarte subţire.
Tălpuirea prin vulcanizare consistă în: formarea tălpii, care se face dintr-un amestec nevulcanizat de cauciuc ; vulcanizarea tălpii, care se face într-o matriţă umplută cu amestecul de cauciuc şi lipirea cu faţa a tălpii formate şi vulcanizate. Pentru a rezista la temperatura de vulcanizare (140*-*160°), se aleg materiale de piele mai rezistente la acţiunea căldurii, cari se usucă imediat după tragerea pe calapod, pînă cînd le rămîne o umiditate de 11 •••12%. Dozarea componentelor amestecului de cauciuc se face astfel încît, la încălzirea matriţei, să se producă înmuierea şi curgerea amestecului pentru' umplerea totală a.matriţei, după aceea urmînd faza de vulcanizare, care durează 5*• *10 minute. După vulcanizare, încălţămintea se scoate din matriţă, se desprinde de pe calapod, se lasă să se răcească şi se finisează. în starea finală, ea e în totul asemănătoare cu încălţămintea a cărei talpă e de cauciuc şi asamblată prin lipire.
i.	Tâmîie. Bot.: Răşină produsă de unii arbori din familia Burseraceae. Speciile mai importante sînt următoarele: Boswellia carteri, mic arbore de 3**-6 m înălţime care creşte în Somalia şi în Arabia printre stîncile munţilor şi pietrişurile
din vecinătatea mărilor; Boswellia serrata, care creşte în India şi în Bengal; Boswellia papirifera, care se dezvoltă în Etiopia. Aceşti arbori au frunze alterne, imparipenate; flori alburii, ermafrodite, dispuse în raceme simple, axilare şi fasciculate; caliciul e gamosepal cu cinci dinţi; corola, cu cinci petale libere; zece stamine, în ovarul trilocular, care devine, la maturitate, o drupă trigonă.
Prin inciziuni longitudinale în scoarţa acestor arbori se obţine un lichid lăptos, care în aer se solidifică în mase glo-buloase, de culoare gălbuie. Are miros plăcut şi aromatic, mai intens la 100°. La temperaturi mai înalte, lichidul se descompune, transformîndu-se în vapori.
2.	Tâmîioasâ. 1. Agr.: Soi romînesc de viţă de vie cu struguri cu gust tămîios. Prezintă importanţă următoarele varietăţi:
T ă m î i o a s a albă de Drăgăşani, care are frunzele de mărime mijlocie, întregi sau trilobate, glabre pe faţa superioară şi acoperite cu peri pe faţa inferioară; limbul are margini gălbui. Coardele, cari ajung la o dezvoltare mijlocie, sînt gaibene-cafenii şi punctate. Strugurii sînt mici, de formă cilindrică, uneori aripaţi, au boabe de mărime sub-mij-locie, rotunde, cu pieliţa subţire, albă, şi cu miezul zemos.
Se coace timpuriu, în prima jumătate a lunii septembrie. Producţia de struguri e mai mică decît la alte soiuri romîneşti şi variază între 2,2 şi 5,5 kg de butuc. Conţinutul de zahăr al strugurilor, la cules, e în medie de 220 g/l, iar aciditatea, de 4---6 g/l. Randamentul în must atinge 71,0***81,6%. Soiul dă vinuri albe, tămîioase, de calitate superioară, cu o tărie alcoolică medie de 13°.
E raionată în regiunile Piteşti şi Ploieşti, în special în podgoriile Drăgăşani şi Dealul Mare. Sin. Tămîioasă, Tămîioasă comună, Tămîioasă românească, Tămîioasă de Muntenia, Busuioacă.
Tămîioasa roză de Moldova are caractere morfologice şi biologice şi caracteristici de producţie identice cu cele ale Tămîioasei albe de Drăgăşani, de care diferă numai prin culoarea roză a pieliţei boabelor.
Tămîioasa v î n ă t ă de B o h o t i n, originară din comuna Bohotin (regiunea laşi), are ciorchini mici, formaţi din boabe dese, mici sau mijlocii, turtite pe laturi, cu pieliţa de culoare violetă închisă. Se coace între 1 şi 21 septembrie şi dă o producţie de 1,5--*4,6 kg struguri de butuc. La cules, strugurii conţin în medie 220 g zahăr şi 3,9 g aciditate la litru. Randamentul în must variază între 72,9 şi 77,5%. Dă vinuri tămîioase, seci, chiar licoroase, de calitate superioară. E raionată în regiunile laşi şi Piteşti.
3.	Tâmîioasâ. 2. Agr.: Sin. Tămîioasă albă de Drăgăşani (v. sub Tămîioasă 1).
4.	~ de Muntenia. Agr.: Sin. Tămîioasă albă de Drăgăşani (v. sub Tămîioasă 1).
5.	Tâmînjer, pl. tămînjere. Ind. ţâr.: Unealtă ciobănească în formă de băţ ramificat la un capăt sau lăţit ca o lopăţică, cu care se amestecă zerul în căldare, cînd se fierbe pentru a se face urdă. (Termen regional, Moldova.)
6.	Tâpşan, pl. tăpşane. 1. Geogr.: Formă de relief de acumulare, cu aspect de treaptă, la piciorul unei înălţimi, rezultată din acţiunea torenţilor, a şiroaielor, a alunecărilor, a prăbuşiri lor, etc.
7.	Tâpşan. 2. Geogr.: Loc neted sau uşor înclinat, pe versantul unui munte sau al unui deal.
8.	Târâboanţâ, pl. tărăboanţe. Sin. Roabă (v.). (Termen regional, Moldova.)
o.	Târboc, pl. tărboace. Pisc.: Sin. Tărbuf (v.).
io.	Târbuf, pl. tărbufe. Pisc.: Unealtă de pescuit în formă de sac lung de 3-*-4 m, confecţionată din plasă cu ochiurile de
Tărbunţââ
144
Tăvălug
30 mm, avînd deschiderea (gura) de circa 1.80--2 m. Gura tărbufului e mărginită de un arc de lemn, ale cărui capete sînt întinse de o coardă, plasa fiind fixată atît de arc, cît şi de coardă. De arc şi de mijlocul gurii se prind şi mînerul sau coada, cu ajutorul cărora se mînuieşte unealta. La capătul opus, sacul e întins cu ajutorul unei greutăţi.
E folosit în special la Dunăre, pentru prinderea crapului din gropile de fund, de sub maluri, sau de sub rădăcinile sălciilor. Pescuitul se efectuează de doi-trei pescari din barcă. în acest scop, tărbuful se cufundă adînc în apă cu gura în sus, sub mâluri sau spre rădăcini, iar cu ajutorul a două prăjini, numite ştiulbuci, se bate apa pentru a speria peştele. După această manevră, tărbuful e ridicat repede, iar peştele prins e scos şi trecut în barcă. Sin. Tărboc.
1.	Târbunţaş, pl. tărbunţaşi: Lucrător care execută transportul şi depozitarea sării în salină. (Termen regional, Moldova.)
2.	Târie, pl. tării. F/z.: M'ărime corespunzătoare intensităţii sonore (acustice) a unui sunet evaluat după sensaţia auditivă pe care o produce pentru urechea normală medie. Sin. Intensitate auditivă. V. şî intensitate sonoră.
Valoarea numerică a tăriei unui sunet dat, de o anumită frecvenţă, e egală (sau proporţională, în funcţiune de unităţile alese) cu valoarea numerică a intensităţii sonore a unui sunet pur de 1000 Hz care produce o sensaţie auditivă echivalentă cu sunetul dat în urechea normală medie.
în aplicaţii se utilizează nivelul de târie sau nivelul de intensitate auditivă (v. Intensitate, nivel de — auditivă), egal
—	în foni — cu înzecitul logaritmului zecimal al cîtului dintre tăria sunetului dat şi tăria unui sunet de referinţă, care e sunetul de 1000 Hz cu o presiune de 2---10-5 N/m2 — = 2-10~4 dyn/cm2=2-10~4 [x bar (respectiv cu o intensitate sonora de-^10_l2W/m2 =10~16 W/cm2, corespunzătoare pragului de audibiIitate la 1000 Hz),
Tăria se măsoară în soni şi milisoni (în afara sistemelor coerente de unităţi), tăria de un son fiind tăria unui sunet cu nivelul de tărie de 40 foni — adică echivalent unui sunet de 1000 Hz cu o intensitate de — 10~8 W/m2=10~12 W/cm2, respectiv cu o presiune de 2*10~3 N/m2—2-10~2dyn/cm2=2*10'~2fxbar.
Pentru sunete pure de diferite frecvenţe determinările statistice experimentale, efectuate în legătură cu studiul urechii normale medii, au permis să se stabilească relaţia dintre nivelul de tărie al unui sunet şi nivelul de intensitate sonoră (acustică).
3.	Târîţe. Ind. alim.: Produs secundar obţinut la măcinarea cerealelor, la ultimele pasaje de şrotuire şi măcinare. Se compun din particule cu diferite dimensiuni, provenite din învelişurile boabelor şi din particulele celulozice ale endosper-mului; au un conţinut mare în celuloză, fapt care le face improprii consumului uman.
Tărîţele de grîu au o culoare galbenă-roşietică cu nuanţe cenuşii, au umiditatea de 11 •••14% şi conţinutul în substanţe minerale (raportat la substanţa uscată) de peste 6%.
în tărîţele de grîu se găsesc vitaminele Bt, B2, PP şi E. Tărîţele reprezintă o extracţie complementară, avînd limita superioară fixă şi egală cu 100, iar limita inferioară variabilă, în funcţiune de tipul măcinişului practicat. Astfel, la măci-nişul grîu lui în făină la extracţia de 85, tărîţele obţinute reprezintă extracţia complementară 85“*100.
Tărîţele constituie un nutreţ foarte valoros, deoarece sînt uşor digestibHe şi au un conţinut mare de substanţe proteice şi de fosfor. în amestec cu nutreţ verde sau murat, cu leguminoase suculente, etc., ele sînt, în special, indicate pentru alimentaţia tineretului, a animalelor de lapte şi a celor de reproducţie. Se dau animalelor în cantităţi cari reprezintă, la tineretul de toate speciile şi la ovinele adulte, 25***30%, la bovinele, cabalinele şi .porcinele adulte, 30-*-50%, şi la bovinele de .muncă, 40v60% din raţia de concentrate.
4.	Târîţe de lemn. Ind. lemn.: Sin. Rumeguş de lemn (v.).
5.	Târtâcuţâ, pl.	tărtăcuţe.	Bot.,	Agr.:	Coccinia	indica
Wigt.et Arn. Plantă	ierboasă din familia Cucurbitaceae. Are
tulpina lungă, subţire, agăţătoare; frunze cordiforme, lobate; florile d io ice, albe. Fructul, care e o bacă, are forma lunguiaţă, culoarea roşie şi e comestibil. Planta, originară din Asia, se cultivă uneori şi în ţara noastră pentru fructele ei. Sin. Tatarcă, Tătărcuţă, Cucurbeţea.
6.	Tâtarcâ. Agr.,	Bot.: Sin.	Sorg.	(v.).
7.	Tâtârcuţâ, pl.	tătărcuţe.	Bot.,	Agr.:	Tărtăcuţă	(v.).
8.	Tâun, pl. tăuni. Zoo/.: Insectă din familia Tabanidae, ordinul Dipterae, de culoare neagră cafenie. Adulţii sînt înaripaţi şi au aparatul bucal cu 4--*6 peri ţepoşi, cu cari înţeapă animalele pentru a le suge sîngele. Larvele tăunului trăiesc în apă şi sînt inofensive. Tăunii sînt transmiţători de boli (antrax, anemie infecţioasă) şi provoacă animalelor atacate răni dureroase. Un mijloc de combatere a tăunilor e acoperirea suprafeţelor apelor stătătoare din apropierea păşunilor cu un strat subţire de petrol. Tăunii de pe corpul animalelor se combat cu insecticidul hexaclorciclohexan (HCH). Sin. (regional) Bîţan.
9.	Tâvâlic, pl. tăvălice. Agr. V. Tăvălug 1.
10.	Tâvâluc, pl. tăvălucuri Agr. V. Tăvălug 1.
11.	Tâvâlug, pl. tăvăluguri 1. Agr.: Unealtă agricolă folosită la fărîmarea bulgărilor de pămînt rămaşi în urma arăturii, la netezirea cîmpului arat, şi la tasarea uşoară a stratului superficial al solului, în lucrările de pregătire pentru însămînţare; se mai utilizează la afînarea superficială a solului şi la* distrugerea crustei formate în urma ploilor, înainte sau imediat după însămînţare. E constituit din unu sau din mai multe cilindre cu suprafaţă netedă, dinţată sau profilată, fixate într-un cadru tractat astfel, încît axele lor să fie orizontale şi perpendiculare pe direcţia de deplasare. La unele tipuri, în locul cilindrului se foloseşte un grup de roţi, calate sau libere pe axul tăvălugului (v. fig. V şi VI). Sin. Tăvăluc, Tăvă-lung, Tăvălic.
Din punctul de vedere a! operaţiei principale efectuate, se deosebesc tâvâluguri de tasare şi tâvâluguri de tasare şi aftnare superficială a solului.
Tăvălugul poate avea unu sau mai multe cilindre, monobloc sau compuse, cari pot fi, de exemplu: cilindru neted; cilindru dinţat; o suprafaţă profilată; cilindru compus din discuri ascuţite.
Tăvălugul cu cilindru neted are unu sau mai multe cilindre, monobloc, netede, executate din lemn sau din oţel, rareori din beton, prinse fiecare într-un cadru. Construcţia cea mai simplă consistă într-un singur cilindru de lemn, prins într-un cadru, de asemenea de lemn (v.fig. I). Cilindrul metalic se execută, în general, cav, dintr-o manta tubulară de oţel, avînd la capete două capace, prin cari trece axul de rotire a cilindrului; în interior cilindrul se poate umple cu nisip, cu pietriş, apă, etc., pentru a-i mări greutatea, după necesitate. Pentru acoperirea unei fîşii mai late de teren se poate folosi un tăvălug cu un singur cilindru lung, însă, în acest caz, datorită denivelărilor solului, prea tare,
/.
Tăvălug cu un singur cilindru, monobloc, neted.
1) cilindru; 2) cadru; 3) oişte.
ridicăturile sînt comprimate iar depresiunile nu sînt atinse, astfel încît se preferă tăvălugul cu mai multe cilindre (cu mai multe cîmpuri), şi
Tăvălug	145	Tăvălug
anume în special cel cu trei cilindre (v. fig. //)■ Dacă e necesară o lăţime de lucru şi mai mare, se cuplează, la o bară de
l
II. Tăvălug cu trei cilindre monobloc, netede.
1) cilindru ; 2) cadru ; 3) triunghi de tracţiune.
tracţiune comună, mai multe tăvăluguri de acest fei, cu trei cilindre. Cilindrul cu suprafaţă netedă are, în principal, o acţiune de tasare si, în secundar, o acţiune de spargere a bulgărilor de pămînt de pe sol. Gradul de tasare a solului depinde de greutatea pe unitatea de lungime a ci IindruIui şi de compaci-tatea solului. Se recomandă ca presiunea exercitată de tăvăluguri pe sol să fie de 300—400 gf/cm2. Prin tasarea soiului, spaţiile libere se micşorează şi capacitatea lui de a absorbi apă şi aer scade; el reţine deci mai puţină apă de ploaie. De altă parte, se formează tuburi capilare între particulele de pămînt, prin cari apa se ridică din straturile adînci, spre cele de la suprafaţă; pe acest fenomen se bazează tăvălugi rea executată pentru grăbirea încolţirii seminţelor în perioadele secetoase.
Tăvălugul cu cilindru dinţat are dinţii constituiţi, în general, din cuie fixate pe mantaua cilindrului (v.fig. ///).
Cilindrul dinţat poate fi compus din mai multe elemente cilindrice, avînd pe periferie dinţi de diferite forme, raportaţi sau turnaţi monobloc cu elementul.
□r-V
M.
generatoarea cilindrului ale cărui feţe frontale sînt formate din două discuri metalice (v. fig. IV), sau poate fi compus din elemente cilindrice cu muchie proeminentă, montate pe axul tăvălugului, alternativ cu discuri dinţate sau inele stelate
IV.	Tăvălug cu suprafaţă profilată V. Tăvălug cu suprafaţă profilată (cu (cu corniere).	discuri dinţate).
1) bară de corniere; 2) disc; 3) ca-	1) element cilindric cu muchie proemi-
dru; 4) triunghi de tracţiune.	nentă; 2) disc dinţat; 3) cadru; 4) tri-
unghi de tracţiune.
(v. fig. V). La ultimul, discurile dinţate au diametrul mai mare decît diametrul muchiei proeminente a elementelor cilindrice, pentru a obţine o diferenţă de viteză de rotaţie, datorită căreia se înlătură pămîntul lipit pe tăvălug în timpul lucrului.
Tăvăluguri le cu cilindru dinţat şi cele cu suprafaţă profilată au, în principal, o acţiune de spargere a bulgărilor de pămînt şi de afînare a solului pînă la o anumită adîncime şi, în secundar, o acţiune de comprimare a pămîntului. Ele se folosesc la soluri compacte şi în regiuni secetoase, în cari se formează bulgări de pămînt tari şi numeroşi. De altă parte, lăsînd afînat stratul de pămînt de la suprafaţă, se împiedică pierderea apei prin evaporare.
La tasarea pămîntului de la fundul brazdei şi la afînarea stratului de la suprafaţă se foloseşte un t â v â I u g pentru subsol, numit şi tăvălug Campbell, al cărui organ activ e constituit de un grup de roţi cu diametru mare (600---700 mm), cu obada ascuţită (v. fig. VI), montate liber pe axul tăvălugului.
Datorită greutăţii ansamblului, roţile pătrund în pămînt la
III. Tăvălug cu cilindru dinţat. 1) cilindru; 2) cadru; 3) oişte; 4) cui.
Tăvălugul cu suprafaţă profilată poate avea organul activ constituit din bare de corniere aşezate după
VI. Tăvălug pentru subsol,
o)	tăvălug montat; b) element; 1) axul tăvălugului; 2) roată; 3) obadă; 4) spiţă; 5) butuc; 6) strat de pămînt afînat; 7) strat comprimat.
o adîncime mai mare decît organele de lucru ale altor tăvăluguri, presînd stratul de la fundul brazdei, iar spiţele roţilor,
10
Tăvălug
146
Tăvălug de compactare
cari sînt mai late către butuc, afînează pămîntul de la suprafaţă. Prin această acţiune, stratul de la fund e tasat, ceea ce favorizează capilaritatea, iar stratul de la suprafaţă e afînat, ceea ce împiedică evaporarea apei. Se foloseşte, în special, în regiunile secetoase, pentru tasarea solului în zona în care sînt îngropate seminţele şi pentru afînarea stratului de deasupra.
1.	Tăvălug. 2. Tehn.: Corp cilindric cu greutate relativ mare, folosit ca organ activ, în general pentru fărîmare, îndesare, nivelare, deplasarea unei greutăţi, etc. Exemple: fiecare dintre corpurile cilindrice ale unui tăvălug în accepţiunea Tăvălug 1; corpul cilindric de lemn, care se foloseşte, împreună cu opîrghie, la deplasarea pietrei de moară, cînd aceasta trebuie ferecată (numit făfălug); corpul cilindric la unele maşini de complectare (de ex. la cilindrul compresor) sau de mărunţire (de ex. moara chiliană, numită şi moară cu tăvăluguri).
2.	Tâvâlug de compactare. Cs..* Cilindru cu greutate relativ mare, care constituie organul activ ai compresoarelor rutiere (v.). Sin. Rulou de compresor rutier.
Din punctul de vedere al modului de lucru, se deosebesc: tâvâluguri statice, cari execută îndesarea stratului pe care se deplasează datorită greutăţii proprii; tâvâluguri dinamice, cari realizează îndesarea atît prin greutatea proprie, cît şi prin vibraţiile pe cari le transmit stratului pe care circulă şi cari sînt produse de un vibrator montat pe tăvălug, sau prin căderea unor greutăţi aşezate în interiorul corpului cilindric al tăvălugului.
Din punctul de vedere al modului de construcţie, se deosebesc tipurile de tăvăluguri descrise mai jos, şi cari sînt folosite cel mai frecvent.
Tăvălugul neted e constituit dintr-o manta metalică de fontă sau de oţel, cu suprafaţa exterioară netedă. Ele pot fi alcătuite dintr-un singur corp sau din două ori mai multe corpuri solidarizate între ele.
Tâvâl.ug'urile netede statice pot fi de trei tipuri: uşoare, mijlocii şi grele, după cum presiunea realizată pe teren e de 40---45 kgf/cm ; 45--*65 kgf/cm, sau 70---120 kgf/cm. Grosimea stratului care poate fi compactat de tăvăluguri le netede statice e de 15---20cm. Aceste tăvăluguri sînt folosite la îndesarea terenurilor coezive şi necoezive şi astraturilor rutiere.
în fig. le reprezentat un tăvălug neted static de fontă. Semicilindrele 1 şi V sînt asamblate între ele cu ajutorul unor
/. Tăvălug rutier static, de fontă.
1 şi V) semicilindre; 2) bolţ filetat; 3) bucşă; 4) ax; 5) şurub de fixare a semi-cilindrelor pe ax; 6) capac; 7) contraplacă; 8) şurub de strîngere a capacului şi a contraplăcii; 9) lagăr; 10) şurub de fixare a lagărelor de cadrul tăvălugului; 11) bucşă de lunecare; 12) ungător; 13) cadrul tăvălugului.
bolţuri filetate 2. Ansamblul celor două semicilindre se sprijină pe un ax 4, prin intermediul unor bucşe 3. Şuruburile de
fixare 5 pătrund prin butuc şi bucşă în ax, astfel încît acesta face corp comun cu semicilindrele.
Pe una dintre părţile laterale ale tăvălugului se găseşte un capac 6, fixat de o contraplacă din interior 7, cu ajutorul şurubului 8.
Capacul 6 are rolul de a permite balastarea tăvălugului, cu nisip sau cu apă, pentru mărirea efectului de compactare.
Fusurile de la ambele extremităţi ale axului se rotesc în lagărele 9, avînd bucşe de lunecare 11 şi ungătoare 12. Un capac, fixat cu şuruburi, cum şi o placă cu labirint, închid etanş fiecare lagăr. Lagărele se fixează de cadrul tăvălugului cu ajutorul unor şuruburi.
T â v â l u g u I neted vibrator e confecţionat din tablă de oţel sudată. El nu se poate lesta, deoarece interiorul său e ocupat de mecanismul de producere a vibraţiilor.
Tăvăluguri le netede vibratoare se împart în aceleaşi trei categorii ca şi cele statice, presiunile specifice lineare fiind aproximativ de acelaşi ordin de mărime, dar se deosebesc de acestea prin faptul că greutatea proprie a lor e de 3***4 ori mai mică decît a tăvăluguri lor netede statice. Straturile com-
II. Schema cinematică a unui tăvălug neted vibrator.
1) motor Diesel; 2) acuplaj elastic; 3) arborele cu pinion al inversorului; 4) acu-plaj cu dinţi; 5) acuplaj conic de fricţiune al tăvălugului vibrator; 6) roată dinţată parazită (în inversor); 7) coroană dinţată a părţii planetare a inversorului ; 8) curele trapezoidale; 9 şi 10) roţi dinţate „solare" ale părţii planetare a inversorului; 11) excentric vibrator; 12 şi 14) roţi de lanţ; 13 ) cutie de viteze cu două trepte; 15) acuplaj cu dinţi.
pactate de tăvăluguri lei vibratoare pot avea grosimi de 2***3 ori mai mari decît ale celor compactate cu tăvăluguri netede stat ice.
III. Secţiune printr-un tăvălug vibrator.
1) roată de curea de acţionare; 2) manta exterioară cilindrică; 3) lagăr cu rulment cu bile; 4) arbore cu excentric; 5) inel de amortisare de cauciuc; 6) acuplaj de piele; 7) roată de lanţ.
în fig. II şi III sînt reprezentate schema cinematică şi secţiunea transversală a unui tăvălug neted vibrator. Arborele cu
Tăvalugire
147
Tăvălugire
excentric 4, care e organul vibrator propriu-zis, se roteşte cu viteza de 2000---4000 rot/min, în lagăre cu rulmenţi cu bile 3, fiind pus în mişcare printr-o roata de curea 1. Tăvălugul e alcătuit din mantaua exterioară cilindrică 2, pe care sînt fixate piesele laterale port-lagăre.
Tăvălugul e legat de cadrul oompactorului printr-un inel de amortisare, de cauciuc 5, care împiedică transmiterea vibraţiilor la cadru. Tot în scopul împiedicării transmiterii vibraţiilor la transmisiunea cu lanţ, prin care e acţionat tăvălugul, roata de lanţ 7 e cuplată cu mantaua tăvălugului 2 printr-un acuplaj de piele, 6.
Tăvăluguri le netede vibratoare se folosesc pentru compactarea solurilor neco-ezive (nisip, pietriş, piatră spartă), a pămînturi lor stabilizate şi a îmbrăcămin-telor asfaltice.
Ţăvălugul picior-de-oaie static e constituit dintr-un cilindru neted pe care sînt montaţi nişte colţi (v. fig, /V), de dife-
IV. Tăvălug picior-de-oaie static.
V. Diferite tipuri de colţi pentru tăvălugurile picior-de-oaie.
rite forme (v. fig. V), fie direct prin sudare, fie cu ajutorul unor cercuri fixate pe cilindrul neted, colţii fiind menţinuţi la distanţă între ei prin piese de distanţare.
Tăvălugurile picior-de-oaie exercită o presiune mare pe o suprafaţă redusă, presiunea specifică variind între 20 şi 100 kgf/cm2. Aceste tăvăluguri compactează pămîntul în straturi de 20---40 cm (cele uşoare), respectiv de 50---80 cm (celei grele).
Tăvălugurile picior-de-oaie sînt utilizate pentru compactarea solurilor grele foarte coezive (argiloase).
Ţăvălugul picior-de-oaie vibrator se deosebeşte de cel neted vibrator numai prin existenţa colţilor. Efectul lor de compactare e însă mult mai mare decît al celor statice, la aceeaşi greutate proprie.
Ţăvălugul cu greutăţi căzătoare(v. fig.W) e alcătuit în principal dintr-un corp, în care pot culisa pe verticală trei greutăţi de cîte 1,7 t fiecare, cari se rotesc odată cu rotirea corpu lui şi cad din punctul superior al traiectoriei de rotire îndesînd pămîntul.
Energia de cădere a unei greutăţi, la tipul reprezentat în fig. V/, e de 2650 kgfm, iar numărul mediu de lovituri e de 3S/min. Viteza de lucru a maşinii e de cel puţin 2 km/h, Greutatea tăvălugului (fără tractor) e de 13 t.
Tăvălugul poate compacta între 500 şi 800 m3/h, greutatea volumetrică finală obţinută fiind de peste 1,6 g/cm3, pentru solul compactat.
i. Tâvâlugire. Agr.; Prelucrare a solului pentru fărîmarea bulgărilor arăturii, sau netezirea şi comprimarea solului efectuate cu tăvălugul (v.). Tăvălugirea se efectuează, în general, după arătură şi înainte şi după semănat, ţinînd seamă de natura şi de starea solului şi de scopul urmărit. Pe soluri umede şi afînate, tăvălugirea măreşte spaţiul capilar şi ascensiunea capilară, ceea ce uşurează evaporarea apei; în schimb, în regiuni secetoase, tăvălugirea, urmată de o afînare cu grapa, contribuie la menţinerea umidităţii în sol. Prin tăvălugire, sămînţa introdusă în sol vine în contact strîns cu pămîntul, ceea ce grăbeşte germinarea şi răsărirea plantelor.
Lucrarea cu tăvălugul serveşte de asemenea la distrugerea crustei formate la suprafaţa solului, la fixarea în sol a plantelor dezrădăcinate (descălţate) în timpul iernii, din cauza alternării frecvente a îngheţului cu dezgheţul; Ia culcarea Ia pămînt a plantelor cultivate pentru îngrăşămînt verde.
Tăvălugirea terenurilor foarte uscate trebuie evitată. După greutatea tăvălugului, solul se îndeasă pînă Ia adîncimea de 3***8 cm, pe soluri argiloase, şi pînă Ia 6***15 cm, pe soluri
VI. Tăvălug cu greutăţi căzătoare remorcat de tractor.
1) cadrul tăvălugului; 2) corpul tăvălugului; 3) greutăţi căzătoare.
Raportul dintre lungimile .unui colţ şi diametrul tăvălugului variază între 1:6 şi 1:7.
nisipoase. Trecerea cu tăvălugul de lemn peste cerealele cari ameninţă să cadă înlătură căderea acestora.
10*
Tăvălung
148
Teatru
1.	Tâvâlurig,pl.tăvălunguri. Agr.:Sin.Tăvălug (v. Tăvălugi).
2.	TB, Farm.: Tiosemicarbazone; produşi sintetici din clasa medicamentelor chemoterapice antituberculoase.
Tiocarbazonele se obţin prin condensarea aldehidei respective cu tiosemicarbazidă. Pentru a sintetiza tiosemicarba-zona p-acetil-amino-benzaldehidei (TBj, Tebezon, Tibion, Conteben, etc.) se foloseşte p-acetil-amino-benzaldehidă (obţinută din p-nitrotoluen prin încălzire cu o soluţie de polisul-fură de sodiu), care se acetilează şi se purifică, trecînd-o printr-o combinaţie bisulfitică, şi se condensează cu tiosemicarbazidă.
TB, e o substanţă cristalizată, de culoare slab gălbuie^ cu gust amar, cu p.t. 230° (cu descompunere), practic insolubilă în apă, greu solubilă în disolvanţi organici. S-a stabilit că prezenţa atomului de sulf din restul de tiosemicarbazidă e necesară pentru a imprima activitatea tuberculostatică. Tiosemicarbazonele cetonelor sînt mai puţin active decît ale aldehidelor, iar dintre acestea, aldehidele a!ifatice şi aldozele nu dau produşi activi. Substituţia în nucleul aromatic e favorabilă cînd substituentul ocupă poziţia para (mai puţin în meta şi mai puţin în orto). Activitatea bacteriostatică e un rezultat al întregii molecule, fiecare componentă în parte fiind practic inactivă.
3.	Tb Chim.: Simbol literal pentru elementul Terbiu (v.),
4.	Te Chim.: Simbol literal pentru elementul Telur (v.).
5.	Teaca, pl. teci. 1. Gen., Tehn. mii.: înveliş de lemn» de metal, de piele, etc., în care se poartă şi se protejează uneori obiecte tăioase, lungi, cum sînt cuţitele cu lamă de tăiere prin apăsare (v. Cuţit 1), şi armele albe (sabie, pumnal), în timpul în care acestea nu se folosesc. Teaca serveşte şi la protecţia persoanelor în timpul depozitării, al transportului sau al portului acestor arme. Sin. (parţial) Toc.
6.	Teaca. 2. Ut., Gen.: Partea unei scule manuale cu lamă (foaie, căuş) de tablă (de ex.: lopată, cazma, etc.), cu axa în planul lamei sau puţin înclinată faţă de aceasta, în care se introduce şi se fixează coada. Sin. Ureche.
7.	Teaca. 3. Bot.: Parte componentă a frunzei (v.), alături de limb (foaia) şi de peţiol, care are rolul de a fixa frunza de nod. La unele plante, teaca lipseşte, iar la altele se prezintă sub forma unei dilataţii (de ex. la arţar).'La gramineeşi larogo-zuri teaca e foarte dezvoltată, înconjurînd tulpina pe o anumită porţiune şi avînd în continuare limbul (lipseşte peţiolul). Teaca e despicată la graminee, şi e întreagă la rogozuri. Unele plante din familia Umbelliferae au teaca foarte dezvoltată, umflată; de exemplu, la angelică (Angelica archangelica). Sin. Bază.
8.	Teaca de pavilion. Nav.: Teacă de pînză de vele cusută pe marginea unui pavilion şi în interiorul căreia se fixează, prin cusături, saula acestuia.
9.	Teaca izolantâ. E/t.: înveliş electroizolant folosit în construcţia maşinilor electrice. Se deosebesc: teaca crestăturii şi teaca conductorului.
Teaca crestăturii e învelişul electroizolant al crestăturii statorului sau rotorului maşinilor electrice. La maşini electrice de joasă tensiune teaca, prelungită în afara crestăturii (cu lungime care depinde de tensiunea maşinii), se execută din carton presspan, din pînză uleiată, micanită, etc., izolante pentru întreaga tensiune a maşinii (v. fig.). Grosimea izolantului poate fi determinată din relaţia 5=0,75+ + C7/4, în care U (în- kV) e tensiunea, iar s (în mm) e grosimea.
Ca exemplificare pentru tensiuni pînă la 500 V, o izolaţie curent folosită e următoarea: două foi de carton presspan între cari se interpune o foaie de pînză uleiată. Sub pana (v. Pana crestăturii) care închide crestătura se pune o fîşie de presspan
care are rolul să protejeze izolaţia la introducerea penei; de asemenea se interpune un izolant între conductoarele unei crestături, în cazul cînd înfăşurarea e formată din două sau, eventual, din mai multe straturi.
La maşini electrice de înaltă tensiune, izolarea crestături lor se face, în general, cu tuburi de micanită.
Teaca conductorului e învelişul electroizolanţ al conductoarelor în bare, executat din micanită.
10.	Teag, pl. tea-guri. Pisc.: Sin. Peri-teag (v.).
11.	Teak. Silv., Ind. lemn.: Tectona gran-dis L. Creşte în ţările calde, în special în India, Java, Birmania, etc. Lemnul de teak e de esenţă tare, de culoare roşie închisă, foarte rezistent la umiditate şi la insecte. Se întrebuinţează în construcţiile navale, ca piese de rezistenţă la navele de lemn şi, în special, la căp-tuşirea punţii principale. Teakul e de trei ori mai rezistent decît calitatea cea mai bună de stejar, şi se mai întrebuinţează la confecţionarea raiurilor (v.), la macaralele mici. Mai e întrebuinţat şi ca arbore de ornament.
12.	Tealit. Mineral.: PbSnS2. Sulfură dublă de plumb şi de staniu, care se prezintă sub formă de cristale rombice flexibile, asemănătoare plăcuţelor de grafit. Se formează prin alterarea pulverulentă a minereurilor de staniu. Are culoare neagră-cenuşie, cu urma neagră, şi luciu metalic. Prezintă clivaj perfect după (001); are duritatea 1---2 şi gr. sp. 6,4.
13.	Teanc, pl. teancuri. Gen.: Grămadă de obiecte de formă plată, de obicei de acelaşi fel, aşezate unele peste altele.
14.	Teasc, pl. teascuri. 1. Ind. alim.: Sin. Presă de struguri (v. sub Presă 1).
15.	Teasc. 2. Poligr.: Sin. Presă de imprimat. (Termen vechi, abandonat.)
16.	Teatru. Arh.: Clădire sau construcţie care cuprinde încăperile şi instalaţiile destinate spectacolelor pentru public. După capacitate (evaluată în număr de locuri pentru spectatori), se deosebesc: teatre mici, cu 200-•-500 de locuri, cari sînt destinate pentru toate genurile de spectacol, în oraşe mici, sau sub numele de s ă I i studio, pentru prezentarea spectacolelor noi, ca mijloc de încercare sau pentru prezentarea artiştilor tineri, ori ca teatre de păpuşi; teatre mijlocii, cu 500---1200 de locuri, specializate, în oraşele mari, pentru comedie şi dramă, pentru operă şi balet, şi, uneori, pentru spectacole de estradă sau de varietăţi; teatre mari, cu capacitatea de 1200*•-2500 locuri, folosite în oraşele foarte mari, pentru operă şi balet; teatre pentru spectacole de masa, cu 3000---4000de locuri, în localuri închise, şi cu 5000---10 000de locuri, în localuri deschise (teatre în aer liber).
Din punctul de vedere al destinaţiei, se deosebesc tipurile de teatre prezentate mai jos:
Teatrele dramatice sînt, de obicei, teatre acoperite, de dimensiuni mijlocii, cu orchestră alcătuită dintr-un număr mic de persoane, dar cu o scenă echipată special pentru a permite schimbarea rapidă a decorurilor.
Teatrele de operă şi de balet sînt teatre acoperite, în general de capacitate mai mare, cari au o orchestră alcătuită din
Izolarea crestăturii unei maşini cu tensiunea de maximum 500 V.
0)	crestătură deschisă; b) crestătură închisă;
1)	pană de lemn; 2) presspan; 3) pînză uleiată; 4) bandă de bumbac; 5) conductor electric.
Teatru
149
Teatru
persoane numeroase, un platou de joc relativ mare, pentru desfăşurarea baletelor, şi săli de repetiţie mari, pentru solişti, cor, balet şi orchestră (v. fig./).
/. Secţiune orizontală a clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti.
1) portic; 2) vestibul; 3) casă de bilete ; 4) hali; 5) vestiare ; 6) acces la balcon ; 7) degajament; 8) sală de spectacol; 9) loji; 10) loja orchestrei; 11) intrare oficială; 12) rezervă; 13) toalete; 14) scenă; 15) depozit pentru decoruri; 16) ascensor; 17) depozit p£ntru recuzită; 18) post de pompieri; 19) cameră pentru aparatura electrică de scenă; 20) camere de aşteptare pentru actori ; 21) intrarea artiştilor; 22) vestiar; 23) coridor; 24) camere pentru artişti; 25) toalete; 26) ascensoare pentru persoane.
Teatrele de estradă şi de varietăţi pot fi acoperite sau, uneori, descoperite. Astfel de teatre pot adăposti, în acelaşi timp, producţii variate, ca: muzică uşoară, scene satirice, uneori producţii de genul circului, cu exhibiţie de animale, etc. în general, prosceniul e foarte dezvoltat şi comunică cu sala prin trepte, eventual prin paserele cari străbat sala, deasupra spectatorilor. Se folosesc, în mare măsură, proiecţii cinematografice, amplificatoare de sunet, etc., cari reclamă instalaţii speciale.
Teatrele de păpuşi pot fi uneori descoperite (de ex. într-o grădină publică). Dimensiunile mici ale păpuşilor limitează şi capacitatea sălilor la 200---400de locuri. Scena are dimensiuni mici (portal de circa 3x2 m). Păpuşile pot fi manevrate, fie pe mîini (ceea ce reclamă un spaţiu în subsol, pentru mînuitor), fie pe sfori (ceea ce reclamă un podium deasupra portalului, pentru mînuitori). în toate cazurile, dispoziţiile de nivel ale scenei trebuie să mascheze operaţiile de mînuire.
Teatrele de mase pot fi acoperite sau descoperite (v. fig. II). Cele descoperite sînt inspirate din teatrele antice, ale grecilor şi ale romanilor. în general, decorurile sînt simplificate. Scena e fixă, fără scenă superioară sau subsol. Anexele sînt Şi ele simplificate, atît pentru sală, cît şi pentru scenă. La teatrele descoperite (cari au o activitate sezonieră), lipsesc, în general, foaierele, cum şi atelierele. —
Soluţiile arhitecturale ale teatrelor prezintă o mare varietate de tipuri, adaptate diferitelor genuri de spectacol, cum şi mijloacelor tehnice şi regisorale folosite, şi cari sînt în continuă evoluţie.
Elementele componente ale teatrelor sînt aproape aceleaşi la toate tipurile, diferind prin amplasarea lor, prin numărul diferitelor categorii de încăperi, prin dimensiunile acestora, şi prin unele dispoziţii funcţionale. Toate teatrele comportă două părţi distincte: partea sălii şi partea scenei.
Partea sălii de spectacol cuprinde (în ordinea în care le foloseşte, în general, publicul) următoarele elemente: peronul de acces în teatru, în general sub formă de portic sau acoperit cu o marchiză; antevestibulul, cu casa (sau casele) de bilete, cu una sau cu mai multe intrări de la peron, amenajate cu tambure (uneori, casele de bilete pot avea un vestibul separat, cu intrare specială); vestibulul principal, care serveşte ca distribuitor al publicului spre diferitele categorii de locuri (în unele cazuri se amenajează şi o intrare specială, cu vestibul separat, pentru persoanele cari au acces la lojile oficiale); vestiarele, centralizate sau grupate pe diferite sectoare (excep-tînd lojile, cari au cuiere proprii), şi cari pot face parte integrantă din vestibul sau pot fi aşezate în încăperi separate; scările de acces la diferitele niveluri ale sălii: coridoarele (degajamentele) de acces în sală, aşezate Ia fiecare nivel principal al sălii; sala propriu-zisă, care e constituită din mai multe elemente, şi anume: un parter amenajat în pantă uşoară, unul sau mai multe etaje de balcoane aşezate spre fundul sălii, uneori şi lateral, unul sau mai multe etaje de loji, aşezate fie pe întregul perimetru al sălii, fie numai pe anumite porţiuni (lojile de lîngă scenă se numesc loji de avantscenă), un amfiteatru sau galerie aşezată în fundul sălii, deasupra lojelor sau balcoanelor, pentru locuri cu preţ modest; foaierele, fumoarele şi bufetele, cari sînt folosite de public în pauzele spectacolului; toaletele şi WC-urile la fiecare etaj principal; scările speciale şi ieşirile pentru caz de pericol, conform prescripţiilor pentru paza contra incendiilor.
Asigurarea unei bune vizibilităţi spre scenă, din toate locurile din sală, se obţine prin trasarea unor epure ale razelor vizuale, pornite din diferite puncte ale sălii. în principiu, unghiul de vizibilitate a scenei, măsurat de la fiecare loc, trebuie să fie de maximum 40°, în plan orizontal, şi de maximum 30°, în plan vertical. Distanţa limită a vizibilităţii clare e de 80 m.
Asigurarea unei bune acustici se obţine prin studii cu ajutorul cărora se determină: distanţa clară şi directă de percepere a sunetelor, producerea efectelor de ecou, cum şi concentrarea sunetelor în puncte de focar (care trebuie evitată), efectele de rezonanţă şi de reverberaţie, cari trebuie dozate în funcţiune de genul emisiunilor sonore de pe scenă (vorbire, canto, muzică instrumentală solistică sau de orchestră, etc.). Procedeele tehnice ale acusticii sînt variate: amenajarea de loji pe o mare parte din perimetrul sălii (ceea ce împiedică formarea ecoului), căptuşirea pereţilor cu material de rezonanţă (panouri de lemn convenabil dispuse, etc.), etc. V. sub Acustica sălilor.
Partea scenei e destinată, excluziv, personalului artistic şi tehnic care contribuie la desfăşurarea spectacolelor, cum şi personalului de conducere administrativă şi artistică. Ea e despărţită de partea sălii printr-un perete antifoc, în care sînt amenajate numai deschiderea scenei (portalul), care poate fi obturată cu o cortină metalică, şi o uşă de comunicaţie specială, echipată cu un canat rezistent la foc.
Scena propriu-zisă e compusă din platoul de joc şi scenele superioară şi inferioară.
Platoul de joc cuprinde şi spaţiul corespunzător pînă la înălţimea portalului. Platoul de joc poate fi amenajat
Teatru
150
Teatru
astfel: platou cu planşeu fix, compus dintr-un număr de panouri independente cari pot fi deplasate vertical, pentru a se coborî prin trape sau a se înălţa deasupra nivelului scenei, cu scopul de a se crea denivelări în cadrul unui decor; platou sau scenă turnantă, la care, partea centrală (cea mai importantă) poate pivota în jurul unui ax vertical, acţionat mecanic; platou sau scenă g l i s a n tă, care poate culisa, fie lateral, fie spre fund, în buzunarele scenei, fiind înlocuit, tot prin glisare, de către un alt platou, pregătit pentru joc în alt buzunar. în unele teatre, platoul poate fi ridicat deasupra portalului sau scufundat în subsol, prin mijloace mecanice.
Scena se prelungeşte adesea, spre sală, cu o porţiune fixă numită p r o-s c e n i u m, care se întinde pe o adîncime de1,50**-10 m, pentru a permite ca o parte din spectacol să se desfăşoare în mijlocul publicului.
Scena supe-r i o a r ă ocupă spaţiul de deasupra platoului de joc, de la nivelul superior al portalului în sus. Ea e destinată instalaţiilor mecanice şi electrice necesare manevrării decorurilor şi producerii efectelor de lumină necesare spectacolului, prin manevrarea de rival-te şi de proiectoare.
Scena inferioară sau subsolul scenei serveşte în următoarele scopuri: manevrarea pe verticală a panourilor platoului pentru a crea denivelări; instalarea mecanismelor utilajului scenei (pentru scena turnantă, glisantă orizontal sau vertical, etc.), a depozitului de decoruri rulante (numit safe sau seif), a macaralei cortinei metalice, cu motorul ei, şi a .camerei pompelor de incendiu. V. şi sub Scenă.
Anexele directe ale scenei, necesare desfăşurării spectacolului, sînt constituite în principal de: locaşul (fosa) orchestrei, aşezată între sală şi scenă, avansînd în subsolul scenei,
împreunăcu camerele anexe (pentru repetiţii, depozit de instrumente, etc.); buzunarele scenei, cari sînt spaţij laterale şi de fund în cari se pregătesc decorurile actelor următoare, se adună actorii, figuranţii sau coriştii cari, la un anumit moment, trebuie să intre în scenă, etc., şi se adăpostesc platourile glisante după terminarea actului sau tabloului respectiv; camera de reglaj a luminii scenei şi a sălii (cu un aparataj de comandă numit orgă de lumini, cum şi autotransformatoa-rele de curent electric), şi care poate fi amplasată pe scenă (lateral), în subsolul scenei (cu vedere spre platou şi sală), eventual într-un punct din perimetrul sălii; caja suflerului, în subsol, cu deschidere acoperită spre platou; camera efectelor de zgomot, produse cu aparataje speciale; depozitul pentru aparatura electrică şi mecanică a scenei; instalaţiile de proiectoare fixe şi mobile, cum şi, eventual, o cabină pentru proiecţii cinematografice; depozitele de zi pentru decorurile armate şi de volum, pentru butaforie, mobilă şi recuzită. V. şl Scenă.
încăperile destinate personalului artistic cuprind:	ca-
binele artiştilor, cari trebuie situate cît mai aproape de nivelul platoulu i de joc, a-vînd legături comode cu platoul, şi cari pot fi: cabine individuale, cabine pentru două sau patru persoane, cabine colective, pentru figuranţi şi corişti, — toate fiind amenajate cu duşuri, toalete, WC-uri; camerele de aşteptare ale artiştilor, înainte de a intra în scenă; depozitul de zi pentru
b
II. Teatrul în aer liber din parcul N- Bălcescu din Bucureşti. a) faţadă; b) secţiune longitudinală; c) plan.
Tebaină
151
Tecs, cui-
^ostume, la fiecare etaj de cabine; săli de machiaj şi de coafură; săli de repetiţie şi camere de studiu; încăperi pentru deservirea personalului artistic şi tehnic, ca foaiere, fumoare, bufete, bibliotecă, intrare specială, cu vestibul, vestiare, cabine telefonice, etc.
încăperile administraţiei şi conducerii artistice sînt amenajate în raport cu importanţa teatrului respectiv, şi sînt amplasate în legătură cu locurile de activitate (scenă, săli de repetiţie, cabine, etc.). Birourile administrative au şi o intrare specială şi directă, din exterior. De obicei, teatrele reclamă şi o curte de serviciu.
Atelierele de producţie servesc la confecţionarea diferitelor elemente şi obiecte, necesare montării unui spectacol şi cuprind: atelierul de pictură, dimensionat în raport cu deschiderea portalului scenei, astfel încît decorurile să poată fi executate pe podea, şi care are galerii la diferite niveluri, pentru aprecierea ansamblului colorist ic şi corectitudinii desenului, şi dependinţe ca: depozite de culori, cameră pentru prepararea cleiului, pentru machete, un birou pentru pictori, etc.; atelierul de butaforie, mobilă şi recuzită; atelierul de tîmplărie, care trebuie izolat fonic; atelierul de croitorie, cu secţii separate pentru bărbaţi şi femei, cu camere de probă şi depozite de materiale; atelierul de cizmărie, în apropierea celui de croitorie; atelierul electromecanic.
Atelierele de pictură, tîmplărie şi electromecanic pot fi aşezate, eventual, în afara clădirii teatrului, pentru a se putea dezvolta pe o suprafaţă suficientă.
Serviciile generale ale teatrelor cuprind : o centrală termică şi depozitul de combustibil (aşezate, de preferinţă, în afara teatrului); centrala de aer condiţionat (aşezată, de preferinţă, sub sala de spectacol); un garaj pentru camioane şi turisme; depozite generale de materiale; spălătorie şi curăţătorie chimică.
Teatrele fac parte, în general, dintre clădirile importante ale^unui oraş, adeseori cu caracter monumental.
în ţara noastră se consideră trei categorii de teatre dramatice, după importanţa lor artistică şi culturală, şi anume: republicane, regionale şi raionale. Determinarea capacităţii se face pe baza unui indice de 10 locuri la 1000 de locuitori.
.. Adîncimea sălii, măsurată de la portalul scenei pînă la locul cel mai depărtat, se consideră astfel: 27 m, pentru o capacitate de 1200de locuri; 25 m, pentru o capacitate de 1000 de locuri; 23 m, pentru o capacitate de 800 de locuri; 22 m, pentru o capacitate de 600 de locuri.
Volumul sălii se apreciază la circa 4,5 m3 de spectator. Suprafaţa de planşeu care revine unui loc e de 0,80--*0,90 m2.
Capacitatea orchestrei (numărul de locuri de executanţi) variază de la 15---50 de persoane, în funcţiune de categoria teatrului şi de amplasamentul fosei orchestrei. Suprafaţa ocupată de un executant e de circa 1,00 m2.
Teatrele de operă şi de balet se împart în două categorii: republicane şi regionale.
Adîncimea sălii, măsurată de la portalul scenei la locul cel mai depărtat, se consideră astfel: 32 m, pentru o capacitate de 2000 de locuri; 30 m, pentru o capacitate de 1500 de locuri; 27 m, pentru o capacitate de 1200 de locuri.
Volumul sălii se apreciază la 5”*6 m3 de fiecare spectator. Dimensiunile scenei se determină în funcţiune de numărul de locuri şi categoria teatrului.
i.	Tebaină. Chim.: C19H2103N. Alcaloid din grupul morfinei; eterul metilic al codeinonei enolice. Se prezintă ca sare albă cristalină, solubilă în apă, în alcool şi în eter; are p. t. 193°. Are gust amar. Se găseşte în opiu, în cantităţi mici.
Acţiunea sa biologică e similară acţiunii stricninei, fiind toxică convulsionantă. Prin hidroliză cu acid sulfuric diluat se desface în codeinonă şi metanol. Compusul de bază al alca-Ioizilor din grupul morfinei, conţinînd azot dar lipsit de oxigen,
e morfinanul, care a fost sintetizat pornindu-se de la iod-metilatul-5,6,7,8-tetrahidro-isochinolinei. Tebaina e folosită ca materie primă pentru prepararea unor derivaţi ai morfinei utilizaţi în practica medicală.
2.	Tebeonă. Chim.: Medicament pe bază de tiosemicar-bazona p-acetil-aminobenzaldehidei. Se foloseşte contra tuberculozei. Sin. Tb I, Conteben, Domagk.
3.	Tec. Silv., Ind. lemn. V. Teak.
4.	Teca. Ind. text.: Fibră textilă estercelulozică de tip diacetilceluloză, care se distinge de alte tipuri de fibre fabricate pe bază de celuloză prin higroscopicitatea şi termostabiii-tatea mai reduse, prin lipsa de afinitate pentru coloranţi direcţi şi prin conservarea rezistenţei în stare umedă. Sin. Acele, Acela, Celco (v.)t etc.
5.	Tecalemit, pl. tecalemite. Tehn.: Pompa de alimentare a gresoarelor cu lubrifiant vîscos. (Termen impropriu.)
6.	Tecar, pl. tecari. Silv.: Gleditschia triacanthos L. Numire populară pentru glădiţă (v.), determinată de forma de teacă a fructului.
7.	Teclu, bec Chim, Tehn. V. sub Becuri de gaz pentru încălzit, sub Bec de gaz 2.
8.	Tecnetron, pl. tecnetroane. E/t.: Triodă semiconductoare constituită dintr-un bastonaş de monocristal de ger-maniu tip n, pe care, după ce i se formează pe cale electrolitică un şanţ transversal (v. fig.), se depune un strat de indiu cu menirea de a forma cu baza o joncţiune p-n.
Electrozii anod (A) şi catod (C) se fixează la capetele bastonaşului, iar electrodul de comandă (EC) se formează prin lipirea unui fir de aur pe stratul de indiu.
Un curent de electroni care parcurge bastonaşul de la catod la anod suferă, sub acţiunea cîmpului electric al electrodului de comandă, un fenomen de modulaţie, cu acţiune de amplificare.
Tecnetronul prezintă impedanţe mari de intrare şi de ieşire; se foloseşte ca amplificator de tensiune la frecvenţe foarte înalte (200-•-500 MHz).
9.	Tecs, cui-~, pl. cuie-tecsuri. Ind. piei., Mett.: Cui cu
dimensiuni mici, de formă specială, folosit Ia fixarea pieselor de talpă de piele, sau la prinderea provizorie a altor piese cari intră în componenţa anumitor tipuri de încălţăminte.Tecsurilese indică prin lungimea tijei lorîn milimetri. Sin.Tecs,	V
Tex. Var. Cui-tex.
Tecsurile se 3 u C fabrică din sîrmă şi sînt de trei tipuri: ascuţite, cu
Tecnetron.
1,1') intrare: 2,2') ieşire.
c^p
r a
Tecsuri.
o şi b) tecsuri ascuţite, folosite la confecţionarea manuală a încălţămintei; c şi d) tecsuri cu tija pătrată, tijă pătrată (boan- folosite Ia trasul mecanic pe calapod ; e şi f) tecsuri cu te) şi CU tijă ro- ro'tunc*ă. folosite la fixarea feţelor de branţuri; ţun(Jă	g) tecsuri cu capul îngroşat.
Tecsurile ascuţite (tecsuri de mînă) au un vîrf ascuţit şi o tijă de formă neregulată (v. fig. a şi b). Lungimea lor are valori între 6 şi 20 mm, grosimea între‘1,0 şi 1,4 mm şi greutatea între 0,047 şi 0,307 kg pentru 1000 de bucăţi. Ele se folosesc la confecţionarea manuală a încălţămintei.
Tectite
152
Teflon
Tecsurile cu tija pătrată sînt mai rezistente (v. fig. c şi d). Lungimea lor are valori între 8 şi 20 mm, diametrul capului între 2,6 şi 3,8 mm şi greutatea între 0,048 şi 0,185 kg pentru 1000 de bucăţi. Ele se folosesc la trasul mecanic pe calapod al încălţămintei, iar cele mai lungi se folosesc la fixarea diferitelor piese (tălpi, branţuri, etc.). După asamblarea pieselor, aceste tecsuri se scot.
Tecsurile cu tija rotundă (tecsuri de maşină) au lungimea între 6 şi 18 mm, grosimea între 1,0 şi 1,2 mm şi greutatea între 0,037 şi 0,160 kg pentru 1000 de bucăţi. Ele sînt folosite la fixarea mecanizată a feţelor de branţuri la sistemele de tălpuire cu cusătură prin branţ, prin lipire şi cu rama fixată cu scoabe (v. fig. e şi f).
Pentru unele operaţii, ca prinsul vîrfului sau trasul de călcîi, se folosesc cuie-tecsuri cu capul îngroşat, cari rezistă mai bine la loviturile ciocanului maşinii (v. fig. g); pentru trasul pe calapod se folosesc uneori cuie de aceeaşi formă, însă cu tija cu diametrul sub 0,6, numite microtecsuri (v.).
1.	Tecti£@j sing. tectită. Geol.: Meteoriţi bogaţi în Si02 (70***80%), în AI2Oa (10***16%), în fier şi în magneziu, săraci în alcalii (3-*-5%) şi lipsiţi de apă. Tectitele au aspect sticlos şi se prezintă sub formă de granule rotunjite, transparente, de culoare albastră închisă, verde sau, mai rar, brună. Au densitatea 2,5--*3. Se întîlnesc în Terţiarul şi în Cuaternarul vechi din Tasmania, din Sudul Australiei şi din Sud-Estul Asiei, sub formă de fărîmături. Sin. Bilitonite, Moldavite, Meteori sticloşi, (popular) Piatra Lunei.
2.	Tectonica. Geol.: Arhitectura (structura) scoarţei Pămîntului şi ramura Geologiei care o studiază (v. Geologie structurală).
3.	Tectonitâj pl. tectonite. Petr.: Rocă metamorfică în care elementele mineralogice componente (cristale sau granule) prezintă o orientare preferenţială, determinată de o deplasare diferenţială sistematică a elementelor respective sub acţiunea stress-ului (v.). Caracterul orientat al texturii unei astfel de roci e pus în evidenţă în special de cristalele mineralelor cu habitusuri prismatice alungite sau lamelare şi foioase, cari constituie roca.
Formarea texturi i orientate la roci le sed imentare se,produce sau se accentuează după depunerea sedimentelor prin mişcări tectonice; la rocile magmatice, adeseori încă din timpul consolidării magmatice sub un cîmp orientat de forţe; la rocile metamorfice, în timpul procesului de cristaloblasteză (recris-talizare). Dispunerea orientată a mineralelor conduce la o distribuţie asemănătoare şi a altor elemente structurale sau texturale ale rocilor respective (şistozitate, clivaj, fisurare, etc.).
Se deosebesc trei tipuri principale de tectonite:
Tectcnite-B, Ia cari aspectul structural principal e dat de liniaţie (dispunere paralelă a mineralelor prismatice alungite), de obicei paralelă cu direcţia structurii geologice. Liniaţia rezultă uneori din orientarea striurilor pe oglinzile de fricţiune, din intersecţiunea pe o direcţie a clivajului de rocă cu stratifi-caţia, etc. Liniaţiile cari fac unghiuri evidente cu orientarea direcţiei structurii geologice nu sînt tectonite-B, deoarece ele nu mai corespund cu axa intermediară (sau axa B) a elipsoidului de deformaţie (v.) a rocilor.
Tectonite-S, cari prezintă o foliaţie (dispunere în plane paralele a unor minerale lamelare sau foioase) secundară, de tipul şistozităţii clivajului de rocă (clivaj de curgere prin deformare plastică sau clivaj de forfecare şi fractură prin deformare rupturală). Foliaţia determinată de stratificaţii sau cea de curgere a rocilor eruptive efuzive nu determină tectonite, nefiind legate de eforturi tectonice. Eforturile tectonice pot accentua însă aceste foliaţii (de ex. cazul argilelor cari prezintă des suprafeţe de substratificaţie puse în evidenţă nu numai prin tasarea sedimentului, ci şi prin mişcări tectonice de compresiune).
Tectonite-R, cari prezintă o textură cu elementele componente (cristale, granule, etc.) orientate prin acţiunea forţelor tectonice cari au determinat, în special, mişcări de rotire în jurul axei B (axa intermediară a elipsoidului de deformaţie, dispusă de cele mai multe ori paralel cu axa structurii geologice majore).
4.	Tectonogenezâ. Geol.: Procesul de formare a structurilor geologice de cutare şi faliere. Sin. Diastrofism (v.). Sin. (incorect) Procesul de cutare şi faliere din regiunile orogene-tice; (inexact) Tectogeneză.
5.	Tectonosferâ, Geol.: Geosferă de la periferia globului pămîntesc care cuprinde scoarţa Pămîntului şi o parte din mantaua în care materialele componente prezintă o diferenţiere pe orizontală, astfel încît masa lor posedă anumite structuri sau cel puţin iau parte la procesele orogenetice şi epirogenetice cari afectează scoarţa. Sub tectonosferă, distribuţia materiei, urmărită de-a lungul unei geosfere, e omogenă. Conform teoriei isostaziei (v.), baza tectonosferei corespunde cu adîncimea (cu suprafaţa) de echilibru isostatic. în ipotezele mai noi, cari caută să explice orogeneza (v.) făcînd ape! la procese subcrustale, baza tectonosferei trebuie să fie apreciată la o adîncime mai mare, care urmează să fie precizată de cercetările geotectonice ulterioare. Sin. (incorect) Tectosferă.
6.	Teepleit. Mineral.: Na2[CI, B02]-2 H20. Cloroborat de sodiu hidratat, natural, care se prezintă sub formă de cristale tabulare, incolore. Are gr. sp. 2,08 si indicii de refracţie: cd=1,519 şi £=1,503.
7.	Teepol. Ind. text.: Detergent sintetic cu caracter de produs de înmuiere (de umezire) constituit dintr-un alcool secundar sulfatat (alchiIsuIfat secundar).
Se obţine prin sulfatarea olefinelor din fracţiunea 70---2300 a benzinelor de cracare termică, prinTfluxul tehnologic reprezentat în figură.
Schema de fabricare a teepoiuiui.
A)suifatare; B) neutralizare; C) hidroliză; D) desărare; E) extracţie; F) evaporarea solventului din soluţia de detergent; G) concentrarea teepoiuiui; H) distilare pentru recuperarea alcoolului; I) distilare pentru recuperarea benzinei de extracţie; a) reactor echipat cu sistem de schimbătoare de căldură pentru răcire cu propan lichid ; b) cameră de extracţie; c) coloană de extracţie; d) eva-porator; e) recipient de decantare; f şi g) recuperator de alcool, respectiv de benzină de extracţie; 1) olefine; 2) acid sulfuric concentrat; 3) propan lichid; 4) NaOH; 5) alcool concentrat; 6) Na2S04; 7) apă; 8) benzină de extracţie uzată; 9) rafinat I; 10) extract I; 11) soluţie de teepol extras; 12) teepol; 13) amestec alcool-benzină; 14) alcool diluat; 15) benzină de extracţie;
16) nesulfonabil.
Se prezintă ca lichid solubil în apă obişnuită (cu care produce soluţii limpezi) şi în apă dură. în procesul de utilizare, produce spumă abundentă.
8.	Tefigramâ, pl. tefigrame. Meteor.; Sin. Diagramă Shaw (v. sub Diagramă aerologică).
9. Teflon. Ind. chim.: (—F2C—CF2—)n. Răşină obţinută prin polimerizarea perfluoretenei, F2C = CF2, în prezenţa unor catalizatori (săruri minerale, azotat de argint, clorură
Tefroit
153
Tehneţiu
de zinc, sau soluţii apoase ale unor peroxizi). Are punctul de înmuiere 327°; se descompune la temperaturi peste 450°. Perfiuor-etena, cu p. t. —76°, se obţine din clor- bifluor-metan, prin încălzire la 600--10000, fără catalizator:
2	CHCIF2 -> F2C=CF2+2 HCI.
Polimerizarea se efectuează în fază apoasă; se obţine în dispersiune în soluţie apoasă (25%), în prezenţa unui agent activ de suprafaţă, de exemplu stearat de amoniu.
încălzit la temperaturi peste 450°, tefIonul se descompune, punînd în libertate fluor. Teflonul e foarte rezistent la acţiunea agenţilor corozivi (rezistă la acţiunea bromului), din care cauză a început să fie folosit cu rezultate bune în industria chimică. Tras în fire, se foloseşte la confecţionarea îmbrăcămintei termoizolante.
Teflonul se poate aplica pe diferite materiale, ca: metale, sticlă, porţelan, lemn, etc., prin intermediul suspensiilor apoase. După aplicare se usucă la 200°, se calandrează şi apoi se încălzeşte la 300---3500. După înglobarea a 2-**3% hidrocarburi fluorurate (plastifianţi), teflonul se toarnă uşor în tipare. Poate fi prelucrat şi prin laminare.
Din suspensii stabile de teflon într-un ulei — fabricat dintr-o hidrocarbură fluorurată — s-au obţinut lubrifianţi folosiţi ca protectori anticorozivi şi ca adezivi. Sin. Politetra-fluoretenă.
1.	Tefroit. Mineral.: Mn2Si04. Silicat de mangan, natural, din grupul olivinei-, care se găseşte, în general, amestecat cu MgO şi FeO, uneori cu ZnO (pînă la 10%). Se întîlnesc rar cristale, prezentîndu-se frecvent sub formă de agregate clivate după trei direcţii. Are culoarea roşie de carne pînă la cenuşie.
2.	Tefrosinâ. Chim. biol.: Isomer al rotenonei (v.). Se găseşte în planta africană Tephrosia (Vogeli, toxicaria) şi în planta malaeză Derris (v.).
3.	Tegocid. Ind. chim.: Amestec de monostearat de gir cerii cu acid stearic şi fosfat de sapamină, care se prezintă sub forma unei mase ceroase galbene. Cu apa formează o emulsie stabilă, care nu e desfăcută de acizi diluaţi, de aleaIii şi de săpunuri; e compatibil cu uleiurile, cu grăsimile, cerurile, hidrocarburile, cu lanolină, cu cetaceum, etc., cu cari dă emulsii de tipul ulei în apă. E utilizat în industria cosmetică, ca emul-sionant pentru creme de toaletă.
4.	Tegirt. Ind. chim.: Amestec de monostearat degliceril cu puţin distearat de gliceril, stearină, glicerină şi stearat de potasiu. E o masă ceroasă albă-gălbuie, cu miros slab, cu p. t. 58°. Se dispersează uşor în apă caldă. E solubil în alcool şi în cloroform. Singur sau în amestec cu grăsimi de orice tip, cu ceruri, cu lanolină, parafină, vaselină, ulei de vaselină, etc. dă cu apa, la 70°, emulsii stabile de tipul ulei în apă. Duterea de emulsionare e crescută prin adausuri mici de amoniac, trieta-nol-amină sau triisopropanol-amină (circa 0,1%); adausul de săpun face emulsia mai subţire. Se foloseşte în proporţia de
2---10%, ca agent de emulsionare pentru preparate farmaceutice şi cosmetice (creme de toaletă, produse pentru îngrijirea părului, roşu de buze, măşti de frumuseţe, etc.).
Tegin P e monostearatul de propilen-glicol; p. t. 59---610. Are reacţie neutră şi se foloseşte pentru cremele cosmetice mai fluide.
5.	Teglici, pl. tegliciuri. 1. Ind. ţâr.: Unealtă folosită de cojocar şi de cizmar, cu care se întinde pielea pentru a fi prelucrată.
6.	Teglici. 2. Ind. ţâr.: Sin. Ciocăltău (v.).
7.	Tego. Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de plumb, cu compoziţia: 78*-*83%Pb, 15*-*18% Sb, 1***3%Sn, 1*--2%Cu şi circa 0,5% As. V. şî sub Aliaj antifricţiune.
8.	Tego, film Ind. lemn., Ind. hîrt.: Sin. Film de bache-lită (v.).
9.	Tegofilm. Ind. lemn., Ind. hîrt.: Sin. Film de bachelită (v.).
10.	Tegosept, Ind. chim.: Esterii acidului p-hidroxi-ben-zoic. Tegosept M e esterul metil ic. Tegosept gamma e esterul propilic. V. şî Nipagin.
11.	Tegument, pl. tegumente. Biol.: învelişul corpului la seminţe, la om, la animale, etc.
12.	~ seminal. Bot.: Componentă a seminţei (v.), care provine din integumentul ovulului şi protejează embrionul şi endospermul. în urma fecundaţiei, în funcţiune de tipul şi de modul de deschidere a fructelor în cari se formează, celulele suferă anumite modificări. La fructele dehiscente, tegumentul e mai dezvoltat şi, de obicei, devine dur. Fructele indehiscente au seminţe cu tegumentul redus. La Graminee şi la Umbelifere, la cari pericarpul e concrescut cu- sămînţa, tegumentul seminal e foarte redus. Compozitele au tegumentul moale. Sin. Coaja seminţei. V. şî sub Sămînţă.
13.	Tehneţiu. Chim.: Tc. Element din grupul al şaptelea al sistemului periodic al elementelor, subgrupul secundar. E un metal cenuşiu-argintiu ; are nr. at. 43 şi gr. sp. 11,50. A fost obţinut pentru prima dată în 1937, prin bombardarea molibdenului cu deuteroni. în 1956 s-a constatat că în uraniul natural se găseşte, în cantităţi foarte mici, isotopul radioactiv al molibdenului, "Mo, care se transformă prin radiaţie (3, cu un timp de înjumătăţire de 67 ore, în "Tc. De aici se deduce că tehneţiul se găseşte în scoarţa Pămîntului, deşi nu a putut fi încă recunoscut direct.
Se cunosc următorii isotopi ai tehneţiului:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
92	-	4,5 min	emisiune (3+	Mo92 (d, 2n) Tc92
93	-	2,7 h	emisiune	Mo92 (d, n) Tc93
94	-	> 50 min	emisiune (â+ captură K	Mo94 (p, n) Tc94, Mo94(d, 2n) Tc94
94*	-	53 min	emisiune e~	Mo94 (p, n) Tc94, Mo94 (d, 2n) Tc94
95		20 h	captură K	Mo92 (a, p) Tc95, Mo95 (p, n) Tc95, Mo95 (d, 2n) Tc95; dezintegrarea Ru95 cu emisiune
95*		54 z	captură K (99,2%) emisiune (0,8%)	Mo92 (a, p) Tc95, Mo95 (d, 2n) Tc95, Mo95 (p, n) Tc95
96	-	4,3 z	captură K	Mo98 (d, n) Tc98, Mo98 (d, 2n) Tc96, Mo96 (p, n) Tc96, Nb*3 (a, n) Tc96
97	—	91 z	captură <	Mo96 (d, n) Tc97, Mo97 (p, n) Tc97; dezintegrarea Ru97 cu emisiune @+
98	-	2,7 z	emisiune	Mo98 (d, 2n) Tc98, Ru98 (n, p) Tc98
99	—	6,6 h	emisiune e~	fisiunea uraniului şi a toriu-lui; dezintegrarea Mo94 cu emisiune 3~
99*	-	9,4x105 ani	emisiune	Tc99 (y) Tc99*
100	-	80 s	emisiune 3~	Mo100 (d, 2n) Tc100
101		14,3 min	emisiune 3~	Mo100 (d, n) Tc101, Ru102 (y, p) Tc101, Ru102 (n, np) Tc101; fisiunea uraniului; dezintegrarea Mo101 cu emisiune (3“
102	-	4,5 min	emisiune 3~	Ru102 (n, p) Tc102
103	-	1,2 min	emisiune (3~	Ru104 (n, np) Tc103
104	-	10 min	emisiune 3~	Ru104 (n, p) Tc104
105	—	~15 min	emisiune	fisiunea uraniului; dezintegrarea Mo105 cu emisiune
Tehnic
154
Tehnica securităţii muncii
Tehneţiul se aseamănă mult în comportările lui chimice cu reniul. Sulfura de tehneţiu e insolubilă în acid clorhidric diluat, ca şi cea de reniu. încălzit în curent de oxigen, se volatilizează sub formă de heptoxid, ca şi reniul. Se separă de acesta disolvînd oxizii lui în acid sulfuric de 80% la 200° şi conducînd în soluţie un curent de acid clorhidric gazos umed, cînd reniul distilă sub formă de clorură, iar tehneţiul rămîne în soluţie. Are, de asemenea, multe reacţii asemănătoare cu ale molibdenului. Prin precipitarea cu hidrogen sulfurat în soluţie clorhidrică a Tc2S7 şi disolvarea precipitatului negru în soluţii amoniacale de apă oxigenată s-a obţinut pertehneta-tul de amoniu, NH4Tc04. Din acesta, în curent de hidrogen, pe la 600°, s-au obţinut circa 0,6 g tehneţiu metalic pur. Tehneţiul cristalizează exagonal compact şi e isomorf cu Re, Ru şi Os. Raza atomică e de 1,36 Â. Nu se disolvă în acid clorhidric şi nici în apă oxigenată amoniacală. Se disolvă însă în acid azotic şi în apă regală. Ars în oxigen, dă Tc207, galben deschis, cu punctul de topire 119,5°. Heptoxidul e higroscopic; prin disolvare în apă dă acid pertehnetic, HTc04, care poate fi separat prin evaporarea soluţiei sub formă de cristale roşii închise. Acest acid e monobazic, puternic. Se cunosc, de la acest acid, săruri ca, de exemplu, pertehnetatul de amoniu, NH4Tc04, incolor. Prin electroliza unei soluţii acide se poate separa tehneţiu metalic. De asemenea, tehneţiul mai poate fi separat, ca metal, din soluţii ale pertehnetiatilor cu ajutorul Mg, Zn, Fe, Ni, Sn, Pb şi Cu.
Deoarece tehneţiul rezultă ca un deşeu al reactivilor nucleari, în special sub forma isotopului 99 de viaţă mai lungă, se pot întrevedea oarecari utilizări practice pentru viitor. S-a constatat că fixează uşor neutronii lenţi, astfel încît poate fi folosit ca ecran în reacţiile nucleare. Cantităţile de tehneţiu izolate pînă acum ating cîteva grame. Recent, s-a constatat că o cale comodă de obţinere a tehneţiului e bombardarea molibdenului sub formă de oxid cu neutroni după reacţia:
98Mo-f Jn="Mo;
"Mo cu emisiune de electroni ="Tc. Separarea de oxidul de molibden se face prin sublimare sub formă de Tc207. Mult timp tehneţiul a fost numit mazuriu.
1.	Tehnic. 1. Gen.: Calitatea de a se referi la tehnică sau de a aparţine^ tehnicii.
2.	Tehnic. 2: în Lexicografie, calitatea de a fi opus limbii curente. Exemplu: Termen tehnic.
3.	Tehnica. 1: Sistemul proceselor organizate în spaţiu şi în timp, folosite în producţia socială a bunurilor materiale.
în trecutul mai depărtat/ tehnica s-a dezvoltat rutinar, pe baza deprinderii omului de a munci cu anumite utilaje şi a experienţei sale în realizarea şi organizarea empirică a proceselor tehnologice. Odată cu introducerea în producţie nu numai a maşinilor de lucru, ci şi a celor de forţă, — cu implicaţiile sale în privinţa necesităţii de a gospodări purtătorii de energie primară, — s-a dezvoltat fundamentarea ştiinţifică a tehnicii, începînd cu sfîrşitul secolului XVIII. Aceasta a creat posibilitatea de a folosi progresul ştiinţelor naturii pentru dezvoltarea tehnicii, a permis realizarea revoluţiei industriale, care a cuprins Europa şi America de Nord, în special în secolul trecut, şi a contribuit la revoluţia ştiinţifică-tehnică contemporană (v. şî sub Ştiinţă).
4.	Tehnica. 2: Ansamblul mijloacelor de muncă utilizate în procesul producţiei, incluziv procesul de acţionare a mijloacelor de muncă asupra obiectului muncii.
5.	Tehnica. 3: Ansamblul de metode, procedee, reguli, folosite într-un domeniu oarecare de activitate umană, în practicarea unei profesiuni sau într-o arta, respectiv capacitatea de a le urma. De exemplu: tehnica execuţiei la pian, la vioară, tehnica jocului de şah, tehnica securităţii muncii, tehnica efectuării unei determinări experimentale, etc.
6.	/%< grafica. Poligr. V. Grafică, tehnică —.
7.	~a securităţii muncii. Gen., Tehn., Ig. ind.: Ansamblul măsurilor tehnice şi organizatorice cari se execută la instalaţii, utilaje şi orane de maşini în mişcare, cum şi la clădiri, căi de comunicaţii, laboratoare, etc., pentru a îmbunătăţi condiţiile de muncă şi a preveni accidentele de muncă (v. şi Protecţia tehnică a muncii, sub Protecţia muncii).
Normele de tehnică a securităţii muncii (N.T.S.) conţin instrucţiuni precise pentru conducătorii de întreprinderi, de şantiere şi de procese tehnologice, pentru toate ramurile de producţie, cari trebuie respectate şi aplicate obligatoriu.
La construirea noilor întreprinderi industriale, cum şi la dezvoltarea şi reconstruirea celor existente, se stabilesc zone de protecţie sanitară-între aceste construcţii şi cartierele de locuit, pentru a ocroti populaţia contra acţiunii nocive a fumului, a gazelor, a prafului, a zgomotului, etc. — Clădirile în cari se instalează ateliere pentru staţiuni de încercat motoare, sau staţiuni de gazogene, depozite de benzină, etc. se amplasează departe de corpurile principale. Arborii plantaţi raţional pe terenul unei întreprinderi împiedică, în mare măsură, propagarea incendiilor şi răspîndirea gazelor, a fumului, a prafului, etc. — Amenajarea şi utilarea clădirilor industriale, cum şi a încăperilor auxiliare şi administrative trebuie să asigure cea mai raţională desfăşurare a procesului tehnologic, să uşureze munca şi să înlăture pericolul de incendiu.
în clădirile cu etaje nu se permite instalarea maşinilor cu acţiune dinamică, pe planşeele dintre etaje, ci numai la parterul clădirilor, pe fundaţii corespunzătoare. Pardoselile trebuie să fie izolante, compacte şi să reziste bine la solicitări mecanice, să nu fie alunecoase şi să poată fi curăţite uşor. Pereţii nu trebuie să prezinte pericol de incendiu, să fie uscaţi, să aibă conductivitate termică mică şi să izoleze fonic încăperea. Amplasarea neraţională a utilajului principal şi auxiliar, iluminatul necorespunzător al locului de lucru, îngrămădirea de piese şi de deşeuri la locul de lucru împiedică asigurarea securităţii muncii.
După caz, clădirile industriale se amplasează fie compact, fie izolate şi neetajate, fie cu mai multe etaje. Se asigură fiecărui lucrător un loc de lucru cu o suprafaţă de circa 4 m2 şi un volum de aer de cel puţin 13 m3. Pentru a împiedica depunerea şi absorpţia substanţelor toxice pe pereţii încăperilor, aceştiasînt acoperiţi cu vopsea de ulei, cu plăci de faianţă, etc., fiind astfel posibilă curăţirea, spălarea şi degazarea lor.
Intrările, scările, trecerile, ferestrele, etc. clădirilor industriale se execută respectîndu-se N.T.S. şi normativul sanitar, corespunzător proceselor tehnologice.
în principalele sectoare industriale se pot produce accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale, dacă nu se aplică măsuri preventive şi nu se execută instructaje temeinice. Astfel, în Metalotehnică:
în secţiile de prelucrare a metalelor la rece, datorită aşchiilor metalice, particulelor cari se desprind din sculele aşchietoare, deşeurilor, organelor de transmisiune, mecanismelor de acţionare, dispozitivelor de fixare a pieselor sau a sculelor, etc. La prelucrarea pieselor metalice cu ajutorul maşinilor-unelte (strunguri, polizoare, maşini de rectificat, etc.) se pot produce traumatisme mecanice (loviri, tăieri, răniri), traumatisme termice (arsuri), accidente datorite acţiunii curentului electric (şocuri electrice, electrocutare, arsuri, etc.).
Electrocutarea se produce prin atingerea directă a conductoarelor de curent neizolate, a bornelor de legătură fără carcasă protectoare, etc. sau prin atingerea carcasei maşinii, care a intrat accidental sub tensiune, datorită deteriorării izolaţiei, şi care nu a fost legată la pămînt.
în secţiile de forja, afară de respectarea amplasării atelierelor, autilajului şi a depozitelor de semifabricate, sînt necesare dispozitive corespunzătoare de protecţie, instalaţii eficiente de ventilaţie artificială şi naturală, dispozitive de răcire a cuptoarelor, dispozitive de combatere a căldurii radiante,
Tehnică-sanitară, instalaţiei ~
155
Tei topit
etc. Folosirea neraţională a sculelor manuale, la forjarea liberă ca şi Ia cea în matriţă, conduce la accidentări, astfel încît se recomandă folosirea dispozitivelor hidraulice sau electrice.
în atelierele de tratamente termice, principalele condiţii pentru asigurarea unei munci igienice şi fără pericol sînt următoarele: amplasarea corectă a clădirii (perpendicular pe direcţia vînturilor predominante); distanţă suficientă între atelierul de tratamente termice şi celelalte clădiri ale întreprinderii; instalaţie perfectă de ventilaţie; executarea corectă a proceselor tehnologice; manipularea atentă a substanţelor nocive; respectarea condiţiilor de igienă, etc.; controlul permanent al gazelor nocive.
în atelierele de turnatorie praful, gazele, vaporii şi temperatura înaltă sînt cauze cari pot prejudicia sănătatea lucrătorilor. — Aplicarea pe scară mare a mecanizării poate contribui la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Amplasarea diferitelor ateliere se realizează în concordanţă cu fluxul tehnologic cel mai raţional, şi anume: atelierele de pregătire a materialului, de formare, de confecţionare a miezurilor, de pregătire a încărcăturii pentru cuptor, de elaborare a fontei (cubilourile), de turnare, etc.
în atelierele de sudare: La sudarea oxiacetilenică a metalelor se pot produce explozii sau intoxicaţii grave, datorite defecţiunilor în funcţionarea generatoarelor de acetilenă. Generatoarele de toate tipurile trebuie verificate periodic şi curăţite la timp, trebuind să fie legate Ia colectoare de gaze cu presiune constantă a gazului debitat de instalaţie şi amplasate în încăperi special amenajate.— Instalaţia electrică se execută numai în exteriorul acestor încăperi. Protecţia pentru prevenirea pătrunderii undei de întoarcere a flăcării de sudură în generatorul de acetilenă se asigură cu ajutorul unor dispozitive de siguranţă (mecanice, cu masă fină poroasă, sau hidraulice) pe traseul acetilenei între generator şi arzător. Rezervele de carbid se depozitează în încăperi uscate, bine aerisite, de construcţie incombustibilă, echipate cu dispozitive şi cu materialele necesare stingerii incendiilor.— Buteliile de gaz sub presiune nu se depozitează în acelaşi loc cu recipientele cari conţin oxigen, pentru a evita pericolul de formare a amestecurilor explozive. Buteliile de oxigen vor fi ferite de contactul cu substanţe grase.
La sudarea electrică, înainte de a se începe lucrul se verifică, starea izolaţiei bobinajului faţă de miezul şi carcasa utilajului, izolaţia dintre înfăşurări, cum şi legarea Ia instalaţia de protecţie la pămînt sau la conductorul de nul.
î. Tehnicâ-sanitarâ, instalaţie Inst. conf., Inst. san. V. Instalaţie sanitară.
2.	Tehnician, pl. tehnicieni: Specialist în domeniul tehnicii.
3.	Tehnicolor. Cinem,: Calitatea unui film de a fi realizat printr-un procedeu tehnic special, care permite transpunerea pe peliculă (v.) a culorilor din natură.
4.	Tehnolog, pl. tehnologi: Specialist în tehnologie (v.),
5.	Tehnologie. 1. Tehn.: Ştiinţa metodelor şi a mijloacelor de prelucrare a materialelor.
6.	Tehnologie. 2. Tehn.: Ansamblul proceselor tehnologice folosite pentru realizarea unui produs.
7.	Tehnoredactare. 1. Poligr.: Operaţia de stabilire a datelor de culegere şi de paginaţie a unei lucrări care se tipăreşte. în mod obişnuit, tehnoredactarea se face de către editură şi e comunicată tipografiei prin notaţii făcute direct pe original sau printr-un caiet de sarcini special.
Dacă lucrarea are o paginaţie compl icată, serviciul de tehnoredactare al editurii întocmeşte în prealabil o macheta, pe care dă toate indicaţiile necesare tipografiei referitoare Ia amplasarea exactă a textului, a clişeelor şi a celorlalte elemente componente ale lucrării.
s. Tehnoredactare. 2. Poligr.: Proiectarea procesului tehnologic de fabricaţie a produselor finite ale industriei poligrafice (cărţi, broşuri, reviste, ziare, afişe, etc.) şi a aspectului lor exterior, pe baza unui manuscris definitiv. Printr-o astfel
de tehnoredactare se obţin o calitate mai bună a aspectului grafic al lucrării şi economii de materiale şi de muncă.
9.	Tehnoredactor, pl. tehnoredactori. Poligr.: Specialist poligraf care execută operaţia de tehnoredactare (v.).
10.	Tei, pl. tei. Silv.: Numire generică pentru circa 50 de specii arborescente, cuprinzînd mai multe varietăţi şi forme hibride din genul Tilia L., familia Tiliaceae Juss., ordinul Halvales^din regiunile temperate şi tropicale ale emisferei nordice. în ţara noastră cresc spontan următoarele trei specii de tei (cu unele varietăţi ş,i forme hibride): teiul cu frunza mica (sin. Tei pucios, Tei de deal, Tei căpresc, Tei pădureţ), teiul bălan (sin. Tei argintiu, Tei alb) şi teiul cu frunza mare.
Teii prezintă o deosebită importanţă si Ivi cu Iturală, ca specii asociate în arborete de stejar (de gorun, la dealuri, respectiv de stejar pendunculat, Ia cîmpie), datorită influenţei lor ameliorante asupra solului. Frunzişul lor bogat generează o litieră sănătoasă, care se descompune normal, contribuind la formarea de humus bun, şi la ridicarea capacitătii nutritive a solului. De asemenea, teii acoperă bine solul, ferindu-I de îmburuienire, şi determină elagarea şi creşterea rapidă în înălţime a speciilor de bază din arborete. în plus, teii au dăunători animali şi vegetali externi puţin periculoşi, astfel încît prezenţa exemplarelor de tei în arborete constituie o piedică pentru răspîndirea dăunători lor celorlalte speci i arborescente.
Teiul constituie una dintre plantele melifere tipice, fiind foarte apreciat în apicultură; mierea de tei e un produs apicol superior. Floarea de tei se recoltează şi se condiţionează pentru ceai medicinal cu acţiune calmantă.
Lemnul de tei aparţine lemnelor albe uşoare, cu structură omogenă; el are întrebuinţări în special în tîmplărie sau în strungărie şi în industria mobilei (ca lemn ascuns şi lemn de panel), a obiectelor pirogravate, a chibriturilor (pentru cutii şi beţe), a creioanelor, etc. Cînd are dimensiuni mici, e mult întrebuinţat în construcţii rurale (din cadrul gospodăriilor agricole) adăpostite, deoarece putrezeşte relativ repede. E mult folosit ca material combustibil Ia arsul pietrei de var, al cărămizilor, al oalelor de pămînt, cum şi pentru cuptoare de brutării şi oriunde se cere foc cu flacără iute şi fără fum.
De la partea interioară a cojii de tei se extrage liberul, pentru tei lişteav (v.) şi pentru tei topit (v.). Scoarţa de tei (fără ritidom) e folosită în cizmăria manuală, pentru branţuri şi ştaifuri. Cărbunele de tei are unele întrebuinţări industriale (pentru praf de puşcă, cărbune de desen, anumite medicamente). Din florile proaspete de tei, prin extragerea cu eter de petrol se obţine un concret, cu randamentul de 0,33 %, iar din flori uscate, un concret cu randamentul de 0,915 %. Ambele concrete sînt mase ceroase, de culoare verde închisă, cu miros asemănător celui de fîn uscat, cari, prin prelucrarea lor ulterioară cu alcool, dau 32% şi, respectiv, 19% absolut vîscos, verzui. Distilarea cu vapori de apă a absolutujui de flori de tei dă 5,7% ulei galben, semisolid, al cărui miros aminteşte numai vag pe cel al florilor de tei. Parfumul de tei se poate produce şi sintetic, prin amestecuri de hidroxicitronelol, geraniol, an-tranilat de metil, aldehidă anisică.
11.	Tei lişteav. Silv.: Produs forestier secundar, constituit din fîşii de liber de tei brut, uscat, care are următoarele utilizări: urzeală de rogojini, pentru împletit funii rudimentare, la legat snopi de coceni, la legat via şi plante agricole la araci, etc. Pentru obţinerea teiului lişteav se desprind (se jupoaie) fîşiile de liber de pe partea interioară a burlanelor de coajă de tei brută, imediat după desfacerea acesteia de pe trunchiul arborilor; aceste fîşii de liber se pun la uscat pe prăjini şi apoi se leagă în păpuşi.
• 12. Tei topit. Silv.:	Produs	forestier	secundar,	constituit
din fîşii de liber de tei, obţinut prin „topirea" (v. Topire 4) în apă a cojii de tei. Asemănător cu rafia, teiul topit e folosit pentru obiecte mai pretenţioase decît teiul lişteav, cum sînt în special diferite împletituri. Topirea cojii se face prin afun
Teică
156
Telecomandă
darea şi ţinerea în apă dulce a burlanelor de coajă de tei timp de 30***40 de zile; burlanele de coajă sînt aranjate sub formă de pachete paralelepipedice — numite teancuri, plute sau boiuri — formate cu ajutorul unor prăjini transversale, puse la feţele superioară şi inferioară, şi legate cîte două, la capete, cu cleşte. Coaja, afundată complet în apă curată şi caldă, putrezeşte parţial, permiţînd desprinderea uşoară a liberului mai mult sau mai puţin curat. Procesul e similar cu cel al topirii cînepii. Operaţia de separare a liberului de urmele de suber, etc. — numită „trasul teiului‘l — se execută pe malul apelor în cari s-a topit coaja. Liberul rezultat se strînge sub formă de păpuşi sau de mănunchiuri şi se usucă trei sau patru zile, întins pe cadre verticale (formate din prăjini orizontale, sprijinite pe pari înfipţi în pămînt). Păpuşile uscate se reunesc apoi fie în maldăre (de circa 5 kg), fie în baloturi (de circa 10 kg) şi se depozitează în locuri adăpostite, ferite de şoareci, de ploi sau de soare, însă bine ventilate. Teiul topit se sortează în trei calităţi, prima, numită spuma, fiind constituită din straturile desprinse dinspre partea interioară	a	cojii.
1.	Teica,	pl.	teici. 1. Ind. ţâr.: Jgheab de lemn	sau	de
beton, din care beau apă vitele şi păsările.
2.	Teica. 2. Ind. ţâr.: Sin. Scuturătoare (v.).
3.	Teica. 3. Ind. ţâr.: Mic vas de lemn, legat de o prăjină, cu care se scoate apă din puţ. (Termen regional, Moldova.)
4.	Teier, pl. teiere. Pisc.: Prăjină lungă de care sînt legate curmeie de tei, folosită pentru a speria peştii de pe fundul apei.
5.	Teinâ. Chim.: Sin. Cafeină (v.).
6.	Teineit. Mineral.: Cu [ (Te, S)04 ] • 2 H20. Sulfotelurat de cupru, natural, cristalizat în sistemul rombic, în cristale striate. Are culoarea albastră-azur şi gr. sp. 3,80.
7.	Teişor.	1.	Ind. text.: Fibră de canatnic (v.).
s. Teişor,	pl.	teişori. 2. bot.: Sin. Canatnic (v.).
9- Tejghea, pl. tejghele. 1. Gen.: Masă pe care vînzătorii expun o parte din marfă, pe care servesc pe cumpărători sau pe consumatorii cari nu se aşază la mese, şi unde primesc încasările.
io.	Tejghea. 2. Ut., Tehn.: Masă de lucru a anumitor meseriaşi.
n. ~ de tîmplărie. Ut., Ind. lemn.: Sin. Banc de tîmplar (v. sub Banc de lucru).
12.	Tejlu, pl. tejluri. Ind. text.: Parte componentă, în formă de paralelogram, din ansamblul de piese ale îmbrăcămintei exterioare, asamblată la partea superioară a buzunarului mic, executat în jumătatea de sus a pieptului stîng (în cazuri foarte rare la pieptul din dreapta), formînd linia exterioară a acestui buzunar. La confecţionarea tejlului se folosesc ţesătura de bază, pînză de întărire şi căptuşeala, care e şi una dintre părţile laterale ale pungii acestui buzunar. Var. Teşlu.
13.	Telamon, pl. telamoane. Arh. V. Atlant.
14.	Telautograf, pl. telautografe. Telc.: Instalaţie prin care mişcările unui creion, solidar cu piese articulate şi condus cu mîna în partea emiţătoare, se transmit prin mijloace de telecomunicaţie şi se reproduc în partea receptoare, de un stil solidar cu piese articulate, astfel încît să se asigure o redare exactă a semnului sau a desenului executat de creionul din partea emiţătoare.
15.	Telcoseal. Metg.: Aliaj fier-nichel-cobalt, cu compoziţia: 54% Fe, 29% Ni şi 17% Co. Are coeficientul linear de dilataţie foarte mic (4,8-10-6), putînd fi folosit în construcţii de tuburi electronice, cum şi la confecţionarea de piese sau de părţi de aparate şi de instrumente de măsură de înaltă precizie, cari nu trebuie să prezinte variaţii de dimensiuni în cursul funcţionării. V. şî Invar.
16.	Telcuman. Metg.: Aliaj cupru-mangan-nichel din grupul aliajelor Manganin, cu compoziţia: 85%Cu, 12% M'n şi 3% Ni. Are rezistivitate electrică mare (de ordinul a 0,42 ^ mm2/m) şi coeficient de temperatură foarte mic (0,000 005/°C, la 15--*25°). E folosit pentru rezistoare
electrice de precizie şi ca rezistoare pentru reostate. V. şî sub Manganin.
17.	Teleaga, pl. telegi. 1. Transp.: Căruţă mică, de obicei cu două roţi, care serveşte la transportul persoanelor sau al unor poveri uşoare.
îs. Teleaga. 2. Ind. ţâr.: Ansamblul constituit din cele două roţi pe cari se reazemă grindeiul plugului.
19. Telebusolâ, pl. telebusole. Av.: Busolă ale cărei indicaţii sînt transmise la distanţă, la unu sau la mai multe instrumente indicatoare, situate în diferite puncte ale unui avion (la pilot, la telegrafist, etc.). Telebusolâ, care în general e magnetică* e instalată în coada avionului sau în vîrful aripii, spre a fi sustrasă acţiunii magnetice a maselor metalice ale motoarelor şi armamentului; indicaţiile acestei busole sînt transmise, la instrumentele indicatoare, de regulă pe cale electrică sau pneumatică.
23. Telecinematograf, pl. telecinematografe. Telc., Cinem.: Aparat care transmite un film cinematografic cu ajutorul televiziunii.
21.	Teleclinometru, pl. teleclinometre. Expl. petr.: Inclino-metru (v. Inclinometru 3) cu înregistrare la suprafaţă (de ex. Inclinometru IŞ-2).
22.	Telecomanda, pl. telecomenzi. Tehn.: Transmisiunea la distanţă a unei comenzi, după transformarea semnalului de comandă într-un semnal intermediar apt de a fi transmis şi care, la recepţie, e din nou transformat într-un semn-al ce poate fi aplicat unui element de execuţie.
Introducerea unui semnal intermediar face semnalul de telecomandă insensibil la variaţiile în anumite limite ale parametrilor căii de comunicaţie.
Telecomanda se diferenţiază de comanda la distanţa prin folosirea semnalului intermediar; limita de aplicare între comanda la distanţă şi telecomandă se stabileşte de la caz la caz, în funcţiune de condiţiile specifice (caracteristicile canalului de comunicaţie, caracteristicile elementelor de iniţiere a comenzii şi a celor de execuţie, etc.) şi de volumul comenzilor cari trebuie transmise într-un anumit punct.
Echipamentul de telecomandă (v. fig. /) efectuează cele patru funcţiuni fundamentale: prelucrarea, transmiterea, organizarea schimbului de informaţii şi verificarea informaţiilor vehiculate, proprii oricărui echipament de telemecanică (v. Te-lemecanică). Dintre blocurile cari formează echipamentul sînt specifice telecomenzii: blocurile 2 şi 6 servind la prelucrarea mesajului de comandă în scopul transformării lui într-un
uM-r
10
/. Schema-bloc a unui echipament de telecomandă.
1) sursa de informaţii (aparatul de măsură primar); 2) convertor de teleco-mandă-emisiune; 3) echipament de transmisiune-emisiune (cu separare în frecvenţă sau în timp; 4) cale de comunicaţie (circuit fizic, sistem de curenţi purtători, canal radio); 5) echipament de transmisiune-recepţie; 6) convertor de tele-măsură-recepţie; 7) dispozitiv de afişare; 8, 11) bloc de verificare a informaţiilor vehiculate; 9. 10) bloc de organizare a schimbului de informaţii.
semnal intermediar cu proprietăţile amintite, 8 şi 11 pentru verificarea informaţiilor vehiculate, şi 9 şi 10 folosite la organizarea schimbului de informaţii.
Blocurile 3 şi 5 servesc la transmiterea semnalelor intermediare, nefiind specifice telecomenzii.
Blocurile 1 şi 7 servesc la iniţierea şi execuţia comenzilor, fiind blocuri specifice comenzilor în general. Blocul de iniţiere a telecomenzii poate consista din butoane, chei, contactele unui programator, cartele perforate, etc.
Blocul de execuţie cuprinde în principal relee de caracteristici diferite, legate atît de echipament, cît şi de organele de execuţie.
Telecomandă
157
Telecomandă
Prelucrarea informaţiilor de telecomanda se face cu ajutorul unui echipament a căru i structură depinde în principal de caracteristici le semnalului intermediar neceşar la ieşire, de valoarea maximă admisibila a echivocului în cazul aplicaţiei date şi de parametrii mesajului prelucrat (v. Telemecanică).
Mesajele de comandă sînt mesaje discrete, referindu-se la comandarea trecerii unor elemente ce pot ocupa un număr finit de poziţii, de pe o poziţie pe alta; în consecinţă, semna lele utilizate în telecomandă vor fi tot semnale discrete.
Totalitatea semnalelor de telecomandă cari se transmit pe acelaşi circuit de comunicaţie se pot separa între ele prin amplitudine, frecvenţă, fază, durată sau cod. Din motive de siguranţă în funcţionare, separarea în amplitudine e rar folosită pentru semnalul de telecomanda. Dintre celelalte moduri de separare o răspîndire mai largă o au cele de separare în frecvenţă şi cod.
în cazul telecomenzilor la mică distanţă, utilizarea multiplă a circuitului de comunicaţie nu e strict necesară, semnalul intermediar transmitîn-
J !	3	\	2
Dr:--"
du-se direct pe circuitul fizic. Pentru astfel de cazuri simple funcţiunile echipamentului de telecomandă se reduc deci la cea de prelucrare.
în cazul schemelor de telecomandă qtilizînd pentru fiecare comandă o anumită frecvenţă (v.
4J(
"-C,
4 (f/n 9
252xf-}
II. Schema-bloc a unui echipament de telecomandă utilizînd pentru fiecare telecomandă
o	anumită frecvenţă.
1) postul central; 2) postul de execuţie; 3) cale fig. II), prin funcţiunea c*e comunicaţie; 4) circuit rezonant; 5) diodă de prelucrare a sis'temu-	detectoare;	6)	releu	selectat,
lui se asigură pentru fiecare informaţie de comandă un semnal de o anumită frecventă.
Blocul de prelucrare de la emisiune (v. fig. II) consistă dintr-un generator de frecvenţă, care poate fi acordat pe diferite frecvenţe corespunzînd diferitelor frecvenţe de rezonanţă ale circuitelor rezonante tip serie amplasate la obiectele controlate. Din motive tehnice gama de frecvenţe în care se construiesc aceste echipamente e de 70---3000 Hz; factorul de calitate al circuitului rezonant are valori în jurul valorii 30---50; legarea la linie a circuitelor rezonante se face prin transformatoare de adaptare.
Echipamentele astfel realizate transmit frecvenţele de selec-ţiune direct pe calea de comunicaţie, ducînd deci la o slabă utiljzare a 1 in ie i de comunicaţie.
în cazul unui volum mare de telecomenzi, utilizarea cîte unui semnal sinusoidal pentru fiecare telecomandă nu e avantajoasă comparativ cu alte metode posibile (de ex. codul de impulsuri), printre dezavantaje enumerîndu-se: dificuItatea de asigurare a unei valori convenabile de echivoc în condiţii tehnice-economice avantajoase; numărul mare de frecvenţe diferite necesar şi deci probleme dificile de filtrare; etc. în aceste cazuri se utilizează codurile, cari sînt de două felui i: de impulsii şi de frecvenţe.
Codurile de frecvente utilizează semnale sinusoidale de frecvenţe diferite. Cu un număr dat de semnale sinusoidale de frecvenţe diferite se poate realiza un număr N de semnale distincte (v. sub Telemecan ică):
N = CP,
unde N e numărul de semnale distincte; n e numărul de frecvenţe distincte; p e numărul de frecvenţe utilizat într-un semnal.
Transmiterea tuturor semnalelor de frecvenţă se face simultan, iar lăţimea de spectru ocupată de sistem e cea corespunzătoare numărului maxim de frecvenţe utilizate la reali-zarea codului.
5d/n10 5 d/n 9
5d/nS
III. Schema-bloc a unui codificator cu diode care realizează relaţ a Cf„ (252 coduri distincte).
1) codificator parţial; 2) circuite de blocare; A) spre convertorul paralel-serie sau serie-paralel.
Echipamentul în ccd de frecvenţe construindu-se pentru emiterea şi recepţionarea simultană a mai multor frecvenţe, filtrele utilizate vor trebui să aibă caracteristici calitative superioare. Domeniul lui de utilizare e limitat datorită faptului că reducerea echivocului nu poate fi făcută fără pierderi mari devitezăşi complicaţii prohibitive cari duc la scumpirea echipamentului. Echipamentele în cod de frecvenţe au
o	răspîndire mai mică în instalţaiile moderne decît cele în cod de impulsii.
Codurile de imp.ulsii de cea mai largă raspîn-dire în instalaţi ile de telecomandă sînt cele binare (v.şiTelemeca-nică). Transmiterea codurilor de impulsii se face cu separare în timp. Codurile cel mai frecvent folosite pentru telecomandă sînt cele închise, de tip
unde n e număruI de poziţii posibile în cod ; p e număruI de poziţii din cod pe cari apar impulsii (semnal „1“).
Un astfel de cod conţine totdeauna un număr constant de impulsii „1 ceea ce prezintă avantaje din punctul de vedere al posibilităţilor de verificare a informaţiilor.
Deoarece echipamentele de telecomandă utilizate actualmente se constru iese în marea lor majoritate cu asemenea coduri, codificatoarele şi decodificatoarele utilizate se vor descrie mai amănunţit.
Blocurile de prelucrare specifice cuprind codificatoare şi decodificatoare cu diode sau cu transistoare.
în scopul reduceri i număru lu i de diode, codificatoarele se construiesc folosind relaţia(v. fig.///şi IV):
cP+J.=cP+cP+\
n+1 n 1 n încazul d in fig. IV, la închiderea contactului 2, barele I şi III ale codificatorului parţial C| primesc tensiune şi, prin intermediul combina-torului, ea apare pe barele IV şi IV' de Ia ieşire. Apariţia tensiunii pecea de a treia bară se face prin iesi-reacircuitului „SAU“ al combinatorului.
Folosind schemele indicate se obţine o economie de d iode de c i rea 20% faţă d e căzu I utilizării codificării directe „1 din 252“.
Decodificarea se face folosind un circuit similar, la ieşire montîndu-se un element de execuţie în locul butonului de comandă.
a	b
IV. Schena de principiu a unui codificator cu dîode o) schema de principiu a unui codificator cu diode care realizează relaţia Ci* (35 coduri distincte); b) schema-bloc a aceluiaşi codificator; 1 ■•■20) contacte ; I---VI) bare de la intrare ; /'•••V//') bare de la ieşire.
Telecomunicaţii
158
Telecomunicaţie
\5 Y* h A»
V. Schema-bloc a codificatorului cu transistoare, V"/6) rnesaje de transmis; /V^Rg) relee de intrare; Mj/’/VIg) unităţi de memorie; S) bare de intrare; H) registru de memorie; G) generator de impulsii de citire; T) circuit de comandă.
în căzuIcodificatoarelor şi decodifica-toarelor cu trans istoare, fiecare mesaj de telecomandă se aplică la intrarea unei celule de memorie (v. fig. V). La apariţia unui asemenea mesaj, memoria respectivă e basculată (M4 în figură) şi tot lanţul de memorii e parcurs de o impulsie de interogare; la prima memorie basculată interogarea se opreşte.
Oprirea impulsiei de interogare conduce la declanşarea echipamentului de comandă şi la încărcarea prin bare a unui registru de memorii.
Codificatorul cu transistoare d in schema prezentată poate realiza şi memorizarea mesajelor de comandă şi transmiterea lor într-o anumită ordine.
Decodificatoarele cu transistoare se construiesc în general după schema-bloc din fig. VI.
Informaţia înmagazinată paralel în registrul de memorizare se aplică unor circuite de coincidenţă al căror număr e egal cu număruTelementelor finale. La nivelul acţionării elementelor finale se pot introduce condiţionări legate de verificarea informaţiilor vehiculate sau de organizarea schimbului de informaţii.
în mod similar se construiesc şi codificatoare şi decodifica-toare cu elemente magnetice.
Transmiterea informaţiilor de telecomanda se face folosind atît separarea în frecvenţă cît şi separarea în timp. In cazul telecomenzii de mare distanţă, la care se utilizează semnale codificate de telecomandă, marea majoritate a echipamentelor folosesc transmiterea serie a semnalelor, realizată cu aparatura general utilizată în aceste scopuri (v.
Telemecanică).
în scopul utilizării economice a canalelor de comunicaţie, aceste semnale se transmit pe un canal de frecvenţă amplasat corespunzător în spectrul de frecvenţe şi cu lăţimea de bandă convenabilă.
Astfel, pe o cale de comunicaţie se pot suprapune semnalele mai multor echipamente de telecomandă, lucrînd fiecare pe un anumit canal de frecvenţă
şi deservind un anumit obiectiv industrial. în cazul în cafe telecomenzile se pot transmite la intervale suficient de mari în timp e indicată folosirea unui singur canal cu separare în timp.
Organizarea schimbului de informa-ţ i i se face conform specificului acestei funcţiuni telemecanice şi de cele mai multe ori poate fi redusă în final la un schimb de informaţii la iniţiere. Această iniţiere poate aparţine unui dispecer uman sau unui programator în cadrul dispecerului
VL Schema-bloc a decodificatorului cu transistoare.
H) registru de memorizare; S) bare; G) coincidenţă; T)întreruptor cu transistoare; /\) sursă de tensiune auxiliară; R) releu de ieşire.
automat. Schimbul de informaţii ciclic şi permanent se utilizează în cazuri speciale.
Structura blocurilor de organizare a schimbului de informaţii e condiţionată de felul în care se face verificarea informaţiilor vehiculate în funcţiune de metoda de reducere a echivocului aleasă (v. Telemecanică).
Verificarea informaţiilor d e* te I e c o-m a n d â în scopul reducerii echivocului joacă un rol însemnat în construirea echipamentului de telecomandă.
1.	Telecomunicaţie, pl. telecomunicaţii. 1. Tehn., Telc.: Transmiterea mijlocită şi de obicei la mare distanţă a semnalelor purtătoare de înţelesuri sau de informaţii de orice natură.
Telecomunicaţia consistă în emisiunea, transmisiunea şi recepţia unor grupuri de simboluri numite semnale (v.), de obicei succesiuni de valori ale unei mărimi fizice, a căror „semnificaţie" se numeşte generic mesaj şi constituie obiectul propriu-zis al transmisiunii: vorbă, muzică, program sonor, text scris, imagine, comandă, valoarea unei mărimi măsurate, etc. Telecomunicaţia e prin definiţie mijlocita, în sensul că semnalul transmis diferă de mesaj, între ele existînd numai o anumită dependenţă funcţională, care permite transformarea mesajului în semnal, la emisiune, şi reconstituirea mesajului din semnal, la recepţie. în general, proprietatea fundamentală cerută telecomunicaţiei e fidelitatea transmisiunii, înrăutăţită atît de distorsiuni cît şi de perturbaţii şi, în particular, de zgomote, cari pot interveni atît la emisiune cît şi la recepţie sau în cursul transmisiunii.
Teoria telecomunicaţiilor se referă atît la dependenţa dintre mesajul de la intrare şi mesajul de la ieşire — teoria sistemelor de telecomunicaţii (v.),— cît şi lastudiul matematic al transmiterii înţelesurilor prin simboluri, considerată excluziv din punctul de vedere al proprietăţilor statistice ale acestora — teoria informaţiei (v.).
Din punctul de vedere al sensului legăturii stabilite, se deosebesc telecomunicaţii bila-terale — cari se stabilesc în ambele sensuri între punctele considerate— şi telecomunicaţii unilaterale — cari se stabilesc într-un singur sens.
Din punctul de vedere al naturii mijloacelor de transmisiune, se deosebesc telecomunicaţii electrice sau electrocomunicaţi i, telecomunicaţii optice (de ex.: telegraful optic, fototelefonul) şi telecomunicaţii acustice şi ultraacustice (de ex. son ar). Electrocomunicaţi ile pot fi r'ad iocomun icaţ i i (v.) sau telecomunicaţii pe fire.
Din punctul de vedere al naturii mesajelor transmise, se deosebesc: telefonia (v.), telegrafia (v.), televiziunea (v.), fotote le grafia (v.) sau facsimilul, transmisiunea programelor sonore (v. Radiodifuziune, şi Radiodistri-buţie), telecomanda (v.), telemâsura (v.), telecontrolul (v.), te lese m na liza rea (v.).
Telefonia, telegrafia, televiziunea, fototelegrafia şi transmisiunea programelor sonore constituie telecomunicaţiile în sens restrfns. Telecomanda, telemăsura, telecontrolul şi tele-semnalizarea intervin în telemecanică (v.).
2.	Telecomunicaţie. 2. Telc.: Legătură între două puncte pentru transmiterea nemijlocită şi de obicei la distanţă a semnalelor purtătoare de înţelesuri sau de informaţii de orice natură.
în particular, se deosebesc comunicaţia telefonică, care realizează transmisiunea .semnalelor telefonice (v. Telefonie), şi comunicaţia telegraf că, care realizează transmisiunea semnalelor telegrafice.
3.	Telecomunicaţie. 3. Telc.: Mesajul corespunzător unui semnal de telecomunicaţie (v. Semnal 2). Termenul telecomunicaţie e impropriu pentru această accepţiune.
Telecontrol
159
Telecontrolul sondelor
1.	Telecontrol, pl. telecontroale. Tehn. V. Telemecanică
2.	~ul sondelor. Expl. petr.: Controlul automat, prin
măsurare (indicare sau înregistrare automată), fără intervenţia directă a omului, asupra diferiţilor parametri caracteristici ai exploatării sondelor, şi prin semnalizarea automată, optică sau acustică, a regimurilor de avarie datorită ieşirii unuia dintre aceşti parametri din limitele normale de funcţionare (v. fig. /). Se controlează: La sondele în erupţie naturală: presiunea în coloana de exploatare; presiunea în ţevile de extracţie, înaintea duzei; presiunea în conducta de amestec, după duză. La sondele în e rupţie artificială: presiunea în coloana de exploatare; presiunea în conducta de amestec (imediat după capul de gas-lift). La s o n-
d.ele în pompaj de adîncime: poziţia balansieru Iu i unităţii de	pompare;	efortul	în prăjina lustruită în	tiropuI
ciclului de	pompare,	indicat	pe dinamogramă (v.); curentul
consumat de electromotorul unităţii de pompare în timpul ciclului de pompare, indicat pe electrogramă; presiunea în conducta de amestec. La parcul de separatoare gaze-ţiţei:	presiunea	în	conducta colectoare de gaze
a parcului;	debitul de	gaze la	ieşirea din separatoare;	debitul
de ţiţei la	ieşirea din	separatoare; temperatura din	separa-
toarele cap de linie; nivelul în separatoare. La rezervoarele de colectare: temperatura în rezervoarele de bloc sau de etalonare; nivelul de supraplin în rezervoare; presiunea de aspiraţie a gazelor din rezervoare. La staţiunea de pompare a ţiţeiului:	debitul de
ţiţei pompat din staţiune la depozit; temperatura ţiţeiului pompat; presiunea de pompare a ţiţeiului.
Postul central de telecontrol e echipat cu: o instalaţie de selecţiune şi recepţie pe tub catodic a dinamogramelor şi electrogramelor sondelor în pompaj; două indicatoare şi un înregistrator pentru parametrii de funcţionare ai sondelor în erupţie naturală şi artificială; înregistratoare pentru parametrii de funcţionare ai separatoarelor controlate; înregistratoare pentru parametrii de funcţionare ai rezervoarelor controlate; înregistrator pentru parametrii de funcţionare ai staţiunii de pompare; chei şi butoane de selecţiune sau de comandă ; lămpi şi sonerii de semnalizare.
Partea principală a postului central de dispecer o constituie pupitrul de comandă, pe care se găsesc: un întreruptor
general de alimentare a panoului; logometrele (v.), cari servesc la indicarea sau la înregistrarea valorii diverşilor parametri telemăsuraţi (de ex.: presiunile de la sondele de erupţie naturală şi artificială; presiunea din ţevile de extracţie la sondele în erupţie naturală; presiunea în coloană; controlul la separatoare, la rezervoare, etc.); cheile individuale de selec-ţiune a sondelor, a distri-buitoarelor de gaze ; lămpile de semnalizare la sonde, la parcurile de separatoare, parcurile de rezervoare şi staţjunile de pompe; etc.
în camera postului central se găsesc repetitorul cu 400 de perechi, o ramă cu releu pentru anclanşarea diferitelor circuite, o serie de redresoare cu seleniu, de la cari se obţin tensiunile continue sau alternative, necesare instalaţiei, cum şi un tablou cu siguranţe.
La fiecare obiectiv (sondă) telecontrolat se folosesc o serie de aparate specifice.
Astfel, la sondele în erupţie naturală
II. Amplasarea aparatajului de telecontrol la sondele în erupţie naturală.
1) cofret sonde erupţie naturală; 2) co-fret aparatură sonde în erupţie naturală; 3) manometru cu transmiţătoare pentru presiunea de la ţevile de extracţie; 4) manometru cu transmiţător (v.fig. //) se folosesc: mano- pentru presiunea din coloană; 5) mano-metre CU tub Bourdon de metru cu contacte pentru semnalizarea
presiunii din conducta de amestec; 6) vas de separaţie; 7) stîlp cap de linie; 8) sirenă de apel; 9) priză pentru telefon; 10) cutie terminală telefonică; A) de la reţeaua 110 V, 50 Hz; 8) de la repartitorul central.
aliaj de cupru, cari au fixat deasupra cadranului un po-tenţiometru pentru telemă-surarea presiunilor; mano-metre cu contacte de limită, pentru semnalizarea ieşirii din I imitele normale de funcţionare a presiunii din conducta de amestec; etc. Aparatura de selecţiune şi decontrol se montează la sondă într-un
/. Schema instalaţiei de telecontrol şi telecomandă a unei secţii de extracţie a ţiţeiului (la sonde şi în schelă).
A) sondă în pompaj; B) sondă în erupţie; C) sondă în gas-lift; D) staţiunea de pompe; £x şi F.a) separatoare; Ft şi F2) rezervoare; 1) nivel, înregistrare; 2) robinet cu telecomandă; 3) temperatură, înregistrare; 4) temperatură, semnalizare; 5) teleampermetru, electrogramă; 6) comanda motorului, semnalizare; 7) traductor de cursă, dinamogramă; 8) traductor de sarcină; 9) presiune, semnalizare discriminată; 10) presiune, semnalizare; 11) presiune, indicare! 12) presiune, indicare sau înregistrare; 13) presiune, înregistrare; 14) debit gaze, indicare sau înregistrare; 15) debit gaze, înregistrare; 16) debit ţiţei,
înregistrare; 17) nivel, semnalizare discriminată.
Telectal, aliaj ~
160
Teleelectrometrarea sondelor
fi protejată contra intemperiilor şi
de
cofret metalic, pentru contra loviturilor.
La sondele în erupţie a r t i fie i a ! ă (v. fig. ///) telecontrolul se realizează prin măsurarea presiuni coloană (presiunea de gas-liftare) şi semnalizarea ieşirii din limitele normale a acestei presiuni şi a presiunii din conducta de amestec.
La sondele în pompaj de adîncime, măsurile principale de telecontrol cari se aplică sînt teledina-mometrarea (v.) şi teleelectrometrarea (v.).
La separatoarele de gaze-ţi-ţe i se folosesc: mano-metre cu potenţiometru şi contacte pentru măsurări de presiune, şi termometre manometrice echipate cu potenţiometru, pentru măsurări de temperatură. Debitele de ţiţei şi de gaze se măsoară cu debitmetrediferenţiale cu flotor pe mercur, echipat cu potenţiometru, sau cu debitmetre rotative cu turbină sau cu debitmetre potenţio-metrice.
La rezervoarele d e ţ i ţe i se folosesc termometre cu potenţiometru pentru determinări de temperatură ; diverse sisteme automate de reglare a nivelului, pentru prevenirea deversărilor, prin umplerea exagerată a rezervorului; etc.
1.	Telectal, aliaj Metg.: Aliaj din grupul Silumin, cu compoziţia 13% Si şi restul aluminiu. Se modifică — pentru îmbunătăţirea sensibilă a proprietăţilor — prin adaus de sodiu sau de litiu. V. subAluminiu, aliaje de ^, şi sub Silumin.
2.	Teiediafonie. Telc.: Diafonie (v.) percepută în receptorul telefonic aşezat în circuitul perturbat, la capătul depărtat, adică opus capătului de unde pleacă semnalul perturbator-
3.	Teledifuziune. Telc.: Telecomunicaţie unilaterală care consistă în transmisiunea sistematică prin unde neghidate a unui program sonor sau vizual. Radiodifuziunea (v.) e singurul tip de teledifuziune utilizat în tehnica actuală, care foloseşte unde radioelectrice.
4.	Teledinamometrarea sondelor. Expl. petr.: Măsurarea variaţiei sarcinii din prăjina lustruită, de la distanţă, de la un post central de comandă a sondelor în pompaj de adîncime. Teledinamograma obţinută permite exploatarea sondelor cu un regim tehnologic optim, cum şi detectarea şi localizarea defecţiunilor cari pot apărea în funcţionarea utilajului de fund (de ex.: starea de uzură a pistonului, a supapelor pompei, a cămăşilor pompei şi a ţevilor de extracţie; fixarea incorectă
III. Amplasarea aparatajului de telecontrol la sondele în erupţie artificială.
1) cofret sonde în erupţie artificială; 2) cofret aparataj erupţie artificială; 3) manometru cu transmiţător pentru presiunea la coloană; 4) manometru cu contacte pentru semnalizarea presiunii din coloană; 5) manometru cu contacte pentru semnalizarea ieşirilor din limite a presiunii din conducta de amestec; 6) vas de separaţie; 7) stîlp cap de linie; 8) priză pentru telefon; 9) sirenă de semnalizare; 10) cutii terminale; A) de la repartitorul central; 8) din reţeaua 110 V, 50 Hz.
a pompei, scufundarea insuficientă a pompei, lipsa de aflux; funcţionarea separatorului de fund; parafinarea ţevilor, etc.).
Instalaţia de teled inamometrare e con-stituită din următoarele elemente sau subansambluri: un traductor de efort (pentru măsurarea efortului din prăjina lustruită), un traductor de poziţie pentru măsurarea sau reconstituirea cursei balansierului, o instalaţie de transmitere la distanţă a mărimilor furnisate de traductoare şi o instalaţie de recepţie şi redare a diagramei ciclului de pompaj.
5.	Teleelectrometrarea sondelor. Expl. petr.: Măsurarea şi urmărirea de la distanţă (de la postul central de dispecer) a variaţiei curentului electric absorbit de motorul unei unităţi de pompare de adîncime, în timpul unui ciclu de pompare.
Ca şi la teled inamometrare (v. Teledinamometrarea sondelor), cu care de altfel teleelectrometrarea e în strînsă legătură, se folosesc traductoare, un post de emisiune la sondă şi un post de recepţie la punctul central.
Rezultatul teleelectrometrării se înregistrează pe o diagramă (elect rog rama), într-un sistem de coordonate rectangulare (în ordonată se reprezintă consumul de curent al motorului unităţii de pompare, iar în abscisă, deplasarea prăjinii lustruite) care, afară de indicaţii asupra funcţionării utilajului de suprafaţă, dă indicaţii şi asupra funcţionării utilajului de fund. Prin corelarea datelor electrogramei cu ale dinamogramei (v.) se asigură o interpretare corectă a unei dinamograme viciate prin deformarea sau nefuncţionare a normală a unui element al instalaţiei de teled inamometrare.
în fig. / e reprezentată o electrogramă teoretică ideală de la o sondă în pompaj de adîncime la care pompa lucrează cu lichid complet degazat, cu randament volumetric de 100%, fără sarcini dinamice importante în prăjini şi care posedă o unitate de pompaj perfectă din punctul de vedere mecanic, o contrabalansare corectă şi o tensiune de alimentare absolut constantă.
în timpul funcţionării instalaţiei de pompaj de adîncime, la atingerea punctului mort inferior A, —■ cînd pentru o fracţiune de secundă există o stare de nemişcare,
—	intensitatea curentului consumat de motorul electric al unităţii de pompare are tendinţa de scădere către zero; începînd imediat cursa ascendentă, motorul e solicitat întîi brusc şi apoi progresiv, proporţional cu încărcarea pistonului.
în punctul B, cînd sarcina în tija lustruită rămîne constantă, iar sarcina de vîrf e atinsă, solicitarea motorului descreşte şi scade intensitatea curentului electric consumat, care are tendinţa de a reveni la o valoare normală, la care se menţine pînă la punctul mort inferior C, cînd apare din nou o tendinţă de cădere a intensităţii curentului (motorul e solicitat din nou, brusc, pentru ridicarea contragreutăţilor).
Urmează perioada de solicitare progresivă, cînd ridicarea contragreutăţilor necesită o putere din ce în ce mai mare (proporţional cu descărcarea de efort a pistonului), pînă la deschiderea supapei mobile în punctul D, cînd sarcina la tija lustruită rămîne constantă, solicitarea maximă a motorului e depăşită, iar intensitatea curentului, tinzînd către normalizare, descrie curba BA, după care se repetă ciclul.
Electrogrameie reale diferă de electrograma teoretică ideală, din cauza imposibilităţii echilibrării exacte a unităţii de pompaj.
/. Teleelectrogramă teoretică ideală. L) cursa prăjinii lustruite.
Teleferic
161
Telefon
Se consideră bună o electrogramă care descrie, atît la cursa ascendentă cît şi la cea descendentă, curbe cari închid suprafeţe aproximativ egale (v. fig. //).
Dispozitivele de convorbire cuprind mijloacele de transformare electroacustică a semnalelor: microfonul (v.), receptorul telefonic (v.) şi transformatorul telefonic.
II. Prezentarea comparativă a diagramelor înregistrate la două sonde, în diferite situaţii (cu dinamograful hidraulic Martin-Decker; prin teledinamo-
metrare; prin teleelectrometrare).
I.	Sonda A: a) dinamogramă luată cu dinamograful hidraulic; b şi d) teledinamogramă normală; c şi e) teleelectrogramă normală; f) teledinamogramă
cu ruperea tijelor fa puţ; g) teleelectrogramă cu ruperea tijelor la puţ.
II.	Sonda B; <s) dinamogramă ridicată cu dinamograful hidraulic; b şi e) teledinamogramă şi teleelectrogramă la începutul scăderii de debit la puţ; c şi f) teledinamogramă şi teleelectrogramă după trei ore; d şi g) teledinamogramă şi teleelectrogramă după înlocuirea pompei; h şi /) teledinamogramă şi teleelectrogramă înainte de ruperea prăjinilor la puţ; j şi k) teledinamogramă şi teleelectrogramă semnalînd ruperea.
1.	Teleferic, pl. teleferice. Transp.: Funicular (v.) amenajat pentru transportul de persoane.
2.	Telefilon, pl. telefiloane. Geol.: Filon care se formează în interiorul corpului magmatic pe care-l străbate şi continuă şi în rocile sedimentare şi metamorfice înconjurătoare. Tele-fiIoanele au forme neregulate, cari reprezintă fie mişcarea unor intruziuni noi de magmă, fie sînt separate din soluţiile reziduale cari se găsesc în părţile profunde ale basinu 1 ui magmatic, localizate în corpul masei de rocă incomplet consolidată,
3.	Telefon, pl. telefoane. Telc.: Aparat folosit în posturile telefonice (v. Telefonie 2) pentru transformarea electroacustică a semnalelor sonore corespunzătoare vorbirii în semnale electromagnetice şi invers, pentru emisiunea sau recepţia acestor semnale pe sau de la linia telefonică şi pentru asigurarea condiţiilor necesare obţinerii legăturii între cei doi abonaţi cari^ urmează să comunice între ei. Sin. Aparat telefonic.
în compunerea telefonului întră dispozitivele de comutaţie, de apel şi de convorbire.
Dispozitivele de comutaţie cuprind mijloacele pentru trecerea de la poziţia de apel la cea de convorbire, şi invers, cum şi cele de închidere şi deschidere a circuitului de alimentare a microfonului.
Dispozitivele de apel cuprind mijloacele pentru transmiterea şi recepţia apelului-. Acestea sînt: buzzerul (v.) sau inductorul telefonic (v.), la telefoanele cu baterie locală, şi discul de apel (v.), la telefoanele cu baterie centrală. De asemenea, ele cuprind soneria de apel, ca organ de recepţie a apelului.
Telefon pentru baterie locală cu inductor (BL) (v. fig. o). La acest telefon, dintre dispozitivele de comutaţie fac parte:
F\S
\
—i-nrmn—|
1	Bi
S
fa
Schema de principiu a unui telefon,
a)	cu baterie locală; b) cu baterie centrală: manual (cînd C e în prelungirea lui d) şi automat, cînd intervin discul de apel DA şi contactele sale 3 şi 4.
furca F a microreceptorului (v.), cu contactele 1, 2, 3, şi dispozitivul de comutaţie format de vîrful axului inductorului telefonic In, cu contactul 4. De asemenea, dintre dispozitivele de apel fac parte inductorul telefonic In şi soneria polarizată S, iar dintre organele de convorbire, microfonul M, receptorul telefonic R şi transformatorul telefonic Tr.
La ridicarea microreceptorului de pe furca F se fac contactele 1 şi 2 şi microfonul M e alimentat. Vibraţia sonoră, aplicată la membrana microfonului, provoacă variaţia curentului electric în circuitul microfonic, ceea ce dă loc la o tensiune
11
Telefonie
162
Telefonie
electromotoare de inducţie în secundarul transformatorului telefonic (înfăşurarea //, III). Rezultă un semnal electromagnetic pe linia de telecomunicaţii legată la bornele ab ale telefonului care, ajuns la postul telefonic corespondent, se închide prin secundarul transformatorului telefonic şi prin receptorul telefonic R. Efectul antilocal e dat de rezistenţa r, foarte mare.
Pentru facerea apelului se învîrteşte manivela m a inductorului telefonic, ceea ce conduce la închiderea contactului 4. Semnalul de apel de frecvenţă mica (15—25 Hz) se propagă pe linie şi, ajungînd la postul telefonic corespondent (care are microfonul pus pe furca F, deci are contactul 3 închis), acţionează soneria S.
Telefon pentru baterie locală cu apel fonic. Similar celui precedent are, în locul inductorului telefonic, buzzerul (v.), care dă un semnal de apel de 500---1000 Hz, recepţionabil în receptorul telefonic.
Telefonul pentru baterie centrală (BC) (v. fig. b) are dispozitivul de comutaţie format din furca F a microreceptorului, cu contactele f şi 2 şi (la telefoanele automate) discul de apel DA, cu contactele 3 şi 4; dispozitivul de apel e format din soneria $ (semnalul de apel fiind dat la cerere de centrala telefonică); organul de convorbire e format din microfonul M, receptorul telefonic R şi transformatorul telefonic Tr.
La ridicarea microreceptorului de pe furcaFse face contactul 1 şi microfonul e alimentat prin linia de telecomunicaţii, de la bateria centrală. Semnalul telefonic, rezultat prin vibraţia membranei microfonului, se propagă pe linia de telecomunicaţie şi, ajungînd la postul telefonic corespondent, parcurge în serie înfăşurările / şi II ale transformatorului telefonic Tr, provocînd, în înfăşurarea III, o tensiune electromotoare de inducţie şi un semnal acustic în receptorul telefonic R.
La emisiune, datorită montajului în punte, cu rezistenţa r, ca dispozitiv antilocal (v.), receptorul telefonic nu e sensibil la curenţii datoriţi vorbirii în postul telefonic propriu.
Semnalul de apel, sosit de pe linia de telecomunicaţie (cînd contactul 2 e făcut), trece prin condensatorul C şi acţio-. nează soneria S. Condensatorul C evită scurt-circuitarea bateriei centrale, prin sonerie, cînd microreceptorul e pus pe furca F şi cînd deci telefonul e pus pe recepţie.
La telefonul automat, după ridicarea microreceptorului de pe furca F(contactul 1 e făcut), se acţionează discul de apel. Cînd acest disc e scos din poziţia de repaus, se închide contactul 4 şi se deschide contactul 3. Cînd el e lăsat liber pentru a reveni în poziţia de repaus, se deschide contactul 4 şi se închide contacul 3, de atîtea ori cîte indică cifra care corespunde postului corespondent.
1.	Telefonie. 1. Telc.: Telecomunicaţie (v. Telecomunicaţie 1) care consistă în transmiterea mijlocită şi de obicei la distanţă a vorbirii, între două puncte determinate. De obicei, transmiterea poate avea loc concomitent în ambele sensuri şi telefonia se numeşte telefonie bilaterală; foarte rar transmiterea poate avea loc în ambele sensuri numai succesiv.
în tehnica actuală,telefonia utilizează semnale electromagnetice.
După natura mediului de propagare, se deosebesc telefonia pe fire (v. Telefonie 2), care utilizează curenţi şi tensiuni electrice transmise pe sisteme de conductoare numite linii telefonice (aeriene sau în cablu), şi radiotelefonia (v.), care utilizează unde electromagnetice modulate cari se propagă în spaţiu — fără fire conductoare pentru ghidare. Reţelele telefonice pe fire, complexe, pot avea şi anumite legături mixte, realizate pe anumite trasee prin radiotelefonie (utilizînd linii de radioreleu).
2.	sistem de ~ automata. Telc. V. Sistem de telefonie, şi Schimbător telefonic (sub Schimbător de centrală telefonică).
3.	Telefonie. 2. Telc.: Telecomunicaţie care consistă în transmiterea mijlocită şi de obicei la distanţă a vorbirii, cu
ajutorul unor semnale electromagnetice cari se propagă în lungul unor linii de telecomunicaţii. Sin. Telefonie pe fire.
Mesajele cari constituie obiectul transmisiunii telefonice se mai numesc comunicaţii telefonice şi, în particular, convorbiri telefonice (cînd sînt bilaterale).
Pentru obţinerea unor legături bilaterale telefonice, între două puncte situate la o anumită distanţă, uneori foarte mare, e nevoie la ambele capete de dispozitive de emisiune, de recepţie şi de apel, cari formează la un loc postul telefonic (v. Telefon). De asemenea, e nevoie de mijloace intermediare, pentru obţinerea legăturii şi transmiterea pe linie în condiţiile impuse a semnalelor telefonice bilaterale.
în cazul unor legături telefonice la distanţe mari, între cele două posturi telefonice pot interveni elementele din figură. în centrala telefonică urbană (CTU) (v.), schimbătorul telefonic (v.) asigură la cerere legătura solicitată, la centrala telefonică interurbană (CTI) (v.) care, la
rîndul ei, asigură	^CTU^CT! j Rp j CTl^CTH^
transmiterea pe linia &--------O-*-®------hxî-——---------------o
interurbană, fie prin	^
repetoare de frecven- Schema generală a unei legături telefonice la mare ţă vocală (v.), fie prin	distanţă>
echipamentele de CU- py) p3st telefonic; CTU) centrală telefonică urbană; renţi purtători (v. Sis-	centrală telefonică interurbană; Rp) repetor;
temA de telefonie).	|jnje ur5ang . 2) Iinie de interconexiune ; 3) linie
In cazul unor e-	interurbana,
gături telefonice locale (urbane), centrala telefonică urbană (CTU), prin schimbătorul său telefonic, asigură direct legătura între cei doi abonaţi, prin operaţii de comutare automate sau manuale. Din acest punct de vedere, se deosebesc:
Telefonie automată, la care comutarea în schimbătorul telefonic, pentru legarea abonatului chemător cu cel chemat, se face automat, pe baza semnalelor de comandă date direct de la abonatul chemător.
Telefonie manuală, la care comutarea pentru legarea abonatului chemător de cel chemat, în schimbătorul telefonic, se face, la cererea abonatului chemat, de către telefonista (operatoarea) din centrala telefonică respectivă (v. şî Sistem de telefonie).
Telefonie semiautomată, la care comutarea pentru legarea abonatului chemător de cel chemat e parţial automată şi parţial manuală.
Intre abonaţi şi centrala telefonică urbană, cum şi între aceasta şi centrala telefonică interurbană, semnalele telefonice sînt de frecvenţă vocală. între centralele telefonice interurbane, semnalele pot fi de frecvenţă vocală (în cazul folosirii legăturii prin repetoare de frecvenţă vocală) sau de frecvenţă înaltă (în cazul folosirii legăturii prin echipamente de curenţi purtători). Din acest punct de vedere, se deosebesc:
Telefonie de frecvenţă vocală, la care semnalele transmise pe linia de telecomunicaţie au frecvenţa corespunzătoare frecvenţei vocii omeneşti care le-a generat; deoarece în practică se poate renunţa la frecvenţele aflate la extremitatea spectrului de frecvenţă vocală fără a reduce sensibil calitatea transmisiunii telefonice, din motive de ordin tehnic, telefonia de frecvenţă vocală foloseşte benzi de frecvenţe cuprinse între 300 şi 2400 Hz, sau între 300 şi 2600 Hz, sau între 300 şi 3400 Hz.
Telefonie cu curenţi purtători, la care semnalele transmise pe linie reprezintă o bandă laterală a unui semnal purtător modulat cu semnalul de frecvenţă vocală; semnalele transmise au frecvenţe mai mari decît frecvenţa limită admisă pentru telefonia de frecvenţă vocală şi, ajungînd la recepţie, sînt readuse în banda de frecvenţă vocală prin operaţia de demodu-lare (v. şi Sistem de telefonie). Telefonia cu curenţi purtători permite transmiterea simultană pe acelaşi circuit fizic telefonic a mai multor comunicaţii telefonice (telefonie multiplă),
Telefonie la mare distanţă	^53	Telegraf
eventual şi a mai multor comunicaţii telegrafice, fără ca aceste comunicaţii multiple să se perturbe una pe alta.
Telefonie multiplă, care permite transmiterea simultană, pe acelaşi circuit fizic, a mai multor comunicaţii telefonice independente (de obicei cu curenţi purtători).
i.	/v/ ia mare distanţa. Te/c.: Telecomunicaţie telefonică între localităţi situate la distanţe mari, la care simpla folosire a aparatelor telefonice şi eventual a schimbătoarelor telefonice (pentru asigurarea comutaţiei) nu e suficientă, fiind necesare mijloace de amplificare a semnalelor telefonice şi echipamente de curenţi purtători, ceea ce permite sporirea razei de acţiune şi o folosire economică a liniilor lungi de telecomunicaţie.
[2. Telefonie. 3. Telc.: Tehnica comunicaţiilor telefonice.
3.	Telefonometrie. Telc.: Determinarea calităţii aparatelor telefonice şi a legăturilor telefonice, la emisiune şi la recepţie, prin compararea lor cu sistemul de referinţă (v.) al ţării şi cu sistemul fundamental de referinţă, prin intermediul unor etaloane de lucru. în montaje se folosesc atenuatoare în trepte, cu valoare cunoscută, cari se introduc treptat în sistemul format de aparatele telefonice sau legătura telefonică de încercat, sau în sistemul format de etaloanele de lucru, pînă la egalitate de audiţie. Numărul de decibeli sau de neperi corespunzător atenuării introduse în unul dintre cele două sisteme cari se compară reprezintă echivalentul de referinţă.
Compararea poate fi subiectivă sau obiectivă. Compararea subiectivă se face cu operatori, prin emisiunea şi recepţia de fraze, sau logatomi. Compararea obiectivă se poate face cu aparate. Vocea omenească se înlocuieşte cu un generator electric de sunete complexe avînd compoziţia statistică a vorbirii şi o „gură artificială", pentru imitarea cîmpului acustic al vocii omeneşti. Urechea omenească se înlocuieşte cu un microfon sensibi[ echipat cu o „ureche artificială" de forma urechii omeneşti. în fine, citirea se face la un nepermetru care dă astfel direct valoarea echivalentului de referinţă.
4.	Telefotografie, pl. telefotografii. Foto.: Sin. Fototele-grafie (v.).
5.	Telefotografiere. Foto.: Fotografiere la distanţă mare, efectuată cu ajutorul unui teleobiectiv (v.). Cu aparate fotografice normale se pot obţine imagini ale unor obiecte depărtate pînă la cîţiva kilometri, iar din avion şi cu teleobiective speciale se pot fotografia regiuni situate pînă la distanţa de 170 km.
6.	Telefunken, antena Telc. .-Antenă panou, în varianta constituită dintr-o suprafaţă plană verticală reflectoare şi patru dipoli orizontali în jumătate de lungime de undă, paralel i cu această suprafaţă şi alimentaţi în fază. Cîştigul acestei antene e de circa 10 d B faţă de un rad iator isotrop, în direcţia perpendicuIară pe planul antenei. Antena Telefunken se foloseşte ca antenă directivă în banda undelor metrice.
La frecvenţe mai mari decît circa 100 MHz i se preferă varianta cu dipolii în X, care are avantajul posibilităţii de a fixa metalic în mijloacele lor (puncte de potenţial nul) cele două braţe.
Prin combinarea mai multor antene Telefunken cu poziţii şi defazări diferite, se realizează diverse caracteristici de directivitate.
7.	Teleghidaj. Av., Nav., Telc.: Telecomandă (v.) efectuată pentru a dirija mişcarea unui mobil (vehicul, proiectil, etc.), care nu are pilot sau al cărui pilot nu participă la această dirijare. Poate fi însoţită sau nu de telecontrolul mişcării efectiv urmate .Sin. Teleghidare.
Antenă Telefunken.
1) reflector plan; 2) dipol; 3) suport izolant; 4) feeder bifilar.
în tehnica actuală se utilizează radioghidajul (v.) — adică teleghidajul realizat prin unde radioelectrice — în cazul pro-iectilelor-rachetă (v. Ghidarea proiectilelor), al avioanelor fără pilot, al rachetelor şi al navelor cosmice, etc.
8.	Telegraf, pl. telegrafe. Telc.: Aparat folosit în transmiterea telegramelor pentru producerea, recepţia şi transformarea semnalelor telegrafice (v. şî Telegrafie 1). Sin. Aparat telegrafic.
Aparatele telegrafice se caracterizează prin capacitatea de lucru a transmisiunii telegrafice (v. Telegrafică, transmisiune ~), care la rîndul ei e funcţiune de viteza de telegra-fiere (v.) a impulsiei elementare telegrafice (v. Element de semnal telegrafic) a fiecărui aparat telegrafic în parte.
Aparatele telegrafice se pot clasifica, în principal, după caracterul codului folosit, după modul de recepţie a semnalelor şi după caracterul sincronizării.
După caracterul codului folosit, se deosebesc telegrafe cu cod uniform şi telegrafe cu cod neuniform.
Telegrafele cu cod uniform folosesc un cod care afectează acelaşi interval de timp fiecărui simbol (literă, cifră, semn) al textului telegrafiat. Din această categorie fac parte aparatele telegrafice aritmice şi ritmice obişnuite (v. mai jos; v. şî Telegraf Baudot), cari utilizează de obicei un cod pentavalent în care fiecare simbol e transmis cu o combinaţie de cinci semnale elementare (putîndu-se transmite, deci, 25 = 32 simboluri diferite). Telegraful Hell (v.) foloseşte un număr de semnale elementare mult mai mare, dar codul e tot uniform, făcîndu-se în fapt o explorare de aceeaşi durată a fiecărei litere şablon. Există şi aparate telegrafice cu cod uniform cu diferenţiere prin poziţie, cari folosesc pentru fiecare simbol cîte o singură impulsie de curent, de sens şi durată invariabile, ocupînd o anumită poziţie în intervalul de timp (acelaşi) afectat unui simbol (v. Telegraf Hughes).
Telegrafele cu cod neuniform folosesc un cod care afectează intervale de timp diferite la diferitele simboluri, şi anume — în tehnica actuală — după codul Morse (v. Telegraf Morse, Telegraf Wheatstone, Ondulograf).
După modul de recepţie a mesajelor telegrafice, aparatele telegrafice pot fi: telegrafe cu recepţie auditivă (v. Sounder telegrafic), telegrafe cu imprimare codificată (v. Telegraf Morse, Ondulograf, Telegraf Wheatstone) şi telegrafe cu imprimare directă a textului telegrafiat (v. mai jos Telegraf aritmie, Telegraf Baudot).
După caracterul sincronizării eventual folosite între operaţiile efectuate la emisiune şi cele efectuate la recepţie, se deosebesc telegrafe ritmice şi telegrafe aritmice.
Telegraf ritmic: Aparat telegrafic cu cod uniform care foloseşte o sincronizare permanentă a mecanismelor de la recepţie şi de la emisiune, necomandată de momentul transmiterii semnalelor corespunzătoare simbolurilor. Exemple: Telegraful Baudot (v.), Telegraful Hughes (v.), Telegraful Hell (v.).
Telegraf aritmie:	Aparat telegrafic cu funcţionare dis-
continuă, la care emisiunea semnalelor corespunzătoare unui simbol provoacă punerea în mers a aparatului receptor, traducerea semnalelor, impresiunea pe hîrtie şi oprirea aparatului receptor, care e susceptibil de a se pune din nou în mişcare, cînd primeşte noi semnale.
Aparatul e cunoscut mai ales sub numele de teleimprimător start-stop; foloseşte un cod de cinci elemente, sincronism intermitent şi manipulare aritmică. Codul e format din combinaţii de cinci impulsii elementare, fiecare impulsie putînd fi o emisiune de curent pe linie (impulsie de repaus), sau o întrerupere a curentului (impulsie de lucru). Manipularea se face pe o claviatură asemănătoare cu aceea a maşinii de scris, iar recepţia telegramei e imprimată, în caractere obişnuite, pe o bandă sau pe o coală de hîrtie. Pentru identificarea şi traducerea exactă a combinaţiilor de impulsii la recepţie, se asigură
11*
Telegraf automat
164
Telegraf automat
sincronismul şi concordanţa de fază a axelor transmiţătorului şi receptorului, pe timpul transmisiunii fiecărui semnal (combinaţii de cinci impulsii). în intervalele dintre semnale, axele respective sînt oprite. Fiecare manipulare a unei clape iniţiază din nou mişcările de rotire şi mecanismul de sincronizare.
Sincronizarea se face după principiul start-stop, adică pornirea şi oprirea sincronă pentru fiecare combinaţie emisă,—
/. Principiul sincronizării start-stop.
DT şi DR) distribuitor la transmitere şi la recepţie; 1, 2, 3, 4 şi 5) contacte de impulsii pentru combinaţie; a şi b) contacte start şi stop; I, II, III, IV şi V) bare de selecţiune pentru formarea combinaţiei; Cx şi C2) clapele claviaturii; EP) elec-tromagneţi de pornire; ES) electromagneţi selectori, de recepţie; L) linie.
spre deosebire de aparatele telegrafice ritmice, la cari sincronizarea se face în tot timpul funcţionării. Principiul sincronizării start-stop poate fi urmărit în schema din figură. Mecanismele de transmisiune şi recepţie, reprezentate în fig. / sub
II.	Principiul şi posibilităţile de deplasare ale barelor selectoare la telegraful S.T. 35.
1) bare selectoare; 2) bară de blocare; 3) pîrghia clapei claviaturii; a) bara selectoare se deplasează spre dreapta sub apăsarea pîrghiei clapei claviaturii;
b)	bara selectoare se deplasează spre stînga sub apăsarea pîrghiei clapei claviaturii; c) acţiunea barei de blocare lasă liberă acţiunea pe clapa A, blochează acţiunea pe clapa 8.
forma de distribuitoare cu perii, sînt în repaus în intervalele
antre-clape se
dintre manipulări, în timp ce electromotorul care nează continuă să se rotească. Prin apăsarea unei cuplează mecanismul transmiţător cu axul motor şi se emite totodată o impulsie de pornire (o întrerupere scurtă a curentului de linie). Această impulsie, numită „start", comanda cuplarea mecanismului receptor de la celălalt capăt. După terminarea emisiunii combinaţiei de cinci elemente, transmiţătoruI a terminat o rotaţie şi se opreşte în poziţia iniţială, emiţînd totodată o impulsie de oprire:
„stop". în felul acesta, fiecărui semnal telegrafic (literă, cifră, semn) îi corespunde pe linie o succesiune de şapte impulsii, dintre cari primaşi ultimasînt desincronizare, iar celelalte cinci reprezintă codul. Prin acest sistem, sincronismul se menţine uşor pe durata
III. Distribuitorul de transmisiune al telegrafului S.T. 35.
1) manşon de distribuţie; 2) camă; 3) pîrghie de contact; 4) contact; 5) spre linie; 6) pîrghie intermediară; 7) pîrghia clapei claviaturii; 8) clapa claviaturii; 9) bară selectoare.
fiecărei combinaţii — şi variaţia vitezei unghiulare poate avea o toleranţă pînă la ±7%, spre deosebire de aparatele sincrone la cari ea nu poate depăşi ±0,3%.
Părţile principale ale unui teleimprimător start-stop sînt următoarele: transmiţătoru!, compus din claviatură, cu barele de selecţiune, distribuitorul de transmitere şi mecanismul de pornire-oprire; receptorul, compus din electromagnetul de recepţie, dispozitivul de corecţie start-stop, dispozitivul de înmagazinare a combinaţiei (distribuitor de recepţie), traducătorul sau descifratorul şi dispozitivul de imprimare; motorul, cu dispozitivele de antrenare şi de reglare.
Telegraful aritmie e realizat în diferite tipuri, între cari cel cu Imprimare pe bandă şi cel cu imprimare pe coală. Un alt tip e teleimprimâtorul electric, care, spre deosebire de cel mecanic, înmagazinează combinaţiile pe cale electrică, într-un lanţ de condensatoare, şi comandă traducătorul tot pe cale electrică, prin descărcarea condensatoarelor.
Un exemplu de teleimprimator mecanic e telegraful
S.T. 35, ale căru i părţi principale sînt mecanismul de transmisiune, mecanismul de recepţie şi mecanismul de antrenare, în fig. II sînt reprezentate elementele combinatorului cu claviatură din mecanismul de transmisiune, în fig. ///distribuitorul de transmisiune, iar în fig. /Vd ispoziti-vul de culegere al mecanismului de recepţie, care transformă semnalele electrice în combinaţii ale poziţiei barelor selectoare.
î. ~ automat. Telc.: Aparat telegrafic care asigură emisiunea automată a semnalelor telegrafice, după ce acestea au fost înregistrate pe o bandă de hîrtie perforată. Telegraful automat cuprinde următoarele părţi principale: perforatorul, transmiţătoru! automat şi receptorul automat. Sin. Telegraf rapid.
Perforatorul (v.) are rolul de a prepara din timp banda de hîrtie perforată, în vederea asigurării unei viteze sporite la transmiterea telegramei. După tipul aparatului, perforatorul poate fi pentru cod Morse (de ex. telegraful Wheatstone sau telegraful Siemens-Morse-rapid), sau pentru cod pentavalent (de ex. telegraful Siemens-rapid). Claviatura perforatorului e de tipul maşinii de scris.
Transmiţătoru! automat asigură transmiterea telegramei, pe baza benzii perforate pregătite în prelabil, prin transmiterea unei impulsii de curent, pentru fiecare „gol" de pe bandă şi, eventual, a unei impulsii de sens opus pentru fiecare „plin" de pe bandă. Transmiţătorul automat, plasat Ia postul de emisiune, e în legătură, prin linia de telecomunicaţie, cu aparatul Morse, sau cu teleimprimâtorul mecanic sau electric, respectiv cu receptorul automat care face recepţia telegramei. Aparatul Morse transformă impulsiile primite în semnale M'orse imprimate pe bandă. Teleimprimâtorul mecanic sau electric transformă impulsiile primite în litere, cifre sau alte semne ortografice, conform codului pentavalent folosit. în toate aceste cazuri, recepţia funcţionează în aceleaşi cond iţi i ca şi în telegrafia manuală, dar cu viteză mult sporită. Pentru control, transmiţătorul automat poate fi şi în legătură cu receptorul propriu.
IV. Dispozitivul de culegere al receptorului telegrafului S.T. 35.
1) electromagnet; 2) manşon de culegere; 3) pîrghie de culegere; 4) spade; 5) pîrghii în formă de T; 6) armatura electromagnetului; 7) furca armaturii.
Telegraf Baudot
165
Telegraf Hell
Receptorul automat, folosit numai în cazul unor operaţii de transitare a telegramei, efectuează operaţia de recepţie a impulsiilor şi de reperforare a unei noi benzi, care urmează să fie folosită mai departe, pentru retransmisiune printr-un transmiţător automat.
Prin folosirea telegrafului automat se poate spori viteza de telegra-fiere (v.) pînă aproape de capacitatea maximă de transmitere a liniei de telecomunicaţie. în plus, pentru că se foloseşte claviatură de maşină de scris la perforator şi perforarea se face independent de transmitere, se pot folosi telegraf işti cari nu sînt obligaţi săcunoas-că codul aparatului telegrafic şi telegrame pregătite prin perforare de la mai mulţi telegrafisti simultan.
Un exemplu de aparat telegrafic automat, teleimprimător, cu cod pentavalent, e telegraful care permite realizarea unei viteze de telegrafiere de 1000 de simboluri pe minut, adică 1000-5*1/60^ 83 bauzi.
i.	~ Baudot. Te/c.: Aparat telegrafic cu cod uniform, multiplu, cu sincronism permanent (ritmic), cu semnalul format în codul telegrafic Baudot, cu cinci impulsii (elemente). E constituit în partea transmiţătoare dintr-un manipulator cu clape manipulate ritmic şi un distribuitor, iar în partea receptoare, dintr-un traductor şi sistemul de imprimare tipografică pe o bandă de hîrtie. Pentru transmisiunea multiplă, aparatul foloseşte diviziunea timpului şi repartizarea diferitelor comunicaţii în intervale cari alternează. După numărul de comunicaţii simultane pe cari le poate realiza, telegraful Baudot poate fi dublu, triplu, cuadruplu, sextuplu şi cu nouă căi.
Principiul funcţionării acestui telegraf e reprezentat în figură. Schema reprezintă două aparate Baudot duble, legate printr-o
Telegraf Siemens-rapid (schemă de funcţionare).
A) transmiţător; 8) receptor; Sx) sursă de curent; /•••V) bare de selecţiune; DT,DR) distribuitoarele transmisiunii şi recepţiei; p) perii de contact; Rx şi R2) relee; BL) baterie de linie; 1---5) releele traductorului; S2) baterie locală; D)discul distribuitorului; T) roată cu tipe; C) braţul pîrghiei; M) magnet.
Siemens-rapid (v. fig.)
Principiul de funcţionare al telegrafului Baudot.
DAşi D8) distribuitoare din (A) şi (6); Sx şi S.;) sectorul 1 şi sectorul 2; ER)(1,2, 3, 4, 5) electromagneţi de recepţie, legali Ia cele cinci segmente ale sec-storului 1 $i 2; P) periile pe distribuitor; M) manipulator cu cinci clape; L) linia de legătură.
linie cu simplu fir. în DA, respectiv DB, se găsesc distribuitoarele, cu ajutorul cărora se repartizează semnalele în timp. Pe discul distribuitorului sînt reprezentate două coroane metalice concentrice, una interioară, continuă, şi alta exterioară, împărţită în două sectoare, iar acestea, împărţite în cîte cinci segmente. La sectorul de jos al staţiunii A sînt legate cele
cinci clape ale claviaturii (manipulatorului), iar la sectorul de sus sînt legaţi cei cinci electromagneţi de recepţie; la staţiunea B, sectoarele sînt legate invers. Prin manipularea claviaturii se stabileşte o combinaţie de contacte, de polarităţi diferite. Cele cinci segmente ale sectorului de transmisiune sînt explorate pe rînd, prin mişcarea de rotaţie a periei P. Astfel, combinaţia în spaţiu a celor cinci contacte se transformă într-o combinaţie în timp, care se poate transmite succesiv pe linie. La staţiunea opusă, peria se roteşte cu aceeaşi viteză şi e mereu în fază cu prima, astfel că se găseşte în fiecare moment pe sectorul corespunzător comunicaţiei şi pe segmentul corespunzător impuls ie ierni se. Combinaţia în timp a celor cinci impulsii succesive se înmagazinează în cei cinci electromagneţi receptori, transformîndu-se astfel într-o combinaţie în spaţiu. Ansamblul electromagneţi lor, cu mecanismele de înmagâzi-nare, formează combinorul receptorului. Combinorul ecuplat cu traducătorul, care descifrează combinaţiile şi transmite mecanismului imprimător comanda pentru imprimarea caracterului respectiv.
Diferitele sectoare ale distribuitoarelor transmit diferite comunicaţii, cari se succed alternativ la intervale scurte, cît durează o combinaţie de cinci impulsii, astfel că se obţine, practic, o transmisiune „simultană" a mai multor comunicaţii.
Sistemul multiplu Baudot are nevoie de un sincronism riguros at tuturor mişcărilor de rotaţie de la cele două staţiuni în legătură, permiţînd toleranţe de cel mult ±0,3%. Menţinerea sincronismului şi reglarea fazei de rotaţie â celor două port-perii de la staţiunile opuse se fac cu ajutorul unor impulsii speciale de corecţie, cari se trimit de la o staţiune corectoare, la cealaltă, corectată.
2.	/■
mic, în
cifrelor şi ale celorlalte semne) sînt desenate prin haşuri. La emisiune, semnalele telegrafice, descompuse pe şapte linii şi şapte coloane (v. fig. I o), se desfăşoară pe periferia unui disc dispus transversal într-un cilindru de material izolant (v. fig. I b), care astfel dă la periferia sa 7 x 7=49 impulsii elementare, fără curent în porţiunile albe (izolate) şi cu curent, porţiunile corespunzînd literei conductoare, Un şistşm
Hell. Te/c.: Aparat telegrafic cu cod uniform, rit-care la recepţie simbolurile grafice (ale literelor,
l16 5 3 21 ‘
o m
/. Principiul emisiunii semnalelor la telegraful Hell. o) descompunerea literei E pe şapte linii şi şapte coloane; b) desfăşurarea aceleiaşi litere, pe unul dintre discurile cilindrului izolant.
Telegraf Hughes
166
Telegraf Morse
pîrghii permite, la apăsarea pe claviatura unei anumite litere, să se blocheze toate celelalte litere şi să facă contactul între generatorul de curent şi părţile conductoare şi linia de transmisiune.
La recepţie, semnalul acţionează un electromagnet 1 cu armatura 2^ în formă de lamă (v.fig. II). în timp ce banda de hîrtie 4 are o deplasare continuă în sensul săgeţii şi axul dublu spiral 3 se roteşte, armatura poate să se ridice de fiecare impulsie primită şi să apese hîrtia pe spirala axului dublu spiral. Prin aceasta pe hîrtie se imprimă o linie puţin înclinată, avînd lungimea proporţională cu durata impulsiei de curent şi care se repetă, datorită dublei spirale, dedesubt (astfel textul apare de două ori în două rînduri suprapuse). II. Electromagnetul şi sistemul de
Aparatele la transmisiune înregistrare	la	recepţie,
şi recepţie funcţionează rotin- 1) electromagnet; 2) armatură în du-se în sincronism. La emisiu- formă de lamă; 3) ax dublu spiral; ne telegrafistul trebuie să apese 4) bandă de hîrtie pentru imprima-pe claviatură într-un anumit	rea	telegramei,
ritm, dat de sincronismul aparatului. Dacă sincronismul între emiţător şi receptor nu e perfect, recepţia semnalului nu e distorsionată, numai rîndurile literelor sînt în pantă crescîndă (dacă rotaţia la recepţie e mai mare) sau coborîndă (dacă rotaţia la recepţie e mai mică).
Telegraful Hell permite transmiteri corecte, chiar în cazul unor linii de telecomunicaţii slabe, în prezenţa unor perturbaţii mari.
î. ~ Hughes. Telc.:
Aparat telegrafic cu cod uniform cu sincronism permanent (ritmic), folosind semnale formate dintr-o singură impulsie, de sens şi durată invariabile, diferenţiabile prin poziţia în timp a acestei impulsii (prin „faza ei") în cuprinsul unei perioade de sincronism.
Partea transmiţătoare are o claviatură de 28 de clape 4, iar partea receptoare comportă o imprimare tipografică pe o bandă de hîrtie.
Aparatul foloseşte în fond un cod cu grupuri de 28 de poziţii de impulsii, dintre cari se utilizează numai semnalele cu cîte o singură impulsie diferenţiate prin momentul apariţiei acesteia în timpul unei rotaţii a căruciorului sau aroţiiimpri-mătoare: roata tipelor 17.
Telegraful Hughessecom-pune, în principal (v. fig.)» dintr-o tobă metalică6, claviatura, electromagnetul receptor 12, regulatorul vitşză şi şiştşmul de antrenare (motorul 1). Pş
discul tobei sînt tăiate 28 de ferestre (deschizături), prin cari poate ieşi cîte un pinten (gujon), comandat de clapa respectivă. Pe suprafaţa tobei se roteşte un cărucior 7, cu viteză constantă şi în sincronism cu roata tipelor de Ia staţiunea opusă. Cînd se apasă o clapă a claviaturii, pintenul respectiv iese prin deschizătura lui şi ajunge astfel în drumul căruciorului. în momentul lovirii, roata tipelor staţiunii corespondente se găseşte cu litera sau cu semnul respectiv în dreptul rolei de imprimare. Căruciorul lovind pintenul, saltă şi trimite astfel printr-un contact închis 9 o impulsie de curent pe linie. Aceasta acţionează electromagnetul receptorului depărtat — şi litera sau semnul cari se găsesc, în acel moment, în poziţia de imprimare, se imprimă pe banda de hîrtie corespunzătoare benzii 19.
Telegraful Hughes, fiind un aparat imprimător şi de două ori mai rapid decît telegraful Morse (transmite 90---125 de semne pe minut), a fost folosit mult în trecut. Din cauză că are nevoie de operatori cu antrenament îndelungat, din cauza dificultăţilor de sincronizare, ca şi din cauza volumului relativ mare, a început să fie abandonat, fiind înlocuit cu teleimprimă-toarele „start-stop".
2.	~ Morse. Telc.: Aparat telegrafic cu cod neuniform, care foloseşte pentru fiecare simbol combinaţii de impulsii lungi şi scurte după codul Morse (v. sub Alfabet Morse), care trebuie să fie cunoscut atît de cel care transmite, cît şi de cel care primeşte mesajul.
La telegraful Morse, transmisiunea se face cu ajutorul unui manipulator Morse (v. fig. I), iar recepţia, cu ajutorul unui electromagnet. Recepţia se poate face „la ureche", cu ajutorul unui sounder (v. Sounder telegrafic) sau releu Morse (v. fig. II), care emite sunete (loviturile sonore ale paletei) sub acţiunea impulsiilor de curent; sunetele sînt „citite" de operatorul experimentat, care le transcrie „în clar“ pe blancheta-tele-
gramă. Transmisiunea se poate face şi cu „Morse" scriitor, care e un dispozitiv echipat cu un electromagnet, cu o bandă de hîrtie antrenată de un mecanism de ceasornic şi cu o rotiţă imbi-bată cu cerneală, care înscrie pe banda în mişcare puncte sau linii, după durata mai scurtă sau mai lungă a impulsiei. Această bandă, astfel preparată, trebuie să fie descifrată de un funcţionar şi transcrisă pe blanchetă.
Telegraful Morse pe fir poate funcţiona cu simplu curent sau cu dublu curent. în primul caz, impulsiilesînt de o singură polaritate de curent; în al doilea caz, impulsiile sînt de ambele polarităţi, adică semnalele elementare sînt de o polaritate (deex. +)şi intervalele dintre ele sînt de polaritate contrară (—).
Sistemul cu simplu curent poate fi folosit în două moduri de exploatare: cu curent de lucru şi cu curent de repaus. în exploatarea cu curent de lucru linia e fără curent în stare de repaus, şi capătă curent numai cînd manipulatorul ^e apăsat, adică în timpul emisiunii semnalelor elementare. în exploatarea cu
Aparat telegrafic Hughes.
1) motor de acţionare; 2) regulator de turaţie; 3) axă imprimătoare; 4) clapăî 5) dinte (pinten); 6) cutie cu dinţi; 7) cărucior de emisiune; 8) pîrghie de comutare; 9) contact la baterie; 10) contact la pămînt; 11) braţul pentru armatura electromagnetului 72, al pîr-ghiei de comutare; 12) electromagnet; 13) armatura electromagnetului a cărui mişcare declanşează, prin pîrghia (14, 15), mecanismul care imprimă în aparatul propriu telegrama transmisă; 16) roată corectoare; 17) roata tipelor; 19) camă de imprimare; 19) bandă
de hîrtie.
Telegraf Wheatstone
167
Telegrafie bitonaiă
curent de repaus, linia e în mod normal sub tensiune, şi apăsarea manipulatorului întrerupe curentul pe durata fiecărui
I. Manipu'ator Morse.
semnal elementar (punct sau linie). Acest mod de exploatare permite un control permanent a! liniei şi folosirea unei singure baterii pentru mai multe posturi înşirate pe o linie.
II. Receptor tip sounder.
1.	~ Wheatstone. Telc.: Aparat telegrafic de telegrafie simplă automată, cu transmisiune prin bandă perforată, folosind codul Morse. Telegrama e întîi perforată pe o bandă de hîrtie, cu ajutorul unui perforator cu trei clape. Una dintre clape reprezintă punctul, aita reprezintă linia şi a treia, din mijloc, intervalul dintre litere.
Pe bandă, punctul e reprezentat prin două găuri aşezate transversal, perpendicular pe lungimea benzii, iar Iiniae reprezentată prin două găuri aşezate oblic faţă de direcţia lungimii benzii. Prin mijlocul benzii sînt perforate găurile, mai mici, de antrenare şi de spaţiu (v. fig.).
Banda astfel preparată se introduce în transmiţătorul Wheatstone care transmite automat şi rapid semnalele perforate, cu ajutorul unor ace echipate cu pîrghii şi contacte-Recepţia se face prin înscriere de puncte şi linii pe bandă de hîrtie antrenată mecanic. Această bandă trebuie descifrată şi transcrisă pe blancheta-telegramă.
2.	Telegrafica, transmisiune Telc.: Sistemul detransmi-şiyne g, semnalelor telegrafice (v. Sistem de telegrafie) consi-
Banda telegrafului Wheatstone a) punct; b) linie ; c) spaţiu.
derat din punctul de vedere al naturii curentului electric folosit şi al tipului de modulaţie.
3.	Telegrafie. 1. Telc.: Telecomunicaţie care consistă în transmiterea mijlocită la distanţă, prin semnale, a conţinutului unor texte scrise. V. Telecomunicaţiei.
Textul scris corespunzător se numeşte telegrama, iar conţinutul acestui text, care face obiectul propriu-zis al transmisiunii, se numeşte mesaj telegrafic, şi uneori tot telegramă. în telegrafie, simbolurile grafice ale textelor scrise (litere, semne de punctuaţie, cifre, etc.) sînt traduse în semnale electromagnetice, optice, etc. — cari constituie suportul fizic al mesajului telegrafic şi se numesc semnale telegrafice—în baza unei anumite reguli de corespondenţă, numită cod telegrafic sau alfabet telegrafic. Semnalele telegrafice sînt constituite de obicei din grupuri de impulsii, numite impulsii telegrafice, şi pot fi la rîndul lor transformate după necesităţile căii de telecomunicaţie utilizate prin modulaţie, codaj, etc.
D u p'ă n a t u r a s e m n a I ui u i utilizat, se deosebesc telegrafia electromagnetică, telegrafia optică, etc. în tehnica actuală se foloseşte aproape excluziv telegrafia electromagnetică.
După n atura mediului de propagare a semnalelor, se deosebesc telegrafia pe fire (v. Telegrafie 2), care utilizează curenţi şi tensiuni electrice transmise pe sisteme de conductoare numite linii telegrafice, şi radiotelegrafia (v.), care utilizează unde electromagnetice modulate cari se propagă în spaţiu — fără fire conductoare pentru ghidare. Reţelele telegrafice complexe, pe fire, pot include şi anumite legături mixte realizate pe anumite porţiuni prin radiotelegrafie (de ex. utilizînd linii de radioreleu). Atît telegrafia pe fire cît şi radiotelegrafia folosesc mijloace tehnice comune în ce priveşte producerea şi recepţia semnalelor telegrafice cu aparate numite telegrafe (v.) sau aparate telegrafice. Din punctul de vedere al tehnicii acestor operaţii se deosebesc diferite sisteme de telegrafie (v..).
După codul utilizat, se deosebesc telegrafia cu cod uniform, în care impulsiile elementare transmise au durate egale (v. Telegraf) şi în particular telegrafia cu diferenţiere de poziţie (v. Telegraf Hughes), — telegrafia cu cod neuniform, în care impulsiile elementare transmise au durate inegale (v. Telegraf Morse, Telegraf Wheatstone, Ondulograf).
4.	Telegrafie. 2. Telc.: Telecomunicaţie care consistă în transmiterea mijlocită, la distanţă, a conţinutului unor texte scrise, prin semnale electromagnetice cari se propagă în lungul unor linii de telecomunicaţii. Sin. Telegrafie pe fire.
După natura sursei de curent folosite, se deosebesc telegrafia în curent continuu şi, în particular, cu simplu curent (de lucru sau de repaus) sau cu dublu curent — şi telegrafia în curent alternativ — şi în particular infraacustică, armonică sau ultraacustică (din punctul de vedere al benzii de frecvenţă utilizate), respectiv cu modulaţie de amplitudine, de frecvenţă sau de fază (din punctul de vedere al tipului modulaţiei); după cum transmisiunea se poate face sau nu concomitent în ambele sensuri, se deosebesc telegrafia duplex şi telegrafia simplex; după numărul de căi telegrafice cari utilizează acelaşi circuit fizic, se deosebesc telegrafia simplă şi t e I e g r a-fia multiplă (în particular telegrafia diplex); după mijloacele de conectare folosite, se deosebesc telegrafia manuală şi telegrafia automată (v., pentru detalii, sub Sistem de telegrafie).
5.	~ armonica. Te/c. V. sub Sistem de telegrafie.
6.	~ automata. Te/c. V. sub Sistem de telegrafie.
7.	~ bitonalâ. Te/c.: Sistem de telegrafie armonică la care,. pentru semnalele telegrafice cu curent se transmit pe linie un semnal de anume frecvenţă (un ton), iar. pentru semnalele
Telegrafie cu curenţi purtători
168
Teieindcator
fără curent, un semnal de altă frecvenţă (alt ton). Telegrafia bitonală corespunde cu telegrafia în curent continuu, cu dublu curent.
1.	~ cu curenţi purtători. Telc.: Sistem de transmisiune multiplă a mesajelor telegrafice, prin ranspunerea lor(v. Transpunerea benzilor de frecvenţă) în diferite poziţii ale benzii de frecvenţă disponibile.
După frecvenţele purtătoare folosite, sistemele de telegrafie cu curenţi purtători pot fi: de telegrafie armonică (v.), de telegrafie infraacustică (v.), de telegrafie supra- sau ultra-acustică (v.).
2.	~ diplex. Telc. V. sub Sistem de telegrafie.
3.	~ dubla simultana. Telc.: Sistem de telegrafie care permite transmiterea a două comunicaţii telegrafice pe un circuit bifilar, simultan cu o comunicaţie telefonică. Cele
FTF
Telegrafie dublă simultană.
CTf) centrală telefonică; L) linie; FTf) flitru telefonic; fig) filtru telegrafic; Txşi T2) transmiţător 1,2; Rlt Ră) receptor 1,2; R7i şi RT2) releu de transmitere 1,2; RRj şi RR2) releu de recepţie 1.2.
trei comunicaţii simultane sînt separate prin filtre simple, cu condensatoare şi bobine (v. fig.) .
4.	~ duplex. Telc. V. sub Sistem de telegrafie.
5.	~ infraacusticâ. Telc. V. sub Sistem de telegrafie.
6.	~ manuala. Telc. V. sub Sistem de telegrafie.
7.	~ rapida. Telc: Sin. Telegrafie automată (v. sub Sistem de telegrafie; v. şî Telegraf automat).
8.	~ simplex. Telc. V. sub Sistem de telegrafie.
9.	~ simultana. Telc.: Sistem de telecomunicaţii, care permite transmiterea unei comunicaţii telegrafice pe un circuit
ATf
ATf
Abonatul are contact pe circuitul său cu aparatul telefonic şi telegrafic aritmie (teleimprimâtorul), pe cari le poate folosi alternativ, la alegere. în acest scop, instalaţia e echipată cu un generator de ton, cu tub electronic, care produce
o	frecvenţă vocală de 1500 Hz, cu ajutorul căreia se fac transmisiunile telegrafice prin cablurile telefonice urbane. La recepţia semnalelor, cari sînt impulsii telegrafice de frecvenţă vocală, acestea sînt amplificate, apoi redresate şi aplicate tele-imprimătorului, sub forma de impulsii de curent continuu.
Legătura se stabileşte iniţial prin telefon, manual sau automat; se trece apoi pe telegraf.
12.	Telegrafiştilor, ecuaţia F/z., Mat.: Ecuaţie cu derivate parţiale (v.) lineară, de ordinul al doilea şi de tip iper-bolic, de forma:
c)2?
e)*2
+2BŞ+D(?=C
q)2(?
â*a
A, B,C şi D fiind constante pozitive. Această ecuaţie se reduce la ecuaţia undelor pentru B—D=0 şi se întîlneşte, de exemplu, în studiul unei perturbaţii electromagnetice de-a lungul unei linii electrice lungi, cînd se ţine seamă de rezistenţa R, de capacitatea C, de inductivitateaZ, şi de conductanţa de izolaţie G a liniei pe unitatea de lungime de linie, sub forma:
c)*2
q)%2
=RGu+(LG + CR)^+CL^,
=«a+(£G+c*)l+c£lJ5.
unde u(x,t) e tensiunea dintre conductele liniei, iar i(x% t) e curentul în secţiunea în momentul t. De asemenea, fiecare componentă a intensităţii cîmpului electric sau magnetic ale unei unde electromagnetice plane într-un mediu omogen slab conductor şi neîncărcat satisface ecuaţia:
cfE â*2
2
+
P Q)t
Telegrafie simultană.
ATO aparat telefonic; L)linie; F) filtru de rotunjire; 7) transmiţător; R) receptor.
telefonic, simultan cu efectuarea convorbirii telefonice. Legătura telegrafică e de fapt o fantomă cu pămîntul, echipată cu un filtru de rotunjire, pentru reducerea influenţei semnalelor telegrafice asupra celorlalte circuite paralele (v. fig.).
10.	~ ultraacusticâ. Telc. V. sub Sistem de telegrafie.
11.	~ univocalâ. Telc.: Sistem de comunicaţii între posturi telegrafice de abonaţi, care foloseşte reţeaua telefonică urbană.
în care s e permitivitatea mediului, ţi e permeabilitatea magnetică şi p e rezistivitatea lui, iar x e coeficientul de raţionalizare (x=1 sau x=4tt, după cum sistemul de unităţi e raţionalizat sau nu) şi Yo e constanta lui Gauss (Yo—^ toate sistemele de unităţi, afară de sistemul lui Gauss, în care Yo=Vco» cu c0 viteza luminii în vid). V. şi sub Linie electrică, şi sub Ecuaţie cu derivate parţiale.
13.	Telegramă, pl. telegrame. Telc.: Hesaj transmis prin telegraf.
14.	~ meteorologica. Meteor. V. sub Meteorologice, mesaje
15.	Teleimprimare. Telc.: Transmiterea la distanţă a unui text, prin intermediul teleimprimătorului (v.).
ie. Teleimprimator, pl. teleimprimatoare. Telc. V. sub Telegraf aritmie.
17.	Teleindicator, pl. teleindicatoare. Tehn.: Dispozitiv de măsură care indică la distanţă valoarea unei mărimi (v. şî Telemăsură).
Teleindicatorul de nivel, de exemplu, e un aparat care indică ia distanţă nivelul variabil dintr-un rezervor, basin, lac, rîu, etc. Aparatele dezvoltate în acest scop se bazează pe metodele obişnuite de telemăsură. Ele pot fi mecanice, hidraulice sau electrice. Legătura la distanţă dintre aparatul emiţător al unui parametru-pilot corespunzător nivelului, şi cel receptor, care primeşte şi traduce semnalul emis, se face printr-un sistem de transmisiune la distanţă, care poate fi hidraulic sau, mai frecvent, electric. Scara aparatelor receptoare pe care se citeşte nivelul e, uneori, dreaptă şi verticală, corespunzînd
Telelimnigraf
169
Telemăsură
unei riglete de nivel, sau circulară, ca la instrumentele electrice obişnuite. — Distanţa maximă la care se pot transmite indicaţiile de nivel cu sisteme hidraulice e de circa 100 m; cu sisteme electrice obişnuite (curent continuu sau impulsii), de 100 km, iar cu sisteme cu unde electromagnetice de înaltă frecvenţă, ilimitată.
î. Telelimnigraf, pi. telelimnigrafe. Hidr.: Limnigraf (v.) comandat de la distanţă sau ia care înregistrările se fac la distanţă de locul unde e montat dispozitivul de măsurare a nivelului apei.
2.	Telemagmatic. Geol., Mineral.: Calitatea unui proces mineralogenetic şi, în special, a unei parageneze minerale, de a fi de origine magmatică foarte depărtată. Procesul sau para-geneza respectivă se caracterizează prin temperaturi de formare foarte joasă, întîlnite în apropierea suprafeţei scoarţei terestre.
3.	Telemăsurare. Tehn. V. Telemăsură.
4.	Telemăsură, pl. telemăsuri. Tehn.: Transmiterea la distanţă a valorilor unei mărimi măsurate, după traducerea ei într-o mărime intermediară, aptă a fi transmisă şi care, la recepţie, e din nou transformată, spre a putea fi indicată sau înregistrată.
Introducerea unei mărimi intermediare face semnalul de telemăsură insensibil la variaţiile în anumite limite ale parametrilor sistemului de transmisiune.
Telemăsură se diferenţiază de simpla măsura la distanţă prin folosirea unei mărimi intermediare; limita dintre măsura la distanţă şi telemăsură se stabileşte de la caz la caz, funcţiune de precizia de măsură necesară la locul unde se transmite măsura şi de numărul de măsuri cari trebuie transmise dintr-un punct.
Echipamentul de telemăsură folosit (v. fig. /) efectuează cele patru funcţiuni fundamentale: prelucrarea, transmiterea,
I. Schema-bloc a unui echipament de telemăsură.
1) sursă de informaţie (aparatul de măsură primar); 2) convertor de telemă-sură-emisiune; 3) echipament de transmisiune-emisiune (cu separare în frecvenţă sau in timp); 4) cale de comunicaţie (circuit fizic, sistem de curenţi purtători, canal radio); 5) echipament de transmisiune-recepţie; 6) convertor de telemăsură-recepţie; 7) dispozitiv de afişare; 8, 11) bloc de verificare a informaţiilor vehiculate; 9, IG) bloc de organizare a schimbului de informaţii-
organizarea schimbului de informaţii şi verificarea informaţiilor transmise proprii oricărui echipament telemecanic (v.Telemecanică). Dintre blocuri le cari constituie echipamentul, sînt specifice telemăsurii: blocurile 2 şi 6, pentru prelucrarea mesajului de telemăsură în scopul transformării lui într-o mărime intermediară cu proprietăţile descrise; 8 şi 11, pentru verificarea informaţiei vehiculate; 9 şi 10, pentru organizarea schimbului de informaţii, la cari se adaugă 1 şi 7, pentru culegerea şi afişarea semnalului, şi cari sînt blocuri specifice măsurărilor în general.
Blocurile 3 şi 5, servind la transmiterea mărimilor intermediare, nu sînt specifice telemăsurii, ci legăturilor de telecomunicaţii în general.
Prelucrarea informaţiei de telemăsură se face în blocuri de prelucrare a căror structură depinde în principal de caracteristicile mărimii intermediare necesare, de precizia de măsurare necesară şi de parametrii informaţiei prelucrate (v. Telemecanică).
în cazul telemăsurii la mică distanţă, semnalele transmi-ţîndu-se pe circuit fizic direct fără codaj (v.), funcţiunile sistemului de telemăsură se reduc la funcţiunea de prelucrare.
în acest caz se adoptă telemăsuri permanente, la cari mărimea intermediară poate fi d amplitudine de tensiune sau de curent, continuă sau alternativă, şi, în scopul reducerii influenţei canalului de comunicaţie, echipamentul de telemăsură folosit e de tip compensat.
Raza de acţiune a sistemelor de telemăsură de tip compensat e limitată de influenţa impedanţelor transversale ale liniilor (pentru un cablu telefonic obişnuit, conductanţa de izolaţie e de ordinul a 10'8O-lkm"lşi capacitatea e de 40 nF/km: la cabluri le izolate cu polietilenă, conductanţa transversală e mai mică decît 10-110“1km_1);' influenţa rezistenţei longitudinale a liniilor (compensată în sistemele de telemăsură descrise, numai pentru valori de maximum 5000Q); influenţa tensiunilor parazite care e foarte puternică, deoarece toate sistemele de telemăsură compensate realizează o modulaţie în amplitudine a semnalului de măsură (echipamentele de telemăsură compensate cu tensiune electromotoare proporţională sînt cel mai mult afectate din acest punct de vedere, deoarece operează cu receptoare cu rezistenţă de intrare foarte mare).
Din punct de vedere economic, telemăsuri le compensate nu prezintă interes, cînd preţul circuitelor de măsură necesare devine comparabil sau depăşeşte pe cel al echipamentelor de telemăsură funcţionînd cu separare în timp sau în frecvenţă. Cum preţul relativ al echipamentelor scade continuu faţă de cel al circuitelor de măsură, domeniul de aplicaţie a telemă-surilor permanente directe se restrînge.
Principiul generai de funcţionare al echipamentelor compensate e similar celui al unui sistem de urmărire la care mărimea de ieşire e proporţională cu mărimea de măsură considerată ca mărime de intrare. Astfel de echipamente micşorează influenţa variaţiilor parametrilor liniei asupra semnalului de telemăsură, dar nu se asigură, ca în toate sistemele de transmisiune fără cod, o protecţie contra impulsului deperturbaţie.
Micşorarea influenţei parametrilor liniei se obţine în două feluri,'cari conduc Ia două feluri de echipamente: printr-un curent în linie riguros proporţional cu mărimea telemăsu rată (utilizînd un emiţător de rezistenţă internă foarte mare, astfel încît rezistenţa liniei să fie neglijabilă faţă de rezistenţa internă a emiţătorului), sau printr-o tensiune electromotoare a emiţătorului strict proporţională cu mărimea de telemăsu r a t (utilizînd receptoare cu rezistenţă de intrare foarte mare).
Echipamentul de telemăsură în curent continuu din prima categorie (v. fig. II) cuprinde în principal: un convertor 2, care transformă mărimea de măsură 1 într-o mărime aptă a fi comparată cu semnalul de la ieşire (curent electric); un alt convertor 8, care transformă curentul de ieşire într-o mărime de aceeaşi natură; un comparator 3, care dă un semnal de eroare şi un amplificator
4,	cu coeficient de amplificare înalt.
Dacă amplificarea e suficient de mare, precizia curentului la ieşire nu depinde decît de precizia celor două convertoare şi de precizia
II. Schema-bloc a unei telemăsuri compensate cu curent continuu proporţional.
1) mărimea de telemăsurat S(t); 2) convertor; 3) comparator; 4) amplificator; 5) generator de semnal de eroare datorit variaţiei parametrilor circuitului de comunicaţie; 6) comparator; 7) adaptor; 8) convertoruŢmărimii de ieşire; 9) mărime de ieşire.
comparatorului; în aceste condiţii ndependent de variaţiile circui-
curentul de ieşire e practic tului de comunicaţie.
Semnalul de eroare poate fi obţinut prin opoziţie de curent sau prin opoziţie de tensiune.
Telemăsură
170
Telemăsură
Echipamentul de telemăsu r â de tip compensat, de curent continuu proporţional şi cu opoziţie de curent (emiţător cu
1
III.	Echipament de telemăsură de tip compensat cu opoziţie de curent şi cu comparator cu rezistenţă variabilă.
1) mărimea de telemăsurat; 2) rezistenţă variabilă; 3) sursă de tensiune; 4) comparator cu echilibrare mecanică; 5) curent de ieşire; 6) receptor cu cadru mobil.
rezistenţă internă mare), e bazat, în general, pe existenţa unui comparator cu echilibrare mecanică a cuplurilor antagoniste.
Semnalul de eroare e caracterizat printr-o variaţie a poziţiei unui organ mecanic, diferitele realizări industriale fiind
3
f
tl_
7
-®h
J
6
tril
IV.	Echipament de telemăsură de tip compensat cu opoziţie de curent şi cu comparator cu flux luminos variabil.
1) mărimea de telemăsurat; 2) convertorul mărimii 1 într-un cuplu proporţional Mi) 3) sursă stabilizată; 4) curentul de ieşire; 5) convertorul mărimi de ieşire într-un cuplu proporţional Ma; 6) diafragmă comandată de diferenţa dintre Mi şi A/s; 7) amplificator comandat cu fotorezistenţă; 8) receptor cu cadru mobil.
diferenţiate unele de altele prin construcţia amplificatorului 4 care amplifică semnalul de eroare.
Amplificatorul poate fi comandat prin semnalul produs de o rezistenţă variabilă (v. fig. III), o celulă fotoelec-
1
trică (v. fig. IV) sau un element magnetic (v. fig. V).
Timpul de stabilire al curentului de ieşire al emiţătoarelor cu compensare prin cupluri antagoniste e de ordinul a 100---400 ms pentru variaţii alecurentului de ieşire de ordinul a 80%.
Echipamentul de telemăsură de tip compensat de-curent continuu proporţional şi cu opoziţie de tensiune, are o
V;
d7
V.	Echipament de telemăsură de tip compensat cu opoziţie de curent şi cu comparator cu cuplaj magnetic variabil.
1)	mărimea de telemăsurat; 2) convertorul mărimii 1 într-un cuplu Mx\ 3) curentul de ieşire;
4)	convertorul mărimii 3 într-un cuplu Mz \ 5) paletă de reglare comandată de diferenţa dintre Mx şi M%; 6) oscilator de înaltă frecvenţă cu rezonanţă serie; 7) amplificator de curent continuu; 8) receptor cu cadru mobil.
utilizare industrială redusă comparativ cu echipamentul precedent. Serveşte, de cele mai multe ori, drept convertisor de
impedanţă sau pentru realizarea unor diferenţe ale curenţilor de intrare.
Echipamentul de telemăsură de tip compensat, de tensiune electromotoare continuă proporţională, cu opoziţie de tensiune (echipamente cu rezistenţă de intrare mare), funcţionează pe un principiu asemănător cu cel al schemei-bloc din fig. II, în care însă mărimea de intrare e o tensiune electromotoare care se compară direct cu o tensiune de opoziţie. Această tensiune de opoziţie e funcţiune de semnalul de eroare şi de semnalul de ieşire al receptorului (de ex. de poziţia unui potenţiometru automatsau de valoarea unui curent).
Cînd semnalul de	_
eroare e nul, tensiunea electromotoare exterioară e egală cu tensiunea de opoziţie şi curentul în linie e nul. La echilibru, variaţiile de rezistenţă ale liniei nu au nici o influenţă.
Această rezistenţă are însă importanţa ei în perioada transitorie, deoarece sensibilitatea comparatoarelor depinde de intensitatea curentului de dezechilibru de la intrare.
în echipamentul din fig. VI, tensiunea de opoziţie apare la trecerea unui curent constant 6 printr-o rezistenţă variabilă 8, iar în echipamentul din fig. VII, prin trecerea unui curent variabil 5 printr-o rezistenţă constantă 4.
VI. Echipament de telemăsură prin opoziţie 'de tensiune şi cu tensiunea de opoziţie culeasă pe o rezistenţă variabilă.
1) tensiune electromotoare de măsurat; 2) poziţie de măsură; 3) poziţie de etalonare; 4) pilă etalon ; 5) amplificator; 6) curent constant; .7) motor bifazat; 8) rezistenţă variabilă; 9) potenţiometru de etalonare periodică a curentului.
VII. Echipament de telemăsură prin opoziţie de tensiune şi cu tensiunea de opoziţie culeasă pe o rezistenţă fixă parcursă de un curent variabil, f) tensiune electromotoare de măsură; 2) galvanometru de zero; 3) diafragmă comandată de 2 ; 4) rezistenţă constantă; 5) curent variabil; 6) aparat indicator.
în cazul telemăsurii la mare distanţă e necesară transformarea mesajului de măsură într-o mărime intermediară, alta decît amplitudinea, aplicabilă unei aparaturi de tele-transmisiune. Această mărime intermediară poate fi rezultatul unei prelucrări prin convertoare analogice sau analogice-nume-rice (prin codaj, v.).
Convertoarele analogice sînt de mai multe feluri, după tipul mărimii intermediare produse.
Convertoarele de durată de impulsie convertesc mărimea de intrare în durată de impulsia,
Telemăsură
171
Telemăsură
în funcţiune de perioada impulsiilor, aceste sisteme se împart în două categorii: sisteme cu perioadă lungă (zeci de secunde) şi sisteme cu perioadă curtă.
Precizia acestor sisteme e limitată de influenţa canalului de comunicaţie asupra fronturilor impulsiei.
Durata impulsiei recepţionate (v. fig. VIII) diferă de cea a impulsiei emise, iar variaţia parametrilor liniei de comunicaţie conduce la	4
variaţia amplitudinii şi la defazarea semnalului de telemăsură la intrarea în receptor.
Limitarea influenţei canalului de comunicaţie asupra preciziei de telemăsură se poate obţine numai prin lungirea impulsiei şi prin lărgirea benzii de
		p			 I	i
			
		
	I U— ' 1 . 			t
VIII. Porma unei impulsii la emisiune şi la intrarea în receptor.
1) durata reală a impulsiei: 2) durata impulsiei la recepţie; 3) amplitudinea la care se detectează impulsia; 4) impulsia la recepţie după formare.
frecvenţă a canalului de telemăsură. Aceste sisteme de telemăsură se utilizează la telemăsurarea mărimilor neelectrice lent variabile.
Emiţătorul cu impulsii cu perioadă lungă e constituit, în principal, din: o camă antrenată de un motor cu turaţie constantă, un dispozitiv de testare şi un releu cu mercur acţionat magnetic.
Recepţia semnalului se face printr-un sistem de integrare mecanică; apoi semnalul se aplică unui aparat înregistrator.
Emiţătorul cu impulsii cu perioadă scurtă (v.fig. IX) funcţionează cu telealimentare prin I in ia de comun i-catie. De ia dis-
	—	
1		2
		
acustică, acesta e amplificat şi acţionează scurt timp releul R, al cărui contact leagă condensatorul C la intrarea circuitului de ieşire 4. Acest circuit permite menţinerea sarcinii pe condensatorul C pînă la ciclul următor. Alegerea pentru circuitul RC a unor elemente cu caracteristici funcţionale permite realizarea unei relaţii lineare între mărimea neelectrică de măsură şi parametrul electric de la recepţie. Performanţe: clasa de precizie (emisiune + recepţie), excluziv traductorul şi aparatul indicator de la recepţie, 1,5%. Variaţiile de temperatură între —40° şi +40° şi de tensiune ± 15% conduc la variaţii suplementare de clasa 1 %.
Convertorul de frecvenţă se bazează pe variaţia lineară a frecvenţei unei unde sinusoidale emise de un oscilator electronic, funcţiune de mărimea de măsurat. Variaţia frecvenţei e realizată în aplicaţiile industriale prin variaţia unui element de circuit care, în majoritatea aplicaţiilor din industrie, eo inductanţă. Se foloseşte o inductanţă variabilă montată pe axuJ aparatului primar de măsură, sau o inductanţă variind cu valoarea curentului de magnetizare.
Schema-bloc a unei astfel de aparaturi de telemăsură cu modulaţie de frecvenţă e reprezentată în fig. X.
pecer se transmit către punctele de măsură impulsii dreptungh iulare cu durata de 1,7 s şi perioada de 2 s (v. fig. IX a); la a-pariţia, la bornele 5, 6, a unei impulsii dreptunghiulare, condensatorul C începe să se încarce pînă atinge valoarea tensiunii pe rezistenţa R1.
Dioda D începe să conducă. Momentul deschiderii diodei depinde de poziţia cursorului pe potenţiometru I Rx. La încetarea curentului de încărcare se comandă releul electronic 1, care comandă an-clanşarea la linie a generatorului de frecvenţă 2.
Intervalul dintre transmiterea semnalului dreptunghiular de la punctul de recepţie atelemăsurii şi recepţionarea semnalului acustic care marchează încetarea încărcării e proporţional cu mărimea parametrului de măsură.
Semnalele modulate în durată sînt recepţionate la punctul de control şi sînt transformate în curent continuu, (v. fig. IX b). în momentul în care începe emisiunea semnalului dreptunghiular se acţionează întreruptorul 5şi începe încărcarea condensatorului C prin rezistenţa R. Cînd pare semnalul de frecvenţă
IX. Schema convertorului de durată, a) emisiune: 1) releu electronic; 2) generator audio; 3) linie de comunicaţie; 4) bobină de şoc; 5, 6) borne de ieşire; fa) recepţie; 1) linie de comunicaţie; 2) amplificator; 3) releu; 4) bloc de ieşire; 5) întreruptor basculant; 6) aparat indicator.
X. Convertor de frecvenţă-emisiune. a) emisiune: 1) variometru; 2) generator; 3) amplificator; 4) cana! de comu nicaţie; b) recepţie; 1) canal de comunicaţie; 2) amplificator limitator; 3) circuit de frecvenţă variabilă; 4, 5) limitatoare; 6) circuit sensibil Ia fază; 7) amplificator de curent continuu; 8) element de ieşire; 9) înfăşurare de reacţiune.
Emiţătorul se compune dintr-un generator (oscilator) 2 şi un amplificator 3. Semnalul sinusoidal de frecvenţă variabilă rezultat e amplificat şi poate fi transmis direct pe un circuit fizic sau poate servi la modularea unei frecvenţe purtătoare.
Receptorul cuprinde un amplificator limitator 2, un bloc sensibil la fază şi un amplificator de curent continuu 7.
Convertorul de frecvenţă de impulsie poate fi: un sistem în care mărimea de măsură se transformă într-o viteză de rotaţie transformabilă, printr-un sistem de comutaţie, într-un număr de impulsii; un sistem cu cuplu antagonist sau un sistem în care mărimea de măsură se transformă într-un..curent sau într-o tensiune continuă, transformabil, prin intermediul unui oscilator de relaxare, într-o frecvenţă de impulsii.
Convertorul de frecvenţă de impulsii bazat pe variaţia vitezei de rotaţie, din care categorie fac parte instalaţiile de telemăsură cu traductor de tip contor. Turaţia contorului e proporţională cu mărimea de transmis. Discul e secţionat pentru o măsurare uşoară şi precisă a unghiului de rotaţie; măsurarea vitezei e înlocuită cu numărarea secţiunilor cari trec în unitatea de timp prin faţa unui punct fix.
Telemăsură
172
Telemăsură
Fig. XI şi XII reprezintă schematic utilizarea discului secţionat într-un emiţător de telemăsură folosind o celulă foto-
XI. Traductor cu disc profilat şi celulă fotoeîectrică.
1) sursă de lumină; 2) celulă foto-electrică; 3) amplificator electronic; 4) disc profilat.
XII. Traductor cu disc crenelat şi oscilator electronic.
1) oscilator electronic; 2, 3) înfăşurările din circuitul oscilatorului electronic; 4) disc crenelat.
electrică 2 şi într-un emiţător de telemăsură utilizînd un oscilator electronic 1 al cărui cuplaj în circuitul de reacţiune e întrerupt sau nu, după cum între bobine apare partea plină sau cea secţionată a discului contorului 4.
Traductorul de tip contor e folosit în cazul realizării cu celulă fotoeîectrică la producerea unor impulsii de curent continuu, cari sînt amplificate şi formate în circuite electronice. Aceste impulsii pot fi transmise direct în curent continuu, pot fi transformate în trenuri de impulsii de curent alternativ, de frecvenţă dată (de obicei circa 800 Hz), sau pot servi la modularea unor purtătoare pentru a permite transmiterea mai^ multor semnale de telemăsură pe acelaşi circuit fizic.
în cazul folosirii traductorului conform schemei din fig. XII, partea plină a discului întrerupe osci laţii le unui oscilator electronic. Semnalul electric rezultat are forma unor trenuri de undă. După necesitate, aceste trenuri sînt demodulate şi apoi sînt tratate ca şi în cazul precedent. Echipamentele de măsură de acest tip au o clasă de precizie de circa 2,5%.
Domeniul de aplicaţie: pînă la viteze de variaţie a mărimii telemăsurate de ordinul a 10 Hz.
Convertorul de frecvenţa de impulsii cu cuplu antagonist funcţionează după schema-bloc din fig. XIII. Circuitul de
a asigura suma totdeauna pozitivă a acestei valori se adaugă un curent pozitiv de polarizare.
Curentul de comandă produce în cadrul mobil un cuplu Mj acţionînd paleta 13 a cărei deviaţie e convertită, printr-un palpator 3, într-o tensiune Ut\ acesta comandă frecvenţa fx a oscilatorului de relaxare 4. La rîndul ei, frecvenţa comandă, prin impulsii scurte de tensiune, convertisorul 6, care transformă semnalul de comandă în impulsii dreptunghiulare şi produce şi un curent continuu i2 proporţional cu frecvenţa de comandă. Se obţine din 6 o tensiune de formă dreptunghiulară de frecvenţă /2, egală cu jumătate din /1.
Impulsiilede ieşire comandă fie modulatorul 70,fie releu! 11.
Curentul i2 produs în blocul 6 se aplică pe bobina 16 a sistemului cu cadru mobil 2, unde produce un cuplu antagonist M2. Reglarea frecvenţei de ieşire se produce astfel, încît cuplul antagonist M2 să aibă aceeaşi valoare cu cuplul activ Mx produs de curentul de comandă.
Echipamentele transistorizate funcţionînd pe acest principiu asigură o clasă de precizie ±0,5%, gama de funcţionare în clasa —20°—1-40°, variaţia admisibilă a tensiunii de alimentare ±15 %, viteza maximă a parametrului de măsură 10 Hz.
Convertorul direct converteşte curentul sau tensiunea direct în frecvenţă de impulsii; el e, în general, un sistem static, realizat cu tuburi sau cu transistoare.
Schema-bloc a unui emiţător lucrînd pe acest principiu e reprezentată în fig. XIV.
Semnalul de curent continuu se aplică pe una dintre înfăşurările de comandă ale unui amplificator magnetic 1.
XIV. Schema bloc a unui emiţător static cu modulaţie de frecvenţă de impulsii. 1) amplificator magnetic; 2) amplificator electronic; 3) circuit defazor; 4) mul-tivibrator comandat; 5) bloc de reacţiune; 6) amplificator de curent continuu ;
7) oscilator de putere de audiofrecvenţă; 8) semnale de ieşire.
Semnalul de ieşire al amplificatorului magnetic e aplicat unui amplificator electronic 2 al cărui semnal de ieşire redresat comandă frecvenţa de repetiţie a multivibratorului 4.
Emiţătorul are o reacţiune globală care se aplică de la ieşirea multivibratorului, prin blocul de reacţiune 5, la înfăşurarea de reacţiune a amplificatorului magnetic 1.
Acest emiţător poate servi, prin amplificatorul magnetic de Ia intrare, la însumarea mai multor mărimi, de exemplu la însumarea puterilor.
Echipamentul poate funcţiona: cuplat pe un canal de frecvenţă al unui sistem cu separare în frecvenţă, şi în acest caz se utilizează la ieşirea echipamentului din fig. XIII amplificatorul de curent continuu, sau cuplat direct la circuitul de comunicaţie, şi în acest caz se utilizează la ieşire blocul osciiator-modulator de putere de audiofrecvenţă.
XIII. Schema-bloc a convertorului de frecvenţă de impulsii cu cuplu antagonist 1) circuit de însumare; 2) cadru mobil fără cuplu antagonist; 3) palpator; 4) oscilator de relaxare; 5) amplificator; 6) convertisor de frecvenţă curent continuu ; 7) stabilizator; 8) amplificator de ieşire; 9) sursă de alimentare; 10) modulator; 11) releu de ieşire; 12) aparat indicator; 13) paletă; 14) curenţi de intrare; 15 şi 16) bobine; 17) reţea.
însumare 1 e adaptat fiecărui caz de aplicare concretă şi per-
mite însumarea a pînă la cinci valori (/'[, /jj, /'î'1, /{v, /* ). Pentru
;lV :V \
XV. Schema-bloc a unui receptor cu modulaţie de frecvenţă de impulsii.
1) amplificator; 2) circuit de formare; 3) amplificator limitator; 4) circuit de integrare; 5) aparat indicator.
Clasa de precizie a acestor echipamente e de ordinul a 1,5%, iar pentru construcţii foarte îngrijite se garantează o clasă de 1 %.
Receptorul funcţionează după schema-bloc din fig. XV.
Telemăsură
173
Telemăsură
XVI. Diagramă privind convertirea mărimii de măsurat într-o mărime numerică.
Semnalul recepţionat din echipamentul de transmisiune sau direct din linia de comunicaţie e amplificat în amplificatorul 1 şi format în circuitul 2 pentru a avea o durată şi amplitudine independente de forma impulsului din linie.
Receptorul funcţionează pe principiul integrării impulsurilor dînd la bornele unui circuit de detecţie un semnal continuu, proporţional cu numărul impulsurilor recepţionate în linie.
Convertoarele analog ice-numer ice transformă un semnal analogic într-unul numeric, prin codaj (v. sub Telemecanică).
în tehnica telemăsurărilor numerice, mărimea de măsurat trebuind să fie convertită într-o valoare numerică codificată, scala totală a aparatului de măsură e împărţită într-un număr întreg de intervale egale (intervale uni- f tare), cari definesc v1Q — tot atîtea valori dis- 3'r crete posibile pentru mărimea măsurată.
Mărimea măsurată va fi convertită într-o valoare numerică egală cu numărul de intervale elementare cari corespund valorii discrete celei mai apropiate la un moment dat de amplitudinea mărimii de măsurat.
în fig. XVI, într-o scală de măsură divizată în zece intervale unitare, valoarea numerică cea mai apropiată de valoarea mărimii de măsurat în momentul t8 şi t9 e 6.
Această mărime numerică — cifra 6 — e transformată în scopul prelucrării şi al transmiterii la distanţă într-o mărime codificată.
Codificarea realizează reprezentarea unor mărimi şi stări printr-un sistem de simboluri alese arbitrar.
în sistemele de telemăsură industrială realizate pînă în prezent se utilizează codurile binare.
Legea de formare a codului e aleasă funcţiune de utilizarea informaţiei codificate şi de modul ei de producere.
Codurile utilizate în telemăsură numerică sînt: codul binar natural, codul binar-zecimal şi codul ciclic.
Transformarea într-un cod binar a unei mărimi zecimale reprezentînd valoarea unei mărimi fizice (curent, tensiune, rezistenţă sau unghi de deplasare), exprimată analogic, se face prin convertoare analogic numerice, deose-bindu-se:
Convertorul a-na logic-nu mer ic mecanic realizează convertirea numerică a unei măsuri reprezentate printr-o variaţie unghiulară sau lineară.
Convertoarele de acest tip se
compun dintr-unu sau din mai multediscuri, împărţite într-un număr de segmente (v. fig. XVII) cari prezintă alternat, pe ace-
7-
2		f J j ^		
		 < S		
1) m
laşi inel, proprietăţi fizice deosebite; de exemplu segmentele pot fi opace sau transparente, conductoare sau izolante, etc.
Discul e parcurs de un sistem de tip cursor cu posibilitatea de a discerne între cele două feluri de segmente, cari reprezintă cele două stări ale unui cod binar.
Diferitelor unghiuri de rotaţie le corespund combinaţii diferite de segmente, cari reprezintă exprimarea numerică corespunzătoare poziţiei.
Se foloseşte un sistem de contacte pentru sezi-sarea mişcării relative între discul în rotaţie ş o poziţie fixa de referinţă şi pentru transformarea combinaţiei de segmente într-o succesiune de impulsii. Cînd combinaţia de segmente se real izează din părţi conductoare şi neconductoare, controlul poziţiei se face cu contacte alunecătoare, iar cînd se utilizează segmente opace şi transparente, se folosesc fotocelule.
Convertorul analogic-numeric electronic nu prezintă o precizie tot atît de mare ca precizia care se poate obţine cu convertoarele mecanice, însă are viteze de lucru mult mai mari. Se deosebesc:
Convertorul analogic-numeric electronic cu rezistenţe calibrate, al cărui principiu de funcţionare poate fi asemănat cu cîntărirea unei greutăţi folosind	o	balanţă şi	o	cutie	cu	greutăţi. Pentru „cîn-
tărire" se	compară	succesiv	valoarea	necunoscută cu o mărime
de reacţiune, variabilă în trepte binare de raţie 1/2.
Treptele binare ale mărimii de reacţiune sînt furnisate de blocul convertor binar analogic, la comandaunui bloc de comandă, prin prelucrarea semnalului unei surse de tensiune sau de curent de mare stabilitate.
Convertorul analogic-numeric cu rezistenţe calibrate (v.fig. XVIII) cuprinde un convertor binar analogic.
XVII. Convertor analogic-numeric mecanic. a) cod binar natural; b) cod Gray; c) disc binar; 1) deplasare unghiulară sau lineară; 2) valoarea instantanee;3) variabila; 4) citirea.
in
XVIII. Schema-bloc a convertorului analogic-numeric cu rezistenţe calibrate, ărimea electrică ce se converteşte; 2) comparator; 3) generator de tact; 4) convertor binar analogic (numeric-analogic) 5) memorii finale; 6) mărimea de reacţiune; 7) sursă etalon.
Teiemecanica
174
Telemecanică
Schema-bloc a unui convertor numeric-analogic e reprezentată în fig. XIX.
Tensiunea constantă e aplicată unei ramuri a punţii. în ramura opusă se găsesc opt rezistenţe calibrate cu valori pro-
u-uL.
XIX. Schema-bloc a unui convertor numeric-analogic.
1) schemă în punte; 2) amplificator de curent; 3) sursă de tensiune constantă; 4) întreruptoare; 5) rezistenţe de referinţă calibrate; 6) memorie de termen;
7) galvanometru; 8) aparat indicator; 9) baterie.
porţionalecu puterile succesive ale lui 2 şi cari pot fi conectate sau jiu la memoria de termen.
în diagonala punţii se găseşte un galvanometru cu cadru mobil care acţionează asupra amplificatorului de curent astfel, încît căderea de tensiune pe rezistenţele calibrate să aibă valoarea dorită. Rezistenţele calibrate determină astfel curenţi elementari cari corespund valorilor de curent utilizate pentru convertirea analog-numerică.
Convertorul analogic - numeric electronic cu mărime intermediară durata, la care convertirea mărimii de măsurat comportă două operaţii cari se desfăşoară simultan: convertirea mărimii într-un interval de timp proporţional, şi numărarea în sistem binar a numărului de impulsii produse în acest interval de un oscilator pilot.
Mărimea de măsurat e transformată în prealabil într-o tensiune continuă proporţională cu mărimea de măsurat. Un comparator de amplitudine 3 (v. fig. XX) compară în permanenţă tensiunea 1 cuten-siunea de ieşire a unui generator de tensiune linear variabilă. A-cest generator e blocat de un circuit de comandă şi tensiunea sa la ieşire devine nulă.
Cînd trebuie efectuată convertirea analogic-numerică, un circuit de demarare basculează circuitul de control care deschide generatorul la momentul tQ. Acesta furnisează o tensiune care creşte linear cu timpul; la timpul t1} cînd tensiunea lineară atinge valoarea tensiunii 1, comparatorul furnisează o impulsie care aduce circuitul de control în stare de repaus, provocînd readucerea generatorului la valoarea iniţială. Circuitul de control furnisează deci un semnal dreptunghiular a cărui durată e proporţională cu valoarea 1.
Acest semnal comandă deschiderea unui circuit de coincidenţă 5, care permite în timpul perioadei sale de deschidere trecerea unui anumit număr de impulsii produse de generatorul de tact 4.
XXL Modul de lucru aî convertorului analogic-numeric cu mărime intermediară durata.
7) tensiune linear crescătoare; 2) tensiune de convertit; 3) momentul citirii; 4) timp de revenire; 5) impulsii de marcaj de mare precizie; 6) tensiunea de comandă primită de la comparator; 7) semnal aplicat numărătorului.
XX. Schema-bloc a convertorului analogic-numeric cu mărime intermediară durata.
1) mărime de măsurat; 2) generator de tensiune linear crescătoare; 3) comparator; 4) generator de tact; 5) circuit de coincidenţă; 6) numărător.
Acest număr de impulsii, care reprezintă de fapt valoarea numerică a mărimii măsurate, e convertit în cod binar natural sau binar zecimal funcţiune de numărătorul care serveşte la numărarea impulsiilor. Dacă numărătorul e un numărător binar, convertirea se face în cod binar natural, iar dacă e un numărător binar zecimal, convertirea se face în cod binar zecimal .
Exprimarea în cod binar a mărimii zecimale e înscrisă în celulele numărătorului.
Fig. XXI reprezintă modul de funcţionare al unui convertor de acest tip.
Precizia acestui convertor e determinată de următorii factori : stabilitatea frecvenţei oscilatorului pilot care condiţionează precizia de măsură a perioadei de deschidere a porţii; linearitatea şi stabilitatea pantei tensiunii furnisate de generator; stabilitatea punctului de declanşare al circuitului de comparare.
Transmiterea informaţiilor de telemăsură se face prin metodele generale de transmitere a informaţiilor de telemecanică (v. sub Telemecanică).
Organizarea schimbului de informaţii de telemăsură se bazează pe toate metodele de schimb de informaţie analizate la Telemecanică (v.).
Verificarea informaţiilor vehiculate în scopul reducerii echivocului informaţiilor foloseşte procedeele obişnuite în verificarea informaţiilor de telemecanică (v. sub Telemecanică).
i.	Teiemecanica. Tehn.: Tehnica conducerii de la distanţă a proceselor tehnice. Un proces tehnic e condus de la distanţă prin transmiterea spre un post central (dispecer), unde se află amplasat un operator manual sau automat, a unor informaţii de control cari caracterizează modul de desfăşurare al procesului controlat şi de la postul central spre proces a unor informaţii de comandă, menite să modifice desfăşurarea procesului.
Teiemecanica are un rol important în special în conducerea eficientă a proceselor tehnice cari se desfăşoară pe suprafeţe mari şi la cari participă numeroase utilaje.
Din punctul de vedere a! rolului în conducerea de la distanţă a unui proces tehnic, un sistem de telemecanică poate servi la: telecomanda (v.), telereglare (v.), telemăsură (v.) sau telesemnalizare (v.). Telemăsură şl telesemnalizarea sînt forme particulare de telecontrol.
Părţile constitutive ale unui sistem de telemecanică (v. fig. /) sînt următoarele: sursele de informaţii 1 şi elementul receptor final 9, între cari sînt interpuse calea de comunicaţie 6 şi o serie de dispozitive constituind blocurile de convertire mesaj-semnal 2, de prelucrare a semnalelor la emisiune 3, de transmitere a informaţiilor la emisiune 4, de organizare a schimbului de informaţii 5, de transmitere a informaţiilor la recepţie 7, de prelucrare a semnalelor la recepţie 8 şi de control al informaţiilor 10; blocurile
3,	4, 5, 7, 8, 10 şl 11 sînt specifice instalaţiei de telemecanică, pe cînd blocurile 1, 2, 6 şi 9 se întîlnesc şi în alte sisteme tehnice.
Telemecanică
175
Telemecanica
Sursele de informaţii 1, producînd un mesaj care poate să conţină fie o informaţie de control, fie una de comandă, con-
/. Schema-bloc a unei instalaţii de telemecanică.
1) sursa de informaţie; 2) bloc de convertire mesaj-semnal; 3) bloc de prelucrare a semnalelor (emisiune); 4) bloc de transmitere a informaţiilor ('emisiune); 5) bloc de organizare a schimbului de informaţii; 6) calea de comunicaţie; 7) bloc de transmitere a informaţiilor (recepţie); 8) bloc de prelucrare a informaţiilor; 9) element final; 10) bloc de control al informaţiilor; 11) bloc de organizarea schimbului de informaţii.
sista din: dispozitive de măsură a parametrilor caracteristici în cazul telemăsurării (mesajul acestor surse e o funcţiune continuă de timp); contacte de poziţie ale elementelor bi- şi tripoziţionale în cazul telesemnalizării (mesajul acestor surse e o funcţiune discontinuă de timp); butoane, contacte ale unui programator, etc., în cazul telecomenzii (mesajul acestor surse
e,	de asemenea, o funcţiune discontinuă de timp); dispozitive diferite după procedeul de lucru în cazul telereglării, ca de exemplu: butoane cari comandă creşterea sau scăderea parametrului pînă la o valoare controlată prin telemăsură la atingerea căreia creşterea, respectiv scăderea, valorii parametrului e oprită (mesajul sursei de informaţie e, în acest caz, o funcţiune discontinuă de timp); dispozitive cari transmit valoarea nouă a parametrului reglat (mesajul sursei de informaţie e, în acest caz, o funcţiune continuă de timp).
Blocul de convertire mesaj-semnal e constituit din traductoare cari convertesc mesajul surselor de informaţii în semnal electric; de cele mai multe ori ele sînt^cuplate direct cu dispozitivele producătoare de informaţii. în majoritatea cazurilor, la mesaje continue corespund la ieşirea din traductoare semnale continue, iar Ia mesaje discontinue corespund semnale discontinue. Blocurile 1, 2 nu sînt blocuri tipice pentru un sistem de telemecanică, ci pentru orice proces tehnic, fiind folosite şi în cazul unor măsurări la distanţă, în sisteme de reglare automată locale, etc.
Blocul de prelucrare a semnalelor 3 transformă semnalul dat de traductoare într-un semnal electric convenabil transmiterii, care trebuie să fie cît mai puţin influenţat de variaţiile parametrilor caracteristici ai canalului de comunicaţie, de zgomotul canalului de comunicaţie, şi să permită utilizarea unor metode convenabile de transmitere între cele două terminale ale echipamentului de telemecanică.
Blocul de transmitere a informaţiilor avînd drept scop asigurarea utilizării convenabile a căii de comunicaţie are două terminale: unul de emisiune 4 şi, altul de recepţie, 7. Structura acestui bloc depinde, la rîndul său, de forma semnalului ales pentru transmitere şi de principiul de transmitere.
Blocul de organizare a schimbului de informaţii în sistemul de telemecanică (5 şi 11) are drept scop asigurarea schimbului minim de informaţii necesare conducerii optime a procesului, schimb care să se facă cu minimul de pierdere de informaţie. Structura acestui bloc depinde de specificul sistemului din acest punct de vedere.
'Calea de comunicaţie 6 reprezintă suportul pe care se transmit informaţiile de telemecanică şi care poate consista din: un circuit fizic, o cale de sistem telefonic, o cale de radio-releu, o linie de transport al energiei electrice. Calea de comunicaţie 6 e rareori utilizată în excluzivitate pentru transmiterea informaţiilor de telemecanică, cari se vor adapta caracteristicilor căii de comunicaţie.
Blocul de prelucrare a informaţiilor de la recepţie 8, avînd rolul de a prelucra informaţiile recepţionate din blocul de transmitere, în vederea aplicării lor la elementul final, depinde atît de forma semnalului de prelucrat, cît şi de semnalul necesar la elementul final.
Blocul de control al informaţiilor 10 are rolul verificării informaţiilor recepţionate în scopul separării informaţiilor corecte de cele false, iar aplicarea semnalului la elementul final se face numai după rezultatul pozitiv al verificării.
Elementul receptor final poate fi un element de afişare analogic sau numeric (indicare, înregistrare) pentru telemăsură, un bec de semnalizare pentru telesemnal izare, un releu de comandă pentru telecomandă şi pentru unele cazuri de tele-reglare sau, uneori, o valoare de tensiune continuă, pentru alte cazuri de telereglare.
Aspectul specific al procesului şi al funcţiunilor reapare la elementele de afişare.
Funcţiunile unui sistem de telemecanică sînt următoarele: prelucrarea, transmiterea, organizarea schimbului de informaţii şi verificarea informaţiilor vehiculate (în scopul reducerii echivocului).
Prelucrarea semnalelor în telemecanică se face în esenţă prin modulare, adică prin modificarea caracteristicilor semnalului electric în funcţiune de semnalul electric produs de mesaj.
Informaţia de telemecanică, obţinută de la sursele de informaţie mai înainte indicate, conţine un mesaj caracterizat prin cantitatea de informaţie furnisată (de ex. un instrument de măsură cu precizia de 1 % furnisează o cantitate de informaţie dublă faţă de un instrument de măsură cu precizia de 2%) şi prin viteza de variaţie a mesajului primit ca funcţiune de timp. Mesajele surselor de informaţie cari contribuie la conducerea de la distanţă a unui proces tehnic sînt transformate în s e m-nal electric, cu ajutorul traductoarelor (v.). în general, semnalele electrice sînt tensiuni sau curenţi cari se modifică în funcţiune de mesaj, variind continuu pentru telemăsură şi pentru unele cazuri de telereglare; variind discontinuu (adică cu valori distincte corespunzătoare stărilor pe cari le reprezintă) pentru telesemnal izare, telecomanda şi pentru unele cazuri de telereglare.
Folosirea directă a acestor semnale în scopurile telemecanicii nu e posibilă deoarece: transmiterea unor semnale de curent continuu nu se poate face decît pe circuite fizice, ceea ce limitează distanţa de transmitere la maximum 15---20 km (din cauza atenuărilor, a erorilor datorite variaţiei parametrilor de transmisiune ai circuitului fizic şi a zgomotului acestuia) şi scumpeşte mult costul transmiterii (deoarece circuitele fizice trebuie să fie individuale); precizia transmiterii nu poate fi scăzută în limite economice normale sub valoarea de 1,5***2% (ceea ce conduce la mărirea considerabilă a erorii totale); valoarea echivocului e cea impusă de echivocul iniţial al sistemului, şi nu poate fi influenţată prin măsuri de protecţie suplementare.
De aceea, în sistemele actuale de telemecanică, semnalele produse de traductoare sînt introduse în blocurile de prelucrare.
Semnalele folosite în telemecanică putînd fi continue sau discrete (termenul de semnal continuu marcînd opoziţia cu semnalele discrete fără a reprezenta însă un semnal de curent continuu) modularea lor se efectuează diferit.
Semnalul continuu are valoarea dată de relaţia:
(1)	cos	(Inft+y),
în care S± e valoarea instantanee a semnalului, V1 e amplitudinea, / e frecvenţa, 9 e faza, ş i e folosit pentru modularea, cu semnalul produs de mesaj, a amplitudinii, frecvenţei sau a fazei sale.
Modulaţia de amplitudine e folosită în telemecanică ex-cluziv în cazul transmisiunilor la mică distanţă, datorită rezistenţei sale reduse la perturbaţii şi valorii mari a raportului
Teiemecanica
176
Teiemecanica
semnal/zgomot, necesară pentru asigurarea unei transmisiuni normale.
Modulaţia de frecvenţa se obţine prin modificarea frecvenţei semnalului (7) funcţiune de mesaj. Această modificare se produce continuu în cazul mesajelor continue şi discret în cazul mesajelor discrete.
Modulaţia de faza prezintă caracteristici similare modulaţiei de frecvenţă şi deci are un domeniu de aplicaţie similar.
în ultimul timp, modulaţia de fază are o aplicaţie mai largă în domeniul radiotelemecanicii.
Semnalele discrete pot fi, de asemenea, modulate.
Codajul (codificarea) sau modulaţia în cod de impulsii e o formă de modulaţie principial deosebită de cele descrise anterior, consistînd în general în stabilirea unei relaţii biunivoce între o mulţime de elemente distincte şi o mulţime de simboluri distincte pe baza unor relaţii de corespondenţă cari nu sînt relaţii de proporţionalitate.
De foarte multe ori simbolurile distincte cari constituie mulţimea codurilor conţin un număr constant de semnale electrice combinate după relaţia de codificare aleasă.
Aplicarea modulaţiei în cod unor mesaje discrete se face stabilind o corespondenţă biunivocă între totalitatea mesajelor discrete cari trebuie transmise în fiecare sens între două terminale şi grupuri distincte de semnale electrice.
Aplicarea modulaţiei în cod de impulsii unor mesaje continue e precedată de cuantificare, adică de reprezentarea mărimii continuu variabile, printr-o succesiune de n salturi elementare, date de relaţia:
în care Q e valoarea maximă a mărimii cuantificate, iar q e valoarea saltului elementar, măsurată în aceleaşi unităţi de măsură ca şi Q.
Cu cît valoarea unui salt e mai mică, cu atît numărul de salturi necesar pentru reprezentarea unei anumite valori e mai mare şi reprezentarea mărimii e mai exactă.
Mărimile cuantificate se codifică, atribuind fiecăreia un cod anumit.
Numărul maxim de combinaţii de cod cari se pot construi cu a semnale distincte (în cazul codului binar a=2) repetate de p ori e dat de relaţia:
(3)	N=aP.
Cele a semnale utilizate pentru codificare diferă între ele în aplicaţiile curente prin durată şi amplitudine. Duratele diferite se pot atribui fie semnalelor, fie pauzelor dintre ele; amplitudinile diferite au sensul amplitudinii nominale sau 0,adică lipsa sau prezenţa unei impulsii (v. fig. //).
În cazul a se pot construi C|=15 combinaţii de cod; în cazul b, C§=10, iar în cazul c, Cf5=4620.
Codurile de la poziţiile a şi b ale fig. II sînt coduri cu durate, respectiv cu pauze selective; numirea de cod binar de impulsii se dă numai codurilor de tipul celui de la poziţia c din fig. II. ft Pentru codurile binare se "• Forma de undă a trei modulaţii tn cod
utilizează transcrierea prin	de	impulsii,
semnale 0 şi 1, atribuind celor două semnale distincte utilizate semnalele 0 şi, respectiv, 1.
Utilizarea codului' binar prezintă avantaje datorite mijloacelor tehnice simple cu cari se pot face prelucrarea, transmiterea şi înmagazinarea informaţiilor astfel exprimate.
Blocurile de prelucrare numerică a informaţiei realizează toate convertirile semnalului electric existent la intrarea într-o combinaţie binară de semnale cu semnificaţiile 0 şi 1.
Această combinaţie binară rezultă totdeauna la ieşirea din blocul de prelucrare sub forma unor semnale memorate în circuite cu memorie binară. Semnalele binare se prezintă sub formă paralelă, adică la un moment dat încărcările cari se memorează există în toate circuitele destinate memorării.
în transmiterea informaţiilor codificate prin canale de comunicaţie reale, acestea sînt supuse influenţei perturbaţii lor cari pot conduce la transformarea semnalelor 1 în 0, şi invers.
Aceste transformări conduc Ia modificarea codului şi pot provoca modificarea mesajului conţinut de acesta. De aceea, mesajul recepţionat după transmitere e afectat de o incertitudine.
Pentru un anumit regim de perturbaţii se defineşte o incertitudine medie, numită (de Shannon) echivoc.
Acest echivoc arată că orice mesaj primit la punctul de recepţie reprezintă, în n cazuri, mesajul real, şi în 1 — n cazuri, mesajul perturbat, însă toate combinaţiile de cod perturbate astfel, încît să nu mai corespundă legii de codificare alese, nu creează echivoc.
Se deosebesc următoarele tipuri principale de coduri folosite în telemecanică: coduri naturale, coduri autodetectoare de erori şi coduri auto-corectoare de erori.
Transmiterea informaţiilor de telemecanică prezintă multe aspecte comune cu transmiterea informaţiilor (datelor) în general, apărînd şi aici necesitatea folosirii multiple a căii de comunicaţie, adică a legării mai multor canale de comunicaţie la aceeaşi cale de comunicaţie, şi necesitatea combaterii efectelor zgomotului din canalele de comunicaţie reale asupra semnalului transmis.
Folosirea multiplă & canalelor de comunicaţie impune separarea semnalelor. în telemecanică se folosesc ca moduri fundamentale: separarea în frecvenţă şi separarea în timp; de foarte multe ori se utilizează o separare combinată, în timp şi în frecvenţă.
Transmiterea cu separare în frecvenţă se obţine folosind pentru fiecare canal de comunicaţie curenţi purtători de frecvenţe diferite, cari sînt modulaţi de semnalele cari trebuie transmise.
Transmiterea cu separare în timp a semnalelor analogice nu prezintă probleme specifice legate de transmitere. Transmiterea cu separare în timp a semnalelor codificate (numerice) e legata de convertirea serie a acestora.
Transmiterea serie a semnalelor numerice înmagazinate în paralel în blocul de prelucrare se efectuează cu ajutorul unui convertor paralel/serie — care conţine un distribuitor şi celule de coiQ,cidenţă şi memorii — şi a unui generator de tact (v. fig. III).
Distribuitorul are funcţiunea de a deplasa un semnal / în lungul celulelor sale. Această deplasare se face în ritmul impulsiilor furnisate de un generator de tact. Semnalul I intră în coincidenţă succesiv cu semnalul înmagazinat în fiecare memorie şi, astfel, la ieşirea coincidenţelor apar în serie semnalele cu cari au fost încărcate memoriile blocului de prelucrare. Ordinea de succesiune a impulsiilor e cea a deplasării semnalului / în distribuitor, adică de la 1 la p. Semnalele serie se introduc apoi în echipamentul de teletransmisiune cu separare în frecvenţă sau se transmit direct pe linie. Durata fiecărei impulsii e dată de frecvenţa de lucru a generatorului de tact.
fTJTJ U--------LTU1
3
ru LTLru un
o'
a
rLn_____n_____njisi
b
n____n_n______ruin
b‘
r^ji______i u m
c
Telemecanică	177	Telemecanică
în interiorul unui semnal transmis în serie trebuie sa existe o relaţie de timp care permite să se stabilească la recepţie componenţa semnalului. De exemplu, în cazul semnalului rezultat în fig. III e necesar să se poată stabili că semnalul 0
X
_Tl...--JTT-
X
Jl.
JL
X
GT
-imnnTŢ
X
X
P-1
X
P-1
M
P C
_n_
X
1 F
JL,.. ..JL
P-1
X
X
El A
III. Schema-bloc a convertirii paralel/serie a semnalelor numerice.
M) memorii; C) celule de coincidenţă; D) distribuitor;/) impulsii de ieşire; GT) generator de tact; o) starea ,.1 “ a memoriei; b) starea ,,0“ a memoriei.
care se întinde între poziţia 1 şi poziţia p — 1 corespunde la —2 poziţii şi nu la una singură, şi că semnalul I care apare pe poziţiile p — \ şi p corespunde la două poziţii distincte.
E deci necesar ca la punctul de recepţie să apară odată cu mesajul o bază de timp echivalentă cu cea care a servit la transmiterea mesajului în linie, la emiţător.
Echiparea receptorului cu un generator de tact, identic cu cel de la emisiune, nu rezolvă totdeauna problema, deoarece asigurarea unei identităţi totale de funcţionare e imposibil de realizat pe o perioadă mai lungă. De aceea sînt necesare sincronizarea şi sinfazarea periodică a celor două generatoare de tact de la emiţător la receptor, operaţii cari se efectuează cu un mesaj suplementar (mesaj de timp).
Se folosesc trei moduri distincte de sincronizare şi sinfa-zare: sincronizare permanentă, sincronizare start-stop, sincronizare pas cu pas.
Sincronizarea permanentă sau rigidă asigură transmiterea mesajului de timp permanent în timp şi separat de mesajul informaţional. Informaţia de timp poate fi transmisă pe o purtătoare separată sau pe aceeaşi purtătoare cu mesajul informaţional, dar cu altă metodă de modulaţie. De exemplu, mesajul informaţional se transmite cu modulaţie de frecvenţă, iar mesajul de timp cu modulaţia de amplitudine a aceleiaşi purtătoare.
Sincronizarea start-stop asigură transmiterea mesajului de timp periodic şi separat de mesajul informaţional.
Pentru sistemele ritmice, această metodă de sincronizare se mai numeşte şi sincronizare ciclică. Sincronizarea celor două terminale poate fi afectată de perturbaţii numai pe perioada transmiterii impulsiei de sincronizare; dacă această impulsie e protejată în mod special, efectul per-turbaţiilor asupra sincronizării e redus. Transmiterea separată a sincronizării permite alegerea unui mod avantajos de transmitere, eventual diferit de cel utilizat pentru mesajul informaţional .
Identificarea semnalului binar se obţine prin introducerea într-un circuit de coincidenţă a semnalului sosit din linie şi a unui semnal produs de echipamentul de recepţie, la perioade fixe de timp. La defazaj nul între emisiune şi recepţie acest semnal local apare la mijlocul fiecărei impulsii elementare. Acest procedeu de identificare e numit testare. în cazul unei defazări între bazele de timp ale emiţătorului şi receptorului testarea poate conduce la interpretarea greşită a mesajului. Evitarea testării eronate limitează defazajul admisibil.
Perioada de sincronizare în sistemul start-stop presupune existenţa, atît la emisiune cît şi la recepţie, a unor baze de timp.
Sincronizarea pas cu pas (asincronă) e caracterizată prin mesajul de timp conţinut în mesajul informaţional şi prin apariţia, totdeauna, a primului, odată cu apariţia mesajului informaţional.
Fiecare impulsie conţinînd informaţia e însoţită de o impulsie care conţine mesajul de timp şi care înlocuieşte tactul produs în primele două moduri de sincronizare de baza de timp a receptorului.
Sistemul nu necesită existenţa unui generator de tact la recepţie, tactul fiind furnisat chiar de mesajul informaţional.
Un mesaj transmis cu sincronizare pas cu pas necesită o durată de transmisiune practic dublă faţă de un mesaj transmis cu sincronizare start-stop.
E deci necesar să se transmită trei semnale distincte 1, 0, mesaj de timp. în cazul modului de sincronizare pas cu pas, mesajul de timp trebuie transmis după fiecare impulsie a mesajului informaţional. Aceasta se realizează : la transmiterea de semnale video, prin transmitere de semnale pozitive pentru 0, negative pentru 1 şi pauza între semnale pentru mesajul de timp; la transmiterea în canale de comunicaţie cu modulaţie de frecvenţă, prin folosirea de canale tritonale pentru transmiterea celor trei semnale'distincte sau pentru economia de spectru se foloseşte ca criteriu suplementar durata semnalelor.
Folosirea canalului de telecomunicaţie e mult mai neeconomică.
Datorită duratei mari de transmisiune a mesajului, probabilitatea de perturbaţie va creşte, ea fiind proporţională cu lungimea mesajului. în cazul acestei sincronizări, perturba-ţiile deranjează sincronizarea în orice moment al apariţiei lor, întrucît fiecare bit al mesajului informaţional conţine şi un mesaj de timp. Prin însăşi forma mesajului, factorul real de distorsiune are valoarea maximă.
Organizarea schimbului de informaţii în sistemele de telemecanică. Conducerea de la distanţă a proceselor tehnice se poate face în mod eficient numai dacă informaţiile de control asupra procesului permit o reprezentare cît mai exactă a desfăşurării sale, cu un decalaj minim în timp faţă de desfăşurarea reală, dacă informaţiile de comandă pot fi transmise cu siguranţa şi cu viteza cerute de specificul procesului.
Schimbul de informaţii se poate face în următoarele moduri fundamentale: la variaţie, la iniţiere, ciclic şi permanent.
Schimbul de informaţii la variaţie necesită pentru sursele de informaţie, al căror mesaj reprezintă o funcţiune continuă de timp, delimitarea unui domeniu de variaţie al mărimilor controlate, în afara căruia variaţiile acestor mărimi sînt considerate semnificative. Transmiterea informaţiilor asupra acestor mărimi se face la ieşirea lor în afara domeniului de variaţie definit anterior.
Pentru informaţiile reprezentînd un mesai discontinuu funcţiune de timp, schimbul de informaţii se face în cazurile în cari
d M , ^
(4)	"dT^0,
unde M=M(t) e expresia mesajului ca funcţiune de timp.
Schimbul de informaţii Ia variaţie se poate aplica numai informaţiilor de control în cazul dispecerului cu operator manual, şi tuturor informaţiilor în cazul dispecerului automat.
Schimbul de informaţie cu transmitere la i n i ţ i e r e (c e r e r e) se aplică atît informaţiilor de comandă, cît şi celor de control şi permite transmiterea de informaţie numai la iniţierea de către dispecer a unui ordin de comandă sau a unui ordin de interogare. în majoritatea cazurilor, un sistem de telemecanică care transmite la cerere telemăsurile transmite Ia variaţie telesemnalizările. Schimbul .
12
Teiemecanica
178
Teiemecanica
de informaţii cu transmitere ia iniţiere e însă mult utilizat pentru transmiterea informaţiilor de comandă în cazul operatorului uman.
Schimbul de informaţii ciclic asigură transmiterea periodică de informaţii între procesul tehnic şi dispecer. Folosirea modului ciclic de transmitere a informaţiilor de comandă e sporadică, această transmitere folosindu-se practic în excluzivi-tate la transmiterea informaţiilor de control.
Transmiterea ciclică a informaţiilor se poatefaceîn numeroase variante: transmitere ciclica cu interogare manuala; transmitere ciclica cu interogare automata; transmiterea ciclica ST.8 cu însoţirea informaţiei de un cod de recunoaştere; transmiterea ciclica cu comutarea sincrona a celor doua terminale de emisiune şi recepţie. Perioada la care se face transmiterea se alege conform relaţiei:
(5) T — T r ,
în care Tc e perioada la care se face transmiterea ciclică, adică intervaluI d intre două citiri succesive ale aceluiaşi parametru;
Tr e perioada minimă de variaţie în raport cu timpul a celui mai rapid dintre parametrii controlaţi.
Perioada de variaţie e determinată în funcţiune de frecvenţa maximă de variaţie şi nu de frecvenţa de repetiţie a’ variaţiei.
(La determinarea frecvenţei maxime e, de asemenea, important dacă conducerea procesului industrial prin sistemul de telemecanică reclamă numai cunoaşterea existenţei variaţiei sau şi a aiurii acesteia şi, în caz afirmativ, care e gradul minim admisibil de aproximaţie al aiurii).
La o alegere corectă a perioadei de transmitere, schimbul ciclic de informaţie asigură o supraveghere riguroasă a pro-
cesului tehnic, cu o mare elasticitate de stabilire a perioadei de urmărire a parametrilor controlaţi.
Un sistem de transmitere ciclică e caracterizat prin structura ciclului minor şi a ciclului major.
Ciclul minor reprezintă totalitatea intervalelor elementare cari conţin mesajul informaţional şi mesajul auxiliar afectat unei singure mărimi (impulsie de paritate, impulsii de control şi, uneori, informaţii de adresă).
Ciclul major
2	reprezintătotalitatea intervalelor elemen-J tare transmise între două repetări succe-
4	sive ale unui ciclu minor de acelaşi rang.
Alegerea metodei de sincronizare depinde de tipul şi de performanţele bazei de timp a sistemului, cum şi de specificul aplicaţiei.
Sistemele cu interogare ciclică manuală, la cari operaţia de interogare determină transmiterea informaţiei decontrol cerute, au un domeniu de aplicaţie limitat la procese industriale lente, datorită vitezei reduse de parcurgere ciclică pe care Jî o pot asigura..
Sistemele cu interogare ciclică automa-t ă reprezintă o formă similară cu precedentele, cu deosebirea că interogarea automată asigură o perioadă de control mult mai mică decît sistemul manual.
Sistemele ciclice cu transmiterea infor-maţiei de control sau comandă însoţite de adresă pun probleme de aparatură asemănătoare cu cele ale sistemelor cu interogare ciclică automată, în schimb prezintă avantajul funcţionării cu un singur sens de transmitere pentru informaţiile de control, ceea ce nu se poate realiza în cazul sistemelor cu interogare.
IV. Sistem electroenergetic condus prin telemecanică. a) schema sistemului electroenergetic; b) schema instalaţiei de telemecanică; P, Q, U, f, P/, Q/, Pj, Q/, Ts, Tr, Tc) transmisiuni telemecanice; P) puterea activă totală; Q) puterea reactivă totală; U) tensiune; f) frecvenţă; Pj) puterea activă prin linie; Qf) puterea reactivă prin linie; Pj) puterea activă individuală a unui agregat; Q,) puterea reactivă individuală a unui agregat; Ts) telesemnalizări; Tr) telereglări; Tc) telecomenzi; D) dispecer: 1) limita instalaţiei de telemecanică; 2) linie electrică de 110 kV, simplu circuit; 3) linie electrică de 110 kV, dublu circuit; 4) linie electrică de 220 kV, simplu circuit; 5) staţiune electrică (ST); 6) centrală termoelectrică (CT£); 7) uzină hidroelectrică (UHE); 8) canal pentru telemăsură; 9) canal duplex pentru telesemnalizare şi telecomandă; 10) canal pentru telesemnalizare; 11) canal pentru telereglare; 12) canal ciclic.
Cifrele de pe traseele canalelor indică numărul canalelor diferite pe acelaşi traseu; Pj şi Qj încadraţi reprezintă telemăsuri la cerere.
Telemetrie	179	Telemetru
Sistemele ciclice cu comutarea sincronă a celor două terminale de emisiune şi recepţie asigură identificarea termenilor excluziv prin relaţia de timp dintre cele două terminale.
Schimbul de informaţii cu transmitere permanenta se aplică rareori şi anume pentru transmiterea informaţiilor de control al sistemelor de telemecanică de mică distanţă.
Verificarea informaţiilor vehiculate în scopul reducerii echivocului în sistemele de telemecanică: Echivocul într-un sistem âe telemecanică are două cauze fundamentale: semnalul la intrarea receptorului e sau nu e identic cu cel emis (echivocul provine din modificările pe cari le suferă semnalele electrice în canale de comunicaţie reale); mesajul la emisiune, respectiv la recepţie, e sau nu e cel corespunzător semnalului produs de echipament (echivocul provine din defectările sau din funcţionarea eronată a blocurilor echipamentului de telemecanică).
Exemplu:
Telemecanica în sistemele electro-energetice e aplicată în scopul conducerii centralizate a unui sistem electroenergetic prin dispecer sau în scopul conducerii, din puncte convenabil alese, a unor instalaţii energetice, exploatate fără personal permanent de deservire.
în ambele cazuri e necesar ca sistemul telemecanic să permită transmiterea informaţiilor cu siguranţă maximă; cu rapiditate şi precizie.
Telemecanica pentru conducerea generala a sistemelor electroenergetice e aplicată pentru transmiterea de informaţii de la dispecer la obiectele energetice conduse (centrale termoelectrice, uzine hidroelectrice, staţiuni de transformare şi conexiuni), şi invers (v. fig. IV). Mijloacele clasice de comandă, comunicaţiile telefonice şi telegrafice, folosite în prima perioadă de dezvoltare a sistemelor electroenergetice, devin nesatisfăcătoare, ca viteză şi număr de direcţii de transmitere simultană posibile, pe măsura extinderii sistemelor. Lipsa de eficacitate a comunicaţiilor telefonice se resimte în special în cazuri de avarii, cînd dispecerul trebuie pe de o parte să primească rapid informaţii din mai multe puncte simultan, spre a putea stabili cu precizie locul, cauzele şi proporţiile avariei, iar pe de altă parte să transmită rapid dispoziţiile de manevre în vederea revenirii la regimul normal.
Prin instalaţiile de telemecanică sînt posibile în principal: urmărirea permanentă a funcţionării întregului sistem prin telemăsurarea valorii parametrilor caracteristici şi prin telesemnal izarea poziţiei principalelor aparate de conectare, telereglarea sarcinilor, stabilirea rapidă a tendinţei de modificare a regimului de funcţionare prin devierea parametrilor caracteristici de la valorile prescrise, informarea rapidă asupra avariilor produse, etc.
Telemecanica pentru conducerea unor obiecte energetice din anumite puncte e folosită la exploatarea fără personal a acelor obiecte. De exemplu, telemecanica e aplicată pentru conducerea uneia sau a mai multor uzine hidroelectrice sau staţiuni electrice de la una dintre ele sau de la un dispecer regional.
1.	Telemetrie. Ms.: Tehnica măsurării distanţelor cu ajutorul telemetrelor (v.). Consistă în rezolvarea unui triunghi (triunghiul telemetrie) avînd: o latură sau o înălţime care reprezintă distanţa căutată, o latură (baza telemetricâ sau baza) care se măsoară direct sau e materializată şi două unghiuri cari se măsoară. Planul conţinînd baza telemetrică şi punctul pînă la care se măsoară d istanţa e planul de triangulaţie telemetricâ.
Se deosebesc: telemetr ia b i s t a t i c â, care foloseşte telemetre bistatice (v.), şi telemetr ia m o n o-statică, care foloseşte telemetre monostatice (v.).
2.	Telemetru, pl. telemetre. Ms..* Aparat folosit pentru a măsura, cu destul de mare precizie, distanţa dintre el şi un
se deosebesc ba?ă relativ
i
obiect dat. Problema consistă în determinarea distanţei dintre două puncte, dintre cari unul — punctul de staţie — e accesibil, iar celălalt — obiectul (ţinta) — e inaccesibil. Cu excepţia unor telemetre bazate pe viteza sunetului (puţin precise), soluţia problemei telemetrice consistă în determinarea mărimilor necunoscute ale unui triunghi, la care o latură e distanţa căutată.
După caracteristicile triunghiului telemetrie, telemetre bistatice şi telemetre monostatice.
Telemetrele bistatice sînţ caracterizate prin mare, de ordinul unei zecimi pînă la un sfert din distanţa de măsurat (baza fiind una dintre laturile triunghiului telemetrie) existenţa la cele două extremităţi ale bazei a unui post de observaţie sau de măsurat unghiurile.
Triunghiul telemetrie poate avea o formă oarecare, iar punctul de staţie e una dintre extremităţile bazei (v. fig. /). Distanţa de căutat fiind dată de relaţia:
^ ’	sin(/l+C) ^	^
e suficient să se măsoare .^4 şi C, baza b fiind cunoscută.
Pentru măsurarea unghiurilor A, C se folosesc diferite aparate goniometrice. Anumite dispozitive optice permit simplificarea problemei telemetrice, ca , de exemplu, un echer op-t i c (v. fig. II), în cazul folosirii triunghiului telemetrie isoscel, cînd
(2)	D=-------b—— ■
c
2	sin
v
//. Echer optic pentru telemetrie.
Echerul optic e o prismă de sticlă aproape dreptunghiulară, avînd faţa ipotenuză metalizată, iar unghiul P=45°+e şi 0=90°+2 e: o rază incidenţă R şi raza emergentă R' fac între ele un unghi de 90°—2 e. Cu el se determină o direcţie AC, care cu distanţa de căutat AB face un unghi 90°—2e ; se mută apoi aparatul pe direcţia AC, pînă în punctul C, care va da o direcţie CB, făcînd cu CA un unghi de 90°—2e. în aceste condiţii, distanţa D=AB e proporţională cu b, coe-
Â
~V
OBţ !/
f
0BZ
ficientul de proporţionalitate fiind inversul lui 2 sin e.
Telemetrele monostatice,
cari pot fi telemetre prin coincidenţă sau stereoscopice; sînt caracterizate prin: o bază foarte scurtă, de ordinul cîtorva metri, materializată în telemetru ; o singură observare de măsurare efectuată din postul de observare.
Principiul lor(v.fig. ///) se bazează pe asocierea a două lunete (reprezentate în fig. III) paralele, situate în plan orizontal la o distanţă b (în figură sînt reprezentate numai obiectivele lor OBlt OB2 şi planele focale Flt F2).
Un obiect A, la distanţa D, formează în planele focale (Flt F2) imaginile ax, a2. Notînd cu / distanţa focală comună a celor două obiective, în cazul figurii rezultă
b_
15
-L
3i Uj
III, Principiul telemetrului monostatic.
(3)
(O, a, —09ao )
7J ’
12*
Telemetru fotografic
180
Telemetru fotografic
(3')
IV. Principiul teiemetrului prin coincidenţă.
iar daca A e la stînga, respectiv la dreapta, se obţine: b ________________ ^2^2 ^iPl ^ _________ O^CL-^ O 2&2
D	7	D	7
Luînd X—axa2—b, se obţine o singură relaţie generală: b_ _ X .
D-J]
cum 6 şi /sînt constante instrumentale, pentru calculul lui D e necesar să se măsoare intervalul X.
Telemetrele prin coincidenţa au schema de principiu din fig. IV. Două oglinzi plane Mt şi M2 (sau două prisme pentagonale), dispuse la extremităţile bazei telemetrice şi înclinate la45°, trimit pe direcţia bazei m1m2 razele de lumină, provenite de la punctul-obiect A, cari întîlnesc obiectivele OB1, OB2 şi prisma complexă PjP2 cu reflexiune totală.
Cele două obiective formează (în pianele lor focale) doua imagini A' şi A", cari se văd prin ocularul OC, şi anume prima imagine în partea de sus a cîmpului vizual şi a doua în partea de jos (v. fig. V).
Dacă punctul A e la infinit, cele două imagini A' şi A" coincid. Dacă A e la distanţa D, cele doua imagini sînt distanţate ca în fig. V a. Printr-un dispozitiv deviator R optic-mecanic se aduc în coincidenţă imaginile A', A" (v. fig. V a'), masurîndu-se astfel intervalul^ şi, respectiv, distanţa D, în conformitate cu relaţia (3').
Dispozitivul deviator e constituit fie de prisma isoscelă de unghi mic, care poate fi deplasată în lungul bazei (axa teleme-trului), fie de un sistem de două prisme cari se pot roti, una în raport cu cealaltă (v. Diaspora-metru).
Telemetrele prin coincidenţă ^ Aducerea în coincidenţă a imaginilor pot fi: CU imagine dreapta, CU O. a') imagine dreaptă; b, b') imagine imagine răsturnata, cu bandă-	răsturnată.
imagine dreaptă, cu imagine dedublată. Ultimele trei tipuri de telemetre permit o vizare de coincidenţă mai uşor de efectuat şi mai precisă; sistemul optic al acestor telemetre e în principiu acelaşi ca şi la cel cu imagine dreaptă, prezentînd numai unele diferenţe constructive.
Telemetrele stereoscopice sau stereotele-metrele sînt aparate perfecţionate, în comparaţie cu telemetrele prin coincidenţă. Ele se bazează pe principiul descris mai sus, folosind vederea binoculară, spre deosebire de cele prin coincidenţă, cari folosesc vederea monoculară.
Dacă se materializează centrele Ot şi 02 (v. schema din fig. UI) prin două repere identice (de cele mai multe ori, două mici romburi) şi imaginile date de cele două obiective se privesc separat, prin două oculare (corespunzătoare celor doi ochi), observatorul fuzionează imaginile reperelor Ox, 02 şi vede un singur reper O, situat într-un punct din spaţiu. Dacă ax şi a2 sînt cele două imagini ale aceluiaşi punct-obiect A, observatorul vede de asemenea un singur punct A şi are impresia că acest punct A e mai depărtat sau mai apropiat decît
reperul O, după cum intervalul X e mai mic sau mai mare decît intervalul 0±02.
Stereotelemetrele sînt: cu reper mobil şi cu scară fixă.— Lastereotelemetrele cu reper mobil se introduce un dispozitiv deviator în una dintre lunete şi se obţine (ca şi la telemetrele prin coincidenţă) o deplasare a imaginii (stereoscopice) a punctului-obiect A, putînd modifica astfel intervalul de măsurata pînă la egalitate cu intervalul 0X02, cînd observatorul are sensaţia că distanţele punctelor A şi O sînt egale. — La stereotelemetrele cu scară fixă, în planul focal al fiecărui ocular se găseşte un reticul cu repere fixe, fiecare indicînd o anumită distanţă. Privind în aparat, în cîmpul vizual, odată cu obiectul privit se văd aceste repere fixe la diferite distanţe, apărînd ca nişte borne kilometrice cari jalonează un drum sinuos. Distanţa se citeşte direct, apreciind reperul fix, care pare să fie la aceeaşi distanţă cu obiectivul cercetat.—
Precizia unui telemetru se poate calcula cu ajutorul următoarei relaţii practice, care dă eroarea AD (în metri):
AD-î^.
bxG
în care D(în km) e distanţa, 6(în m) e baza, G e grosismentul aparatului, iar E e acuitatea vizuală, în radiani. Produsul bxG constituie puterea telemetrie ă.
Se folosesc următoarele grosismente: 20-**25x, pentru telemetrele puternice; 15---20 x, pentru cele mijlocii; sub 15 x pentru cele mici. Lungimea bazei unui telemetru poate varia de la 0,5 m, pentru aparatele mici portative, pînă la 10 m, pentru aparatele mari, puternice, cari sînt montate pe trepiede sau pe suporturi corespunzătoare.
i. Telemetru fotografic. Foto.: Dispozitiv telemetrie (v. Telemetru) pentru măsurarea distanţelor de la aparat la obiect,
	(	h	
4	\t	y	*
	lDLJ	JL	
	
	
	
PozifidlE
I. Telemetru cu coincidenţă.
cum şi pentru vizarea şi punerea la punct a imaginii, în special la aparatele fotografice de format mic (v. Fotografic, aparat —). Subiectul se vizează de la distanţă prin două ferestruici lăsate pe cutia aparatului, cari, cu cît sînt mai depărtate una de alta,
Teleobiectiv
181
Telereglare
cu atît direcţiile după cari se priveşte subiectul sînt mai diferite, deci şi imaginile obţinute sînt cu atît mai deplasate una de alta.
Observatorul vizează prin ocular (v. fig. /) şi printr-o oglindă argintată semitransparentă aşezată la 45°. La o distanţă de oglinda semitransparentă, egală cu lungimea bazei telemetru lui, se găseşte o a doua oglindă masivă, care în stare de repaus e aşezată tot sub un unghi de 45° şi care reflectă şi ea o irmgine parţială pe oglinda prin care se priveşte. în cazul obiectelor îndepărtate, ambele imagini coincid (poziţia /). La obiectele apropiate, cele două imagini sînt deplasabile una faţă de alta, cu atît mai mult cu cît obiectul vizat e mai aproape (poziţia //). Pentru suprapunere, respectiv pentru coincidenţa imagini lor, se roteşte oglinda masivă cu ajutorul unei rotiţe (poziţia III) şi în momentul coincidenţei se poate citi pe o scară de pe rotiţă distanţa exactă dintre obiect şi aparat.
Precizia telemetrului depinde de lungimea bazei, adică de distanţa dintre cele două oglinzi (la aparatele de format mic =4cm); cu cît distanţa, emai mare cu atît precizia e mii mare. Telemetrele fotografice de tipul arătat mai sus se numesc şi telemetre cu coincidenţă.
Oglinda masivă poate fi înlocuită cu o prismă de sticlă rotitoare, iar baza poate fi formată dintr-o prismă lungă, la care cele două imagini se reflectă la capetele ei tăiate pieziş (v. fig. II).
Acest tip de telemetre sînt numite telemetre cu prismă rotitoare. Pentru punerea la punct automată, mişcarea de coincidenţă a telemetrului e cuplată cu deplasarea obiectivului (v. fig. III).
II. Dispozitivul optic al unui telemetru cu prismă rotitoare.
III. Dispozitivul de cuplare a telemetrului cu obiectivul.
1) ochi; 2) oglindă aurită; ?) rotiţă de punere Ia punct;	4) tubul obiectivului;
5) oglindă argintată mobilă.
Vizorul-telemetru reprezintă un pas înainte pentru completa automatizare a fotografiei, în special pentru fotografia rapidă. Ferestruica telemetrului e în acelaşi timp şi a vizorului, astfel că vizarea obiectivului de două ori, separat prin telemetru şi prin vizor, se reduce la o singură vizare.
i-	Teleobiectiv, pl. teleobiective. Foto. V. Obiective speciale, sub Obiectiv fotografic (sub Obiectiv 1).
2.	Teleosteeni. Paleont.: Peşti cu scheletul complet osificat, la cari înotătoarea caudală e, în general, de tipul omo-cerc, aripioarele pectorale sînt de tipul actinopterigian (radii dispuse radiar), iar solzii, cicloizi sau ctenoizi (v. şî sub Peşti). Apar în Jurasic, prin forme apropiate de Ganoizii osoşi, în Cretacic căpătînd o dezvoltare mare, fiind reprezentaţi prin majoritatea familiilor actuale.
Azi sînt peştii cei mai numeroşi şi reprezintă grupul cel mai bogat de peşti fosili din ţara noastră.
După structura vezicei înotătoare, se deosebesc: fisostomi, la cari vezica înotătoare comunică cu esofagul printr-un canal, şi fisoclişti, la cari vezica înotătoare e independentă, necomu-nicînd cu tubul digestiv.	i
Fisostomii sînt reprezentaţi prin două familii mai bogate în specii fosile: familia Cyprinidae (peşti de apă dulce), cu specii aparţinînd genurilor Barbus (mreană), Sardinius (roşioară), etc., cunoscute din depozitele de vîrstă oligocenă, şi familia Clupeidae (peşti în general marini), cu genurile Leptolepis, din şisturile litografice jurasice din Germania, Ciupea cu speciile Ciupea longimana şi C. sardinites (Heck) din şisturile menilitice din ţările carpatice, Alosa cu speciile Alosa nordmanni-Antipa din Meoţianul de la Tîrgu Jiu şi A. Voi-novi-Pauci, din şisturile menilitice.
F i s o c I i ş t i i fiind în număr foarte mare şi prezentînd o mare varietate de forme, au fost împărţiţi în doua grupe, după structura aripioarelor: Anacantini, cu aripioare flexibile, şi Acantopterigieni, cu aripioare cu radii spinoase, cel puţin în jumătatea lor anterioară.
Dintre Anacantini se cunosc speciile Nemopteryx athana-s-iui pauci, din şisturile menilitice din Carpaţi, şi Rhombus stamatiui-pauci, din şisturile menilitice de la Suslăneşti şi de la Piatra Neamţ.
Dintre Acantopterigieni, speciile mai frecvent întîlnite în şisturile menilitice din Carpaţi sînt: Serranus budensis Heck,
S.	Simionescui-Pauci, Scomber Voiteştii-Pauci, Capros radoba-janus Kramb; Argyropelecus Cosmovicii-Pauci, etc.
3.	TeSeostomi. Paleont.': Peşti cu organizaţie superioară şi cu osificaţia scheletului progresivă, cunoscuţi din Devonian şi pînă azi, cînd formează marea majoritate a faunei ihtiologice.
Branhiile sînt acoperite de un opercul osificat, iar înotătoarea caudală e de tip eterocerc, la formele primitive, şi omocerc sau gefirocerc, la formele mai recente.
Solzii sînt de tip ganoid, la tipurile primitive, şi de tip cicloid, Ia cele recente.
După structura aripioarelor perechi s-au separat două infraclase: infraclasa Choanichthyes cuprinde ordinele Crosopterigieni şi Dipnoi, avînd aripioarele perechi, formate dintr-un ax median articulat, din care pornesc simetric radii laterale; infraclasa Actinopterigie-n i I o r , cu aripioare perechi, cu radii dispuse radial, care cuprinde ordinele: Ganoizi, cu schelet incomplet osificat şi cu solzi de tip ganoid, şi Teleosteeni, cu scheletul complet osificat şi cu solzi de tip cicloid.
4.	Telerecţlare. Tehn.: Transmiterea la distanţă a unei reglări, după transformarea semnalului de reglare într-un semnal intermediar apt a fi transmis şi care, la recepţie, e din nou transformat într-un semnal ce poate fi aplicat unor elemente de execuţie.
Introducerea unui semnal intermediar face semnalul de telereglare insensibil la variaţiile în anumite limite ale parametrilor căii de comunicaţie.
Telereglarea se diferenţiază de reglarea la distanţa prin folosirea unui semnal intermediar; limita de aplicare între reglarea Ia distanţă şi telereglare se stabileşte de la caz la caz, în funcţiune de condiţiile specifice (caracte-
Dl
Schema-bloc a unui echipament de telereglare.
1)	sursă de informaţie (buton de reglare sau contact); 2) convertor de telere-glare-emisiune; 3) echipament de transmisiune-emisiune; 4) cale de comunicaţie;
5)	echipament de transmisiune-recepţie; 6) convertor de telemăsură-recepţie; 7) element de execuţie; 8, 11) bloc de verificare a informaţiilor vehiculate; 9, 10) bloc de organizare a schimbului de informaţii.
risticile canalului de comunicaţie, caracteristicile elementului de execuţie, precizia telereglării, etc.).
Echipamentul de telereglare (v. fig.) efectuează cele patru funcţiuni fundamentale: prelucrarea, transmiterea, organizarea
Telescop
182
Telescop
schimbului de informaţii şi verificarea informaţiilor vehiculate, proprii oricărui echipament de telemecanică (v. Telemecanică). Dintre blocurile cari formează echipamentul sînt specifice telemecanicii: blocurile 2 şi 6 servind la prelucrarea mesajului de telereglare în scopul transformării lui într-o mărime intermediară cu proprietăţi le amintite, 8 şi 11 pentru verificarea informaţiilor vehiculate şi 9 şi 10 folosite la organizarea schimbului de informaţii.
Blocurile 3 şi 5 servesc la transmiterea semnalelor intermediare, nefiind specifice telereglării.
Blocurile 1 şi 7 servesc la producerea şi afişarea semnalului şi sînt blocuri specifice telereglărilor în general şi depind de modul de realizare a telereglării.
Telereglarea se poate realiza în următoarele moduri:
Prin transmiterea continuă a valorii impuse unui regulator local; prin transmiterea la iniţiere a valorii impuse unui regulator local, echipat cu memorie de lungă durată; prin transmiterea unui ordin de creştere, respectiv de scădere a valorii impuse, cu controlul prin telemăsură al acesteia.
Prelucrarea informaţiilor de telereglare se efectuează în blocuri de prelucrare diferite după cazurile de mai sus şi după cum mesajul de telereglare e continuu sau discret. în primele două cazuri blocul de prelucrare e de tipul folosit pentru prelucrarea informaţiilor de măsură, iar în ultimul caz e de tipul blocului folosit la prelucrarea informaţiilor de telecomandă.
Transmiterea informaţiilor de telereglare se efectuează folosind atît separarea în frecvenţă cît şi separarea în timp. Echipamentele de telereglare folosesc blocurile de transmitere utilizate în telemăsură (v. Telemăsură). şi telecomandă (v. Telecomandă).
Organizarea schimbului de informaţii se efectuează continuu, ciclic şi la iniţiere. O caracteristică a acestor echipamente e obligativitatea canalului invers fie direct, cuprins chiar. în echipamentul de telereglare, fie indirect, prin echipamentul de telemăsură.
Verificarea informaţiilor de telereglare în scopul reducerii echivocului se efectuează în general cu mijloacele folosite în echipamentele de telecomandă.
i.	Telescop, pl. telescoape. Opt.: Instrument optic pentru observarea şi cercetarea aştrilor, derivat din luneta astronomică (telescop dioptrie), prin înlocuirea obiectivului cu o oglindă concavă. Sin. Telescop catoptric, Reflector.
Imaginea obiectivă dată de obiectivul-oglindă e examinată cu un ocular obişnuit; un dispozitiv optic interpus între obiectivul-oglindă şi ocular permite observatorului să privească imaginea astrului în condiţii optime.
Telescoapele au ca obiectiv oglinzi parabolice construite din sticlă optică metalizată (de ex. argintată), cari sînt riguros stigmatice pentru un punct la infinit, situat pe axă, şi practic stigmatice pentru toate punctele la infinit cuprinse în întregul cîmp real al aparatului. Aceste oglinzi au putere reflectătoare mare; cînd claritatea se micşorează prin alterarea metalizării, aceasta se disolvă (cu acid azotic) şi se procedează la remetalizare, care e mult mai economică şi mai puţin delicată decît operaţia de repolisare. Astfel de oglinzi se pot construi cu diametri (s-a ajuns la diametrul de 2,5 m) şi cu distanţe focale mari, ceea ce permite obţinerea unor grosis-mente foarte mari.
Se folosesc şi telescoape cu oglinzi sferice, aberaţiile de sfericitate fiind eliminate prin introducerea, în calea fasciculului incident, a unei lame transparente, cu profil convenabil (telescoape Schmidt).
Se deosebesc: telescoape cu vizare laterală şi telescoape cu vizare directă.
Telescoapele cu vizare laterală (tip Newton) au o oglindă plană 02 (v. fig. /), înclinată la 45° faţă de axa optică şi aşezată înaintea imaginii obiective (A'B'), care schimbă razele luminoase, formînd o nouă imagine reală (A{, B'x) care se priveşte cu ocularul Oc, fixat lateral la tubul telescopului. La unele aparate (tip Foucault), oglinda plană e
	A //
	V •
	"şyrg'
\o, A)	7F
	
I. Telescop cu vizare laterală.
înlocuită cu o prisma cu reflexiune totala.
Telescoapele cu vizare directă au o oglindă convexă (sau concavă) 02, care transformă imaginea obiectivă (A'B') şi formează o nouă imagine A[B'V trimiţînd razele luminoase pe un ocular Oc, fixat într-un orificiu practicat în vîrfui oglin-zii-obiectiv Ox (v. fig. II). Pe lîngă avantajul vizării directe,
II. Telescop cu vizare directă.
acest tip de telescop permite să se obţină o distanţă focală / a sistemului —02, mult mai mare decît lungimea tubului telescopului (dacă fx e distanţa focală a lui 0±, f2 distanţa focală a lui 02 şi dacă imaginea finală se formează pe oglinda mare 0lf/=/?:/2). Schimbînd oglinda mică 02, se poate modifica distanţa focală a sistemului-obiectiv al telescopului, deci şi grosismentul lui G—f\foc (/0, fiind distanţa focală a ocularului).
Primele telescoape de acest gen (tip Gregory) aveau o oglindă 02 concavă, pentru a obţine imagini drepte (aceste aparate erau folosite şi pentru observări terestre).
Telescoapele moderne, cu vizare directa, au o oglindă convexă (tip Cassegrain); oglinda, iniţial sferică, a fost înlocuită cu o oglindă iperbolică, care dă o imagine perfect stig-matică pentru un punct (la infinit) de pe axa optică.
Telescoapele complexe (tip Cassegrain-modificat) sînt derivate din telescoapele cu vizare directă la cari (pentru a nu practica în oglinda mare Ox orificiul necesar ocularului) se adaugă o oglindă plană suplementara 03, care trimite imaginea obiectivă pe un ocular lateral (v. fig. IU).
Telescoapele prezintă avantajul că e
III. Telescop cu vizare complexă.
mai uşor şi mai puţin costisitor de a construi o oglinda-obiectiv mare, decît un obiectiv cu lentile; apoi e imposibil de a realiza obiective cu lentile cu diametri foarte mari (de ex. 1 : 2 m).
La diametru egal, telescoapele sînt, în general, de trei ori mai scurte (deci au gabarit longitudinal mult mai mic) decît aparatele refractoare, de exemplu lunetele astronomice (la
183
Telesemnalizare
telescoape, deschiderea relativă poate atinge 1:5, în timp ce la lunetele astronomice e de ordinul 1:15).
Un alt avantaj important e că telescoapele prezintă un acromatism perfect; de asemenea, aberaţia de sfericitate fiind teoretic nula, iar difracţia (datorita deschiderii utile mari) avînd consecinţe puţin importante, telescoapele au o putere separatoare superioara; în fine, la telescoape se pot obţine grosismente utile considerabile.
Ca dezavantaje, telescoapele prezintă: instabilitate optică cauzată în special de variaţia distanţei focale cu temperatura (oglinzile fiind mai sensibile decît lentilele); instabilitatea mecanică, datorită gabaritelor foarte mari, cari fac ca axa optica să nu fie riguros rectilinie.
Pe lîngă observarea directă, datorită calităţilor lor, telescoapele sînt folosite în special pentru astrofotografiere şi pentru studii şi cercetări fotografice şi spectroscopice.
Pentru fotografierea aştrilor puţin luminoşi, fiind necesar un timp de poză îndelungat, telescoapele sînt montate pe dispozitive cu mecanisme de orologerie, cari permit urmărirea continuă a aştrilor, asigurînd păstrarea poziţiei imaginilor acestor aştri în cîmpul aparatului.
Telescoapele nu se folosesc în astronomia de poziţie, întrucît sînt inferioare lunetelor, pentru măsurări unghiulare de mare precizie.
în telescoapele moderne sînt folosite obiective cu oglinzi şi lentile, cu scopul de a reduce aberaţiile şi pentru a mări cîmpul acestor aparate. Astfel, telescopul Schmidt are un obiectiv aplanetic cu oglindă şi lamelă lenticulară avînd schema de
IV. Sistemul optic al telescopului Schmidt.
principju din fig. IV. Oglinda S a acestui obiectiv e sferică, cu centrul C. Imaginile punctelor de la infinit (Flt F2, •••) au numai aberaţie de sfericitate; imaginea unui pian prezintă curbură de cîmp, toate punctele sale găsindu-se pe suprafaţa — imagine sferică 2. Pentru corectarea aberaţiilor, în C se găseşte o lamelă lenticulară LXL2, formată dintr-o suprafaţă plană şi o suprafaţă de revoluţie care diferă puţin de plan; partea centrală a lamelei se comportă ca o lentilă plan-convexă, iar partea marginală, ca o lentilă plan-concavă.
Telescopul Maxutov are un obiectiv asemănător cu cel precedent, însă diferă prin faptul că lamela lenticulară (foarte dificil de realizat) e înlocuită cu o lentilă-menisc. Un dezavantaj pentru răspîndirea sistemelor cu un menise îl constituie dificultatea de executare a acestui menise cu precizia mare care se cere.
Se folosesc şi obiective cu oglindă şi două lentile (lentilă pozitivă şi menise simplu negativ), sau obiective aplanetice formate din oglindă şi un grup de lentile, mărind astfel performanţele telescoapelor.
i.	Telescop submarin. Nav.: Instrument consistînd dintr-un tub metalic monobloc sau format din tronsoane, cu diametrul de circa 150 mm şi lungimea de 3***15 m, avînd la partea inferioară o placă de sticlă groasă, iar la partea superioară, un
ocular cu îentilă sau un binoclu. Serveşte la examinarea fundului mării (căutarea scoicilor, a bureţilor, etc.), la examinarea epavelor şi a lucrărilor hidrotehnice sub apă. în ultimul caz, placa de sticlă care închide telescopul la partea inferioară e înlocuită cu un dispozitiv periscopic, care permite observarea în direcţie orizontală (instrumentul fiind ţinut vertical). Cînd telescopul are lungimi mari, el e lestat la partea inferioară cu brăţări de plumb. Pentru manipularea uşoară tubul are, la partea inferioară, ochiuri de cari se pot prinde parîme pentru manevră şi fixare, iar la partea superioară, mînerede manevră. Telescopul mai poate fi echipat şi cu un pivot, pentru a putea fi folosit din barcă.
2.	Telescopare. Mineral.: Suprapunerea parţială a fazelor de formare succesivă a diverselor varietăţi mineralogice dintr-un filon hidrotermal.
3.	Telescopica, coloană de extracţie Expl. petr.: Coloană de ţevi de extracţie (v.), constituită din ţevi cu diametru diferit, mai mari la gura sondei şi mai mici la sabot. Folosirea coloanei de extracţie telescopice urmăreşte menţinerea unui regim optim de deplasare a amesteculu i, în vederea măriri i randamentului coloanei. Practic, numărul diametrilor e limitat la doi, iar distanţa de la gura sondei, la care se stabileşte trecerea la un diametru mai mare, se poate determina cu următoarea formulă:
Fp1-Fp2 ’
în care P e presiunea la care trebuie să se treacă de la un d ia-metru la altul; Px şi P2 sînt presiunile corespunzătoare la sabot şi Ia gură şi Le lungimea coloanei. Folosirea coloanelor telescopice e stînjenită de-necesitatea curăţirii interiorului ţevilor cu un curăţitor de parafină cu diametru constant. Sin. Tubing telescopic, Coloană de extracţie în trepte.
4.	Telescopica, garnitura ~ de prăjini. Expl. petr.: Garnitură de prăjini de pompare (v.), constituită din prăjini cu doi sau cu mai mulţi diametri din gama 16, 19, 22, 25 şi 28 mm. Prin alcătuirea garniturii de prăjini cu diametri crescători de jos în sus se urmăreşte uşurarea garniturii şi apropierea modului ei de lucru de acela al unui solid de egală rezistenţă la întindere, sub greutatea proprie, a cărui secţiune creşte exponenţial cu cota. La sondele cu adîncimea peste 1500---2000 m, alcătuirea telescopică e practic o necesitate, deoarece garniturile cu astfel de lungimi sînt solicitate, în cursul unui ciclu de sarcină, de o sarcină maximă, care provine din masa proprie a prăjinilor (greutate şi forţe de inerţie), în proporţia de circa 70***80%, iar cîştigul de material realizabil e mult superior raportului în care rezistenţa admisibilă e depăşită în garnitura formată neraţional.
5.	Telescriptor, pl. telescriptoare. Telc.: Sin. Teleimpri-mător (v. sub Telegraf aritmie).
6.	Telesemnalizare. Tehn.: Transmiterea la distanţă a unei semnalizări, după transformarea ei într-o mărime intermediară aptă a fi transmisă şi care, la recepţie, e din nou transformată spre a putea fi afişată sau înregistrată. Semnalele transmise prin telesemnalizare reprezintă informaţii de control.
Introducerea unei mărimi intermediare face semnalul de telesemnalizare insensibil la variaţia în anumite limite a parametrilor sistemului de transmisiune. ^
Telesemnalizarea se diferenţiază de semnalizarea la distanţă prin folosirea unei mărimi intermediare, limita de aplicabilitate între semnalizarea ladistanţă şi telesemnalizare se stabileşte de la caz la caz, funcţiune de condiţiile specifice (caracteristicile canalului de comunicaţie, caracteristicile surselor de informaţie şi a celor de afişare, etc.) şi de volumul semnalelor ce trebuie transmise dintr-un anumit punct.
Telestereoscopie
184
Teletipseter
Echipamentul de telesemnalizare \v. fig.) efectuează cele patru funcţiuni fundamentale: prelucrarea, transmiterea, orga-
s ---07
Schema-bloc a unui echipament de telesemnalizare.
1) sursă de informaţie (contact de limită, de fine de cursă, etc.); 2) codificator de telesemnalizare; 3) echipament de transmisiune-emisiune; 4) cale de comunicaţie; 5) echipament de transmisiune-recepţie; 6) decodificator de telesemnalizare ; 7) element de execuţie; 8, 11) bloc de verificare a informaţiilor vehiculate;
9, 10) bloc de organizare a schimbului de informaţii.
nizarea schimbului de informaţii şi verificarea informaţiilor vehiculate proprii oricărui echipament de telemecanică (v. Telemecanică). Dintre blocurile constituind echipamentul sînt specifice telemecanicii: blocurile 2 şi 6 servind la prelucrarea mesajului de semnalizare în scopul transformării lui într-o mărime intermediară cu proprietăţi le amintite, 8 şi 11 pentru verificarea informaţiilor vehiculate şi 9 şi 10 folosite la organizarea schimbului de informaţii.
Blocurile 3 şi 5 servesc la transmiterea mărimilor intermediare, nefiind specifice telesemnalizării.
Blocurile 1 şi 7, servind la producerea şi afişarea semnalului, sînt blocuri specifice semna! izări lor în general şi consistă din contacte de diferite tipuri şi elemente de execuţie (relee) cari comandă elementele de afişare (becuri, etc.).
Echipamentele de telesemnalizare au structuri asemănătoare echipamentelor de telemăsură, datorită faptului că tele-semnalizarea reprezintă şi ea o funcţiune de control, şi celor de telecomandă, datorită aspectului discret al mesajului.
Prelucrarea informaţiilor de telesemnalizare se efectuează în blocuri de prelucrare diferenţiate în principal de: caracteristicile mărimii intermediare necesare la ieşire, valoarea maximă admisiblă a echivocului în cazul aplicaţiei date şi parametrii mesajului prelucrat (v. Telemecanică).
Mesajele de semnalizare sînt discrete, corespunzînd trecerii unor elemente de semnalizare, cari pot ocupa un număr finit de poziţii, de pe o poziţie pe alta.
Deoarece semnalizările reprezintă mesaje discrete, ca şi cele de comandă, folosesc aceeaşi tehnică şi aparatură pentru prelucrare ca şi telecomanda.
Cînd specificul tehnologic o cere, blocul de prelucrare a informaţiilor de telesemnalizare poate realiza unele funcţiuni specifice telesemnalizării, ca de exemplu: transmiterea informaţiilor de telesemnalizare în ordinea apariţiei, transmiterea preferenţială a unor anumite informaţii, etc.
Mărimea intermediară se alege, ca şi în cazul telecomenzii, în funcţiune de necesităţile concrete de volum, viteză şi echivoc.
Transmiterea informaţiilor de telesemnalizare se efectuează folosind atît separarea în frecvenţă cît şi separarea în timp. Reprezentînd informaţii de control, telesemnal izări le folosesc în unele aplicaţii procedee şi aparatură de transmitere comună cu telemăsurile, iar datorită caracterului discret al mesajului pot folosi alteori procedeele şi aparatura de transmitere comună cu telecomenzi le.
Organizarea schimbului de informaţii se efectuează conform specificului acestei funcţiuni de control şi anume la variaţie sau ciclic.
Echipamentele de telesemnalizare cu transmitere la variaţie se obţin prin aceeaşi aparatură cu care se obţin telecomenzi la iniţiere (v. Telemecanică, Telecomandă), rolul butonului
de comandă fiind exercitat în cazul telesemnal izări lor de contactele de semnalizare.
Echipamentele de telesemnalizare cu transmitere ciclică se obţin cu aceeaşi aparatură (v. Telemecanică, Telemăsură) cu care se obţine telemăsură ciclica, fiecare interval elementar din ciclurile minore de informaţie putînd fi folosit pentru transmiterea unei telesemnalizări. De exemplu, un ciclu minor care conţine opt intervale elementare de informaţie poate fi folosit la transmiterea a opt telesemnalizări simple sau a patru telesemnalizări duble.
Alegerea între cele două moduri de a realiza telesemnalizări le se face pe bază de considerente concrete legate de specificul tehnologic al aplicaţiei.
Verificarea informaţiilor de telesemnalizare în scopu I reduceri i echivocului se obţine prin metodele proprii tipului de echipament folosit şi anume prin metodele specifice telecomenzii, respectiv telemăsurii.
1.	Telestereoscopie. Fiz. V. sub Stereoscopie.
2.	Teletermometru, pl. teletermometre. Tehn.: Termometru cu citire la distanţă. Teletermometrul se deosebeşte de pirometrul optic prin faptul că se găseşte în contact cu corpul sau cu mediul a cărui temperatură se determină, citirea singură fiind făcută la distanţă, pe cînd cu pirometrul optic se determină temperatura prin observare de la distanţă.
Teletermometru! e folosit, de exemplu, la locomotive, pentru a indica, pe cadranul unui aparat montat în marchiza mecanicului, temperatura apei din tender sau temperatura aburului din cilindri. Un astfel de teletermometru e constituit dintr-un mic rezervor, umplut cu clorură de etil sau cu clorură de metil, dintr-un tub capilar lung şi un mecanism înregistrator sistem Bourdon. Rezervorul e cufundat în lichidul a cărui temperatură urmează să se măsoare (la locomotivă, în basinul de condensare a apei), iar mecanismul înregistrator e montat pe placa portală a căldării, în marchiza mecanicului. Tensiunea vaporilor de clorură acţionează asupra tubului arcuit din mecanismul de înregistrare, care mişcă acul indicator în faţa unui cadran gradat în grade Celsius.
3.	Teletipseter, pî. teletipsetere. Poligr.: Agregat pentru culegerea mecanică telecomandată compus dintr-un perforator, care transformă manuscrisul într-o bandă de hîrtie perforată; dintr-un dispozitiv pentru copierea teleelectrică a benzii şi din aparatul de claviere automată a maşinii de cules (teletipseterul propriu-zis), acţionat de banda de hîrtie perforată.
Petforatorul conţine o claviatură standard cu 60 de butoane, similară celei a maşinilor de cules rînduri (v. Linotip, şi Inter-tip), şi care cuprinde alfabetul obişnuit, cum şi butoane destinate să comande acţionarea celorlalte funcţiuni ale maşinii de cules (penele, elevatorul-colector, turnarea). Atît literele, semnele ortografice, cîtşi celelalte comenzi sînt transpuse prin clavierea butoanelor perforatorului în combinaţii succesive de găuri înşirate pe o bandă de hîrtie cu lăţimea de 7j8". Fiecare combinaţie de găuri consistă dintr-o gaură mică de conducere, aşezată în mijlocul benzii, şi din una sau mai multe găuri (maximum şase) mai mari de comandă, aşezate de ambele părţi ale găurii de conducere. Perforatorul posedă un dispozitiv pentru indicarea grosimii matriţelor şi adunarea lor, respectiv pentru indicarea lungimii de rînd culese, acţionat la fiecare claviere. Dispozitivul e echipat, în acest scop, cu un indicator care se deplasează de Ia stînga la dreapta şi cu alte două indicatoare, cari se deplasează de la dreapta la stînga. Cînd se claviază butonul penelor, ultimele două indicatoare arată lungimile maxime şi minime de rînd, cari pot fi împlinite de pene. Dacă indicatorul matriţelor se găseşte la terminarea culegerii rîndului, între cele două indicatoare ale penelor, rîndul se poate închide şi deci operatorul poate clavia butonul
Teletop
185
Televiziune
care dă perforaţia pentru expedierea rîndului pe elevatorul colector şi poate trece la rîndul următor. în banda perforată se pot face corecturi în sensul suprimării de litere, cuvinte sau chiar rînduri întregi, prin acţionarea unui buton special al claviaturii. Pentru ca un astfel de dispozitiv de măsurare a rîndului să poată fi folosit e necesar ca matriţele să fie de grosimi anumite pentru fiecare literă, ca şi la monotip (v.). Se utilizează aceeaşi scară de unitate: grosimea pătrişorului (a literei celei mai groase) împărţită în 18 unităţi. Se pot culege rînduri pînă la 28 cicero şi corpuri de la 5V2---12 puncte, cu matriţe cu doua tipe.
Dispozitivul pentru copierea teleelectricâ a benzii e similar unui telegraf. Banda e introdusă într-un transmiţător care, cu o placă şi cu şase contacte, peste cari trece banda, închide circuitul electric prin contactele cari corespund perforatu-rilor benzii. Se produc impulsuri electrice cari comandă cîte un perforator la staţiunile de recepţie, producîndu-se astfel cîte o bandă perforată identică cu cea transmiţătoare.
Aparatul de claviere automata, care poate fi montat la orice maşină de cules, în rînduri, cu 90 de canale în magazinul matriţelor (la linotip şi intertip fără magazine laterale), primeşte banda perforată obţinută la receptorul pentru copierea teleelectrică. Această banda e bobinată pe un ax, capătul ei interior (începutul) fiind aşezat sub o clapă care face ca găurile de conducere să fie apucate de dinţii unei rotiţe conducătoare. Rotiţa învîrtindu-se mişca banda pe deasupra unei platforme orizontale, în care se deplasează vertical şase pivoturi. La fiecare înaintare a benzii, pivoturile sînt împinse în sus. Cele cari corespund cu găurile de comandă din bandă trec prin ele, pe cînd celelalte rămîn pe loc. Mişcarea acestor pivoturi antrenează deplasarea a şase bare aşezate sub claviatura maşinii de cules perpendicular pe pîrghiile butoanelor. Dacă un pivot trece printr-o gaură a benzii, bara legată cu el se mişcă la stînga, iar dacă pivotul e oprit de bandă, bara se mişcă la dreapta. Fiecare dintre cele şase bare are deasupra şi dedesubt cîte o crestătură în formă de V, aşezate diferit pe fiecare bara, astfel încît prin alinierea lor într-un rînd se formează un şanţ care trece transversal peste bare. Barele sînt comandate de pivoturi şi sînt orînduite în poziţiile respective, în concordanţă cu combinaţiile de găuri din bandă, în această poziţie, un excentric roteşte un ax pe care sînt axate 95 de tije, apăsîndu-le pe bare. Una dintre tije intră în canalul format de crestăturile barelor şi împinge într-o pîrghie care, la rîndul ei, mişcă pîrghia claviaturii maşinii de cules.
Astfel, combinaţiile de găuri de comandă din banda perforată acţionează cele 90 de butoane ale claviaturii, clapa penelor, elevatorul colector şi dispozitivul pentru aşezat în rînd cursivele sau aldinele de pe aceleaşi matriţe. Cînd a ajuns în dreptul pivoturilor combinaţia de găuri care comandă expedierea rîndului de matriţe la turnat, tija respectivă pune în funcţiune un ambreiaj cu frecare, care acţionează elevatorul colector şi expedierea rîndului. Cît timp lucrează acest ambreiaj, adică pînă la înapoierea elevatorului, rotiţa conducătoare a benzii perforate stă pe loc. Aparatul de claviere automată nu împiedică clavierea manuală a maşinii în caz de defectare sau de corectură.
Teletipseterul se foloseşte în special cînd acelaşi manuscris trebuie să fie cules simultan la mai multe maşini de cules cari se găsesc în tipografii diferite (de ex. în cazul ziarelor cari apar în localităţi diferite, cu material pregătit de la un serviciu central de informaţii). în locul transmisiunii prin telegraf se poate folosi şi transmisiunea prin radio.
i.	Teletop, pl. teletopuri. Topog.: Instrument tahimetric de precizie mică, care nu necesită aşezarea unei mire în punctul vizat, deoarece baza e cuprinsă în instrument, punctul vizat putînd fi marcat cu un simplu jalon. E constituit dintr-o riglă gradată în milimetri, pe o lungime de 30 cm, pe care se poate
deplasa un cursor pe care se găseşte o pană de sticlă care abate, într-o lunetă, raza de lumină ce vine de la punctul vizat. Măsurarea consistă în deplasarea cursorului pe rigla gradată, pînă cînd cele două imagini observate în lunetă (imaginea punctului observat axial şi imaginea formată prin refracţie) coincid; distanţa căutată se obţine înmulţind distanţa citită cu constanta penei de sticlă. Teletopul e folosit în ridicări geografice, geologice sau forestiere.
2.	Teîetypesetter. Poligr. V. Teletipseter.
3.	Televiziune. Telc.: Tehnica transmiterii la distanţă cu mijloace de telecomunicaţie a imaginilor nepermanente, adică a imaginilor obiectelor în mişcare.
Această transmitere include captarea imaginilor, transformarea lor în semnale, prelucrarea şi transmisiunea acestora, recepţia şi transformarea lor din nou în imagini. Acest şir de operaţii se efectuează într-un şir de dispozitive şi elemente al căror ansamblu, împreună cu toate dispozitivele anexe necesare, constituie lanţul de televiziune.
în tehnica actuală, semnalele folosite sînt semnale electromagnetice şi televiziunea utilizează mijloace radiotehnice pentru prelucrarea şi transmisiunea lor. Ca în orice telecomunicaţie se urmăreşte în primul rînd fidelitatea transmisiunii, care în acest caz consistă în obţinerea unei imagini Ia recepţie care pentru un observator uman să apară practic identică cu aceea pe care o prezintă obiectul original privit din locul din care e captată imaginea.
în general, acest obiect poate fi caracterizat optic prin strălucire, nuanţa culorii şi saturaţia sau puritatea culorii, cari sînt funcţiuni de punct şi de moment.
Imaginile optice cari impresionează fiecare ochi sînt însă proiecţii bidimensionale ale configuraţiilor spaţiale ale obiectelor considerate, adică sînt caracterizabile prin funcţiuni de două variabile spaţiale.
Din punctul de vedere al complexităţii imaginii efectiv transmise de sistemul de televiziune considerat, se deosebesc: televiziunea plana, care asigură transmisiunea unei singure imagini bidimensionale; televiziunea stereoscopica (v.) sau televiziunea în relief, care asigură transmisiunea unei perechi de imagini bidimensionale susceptibile de a asigura formarea sensaţiei de relief; televiziunea monocromă sau televiziunea în alb-negru (v,), care asigură numai transmisiunea strălucirii diferitelor puncte; televiziunea policromă sau televiziunea în culori (v.), care asigură şi transmiterea nuanţei şi a saturaţiei. Atît televiziunea în alb-negru cît şi televiziunea în culori pot fi în principiu plane sau stereoscopice.
în tehnica actuală s-au realizat şi s-au răspîndit întîi televiziunea plană în alb-negru şi ulterior televiziunea plană în culori. Televiziunea stereoscopică e încă în fază de cercetare.
Din punctul de vedere al domeniului de utilizare, se deosebesc televiziunea radiodifuzată şi televiziunea aplicată.
Televiziunea radiodifuzată sau radiotele-viziunea consistă în transmisiunea cu mijloace de radiodifuziune a unor programe cu caracter cultural, artistic, informativ sau educativ, destinate publicului în general. Prin amplasarea raţională a staţiunilor de radioemisiune respective se urmăreşte să se asigure acoperirea întregului teritoriu al unei ţări cu unu sau cu mai multe programe de televiziune. Deoarece semnalul care corespunde imaginii de televiziune are un spectru foarte larg (cîţiva megahertzi), unda purtătoare necesară pentru radiodifuzarea acestui semnal trebuie să aibă frecvenţe înalte corespunzătoare undelor metrice, decimetrice şi centimetrice, cari se propagă practic în limitele vizibilităţii directe între antena de emisiune şi cea de recepţie (nefiind reflectate de ionosferă decît în mod excepţional, nu pot utiliza propagarea la distanţă mare pe această cale). Acest fapt limitează
Televiziune în alb-negru
186
Televiziune în alb-negru
bătaia staţiunilor de televiziune radiodifuzată la distanţe de 50---200 km (în funcţiune de putere, de înălţimea antenei de emisiune şi de calitatea antenei de recepţie) şi asigură totodată posibilitatea partajului frecvenţelor de emisiune de către staţiuni suficient de depărtate pentru a nu-şi perturba reciproc recepţia programelor emise.
Staţiunile de emisiune ale unei reţele de televiziune sînt alimentate cu programe prin linii de radioreleu (sau mai rar) prin linii în cablu coaxial.
Televiziunea aplicata consistă în transmisiunea imaginilor nepermanente în scopuri tehnice-economice (industriale) sau de cercetare tehnică-ştiinţificâ. Exemple: urmărirea şi conducerea activităţii în staţiile de cale ferată, urmărirea lucrărilor efectuate sub apă, a muncii în industria carboniferă şi minieră, utilizarea televiziunii în tehnica nucleară, în microscopie, în roentgenografie, în cercetarea cosmosului, în controlul şi comanda automată a proceselor tehnologice, etc.
Tehnica televiziunii stereoscopice nu se utilizează încă în televiziunea radiodifuzata, dar a început să fie utilizată în televiziunea aplicată, de exemplu la comanda manipulatoarelor mecanice folosite în tehnica nucieară, cum şi în toate cazurile în cari se lucrează cu substanţe radioactive.
i. ~ în alb-negru. Telc.: Televiziunea care redă în imaginea recepţionată numai strălucirea diferitelor puncte ale originalului. Sin. Televiziune monocromă.
Televiziunea în alb-negru poate fi: televiziune plana în alb-negru, la care ne referim în cele ce urmează, sau televiziune stereoscopica în alb-negru (v. Televiziune stereoscopică).
Teoretic, pentru a obţine o imagine plană în alb-negru, e necesar ca pentru fiecare punct al proiecţiei originalului pe o suprafaţă plană să se transmită în fiecare moment cîte o informaţie asupra strălucirii 8 a acestui punct. Pentru aceasta ar fi însă necesar un număr infinit de mare de canale de telecomunicaţie, ceea ce practic nu e posibil. Tehnica televiziunii s-a putut dezvolta numai pe baza folosirii particularităţilor vederii umane, cari permit să se simplifice esenţial problema pusă.
. în primul rînd, puterea de separare limitată a ochiului permite descompunerea imaginilor plane de televiziune într-un număr relativ mare, dar finit, de elemente mici, în limitele cărora strălucirea e considerată uniformă, ceea ce constituie analiza imaginii (v.). Dacă dimensiunile maxime admise pentru aceste elemente se determină din condiţia ca elementele să fie văzute de ochi sub un unghi mai mic decît unghiul de acuitate vizuală, calitatea imaginii percepute nu e afectată. Număru! de elemente c în care se descompune imaginea caracterizează definiţia imaginii (v.).
în al doi Tea rînd, inerţia percepţiei vizuale permite ca impresia de mişcare continuă să poată fi obţinută cu ajutorul unei succesiuni suficient de rapide de imagini statice, la fel ca în cinematografie (v.). Dacă frecvenţa de succesiune a imaginilor statice e suficient de mare pentru a evita sensaţia de pîlpîire, calitatea imaginii nu e afectată.
Spre deosebire de cinematografie, unde fiecare imagine statică e fotografiată şi proiectată toată deodată, în televiziune informaţiile corespunzătoare strălucirii diferitelor elemente în cari se descompune această imagine sînt transmise succesiv, într-o ordine anumită, prin operaţia de explorare a imaginii (v.). După ce s-au transmis informaţiile pentru toate elementele unei imagini complete — un cadru—, se transmit în aceeaşi ordine informaţiile pentru elementele imaginii următoare, etc. Cu ajutorul explorării, imaginea de transmis e analizată cadru cu cadru şi element cu element, strălucirea elementelor explorate succesiv fiind tradusă în succesiunea valorilor unui semnal electric (tensiune sau curent) proporţional cu această strălucire, numit semnal de imagine. Un astfel de semnal poate fi transmis la distanţă printr-un singur canal de telecomunicaţie.
în partea de recepţie a lanţului de televiziune, semnalul de imagine e tradus în străluciri ale unei succesiuni de elemente din cari se compune imaginea recepţionată, ceea ce constituie sinteza imaginii. Această sinteză se realizează tot cu ajutorul explorării. Datorită inerţiei percepţiei vizuale, la o viteză de explorare suficient de mare ochiul nu mai vede separat cîte un element de imagine, ci percepe întregul cadru ca un tot.
Problemele tehnice principale specifice televiziunii plane în alb-negru sînt traducerea imaginilor în semnale (la începutul lanţului de televiziune), traducerea semnalelor în imagini (ia capătul lanţului de televiziune) şi sincronizarea explorării în aceste două operaţii.
Traducerea imaginilor în semnale se efectuează cu dispozitive numite generic traductoare imagine-semnal sau analizoare de imagine şi cari pot fi optico-mecanice (de ex. discul lui Nipkow, v.) sau fotoelectronice (singurele folosite în tehnica actuală).
Traductoarele fotoelectronice imagine-semnal folosesc efectul fotoelectric şi pot fi împărţite în două clase: traductoare cu acţiune instantanee şi tuburi electronice cu fascicul dirijat. Un exemplu de traductor electronic imagine-semnal cu acţiune instantanee e dispozitivul cu spot volant. Tuburile electronice cu fascicul dirijat folosite ca traductoare se numesc tuburi videocaptoare (v.) şi sînt de diferite tipuri: iconoscopul (v.), supericonoscopul (v.), orticonul (v.), superorticonul (v.) şi vidiconul (v.).
Traducerea semnalelor în imagini se efectuează cu dispozitive numite generic traductoare semnal -imagine şi cari pot fi de asemenea optico-mecanice sau electronice. în tehnica actuală, ca traductor sem-nal-imagine se foloseşte în excluzivitate tubul cinescop (v.), care e un dispozitiv electronic.
Sincronizarea explorării. Pentru redarea corectă a poziţiei reciproce a părţilor imaginii e necesar ca ordinea şi viteza cu cari sînt reproduse elementele ei pe ecranul cinescopului să coincidă cu ordinea şi viteza cu cari e analizată imaginea respectivă în traductorul imagine-semnal. Deci explorările la analiză şi la sinteză trebuie să se facă sincron. Legea după care se face explorarea poate fi în principiu oarecare, în tehnica actuală se utilizează explorarea lineară simplă, explorarea lineară întreţesută (v. sub Explorarea imaginii) şi explorarea spirală (v. mai jos Televiziune în alb-negru aplicată).
Explorarea lineară simplă e cea mai simplă şi se efectuează cu viteză constantă, de la stînga la dreapta şi în acelaşi timp de sus în jos, în ordinea în care se citeşte o pagină de carte. Astfel, în mişcarea sa, fasciculul de explorare „matură" un cadru de formă dreptunghiulară, care apare descompus într-o serie de linii aproximativ orizontale. Aceste linii, considerate independent de conţinutul imaginii, constituie trama sau r a s t r u I. Formatul cadrului se alege de obicei egal cu 4/3.
Din punctul de vedere al utilizării, televiziunea în alb-negru poate fi radiodifuzată sau aplicată.
Televiziunea în alb-negru radiodifuzată asigură transmiterea unui program vizual de calitate bună destinat să fie recepţionat de oricine dispune de un aparat de recepţie corespunzător, situat în raza de acţiune a staţiunii de radioemisiune. Acest lucru impune anumite condiţii pentru, structura întregului lanţ de televiziune, astfel încît acesta să asigure o calitate superioară a imaginilor recepţionate cu un aparat economic şi simplu din punctul de vedere al reglajelor curente. Totodată, deoarece programul vizual e însoţit totdeauna de un program sonor asociat (muzică, vorbă, ambianţă sonoră, etc.), televiziunea radiodifuzată asigură transmisiunea concomitentă şi a programului de sunet.
Parametrii şi indicii nominali ai instalaţiilor de televiziune radiodifuzată trebuie să se încadreze în anumite norme (v. Normă de televiziune).
Televiziune în alb-negru
187
Televiziune în alb-negru
Lanţul de televiziune radiodifuzată cuprinde ca elemente principale canalul de transmisiune video (cu camera video-captoare şi instalaţiile anexe), emiţătorul (cu antena de emisiune), mediul de propagare a undelor radioelectrice modulate, receptorul (cu antena de recepţie) (v. fig.).
Schema-bloc a unui lanţ de televiziune radiodifuzată.
0)	partea de emisiune (canalul de transmioiune video şi emiţătorul); b) receptor;
1)	obiectiv; 2) tub videocaptor; 3) preamplificator; 4) generatoare de deviaţie 5)sincro-generator; 6) amplificator video; 7) modulator; 8) emiţător de imagine 9) duplexor; 10) antenă de emisiune; 11) antenă de recepţie; 12) amplificator de frecvenţă înaltă şi intermediară; 13) detector; 14) amplificator video şi selector pentru semnalul complex de sincronizare; 15) tub cinescop ; 16) separator de impulsii de sincronizare pe linii şi pe cadre; 17) generator de deviaţie; 18) cameră videocaptoare; 19) semnal de stingere pentru receptoare; 20) semnal complex de sincronizare; 21) semnal de imagine; 22) semnal video complex 23) semnal de radiofrecvenţă modulat cu semnalul video; 24) semnal de radio
frecvenţă modulat cu semnalul de sunet; 25) spre canalul de sunet.
Canalul de transmisiune video (v.). Imaginea scenei transmise e proiectată cu ajutorul unui obiectiv pe fotocatodul unui tub videocaptor. Semnalul de imagine de la ieşirea tubului videocaptor e apoi amplificat într-un preamplificator care, împreună cu obiectivul (sau cu o turelă cu cîteva obiective cu diverse distanţe focale) şi cu tubul videocaptor, constituie camera videocaptoare (v.). Preamplificatorul asigură un raport convenabil semnal/zgomot şi măreşte nivelul semnalului de imagine pînă la o valoare care să permită transmiterea acestui semnal printr-un cablu la elementul următor al lanţului. în camera videocaptoare se găsesc de obicei şi generatoarele de deviaţie pentru linii şi pentru cadre, cari comandă deviaţia fasciculului electronic de explorare din tubul videocaptor. La camera videocaptoare trebuie deci să se aplice impulsii de sincronizare pentru linii şi pentru cadre de la un sincrogenerator. în general, aceleaşi impulsii sînt folosite şi pentru stingerea fasciculului de explorare din tubul videocaptor în timpul curselor inverse. Ca tuburi videocaptoare se folosesc, în ultimii ani, în emisiunile de studio, supericonoscopul (v.) şi mai ales superorticonul (v.). Pentru transmisiunile din exterior cu carele de reportaj se folosesc în excluzivitate tuburile superorticon (v.). Pentru transmiterea de filme sau de diapozitive se folosesc din ce în ce mai mult tuburile vidicon (v.). Pentru transmiterea de filme şi de diapozitive se utilizează şi camere în cari în locul tubului videocaptor se foloseşte un dispozitiv cu spot volant. Indiferent de tipul camerei videocaptoare, semnalul de imagine de la ieşirea ei se aplică printr-un cablu la un amplificator video, în care semnalul de imagine e din nou amplificat şi corectat (corecţie de apertură,
corecţie de gama, limitare la nivelul de alb şi de negru, eventual introducerea unor semnale de compensare). în amplificatorul video se adaugă semnalului de imagine semnalul de stingere pentru cinescop şi semnalul complex de sincronizare. Aceste semnale sînt de asemenea generate de sincrogenerator. Semnalul de stingere pentru cinescop e compus din impulsii dreptunghiulare cu frecvenţa liniilor şi cu frecvenţa cadrelor. Aceste impulsii ocupă în semnalul provenit de la camera videocaptoare intervalele corespunzătoare curselor de întoarcere a fasciculului de explorare din tubul videocaptor, în care de fapt nu se transmit informkţii asupra conţinutului imaginii. Pentru o stingere sigură, durata impulsiilor de stingere pentru cinescop trebuie să fie puţin mai mare decît durata curselor inverse ale fasciculului de explorare din acest tub. Nivelul impulsiilor de stingere în semnalul video rezultat prin suprapunerea acestor impulsii cu semnalul de imagine trebuie să corespundă nivelului de negru din semnalul de imagine sau să depăşească puţin acest nivel în sensul de la alb spre negru. Semnalul complex de sincronizare cuprinde impulsii cu frecvenţa liniilor şi cu frecvenţa cadrelor pentru sincronizarea explorării pe linii şi, respectiv, pe cadre în televizoare. Acest semnal trebuie mixat cu semnalul video în aşa fel, încît să nu creeze perturbaţii pe imagini şi să poată fi uşor separat din semnalul video complex (semnal video -j- semnal complex de sincronizare) care îl conţine. Pentru aceasta, impulsiile de sincronizare se amplasează în intervalele de timp ale curselor inverse, peste impulsiile de stingere, în domeniul nivelurilor „dincolo de negru". în felul acesta, în receptoare impulsiile de sincronizare se pot separa din semnalul video complex prin selecţiune de amplitudine. Pentru ca impulsiile de sincronizare pentru linii şi pentru cadre să poată acţiona separat asupra generatoarelor de deviaţie respective e necesară de asemenea o separare a impulsiilor cu frecvenţa cadrelor de cele cu frecvenţa liniilor. Pentru aceasta, impulsiile cu frecvenţa cadrelor au de obicei o durată mult mai mare decît durata impulsiilor cu frecvenţa liniilor, ceea ce permite o selecţiune uşoară a lor după durată. Pentru a asigura o precizie mai mare a sincronizării televizoarelor, semnalul complex de sincronizare mai conţine, în marea majoritate a cazurilor, impulsii speciale, numite impulsii de taiere şi impulsii de egalizare (v. şî Norme de sincronizare, sub Normă de televiziune).
Emiţătorul. Semnalul video complex format în amplificatorul video e trimis la staţiunea de radioemisiune, unde e amplificat într-un modulator pînă la nivelul necesar pentru a modula în amplitudine oscilaţiile emiţătorului de imagine, în legătură cu necesitatea transmiterii unei benzi foarte largi, în mod obişnuit de la 50 Hz pînă la 5-*-6 M’Hz, emiţătoarele pentru televiziunea radiodifuzată lucrează în general în banda undelor ultrascurte şi foarte scurte (metrice şi decimetrice). Pentru a reduce lărgimea necesară a canalului de înaltă frecvenţă în televiziunea radiodifuzată se foloseşte totdeauna transmiterea cu o bandă laterală parţial suprimată (v. Norme de modulaţie, sub Normă de televiziune).
Cu ajutorul unui duplexor (v.), semnalul de la emiţătorul de imagine se suprapune semnalului de la emiţătorul de sunet însoţitor, care lucrează pe o frecvenţă apropiată de cea a emiţătorului de imagine, pentru a fi radiate împreună prin aceeaşi antenă de emisiune. Ansamblul acestor semnale constituie semnalul de televiziune (v. Norme de canal, sub Normă de televiziune).
Mediul de propagare. Folosirea pentru televiziunea radiodifuzată a undelor ultrascurte şi foarte scurte cu propagare troposferică (v. şî Propagarea undelor radioelectrice) reduce zona de acţiune a emiţătoarelor de televiziune practic pîna la limita la care există vizibilitate optică din spre antena de emisiune. Pentru ca programele de televiziune sa poată fi recepţionate la distanţe mai mari se foloseşte fie transmiterea lor cu ajutorul radioreleelor, al cablurilor
Televiziune în culori
188
Televiziune în culori
coaxiale, al sateliţilor artificiali ai Pămîntufui, etc., fie transportarea acestor programe sub forma de înregistrări pe banda *magnetica sau pe peliculă cinematografică. E posibila de ase-tnenea crearea unor mijloace tehnice cari să permită recep-ţfonarea directă de către telespectatori a semnalelor de la staţiunile mai depărtate.
Receptorul. Semnalele de televiziune recepţionate de antena de recepţie sînt trimise prin cablul de antenă la aparatul de recepţie numit televizor. în televizor, aceste semnale sînt întîi amplificate într-un amplificator de frecvenţă înaltă şi intermediară şi apoi sînt detectate. Semnalul video complex de la ieşirea detectorului e din nou amplificat într-un amplificator video pînă la nivelul necesar pentru a ataca electrodul de modulaţie al tubului cinescop. în amplificatorul video are loc şi selecţiunea semnalului complex de sincronizare, care se aplică la un circuit de separare a impulsiilor de sincromzare pentru linii, respectiv pentru cadre. Aceste impulsii sincronizează apoi generatoarele de deviaţie respective, cari comandă deviaţia fasciculului de explorare în cinescop.
Separarea semnalului de sunet în receptor se poate face atît în blocul amplificatorului de frecvenţă înaltă şi intermediară (ca în figură), cît şi în amplificatorul video.
Schema-bloc prezentată mai sus reflectă numai din punct de vedere^ funcţional structura unui lanţ de televiziune radiodifuzată. în practică, funcţiunile respective pot fi şi sînt repartizate de obicei Ia un număr mai mare de unităţi ale lanţului de televiziune.
Televiziunea în alb-negru aplicată asigură transmiterea la distanţă a unor informaţii vizuale asupra unor procese tehnice, ştiinţifice, etc., destinate sa fie recepţionate de un număr restrîns de receptoare. De aceea, instalaţiile de televiziune aplicată nu mai trebuie să se încadreze în norme stricte şi pot avea o structură mai simplă decît a instalaţiilor de televiziune radiodifuzată. în primul rînd, în marea majoritate a cazurilor partea de recepţie a lanţului e situata la o distanţă relativ mică de partea de emisiune. Acest lucru face posibilă o legătura prin cablu, pe frecvenţa video, între partea de emisiune şi partea de recepţie, fără utilizarea undelor radioelectrice.
în televiziunea aplicată se utilizează foarte frecvent explorarea lineară simplă. Spre deosebire de explorarea întreţesută, care reclamă neapărat o legătură strictă între frecvenţa liniilor şi frecvenţa cadrelor (şi care conduce din această cauză la un sincrogenerator complicat), în explorarea simplă nu e necesară o astfel de legătură, ceea ce are drept consecinţă o instabilitate a liniilor în rastru, de obicei lipsită de importanţă.
în general se cere ca sistemele de televiziune aplicată să permită utilizarea pentru recepţie a televizoarelor obişnuite pentru televiziunea radiodifuzată. Acest lucru e posibil şi în cazul utilizării explorării simple, dacă frecvenţa de explorare a cadrelor e apropiată de frecvenţa de explorare a semicadrelor din televiziunea radiodifuzată. Aceasta impune ca numărul de linii de explorare, deci şi puterea de separare pe verticală a instalaţiei de televiziune aplicată să fie de două ori mai mici decît în cazul televiziunii radiodifuzate.
Adeseori, în special în cazul transmiterii imaginilor unor obiecte cu formă rotundă, în televiziune aplicată e mai convenabil să se utilizeze explorarea în spirală, care conduce la un rastru circular. Avantajele explorării în spirală consistă în simplificarea obţinerii tensiunilor necesare pentru deviaţie (de formă sinusoidală), pierderi de timp mai mici (sau inexistente) pentru cursele inverse ale fasciculului de explorare, simplificarea sincronizării, distorsiuni geometrice mici, etc. Explorarea în spirală prezintă însă şi unele dezavantaje legate de viteza lineară neuniformă a fasciculului de explorare (viteza unghiulară e constantă): definiţia imaginii pe ecranul cinescopului, cum şi strălucirea ei scad odată cu îndepărtarea de centru.
în general, varietatea instalaţiilor de televiziune aplicată e foarte mare. Această varietate e determinată de varietatea cerinţelor cu privire la calitatea imaginii şi a sincronizării, de varietatea cerinţelor legate de specificul diverselor domenii de utilizare a televiziunii.
1.	~ în culori. Telc.: Televiziunea care reda în imaginea recepţionată culorile diferitelor elemente ale originalului. Sin. Televiziune policromă.
Televiziunea în culori poate fi televiziune plana în culori, la care ne referim în cele ce urmează, sau televiziune stereoscopica (v.) în culori.
Spre deosebire însă de televiziunea în alb-negru (v.), informaţia cu privire la strălucirea diferitelor elemente ale imaginii trebuie completată, în cazul televiziunii în culori, cu informaţii privind nuanţa şi saturaţia culorii acestor elemente. Particularităţile vederii culorilor permit să se folosească o metodă specială de transmitere a informaţiilor, bazată pe legile amestecului culorilor, stabilite în mod experimental. Conform acestor legi, orice culoare, afară de culorile spectrale (cu puritatea de 100%), se poate obţine din „amestecul" în anumite proporţii a două sau al mai multor culori alese în mod convenabil. ,,Amestecul" respectiv poate fi local, atunci cînd culorile componente se suprapun pe un acelaşi element de suprafaţă, sau în extensiune, cînd culorile componente acoperă elemente de suprafaţă învecinate şi suficient de mici pentru ca de la o distanţă dată ochiul sa nu le mai poată distinge separat. în ambele cazuri, amestecul se poate face simultan sau succesiv. în cazul amestecului succesiv, frecvenţa de succesiune a culorilor componente trebuie să fie suficient de mare, pentru ca inerţia percepţiei vizuale să. nu permită distingerea lor separată.
Culorile practic întîlnite în natură pot fi obţinute prin amestecul a trei culori, roşu, verde şi albastru, cari au fost alese în televiziune drept culori fundamentale.
Pentru descompunerea imaginii de transmis în trei imagini monocromatice se pot folosi filtre colorate sau oglinzi selective.
Filtrele colorate se execută sub forma de plăcuţe de sticlă, de pelicule gelatinoase amplasate între două plăcuţe transparente sau de materiale plastice colorate. Filtrele colorate prezintă dezavantajul că în limitele spectrului vizibil nu lasă sa treacă prin ele decît 10***20% din energia luminoasă incidenţă. în plus, filtrele sînt de obicei transparente pentru radiaţiile infraroşii, ceea ce conduce la denaturarea culorilor în imaginea recepţionată.
Oglinzile selective se bazează pe proprietatea peliculelor subţiri de a reflecta energia luminoasa dintr-un anumit domeniu al spectrului, fiind în acelaşi timp transparente pentru alte domenii ale spectrului. Oglinzile selective folosite în televiziune au forma unor plăcuţe de sticlă, pe cari s-a depus pe cale chimică sau prin pulverizare în vid o peliculă subţire de dielectric. Oglinzile selective raţional construite pot prezenta un coeficient de reflexiune de pînă la 85% pentru o parte a spectrului şi un coeficient de transparenţă de pînă la 95% pentru o altă parte a spectrului. De aceea ele sînt preferabile filtrelor colorate.
Tuburile videocaptoare cari servesc la ana-liza imaginilor monocromatice în televiziunea în culori trebuie să aibă o sensibilitate relativ mai mare decît cea necesară în televiziunea în alb-negru, întrucît strălucirea imaginilor monocromatice e totdeauna mai mică decît strălucirea imaginii colorate prin a cărei descompunere au fost obţinute. în al doilea rînd, tuburile pentru televiziunea în culori nu trebuie să fie sensibile la radiaţiile infraroşii şi ultraviolete, cari nu sînt văzute de ochi. Tuburile cari satisfac cel mai bine aceste condiţii sînt superorticonul şi vidiconul. S-au construit tuburi videocaptoare destinate în mod special televiziunii în culori. Ele sînt echipate cu filtre colorate, sub forma de benzi
Televiziune fn culori
189
Televiziune în culori
înguste, amplasate în faţa fotocatodului. La ieşirea unui astfel de tub se obţin semnale corespunzătoare celor trei culori-fundamentale, fără utilizarea unor sisteme optice complicate. Pînă în prezent aceste tuburi sînt încă în stadiul de
experimentare.
Tuburile cinescoape pentru reproducerea imaginilor în culori pot fi de tip obişnuit, dacă se folosesc trei astfel de tuburi împreună cu un sistem optic format din filtre colorate sau oglinzi selective, analoge cu cele folosite în partea de emisiune. Imaginea în culori se obţine prin amestecul local al fluxurilor de lumină în culorile fundamentale, provenite de la cele trei cinescoape. Ecranele cinescoapelor respective trebuie să radieze însă o lumină albă, care să conţină componente în toate cele trei culori fundamentale. S-au realizat şi cinescoape speciale pentru televiziunea în culori, pe al căror ecran apare direct imaginea în culori, fără a mai fi nevoie de sisteme optice complicate. Cel mai răspîndit dintre aceste cinescoape e cinescopul cu masca, cu trei tunuri electronice. Un alt tip de cinescop de mare perspectivă pentru televiziunea în culori e cromatronul.
Sistemele de televiziune în culori se împart în două mari clase: sisteme cu transmiterea succesiva a semnalelor corespunzătoare celor trei culori fundamentale (sisteme succesive) şi sisteme cu transmiterea simultană a acestor semnale (sisteme simultane). Există şi sisteme mixte cari folosesc atît transmiterea succesivă, cît şi cea simultană.
Din punctul de vedere al posibilităţii recepţionării în alb-negru cu televizoare obişnuite a emisiunilor de televiziune în culori, se deosebesc sisteme compatibile, cari permit această recepţionare, cum şi sisteme incompatibile, cari nu permit recepţionarea programelor lor în alb-negru cu televizoare obişnuite pentru televiziunea monocromă.
Dintre primele sisteme de televiziune în culori, cele mai importante sînt sistemul cu transmiterea succesivă şi sistemul simultan cu canale independente pentru cele trei semnale corespunzătoare culorilor fundamentale.
Sistemul cu transmitere succesivă. Cel mai simplu dintre sistemele succesive e sistemul cu transmiterea succesivă a cîmpurilor. în fig. / e reprezentată schema funcţională simplifi-
KO
n_
purilor trebuie transmise şase cîmpuri. Pentru aceeaşi definiţie a imaginii transmise, acest sistem necesită deci o bandă de frecvenţe de trei ori mai mare decît televiziunea în alb-negru. Acest lucru face imposibilă folosirea televizoarelor pentru televiziunea în alb-negru la recepţionarea emisiunilor de televiziune în culori.
Datorită acestui fapt, ca şi altor deficienţe, sistemul de televiziune în culori cu transmiterea succesivă a cîmpurilor e folosit numai în televiziunea aplicată.
Sistemul cu transmitere ^simultană cu trei canale independente. în fig. II e reprezentată schema funcţională simplificată a unui sistem simultan
de televiziune în culori, în	_____
care transmiterea semnalelor corespunzătoare celor trei imagini monocromatice în cari se descompune imaginea de transmis se face prin trei canale de transmisiune, independente unul de altul. Pentru descompunerea imaginii colorate în imagini monocromatice se folosesc două oglinzi selective.
La recepţie, imaginea colorată se obţine prin suprapunerea optică, tot cu ajutorul a doua oglinzi se-
T
________T
II. Schema funcţională simplificată a sistemului de televiziune îi culori cu transmiterea simultană a c.mpurilor.
1, 2) oglinzi selective; 3, 4, 5) tuburi videocaptoare; 6, 7, 8) canale de transmisiune; 9, 10, 11) tuburi cinescop; 12, 13) oglinzi selective.
cată a unui astfel de sistem. Imaginea care trebuie transmisă e proiectată pe foto-catodul unui tub videocaptor prin intermediul unui disc cu fi Itre de formă specia- ^ Schema funcţională simplificată a sistemului de lă,colorateînculorile televiziune în culori cu transmiterea succesivă a fundamentale. Prin	cîmpurilor.
rotirea discului CU 0 disc cu filtre; 2) tub videocaptor; 3) motor; filtre, imagineatrans- 4) canal de transmisiune; 5) tub cinescop; 6) mo-misă e descompusă	tor; 7) disc cu filtre,
într-o succesiune de
imagini, colorate în roşu, verde şi, respectiv, în albastru. în tubul videocaptor, imaginile monocromatice succesive sînt analizate în modul obişnuit, de exemplu prin explorare întreţesută. în partea de recepţie, imaginile reproduse pe ecranul cinescopului sînt privite prin intermediul unui disc cu filtre, analog cu cel din partea de emisiune. Rotirea celor două discuri de la emisiune şi de la recepţie trebuie să se facă sincron. Intrucît imaginile reproduse pe ecranul cinescopului în cele trei culori fundamentale au, în general, străluciri diferite, pentru a evita pîlpîirea, frecvenţa de succesiune a cadrelor complete trebuie să corespundă frecvenţei de succesiune a cadrelor în televiziunea în alb-negru. Deci în timpul în care în televiziunea în alb-negru se transmit două cîmpuri, în sistemul de televiziune în culori cu transmiterea succesivă a cîm-
lective, a imaginilor cari se formează pe trei cinescoape, cîte unul pentru fiecare canal de transmisiune.
Sistemul descris necesită evident o bandă de frecvenţe de trei ori mai mare decît banda necesară pentru televiziunea în alb-negru şi e larg utilizat în televiziunea aplicată.
în tehnica actuală, sistemele de televiziune în culori radiodifuzată folosesc proprietăţile vederii în culori, pentru a obţine o reducere importantă a benzii de frecvenţe necesare.
în adevăr, cercetările experimentale au arătat că puterea de separare a ochiului în ce priveşte nuanţa sau saturaţia e mai mică decît în ce priveşte strălucirea. Se poate trage deci concluzia că perceperea imaginilor de televiziune în culori va fi corectă chiar dacă informaţiile privind cele trei culori fundamentale vor fi transmise separat numai pentru detaliile mai mari ale imaginii, cărora le corespund frecvenţele mai joase ale benzii video.
Rezultatele acestor cercetări au permis să se construiască sisteme de televiziune în culori compatibile cu televiziunea în alb-negru. Compatibilitatea mai presupune, de asemenea, posibilitatea folosirii televizoarelor pentru televiziunea în culori la recepţionarea programelor transmise în alb-negru şi posibilitatea folosirii canalelor de transmisiune şi a emiţătoarelor actuale pentru televiziunea în alb-negru la transmiterea programelor de televiziune în culori.
Pentru a satisface condiţia de compatibilitate e necesar ca semnalul care se formează în partea de emisiune a lanţului de televiziune în culori să conţină o componentă care să poarte informaţii numai asupra repartiţiei strălucirii (luminanţei) în imaginea transmisă şi care să aibă aceleaşi caracteristici electrice ca şi semnalul transmis în cazul televiziunii în alb-negru. Astfel, acest semnal, numit semnal de lumina n ţ ă, va putea servi la reproducerea unei imagini în alb-negru într-un televizor obişnuit pentru televizarea în alb-negru. Semnalul transmis în cazul televiziunii în culori trebuie să mai conţină şi o a doua componentă, numită semnal de crominanţă, care să poarte informaţiile asupra repartiţiei nuanţei şi saturaţiei culorilor în imaginea transmisă. Componenta de crominanţă nu trebuie să influenţeze cu nimic imaginea recepţionată pe un televizor pentru alb-negru. Pentru ca televiziunea în culori să nu ocupe o bandă de frecvenţe
Televiziune în culori
190
Televiziune în culori
mai largă decît televiziunea în alb-negru mai e necesar ca semnalul de crominanţă să fie transmis prin acelaşi canal prin care se transmite şi semnalul de luminanţă.
în prezent se cunosc trei sisteme de televiziune în culori, în exploatare sau într-o fază avansată de elaborare: sistemul NTSC (National Television System Committee), sistemul SECAM (Sequentiel â memoire) şi PAL (Phase alterna-tion line).
Semnalul de luminanţâ Eţ reprezintă o combinaţie lineară (obţinută cu ajutorul unui circuit matrice) a semnalelor primare de culoare Er, Ev şi Ea produse de camera videocaptoare ca urmare a analizei simultane a celor trei imagini monocromatice în cari se descompune imaginea în culori transmisă:
El = o.Er+$El) + '(Ea .
La stabilirea valorilor coeficienţilor a, p şi y se ţine seamă de sensibilitatea diferită a ochiului pentru radiaţiile luminoase cu diferite lungimi de undă. Valorile lui a, (3 şi y sînt funcţiune de culorile fundamentale ale receptorului, cum şi de culoarea albă de referinţă aleasă pentru sistemul de televiziune. Avînd în vedere posibilităţile de realizare practică a ecranelor cine-scoapelor pentru culori, drept culori fundamentale ale receptoarelor au fost alese următoarele culori, definite prin coordonatele lor în sistemul colorimetric internaţional XYZ:
roşu	cu	coordonatele	%r=0,67	şi	yr~	0,33
verde	cu	coordonatele	xy— 0,21	şi	yp—	0,71	şi
albastru	cu	coordonatele	,r*=0,14	şi	3^=	0,08.
Ca sursă	de lumirţă albă de	referinţă	se	ia, de obicei, sursa
standard tip C (definită de Comitetul InternaţionaJ pentru Iluminat) cu coordonatele #=0,310 şi ^=0,316. în aceste condiţii:
£,=0,30^+0,59 £,+0,11 £,.
Semnalul de crominanţâ trebuie să conţină informaţiile necesare pentru a reproduce în televizor, cu ajutorul semnalului de luminanţă, cele trei semnale primare Er, Ep şi Ea furnisate de camera videocaptoare. în mod obişnuit, cele două informaţii de crominanţă necesare se transmit sub forma.a două combinaţii lineare ale aşa-numitelor semnale diferenţa de culoare:
i.	si D =E —jz, ,
/	a	a	l
în colorimetrie se demonstrează că semnalele diferenţă de culoare nu influenţează strălucirea. Acest lucru corespunde „principiului" luminanţei constante, care cere ca semnalul de crominanţă să nu acţioneze asupra strălucirii imaginii reproduse. Prin folosirea acestui principiu, perturbaţiile cari apar în canalele prin cari se transmite semnalul de crominanţă au influenţă numai asupra nuanţei şi saturaţiei. Trebuie să se ţină seamă în special de faptul că, întrucît pentru ochi, după cum s-a menţionat mai sus, e suficient să se redea în culori numai detaliile mai mari ale imaginilor, informaţiile de crominanţă se transmit tu o bandă de frecvenţe mult mai îngustă decît banda de fr venţe a semnalului de luminanţă. De aceea, perturbaţiile in canalul de crominanţă se manifestă sub forma unei g nulaţii mari pe imaginea reprodusă şi, dacă aceste perturbaţii ar comanda strălucirea imaginii, efectul lor subiectiv ar fi mult mai supărător.
Sistemul de televiziune în culori NTSC e construit pe baza normei americane cu 525 de linii de explorare şi transmite informaţiile de crominanţă sub forma semnalelor:
£j=0,74JDr—0,27 Da (numit semnal I) şi ^2=0,48 1)^+0,51 Da (numit semal Q).
Semnalul I corespunde culorilor roşu-portocaliu şi verde-albastru, prin al căror amestec, după cum am văzut mai înainte, se pot obţine culorile detaliilor observate sub unghiuri mici. De aceea, conform normei americane pentru televiziunea în culori, semnalul I e transmis cu o bandă de frecvenţe de
1,5	MHz. Semnalul Q, corespunzător culorilor pentru a căror nuanţă şi saturaţie acuitatea vizuală e minimă, se transmite cu o banda de numai 0,5 MHz.
Cu ajutorul unor modulatoare echilibrate, semnalele I şi Q modulează în cuadratură o subpurtătoare cu frecvenţa de aproximativ 3,58 MHz. Se obţine astfel semnalul de crominanţă, care reprezintă un semnal de frecvenţa subpurtătoarei amintite, modulat în amplitudine şi în fază: amplitudinea semnalului de crominanţă e proporţională cu saturaţia culorii transmise, iar faza lui e funcţiune de nuanţa culorii transmise.
Pentru transmiterea semnalului de crominanţă chiar în banda de frecvenţe în care se transmite şi semnalul de luminanţă, frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă (3,58 MHz) a trebuit să fie aleasă suficient de mare pentru a nu fi observată pe ecranele televizoarelor pentru alb-negru, dar totodată suficient de departe de marginea superioară a benzii video (4,2 MHz), pentru a nu limita prea mult banda laterală superioară a spectrului de modulaţie al subpurtătoarei. Totuşi, semnalul de bandă largă I trebuie să fie transmis cu banda laterală superioară parţial suprimată (v. fig. III). Alegerea
semnalelor I şi Q ca în limitele benzii video măcar unul dintre ele — semnalul Q — să poată fi transmis fărasuprimarea u-nei benzi laterale; astfel se evită distorsiunile de in-termodulaţie cari ar apărea dacă ambele informaţii de crominanţă s-ar transmite cu o bandă laterală parţial suprimată.
a fost determinată tocmai de necesitatea
sî
I /
\
-fv
III. Amplasarea speccrelor video ale semnalului de luminanţă, semnalului l şi semnalului Q în sistemul NTSC (conform normei americane). fv) frecvenţa video. în MHz; -A) amplitudinea; Sy) semnalul de luminanţă; subpurtătoarea de crominanţă (3,58 ti Hz).
Tot pentru reducerea vizibilităţii subpurtătoarei pe imaginile recepţionate în alb-negru, frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă s-a ales exact egală cu un multiplu impar de jumătate din frecvenţa liniilor. Astfel, variaţiile de strălucire provocate pe imagine de subpurtătoarea de crominanţă sînt opuse ca fază în două cadre succesive şi în consecinţă ochiul, perce-pînd media în timp a strălucirii, sezisează doar foarte puţin variaţiile strălucirii.
Demodularea semnalului de crominanţă la recepţie se face prin detecţie sincronă, cu ajutorul unui oscilator local cu frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă. Pentru reproducerea corectă a culorilor e necesar ca faza oscilatorului local să fie în strictă concordanţă cu ^faza subpurtătoarei de crominanţă în partea de emisiune. în acest scop, în cadrul semnalului video complex de culoare se transmite după fiecare impuls de sincronizare pe linii, pe palierul impulsului de stingere, un tren de minimum opt oscilaţii ale subpurtătoarei de crominanţă (v. fig. IV). Aceste oscilaţii se numesc semnal de sincronizare cromatica şi servesc la stabilizarea fazei oscilatorului local.
în fig. V e reprezentată schema-bloc simplificată a lanţului video din partea de emisiune (a) şi de recepţie (b) în sistemul de televiziune în culori NTSC (conform normei americane).
în cazul adaptării sistemului NTSC la normele cu 625 de linii e mai raţional ca frecvenţa subpurtătoarei de crominanţă
Televiziune în culori
191
Televiziune în culori
sa se ia egală cu aproximativ 4,43 MHz. Pentru norma OIRT, această valoare permite în plus ca informaţiile de crominanţă
IV. Amplasarea semnalului de sincronizare cromatică pe palierul din spate al impulsului de stingere pe linii în sistemul NTSC.
1) impuls de stingere; 2) impuls de sincronizare pe linii;
3) semnal de sincronizare cromatică.
să fie transmise sub forma unor semnale proporţionale cu crominan-ţele roşie Dr şi albastră Da, cu benzi de frecvenţe identice, egale cu 1,5 MHz, cu ambele benzi laterale de modulaţie complete (v. fig. VI). Astfel se obţine o mai bună redare a culorilor detaliilor mici.
Sistemul de televiziune în culori NTSC impune cerinţe mai riguroase pentru caracteristica de frecvenţă, caracteristica de fază şi caracteristica de amplitudine a emiţătoarelor, canalelor de transmisiune şi instalaţiilor de înregistrare magnetică (videomagnetofoane).
V. Schema-bloc simplificată a lanţului video în sistemul NTSC. o) partea de emisiune; b) receptor; 1) cameră videocaptoare; 2) circuit matrice; 3) filtru trece-jos, 1.5 MHz ; 4) f iltru trece-jos, 0,5 MHz ; 5, 6) modulatoare echilibrate; 7) generator, 3,58 MHz; 8) defazor, 90"; 9 şi 10) circuit de însumare; 11) amplificator video; 12) filtru de bandă ',13, 14) detectoare sincrone; 15) generator; 3,58 MHz; 16) defazor, 90°; 17) filtru trece-jos, 1,5 MHz; 18) filtru trece-jos, 0,5 MHz; 19) circuit matrice; 20, 21 22) circuite de însumare; 23) semnal de sincronizare cromatică; 24) semnal video complex; 25;semnal complex de sincronizare; 26) semnal de stingere; 27) semnal de la detectorul video.
1
şi saturaţia pe verticală, dar această reducere e tot atît de admisibilă ca şi reducerea definiţiei respective pe orizontală prin reducerea benzii de frecvenţe a informaţiilor de crominanţă.
Pentru transmiterea semnalului de crominanţă se foloseşte modulaţia în frecvenţă a unei subpurtătoare de circa 4,43 MHz. Pentru ca această subpurtătoare să nu producă perturbaţii supărătoare pe imaginile recepţionate cu televizoare pentru alb-negru, amplitudinea ei e redusă la 10% din mărimea purtătoarei de luminanţă (de la aJb la negru). Pentru a reduce şi mai mult vizibilitatea perturbaţiilor create de subpurtătoare se comandă faza acesteia la începutul fiecărei explorări pe linie; prin aceasta, perturbaţiile de pe ecran devin fixe pe porţiunile uniforme ale imaginii.
în partea de emisiune, comutarea informaţiilor de crominanţă transmise se face cu ajutorul unui comutator electronic (v. fig. VII). Cu ajutorul unui comutator electronic se dirijează în receptor şi informaţia de crominan- 21-ţă actuală şi cea din linia precedentă, trecută prin linia de întîrziere, spre canalele de crominanţă roşie Df şi albastră D . Pentru ca comutato-
a
rul electronic de la recepţie să funcţioneze în fază cu cel de la emisiune, în timpul cursei de întoarcere a explorării pe verticală se transmite în timpul a şase linii de explorare un semnal de identificare constitu it d in subpurtătoarea deviata
V/. Amplasarea spectrelor video ale semnalului de luminanţă si crominanţelor în sistemul NTSC adaptat la norma OIRT. fv) frecvenţa video, în MHz; A) amplitudine; Sj) semnal de luminanţă; Sc) subpurtătoarea de crominanţă, 4,43 MH?.
Sistemul de televiziune în culori SECAM, construit pe baza normelor cu 625 de linii de explorare, se caracterizează prin transmiterea succesivă (cum arată şi denumirea), pe durata a cîte unei linii de explorare, a informaţiilor de crominanţă sub forma unor semnale proporţionale cu semnalele diferenţă Df, şi, respectiv, D , banda de frecvenţe a acestor semnale fiind de 1,5 MHz. Receptorul de televiziune în culori e echipat cu o linie de întîrziere de 64 pis (durata de explorare a unei linii). Informaţia de crominanţă transmisă într-un moment dat e folosită pe de o parte direct, iar pe de altă parte e trecută prin linia de întîrziere pentru a fi folosită după 64 pis, îndecursul următoarei linii de explorare. în fiecare moment se poate dispune deci în receptor atît de semnalul diferenţă roşu cît şi de cel albastru, unul dintre ele corespunzînd însă liniei explorate anterior. Acest lucru se traduce desigur printr-o reducere a definiţiei în ce priveşte nuanţa
VII. Schema-bloc simplificată a lanţului video în sistemul SECAM. a) partea de emisiune; b) receptor; 1) cameră alternativ în frecvenţă Videocaptoare; 2) circuit matrice; 3) comu-într-un sens şi în celă- tator; 4) filtru trece-jos, 1,5 MHz; 5) modu-Ialt, în funcţiune de cro- ,afor de frecvenţa; 6) generator, 4,43 MHz; minanţa corespunzătoare 7) circuit de însumare; 8) circuit de însumare; liniei respective.	*?) elaborarea semnalelor de identificare;
Principalul avantaj a! 70) filtru trece-jos, 1,5 MHz; 11) linie de în-sistemului de televiziune tîrviere, 64{*s; 12) comutator dublu ; 13; 14) dis-în culori SECAM în ra- criminatoare; 15) circuit matrice; 16, 17), port CU sistemul NTSC circuite de însumare; 19) filtru opreşte consistă în faptul că pri- oandă; 2C) separator pentru semnalele de mul e mult mai puţin sincronizare; 21) semnal complex de sincroni-sensibil decît al doilea	zare; 22) semnal video complex,
la principalele distorsiuni cari apar în canalul de transmisiune. în consecinţă, pentru sistemul de televiziune în culori SECAM e posibilă utilizarea chiar a emiţătoarelor, a canalelor de transmisiune şi a instalaţiilor de înregistrare magnetică cu parametri mai mici. în schimb, sistemul SECAM rămîne în urma sistemului NTSC în ce priveşte calitatea imaginilor în culori obţinute (calitatea reproducerii culorilor strălucitoare saturate, protecţia faţă de zgomotul de fluctuaţie, vizibilitatea structurii subpurtătoarei de crominanţă pe ecranele televizoarelor pentru alb-negru, etc.).
Sistemul de televiziune în culori PAL reprezintă o încercare de a evita principalul dezavantaj al sistemului NTSC — înrăutăţirea redării nuanţelor în cazul unor variaţii ale unghiului de fază al subpurtătoarei de crominanţă în funcţiune de nivelul semnalului de luminanţă (distorsiuni de fază diferenţială). Pentru aceasta, în sistemul PAL faza componentei în cuadratură modulată cu semnalul I se schimbă în partea de emisiune cu 180° la fiecare linie de explorare. în consecinţă se schimbă de la o linie la alta şi de la un cadru la altul sensul defazajului parazit al semnalului de cromi-
Televiziune stereoscopică	|92	Televiziune	stereoscopică
nanţă (de circa 4,43 MHz). în receptor, semnalul de crominanţă corespunzător unei linii de explorare e pe de o parte însumat şi pe de altă parte scăzut din semnalul de crominanţă corespunzător liniei precedente, după trecerea acestuia printr-o linie de întîrziere de 64 pis, analogă cu cea din sistemul SECAM. La ieşirile circuitelor de însumare şi de scădere se obţin componentele în cuadratură ale semnalului de crominanţă pentru semnalul Q şi, respectiv, I, cari sînt supuse detecţiei sincrone la fel ca în sistemul NTSC. Faza semnalului local cu frecvenţa subpurtătoarei, aplicat la detectorul sincron pentru semnalul I, se schimbă însă şi ea cu cîte 180° la fiecare linie, la fel ca în partea de emisiune. Prin acest procedeu se obţine o compensare eficace a distorsiunilor de fază diferenţială.’
Sistemul PAL mai prezintă avantajul că e insensibil la distorsiunile datorite transmiterii unei benzi laterale unice. în ce priveşte gradul de compatibilitate şi de protecţie faţă de perturbaţii, el e echivalent cu al sistemului NTSC. Sistemul PAL reclamă însă un televizor foarte complicat.
î. ~ stereoscopică. Telc.: Televiziunea care reda în imagine sensaţia de relief. [Sin. Televiziune în relief.] Televiziunea stereoscopică poate fi în alb-negru sau în culori.
Deoarece sensaţia de relief e asociată vederii binoculare e necesar să se transmită două imagini plane ale aceluiaşi obiect, captate din două puncte situate la o anumită distanţă, şi să se privească separat la recepţie cele două imagini transmise: una numai cu ochiul stîng şi cealaltă numai cu ochiul drept, corespunzător cu poziţia relativă a punctelor respective de captare. Separarea imaginilor pentru cei doi ochi se poate face prin mai multe metode. Cea mai simplă dintre ele consistă în folosirea unui stereoscop obişnuit. Această metodă prezintă însă dezavantajul de a permite vizionarea imaginii numai de o singură persoană. Pentru observarea imaginilor în relief de mai multe persoane deodată se pot folosi diverse mijloace individuale sau colective de separare a imaginilor. Printre mijloacele individuale de separare folosite în televiziune se numără filtrele colorate şi filtrele de polarizare.
în cazul folosirii filtrelor colorate, în faţa celor două imagini ale cuplului stereoscopic se pune cîte un filtru, de exemplu un filtru roşu în faţa imaginii de stînga şi un filtru verde--albastru în faţa imaginii de dreapta. Privind imaginile cuplului prin ochelari cu filtre de aceleaşi culori, fiecare ochi va vedea numai imaginea corespunzătoare ochiului respectiv. Dacă culorile celor două filtre sînt complementare, imaginea în relief se obţine în alb-negru, datorita amestecului binocular al culorilor.
în cazul folosirii filtrelor de polarizare se amplasează în faţa imaginilor filtre avînd planele de polarizare rotite la 90° unul faţa de altul. Observarea imaginilor se face cu ochelari echipaţi cu acelaşi fel de filtre.
Un mijloc colectiv de separare a imaginilor, folosit în televiziune, îl reprezintă reţelele reticulare. Imaginile cuplului stereoscopic se proiectează pe un ecran printr-o reţea constituită din benzi înguste verticale, succesiv transparente şi opace. Pentru o anumită distanţă între reţea şi ecran, pe acesta din urmă se obţine o imagine constituită din benzi înguste verticale, corespunzătoare în mod succesiv imaginilor de stînga şi de dreapta. Dacă această imagine e privită printr-o a doua reţea analogă cu prima şi situată în partea opusă a ecranului (sau chiar prin reţeaua de proiecţie), se pot găsi o serie de puncte din cari observatorii să vadă cu ochiul stîng numai benzile de pe ecran corespunzătoare imaginilor de stînga şi cu ochiul drept numai pe cele corespunzătoare imaginilor de dreapta; pentru aceşti observatori, imaginea apare deci în relief.
După metoda de transmitere a semnalelor corespunzătoare celor două imagini plane, sistemele de televiziune stereoscopică se împart în sisteme succesive şi sisteme simultane.
/. Schema funcţională a unui sistem succesiv de televiziune stereoscopică.
1, 2) obiective; 3) tub videocaptor; 4) canal de transmisiune; 5) tub cinescop; 6) obiectiv: /, 8) o. glinzi.
Sistemul succesiv de televiziune stereoscopica în alb-negru, cu separarea individuală a imaginilor cuplului stereoscopic, poate avea schema funcţională reprezentată în fig. /. Originalul se proiectează cu ajutorul a două obiective pe fotocatodul aceluiaşi tub videocaptor (v. fig. II). Analiza unui cadru complet al imaginii se face prin explorarea succesivă a liniilor cu acelaşi numărdin cadrul stîng şi din cadrul drept, în cazul folosirii explorării întreţesute, pentru a evita pîipî-
irea e necesar sa se transmită 25 de cadre, complete, adică 50 de cadre obişnuite pe secundă. Rezultă că în condiţii egale sistemul descris reclamă o bandă de frecvenţe de doua ori mai iargă decît televiziunea plană.
La recepţie, cele două cadre Ks şi Kd obţinute pe ecranul unui cinescop sînt proiectate cu ajutorul unui Z-sistem optic format dintr-un obiectiv si din două oglinzi, astfel încît
sase suprapună pe ecranul S. Pentru "■ Cadtru ®**re«wcop.c complet separarea imaginilor se folosesc ^ cup stereoscopic; 2) cadrul filtrele de polarizare P.	stîng; 3;cadrul drept.
În partea de emisiune, în locul unui sistem optic format din două obiective se poate folosi un sistem cu un singur obiectiv şi cu oglinzi de separare. De asemenea, la recepţie se pot înlocui filtrele de polarizare cu.filtre colorate.
Sînt posibile şi alte sisteme succesive de televiziune stereoscopică cu separarea individuală a imaginilor.
Sistemul simultan de televiziune stereoscopica în a I b- neg ru necesită două canale video independente. Schema funcţională a părţii de emisiune a unui astfel de sistem e reprezentată în fig. HI. Obiectul transmis se proiectează pe fotocatozii a douătu-buri videocaptoare identice prin intermediul a două obiective. După amplificare semnalele obţinute de la cele două tuburi sînt transmise printr-un singur emiţător cu ajutorul unei subpurtătoare.
în partea de recepţie, cele două imagini se formează pe ecranele a două cinescoape. Separarea acestor imagini se face prin una dintre metodele amintite.
Sistemul ..simultan descris necesită şi el utilizarea unei benzi de frecvenţe, de două ori mai mari decît în televiziunea plana. —
Sisteme de televiziune stereoscopica în culori. Crearea unor astfel de sisteme prin unirea mecanică a două sisteme de televiziune în culori nu e raţională, deoarece ar conduce la o bandă de frecvenţe de două ori mai mare decît cea necesară pentru un sistem de televiziune plană în culori, cu dublarea corespunzătoare a întregului echipament.
IIL Schema funcţională a părţii de emisiune a unui sistem simultan de televiriune stereoscopică.
1, 2) obiective; 3, 4) tuburi videocaptoare; 5, 6) amplificatoare video; 7) modulator şi generator de frecvenţă subpurtătoare; 8) circuit de amestec, 9) modulator şi emiţător
Televiziune, standard de -	193	Telur
Particularităţile vederii binoculare permit însă reducerea benzii de frecvenţe necesare. în primul rînd, datorită amestecului binocular e posibil ca una dintre imagini să fie transmisa într-una din culorile fundamentale, iar cealaltă în celelalte doua culori fundamentale sau chiar ca una să fie transmisă în alb-negru şi cealaltă în culori. Se poate folosi de asemenea faptul că, !a perceperea unei imagini în relief, claritatea subiectivă e determinată de claritatea celei mai bune dintre imaginile plane componente, ceea ce înseamnă că banda de frecvenţă pentru una dintre imaginile cuplului stereoscopic poate să fie redusă (acest lucru e valabil şi pentru televiziunea stereoscopică în alb-negru).
1.	standard de Telc.: Sin. Normă de televiziune (v. Normă de televiziune 2).
2.	Telex. Telc.: Sistem mixt de telefonie (v.) şi telegrafie univocală (v.) în teleimprimător, folosind prin comutare acelaşi circuit. Reţeaua telex se organizează intraurban, interurban şi internaţional* în special pentru necesităţi administrative şi comerciale — în mod asemănător reţelei telefonice,
3.	Telinit. Petr.: Constituent macerai al cărbunilor minerali, în care structura celulară apare mai mult sau mai puţin clară (mai clară în lumină transparentă decît Jn lumină reflectată). Claritatea structurii celulare e mai uşor vizibilă cînd cavităţile celulare sînt umplute cu rezinit (v.) sau cu alţi macerai i (de ex. cu micrinit) sau cu substanţe minerale diverse (deex. cu argilă).
împreună cu colinitul, telinitul e constituentul microlitic tipic al vitritului (v.), care are structură telinitică mai accentuată în cărbunii bruni superiori şi în huilele inferioare (în cărbuni cu rang superior, structura celulară s-a pierdut în cea mai mare parte).
Culoarea telinitului e apropiată de cea a colinitului şi variază cu rangul cărbunelui. Sin. Provitrit, X/Iovitren.
4.	Tellina. Paleont.: Lamelibranhiat sinupaliat cu dentiţia de tip eterodont lucinoid. Cochilia e subţire, plată, oval alungită şi deschisă la capătul posterior. Dinţii cardinali sînt mici şi reduşi.
Specia Tellina urmosensis Sim. e cunoscută în ţara noastră* din Cretacicul de la Ormeniş-Perşani.
5.	Telofazâ, pl. telofaze. Bot.: Fază finală în procesul de diviziune indirectă (cariochinetica) a celulelor din vîrfurile vegetative. Telofaza e precedată de profazâ, metafazâ şi ana-fazâ. în această ultimă fază a diviziunii nucleului (v. Nucleu 4), cromatidele se grupează la cei doi poli ai fusului acromatic, după care se dezagregă printr-un proces invers celui de formare a lor, în profază. în final apar membran nucleară şi nucieolii.
6.	Telomerizare. Chim.: Reacţie de polimerizare a compuşilor nesaturaţi în prezenţa derivaţilor halogenaţi ai hidrocarburilor saturate sau în prezenţa altor compuşi saturaţi cari sînt capabili să întrerupă lanţul de reacţii, adiţionîndu-se la polimer ca grupări terminale. Telomerizarea se desfăşoară după schema:
R
XY+rcR2C=CH2
X-
— C-
CH2-
R	J	n
în care XY e compusul saturat. Produsele obţinute prin telomerizare sînt compuşi cu greutate moleculară relativ mică. Telomerizarea e utilizată la sulfatarea etenei în vederea obţinerii alchil-suIfonaţilor» agenţi activi de suprafaţă anionici. în acest caz, telomerizarea consistă în încălzirea etenei şi a bisulfitului de sodiu, în prezenţa unui promotor (CCI4), la 115*«*125° şi 700**1000 at. Produsul obţinut e un amestec care poate fi reprezentat prin formula:	H(CH2——S03H,
unde n variază de la 4-**12.
7. Telotremata. Paleont.: Grup de Brahiopode (v. Bra-chiopoda) articulate, la cari foramenul e dispus fie la extremitatea umbonelui, fie sub acesta, şi cari au un deltidium şi un aparat brahial (brachidium) bine dezvoltat.
Telotrematele sînt foarte numeroase, atît în depozitele paleozoice cît şi în cele mesozoice şi terţiare, avînd o mare valoare stratigrafică.
Ţinînd seamă de anumite caractere morfologice ale cochiliei (poziţia foramenului şi tipul de dezvoltare al aparatului brahial) s-au separat trei subgrupe, fiecare cuprinzînd mai multe familii:
Spiriferaceae, cu aparat brahial de tip elicopegmat şi foramenul dispus sub umbone. Acest subgrup are dezvoltare maximă în timpul Paleozoicului, pentru care a dat numeroase fosile caracteristice, dintre cari mai importante sînt genurile: Atrypa, Spirifer, Uncites. în Mesozoic sînt reprezentate numai prin cîteva genuri (Spiriferina, Retzia, etc.), cari dispar către sfîr-şitul Jurasicului.
Rhynchonellaceae, cu foramen dispus sub umbone şi cu aparatul brahial în stadiul de crura. Acest subgrup cuprinde un mare număr de genuri, cari au avut o mare dezvoltare şi o largă răspîndire din Paleozoic pînă azi, dînd importante fosile caracteristice. Cele mai cunoscute sînt genurile Rhynchonella, Wilsonia, Uncinulus, etc.
Terebratulaceae, cu aparatul brahial de tip campilopegmat şi cu foramenul terminal. Apare în Devonian şi persistă şi azi, fiind reprezentat prin numeroase genuri şi specii cu valoare stratigrafică: Terebratula, Stringocephalus, Pygope, Peregri-nella, etc.
s. Teltie, pl. teltii. Ind. piei., Transp. V. sub Şea 1.
9. Telur. Chim.: Te. Element din grupul al şaselea principal al sistemului periodic. Are nr. at. 52, gr. at. 127,61, gr. sp. 6,25, p. t. 452°, p. f. 1390°, valenţele 2, 4 şi 6. în scoarţa pămîntului se găseşte în proporţia de aproximativ 1*10~6%, atît liber cît şi, în special, combinat cu metalele grele. Ca minerale de telur se cunosc: hessitul (v.), altaitul (v.), coloradoitul (v.), silvanitul (v.), calaveritul (v.) şi alte telururi de aur şi argint, ca petzitul (v.), empressitul (v.), krenneritul (v.). Mine-reurile de cupru, de fier, plumb şi zinc conţin adeseori şi telur. Un mineral important e nagyagitul, un amestec isomorf de sulfuri şi telururi de plumb, aur, cupru, argint şi stibiu. Uneori se găseşte liber alături de seleniu şi de sulf liber. Astfel, sulful roşietic japonez conţine 0,17% Te şi 0,06% Se. Rareori se întîlneşte în produşi de oxidare sub formă de bioxid de telur, TeOa, ocrul de telur.
Telurul se prezintă într-o singură formă alotropă, cea metalică, cristalizată în romboedre exagonale, alb ca argintul. Are duritate mică; e fărîmicios. Conduce slab curentul electric şi are greutatea specifică 6,25. Vaporii sînt galbeni-aurii şi sînt compuşi din molecule biatomice pînă pe la 1800°, peste care se disociază în atomi. Din determinările de susceptibilitate magnetică s-a dedus că e diamagnetic.
Telurul obţinut în soluţii apoase, prin reducerea acidului teluros cu bioxid de sulf, se prezintă sub forma unei pulberi brune cu greutatea specifică 6,0. Această formă, numită forma amorfă a telurului, e tot forma metalică, la care diferă însă gradul de divizare. Se pot obţine uşor hidrosoli sau organo-soli ai telurului, a căror culoare variază în funcţiune de mărimea particulelor.
Telurul cristalin se oxidează în curent de oxigen pe la 250°, cu miros acid. Ozonul îl oxidează în prezenţă de umiditate, pînă la acid teluric. Hidrogenul atomic îl atacă cu formare de H2Te, pe cînd cel molecular nu are nici o acţiune.
Halogenii acţionează energic cu telurul. Telurul se disolvă la cald în hidroxizi alcalini concentraţi şi în acizi oxidanţi: azotic, cloric, etc. Se disolvă în acid sulfuric concentrat la cald, dînd TeS03. Reacţionează încet si cu vaporii de apă: Te-f 2 H20=Te02+2 H2.
13
Telur
194
Telur
Se combină la cald cu metalele, dînd telururi. Teiurul adăugat în cantităţi mici în unele aliaje înlătură porozitatea la turnare; de aici, calităţi mecanice şi uşurinţă mai mare la prelucrarea acestora.
Deoarece rezistă bine la acizi şi are o rezistivitate mare, se utilizează în unele aliaje antiacide sau cu rezistenţă la coroziune. De exemplu, în adaus de 0,1 % în plumb îi măreşte rezistenţa la coroziune şi rezistenţa mecanică la oboseală, făcîndu-l mai bun pentru îmbrăcămintea de cabluri. Teiurul a fost încercat, în cantităţi mici, alături de sulf, la vulcanizarea cauciucului, căruia îi măreşte rezistenţa la rupere şi îi prelungeşte perioada de îmbătrînire. E utilizat, de asemenea, în industria ceramică, pentru anumite nuanţe speciale. în cantităţi mici e folosit în Fotografie şi în Microbiologie. S-au pus la punct termoelemente Te-Pt şi Te-Cu, a căror forţă electromotoare e suficient de mare pentru ca prin galvanome-tre, nu prea pretenţioase, să se poată măsura temperaturi între —75 şi +90°.
Se cunosc următorii isotopi ai teluruIui:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înju-mătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
118	-	6 z 4,5 z	captură K	Sb121 (d, 5 n) Te118
119	-		captură K	Sb121 (d, 4 n) Te118
120	0,091	—	-	-
121	-	17 z	captură K	Sb121 (d, 2 n) Te121, Sb121 (p, n) Te121
122	2,49	-	-	—
123 ,	0,89	-	-	-
124	4,63	-	-	-
125	7,01	-	-	-
126	18,72	-	-	-
127	-	9,3h	emisiune (3—	Te126 (n, y) Te127, Te126 (d, p) Te127, Te128 (n, 2n) Te127, J127 (n, p) Te187; fisiunea uraniului
128	31,72	-	-	-
129	-	72 min	emisiune	Te128 (n, y) Te129, Te128 (d, p) Te129, Te130 (y, n) Te129, Te130 (n, 2n) Te129; fisiunea uraniului
130	34,16	-	-	-
131	-	25 min	emisiune 3“	Te130 (d, p) Te131, Te130 (n, y) Te131; fisiunea uraniului
132	-	77 h	emisiune 0_	fisiunea uraniului, a toriuiui şi a plutoniului
133	-	60 min	emisiune (3~	fisiunea uraniului şi a plutoniului
134	-	43 min	emisiune	fisiunea uraniului, a toriuiui şi a plutoniului
135	-	<2 min	emisiune	fisiunea uraniului
Unii dintre aceşti isotopi sînt obţinuţi şi prin dezintegrarea unor isotopi radioactivi, fie ai stibiului, fie ai telurului însuşi, în acest caz se obţin şi unii isomeri ai isotopilor de mai sus.
Principalele surse pentru obţinerea industrială a telurului sînt pulberile obţinute la prăjirea minereurilor de sulfuri, în cari teiurul se găseşte sub formă de bioxid de telur; nămolul anodic obţinut la rafinarea electrolitică a metalelor, cupru, plumb, etc., extrase din minereuri cari conţin telur şi, în fine, nămolurile de la camerele de plumb din industria acidului sulfuric. Aceste deşeuri sînt prelucrate pentru a recupera, pe lîngă metalele preţioase—aur şi argint—, şi seleniul şi teiurul. Astfel, nămolurile anodice se pot prelucra prin trei metode principale: metoda pirometalurgică: nămolul se topeşte în cuptor în curent de aer (toate metalele, incluziv seleniul şi teiurul, sînt trecute în zgură, sub forma de oxizi, rămînînd aurul şi argintul); metoda acidă: nămolul se disolvă
în acid sulfuric, iar reziduul care conţine seleniul şi teiurul se extrage cu apă; metoda clorurării: nămolul se clorurează în prezenţă de apă, cînd seleniul şi teiurul trec'în acid sele-nios şi teluros, solubili, şi argintul rămîne în reziduu sub formă de clorură.
Separarea ulterioară a seleniului şi a telurului se realizează prin prelucrarea produselor cari conţin seleniu şi telur obţinute prin metodele descrise, cu acid sulfuric. în acest mod, selenitul de sodiu rămîne în soluţie, iar teiurul precipită sub formă de bioxid. O altă metodă se bazează pe reducerea soluţiei de seleniţi şi teluriţi cu sulfat feros, cînd se reduce numai seleniul sub forma elementară, iar apoi teluru I e extras prin metode speciale. Bioxidul de telur, separat prin diferite metode, după filtrare şi spălare se usucă şi apoi se reduce cu cărbune de lemn pe la 400***500°, sau se disolvă în acid clorhidric concentrat, se diluează şi se precipită cu bioxid de sulf, la element. Se cunosc şi alte variante ale procedeelor de separare, în funcţiune de materia primă de la care se pleacă. Teiurul obţinut are o puritate de 98***99% şi poate fi folosit ca atare, în majoritatea utilizărilor sale, în metalurgie. O purificare mai avansată a telurului se realizează prin distilare, sau prin disolvare şi reprecipitare cu diverşi reducători ca: bioxid de sulf, hidrazină, hidroxilamină, acid fosforos, clorură stanoasă, cianură de potasiu, de zinc, aluminiu, magneziu. Se poate purifica şi electrolitic, în soluţie de acid sulfuric şi fluorhidric, sau în soluţie alcalină.
Principalele combinaţii ale telurului sînt următoarele:
Hidrogenul telurat, H2Te, care se obţine din telurură de aluminiu, zinc sau magneziu sub acţiunea apei sau, mai bine, a acizilor. De asemenea se prepară cu randamente bune prin electroliza unei soluţii de 50% acid sulfuric la —20° cu catod de telur. Fiind o combinaţie endotermă, unirea directă a telurului cu hidrogenul se face numai în cantităţi foarte mici. E un gaz incolor, cu miros specific neplăcut. Se lichefiază uşor, dînd un lichid incolor, care fierbe la —1°,8 şi se solidifică într-o masă cristalină albă, care se topeşte la —51°,2. Începînd de la —20° se colorează în galben slab în urma unor descompuneri fotochimice.
Hidrogenul telurat e foarte instabil; se descompune sub acţiunea luminii şi a căldurii. în aer se aprinde şi arde cu flacără albăstruie, dînd bioxid de telur şi apă. Se disolvă bine în apă; soluţiile sînt însă greu de păstrat, deoarece în contact cu aerul separă imediat telur. Soluţiile apoase prezintă caracter acid mai pronunţat decît cele ale hidrogenului sele-niat, tăria acidului fiind la aproximativ aceeaşi mărime ca a acidului fosforic. Sărurile lui, telururile, sînt incolore şi solubile în apă, cînd sînt cu metalele alcaline, sau colorate şi insolubile, cînd sînt cu metalele grele. Telururile se obţin prin precipitarea sărurilor metalice cu hidrogen telurat sau prin topirea unui metal cu telur. Sub acţiunea oxigenului din aer, soluţiile telururilor alcaline se colorează în roşu, în urma formării de politelururi. Unele telururi naturale constituie minereuri importante (de ex. nagyagitul, v.).
Bioxidul de telur, Te02, e cel mai stabil oxid al telurului. Se obţine prin arderea în oxigen a telurului sau a hidrogenului telurat. încă şi mai bine se obţine prin oxidarea telurului cu acid azotic concentrat. Prin evaporarea sau diluarea soluţiei se separă bioxidul de telur, sub formă cristalină, incoloră. E cristalizat. în sistemul pătratic şi are greutatea specifică 5,7***5,9. Prin încălzire se colorează în galben şi apoi se topeşte la 732°,6 într-un lichid galben clar, cînd se volatilizează parţial. Prin răcirea topiturii cristalizează în prisme din sistemul rombic, avînd greutatea specifică 5,78. Bioxidul de telur e redus uşor pe la 300° în curent de hidrogen, sau peste această temperatură în amestec cu cărbune, la telur metalic. E foarte puţin solubil în apă (1 : 150 000).
Soluţia nu are gust acru şi nu înroşeşte turnesolul; deci caracterul acid e foarte slab. Se disolvă mai bine în acizi tari
Telur, aiiaje cu
195
Telurometru
concentraţi, dînd săruri bazice de tipul: Te203(0H)N03, Te203^0H)CI04, Te203S04, marcînd prin aceasta caracterul metalic al telurului. Totuşi, caracterul acid al bioxidului de telur e demonstrat prin faptul că acesta se disolvă uşor în alcalii puternice, dînd teluriţi, săruri ale acidului teluros.
Acidul teluros, Te03H2, e un acid slab, instabil, obţinut prin oxidarea telurului cu acid azotic concentrat. Prin încălzire se descompune în bioxid de telur şi apă. Nu prezintă importanţă practică. Cu metalele formează teluriţii, cari corespund formulei generale Me2Te03, asemănătoare celei a sul-fiţifor şi seleniţilor. Teluriţii alcalini se obţin nu numai prin disolvarea bioxidului de telur în soluţii de alcalii, ci şi prin topirea acestuia cu hidroxizi sau cu carbonaţi alcalini. Sînt incolori, uşor solubili în apă, puternic hidrolizaţi (descompuşi chiar de bioxidul de carbon), ceea ce denotă că acidul teluros de la care derivă e un acid slab. Acidul teluros nu a putut fi preparat în stare liberă, H2Te03, deoarece dă complecşi prin condensare şi prin eliminare parţială de apă se formează un hidrat mai sărac, cu formula: #Te02-yH20. Prin ridicarea temperaturii, toată apa e pierdută şi se separă anhidrida acidului, adică bioxidul de telur.
Teluriţii celorlalte metale sînt greu solubili în apă. Unii teluriţi se solidifică din topituri dînd sticle, din cari unele se caracterizează prin transparenţă deosebită la radiaţii infra-roşii.
Trioxidul de telur, Te03, se obţine, alături de bioxidul de telur, prin încălzirea pe la 300° a acidului ortoteluric. După spălarea produsului cu acid clorhidric, care disolvă numai bioxidul de telur, se obţine trioxidul ca o pulbere galbenă-portocalie, nehigroscopică şi insolubilă în apă. E atacat numai de apa regală şi de acidul clorhidric concentrat la fierbere, cînd dă TeCI4 şi Cl2; deci funcţionează oxidant. Cu hidroxizi concentraţi trece treptat în soluţie, cu formare de teluraţi. încălzit peste 350°se descompune în bioxid de telur şi oxigen. Afară de forma descrisă mai sus şi care e numită a, se cunoaşte încă
o	modificaţie (3, care se obţine din prima prin încălzire, timp de 12 ore, la 310°, în tub închis. Forma de Te03-(3 e cristalină, cenuşie, şi are greutatea specifică 6,21 faţă de 5,075 cît are TeOa-a. Forma (3 e încă şi mai puţin reactivă chimic.
Acidul teluric sau ortoteluric se obţine din acid teluros cu oxidanţi energici; de exemplu, telur disolvat în acid azotic diluat fierbinte, căruia i se adaugă acid cromic. Oxidarea se poate face cu acid cloric în soluţie. Prin evaporarea soluţiei cristalizează acidul ortoteluric. Acesta există în două forme: una cubică şi una monoclinică.
Sub 10° cristalizează un hidrat H6Te06-4H20, stabil în aer. Prin încălzire peste 100° începe să piardă apă, iar la 300° trece în trioxid de telur. E redus la telur elementar de reducători ca: hidrazina, hidroxilamina. Are deci caracter oxidant. Se disolvă destul de bine în apă şi e un acid slab. Disolvarea unor metale se bazează mai mult pe proprietăţile de oxidant pe cari le are, decît pe tăria ca acid. De aceea nu pot fi înlocuiţi toţi hidrogenii cu metal. Totuşi se cunosc teluraţi de forma Ag6Ţe06 şi Hg3Te06. Cei alcalini obţinuţi din soluţie au formula, de exemplu: Na2H4TeOe şi K2H4Te06, cari au condus la formulări ca: Na2Te04-2 HaO.
Dovada că au formula de ortoacid e faptul că din această sare, încălzită cu NaaO, se obţine Na6TeOs.
Acidul ortoteluric încălzit în tub închis se topeşte pe Ia 136°, dînd o soluţie concentrată de acid polimetateiuric, care are o reacţie acida mai pronunţată decît acidul ortoteluric.
Se cunosc o serie d ehalogenuri ale telurului, cari pot fi grupate după tipurile:
TeX2, în care X=CI, Br, J;
TeX4, în care X=F, CI, Br, J;
TeXe, în care X=F.
Toate sînt substanţe mai puţin stabile. Cu apa hidro!i-zează destul de uşor.
Telurul da şi organocombi naţii. Se cunosc, de exemplu, alchiltelururi, TeR2 (R = radical alchilic), lichide volatile cu miros dezagreabil. Acestea adiţionează uşor halo-geni sau oxigen, cu formare de combinaţii de tipul: (C2H5)2TeCI2 sau (C2H5)2TeO. De asemenea pot adiţiona ioduri alchilice, de exemplu:
(C2H5)2Te+C2H5J = [(C2H5)3Te]J.
înlocuind iodul prin oxidril, cu ajutorul oxidului umed de argint se obţine baza respectivă, o bază puternică.
î.	aliaje cu	Metg.: Aliaje	cari conţin,	ca element
de aliere, şî metalul rar telur, adăugat pentru îmbunătăţirea anumitor proprietăţi, iar la aliajele de turnare, şi pentru înlăturarea porozităţilor provocate de bule de hidrogen. De exemplu: adausul de 0,5-*-1 % Te la cuprul tehnic şi la aliaje de cupru (bronzuri cu telur) îmbunătăţeşte rezistenţa termică acuprului laminat lareceîn intervalul de temperatură 290---3200, respectiv ameliorează capacitatea de prelucrare prin aşchiere a aliajelor; adausul de 0,1---0,2%Te la aliaje de plumb şi la plumb le măreşte rezistenţa mecanică, rezistenţa la oboseală şi stabilitatea la coroziune; adausul de cantităţi mici de	telur	(de la 0,05-**0,07% pînă la 0,2%	Te)	în anumite
aliaje antifricţiune se face în aceleaşi scopuri. La alierea cu	telur	se foloseşte	un prealiaj de	telur,	de	regulă pre-
aliajul 50%Te+50% Cu.
2.	Telurat, hidrogen Chim.: H2Te. V. sub Telur.
3.	Teluric, acid Chim. V. sub Telur.
4.	Teluric, curent	E/t.: Sin.	Curent	de	dispersiune
(v. Dispersiune, curenţi de —).
5.	Telurit. 1- Mineral.: Te02. Oxid de telur, natural, care conţine pînă la 80% Te. Se întîlneşte rar, ca produs de alterare al telururilor de aur. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale tabulare subţiri, cu structura cristalină similară brookitului (v.). Se prezintă frecvent în agregate granular sferice şi radiar fibroase. Are culoare gălbuie pînă la cenuşie-albicioasă şi uneori e incolor, cu luciu adamantin. Prezintă clivaj perfect după (010) şi are gr. sp. 5,9. Are indicii de refracţie: ^>Li~2,00; nmu =2,18; Wgu=2,35.
6.	Telurit. 2. Chim. V. sub Telur.
7.	Telurobismut. Mineral.: Sin. Tetradimit (v.).
8.	Telurobismutit. Mineral.: Bi2Te3. Telurură de bismut naturală, cu proprietăţi şi structură asemănătoare tetradimi-tului (v.), care se formează cel mai frecvent la temperaturi înalte.
9.	Telurometru, pl. telurometre. Geod.: Instrument de măsurare indirectă a distanţelor, bazat pe determinarea foarte exactă (cu precizie de o fracţiune de milimicrosecundă) a timpului în care e parcursă distanţa de măsurat, de către microradiounde (unde electromagnetice de 10 cm lungime de undă, sau mai mici).
Telurometrul se compune, în principal, dintr-o staţie de emisiune şi o staţie de reflectare a undelor emise, aşezată Ia capătul distanţei de măsurat, legate între ele prin radiotelefon. Din echipament mai fac parte: un acumulator, un microbaro-metru şi un psihrometru. Staţiile de emisiune şi de reflexiune folosind oglinzi parabolice se pot aşeza pe trepiede sau pe pilaştri. Distanţa, care se poate măsura atît ziua cît şi noaptea, e aceea cuprinsă între centrele electrice ale celor două staţii şi reprezintă distanţa înclinată care uneşte direct aceste centre. Dacă se folosesc mai multe staţii de reflectare, se pot măsura din aceeaşi staţie de emisiune mai multe distanţe, făcîndu-se astfel economie de timp şi de lucru. Observaţiile pentru măsurare se fac în staţia de emisiune. Distanţelor măsurate li se aduc corecţii în funcţiune de constantele fizice ale atmosferei, de reducere la orizont şi de reducere la elipsoidul de referinţă,
13*
Teluros, acid —
196
Temperatură, zona —
O influenţă deosebită are natura terenului peste care se face măsurarea distanţei (reflectarea undelor, de suprafaţa terenului, are o influenţă defavorabilă asupra măsurătorilor).
Măsurătorile cu telurometrul se pot face între temperaturile de 0---400, precizia variind între 1 : 100 000 şi 1 : 400 000. Pentru distanţe în jurul a 50 km, eroarea probabilă de măsurare e de 0,000 003 Z)±50 mm, în care D e distanţa măsurată.
Telurometrul permite, cu economie de timp şi de cheltuieli, măsurarea bazelor geodezice lungi, executarea de trilateraţii (v.), are aplicaţii în măsurătorile de linii poligonale de coastă, în scopuri hidrografice, în măsurarea liniilor poligonometrice, a liniilor în terenuri grele inaccesibile, etc. V. şi sub Tahimetru electrooptic.
1.	Teluros, acid Chim.: Te03H2. V. sub Telur.
2.	Telururâ, pl. telururi. Chim.: Sare a hidrogenului telurat. V. sub Telur.
3.	TEM. Farm.: Trietilenmelamină; produs de sinteză din clasa medicamentelor cu acţiune anticanceroasă. Se obţine prin condensarea clorurii acidului cianuric cu etilenimină, în prezenţa unei baze, a trietilaminei sau a carbonatului de potasiu.
Clorură cianurică se obţine prin polimerizarea clorcianului, în prezenţa acidului clorhidric.
TEM e o substanţă cristalizată, albă, uşor solubilă în apă şi în numeroşi disolvanţi organici; are p.t. 150° (cu descompunere). Se întrebuinţează în Medicină, în tratamentul limfosarcomului, în leucemia cronică şi în boala lui Hodgkin.
4.	Tema de proiectare. Cs.: Piesă scrisă care stă la baza întocmirii proiectului unei construcţii. în temă, alcătuită de beneficiarul pentru care se proiectează construcţia, se precizează elementele impuse construcţiei: dimensiuni în plan şi pe verticală, încărcări din instalaţii de ridicat, din utilaje şi din instalaţii prinse de construcţie, travee impuse, ventilaţie şi iluminare, faze anterioare de proiectare şi avize cari trebuie avute în vedere, condiţii de prevenire a incendiilor, etc.
5.	Temelie, pl. temelii. Cs.: Partea inferioară a unei construcţii (edificiu, coloană, statuie, etc.), prin care aceasta se sprijină pe teren. Sin. (parţial) Fundaţie, Bază.
6.	Temnic, pl. temnice. Ind. ţâr.: Săpătură în pămînt, în care se ţin stupii iarna.
7.	Temnospondili. Paleont.: Ordin de amfibieni Stegoce-fali, cu vertebre formate din mai multe piese nesudate: neuro-centrul (arcul superior neural), două piese laterale (pleuro-centre) şi o piesă ventrală (hipocentru), care formează un canal prin care trece notocordul. Scheletul e incomplet osificat.
Ţinînd seama atît de morfologia vertebrelor cît şi de legăturile filogenetice, Temnospondilii au fost separaţi în trei subordine:
Subordinul Ichthyostegal ia, avînd ca reprezentant genul Ichthyostega (v.) din Devonianul din Groenlanda.
Subordinul Ra c h i t o m i, caracterizat prin vertebre formate din piese separate (două pleurocentre, un neurocentru şi un hipocentru) şi prin oasele carpiene complet osificate. Cuprinde forme mari, cu aspect de crocodil, cari au trăit din Carboniferul inferior pînă în Triasicul inferior, constituind în timpul Permianului grupa cea mai bogată de labirintodonţi, dintre cari mai cunoscute sînt genurile Archegosaurus şi Eryops.
Subordinul Stereospond iii, cu vertebre constituite numai dintr-un neurocentru şi un hipocentru, pleurocentrele lipsind sau fiind foarte reduse. Sînt labirintodonţii cei mai evoluaţi cari au trăit la sfîrşitul Permianului şi în Triasic. Genurile mai importante sînt: Capitosaurus din Triasicul inferior şi Mastodonsaurus din Triasicul mediu şi din cel superior.
8.	Temp. Meteor. V. sub Meteorologice, mesaje
9.	Tempaioy. Metg.: Grup de aliaje cupru-nichel cu adaus de siliciu, uneori şi de aluminiu, cu compoziţii cuprinse în limitele: 3***5% Ni, 0,8“‘1 % Si, 0***4,7% Al şi restul cupru. Aliajele fără aluminiu au duritate mare şi o mare rezistenţă de rupere la tracţiune, cum şi foarte mare rezistenţă la uzură; cele cu aluminiu au o mare rezistenţă la coroziune. V. şî Cupru, aliaje de
10.	Tempera. Poligr.: Procedeu de pictare în care se întrebuinţează culori tempera (v. Tempera, culori ^). Picturile executate după acest procedeu se usucă mai repede şi sînt mai durabile decît cele executate cu culori de ulei normale.
11.	culori Poligr.: Vopsele fabricate din pigmenţi sau din coloranţi frecaţi cu lianţi pe bază de substanţe albu-minoide, gelatinoase sau coloidale.
12.	Temperamentul arborilor. Silv.: Modul de comportare a speciilor forestiere faţă de lumină. Arborii cari au nevoie de multă lumină pentru a se putea dezvolta normal —cum sînt laricele, mesteacănul, pinul, stejarul, frasinul — sînt numiţi arbori de lumină ori specii de lumină sau arbori cu temperament robust: arborii cari se dezvoltă normal şi cu mai puţină lumină, cari deci suportă umbrirea — cum sînt carpenul, fagul, bradul şi mai ales tisa — sînt numiţi arbori de umbră ori specii de umbră sau arbori cu temperament delicat; se consideră şi o categorie de mijloc sau intermediară între aceste două categorii extreme — cum sînt castanul, aninul negru, teiul, arţarul, molidul — cari sînt numiţi arbori de semiumbrâ ori specii de semiumbrâ sau arbori cu temperament mijlociu.
13.	Temperare. Metg.: Tratament termic de revenire. V. Revenire 1.
14.	carbon de Metg..* Sin. Grafit în cuiburi, Grafit de temperare. V. sub Constituenţii structurali ai aliajelor fier-carbon în stare turnată ori recoaptă (sub Fier-carbon, aliaje ~).
îs. Temperat, aer Meteor. V. sub Aer 1.
16.	Temperata, zona Geogr., Meteor.: Zonă climatică la suprafaţa pămîntului în care, sub raportul termic, se pot determina: o temperatură medie anuală puţin înaltă (între 10 şi 20°) şi o amplitudine termică anuală sensibilă.
Zona temperată prezintă patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna şi iarna, contrastul termic cel mai evident aparînd între vară şi iarnă.
în ce priveşte precipitaţiile, zona temperată se remarcă prin diversitatea de tipuri (ploi, zăpezi), cari au o repartiţie azonală. Astfel ploile, cu repartiţie inegală în spaţiu şi în timp, determină următoarele regimuri pluviometrice: regimul temperat subtropical al coastelor orientale ale continentelor (specific regiunii de sud-est a Statelor-Unite şi a Chinei), caracterizat prin coincidenţa maximului de precipitaţii cu anotimpul cald, iarna precipitaţiile fiind reduse; regimul temperat subtropical al coastelor occidentale, numit şi med i-teranian (specific regiunii mediteraniene, Californiei, centrului Chilei, Americii, Australiei vestice şi sudice), caracterizat printr-un maxim de precipitaţii în timpul iernii, şi un anotimp uscat vara ; regimul temperat oceanic (specific coastelor occidentale situate între 40 şi 55° cum sînt: în Europa, coastele Franţei, Vestul Marii Britanii, al Belgiei, Olandei, Danemarcii vestice şi Norvegiei; în America de Nord, coastele din nordul Californiei şi pînă în Alaska; în America de Sud, extremitatea sudică a coastei Chiliene, cum şi coastele Tasmaniei australiene), caracterizat prin precipitaţii în tot timpul anului, dar cu o concentrare mai pronunţată în anotimpul rece, maximul situîndu-se la sfîrşitul toamnei şi la începutul iernii; regimul continental (specific Eurasiei, începînd din Polonia şi pîna în Nordul Chinei, cum şi Americii de Nord, începînd din Munţii Stîncoşi şi pînă în Munţii Appalaşi, trecînd peste prerie şi marile cîmpii), caracterizat prin maximul de precipitaţii (în
HoC-
-CHo
I
h2c	f	ch2
I nN-C c-n | h2cx	xch2
Temperatură
197
Temperatura aerului
marea majoritate, ploi furtunoase determinate de fenomenele de convecţie) în anotimpul cald.
Zona temperată se caracterizează, afară de temperatură si de regimul pluviometric, şi prin lipsa unei repartiţii zonale a vegetaţiei, a solurilor şi a hidrografiei.
1.	Temperatura, pl. temperaturi. Fiz.: Mărime scalară de stare locală a sistemelor fizicochimice care le caracterizează din punctul de vedere al echilibrului şi al lipsei de echilibru termic. Două sisteme fizicochimice A şi B sînt în echilibru termic, dacă starea lor nu se schimbă cînd e posibil numai schimbul de căldură între cele două sisteme. Experienţa arata că echilibrul termic e o relaţie de echivalenţă, adică simetrică şi transitivă: dacă sistemul A e în echilibru termic cu sistemul B, şi acesta e în echilibru termic cu A; dacă sistemul A e în echilibru termic cu B, iar B e în echilibru termic cu sistemul C, sistemul A e în echilibru termic şi cu C. Temperatura e o mărime de stare definită astfel, încît sistemele în echilibru termic au aceeaşi temperatură. Experienţa mai arată că, în lipsa echilibrului termic a două sisteme în contact termic, unul cedează căldură celuilalt şi că această relaţie e asimetrică şi transitivă, adică e o relaţie de ordonare. De aceea temperatura poate fi definită astfel încît, dacă, fiind posibil numai schimbul de căldură între sistemele A şi B, iar la realizarea contactului sistemul A cedează căldură sistemului B, temperatura lui A e mai înaltă decît temperatura lui B (sau temperatura iui B e mai joasă decît a lui A). Temperatura se defineşte în modul următor. Se consideră un anumit sistem A ca „termometru". Fie xlt %2, •••, % variabilele cari determină complet orice stare de echilibru a sa. Un sistem de valori numerice date acestor variabile poate fi reprezentat printr-un punct într-un „spaţiu" cu n dimensiuni numit diagrama stărilor. Fiind dat un punct oarecare P0, care reprezintă o anumită stare, pe baza definiţiei de mai sus a egalităţii temperaturilor pot fi determinate toate punctele P cari corespund unor stări cu aceeaşi temperatură ca starea P0. Aceste puncte formează o varietate cu n—1 dimensiuni, care trece prin P0 şi care se numeşte isotermâ a sistemului A. Prin fiecare punct al diagramei sistemului A trece o isotermă şi numai una. Pe baza definiţiei de mai sus a inegalităţii temperaturilor, se poate spune căreia dintre două isoterme date îi corespunde o temperatură mai înaltă. Dacă se introduce o funcţiune oarecare ®(#1( ..., # ), care ia valori constante pe isoterme şi care creşte cînd se trece de la o isotermă la alta cu temperatură mai înaltă, valorile 0 constituie o scară de temperaturi pentru termometrul dat, iar relaţia dintre aceste valori şi variabilele % se numeşte o ecuaţie caracteristică. Temperatura oricărui sistem se măsoară cu termometrul dat, realizînd contactul termic între sistem şi termometru şi aşteptînd stabilirea echilibrului termic. De exemplu, pentru fluidele numite gaze perfecte, ale căror stări de echilibru sînt definite prin variabilele presiune;/? şi volum V, isotermele sînt curbele^F=const. — şi se constată că, pentru o anumită cantitate dintr-un anumit fluid de acest tip, unei valori mai mari a produsului pV îi corespunde o temperatură mai înaltă. Valoarea produsului pV pentru o astfel de cantitate de gaz constituie o scară a temperaturilor.
Originea scării şi scara astfel definită nu sînt univoc determinate: orice funcţiune strict crescătoare de 0, ca 0'=/(0), constituie o scară de temperaturi care îndeplineşte toate cerinţele de mai sus.
O scară foarte importantă a temperaturilor e scara termodinamică (v. Temperaturilor, scara şi Temperatură termodinamică).
2.	/v/ absoluta. Fiz.: Temperatură termodinamică (v.) măsurată în grade termometrice absolute. V. sub Temperaturilor, scara şi sub Grad termometrie.
3.	~a aerului. Meteor.: Temperatura pe care o indică termometrul în momentul în care intră în echilibru termic cu aerul. Schimbul termic dintre termometru şi aer e atît cinetic, cît şi radiativ.
în regiunile superioare ale atmosferei, în cari aerul e foarte rarefiat, definiţia termometrică a temperaturii aerului nu mai are sens. în acest caz, temperatura (absolută) se defineşte indirect, ca mărime care depinde de agitaţia moleculară, observată optic.
Pentru a face comparabile valorile temperaturii aerului cari se înscriu pe hărţile sinoptice sau climatologice, ele sînt reduse la acelaşi nivel, de obicei, la nivelul mării. Reducerea de la un nivel superior A Ia unul inferior A' se face adăugind temperaturii t din A, produsul Ţ^y, unde z e diferenţa de altitudine,
în metri, iar y e componenta verticală a gradientului de temperatură. Cunoaşterea acestei componente a grad ientu lui în momentul dat şi în regiunea dată nu e totdeauna posibilă; cum variaţia gradientului se face între limite restrînse, se adoptă valoarea medie de 0,5°/m.
în interiorul troposferei, temperatura scade cu înălţimea. Pînă la 3000 m, mai ales iarna, scăderea e destul de lentă şi neregulată. Dincolo de 3000 m, descreşterea devine regulată şi gradientul creşte. Intre 4000 m şi limita superioară a troposferei (8 km la pol, 12 km Ia latitudinile ţării noastre şi 18 km la ecuator), gradientul mijlociu e de 0,66°/m. Temperatura mijlocie a bazei stratosfere i variază între —50° la poli şi 80° la ecuator, fiind de —60° la latitudinile ţării noastre. în stratosfera, temperatura creşte foarte încet cu altitudinea. Începînd de la 30 km, ea creşte mult, atingînd + 60° la 50 km. Se pare ca maximul se produce pe la 70 km şi ca între 70 şi 90 km se produce o nouă coborîre. Mai sus, temperatura creşte probabil cu altitudinea, destul de regulat. Creşterea temperaturii cu înălţimea se numeşte inversiune de cemperatură.
Dacă ar interveni numai condiţiile astronomice, variaţia diurnă a temperaturii ar depinde excluziv de înălţimea Soarelui deasupra orizontului, fiind mai mare în regiunea dintre tropice, unde Soarele ajunge pînă la zenit şi practic nulă în regiunile polare, unde înălţimea Soarelui variază puţin de la o zi la alta. Această regulă se verifică numai în parte. în regiunile polare, amplitudinea diurnă e foarte mică (1°/d); în schimb, în regiunile temperate şi în cele ecuatoriale, expoziţia terenurilor, natura solului, altitudinea şi vecinătăţile modifică apreciabil variaţiadiurnă. Astfel, în interiorul continentelor, această variaţie e foarte puternică (încălzire în timpul zilei, răcire prin radiaţie în timpul nopţii). Minimul se produce în apropierea răsăritului, iar maximul, după vreo două ore de la trecerea Soarelui la meridian, cînd căldura primită de la Soare compensează căldura pierdută prin radiaţie. în deserturi, amplitudinea atinge 40°. Tot astfel, în regiunile maritime, variaţia diurnă are o amplitudine mai mică decît în cele continentale, situate la aceeaşi latitudine. Totodată, în raport cu acestea din urmă, în regiunile maritime temperatura minimă nu e atît de joasă, iar cea maximă nu e atît de înaltă (fiindcă apa are o căldură specifică mai mare decît cea a uscatului, adică în condiţii egale se încălzeşte mai încet şi se răceşte mai încet). Deasupra oceanelor, oricare ar fi latitudinea, variaţia diurnă a temperaturii e, în general, mai mică decît 3°/d. Factorii cari modifică variaţia diurnă a temperaturii sînt umiditatea aerului şi nebulozitatea, cari fac atmosfera mai puţin transparentă pentru razele Soarelui, atenuînd căldura zilei şi diminuînd radiaţia solului în timpul nopţii; zăpada favorizează radiaţia nocturnă. în atmosfera liberă, variaţia diurnă a temperaturii descreşte în altitudine. La latitudini superioare, variaţia diurnă e acoperită, în mare parte, de variaţiile neregulate, datorită trecerii
Temperatura aerului
198
Temperatura aerului
anticiclonilor şi depresiunilor mobile cari se formează de-a lungul frontului polar.
Variaţia anuală a temperaturii depinde de variaţia înălţimii Soarelui deasupra orizontului, a duratei zilei şi de condiţiile locale. Maximele şi minimele ar trebui să se producă la epocile în cari Soarele atinge cea mai mare, respectiv cea mai mică înălţime. în realitate, ele sînt întîrziate cu aproximativ două luni. între tropice, variaţia e slabă, fiindcă înălţmnea Soarelui şi durata zilei variază puţin în timpul anului. în apropierea ecuatorului, unde înălţimea Soarelui prezintă două maxime şi două minime, maximele de temperatură se produc în mai şi în octombrie, iar minimele, în februarie şi în iulie. Înaintînd spre tropice, maximele se apropie şi minimul din iulie tinde să dispară. De-a lungul tropicelor se produc un singur maxim şi un singur minim. Aceeaşi situaţie se menţine şi în afara tropicelor, vara unei emisfere corespunzînd iernii celeilalte. Dacă ar exista numai condiţiile astronomice, variaţia anuală a temperaturii ar creşte cu latitudinea. Cauzele locale cari influenţează variaţia diurnă^a acestui element acţionează şi asupra variaţiei sale anuale. În regiunile maritime, variaţia e mai mică decît în cele continentale, iar în acestea din urmă, maximele şi minimele prezintă o întîrziere mai mare în cele dintîi. Distribuţia umidităţii şi a nebulozităţii are, de asemenea, o influenţă puternică asupra variaţiei anuale a temperaturii.
în regulă generală, temperatura descreşte dinspre regiunile ecuatoriale spre poli, dar descreşterea e neregulată, din cauza distribuţiei uscatului şi a apelor; în funcţiune de latitudine, ea se schimbă o dată cu declinaţia Soarelui şi poate fi urmărită trasînd isotermele medii pentru fiecare lună. Observaţia arată că isotermele diferă mult de paralelele geografice în emisfera nordică şi mai puţin în cea sudică, aceasta fiind predominant marină. Pe ocean, isotermele lunii ianuarie se situează Ia latitudini mai mari decît pe continente. Aceasta se constată în special în Atlanticul de Nord. Astfel, isoterma 0° (care corespunde temperaturii de dezgheţ) coboară la 40°N în Statele Unite ale Americii, şi la 35°N în China, dar depăşeşte 70°N în vecinătatea coastelor Norvegiei. La această din urmă latitudine, isotermele Siberiei orientale conturează un pol al frigului, în care temperatura atinge —50°. Acelaşi lucru se constată în Groenlanda.— Pe oceane, isotermele lunii iulie sînt mai la Sud, decît pe continente. Ele conturează arii de temperatură maximă în regiunile deserturilor (Sahara, Arabja, Persia, Arizona, etc.), unde temperatura atinge +40°. în general, aerul e mai cald deasupra oceanelor şi mai rece deasupra continentelor, în timpul iernii — şi invers, vara.
Linia care uneşte punctele cu temperaturile cele mai înalte înregistrate pe glob se numeşte ecuator termic. Din cauza distribuţiei inegale a uscatului şi a apelor, linia lui nu coincide cu ecuatorul geografic. Ecuatorul termic se deplasează în cursul anului, o dată cu mişcarea de declinaţie a Soarelui. Diferenţa dintre temperatura medie a aerului dintr-o localitate şi temperatura medie a aerului, corespunzătoare cercului de latitudine al localităţii, se numeşte anomalia termica a localităţii. Ea poate fi pozitivă sau negativă.
Cea mai înaltă temperatură înregistrată la o staţiune meteorologică, în intervalul dintre seara zilei anterioare (ora 20) şi seara zilei respective, se numeşte temperatura maximă a acelei zile. Cea mai joasă temperatură înregistrată la o staţiune meteorologică, din dimineaţa zilei anterioare (ora 8) pînă în dimineaţa zilei respective, se numeşte temperatura minimă a acelei zile.
Temperatura pînă la care trebuie să se poată încălzi masele de aer din apropierea solului, pentru ca, prin urcarea lor, să poată forma nori cumulus, se numeşte temperatură de cumuliza re.
în studiul fenomenelor meteorologice se folosesc următoarele temperaturi convenţionale;
0=
Temperatură virtuală: Temperatura la care ar trebui încălzită o masă de aer uscat, spre a căpăta densitatea pe care o are o masă egală de aer umed cu umezeală specifică s:
Tv=T(î -f0,000604 s).
Legea de stare a gazelor pentru aerul umed se exprimă cu ajutorul temperaturii virtuale:
P”=R,T,.
unde Ru e constanta gazelor pentru aerul uscat.
Temperatură potenţială: Temperatura 0, pe care o capătă o masă de aer cînd e adusa adiabatic de la presiunea p la presiunea standard de 1000 milibari. Ea se deduce din ecuaţia lui Poisson:
AR
T 11000j ~C~_ ^11000j 0,2884
unde A e valoarea reciprocă a echivalentului mecanic al caloriei, R e constanta gazelor şi C e căidura specifică sub presiune constantă.
Temperatura potenţială rămîne constantă de-a lungul adia-batei uscate şi e deci conservativă în timpul deplasărilor verticale ale aerului, în absenţa fazei lichide.
Temperatură echivalentă: Temperatura T', pe care ar avea-o o masă de aer, dacă toată apa conţinută s-ar condensa şi s-ar răci pînă Ia 0°, liberînd astfel căldura latentă de evaporare. Cînd condensarea se opreşte la faza lichidă: T,=r+(2°,52+0,00128 t°)s ~ T+2°,52 5, iar dacă apa se solidifică:
T'—T-f-(2°,84-f 0,00128 i°)s ~ r+2°,84 s, unde s e umezeala specifică.
Temperatură echivalent-potenţială: Temperatura pe care o ia o masă de aer cu presiunea p dacă, după ce s-a condensat toată apa conţinută, e adusa la presiunea de 1000 milibari:
( 1000 1 02884
©i — (2'+2°,52s)
Ea rămîne practic constantă de-a lungul adiabatei umede—şi e deci mărime conservativă în orice deplasare verticală. Sin. Temperatură echipotenţială.
Temperatură potenţial-echivalentă: Temperatura pe care o ia o masă de aer cu presiunea p, daca, după ce a fost adusă la 1000 milibari, s-ar încălzi datorită condensării integrale a apei conţinute:
1 1000 j 0,2884
+2°,52 s.
Ea rămîne practic constantă de-a lungul adiabatei umede — şi e deci conservativă în timpul oricărei deplasări verticale a aerului.
Temperatură pseudopotenţială: Temperatura 0^ pe care o masă de aer o ia dacă pierde toată apa prin destindere adia-batică şi apoi e comprimată pînă la 1000 milibari. Aceasta e suficient de bine aproximată, fie prin formula lui Stuve:
1000 j 0,2884
0'
=T(-
ps- ^ p fie prin formula lui Rossby:
+(2°,52-0,002884 t)s,
<=
ps'
=0,/
X,R
TC„
unde mărimile şi indicii se referă la următoarele: u la aerul uscat, v la vaporii de apă, X e coeficientul amestecului, R e constanta gazelor pentru aer şi C e căldura specifică la presiune constantă. —
Temperatură ambiantă
199
Temperatură de cumulizare
Temperatura aerului se măsoară cu instrumente cu citire directă sau cu instrumente înregistratoare. Instrumentele cu citire directă se numesc, în general, t e/ m o m e t r e, iar cele înregistratoare, termografe. în Meteorologie se folosesc următoarele termometre:
Catatermometru: Termometru cu alcool, cu rezervor de capacitate mare, a cărui tijă poartă două diviziuni, corespunzătoare temperaturilor 37°,8 şi 35°. Din determinarea vitezei de răcire a instrumentului, în prealabil încălzit, de la 37°8 la 35°, se măsoară cantitatea de căldură pierdută de corpul omenesc, pe secundă şi pe centimetru pătrat, în condiţii în cari se face determinarea.
Pagoscop:	Instrument	care prevede posibilitatea unui
îngheţ nocturn. Se compune dintr-un psihrometru şi dintr-o diagramă care, în funcţiune de umezeala aerului, constatată cu o jumătate de oră înainte de apusul Soarelui, indică această posibilitate, pentru noaptea care urmează.
Termograf (v.).
Termometru de maxim (sau de minim): Termometru care înregistrează temperatura maximă (sau minimă) în timp de 24 de ore. Se folosesc diferite tipuri: de exemplu, un termometru ordinar cu alcool, în care coloana lichidă antrenează un mic indice de porţelan şi-l părăseşte în poziţia corespunzătoare temperaturii minime — şi un termometru ordinar cu mercur, în care un indice de fier, împins de coloană, rămîne în poziţia corespunzătoare temperaturii maxime.
Termometru meteorologic: Termometru ordinar, folosit în adăpostul meteorologic, avînd scara divizată în grade, centigrade şi în zecimi de grade. Rezervorul său e umplut cu mercur, cu aliaj mercur-taliu, cu alcool sau cu toluen.
Termometru-praştie: Termometru obşnuit, legat cu o sfoară. Prin rotirea în aer cu ajutorul sforii, datorită ventilaţiei, se pune termometrul în echilibru termic cu mediul înconjurător, într-un timp mai scurt decît dacă ar fi lăsat imobil.
Termometru umed: Unul dintre cele două termometre cari formează un psihrometru. Are rezervorul înfăşurat într-o pînză subţire în permanenţă umedă, sau umezită cu puţin timp înainte de observaţie.
Termometru uscat: Unul dintre cele două termometre cari formează un psihrometru. Are rezervorul expus liber în atmosferă (spre deosebire de cel al termometrului umed). E ventilat uniform de un aspirator.
1.	~ ambianta. Tehn.: Temperatura mijlocie a mediului din apropierea unui sistem tehnic.
2.	~ critică. 1 Fiz. V. Critică, temperatură ~ 1.
3.	~ critica. 2. Metg.: Sin Temperatură de transformare. (V. Transformare, temperatură de ~.)
4.	critica de disolvare. Chim. fiz. V. Disolvare, temperatură critică de
5.	~ critica de transformare. Metg.: Sin. Temperatură de transformare (v. Transformare, temperatură de ^), Temperatură critică. Sin. (impropriu) Punct critic, Punct critic de transformare. V. şî sub Curbă de încălzire, Curbă de răcire.
6.	~ Curie. F/z., Metg.: Sin. Punct Curie (v. Curie, punct ~).
7.	~ de aprindere. Termot.: Temperatura minimă la care trebuie adus un amestec gazos combustibil pentru ca arderea, iniţiată local, să se poată propaga şi să poată continua. Uneori, temperatura de aprindere se numeşte punct de aprindere.
Temperatura de aprindere variază între limite depărtate, după felul combustibilului, conţinutul în substanţe volatile al combustibilului, conţinutul de umiditate, temperatura mediului în care se produce arderea, factorul de exces de aer, viteza aerului comburant, etc.— La combustibilii solizi, temperatura de aprindere variază mult cu conţinutul în substanţe volatile (v. tabloul), fiind cuprinsă între circa 200° (de ex. la lemn sau la lignit) şi circa 600---7000 (de ex. la cocs). — La combustibilii lichizi, temperatura de aprindere e cuprinsă între 300° (de
ex. la benzină) şi 580° (de ex. la petrol şi ia păcură).— La combustibilii gazoşi, temperatura de aprindere e cuprinsă
Temperaturi de aprindere pentru cărbuni, semicocsuri şi cocsuri, °C
Turbă uscată	200-250	Semicocs de lignit	200-400
Lignit	150-250	Semicocs de huilă	350-500
Huilă	300-600	Cocs de gaz	450-600
Antracit	500-600	■ Cocs metalurgic	600-700
Mangal	180-300		
între circa 460° (de ex. la^butan) şi 700--8000 (de ex. la gaz de furnale şi de gazogen). în ce priveşte combustibilii gazoşi, gradul de amestec cu oxigenul din aer influenţează mult temperatura de aprindere.
8.	~ de ardere. Termot.: Temperatura, mai înaltă decît temperatura de aprindere, pe care o au produsele de ardere cînd dezvoltă căldura totală de ardere. Temperatura teoretică de ardere corespunde unei arderi adiabatice (fără schimb de căldură cu mediul exterior), pe cînd temperatura reală de ardere e mai joasă, chiar în cazul unei arderi complete, din cauza pierderilor de căldură.
La arderea în f o c a r e, se deosebesc temperaturile teoretică şi reală de ardere. — Temperatura teoretică de ardere e temperatura cea mai înaltă dintr-un focar, care s-ar obţine la arderea completă a unui anumit combustibil, cu un factor de exces de aer dat, presupunînd că întreaga cantitate de căldură produsă e folosită la ridicarea temperaturii gazelor de ardere. Ea variază invers proporţional cu conţinutul în bioxid de carbon al produselor de ardere, adică şi cu factorul de exces de aer. Temperatura teoretică de ardere depinde de felul combustibilului, însă nu depinde de cantitatea totală de combustibil ars. — Temperatura reală de ardere e temperatura gazelor de ardere dintr-un focar. La aceeaşi intensitate de ardere, ea scade brusc o dată cu mărirea factorului de exces de aer. Temperatura reala de ardere depinde de felul combustibilului ars, de mărimea pierderilor mecanice şi chimice din focar, cum şi de factorul de exces de aer.
9.	de câlire. Metg. V. Călire, temperatură de
10.	de congelare. Ind. petr. V. Congelare, temperatură de
11.	~ de culoare. Fiz.: Temperatura absolută a corpului negru care are, în domeniul vizibil, o curbă de repartiţie spectrală a energiei radiate, cu ordonate proporţionale cu cele ale curbei de repartiţie spectrală a energiei radiate a corpului care nu e negru şi a cărui temperatură de culoare se studiază. Dacă r edeci radianţa energetică spectrală a unui
A» I
corp care nu e negru şi are temperatura X, temperatura de culoare corespunzătoare Tff se obţine din relaţia:
în care C e o constantă care depinde de natura corpului-sursă, h e constanta lui Planck, c e viteza luminii în vid, iar X poate fi oricare dintre lungimile de undă ale spectrului vizibil. Se operează cu temperatura de culoare şi dacă există în domeniul vizibil mici abateri între formele curbelor spectrale de energie.
în practică se operează cu temperatura de culoare într-un sens şi mai larg: Prin temperatură de culoare se înţelege temperatura corpului negru care produce asupra ochiului aceeaşi impresie de culoare ca şi corpul examinat, aprecierea egalităţii culorilor fiind făcută cu ochiul.
ia. ~ de cumulizare. Meteor. V. sub Temperetura aerului.
Temperatură de deformare plastică la cald
200
Temperatură de radiaţie
1.	~ de deformare plastica la cald. Metg.: Temperatura la care se poate prelucra mecanic la cald un material metalic fără ca în el să rezulte o structură necorespunzătoare şi fără ca să sufere o ecruisare. Prezintă importanţă limitele acestei temperaturi, cari sînt următoarele:
Temperatura de început de deformare plastica la cald, pînă Ia care trebuie încălzit un material metalic care urmează a fi supus unei prelucrări mecanice prin deformare plastică la cald. Această temperatură trebuie să fie cît mai înaltă pentru a se realiza un interval de temperaturi (în care se face prelucrarea) cît mai mare, însă trebuie să fie sub zona temperaturilor de ardere ale materialului. Temperatura de început de deformare depinde de temperatura de sfîrşit de deformare plastică la cald (v. mai jos), de procedeul de deformare şi de alţi factori, şi se determină pentru fiecare material.
Temperatura de terminare a deformării plastice la cald, la care trebuie să se termine prelucrarea mecanică prin deformare plastică la cald a unui material metalic, pentru a evita ecruisarea lui. Această temperatură trebuie să fie cu puţin mai înaltă decît temperatura Ac3 a oţelului respectiv, în cazul oţelurilor hipoeutec-toide; Ia oţelurile hipereutectoide, prelucrarea trebuie făcută Ia temperaturi cuprinse între Accem şi Acv pentru a se distruge reţeaua fragilă de cementita şi a evita ecruisarea.
2.	^ de detonatie. Expl.: Sin. Temperatura de explozie
(v.).
3.	^ de explozie. Expl.: Temperatura gazelor rezultate imediat în urma unei explozii.
Ea se poate determina numai teoretic, aplicînd formula:
6
S GC
în care: & e temperatura de explozie, Q e cantitatea de căldură degajată prin explozie, G e greutatea fiecăruia dintre gazele rezultate din descompunerea explozivului, C e căldura specifică a fiecăruia dintre gazele respective.
Deoarece C—a-^-b, unde a şi b sînt coeficienţii numerici cunoscuţi pentru fiecare gaz în parte, formula generală pentru calculul temperaturii de explozie e:
unde A, B şi G sînt coeficienţi cunoscuţi.
4.	de fierbere. Fiz. V. sub Fierbere 1.
5.	^ de fund. Expl. petr.: Temperatura existentă la talpa găurii de sondă sau la un anumit nivel în interiorul acestei găuri.
Temperatura de fund, existentă în anumite condiţii statice, e influenţată şi modificată de presiunea diferenţială de fund (în cazul unei diferenţe pronunţate între presiunea stratului şi cea de fund, prin destinderea fluidelor cari pătrund din strat în sondă, temperatura de fund se micşorează).
Rezultatul măsurării temperaturii în găurile de sondă e influenţat, în general, de temperatura fluidului de foraj (răceşte formaţiunile din vecinătatea găurii de sondă), cimentarea coloanei (degajă căldură în momentul prizei), relieful topografic, climatul şi vegetaţia regiunii, cum şi de condiţiile geologice şi petrografice ale formaţiunilor traversate de gaura de sondă ca urmare a: conductibiIităţii termice diferite a rocilor; afectării gradienţilor de temperatură de prezenţa sîmburilor de sare; inegalităţilor în conductibilitatea termică datorită deformării rocii; circulaţiei fluidelor prin roci sau prin planele de faliere; etc.
Prin efectuarea măsurărilor de temperatură în gaura de sondă se obţine o curba continuă sau un profil de temperatura.
Măsurarea temperaturii de fund (în gaura de sondă) se execută cu: termometre de maxim, aşezate de obicei în carcasa manometrelor de fund; bombe de temperatura, constituite
dintr-un corp metalic cu orificii în cari se introduc o serie de dopuri din diferite materiale fuzibile ale căror puncte de topire variază între ele cu 2*--3° (măsurarea cu acest dispozitiv nefiind precisa, nu se mai aplică decît rar); termometre înregistratoare, cari măsoară şi înregistrează continuu temperatura din sondă, pe o diagramă care da posibilitatea să se cunoască temperatura în fiecare punct de-a lungul găurii de sor>dă.
6.	~ de inflamabilitate. Fiz.: Sin. Punct de inflamabilitate (v. Inflamabilitate, punct de —). Sin. (impropriu) Temperatură de aprindere, Punct de aprindere.
7.	~ de inversiune. Termot.: Temperatură la care efectul Joule-Thomson (v.) e nul. înlocuind în expresia destinderii isentalpice
(a-frf'®)-
coeficientul de dilatare termică a
şi punînd con-
diţia dT—0 (efect Joule-Thomson nul), rezultă că temperatura de inversiune a gazelor reale e
1
T. = ■
înv
Din expresia efectului Joule-Thomson Avf 'M
VăpJr c* la T J
yăp>
rezultă că dacă temperatura gazului e mai înaltă decît tempe ratura de inversiune (^>	»	prin	laminare	temperatura ga-
zului creşte, ceea ce se constată, la presiuni şi la temperaturi obişnuite, la hidrogen şi la heliu, ale căror temperaturi de inversiune sînt foarte joase; dacă temperatura gazului e mai
joasă decît temperatura de inversiune	,	prin	lami-
nare temperatura gazului scade, ceea ce se constată, la presiuni şi ia temperaturi obişnuite, la toate gazele, afară de hidrogen şi de heliu.
Fiecărui gaz îi corespunde, pentru fiecare presiune, cîte
o	anumită temperatură de inversiune.
Temperatura absolută de inversiune e de cîteva ori mai mare decît temperatura absolută critică. Astfel, la presiuni obişnuite, temperatura de inversiune pentru aer e de 480-**500°, iar pentru hidrogen, de —70-------- 80°.
în instalaţiile de lichefiere a gazelor (v.), în cari se produce reducerea de temperatura prin laminare, e necesar ca, înainte de laminare, gazele să fie răcite sub temperatura de inversiune corespunzătoare presiunii la care se desfăşoară procesul.
s. ~ de început de recristalizare. Metg.: Sin. Temperatură de recristalizare. V. sub Recristalizare 2, şi sub Re-coacere de rec r ista li za re (sub Recoacere 1).
9.	^ de normalizare. Metg.:	Temperatură	la	care	se
efectuează tratamentul termic de normalizare a aliajelor fier-carbon, şi care depinde de conţinutul în carbon al acestora. V. sub Normalizare.
10.	~a de preîncâlzire a apei. Termot.: Temperatura măsurată la ieşirea apei din preîncălzitorul de apă al unei căldări de abur. Ea e menţinută sub temperatura de saturaţie a aburului, pentru a nu provoca un început de vaporizare a apei în preîncălzitor şi pentru a evita astfel perturbaţii în curgerea apei spre căldare.
11.	~ de radiaţie. Fiz.: Temperatura absolută a corpului negru care are o radianţă energetică (sau o strălucire energetică) egală cu aceea a corpului care nu e negru şi a cărui temperatură de radiaţie totală se caută. Dacă T
Temperatură de recoacere
201
Temperatură potenţial-echivalentâ
respectiv Tf, sînt temperatura şi temperatura de radiaţie totala a unui corp şi e puterea absorbantă totală,
Tr= y^~r.
1.	^ de recoacere. Metg.: Temperatura la care se face încălzirea pentru tratamentul termic de recoacere. în funcţiune de felul recoacerii, această temperatură poate fi mai joasă decît temperatura de transformare (cum e cazul larecoacerea de detensionare, unele variante ale recoacerii de înmuiere, etc.)» sau mai înaltă decît temperatura de transformare (la normalizare, omogeneizare, etc.). V. sub Recoacere 1,
2.	^ de recristalizare. Metg.: Sin. Temperatură de început de recristalizare. V. sub Recristalizare 2, şi sub Recoacere de cristalizare.
3.	de rotaţie. Fiz.: Temperatura unui gaz, determinată din repartiţia intensităţilor într-o bandă de vibraţie-rotaţie din spectrul de bande al acelui gaz.
4.	^ de rouâ. Tehn., Fiz., Meteor. V. Rouă, temperatură de —.
5.	^ de sinterizare. Metg. V. sub Sinterizare 1.
6.	^ de solidificare., Chim. fiz. Metg.: Temperatura la care un material trece din starea lichida în starea solidă. La metalele pure, această trecere se face la temperatură constantă (cînd viteza de răcire e lentă), iar la aliaje transformarea se face într-un interval de temperatură, numit interval de temperatura de solidificare. Temperatura de solidificare a unui metal pur are aceeaşi valoare cu temperatura lui de topire, cînd răcirea, respectiv încălzirea se fac foarte încet. La viteze mari de răcire, respectiv de încălzire, apar diferenţe între temperatura de solidificare şi cea de topire (isterezis termic). V. şî sub Curbă de încălzire, Curbă de răcire, Subrăcire, Isterezis termic.
*7. /v/ de strălucire monocromaticâ. Fiz.: Temperatura absolută a corpului negru care are, pentru o lungime de undă considerată, aceeaşi strălucire energetică spectrală ca şi sursa constituită de corpul care nu e negru şi a cărui temperatură de strălucire monocromaticâ, referitoare la lungimea de undă considerată, se caută; aceasta e totdeauna inferioară temperaturii pe care corpul o are de fapt.
Dacă T etemperatura absolută a unei surse; temperatura ei de strălucire monocromaticâ pentru lungimea de undă X; Cp e constanta din „legea" lui Planck privitoare la radiaţia neagră;	e factorul de absorpţie corespunzător al sursei
şi e e baza logaritmilor naturali, se calculează cu relaţia;
Cplogio* ( 1	1),.
----X—	-	^J	+	'og1°«A1T=0-	.
s- ~ de supraîncălzire. Metg. V. Supraîncălzire, temperatură de
9- ~ de topire. Fiz. V. sub Topire 1.
io.	^ de transformare polimorficâ. Chim. fiz. V. Temperatură de tranziţie 2.
ii-	~ de tranziţie. 1. Chim. fiz.: Sin. Punct de tranziţie (v. sub Incongruent, punct de topire ^).
12.	^ de tranziţie. 2. Chim. fiz.: Temperatura la care un corp care prezintă fenomenul de polimorfism, trece dintr-o formă cristalină în alta. Sin. Temperatură de transformare polimorfică.
13.	^ de turburare. Ind. petr.: Temperatură determinată în anumite condiţii standardizate, la care combustibilul (benzină, motorină, petrol, etc.) începe să se turbure. Turbureala se datoreşte particulelor fine de solid separate din produs prin răcire. Manipularea combustibililor la sau sub temperatura de turburare poate provoca accidente prin înfundarea filtrelor de pe liniile de alimentare cu combustibil ale motoarelor.
14.	^ deturnare. Metg.: Temperatura la care se execută turnarea în forme a unui material metalic în stare lichidă. Această temperatură trebuie astfel determinată (în funcţiune
de natura metalului, de volumul şi forma pieselor, etc.) încît să se asigure o fluiditate optimă, o viteză de răcire care să conducă la proprietăţi fizice şi mecanice bune, cum şi evitarea defectelor de turnare. V. şî sub Turnare 2.
15.	^ de vibraţie. Fiz,: Temperatura unui gaz, determinată din repartiţia intensităţilor bandelor de vibraţie ale unui sistem de bande electronice din spectrul emis de acel gaz.
16.	de zâcâmînt. Expl. petr.: Temperatura de echilibru a unui zăcămînt de hidrocarburi fluide. în lipsa altei precizări, prin temperatură de zăcămînt se înţelege temperatura de echilibru în cîmpul geotermic din momentul începerii exploatării zacămîntului. După începerea acesteia, echilibrul termic e perturbat, fiind înlocuit treptat cu o nouă repartiţie a temperaturilor, care, după un timp suficient de exploatare în regim staţionar, atinge un echilibru aproximativ, determinat, de o parte de acţiunea cîmpului geotermic şi, de altă parte, de acţiunile perturbatoare continue ale exploatării: scăderi locale de temperatură, datorită detentei, eventual ieşirii gazelor din soluţie, respectiv creşteri de temperatură, datorită afluxului apei mai calde, provenite de la adîncimi mai mari.
Temperatura de zăcămînt variază de la un zăcămînt la altul şi în interiorul aceluiaşi zăcămînt, după cîmpul geotermic local, influenţînd viscozitatea (care se măreşte) sau determinînd prezenţa unor mici cantităţi de fază solidă precipitată în ţiţei (în general parafină), cari conduc la debite foarte mici ale sondelor şi la coeficienţi de extracţie foarte mici, obţinuţi în exploatarea zăcămîntului.
în cazul particular al zăcămintelor de hidrocarburi cu greutate moleculară mică (de „condensat" sau de I(distilat"), temperatura de zăcămînt poate influenţa hotărîtor, chiar prin variaţii foarte mici, starea de agregare a fluidelor din zăcămînt, respectiv, în cazul exploatării lor, starea de agregare sub care fluidul se prezintă în gaura de sondă (v. Comportare retrogradă).
17.	^ echivalenta. Meteor. V. sub Temperatura aerului.
îs. ^ echivalent-potenţialâ. Meteor. V. sub Temperatura
aerului.
19.	~ efectiva. Gen., Fiz., Inst. conf. V. sub Confort 2.
20.	~ efectiva echivalenta. Gen., Fiz., Inst. conf. V. sub Confort 2.
21.	~ eutecticâ. Metg., Chim. fiz. V. Eutectică, temperatură —.
22.	^ eutectoidâ. Metg., Chim. fiz. V. Eutectoidă, temperatură
23.	~ martensiticâ. Metg.: Temperatură la care, în tratamentul termic de călire, austenita subrăcită începe să se transforme în martensită. V. sub Călire 1.
24.	medie de fierbere. Ind. petr.: Media aritmetică a temperaturilor notate la separarea următoarelor zece fracţiuni: 5%, 15%, 25%---85%, 95%,separate, ladistilaţia Engler sau ASPM, dintr-un produs de petrol.
25.	^ metatecticâ. Metg.; Sin. Temperatură peritectoidă (v. sub Peritectoid).
26.	^ monotecticâ. Metg.; Temperatură la care se produce transformarea monotectică. V. Transformare monotecticâ, sub Transformare 3.
27.	^nominala. Termot.: Temperatura aburului generat într-o căldare de abur, la debitul nominal al acestuia, măsurată după regulatorul de temperaturi sau — în lipsa acestuia— la ieşirea din supraîncălzitor. Sin. Temperatură de supraîncălzire. V. şî sub Căldare de abur.
2s.	^	peritecticâ. Metg.	V.	Peritectică, temperatură — .
29.	^	peritectoidă. Metg.:	Temperatură la care se produce o
transformare peritectoidă. V sub Peritectoid.
30.	^	potenţiala. Meteor.	V.	sub Temperatura aerului.
31.	^	potenţial-echivalentâ.	Meteor. V. sub Temperatura
aerului.
Temperatură pseudopotenţială
202
Temperaturilor, scara ~
i- ~ pseudopotenţială. Meteor. V. sub Temperatura aerului.
2.	^ redusa. Meteor. V. sub Ecuaţia de stare a unui fluid.
3.	~ rezultanta. Fiz., Inst. conf.: Temperatura la care corpul omenesc dintr-o incintă încălzita prin radiaţie şi prin convecţie ar avea aceeaşi sensaţie de confort termic, cu aceea pe care o are în condiţiile în cari se găseşte de fapt. De exemplu, pentru un om în mişcare, temperatura rezultantă e aceeaşi, dacă pereţii încăperii sînt la 14° şi aerul la 14°, sau daca pereţii încăperii sînt la 22° şi aerul la 10°, iar pentru un om în repaus, dacă pereţii sînt la 13°9 şi aerul la 40°, sau pereţii ia 27°3 şi aerul la —3°9. Considerarea temperaturii rezultante permite determinarea celor mai bune condiţii de încălzire a unei încăperi.
4.	^ termodinamica. Fiz.: Mărime de stare T, funcţiune
pozitivă numai de temperatura empirică (v. Temperatură) a unui sistem fizicochimic	prin care trebuie împărţită
expresia d<2 a căldurii primite de sistem într-o transformare
infinitesimală reversibilă a sa, pentru ca acest cît —■ să devină
o	diferenţială totală (exactă) în raport cu variabilele de stare ale sistemului xv	Pe	baza proprietăţilor analitice ale
diferenţialelor exacte se arată că, la un anumit©, /o(0)edefinită pînă la un factor constant pozitiv.
Factorul de proporţionalitate s-a ales astfel încît diferenţa temperaturilor termodinamice ale punctelor de fierbere şi de solidificare (sub presiune normală) a apei să aibă valoarea 100, iar unitatea de temperatură corespunzătoare a fost numită grad Kelvin [°K], Recent gradul Kelvin a fost definit mai exact prin condiţia ca punctul triplu al apei să aibă valoarea (exacta) de 273,16 °K.
5.	^ virtuala. Meteor. V. sub Temperatura aerului.
6.	indicator de Tehn., Fiz., Ind. st.c.: Sin. Ter-moscop (v.), Indicator pirometric (v.)
7.	Temperaturi de transformare ale fierului. Metg.: Temperaturile la cari se produc solidificarea, respectiv topirea, transformările alotropice şi transformarea magnetică ale fierului pur. V. sub Fier; v. şî figura sub Curbă de încălzire.
8.	Temperaturilor, scara Fiz.: Scară de valori ale unei temperaturi care variază monoton în funcţiune de o temperatură definită (v. Temperatură). Se exprimă în grade termo-metrice.
Se folosesc mai multe scări de temperatură, importante în practică.
Scara termometrului cu mercur e bazată pe dilataţia aparentă a mercurului în sticlă. Punctul zero al acestei scări, ales arbitrar, e punctul de topire al gheţii la presiunea atmosferică normală, iar punctul 100 e temperatura vaporilor apei distilate care fierbe la presiunea normală. Temperatura definită cu ajutorul termometrului cu mercur în sistemul Celsius (v. Termometrie, sistem ~) şi exprimată în scara Celsius rezultă din relaţia:
1-100 .
9ioo~9o
în care <p0, cp100 şi <pf sînt volumele (respectiv, în practica construcţiei termometrelor, lungimile) coloanelor de mercur la 0°, la 100° şi la temperatura t. Scara termometrului cu mercur depinde de compoziţia şi, în special, de tratamentul termic al sticlei din care e construit termometrul.
Scara termometrului cu gaz ideal e bazată pe dilataţia unui volum de gaz la presiune constantă sau pe creşterea presiunii unui volum constant de gaz (v. şî Termometru cu gaz, sub Termometru). Temperatura definită cu ajutorul termometrului cu gaz ideal în sistemul Celsius rezultă din relaţia:
„100
P100 P o
Po»Piw Şi P^iind presiunile unei anumite mase de gaz, la volum constant, la temperaturile 0°, 100° şi t. Scara termometrului cu gaz ideal e, de asemenea, o scară arbitrară, cu aceleaşi puncte 0° şi 100° ca şi cele ale scării termometrului cu mercur. Scara acestui termometru depinde de natura gazului cu care se umple rezervorul.
Scara termodinamica absoluta e bazată pe principiul lui Carnot. Mărimea termometrică folosită la stabilirea acestei scări e randamentul unui ciclu reversibil. într-un ciclu reversibil care evoluează între două surse de temperatură se numesc temperaturi termodinamice Tx şi T2 ale celor două isoterme ale ciclului Carnot, mărimile definite de relaţia:
02	T% ’
Qv respectiv Q2 fiind cantitatea de căldură primită de la sursa de temperatură Tv respectiv T2. Scara termodinamică absolută e independentă de natura substanţei care se transformă. Din relaţia:
0i-0. _ Ti~T,
01
care defineşte randamentul unui ciclu reversibil, rezultă că zero al scării termodinamice absolute e temperatura cea mai joasă, la care randamentul ciclului reversibil e egal cu 1. în această scară, temperaturile se notează cu T şi gradele cu °K. Scara termodinamică absolută nu poate fi realizată cu precizie printr-un procedeu care să corespundă strict definiţiei de mai sus. De aceea se recurge la termometrul cu gaz pentru temperaturi joase şi medii, şi la pirometrul optic, pentru temperaturi înalte.
Scara internaţionala de temperatura e o scară practică, bazată, în sistemul Celsius, pe puncte fixe (temperaturi de echilibru), cărora li se atribuie valori numerice, cum şi pe formule de interpolare, cari stabilesc legătura dintre orice temperatură şi indicaţiile termometrelor etalonate cu aceste puncte fixe.
Punctele fixe şi valorile numerice ale temperaturilor respective sub presiunea de 1,013250 kg/cm2 sînt date în tablou.
Punctele fixe fundamentale şî punctele fixe primare
Temperatura
°C
Temperatura de echilibru între oxigenul lichid şi vaporii săi (punctul de fierbere al oxigenului)
Temperatura de echilibru între gheaţă şi apă pură saturată cu aer (punctul de topire ai gheţii): punct fix fundamenta! Temperatura de echilibru între apa pură lichidă şi vaporii săi (punctul de fierbere al apei): punct fix fundamental Temperatura de echilibru între sulful lichid şi vaporii săi (punctul de fierbere al sulfului)
Temperatura de echilibru între argintul solid şi argintul lichid
Temperatura de echilibru între aurul solid şi aurul lichid (punctul de solidificare al aurului)
-182,970
0,0000
100,000
444,600
960,80
1063,0
Instrumentele etalon şi formulele de interpolare împart scara în patru regiuni:
De la zero pînă la punctul de solidificare al stibiului (630,6°), temperatura t e dată de un termometru etalon cu rezistenţă de platin — şi rezultă din formula:
Rt=R0 (1 -^At+Bt2), în care Rt e rezistenţa la temperatura t a firului de platin, RQe rezistenţa firului, măsurată la temperatura de 0°, A şi B sînt
Temperit, aliaje ~
203
Temple-Cox, aparat
constante determinate cu ajutorul formulei anterioare, pe baza valorilor măsurate la punctul de fierbere al apei, respectiv
al suTfu Iui,
De la punctul de fierbere al oxigenului pînă la 0°, temperatura t e dată de un termometru etalon cu rezistenţă de pla-tin — şi rezultă din formula:
J2/==i?0[1 + At+Bt2+C (*-100) în care Rţ şi R0 sînt rezistenţele firului de plat in la t° şi la 0°; A, B şi Csînt constante determinate pe baza valorilor Rt măsurate, respectiv, la punctele de fierbere ale apei, sulfului şi oxigenului.
De la punctul de solidificare al stibiului (630,5°) pînă la punctul de solidificare al aurului, temperatura t e dată de un termocuplu etalon Pt Rh(10%)-Pt, şi rezultă din formula:
Eţ=& -j- bt -{- ci2,
în care Ef e tensiunea electromotoare a termocuplului etalon, cînd sudura rece e la 0° şi cealaltă e la temperatura t, iar
a,b şi c sînt constante determinate pe baza valorilor Eţ măsurate, respectiv, la punctul de solidificare al stibiului, argintului şi aurului.
Deasupra punctului de topire al aurului, temperatura t e dată de un pirometru optic etalon, folosind formula:
1Au	—C% -
X(/ + Tc) .
e	—	1
în care JAu sînt, respectiv, energiile radiate, cu lungimea de undă X, în intervalul unei unităţi de lungime de undă emisă în unitatea de timp.de către unitatea de arie a unui corp negru, Ia temperatura t şi, respectiv, la punctul de solidificare al aurului; c2 e o constantă cu valoarea 1,438 cm grad; T0 e temperatura punctului de topire ai gheţii, în grade Kelvin, iar e e baza logaritmilor naturali.
Afară de cele şase puncte fixe fundamentale şi primare se pot folosi, în anumite cazuri, şi punctele secundare de temperatură (date în sistemul Celsius), cum sînt:
Temperatura de sublimare a bioxidului de carbon Temperatura de solidificare a mercurului Temperatura de tranziţie a sulfatului de sodiu Temperatura punctului triplu al acidului benzoi.;
Temperatura de fierbere a naftalinei Temperatura de solidificare a staniului Temperatura de fierbere a benzofenonei Temperatura de solidificare a plumbului Temperatura de fierbere a mercurului Temperatura de solidificare a zincului Temperatura de solidificare a stibiului Temperatura de solidificare a aluminiului Temperatura de solidificare a cuprului în atmosferă
reducătoare	1083
Temperatura de	solidificare a nichelului	1453
Temperatura de	solidificare a cobaltului	1492
Temperatura de	solidificare a paladiului	1552
Temperatura de	solidificare a platitului	1769
Temperatura de	solidificare a rodiului	1960
Temperatura de	solidificare a iridiului	2443
Temperatura de	solidificare a wolframului	3380
i.	Temperit, aliaje Metg.: Numire dată unor aliaje din
grupul' de aliaje uşor fuzibile binare (Bi-Pb sau Bi-Sn sau
Bi-Cd), ternare (Bi-Pb-Sn sau Bi-Sn-Cd) sau cuaternare (Bi-Pb-Sn-Cd) cari sînt elaborate cu diferite compoziţii, avînd puncte de topire cuprinse între 60° şi circa 330° şi turnate sub formă de mici bastoane sau de alice, constituind o scară convenţională (de ex. cu gradaţii din 5 în 5°) pentru a fi folosite (în prezent, mai rar) la determinarea temperaturii oţelurilor în cursul tratamentelor termice cari se efectuează în acest interval de temperaturi. V. şî sub Aliaj uşor fuzibil.
2.	Temperley, aparat Nav. : Aparat folosit pentru încărcarea şi descărcarea sacilor de cărbuni (v. fig.)- Con-
Aparat Temperley.
1) grindă; 2) labădegîscă; 3) bigă; 4) cărucior cu role; 5) cîrlig; 6) palane cu sfire; 7) trăgător; 8) pastică.
sistă dintr-o grindă susţinută cu ajutorul unei labe de gîscă cu trei braţe de una dintre bigele navei, pe a cărei talpă inferioară poate aluneca un cărucior cu role, de care se prind cu ajutorul unui cîrlig saci de cărbuni. Grinda e menţinută în poziţie înclinată cu ajutorul a patru palancuri cu sfîrc, iar căruciorul încărcat alunecă datorită gravitaţiei spre masa de cărbuni. Pentru a fi tras înapoi se foloseşte un trăgător care e fixat cu un capăt de cărucior, după care trece printr-un rai de la extremitatea grinzii situate mai sus, apoi printr-o pastică la capătul bigei, o pastică la baza acesteia, şi apoi la tamburul unui vinci de manevră. Aparatul Temperley, folosit iniţial pe navă, e folosit astăzi numai pentru transportul cărbunilor în port.
3.	Tempestă, pl. tempeste. Nav.: Vînt de forţa 10 după scara Beaufort (v. sub Vînt). în trecut, tempesta era vîntul de forţa 11 după scara Beaufort.
4.	~ violenta. Nav.: Vînt de forţa 11, după scara Beaufort (v. sub Vînt).
5.	Tempil, aliaje Metg.: Grup de aliaje similare cu aliajele Temperit (v. Temperit, aliaje ~), însă avînd o scară de temperaturi, cu gradaţie din 8 în 8°, cuprinsă între 55 şi 1400°.
6.	Temple-Cox, aparat Nav.: Aparat constituit dintr-o ţeavă cilindrică, în interiorul căreia se introduce un exploziv prin a cărui deflagrare, un bolţ filetat la un capăt, cu diametrul de circa 15 mm, e împins cu suficientă forţa pentru a se înfige cu partea nefiletată în tabla bordajului unei nave,
—78,5
—38.87
32,38
122,36
218,0
231.9
305.9 327,3 356.5S
419.5
630.5 660,1
Templu
204
Templu
unde rămîne fixat. Fixînd un număr suficient de astfel de bolţuri în bordajul navei, pe acestea se poate fixa o caplamă (petic) de tablă pentru a astupa o gaură de apă. Aparatul e folosit la astuparea găurilor de apă ale unei nave în mare sau la operaţiile de salvare. La aceste operaţii se mai foloseşte un tip de bolţ cu canal interior prin care se poate pompa aer comprimat pentru gonirea apei dintr-un compartiment inundat.
i.	Templu, pl. temple. Arh.: Edificiu din antichitate consacrat cultului zeilor. Templele s-au dezvoltat şi diferenţiat, din punctul de vedere arhitectonic, în funcţiune de condiţiile social-politice,de materialele disponibile şi de tehnica de construcţie ale epocii respective.
Templul egiptean era un vast ansamblu care ocupa mari suprafeţe de teren, adesea mărginite de incinte puternice. Accesul se făcea printr-o alee flancată de sfincşi, care conducea la intrarea monumentală (pilon) (v. fig. /).
Templul propriu-zis era format dintr-o sală hipostilă şi sanctuar, precedat de o (v. fig. //), Adeseori, între sanctuar şi sala încăperi anexe pentru păstrarea obiectelor de cult. Templele egiptene s-au dezvoltat, în timp, prin adăugiri de noi ansambluri, rezultînd complexe impresionante ca dimensiuni, compoziţie şi decoraţie (de ex. templul lui Amon din Karnak).
Templul asiro-babilonian era în formă de turn sau de trunchi de pira" midă în trepte (zigurat), cu muchiile orientate după punctele cardinale (v. fig. III). în general, ziguratul era format din şapte terase, colorate diferit, accesibile succesiv prin rampe j sau trepte. Pe ultima terasă se găsea sanctuarul. Templul servea probabil şi ca observator astronomic (de ex. ziguratul din Ur, Babilon, Nimrud).
Templul indian prezintă mai multe variante. — Templul budist e săpat în stîncă şi prezintă spre exterior numai faţada cu intrarea. Planul e de tip rectangular, împărţit în trei nave, prin şiruri de coloane, la capătul opus in
fie numai dintr-o clădire care adăpostea imaginea zeului, obiectele de cult şi tezaurul şi care, în general, era interzisă acce-
/. Faţada unui templu egiptean (reconstituire).
curte rectangulară hipostilă se găseau
II. Planul unui templu egiptean (templul lui Khons din Karnak).
1) pilon ; 2) curte; 3) portic-vestibul; 4) sală hipostilă; 5) sanctuar.
trării fiind situat sanctuarul, de formă semicirculară (v. f ig. IV). Era acoperit cu bolţi (de ex. templele din Karli şi Adjanta). — Templul brahman s-a dezvoltat pe un plan pătrat, avînd mai mult proporţiile unei capele, cu o siluetă caracteristică datorită acoperişului în formă de piramidă în trepte (v. fig. V). în general, e amplasat în mijlocul unei curţi vaste, completate cu alte încăperi secundare. Aceste temple, ca şi cele egiptene, s-au dezvoltat prin repetarea simetrică a elementelor, în interiorul unor incinte din ce în ce mai vaste, rezultînd ansambluri impresionante prin monumentalitatea portalurilor şi bogăţia decoraţiei sculpturale.
Templul grec era constituit fie dintr-un ansamblu de clădiri şi de amenajări destinate cultului unei zeităţi (v. Sanctuar 1),
III. Temple asiro-babiloniene (reconstituiri: elevaţii şi vederi în plan), o) templu babilonian; b) zigurat asirian.
sului public. Templele greceşti se remarcă prin amplasamente alese astfel, încît să se pună în valoare arhitectura lor, cît şi să domine oraşul sau peizajul înconjurător. în general, erau orientate în^ direcţia est-vest. încăperea principală a templului eraconstituitădin-tr-o sală de formă rectangulară (cella), care adăpostea imaginea zeului şi care era împărţită în trei nave, — mai rar în două, — prin şiruri de coloane. Navele laterale aveau uneori două niveluri. Afară de cella, templul mai cuprindea un vestibul, şi era completat cu încăperi pentru păstrarea obiectelor de cult şi a tezaurului (opistodom), cu c încăpere secretă (aditon), sau cu o încăpere pentru consultaţii (oecos) destinată oracolelor.
Templele greceşti se caracterizează prin proporţii armonioase şi arhitectură unitară, cu decoraţie bogată care foloseşte sculptura, ceramica, metalul şi policromia.
Exemple:	templul	lui
Apollo din Delfi şi al Herei din Olimpia, în formă de hexastil perip-
ter; Partenonul din Ate-	v,	Temp,u	brahman.
na, în formă de octostil
peripter; templul Dianei din Efes, în formă de octostil dipter.
Templele greceşti pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere (v. fig. VI). Din punctul de vedere al modului de aşezare a coloanelor la faţadele principale sau laterale, se deosebesc: templul în antis, ai cărui pereţi longitudinali se
IV. Templu budist, o) secţiune longitudinală; b) secţiune orizontală
1
Tenace	205	Tencuială
terminau, la	intrare,	printr-un	element	decorativ	de	forma
unui pilastru	sau	a	unei	coloane	angajate,	numit	anta	(v.);
templul prostii, caracterizat printr-o faţadă principală cu peristil cu patru coloane; templul amfipro-stil, care avea un peristil şi la	fa-
ţada posterioară; templul peripter, care avea o	co-
lonadă (portic) laterală în continuarea peristilului faţadei principale; templul pseudope-ripter, la care coloanele laterale erau angajate şi nu formau un portic; templul dipter, caracterizat printr-o dublă colonadă laterală şi templul pseudo-dipter, la care al doilea rînd de coloane era angajat.
VI. Secţiuni plane de temple greceşti, o) templu în antis; b) templu prostii; c) templu peripter hexastil; d) templu peripter oct sti I; e) templu dipter octostil; f) templu dipter decastil.
Din punctul de vedere âl numărului de coloane al peristilului, se deosebesc: templul tetrastil, cu patru coloane; templul hexastil (cu şase coloane) şi care provine, în general, dintr-un tip tetrastil la care apare o colonadă laterală; templul octostil (cu opt coloane), care provine, în general, dintr-un tip tetrastil la care s-a adăugat o dublă colonadă laterală; templul decastil, cu zece coloane; templul dodecastil, cu 12 coloane.
Templul roman e, în general, de două tipuri (v. fig. VII), după forma planului: templul, rectangular, asemănător celui grecesc, cu deosebiri determinate de interpretarea diferită a ordinelor de arhitectură, cu proporţii monumentale şi decoraţie bogată; templul circular (de ex. Panteonul din Roma) sau poligonal, alcătuit dintr-o cella circulară, înconjurată cu un portic (peripter) sau cu coloane angajate (pseudoperipter, de ex. templul Vestei, din Roma; templul Sibilei, din Ti voi i).
i* Tenace. Gen.: Calitatea unui material de a prezenta tenacitate (v.).
2. Tenacitate. 1. Rez. mat.: Proprietatea unui material de a prezenta deformaţii specifice plastice mari pînă la rupere.
3.	Tenacitate. 2. Rez. mat.: Mărime caracteristică unui material solid, egală cu energia lui specifică de deformaţie, acumulată pînă la rupere.
4.	Tenacitate. 3. Rez. mat.: Mărime caracteristică unui material solid, egală cu deformaţia lui specifică la rupere.
Tenacitatea materialelor solide depinde, afară de natura materialului, şi de natura solicitării,.de viteza de aplicare a sarcinii, de temperatură, etc.
VIL Secţiuni plane de temple romane. a) templu de tip rectangular; b) templu de tip circular.
Tenacitatea dinamică e măsurată prin rezilienţa materialului respectiv.
Materialele solide cari au o tenacitate mică se numesc fragile. V. şî Ruperea materialelor.
5.	Tenaclu, pl. tenacluri. Poligr.: Sin. Port-manuscris (v.).
6.	Tenasco. Ind. text.: Fibra textilă hidracelulozică de tip viscoza (v.) obţinută prin etirare (v.) în fază plastică, imediat după extrudere prin filiere. Ca urmare a etirării, rezistenţa la tracţiune a fibrei creşte ajungînd pînă la circa 35 kgf/mm2, iar elasticitatea şi afinitatea ei pentru coloranţi scad în raport cu fibrele viscoza neetirate. Din cauza elasticităţii mai reduse fibrele Tenasco sînt destinate pentru produse textile cari se folosesc în scopuri tehnice.
7.	Tencuiala, pl. tencuieli. Cs.: Strat de material, aplicat în stare plastică sau uscată pe suprafeţele de cărămidă, de beton, lemn, trestie, argilă sau rabiţ, ale unei construcţii, pentru a asigura o finisare îngrijită şi a proteja suprafeţele respective contra acţiunii agenţilor atmosferici, a infiltraţiilor de apă, a variaţiilor de temperatură, etc. Tencuiala se aplică atît pe suprafeţele interioare ale construcţiilor, cît şi pe cele exterioare. în vederea executării tencuielii se termină în prealabil lucrările a căror executare simultană sau ulterioară ar putea produce deteriorarea ei, şi anume: înve-litoarea sau planşeurile încăperilor în cari se execută tencuiala interioară; zidurile despărţitoare; montarea tocurilor uşilor şi ale ferestrelor, a instalaţiilor de apă şi de încălzire, şi a instalaţiei electrice.
După procedeul de execuţie, tencuiala poate fi umedă sau uscată.
Tencuiala umedă se execută dintr-un mortar umed, în stare plastică, aplicat manual sau mecanizat; întărirea tencuielii (numită impropriu uscare) se produce în timp. Tencuiala umedă se aplică, în general, în două straturi. Stratul de bază (grundul) e alcătuit din mortar obişnuit. Pentru a asigura aderenţa acestuia la suprafaţa respectivă, se stropeşte în prealabil suprafaţa. Peste grund se aplică al doilea strat (stratul vizibil sau fâţuiala), alcătuit din mortar de diferite compoziţii, după natura tencuielii.
Materialele principale, folosite la executarea tencuielii umede, sînt următoarele: varul, întrebuinţat, după stingere, ca pastă de var sau ca var praf, sau, înainte de stingere, sub formă de praf; cimentul, întrebuinţat ca liant principal sau ca adaus; ipsosul, întrebuinţat ca liant numai la tencuielile aplicate în mediu uscat; partea uscată, constituită din agregate minerale de diferite mărimi şi structuri (nisip, piatră de mozaic, praf de piatră, etc.); adausurile, întrebuinţate numai cînd e necesară obţinerea unei tencuieli cu anumite proprietăţi (adausuri hidrofuge, întîrzietori de priză, coloranţi, etc.).
După destinaţie, tencuiala umedă se împarte în”tencuială obişnuită, tencuială decorativă şi tencuială specială.
Tencuiala obişnuita e folosită la finisarea obişnuită a încăperilor sau, uneori, a faţadelor. Această tencuială e executată din mortar (fără adausuri speciale, coloranţi, etc.), avînd ca agregat nisipul obişnuit de balastieră; ea are o suprafaţă, în general, netedă, fără prelucrări speciale. Pentru executarea tencuielii obişnuite se folosesc mortare de diferite compoziţii; de exemplu: mortar de var-nisip, în proporţiile
1	:3---1 : 4 (var : nisip), fără adaus de ipsos; mortar de var-nisip cu adaus de ipsos în proporţiile 1 : 2,5***1,3 (var : nisip), cu adaus de 5*• *10 kg ipsos la 1 m2 suprafaţă de tencuit; mortar mixt (ciment : var : nisip) cu dozajul 1:1: 6---1 : 2 : 8; mortar de ciment cu dozajul 1 : 1--*1 : 6 (ciment : nisip). — După calitatea execuţiei, se deosebesc mai multe tipuri de tencuială obişnu ită.
Tencuiala bruta e compusă dintr-un singur strat, care se aplică şi se netezeşte cu mistria. Se execută din mortar de
Tencuială
206
Tencuiala
var, sau din mortar de var cu adaus de ciment. E folosită la calcane, la pivniţe, la poduri, cum şi la clădirile de importanţă mică (depozite, magazii, etc.).
Tencuiala drişcuitâ e compusă din două straturi (grundul şi stratul vizibil). Stratul vizibil se execută dintr-un mortar cu nisip fin (tinci), case se aplică şi se netezeşte cu drişca.
Tencuiala netezită (gletuitâ) se execută cu un strat vizibil de pastă de ipsos sau de pastă de var, care se aplică şi se netezeşte cu drişca de oţel. Se foloseşte cînd e necesară o finisare de calitate superioară.
Tencuiala decorativa e caracterizată printr-o finisare arhitectonică a suprafeţei; ea nu reclamă zugrăvirea sau prelucrarea ulterioară; aspectul suprafeţei se obţine prin alegerea compoziţiei mortarului sau prin metoda de prelucrare a suprafeţei tencuielii. Tencuiala decorativă e folosită în special la finisarea faţadelor. Metodele de prelucrare a suprafeţei acestei tencuieli depind de natura liantului şi a agregatului, de gradul de întărire al stratului de tencu ială în momentul începerii lucrului, şi de uneltele folosite pentru prelucrare. Tencuiala decorativă cu faţa prelucrată poate fi de: mortar de var simpiu (prelucrat în stare plastică), mortar de var cu adaus pînă la 25% ciment (prelucrat în stare semiplastică), sau mortar de ciment (prelucrat în stare întărită).
Din punctul de vedere al modului de prelucrare a suprafeţei, se deosebesc numeroase tipuri de tencuială decorativă.
Tencuiala stropita se execută în două straturi: primul strat e aplicat cu drişca, iar stratul următor e stropit, fie cu o perie cu părul lung şi aspru, fie cu o mătură obişnuită, ori cu mistria, printr-o plasă aşezată paralel cu suprafaţa care trebuie tencuită, sau mecanizat, cu ajutorul unui dispozitiv cu palete.
Tencuiala stropită cu fulgi se obţine prin aplicarea a două straturi de mortar de culori diferite (dintre cari, al doilea, de mortar alb sau de culoare deschisă), obţi-nîndu-se o suprafaţă care imită fulgii de zăpadă.
Tencuiala stropită, tratată cu acid clorhidric, prezintă o structură granulată.
Tencuiala prelucrata cu peria se obţine prin prelucrarea cu o perie tare (de sîrmă, de păr sau de cauciuc) a tencuielii în stare plastică şi care se prezintă sub forma unei suprafeţe rugoase sau fin granulate, care imită piatra naturală. Mortarul folosit e executat cu agregate cu granule fine. Grosimea stratului vizibil e de 5--*7 mm, în cazul unei prelucrări mai fine, şi de 7---12 mm, în cazul unei prelucrări aspre.
Tencuiala striata se obţine prin prelucrarea suprafeţei în stare semiplastică, cu diferite unelte pentru zgîriat (piepteni, ferestraie, perii), şi are o suprafaţă care imită structura pietrelor naturale, prezentînd striuri verticale, orizontale sau ondulate.
Tencuiala în imitaţie de pietriş se obţine prin aruncarea, peste stratul de mortar aplicat în prealabil, a unui strat de pietriş curat, cu mărimea granulelor de 5--*6 mm, umezit în prealabil şi apoi aruncat în mod uniform pe perete, presîndu-se în mortarul moale cu o drişcă de lemn sau cu o raşchetă. Pentru a obţine un aspect mai frumos, stratul vizibil se colorează.
Tencuiala în forma de evantai se obţine prin apăsarea şi rotirea mistriei cu un sfert de cerc pe stratul de tencuială aplicat pe suprafaţa respectivă. Stratul vizibil are grosimea de 20 mm.
Tencuiala cu picaturi prelinse se obţine prin turnarea cu mistria, peste stratul de mortar brut, a unui mortar subţire, în cantităţi mici, care se prelinge sub formă depicături întărite.
Tencuiala supta se obţine prin apăsarea, pe suprafaţa mortarului proaspăt aplicat, a unui disc de lemn sau de pîslă, şi prin îndepărtarea bruscă a acestui disc.
Tencuiala solzoasă se obţine prin aplicarea unui mortar consistent, apăsarea lui cu mistria în formă de arc de cerc şi netezirea excesului de mortar. Stratul vizibil are grosimea de 20---25 mm.
Tencuiala ciclopica se obţine prin trecerea mistriei pest mortar, pe distanţe mici şi în diferite direcţii. Stratul vizibil are grosimea de 15---20 mm, iar agregatul e un nisip cu granule de dimensiuni mari.
Tencuiala granuloasă, netezită, se obţine prin drişcuirea stratului vizibil în sens circular, cu o drişcă lungă. Stratul vizibil are grosimea de 10---12 mm.
Tencuiala italiană se obţine prin stropirea mortarului cu mătura şi drişcuirea ulterioară, uşoară, cu drişca de oţel. Stratul vizibil are grosimea de 12---15 mm.
Tencuiala californiană se obţine prin frecarea cu o bucată de postav a tencuielii aplicate cu mistria, şi netezirea ulterioară cu drişca. Stratul vizibil are grosimea de 12---15 mm.
Tencuiala cu mortar aruncat în cantităţi mari se obţine prin aplicarea a două straturi de mortar, primul netezit cu drişca, iar celălalt, aplicat prin aruncarea în cantităţi mari, cu mistria.
Tencuiala raşchetată se obţine prin frecarea cu raşcheta a suprafeţei de tencuială în stare semiplastică. Prin raşchetare, o parte din granulele de la suprafaţa tencuielii sînt dislocate, lăsînd în locul lor goluri de diferite mărimi. Raşchetarea se execută după 1---2 ore de la aplicarea stratului vizibil. Grosimea stratului vizibil e de 5---12 mm, după mărimea granulelor agregatului.
Tencuiala buciardată se obţine prin lovirea tencuielii complet întărite (după 7-*-8 zile de la aplicarea ei), cu buciarda, pînă cînd pelicula de la suprafaţă se desprinde de tencuială şi lasă să se vadă granulele agregatului.
Tencuiala şpiţuită se obţine prin cioplirea cu şpiţul a suprafeţei tencuielii întărite. Stratul vizibil imită piatra naturală şi are grosimea de 20---30 mm.
Tencuiala în imitaţie de bosaje se obţine prelucrînd suprafaţa bosajului cu şpiţul sau cu buciarda, iar bordurile bosajului, cu dalta dinţată. Stratul vizibil are grosimea de 25-**30 mm, iar agregatele (griş de piatră) au granulele de 2,5***3 mm.
Tencuiala cu caneluri se obţine prin prelucrarea cu dalta cu dinţi, sau cu scalpelul, a suprafeţei întărite a tencuielii. Stratul vizibil are grosimea de 15***30 mm.
Tencuiala în imitaţie de tuf se obţine prin prelucrarea combinată a suprafeţei tencuielii întărite; în prealabil se prelucrează suprafaţa, prin cioplirea^fină cu un ciocan cu cuţite, şi apoi, prin cioplirea cu şpiţul. în acest mod, între şanţurile mari, datorite şpiţului, rămîn suprafeţe mici, cu cioplitură fină. Stratul vizibil are grosimea de 25*“30 mm.
Tencuiala sablată are suprafaţa cu structura granulată fin, imitînd gresia. Se execută prin împroşcarea suprafeţei tencuielii cu o vînă de nisip, cu ajutorul unui aparat de sablare.
Tencuiala în imitaţie de terrazzo se obţine prin şlefuirea, cu piatră de şmirghel sau cu carborundum, a suprafeţei întărite a tencuielii. Stratul vizibil are grosimea pînă la 5 mm. Agregatele folosite sînt de griş colorat, avînd mărimea granulelor de 2,5---3 mm.
Sgraffito e o tencuială decorativă specială, obţinută prin aplicarea prealabilă a unui strat de mortar obişnuit, peste care se aplică mai multe straturi de mortar colorat; straturile de mortar colorat superioare se zgîrie după un desen dat, pînă la dezvelirea straturilor inferioare.
Tencuiala cu profiluri e executată cu şabloane de diferite forme, confecţionate după detalii prevăzute în proiectul de execuţie. Tencuiala cu profiluri se foloseşte la executarea scafelor, a cornişelor, asizelor, rosturilor.
Din punctul de vedere al compoziţiei mortarului, se deosebesc, de asemenea, numeroase tipuri de tencuială decorativă.
Tencuiala colorată e executată din mortar de var cu nisip, adaugîndu-se un colorant (negru de fum, ocru, miniu, umbria, etc.). Agregatele sînt nisipuri naturale cuarţoâse, cu granu-laţie fină, sau nisipuri artificiale.
Tencuială
207
Tencuiala
Tencuiala de terasit se execută cu un mortar compus dintr-un amestec de agregate, de liant, colorant şi un component stabil, sub formă de mici solzi de mică. Agregatele, sub formă de griş, au granule de diferite mărimi (1---2 mm; 2***4 mm; 4---6 mm). Solzii de mică au mărimile de 2***5 mm. Culorile principale ale terasitului sînt: alb, cenuşiu, crem, galben, portocaliu, roz, roşu, verde, cafeniu.
Tencuiala în similipiatrâ e executată cu mortar de ciment preparat cu agregate sub formă de griş din roci decorative concasate (granit, marmoră, calcar, cuarţit). Suprafaţa se prelucrează, în stare întărită, cu sculele folosite la cioplirea pietrei.
Tencuiala de stuc (marmoră artificială lustruită cu piatra de frecat) e executată dintr-un amestec de ipsos, apă, clei şi coloranţi. Finisarea suprafeţei se face prin şlefuire şi lustruire cu piatra de frecat.
Tencuiala lucioasa (marmoră artificială lustruită) e executata dintr-un amestec de var şi de marmoră măcinată. Finisarea suprafeţei se face prin lustruire cu fierul cald, cu emulsie de săpun sau cu ceară. Stratul vizibil are grosimea de 10---12mm şi se aplică în trei reprize succesive.
Tencuiala speciala are o destinaţie specială sau e executată cu materiale sau cu procedee speciale. Tencuielile speciale folosite cel mai des sînt prezentate în continuare.
Tencuiala cu argilă stabilizată e executată dintr-un mortar preparat cu nisip şi argilă, la care se adaugă un stabilizator (ciment, var sau gudron), stabilizatorul avînd rolul de a înlătura eventualele fisuri ale argilei.
Tencuiala de ciment cu adaus hidrofug e executată dintr-un mortar de ciment 1 : 2---1 : 3 (ciment : nisip), la care se adaugă un produs hidrofug (ceresit, .acvabar, etc.). Mortarul e aplicat pe suprafaţa de tencuit în mai multe straturi, e drişcuit şi netezit cu mistria. Grosimea tencuielii cu adaus hidrofug e de cel puţin 2 cm. Tencuiala proaspăt executată trebuie ferita de uscare rapidă, de solicitări mecanice şi de îngheţ.
Tencuiala de mase plastice se compune dintr-o dispersie de mase plastice, componenţi minerali şi diferite adausuri. Componenţii minerali trebuie să nu conţină impurităţi şi să aibă o compoziţie granulometrică care să asigure o structură uniformă a peliculei.
Adausurile îndeplinesc cele mai diferite roluri: ceara şi cleiurile naturale şi sintetice ameliorează proprietăţile de prelucrare, permeabilitatea la vapori de apă şi plasticitatea; solvenţii cu temperatură defierbere înaltă sau mijlocie uşurează formarea filmului la temperaturi exterioare joase şi îmbunătăţesc rezistenţa la îngheţ; adausurile fungicide şi bactericide împiedică dezvoltarea algelor şi a ciupercilor.
Tencuielile de mase plastice se aplică cu o mistrie inoxidabilă sau cu un şpaclu, întinzîndu-se pe mai mulţi metri pătraţi. După aşternerea unei suprafeţe de 2-*-3 m2, aceasta se mai netezeşte odată pentru a se obţine o suprafaţă uniformă.
Tencuielile de mase plastice pot fi aplicate şi cu pulveri-zatoare, la presiune înaltă sau joasă, dar nu se obţin suprafeţe atît de dense ca în cazul aplicării manuale.
Tencuielile de mase plastice prezintă avantajele că sînt impermeabile, nu-şi schimbă culoarea după ploaie, nu se murdăresc şi nu reţin impurităţile din aer, sînt rezistente la acţiunea agenţilor chimici, sînt rezistente la acţiunile mecanice, se exfoliază greu, pot fi curăţite uşor prin spălare cu apă, au reacţie neutră (spre deosebire de tencuielile obişnuite, cari sînt alcaline), pot fi colorate în nuanţe pastel, etc.
Tencuiala de protecţie contra razelor Roentgen e executată din barită, ciment şi apă. Dozajul folosit curent pentru această tencuială e: 1 :0,25 (ciment: var pastă: barită). Raportul
apă/ciment se iade maximum 1,4, adausul de apă micşorînd rezistenţa mecanică a tencuielii.
Tencuiala fonoizolantâ protejează construcţia sau părţi din construcţie contra zgomotelor de şoc sau contra zgomotelor aeriene. Ea se execută din diferite compoziţii, avînd ca agregat piatra ponce sau zgura de cazan. Pentru a mări capacitatea de izolare fonică, tencuiala fonoizolantă se aplică pe un strat de mortar cu granule mari, sau pe un strat de vată de zgură sau de pîslă de asbest.
Tencuiala hidroizolantă protejează construcţia sau părţi din construcţie contra infiltrării apei sau a umezelii, şi e executată din mortar de ciment aplicat prin torcretare sau din mortar de ciment cu adaus hidrofug, aplicat şi netezit cu mistria.
Tencuiala pentru fresce, picturi şi tempera e executată din mortar preparat cu var şi cu nisip cuarţos sau de marmoră. Durata tencuielii trebuind să fie aceeaşi ca durata construcţiei, mortarul e preparat din materiale durabile, iar execuţia tencuielii se face cu o deosebita grijă.
Tencuiala termoizolantâ protejează construcţia sau părţi din construcţie contra variaţiilor de temperatură. Pentru executarea ei se folosesc mortare cari au, în stare uscată, greutatea specifică aparentă între 600 şi 1200 kg/m3. Ca agregat, se folosesc zgura de cazan cu granule de dimensiuni mici, fărî-mături de tuf sau de piatră ponce, rumeguş, griş de cărbune, etc.
Tencuiala torcretată e executată din mortar de ciment 1:2***1:3 (ciment:nisip), aruncat pe suprafaţa respectivă cu ajutorul unui injector. Datorită presiunii cu care se loveşte de suprafaţa respectivă, tencuiala torcretată e foarte compactă, realizînd astfel un strat hidroizolant. Pentru a mări stabilitatea tencuielii torcretate şi pentru a preveni fisurile de con-tracţiune sau eventualele deformaţii, stratul de tencuială se armează cu o plasă de sîrmă, fixată de o reţea de vergele de oţel. Tencuiala torcretată e executată’ în mai multe straturi, fiecare strat avînd grosimea de 8-**10 mm. Straturile se aplică la interval de o zi. După torcretare, suprafaţa proaspăt ten-cuită trebuie ferită, timp de 10 zile, de uscarea rapidă, pentru a evita apariţia fisurilor. Această protecţie se realizează prin acoperirea suprafeţei cu saci, rogojini, etc., şi prin udarea lor continuă.
Tencuiala turnată e executată cu un mortar fluid, de var cu ipsos, turnat între suprafaţa de tencuit şi un cofraj special, format din panouri cari sînt unse, înaintea montării, cu o emulsie (300 g săpun şi 4 litri petrol la o găleată de apă fierbinte), pentru a împiedica aderarea tencuielii la cofraj.
Tencuiala uscată se execută prin fixarea pe suprafeţele pereţilor a unor plăci prefabricate de ipsos sau de materiale organice, de formă dreptunghiulară, cu lăţimea de 700---1000 mm, lungimea de 1000-•-3200 mm şi grosimea de 8***12 mm. Acest procedeu înlocuieşte procedeul umed de tencuire şi e folosit la tencuirea suprafeţelor interioare ale construcţiilor. Fixarea plăcilor de tencuială uscată pe pereţi şi pe tavane se execută, astfel: cu cuie bătute în şipci, prin lipire pe fîşii de repere, prin lipire prin puncte, prin lipire cu dopuri de ipsos, prin fixare cu pineze speciale. După fixarea plăcilor de tencuială uscată se execută prelucrarea rosturilor, care se face, fie prin şpacluire şi lipirea ulterioară a unor fîşii de tifon sau de hîrtie perforată, fie prin acoperirea rosturilor cu profiluri de lemn sau de metal, sau prin prelucrarea aparentă a rosturilor. Finisarea suprafeţei tencuielii uscate se realizează prin lipire de tapet sau prin zugrăvire obişnuită. — După natura plăcilor folosite, tencuiala uscată poate fi: tencuială uscată de ipsos, executată din plăci confecţionatedin ipsos amestecat cu 3% rumeguş de lemn şi căptuşite pe ambele feţe cu carton, marginile longitudinale ale plăcilor putînd fi acoperite sau neacoperite cu carton ; tencuială uscată organică (orgalit), executată din plăci confecţionate din fibre organice (lemn defibrat, cînepă, etc.), presate prin procedee industriale;
Tencuire
208
Tencuire
tencuiala uscata gipso-organicâ, executată din plăci confecţionate din ipsos cu 6-*-10% fibre organice înglobate uniform în masa pastei de ipsos.
1.	Tencuire. Cs.: Ansamblul operaţiilor executate pentru aplicarea unei tencuieli. După modul de punere în lucrare a materialelor, tencuirea poate fi manuală sau mecanizată.
Tencuirea comportă următoarele operaţii principale: prepararea mortarului, transportul mortarului, pregătirea suprafeţelor pentru tencuire, trasarea suprafeţelor de tencuit, aplicarea tencuielii şi finisarea stratului vizibil al tencuielii.
Prepararea mortarului se face manual, în varniţe, sau mecanizat, cu ajutorul malaxoarelor speciale. La lucrări importante, prepararea mortarului se face în centrale de mortar, în cari toate operaţiile (transportul materialelor, încărcarea lor în malaxoare, prepararea amestecului, transportul mortarului), se efectuează mecanic.
Transportul mortarului se face, fie pe verticală, cu scripete, cu bobul, cu macaraua, cu pompa de mortar, fie pe orizontală, cu tomberonul, cu roaba, cu containerul aşezat pe un cărucior, cu pompa de mortar.
Pregătirea suprafeţelor pe cari se aplica tencuiala umeda se face executîndu-se următoarele operaţii: curăţirea suprafeţei de praf; crestarea suprafeţelor de beton executate în cofraje metalice sau de cherestea geluită, pentru a deveni rugoase; curăţirea rosturilor pe o adîncime de 1 cm, la zidăria de cărămidă, pentru a asigura o bună legătură cu tencuiala; eventual acoperirea suprafeţei cu plasă de rabiţ; stropirea suprafeţei, pentru ca suportul tencuielii să nu absoarbă apa necesară /întăririi mortarului.
Trasarea suprafeţelor pereţilor şi ale tavanelor, pentru a obţine o suprafaţă exactă a tencuielii, care să corespundă atît direcţiei cerute (verticală,, orizontală, înclinată), cît şi grosimii indicate în proiect, se face cu ajutorul unor repere de tencuit (repere metalice de inventar sau fîşN de reper). Fig. la
I. Trasarea suprafeţelor de tencuît cu repere metalice, o) cu scoabe; b) cu corniere; 1) tencuială; 2) scoabe; 3) repere de fier cornier; 4) dreptar.
reprezintă trasarea cu repere metalice, de forma unor scoabe speciale, cu lungimea de 2,50 m, fixate în rosturile zidăriei, la distanţa orizontală de 1,00***1,50 m una de alta. Distanţa dintre faţa superioară a scoabei şi faţa zidăriei e egală cu grosimea stratului de tencuială care urmează să fie aplicat. Fig, I b reprezintă trasarea cu repere metalice de corniere 30 x30 mm, cu lungimea de circa 2,80 m, fixate cu ajutorul ■unor susţinătoare metalice speciale, pe suprafaţa care trebuie tencuită. La trasarea suprafeţelor cu fîşii de reper se execută, în prealabil, „punctarea suprafeţelor", adică fixarea, în diferite puncte, pe pereţi şi pe tavan, a unor martori (cuie sau turte
de pastă de ipsos). Această „punctare" se execută cu ajutorul sforii şi al firului cu plumb. în poziţiile stabilite pentru fîşii le de reper, se aplică şipci „aşezate" pe „martorii" respectivi; apoi se aruncă mortar, cu mistria, în spaţiul dintre şipci şi perete. După ce mortarul a făcut priză, se scot şipci le, iar pe suprafaţa respectivă rămîn fîşii le de reper.
Aplicarea tencuielii se face separat pentru fiecare strat. Toate tencuieli le, cu excepţia tencuielilor brute (la calcane, în poduri, etc.), se aplică în cel puţin două straturi: primul strat, stratul de bază (grundul), are grosimea de 8---15 mm şi se execută din mortar obişnuit; al doilea strat (stratul vizibil sau făţuiala) se aplică peste grund, în grosime pînă la 5 mm, iar mortarul din care se execută se numeşte t i n c i .
Pentru ca grundul să adere bine la suprafeţele de beton, de zidărie de piatră sau la cele de şipci şi trestie, suprafeţele se amorsează cu un strat numit şpriţ. Pe plasele de rabiţ se aplică un strat-suport, numit ş m i r, care umple ochiurile plasei şi care are aceeaşi compoziţie ca şi mortarul grundului, dar e mai consistent.
Grundul se execută în unu sau în doua straturi. Pentru a se prinde mai bine şi a se întări mai uşor, se recomandă să fie executat în două straturi, cu grosimea de circa 6***8 mm.
Mortarul pentru grund se prepară cu un adaus de maximum 35% apă, ceea ce corespunde unei tasări de 7*--8 cm a conului etalon. El trebuie să fie aplicat numai pe elemente de construcţie suficient de uscate. înainte de aplicare, suprafeţele se stropesc cu apă (în special zidurile de cărămidă), pentru a evita absorpţia exagerată a apei din mortarul grundului şi pentru a mări aderenţa acestuia.
Pentru ca mortarul să adere şi să fie rezistent, trebuie să fie aruncat cu putere pe suprafaţa de tencuit. După aplicare, grundul se netezeşte cu dreptarul. Ultimul strat de grund se lasă nedrişcuit, pentru a adera mai bine la el stratul vizibil al tencuielii.
Fiecare strat.de grund trebuie aplicat numai după întărirea stratului aplicat anterior, dacă acesta e executat din mortar cu ciment sau ipsos, sau după albirea stratului aplicat anterior, dacă acesta e executat din mortar cu var.
Fiecare strat de grund trebuie netezit şi îndesat imediat după aplicarea lui, ultimul strat fiind netezit cu dreptarul la linia stîlpişorilor sau reperelor, astfel încît grosimea stratului vizibil să fie uniformă. Netezirea stratului de grund cu dreptarul trebuie să lase asperităţi pe suprafaţa grundului, pentru a se asigura legătura cu stratul vizibil. Cînd grosimea stratului vizibil e mai mare decît 5 mm, sau cînd nu e posibil să se aplice stratul vizibil înainte de uscarea completă a grundului, suprafaţa ultimului strat de grund trebuie striată în diagonală cu mistria, la fiecari 8-**10 cm, pentru o mai bună aderenţă a stratului vizibil.
Mortarul (tinciul) folosit pentru stratul vizibil (făţuiala) e de acelaşi tip ca şi stratul de bază, dar mai gras, adică preparat cu o cantitate mai mică de nisip, care trebuie să aibă granule cu dimensiuni de cel mult 1 mm. La tencuielile interioare pe pereţi de beton, stabilit sau stufit, stratul vizibil se execută cu mortar de var gras cu adaus de ciment, grundul fiind executat din acelaşi material.
Stratul vizibil (făţuiala) se aplică după uscarea sau albirea grundului (la mortare de var sau de var cu ipsos), însă mai înainte ca grundul să se fi uscat complet. înainte de aplicarea tinciului, se stropeşte cu apă suprafaţa grundului. Grosimea stratului vizibil, la tencuielile interioare executate pe zidăria de cărămidă, trebuie să fie de cel mult 5 mm.
Pentru a obţine o grosime minimă a stratului vizibil, tinciul trebuie aplicat pe porţiuni mici şi nivelat imediat.
Aplicarea straturilor tencuielii se poate executa manual sau mecanizat. Aplicarea manuală se face prin aruncarea mortarului cu canciocul sau cu făraşul, prin întindere cu mistria, cu mahalaua, sau cu jgheabul de tencuit, respectiv prin stropire
Tencuit
209
Tender
cu mătura (ia tencuielile stropite). Aplicarea mecanizată se face prin împroşcarea mortarului cu ajutorul pompelor de mortar, sau prin stropire cu aparate speciale. Netezirea manuală se face cu dreptarul, cu mistria şi cu drişca manuală (v. sub Drişcă).
în cazul tencuirii mecanizate (v. fig.//), pompa de mortar 1 se instalează lîngă construcţia respectivă. Alături de pompă, pe o rampă, se aşază un malaxor de mortar. Se alege înălţimea astfel, încît mortarul din malaxor să curgă în buncărul pompei. De la pompă, mortarul e trimis printr-o conductă verticală 2, echipată, la fiecare etaj, cu cîte o ramificaţie cu robinet 3. Lîngă fiecare ramificaţie se aşază un buncar-tampon 4.
Conducta verticală se compune din două ramuri (dus şi întors).
De la buncărul-tampon, mortarul curge printr-un furtun la pompa de mortar 5, aşezată la etajul la care se execută tencuiala. Pompa împinge mortarul prin furtunul de cauciuc 6, care are la capăt o duză 7. Mortarul se aplică pe suprafaţa respectivă, prin împroşcarea lui prin duză.
Netezirea mecanizată a tencuielilor se face cu maşini speciale, numite dr işti mecanizate (v. sub Drişcă).
Finisarea stratului vizibil se poate executa prin: închiderea porilor cu un strat subţire de pastă de var, numit glet de var, acoperirea cu un strat subţire de pastă de ipsos netezit fin, numit glet de ipsos, prelucrarea în scopuri decorative, prin presare cu peria de sîrmă, rostuire, buciardare, spiţuire, piep-tănare, raşchetare, etc.
1.	Tencuit. 1. Cs. Sin, Tencuire (v.).
2.	Tencuit. 2. Ind. ţâr.: Aşezarea în stive, pe calităţi, a păpuşilor de tutun, în scopul de a fi predate.
3.	Tendaletâ, pl. tendalete. Nav.: Tendă mică folosită pentru acoperirea unei îmbarcaţiuni sau pentru apărarea bordurilor unei nave de acţiunea razelor solare. Are formă dreptunghiulară şi e confecţionată din pînză de vele mai subţire. Se prinde de străji (v. Strajă 1), iar partea inferioară se îndepărtează de bordaj cu ajutorul unor bastoane de lemn ; pentru a nu fi ridicată de vînt, de margini se suspendă săculeţe mici cu nisip.
4.	Tendar, pl. tendare. 1. Nav.: Bare de lemn sau ţeavă de oţel rezemate pe suporturi metalice şi cari servesc la susţinerea centrală şi spre borduri a tendelor unei nave.
5.	Tendar. 2. Nav.: Grindă longitudinală de lemn sau ţeavă metalică care se montează la centrul unei îmbarcaţiuni pentru a susţine capotele bărcilor de serviciu şi de salvare ale unei nave.
6.	Tendâ, pl. tende. Nav.: Acoperiş format din prelată de pînză care se întinde deasupra punţilor descoperite la comandă, la proră şi la pupă, etc., spre a le apăra de intemperi i. Tenda e confecţionată din pînză de velă, cusută şi croită după forma punţii pe care trebuie să o acopere şi se întinde deasupra punţii pe tendare astfel, încît să aibă pante de scurgere pentru apa de ploaie.
//. Schemă de instalaţie de tencuîre mecanizată. 1) pompă de mortar; 2) conductă verticală; 3) ramificaţie pe etaj; 4) buncăr; 5) pompă de mortar mobilă; 6) furtun de cauciuc; 7) duză.
7.	Tender, pl. tendere, C.f..* Vehicul de cale ferată ataşat Ia locomotiva cu abur sau monobloc cu aceasta (la locomotivele-tender), împreuna cu care formează o unitate de vehicul motor, şi servind la depozitarea şi transportul combustibilului şi al apei necesare locomotivei. Tenderele se construiesc în general cu trei osii simple (v. fig. /) sau cu două boghiuri a cîte două
osii (v. fig. //); uneori se construiesc şi cu patru, respectiv cu cinci osii simple sau cu trei boghiuri a cîte două osii.
Părţile principale ale tenderului sînt: carul, cutia de cărbuni, rezervorul de apă şi (eventual) rezervorul de păcură.
Carul tenderului e constituit din şasiu (împreună cu accesoriile sale, formate din dispozitivele de legare şi de ciocnire) şi din echipamentul de rulare. La tenderele cu trei osii, şasiul e format (v. fig. ///), în general, din două longe^oane
III. Şasiu de tender.
1) traversă frontală; 2) longeron intermediar; 3) bloc de înhămare; 4) curăţitor de cale; 5) suport de rezervor; 6) longeron; 7) placă de gardă.
de tablă, consolidate prin bare transversale, iar la tenderele cu patru, respectiv cu şase osii, din patru longeroane de bare profilate, consolidate prin bare transversale în dreptul axei transversale a tenderului şi al axei transversale a boghiuri lor. în faţă, în dreptul legăturii cu locomotiva, consolidarea şasiului se face prin blocul de înhămare (v.) al tenderului care conţine şi dispozitivele de legare şi de ciocnire dintre locomotivă şi tender. în spate, consolidarea se face prin traversa frontală (v.) a tenderului, pe care se montează dispozitivele de legare şi de ciocnire (v. fig. II, sub Bloc de înhămare).
Echipamentul de rulare e constituit din osiile montate, din cutiile de osie cu patinele şi plăcile de gardă, şi din suspensiune.
14
Tender
210
Tender
La tenderele cu trei osii se foloseşte suspensiunea superioară (v. fig. IV); osiile din urmă sînt legate între ele prin balansiere,
IV. Suspensiunea tenderului cu trei osii.
1) suspensor; 2) balansier; 3) cutie de osie,
tenderul rezemîndu-se astfel în patru puncte. Tenderele cu patru osii reazemă pe două boghiuri. Tenderele cu cinci osii au în faţă un boghiu cu două osii, celelalte trei osii fiind legate între ele prin balansiere şi montate în şasiul tenderului. Suspensiunea tenderului propriu-zis e realizată prin arcuri duble de suspensiune cari sprijină pe grinda transversală a boghiului şl din balansiere (v. fig. V). La unele tendere, boghiu-
V. Suspensiunea tenderului cu patru osii.
1) crapodina boghiului; 2) traversă dansantă; 3) reazem; 4) pivot;5)arc eliptic;
6) falcă de rezemare.
riIe mai au şi arcuri elicoidale de suspensiune, prin intermediul cărora se transmite sarcina de la boghiu la roţi (la cutiile de osie).
Cutia de cărbuni, de formă aproximativ paralele-pipedică, e aşezată deasupra rezervorului de apă, al cărui plafon constituie fundul cutiei de cărbuni, şi e mărginită de pereţii verticali de tablă; în partea de sus şi spre locomotivă, cutia e deschisă. Pentru a nu se îngrămădi cărbunii spre spatele tenderului, fundul cutiei e înclinat spre locomotivă. Pe cutie sînt amenajate dulapuri şi locuri pentru depozitarea uneltelor, a cănilor de uns şi a hainelor personalului de locomotivă.
Rezervorul de apa e închis şi montat direct pe şasiul tenderului sau pe cadrul locomotivei-tender şi serveşte la depozitarea rezervei de apă necesară alimentării căldării locomotivei pe distanţa dintre'doua staţii de alimentare cu apă. Capacitatea rezervorului variază între 8 şi 40 m3 după tipul şi seria locomotivei şi depinde de consumul de abur al locomotivei, de felul trenului (de ex. la trenurile rapide, cari parcurg distanţe mari cu opriri scurte, rezervorul e mai mare), etc.
Locomotivele cu tender au, în general, un singur rezervor, cu formă aproximativ paralelepipedică (v. fig. VI) (la tenderele
VI. Rezervor de apă, la tender.
1) longeron ; 2) bloc de înhămare; 3) rezervor de apă; 4) cutie de cărbuni; 5) rezervor de ulei; 6) cutie de unelte; 7) diafragme de consolidare; 8) plutitorul indicatorului; 9) indicator de nivel; 10) robinet.
cu şasiu), sau semicilindrică (la tenderele fără şasiu). Rezervorul e construit din table de oţel asamblate prin sudură sau nituite etanş; în interior, pereţii sînt consolidaţi, în sens longitudinal şi transversal, prin corniere şi prin diafragme de tablă găurite şi montate la înălţimi diferite, acestea din urmă servind la oprirea formării valurilor, cînd rezervorul nu e plin. Rezervorul are un indicator de nivel cu plutitor, două valve (robinete) de închidere cu site (pentru racordul Ia injectoarele sau pompele de alimentare cu apă a căldării locomotivei), un robinet de golire rapidă a rezervorului şi 2***4 guri de umplere dispuse ia spate sau lateral.
Locomotivele-tender au 2**-5 rezervoare montate pe părţile laterale ale căldării longitudinale, între longeroane şi în spatele marchizei (v. fig. VII); la unele locomotive mici, pentru redu-
VII. Rezervoare de apă, la locomotive-tender.
1) rezervor frontal; 2) rezervor central; 3) rezervor lateral; 4) rezervor din spate; 5) conductă de legătură între rezervoare; 6) conducte de absorpţie ale pompelor de alimentare; 7) sorb; 8) pereţii cutiei de cărbune; 9) longeron
cerea greutăţii, longeroanele formează pereţii laterali ai rezervoarelor. Rezervoarele comunică între ele prin tuburi montate în partea lor inferioară; de regulă, numai rezervoarele laterale au guri de umplere cu site şi capac. Capacitatea totală a rezervoarelor poate atinge circa 114 m3.
Rezervoarele sînt vopsite, atît Ia exterior, cît şi la interior, pentru a fi protejate contra coroziunii.
Tendinţa barorrtetrică	211	Tensiune	de	dizolvare	electrolitica
Rezervorul de păcură folosit la locomotivele cu ardere de păcură în amestec cu lignit e montat în general deasupra rezervorului de apă şi serveşte la depozitarea combustibilului lichid necesar alimentării focarului locomotivei. Capacitatea rezervorului se determină astfel, încît să asigure - cantitatea de combustibil necesară pentru parcursul locomotivei între două staţiuni de alimentare cu combustibil lichid; în general, are 4--*5 m3.
Rezervorul, construit din tablă de oţel, e de obicei paralelipipedic sau în potcoavă; în ultimul caz se amenajează depozitul de cărbuni în spaţiul din interiorul potcoavei (v. fig. VIII). Pe placa superioară se găsesc
r\J
/ w, jj.
f
O ('''Îl'''
;t \JtJ0 U10.-.
ţv^
t/vv
-frjr,
VIII. Rezervor de păcură, la tender.
1) gură de vizitare; 2) gură de umplere; 3) serpentină de abur de încălzire; 4) robinet pentru păcură; 5) loc pentru depozitat cărbuni; 6) intrarea aburului de încălzire; 7) ieşirea aburului condensat.
două guri de alimentare cu site, ogurăde vizitare, mîne-rele robinetului de închidere şi un ind icator de n ivel; în interior, serpentina de preîncălzire a combustibilului, robinetul de închidere a conductei şi robinetul de golire.
Capacitatea cutiei de cărbuni, a rezervorului de apă şi a rezervorului de păcură, se determină după lungimea secţiilor de remor-care pe cari circulă locomotiva şi după felul şi greutatea trenurilor. Astfel, caracteristicile tenderului cuprind capacitatea cutiei de cărbuni (în tone) şi volumul rezervoarelor de apă şi păcură (în metri cubi).
La locomotivele cu alimentare mecanizată (cu stokere) se montează pe tender silozul de cărbuni, motorul cu abur al stokerului şi o parte din transportorul de cărbuni cu melc.
La locomotivele pentru trenuri de mare viteză se carenează şi tenderele. Cutia de cărbuni se îmbracă într-un înveliş de tablă şi cărbunii se aduc în faţă printr-un vagonet pe role.
La locomotivele cu condensaţie, condensatorul de abur şi diferitele rezervoare de apă (apa filtrată, condensată, brută) sînt montate pe tender (v. şî sub Locomotivă cu abur cu condensaţie, sub Locomotivă).
Tenderele locomotivelor cu ardere de cărbune pulverizat cuprind şi moara de cărbune, respectiv silozul de cărbune pulverizat.
Pentru reducerea greutăţii tenderului se generalizează asamblarea diferitelor părţi prin sudare. La unele tipuri de tendere, şasiul e suprimat, cutia de cărbuni şi rezervoarele rezemîndu-se direct pe cadrul boghiuri lor. Rezervorul de apă are forma desemicilindru. Suporturile dispozitivelor de ciocnire şi de legare, ca şi cele ale blocului de înhămare, sînt fixate prin sudură de rezervorul de apă.
Echipamentul de f r î n ă continuă automată al tenderului e asemănător cu cel al vagoanelor (v. şî sub Frîna continuă, sub Frînă de cale ferată). Afară de acest sistem de frînă, tenderele sînt echipate şi cu frînă de mînă cu tijă filetată sau cu contragreutate.
1.	Tendinţa barometricâ. Meteor.: Diferenţa dintre presiunea atmosferică într-un moment dat şi cea observată cu trei ore înainte, într-o localitate dată.
2.	Tendon, pl. tendoane. Ind. alim.: Ţesut conjunctiv diferenţiat, format în cea mai mare parte din fibre conjunctive şi elastice, orientate într-o singură direcţie. în industria cărnii face parte din categoria deşeurilor rezultate la alegerea cărnii în fabricile de mezeluri, constituind, împreună cu alte ţesuturi conjunctive fibroase, flaxul. E folosit la prepararea unor produse de carne cu valoare mica, la făini furajere sau ca materie primă pentru prepararea gelatinei sau a cleiului.
3.	Tendor, pl. tendoare. Tehn.: Sin. întinzător (v.).
4.	~ de curea. Tehn.: Sin. întinzător de curea (v. sub întinzător). V. şî sub întinderea curelei.
5.	Tengerit. Mineral.: Sin. Ytterit (v.).
6.	Teniazâ. Biol., Zool.: îmbolnăvire produsă prin dezvoltarea în organism a viermilor din ordinul cestodelor, familia Teniidelor. V. Cisticerc
7.	Tenie, pl. tenii. Gen.: Tip de parazit din clasa viermilor laţi (helminţi), ordinul Cestodae, care trăieşte în intestinul subţire la om şi Ia animale. Corpul teniei, sub formă de panglică, e format din segmente1 separate şi alăturate (proglote), avînd lungimi de la 3***4 mm (de ex. la Taenia echinococcus) pînă la 12 m (de ex. la Taenia solium). La capătul anterior al viermelui se află capul (scolexul), prevăzut cu patru ventuze musculare, cu ajutorul cărora se fixează de mucoasa peretelui intestinal. Tenia se dezvoltă din ouă, în organismul unor ani-male-gazdă (vitele cornute mari, pentru Taenia saginata, sau omul, porcul şi mistreţul, pentru Taenia solium). După ingerare, embrionul ovului se eliberează de înveliş şi e transportat în muşchi, unde se transformă într-o larvă (cisticerc). Bolnavii de tenie pierd pofta de mîncare, au greţuri, vărsături, salivaţie abundentă, anemie generală, ameţeli, dureri de cap şi uneori complicaţii grave (ocluzie intestinală, etc.). Larvele de tenie sînt distruse din carnea folosită în alimentaţie, dacă aceasta, după fierbere, prezintă în secţiune culoarea cenuşie (carnea de vită) sau albă (carnea de porc). Sin. Panglică.
8.	Tennantit. Mineral.: Varietate de tetraedrit (v.) care conţine arsen. Are culoare cenuşie pînă la neagră, luciu metalic, duritatea 4 şi gr.sp. 4,4***4,8.
9.	Tenorii Mineral.: CuO. Oxid de cupru natural, care conţine 79,9% Cu şi 20,1 %0. Se formează în zonele de oxidare ale zăcămintelor de sulfuri de cupru (în asociaţie cu cupritul, limonitul, malachitul, etc.) sau ca produs de sublimare, sub formă de solzi fini, în lavele unor vulcani (Vezuviu, Etna), asociat cu cloruri alcaline şi de cupru.
Cristalizează în sistemul monoclinic, găsindu-se rar în cristale, mai frecvent în agregate solzoase fine sau pămîntoase.
Are culoarea neagră sau^ cenuşie^neagră, urma cenuşie-neagră şi luciu semimetalic. în secţiuni subţiri e transparent, de culoare brună şi anisotrop. E casant, are duritatea 3,5 şi gr. sp. 5,8*• *6,4. Nu se topeşte în flacăra suflătorului, dar se disolvă uşor în acizi. Sin. (pentru varietatea masivă) Melaconit.
io. Tensilit. Metg.: Alamă specială, cu compoziţia 64% Cu, 29,5% Zn, 3% Al, 2,5% Mn şi 1 % Fe. Are caracteristici de rezistenţă mecanică superioară (ar=circa 31 kgf/mm2; 8=16%) şi foarte bună rezistenţă la coroziune. V. şi Alamele, sub Cupru, aliaje de
n. Tensiometru, pl. tensiometre. Fiz.', Instrument pentru determinarea tensiunii superficiale a unui lichid, prin măsurarea forţei necesare pentru smulgerea unui inel de sîrmă metalică, aşezat pe suprafaţa lichidului. Dacă o e tensiunea superficială de măsurat şi fraza medie a inelului, forţa respectivă e f=47zra. Forţa / se măsoară fie cu o balanţă din greutăţile necesare dezechilibrării balanţei, fie prinzînd inelul la unul dintre capetele unei pîrghii fixate, la celălalt capăt, perpendicular pe un fir metalic şi determinînd cuplul de torsiune care trebuie aplicat acestui fir pentru a realiza smulgerea.
12.	Tensiune, pl. tensiuni. 1. Fiz., Mec., Rez. mat.: Forţă specifică care caracterizează exercitarea acţiunilor pondero-motoare între diferitele porţiuni adiacente ale unui mediu continuu. Dacă e raportată la unitatea de arie, se numeşte tensiune sau efort unitar, iar dacă e raportată la unitatea de lungime, se numeşte tensiune superficială (v.).
Starea de tensiune (v.) a unu i med iu continuu e caracterizată local de tensorul tensiunilor (v. sub Elasticitate).
13.	~ de disolvare electrolitica. E/t., Chim. fiz.: Presiune pe care ar trebui să o aibă ionii unui metal, pentru, ca aceştia să emită (să disolve) în soluţia unei sări a lui, cu care e în
14*
Tensiune de retragere
212
Tensiune proprie
contact, ionii cari să conducă la suprafaţa de contact la apariţia unui strat dublu electric avînd diferenţa de potenţial electric observată experimental (potenţialul de electrod, v.). Tensiunea de disolvare, imaginată de Nernst, e o caracteristică a fiecărui metal, valoarea sa depinzînd de natura metalului.
De fapt trecerea ionilor în soluţie nu e datorită unei presiuni, ci unei mulţimi de factori, dintre cari unul dintre cei mai importanţi e hidratarea ionilor de la suprafaţa metalului sub acţiunea moleculelor puternic polare ale apei. Sin. Presiune de dizolvare (v. Dizolvare, presiune de ^),
î. de retragere. Metg. V. sub Tensiune de turnare.
2.	~ de turnare. Metg.: Fiecare dintre tensiunile cari apar în piesele turnate, la solidificare. Tensiunile de turnare se clasifică în tensiuni termice, tensiuni fazice şi tensiuni de retragere, fiind provocate de următoarele cauze: răcirea neuni-forma a pieselor, la trecerea prin zona de deformaţie elastică (tensiuni termice); dezvoltarea neconcordanta în timp a transformărilor alotropice cu schimbare de volum (de ex. FeT~>Fea> la oţeluri) sau a grafitizării (la fonte), în diferite părţi ale piesei (tensiuni fazice); frînarea retragerii, adică a contrac-ţiunii, din cauza formei (miezuri, reţea de turnare) sau a particularităţilor constructive ale piesei (tensiuni de retragere).
Daca tensiunile depăşesc rezistenţa de rupere, piesele crapă la scoaterea din formă, la prelucrare sau în timpul funcţionării; dacă tensiunile depăşesc limita de curgere,\ piesele^ rămîn cu deformaţii permanente. Efectul deformaţiilor depindede natura tensiunilor. în cazul tensiunilor termice, deformarea consistă în comprimarea părţii groase de către partea subţire a piesei (solidificată anterior); în cazul tensiunilor fazice, deformarea consistă în comprimarea părţilor subţiri de către partea groasă, în care, din cauza răcirii mai încete, transformările alotropice, respectiv grafitizarea, sînt mai accentuate; tensiunile de retragere dau o întindere a părţilor groase ale piesei şi, uneori, dispar după dezbaterea piesei.
Factorii cari influenţează tensiunile de turnare sînt: compoziţia chimică, structura, viteza de răcire, modul de formare, tratamentul termic, etc. Astfel: elementele grafitizante (de ex.: C, Si) provoacă tensiuni fazice şi, deci, sînt un mijloc de combatere a tensiunilor termice; structura eutectica provoacă cele mai mici tensiuni; evitarea ieşindurilor şi a miezurilor, formarea cu maselote false şi mărirea elasticităţii miezului combat tensiunile de retragere; folosirea răcitoarelor uniformizează răcirea piesei, mărind viteza de răcire a părţilor groase. Recoacerea la 500*-600°, timp de 5***9 ore, înlătură cele mai multe tensiuni de turnare..
3.	^ de vapori. Termot.: Presiunea vaporilor produşi de un lichid. Termenul se aplică, de obicei, presiunii vaporilor în echilibru termic cu faza lichidă a acelei substanţe, deci presiunii maxime a vaporilor la o anumită temperatură, adică presiunii vaporilor saturaţi la temperatura respectivă. Tensiunea de vapori creşte cu temperatura. Variaţia dp a tensiunii de vapori, pentru o variaţie dT a temperaturii, e dată de ecuaţia lui Clapeyron-Clausius:
JL
d T	Av ’
L fiind căldura latentă de vaporizare a substanţei, T e temperatura absolută, Av e diferenţa dintre volumul specific în starea de vapori şi volumul specific în starea lichidă.
4.	~ din temperatura, f Rez. mat. V. sub Tensiune proprie.
5.	/afazica. Metg. V. sub Tensiune de turnare.
6.	~ interfacialâ. Chim. fiz.: Forţa care se exercită tangenţial pe unitatea de lungime, la suprafaţa de contact, între două lichide insolubile unul în altul, sau între un lichid şi un corp solid.
Determinarea tensiunii interfaciale la lichide se face cu ajutorul unui stalagmometru.
Cunoaşterea valorii acestei constante, ca şi a mijloacelor de a o micşora sau de a o mări, în cazul produselor petroliere, prin adausuri de anumite substanţe, prezintă interes deosebit, fiindcă numeroase fenomene, ca formarea de emulsii sau ruperea lor, stabilitatea filmului de ulei pe suprafeţele metalice, adezivitatea bitumurilor ia rocile de pavaje, etc., depind de valoarea acestei constante.
7.	~ interna. Fiz., Tehn., Mett.: Sin, Tensiuneproprie (v.). Termenul e impropriu în această accepţiuneJ
s. /x/ normala. Rez. mat. V. sub Elasticitate.
9.	~ proprie. Fiz., Tehn., Mett., Metg.: Tensiune care poate exista într-un corp solid, independent de forţele exterioare cari se exercită asupra lui. Există şase clase de astfel de tensiuni proprii: tensiuni din temperatură, tensiuni din transformări alotropice, tensiuni din solidificare, tensiuni din deformare plastică, tensiuni din umezire sau uscare, şi tensiuni din pre-tensionare.
Prezenţa tensiunilor proprii în corpuri se poate constata prin secţionarea acestora şi observarea deformaţiilor secţiunilor obţinute. Ele pot fi uneori atît de mari, încît pot provoca ruperea materialului. Aceasta se poate produce, de exemplu, la o încălzire unilaterală în serviciu, care măreşte tensiunile din temperatură în timpul solicitării în serviciu, sau la prelucrarea prin aşchiere a piesei, dacă tensiunile se produc în apropiere de suprafaţă.
Tensiunile proprii se evită, evitînd cauzele cari le produc. După ce tensiunile s-au stabilit, ele se elimină total sau în parte prin tratamente termice adecvate (de ex. recoacere de detensionare), în cazul materialelor metalice, sau prin tratamente mecanice (de ex. trepidaţii), cari pot conduce la regrupări ale moleculelor, însoţite de scăderea tensiunilor proprii.
Tensiunile proprii din temperatură aparţin uneia dintre următoarele două subclase:
Tensiunile cari se produc prin variaţiile de temperatura ale solidului, chiar cînd temperatura e uniformă; se pot produce numai dacă acel corp e rezemat în aşa fel, încît nu se poate dilata sau contracta liber cînd variază temperatura; ele nu sînt deci tensiuni proprii în sens restrîns, fiindcă nu sînt independente de forţele exterioare (în cazul considerat, de reacţiuni). Tensiunile cari se produc cînd exista în corp gradient local de temperatura sînt independente de forţele exterioare. Ele provin, de exemplu, din faptul că părţi mai reci ale corpului împiedică dilataţia liberă a părţilor mai calde, etc. Acestea sînt tensiuni proprii într-un sens mai restrîns al termenului.— Uneori se face abstracţie şi de aceste tensiuni şi se consideră tensiuni proprii, în sens restrîns, numai tensiunile independente de forţele exterioare şi cari pot exista şi cînd temperatura corpului e uniforma (egală, de ex., cu temperatura mediului ambiant).
Tensiunile proprii din transformări alotropice provin din faptul că, printr-o astfel de transformare, se poate trece, de exemplu, de la o modificaţie cu volum mic Ia o alta, cu volum mare, mărirea de volum fiind împiedicată de materialul solid din jur. V. şi sub Tensiune de turnare.
Tensiunile proprii din solidificare se produc, în special, în piesele turnate (v. Tensiune de turnare), fiindcă scăderea de temperatură nu poate fi condusă în aşa fel, încît solidificarea să se facă simultan în întreaga masă a piesei; părţile din apropierea suprafeţei piesei se solidifică în general mai repede, împiedicînd variaţia liberă a volumului, care s-ar produce la solidificarea părţilor centrale.
Tensiunile proprii din deformare plastică se produc, în general, la prelucrarea materialului prin deformare la rece (laminare, trefilare, ciocanire, etc.). Dacă se depăşeşte limita de elasticitate a unui material, lungirile lui specifice yxx, Yyy' Yzz ?' înecările lui specifice yxy, yyz, yxz au o parte permanentă şi una elastică; de exemplu:
Twv	^xx p	^xxe
Tensine superficială
213
Tensiune maxwelliană
Partea permanentă a deformaţii lor specifice ar fi egală cu deformaţiile cari rămîn în corp numai în cazurile în cari, la descărcare, micile părţi ale corpului ar putea efectua liber deformaţii le necesare pentru a ajunge în starea în care există numai deformaţii le specifice permanente yxxp, etc. în general, depăşirea limitei de elasticitate se face însă în masuri diferite în diferitele părţi ale corpului şi deformaţiile specifice permanente corespunzătoare nu sînt compatibile cu continuitatea corpului; deformaţiile elastice nu pot sa dispară deci înjntre-gime, deoarece corpul îşi păstrează continuitatea cît timp nu s-a depăşit rezistenţa de rupere. Deformaţiile elastice dispar deci numai în parte, iar în parte rămîn, şi acestei părţi îi corespund tensiuni cari constituie tensiunile proprii provocate (indirect) de deformarea plastică.
Tensiunile proprii din umezire şau uscare se stabilesc numai în corpurile cari se umflă la umezire neuniformă, de exemplu în lemnul care se umezeşte sau se usucă numai local.
Tensiunile proprii din pretensionare se stabilesc în sisteme formate din mai multe piese, dintre cari unora Ii se dau tensiuni de întindere sau de compresiune, astfel încît ele să se sprijine pe celelalte, provocînd în ele tensiuni de compresiune, respectiv de întindere. Dacă se consideră fiecare piesa componentă în parte, tensiunile din pretensionare provin deci din sarcini exterioare; de aceea [ele nu se consideră, în general, tensiuni proprii.
1.	~ superficiala. F/z.: Forţa care se exercită tangenţial pe unitatea de lungime de la suprafaţa unui lichid, datorită interacţiunii dintre moleculele de la suprafaţă şi moleculele din interiorul lichidului. Direcţia acestei forţe tangente la suprafaţă e normală pe elementul de lungime. Tensiunea superficială e, de fapt, o tensiune interfacialâ între lichid şi vaporii săi saturaţi. Ea condiţionează existenţa forţelor capilare (v. Capilare, forţe şi Capilaritate). Sin. Constantă capilară.
Un lichid e în echilibru cînd energia sa superficială liberă e minima în condiţiile în cari se găseşte lichidul. Produsul w—yA dintre tensiunea superficială y şi aria A a suprafeţei lichidului trebuie să fie deci minim. Pentru un lichid pur, la temperatură dată, y e constant şi deci minimul energiei superficiale w e realizat cînd aria A e minimă. Dacă lichidul nu e în contact cu nici un corp solid, de exemplu dacă el e în suspensie într-un alt lichid, de aceeaşi greutate specifică, masa de lichid ia deci forma sferică.
în cazul unei mase de lichid mărginite de o suprafaţă curba, tensiunea superficială produce, între interiorul şi exteriorul masei, o diferenţă de 'presiune, exprimată prin
(1
-----—- , Rt şi R2 fiind razele de curbură prinzi----^2 /
cipale ale suprafeţei în punctul în care se măsoară diferenţa de presiune, presiunea fiind jnai mare în interiorul conca-vităţii suprafeţei.
2.	~ tangenţiala. Rez. mat. V. sub Elasticitate.
3../%/ termica. Rez. mat., Metg. V. Tensiunile proprii din temperatură, sub Tensiune proprie; v. şi sub Tensiune deturnare.
4.	curba de ~ de vapori. Fiz.: Curba care reprezintă, în funcţiune de temperatură, tensiunea vaporilor saturaţi ai unei substanţe.
5.	Tensiune. 2. Fiz., Elt.: Sin. Tensiune maxwelliană (v.).
e. ~ maxwelliană. Fiz., Elt.: Tensiune fictivă a cărei
integrală pe orice suprafaţă închisa 2 oarecare, ce înconjoară un sistem de corpuri aflat în prezenţa unui cîmp electromagnetic, e egală în regim staţionar cu rezultanta forţelor electromagnetice ce se exercită asupra corpurilor din interiorul suprafeţei:
(ţ, TdA=F,
unde Tn~nT e tensiunea maxwelliană asociată normalei exterioare n a fiecărui element de suprafaţă dA al suprafeţei 2, iar F e rezultanta forţelor electromagnetice, Tfiind un tensor de ordinul al doilea, numit tensorul tensiunilor maxwelliene.
Caracterul fictiv al tensiunilor maxwelliene rezultă din faptul că suprafaţa S poate trece total sau parţial prin vid, iar posibilitatea reducerii forţelor electromagnetice la tensiuni e o consecinţă a faptului că localizarea acestor forţe e caracterizată printr-o densitate de volum / care, numai în regimul considerat, e egală cu divergenţa tensorială a unui tensor,
7,*=Di vî,
ceea ce permite transformarea integralei ei de volum într-o integrală de suprafaţă.
în regim general variabil, forţa electromagnetică rezultantă F nu mai e egală cu integrala tensiunilor maxwelliene, diferenţa lor fiind egală cu viteza de scădere în timp a impulsului electromagnetic (v. sub Impuls electromagnetic). Interpretarea fizică adecvată a acestei tensiuni e aceea de impuls electromagnetic transmis prin unitatea de suprafaţă în unitatea de timp în sens contrar normalei n (v. Fluxde impuls electromagnetic, sub Impuls electromagnetic).
fn regim staţionar şi cuasistaţionar, expresiile cunoscute ale densităţilor de volum ale forţelor electromagnetice (v. sub Densitate de volum a forţei, sub Densitate de forţă) sînt sepa-rabile în doi termeni aditivi fâ şi fm, dintre cari primul depinde numai de mărimi electrice şi celălalt numai de mărimi magnetice.
Ca o consecinţă a acestui fapt, rezultă căjtensorujjensiunilor maxwelliene e egal cu suma a doi tensori T — 2^+7^, din cari unul, Tg, depinde numai de mărimi electrice şi se numeşte tensorul tensiunilor maxwell iene electrice, şi celălalt, T , depinde numai de mărimi magnetice şi se numeşte tensorul tensiunilor maxwelliene magnetice.
în mod corespunzător, tensiunea maxwelliană exercitată într-un punct al suprafeţei E e separabilă în doi termeni, Ten şi r reprezentînd o tensiune maxwelliană electrică şi o tensiune maxwelliană magnetică.
în teoria macroscopică a electromagnetismului (Maxwell-Minkowski), pentru medii lineare fără polarizaţie electrică permanentă şi fără magnetizaţie permanentă, cu permitivitate şi permeabilitate independente de starea locala a mediului, expresia tensiunii maxwelliene e:
T=nT=
(Dn)E
-ED
+
pB»)#
— B H1
~n~n— = 2 x J
t +r
p.n 1 n.
expresie care se mai poate scrie şi:
v[S5|!?^.] + [£ăS
în expresiile de mai sus: E e intensitatea cîmpului electric, D e inducţia electrică, B e inducţia magnetica, H e inten-
ED 2 x
sitatea cîmpului magnetic,^ BH
energiei electrice,
2 x
e densitatea de volum a e densitatea de volum a energiei
Tensiune
214
Tensiune electrică
magnetice, x ecoeficientul de raţionalizare (x=47t în sistemele neraţionalizate, x=1 în sistemele raţionalizate).
Matricea corespunzătoare a tensorului tensiunilor maxwell iene e, cu w=we-\-wm\
DJE„+BHX DEV+BHV D E 4-B H
X X 1 X X	X	y	‘	X	V	x	z	1	x z
---------------U) -------L------£	-------------
X
DyEx+ByHx	DyEy+ByHy	^	DyEz+ByHz
X	X	X
DzEy + BzHy	DZEZ+BZHZ
X
Tensorul tensiunilor maxweiliene cu semn schimbat reprezintă tensorul densităţii fluxului de impuls electromagnetic (v. sub Impuls electromagnetic).
în formularea cuadridimensională (minkowskiană)a electro-dinamicii macroscopice, tensorul tensiunilor maxweiliene
— Ex H
împreună cu vectorul lui Poynting 5=------------, cu vectorul
kTo
densitate de impuls electromagnetic g=^~ (D x B) şi cu scala-
rul densitate de volum aenergiei electromagnetice w=
- T	j°og
j -	
o	—w
unde /=V-1 şi c0 e viteza de propagare a luminii în vid (v. sub Relativităţii, teoria — restrînse).
în teoria microscopică clasică a electromagnetismului,
expresiile de mai sus rămîn valabile dacă în locul mărimilor macroscopice E, D, B, H se introduc mărimile microscopice
corespunzătoarei, d, b, h, observînd că d=eQe si	(v.	sub
Cîmp electromagnetic 1).
Tensiunile maxweiliene reprezintă o exprimare matematică (posibilă numai în regim staţionar şi cuasistaţionar) a ideilor lui Faraday cu privire la transmisiunea acţiunilor pondero-motoare prin intermediul li-
\ \
niilor de forţă şi permit adeseori calcu lu I acestor acţiun i.
Dacă se consideră, de exemplu, un tub de linii de cîmp electric (sau magnetic) (v. fig. /), se utilizează " expresia:	p
—	(Dn)E	—	^	Exerc''tarea tensiunilor electrice asupra
Ten—--------------nW.	unui tub de linii de cîmp electric.
Se observă că pe secţiunile transversale (n\\E\\D) tensiunile maxweiliene exercită o acţiune de întindere a tubului, iar pe suprafaţa laterală tensiunile maxweiliene exercită o acţiune de comprimare a tubului (n±D).
De aceea, forţele exercitate între corpuri electrizate sau conductoare parcurse de curenţi pot fi interpretate formal ca nişte tensiuni transmise prin intermediul liniilor de cîmp (de ,,forţă“).
//. Interpretarea forţei de atracţiune dintre două mici corpuri punctuale încărcate cu sarcină cu ajutorul tensiunilor maxweiliene electrice.
ED + BH
’
alcătuiesc un cuadritensor de ordinul al doilea, numit cuadri-tensorul energie-impuls:
în fig. II se arată cum atracţiunea dintre două corpuri punctuale încărcate cu sarcini egale şi de semne contrare se poate interpreta pe baza exercitării tensiunilor în lungul liniilor de cîmp.
Dacă se consideră drept suprafaţă S ce înconjură corpul punctual încărcat pozitiv (din stînga) o suprafaţă formatădin planul mediator infinit P completat cu emisfera de la infinit unde cîmpul e nu I, se constată că forţa de atracţiune e rezultanta tensiunilor maxweiliene exercitate asupra planului mediator.
In fig. III e dată o interpretare similară a repulsiunii dintre două conductoare rectilinii paralele, parcurse de curenţi egali şi de sensuri contrare.
„Presiunea electrostatică" exercitată asupra conductoarelor în echilibru electrostatic e, de asemenea, interpretabilă ca tensiune maxwelliană exercitată asupra fiecărui element al suprafeţei conductorului în sensul normalei exterioare.
1.	Tensiune. 3. F/z.,
E/t.: Fiecare dintre integralele de linie ale unor vectori cîmp. Se deosebesc, în principal tensiunea electrica (v.), definită prin integrala de lin ie a intensităţii cîmpului electric, şi tensiunea magnetica (v.), definită prin integrala de linie a intensităţii cîmpului magnetic.
2.	~ cimomotoare. Telc. V. Cimomotoare, tensiune^.
3.	/x/ contraelectromotoare. Elt.: Tensiunea electromotoare^), din lungul unui conductor electric calculată în sensul de referinţă opus sensului de referinţă al curentului din conductor. Sin. Forţă contraelectromotoare.
4.	~ electrica. Fiz., Elt.: Mărime electrică scalară, definită de integrala de linie a intensităţii cîmpului electric în lungul unei curbe deschise sau închise:
III. Interpretarea forţei de repulsiune dintre două conductoare paralele parcurse de curent pe baza tensiunilor maxweiliene magnetice.
*=$<
E d r,
E e
I.
Curba de definiţie a tensiunii electrice.
unde u e tensiunea electrică intensitatea cîmpului electric, iar dr e elementul de arc orientat al curbei C (v. fig. /). Sin. Tensiune.
Tensiunea electrică e o mărime algebrică ataşată unei curbe C, susceptibilă de a fi pozitivă, negativă
sau nulă pentru un anumit sens de integrare ales pe curba C, care trebuie indicat explicit (de ex. printr-o săgeata) şi constituie sensul de referinţă sau sensul pozitiv (v. sub Asociaţie, reguli de — a sensurilor pozitive) al tensiunii. Unităţile de tensiune electrică sînt: voltul (V) în sistemul MKSA (SJ), erg/Fr în sistemul CGSes şi erg/Bi*s în sistemul CGSem. în opoziţie cu
Tensiune electrică
215
Tensiune electrică
tensiunea-electrică în sens larg (v.), tensiunea electrică definită ca mai sus se mai numeşte tensiune electrica fn sens restrîns.
După natura cîmpurilor electrice, se deosebesc:
Tensiunea electrică coulombiană, u , e egală cu integrala de linie a intensităţii cîmpului electric coulombian, E (y.):
Ec dr.
Tensiunea electrică coulombiană pe orice curbă închisă e totdeauna nulă; deci tensiunea electrică coulombiană dintre două puncte A, B nu depinde de drum şi e egală cu diferenţa potenţialelor coulombiene dintre cele două puncte:
B	B
U‘AB=Sad7= L(~grad V)ă*= VA~VB
Tensiunea electrică indusă, ur, e egală cu integrala de linie a intensităţii cîmpului electric indus (rotaţional), Er (v.):
'-V'
dr.
Tensiunea electrică indusă pe o curbă închisă e, în general, diferită de zero, iar pentru curbe deschise depinde de drumul de integrare.
în regim cuasistaţionar, tensiunea electrică în sens restrîns se poate descompune în mod univoc în suma dintre tensiunea electrică coulombiană produsă excluziv de sarcinile electrice şi tensiunea electrică indusă, produsă excluziv prin inducţie electromagnetică:
După tipul curbei în lungul căreia se calculează, se deosebesc:
Tensiune electrică în lungul firului, ue egală cu integrala de linie a cîmpului electric în sens restrîns în lungul unui conductor filiform. Conform legii lui Ohm, această tensiune e proporţională cu intensitatea curentului electric ce străbate firul (presupus omogen):
Uj — Ri,
factorul de proporţionalitate fiind rezistenţa firului.
Tensiunea electrică la borne, ub, e definită prin integrala de linie a intensităţii cîmpului electric în sens restrîns pe o linie a tensiunii la borne (normală în toate punctele ei pe intensitatea cîmpului electric indus), egala numeric cu tensiunea electrică coulombiană între două borne ale unui circuit şi, deci, cu diferenţa de potenţial dintre cele două borne:
cB - - c1
L y
,AE‘ăr=VA-VB
Practic, orice curbă dintre două borne ale unui circuit se poate considera linie a tensiunii la borne dacă intensitatea cîmpului electric indus e neglijabilă faţă de intensitatea cîmpului electric coulombian, ceea ce are Ioc cînd linia nu e situată într-o regiune cu cîmp magnetic intens variabil în timp.
în regim staţionar, orice linie dintre borne e o linie a tensiunii la borne. Sensul de referinţă al tensiunii la borne trebuie indicat explicit printr-o săgeată (v. sub Asociaţie, reguli de — a sensurilor pozitive).
După natura regimurilor electrice, se deosebesc:
Tensiuni electrice statice şi staţionare, a căror mărime e invariabilă în timp şi cari se pot defini în regim electrostatic sau în regimul staţionar al circuitelor de curent continuu.
Tensiuni electrice variabile, a căror mărime e variabilă în timp; în particular:
Tensiuni electrice alternative exprimabile printr-o mărime scalară alternativă (v. sub Mărime 2).
Tensiunile electrice alternative se mai pot clasifica în: tensiuni electrice monofazate, cari se definesc în circuitele monofazate (v. sub Circuit electric 1), şi tensiuni polifazate, cari se definesc în circuitele polifazate (v. sub Circuit electric 1).
în reţelele polifazate, se mai definesc:
Tensiunea electrica de faza, egala cu tensiunea electrică la bornele unei faze a unui element polifazat de reţea (receptor, maşină, instalaţie, etc.). Pentru elementele polifazate echilibrate legate în stea cu fir neutru în regim simetric, tensiunea electrică de fază e egala cu tensiunea dintre borna de intrare a fazei şi firul neutru.
Tensiunea electrica de linie (sau tensiunea dintre f a z e) e egala cu tensiunea electrică dintre două borne situate pe conductoarele active ale liniei polifazate care alimentează un element polifazat de reţea. Pentru elementele de reţea legate în poligon (în particular în triunghi, în cazul reţelelor trifazate), tensiunea de linie e egală cu tensiunea de fază la bornele fazei alimentată de conductoarele active considerate.
Pentru elementele polifazate de reţea legate în stea, tensiunea de linie e egală cu diferenţa tensiunilor de fază ale fazelor legate la conductele între cari se consideră tensiunea de linie, în cazul particular al elementelor echilibrate şi în regim simetric, între valoarea efectivă a tensiunii de linie şi valoarea efectivă a tensiunii de fază există relaţia:
2tv
m fiind numărul de faze. Pentru sistemele trifazate: U^lUf.
Tensiunea electrica simpla (sau stelată) e egală cu diferenţa de potenţial dintre borna unei faze şi un punct neutru artificial (v.) (real sau fictiv).
în planul complex topografic (v. fig. II), reprezentările în complex ale tensiunilor simple sînt date de segmentele orientate cari unesc punctul neutru ales arbitrar în planul topografic şi punctele corespunzătoare potenţialelor bornelor fazelor în raport cu o origine oarecare de potenţiale.
Tensiunea electrica compusa e egală cu diferenţa tensiunilor stelate corespunzătoare la doua faze oarecari şi, deci, cu tensiunea de linie dintre conductele aferente fazelor.
Unui sistem de tensiuni compuse îi corespund în general o infinitate de sisteme de tensiuni simple (v. fig. II).
în cazul sistemelor simetrice de tensiuni, între tensiunile compuse şi tensiunile stelate definite în raport cu un punct neutru artificial creat cu impedanţe egale (corespunzînd centrului de greutate al triunghiului) există aceleaşi relaţii ca şi între tensiunile de linie şi tensiunile de fază.
Tensiune electrica de impulsie. V. sub Impulsie electrică, şi sub Generator de impulsii.
Din punctul de vedere al efectelor pe cari le provoacă, tensiunile electrice se clasifică în:
Tensiune de aprindere, egală cu tensiunea electrică la care se stabileşte un arc electric de lungime dată într-un amestec gazos dat (v. şî sub Tiratron).
II. Diagrama tensiunilor unui sistem trifazat.
Tensiune electrică
216
Tensiune electrică
Tensiune critică: Tensiunea minimă faţă de pămînt, care, aplicată unei linii electrice aeriene de curent alternativ, produce efectul corona. Pentru tensiuni mai joase decît tensiunea critica, pierderile de energie în aer pot fi neglijate faţa de pierderile în izolatoare. Cînd se depăşeşte tensiunea critică şi apare efectul corona, pierderile de putere Pc în aer se pot pune sub forma:
P'=«<pt-ufr,
unde U0 e tensiunea liniei faţă de pămînt, Uc e tensiunea critică şi
344 , I/T '
«“tHIi-
/fiind frecvenţa curentului, r raza secţiunii conductoarelor, d distanţa dintre conductoare, unde:
b fiind presiunea atmosferică în centimetri coloană de mercur, iar t, temperatura aerului în grade Celsius.
Tensiunea critică are următoarea expresie semiempirică:
17,=21,1 v9* In —,
C	y
unde v e coeficientul de rugozitate, care are valorile v=1 pentru conductoare	foarte	netede şi	absolut	rotunde;
v=0,98-0,88	pentru	conductoare'" rotunde,	cum	se găsesc
în fabricaţia curentă şi expuse cîtva timp intemperiilor; v=0,89--*0,72	pentru	cabluri.
Tensiunea	critică	depinde	nu numai	de	caracteristicile
constructive şi electrice ale liniei, ci şi de starea atmosferică:
o	linie sub tensiune foarte apropiată de tensiunea critică poate prezenta pierderi neglijabile în aer, pe timp frumos, iar pe timp de furtună şi mai ales de viscol, aceste pierderi pot fi de multe ori mai mari.
Tensiune de conturnare: Tensiunea electrică minimă dintre cei doi electrozi ai unui dispozitiv, izolaţi unul de altul prin dielectrici în parte solizi şi în parte fluizi, la care se produce între electrozi o descărcare, de-a lungul suprafeţei de contact dintre un dielectric solid şi cei fluizi, sau numai prin dielectricul fluid, respectiv prin dielectricii fluizi.
Tensiunea de conturnare a izolatoarelor electrice în aer, de-a lungul suprafeţei lor, e, în general, mai joasă decît tensiunea de străpungere a aerului pe distanţa respectivă.
Valoarea tensiunii de conturnare depinde de valorile componentelor cîmpului electric tangente la suprafaţa dielectri-cului; de distanţa dintre electrozi, rigiditatea dielectrică la conturnare crescînd cînd distanţa dintre electrozi scade sub o anumită valoare; de umiditatea fluidului (de ex. a aerului), rigiditatea dielectrică scăzînd cînd creşte umiditatea relativă; de rezistenţa superficială^a dielectricului, în special pentru faza incipientă a conturnării (această rezistenţă depinde în mare măsură de starea de curăţenie a suprafeţei dielectricului şi poate fi micşorată de zeci de ori prin depuneri de praf sau de alte impurităţi: praf coroziv sau conductor, etc.); de presiunea fluidului (de ex. de presiunea atmosferică), rigiditatea Ia conturnare crescînd cu presiunea (tensiunea de conturnare a izolatoarelor scade, deci, Ia înălţimi mari în atmosferă, şi standardele conţin dispoziţii speciale pentru izolatoarele la înălţimi peste 1000 m deasupra nivelului mării); de omogenei-tatea cîmpului electric în dielectric, înainte de conturnare: tensiunea de conturnare creşte în cîmpuri neomogene, ceea ce se explică prin apariţia unor descărcări luminescente premergătoare, cari reduc valoarea maximă locală a cîmpului disruptiv
(pe acest fenomen se bazează inelele de luminescenţă sau de scînteiere, aplicate în unele construcţii de înaltă tensiune, pentru mărirea tensiunii de conturnare); de variaţia în timp a tensiunii aplicate. La unde de impulsie (şoc), conturnarea se poate produce pe fruntea undei şi poate depinde de panta, respectiv de amplitudinea tensiunii, — sau pe spatele ei, depinzînd, în acest caz, mai mult de durata aplicării tensiunii.
Tensiune de descompunere electrolitică: Tensiunea electrică minimă care dă, prin descompunere, pe electrozii unei soluţii electrolitice, primele urme de substanţă care se descarcă pe electrozi. Ea trebuie să fie cel puţin egală cu diferenţa dintre potenţialele electrice de descărcare ale celor doi ioni ai elec-trolitului. Cînd e egală cu această diferenţă, electroliza se numeşte reversibila.
Tensiune de încercare: Maximul tensiunii electrice efective, stabilit prin standarde, pe care izolaţia unui aparat sau a unor instalaţii electrice trebuie să o suporte fără străpungeri sau conturnări, cînd e încercată în condiţii determinate.
Tensiune de izolare: Maximul tensiunii electrice efective, de o anumita variaţie în timp, pe care izolaţia unei instalaţii sau a unui aparat electric e capabilă să o suporte fără străpungeri sau conturnări, cînd e încercată în condiţii determinate. Sin. Tensiune de rezistenţă.
Tensiune de rezistenţă. V. Tensiune de izolare.
Tensiune de stingere: Maximul valorii efective a tensiunii electrice de frecvenţă industrială, care, cînd e aplicată la bornele unui descarcător, stinge sigur curentul subsecvent, la prima trecere prin zero, după ce prin descărcător au fost trecuţi curenţi de impulsie, în număr şi de formă stabilită prin standarde.
Pentru a asigura funcţionarea corectă a descărcătorului, chiar la supratensiuni dinamice, se alege, în general, pentru tensiunea de stingere, o valoare de 1,3 ori mai înaltă decît tensiunea nominală a descărcătorului.
Tensiune de străpungere. 1: Cea mai mică valoare a tensiunii, care, aplicată între doi electrozi izolaţi printr-un dielectric unul de altul, provoacă descărcarea între electrozi, prin dielectric.
în curent alternativ valoarea efectivă a tensiunii de străpungere depinde de natura şi de starea dielectricului (gazos, lichid, solid); de omogeneitatea lui, impurităţile influenţînd puternic valoarea tensiunii de străpungere; de forma şi de starea electrozilor (mai mult la dielectrici gazoşi şi lichizi, decît ia cei solizi); de distanţa dintre electrozi; de neomogenei tatea cîmpului electric, iar Ia cîmp neomogen, de forma electrozilor şi de polaritatea tensiunii aplicate (cu cît cîmpul e mai neomogen, cu atît tensiunea de străpungere scade faţă de cea în cîmp omogen şi faţă de tensiunea iniţială aplicată); de forma undei de tensiune care se aplică şi de durata aplicării unei unde de tensiune date.
în gaze şi la cîmpuri omogene, tensiunea de străpungere statică e egală cu tensiunea iniţială aplicată dispozitivului şi depinde numai de densitatea gazului şi, într-o mică măsură, de distanţa dintre electrozi. De aceea, eclatoarele în aer, folosite pentru măsurarea tensiunilor înalte, au cîmp neomogen (eclatoare cu sfere). La dispozitivul: vîrf pozitiv faţă de placă negativă, tensiunea de străpungere în gaze e mult mai joasă decît la acelaşi dispozitiv cu polaritatea inversă.
în lichide şi în solide, tensiunea de străpungere depinde şi de impurităţile de pe electrozi şi din dielectric.
Tensiune de străpungere. 2: Cea mai mică valoare a tensiunii electrice inverse pentru care creşte mult probabilitatea străpungerii electrice a unui element redresor.
Valoarea maximă a tensiunii inverse, aplicată elementului redresor, trebuind să fie mult mai mică decît tensiunea de
Tensiune electrică
217
Tensiune electrică
străpungere, se alege în funcţiune de valoarea tensiunii de străpungere valoarea admisibilă a tensiunii inverse şi, deci, şi a tensiunii redresate.
Tensiune disruptivă: Minimul valorii efective a tensiunii electrice care, aplicată între doi electrozi izolaţi printr-un di-electric, provoacă, în condiţii determinate, o descărcare între cei doi electrozi.
Tensiunea disruptivă fiind, fie o tensiune de străpungere, fie una de conturnare, depinde de repartiţia cîmpului electric între electrozi, adică de forma şi natura suprafeţei electrozilor, de natura, forma şi starea dielectricului sau a dielectricilor, de suprafeţele de contact dintre d ielectr ic i f de mersul în timp al valorii tensiunii aplicate, adică de forma undei şi de polaritatea ei.
Tensiunea disruptivă statica e cea mai mică valoare a tensiunii continue la care se produce o descărcare, indiferent de durata aplicării ei; la solicitare cu tensiune alternativă de joasă frecvenţă, străpungerea se produce la o amplitudine egală cu tensiunea disruptivă continuă, dar se exprimă prin valoarea efectivă corespunzătoare. La solicitări prin tensiuni alternative de frecvenţă crescîndă, tensiunea disruptivă scade, începînd de Ia o valoare critica a frecvenţei.
Tensiunea disruptivă de impulsie (de şoc) e valoarea tensiunii la care se obţine descărcarea între doi electrozi solicitaţi la tensiune de impulsie (de şoc) şi la care, pe lîngă amplitudine, interesează şi durata de aplicare a tensiunii, mai precis: forma undei de tensiune (care se poate înregistra cu un oscilograf catodic). Tensiunea disruptivă de impulsie depăşeşte, în general, tensiunea disruptivă statică, raportul acestor două valori fiind factorul de impulsie (factorul d e ş o c).
Valoarea tensiunii disruptive depinde de forma şi de amplitudinea undei de impulsie.
Tensiunea disruptivă de 50% e valoarea amplitudinii unei unde standard care, în 50% din numărul total al impulsiilor aplicate, provoacă descărcarea prin dielectric. Această tensiune depinde de polaritatea undei, de presiunea şi de umiditatea atmosferei. La durate lungi, valoarea ei se apropie de valoarea tensiunii statice disruptive.
Tensiune nominală de izolare: Tensiunea electrică la borne, sub care se încearcă şi la care trebuie să reziste izolaţia unui utilaj electric. Poate fi identică cu tensiunea nominală a utilajului, sau diferită de ea.
Tensiune reziduală: Amplitudinea tensiunii care se stabileşte la bornele unui descărcător, în timpul trecerii prin el a curentului de impulsie.
Tensiunea reziduală a descărcătoarelor cu rezistenţă dependentă de tensiunea aplicată e formată, în cea mai mare parte, de căderea de tensiune în aceste rezistenţe.
Valoarea ei depinde atît de caracteristica tensiune-curent a rezistenţelor, cît şi de forma impulsiei de curent.
Tensiunea reziduală care se stabileşte la bornele unui descărcător, la trecerea prin acesta a curentului de impulsie corespunzător capacităţii nominale de scurgere a descărcă-torului, se numeşte tensiunea lui reziduală nominală; valoarea ei e, în general, de patru ori amplitudinea tensiunii de fază în serviciu (pentru descărcătoarele cu rezistenţă variabilă), fiind puţin deosebită de valoarea tensiunii de amorsare la impulsie. Tensiunea reziduală a descărcătoarelor tubulare are o valoare mult mai mică (circa 1/7 din tensiunea de amorsare), fiind determinată numai de căderea de tensiune în arcul format între electrozi. Pentru descărcătoarele tubulare, tensiunea reziduală e o mărime de importanţă secundară.
Din punctul de vedere al valorilor pe cari le au, tensiunile electrice se clasifică în:
Tensiuni joase, cu valori nominale cuprinse între 0 şi 1000 V.
Tensiuni medii, cu valori cuprinse între 1 kV şi 20 kV.
Tensiuni înalte, cu valori nominale cari depăşesc 20 kV.
în curent alternativ, acestea reprezintă valori efective, iar în cazul sistemelor polifazate se referă la tensiunile de linie.
Tensiune nominală: Valoarea tensiunii electrice Ia bornele unei instalaţii, ale unei maşini sau ale unui aparat electric, pentru care s-a realizat instalaţia, maşina sau aparatul electric considerat. Tensiunile electrice nominale sînt fixate prin standarde la bornele consumatorului (conform standardelor europene), respectiv la bornele producătorului (conform standardelor engleze şi americane).
Tensiunile electrice nominale standardizate în ţara noastră au următoarele valori:
Sub 100V : în curent continuu pentru iluminat: 2; 2,5; 3,5; 4; 6; 8; 12; 16; 24; 32; 40; 65 şi 80 V pentru electromedi-cină: 2; 4; 6; 12 şi 16 V; pentru telecomunicaţii: 1,5; 2; 6; 8; 12; 24* 36; 48 şi 60 V; pentru motoare; 4; 6; 8; 12; 24; 40; 65 şi 80 V; în curent alternativ, pentru iluminat, aceleaşi tensiuni ca în curent continuu; pentru electromedicină: 2; 4; 8 şi 12 V; pentru transformatoarele de sonerie: 3 ; 5 şi 8 V; pentru telecomunicaţii: 36; 48 şi 75 V (exprimate pentru valori efective).
Peste 100 V: în curent continuu, normal pentru toate cazurile: 110; 220 şi 440 V, iar pentru tractiunea electrică: 550; 750; 1100; 1500; 2200 şi 3000 V; în curent trifazat de 50 Hz: 125; 220; 380 şi 500 V, cele două valori subliniate fiind recomandate, de preferinţă, atît pentru instalaţii noi, cît şi pentru dezvoltări importante, — şi 1 ; 3 ; 6 ; 10; (15); 20; 35 ; 60; 110 220 şi 400 kV; în curent monofazat de 16 2/3 Hz, tensiunile subliniate de sub curentul trifazat, fiind recomandate de preferinţă, plus tensiunea de 15 kV, pentru alimentarea firelor de cale.
Din punctul de vedere a! regimului de funcţionare a instalaţiilor electrice, tensiunile electrice se clasifică în:
Tensiune de exploatare: Sin. Tensiune de serviciu (v.).
Tensiune de gol, reprezentînd tensiunea care se stabileşte (sau valoarea efectivă a acesteia în curent alternativ) la bornele în gol ale instalaţiilor. De exemplu: tensiunea în gol a transformatoarelor, a maşinilor electrice, etc.
Tensiune de circuit întrerupt. 1: Tensiunea electrică efectivă, de linie (între faze), de frecvenţă nominală, la bornele unui aparat de întrerupere, imediat după întreruperea definitivă a^’arcului electric. Valoarea acestei tensiuni se măsoară după un anumit timp (1 *“2 semiperioade) de la stingerea arcului. — în cursul încercării unui aparat de întrerupere, tensiunea de circuit întrerupt se măsoară, în general, ia bornele fiecărei întreruperi, convertindu-se apoi în tensiune între faze, pentru a fi comparată cu aceasta. Pentru ca încercarea unui aparat Ia puterea de rupere să fie valabilă, e necesar ca tensiunea de circuit întrerupt, măsurată în cursul încercării, să nu fie mai mică decît 0,95 din tensiunea nominală a aparatului. Sin. Tensiune de revenire, Tensiune de întoarcere.
Tensiune de circuit întrerupt. 2: Tensiunea electrică tran-sitorie dintre faze, la bornele unui aparat de întrerupere, imediat după întreruperea arcului electric.
Cît durează arcul, diferenţa de potenţial electric dintre contactele aparatului de întrerupere e dată de însăşi căderea de tensiune electrică în arc, a cărei valoare e o fracţiune din tensiunea electrică în serviciu. în momentul stingerii arcului, trecerea de la valoarea vîrfului de stingere la valoarea instantanee a tensiunii în serviciu se face printr-o oscilaţie de tensiune, la frecvenţa proprie a circuitului întrerupt. Această
Tensiune electrică
218
Tensiune electrică
oscilaţie, suprapusă peste valorile instantanee ale tensiunii în serviciu, formează tensiunea transitorie de circuit întrerupt.
Tensiunea transitorie de circuit întrerupt e o mărime care caracterizează în mod esenţial solicitarea unui aparat de întrerupere, la întreruperea unui anumit circuit. Ea poate fi definită, fie prin frecvenţa oscilaţiei libere şi amplitudinea ei maximă, fie prin viteza de restabilire a tensiunii şi amplitudinea ei maximă. Indicarea vitezei de restabilire a tensiunii transitorii de circuit întrerupt e mai concludentă decît indicarea frecvenţei proprii, dar încă nu există un acord general în privinţa faptului dacă această viteză de restabilire trebuie definită folosind dreapta care uneşte originea cu vîrful primei amplitudini, dreapta care uneşte originea cu vîrful amplitudinii maxime, sau folosind tangenta la undă.
Tensiunea transitorie de circuit întrerupt diferă de la o fază la alta, dar interesează în deosebi prima fază care întrerupe un defect trifazat, fără punere la pămînt, aceasta fiind situaţia cea mai favorabilă. Sin. Tensiune de reamorsare.
Tensiune de revenire: Sin. Tensiune de circuit întrerupt (v. Tensiune de circuit întrerupt 1).
Tensiune de scurt-circuit: Tensiunea aplicată la bornele primare ale unei instalaţii electrice (de ex.: transformator, linie electrică şi, în general, orice cuadripol electric), atunci cînd bornele secundare sînt puse în scurt-circuit şi parcurse de curentul nominal. Se exprimă, de obicei, în procente din tensiunea nominală a bornelor la cari se aplică. în cazul transformatoarelor, prin tensiunea de scurt-circuit se înţelege valoarea efectivă a tensiunii aplicate înfăşurării primare de înaltă tensiune atunci cînd înfăşurarea secundară e pusă în scurt-circuit şi e parcursă de curentul secundar nominal. Valorile tensiunilor de scurt-circuit ale transformatoarelor sînt stabilite prin standarde şi sînt cuprinse între 3 şi 5% pentru tensiuni joase şi puteri mici, respectiv între 10 şi 12% pentru tensiuni înalte şi puteri mari.
Tensiune de serviciu (sau în serviciu): Valoarea efectivă medie a tensiunii electrice într-o instalaţie sau într-un punct al unei instalaţii electrice, la bornele unei maşini sau ale unui aparat electric, în condiţii normale de lucru. în cazul liniilor electrice se consideră o medie în spaţiu şi în timp; în cazul maşinilor şi al aparatelor, sau cînd interesează un anumit punct al unei linii, se consideră numai o medie în timp (de ex. pentru 30 min).
Cea mai înaltă tensiune de serviciu care poate să apară într-un punct oarecare al unei instalaţii electrice, la bornele unei maşini sau ale unui aparat electric, în condiţii normale de lucru, se numeşte tensiune în serviciu maxima. Cea mai înaltă tensiune în serviciu a cărei aplicare, pe o durată ilimitată, e admisibilă conform condiţiilor de funcţionare şi de izolare, se numeşte tensiune în serviciu maximă admisibilă. Ea se ia ca bază, atît la dimensionarea aparatelor pentru funcţionarea de lungă durată, cît şi la determinarea mărimilor numerice ale treptelor de coordonare a izolaţiei. E legată de tensiunea nominală prin relaţia: 17^^1,15 Vn.
Valorile corespunzătoare sînt fixate prin standarde. Tensiunea în serviciu maximă admisibilă prezintă importanţă numai dacă standardele. fixează, drept tensiune nominală (v.), tensiunea la consumator, astfel încît, în condiţii normale de funcţionare, pot exista în instalaţie tensiuni mai înalte decît cea nominală.
Cea mai joasă tensiune în serviciu care poate sa apară într-un punct oarecare al unei instalaţii electrice, la bornele unei maşini sau ale unui transformator electric, în condiţii normale de lucru, se numeşte tensiune în serviciu minimă. Cea mai joasă tensiune în serviciu a unei instalaţii, a unei maşini sau a unui aparat electric, admisă din punctul de vedere al funcţionării normale a receptoarelor, se numeşte tensiune în serviciu minimă admisibilă.
în reţelele cu tensiunea nominală cuprinsă între 100 şi 1000 V, ea trebuie sa fie cu cel mult 10% mai joasa decît tensiunea nominala. în reţelele cu tensiunea nominală mai înaltă decît 1 kV nu se prescrie o tensiune în serviciu minimă admisibilă. Sin. Tensiune de exploatare.
Din punctul de vedere al punctelor între cari se stabilesc, tensiunile electrice se clasifică în:
Tensiune anodică: Tensiunea electrică dintre anodul şi un anumit punct specificat al catodului unui sistem de cel puţin doi electrozi. Ea prezintă importanţă în special pentru tuburile electronice. în general, tensiunea anodică periodică a tuburilor electronice are o componentă continuă, egală cu valoarea termenului constant din dezvoltarea în serie Fourier a funcţiunii care reprezintă mersul ei în timp, numita şi tensiune de polarizaţie a anodului, şi o componentă alternativă, egală cu suma valorilor termenilor variabili respectivi, numită tensiune anodică alternativă.
Tensiunede atingere: Tensiunea electrică dintre două puncte ale unei instalaţii electrice în funcţiune, cari pot fi atinse simultan de un om, unul din puncte putînd fi pămîntul.
Tensiune de contact: Tensiunea electrică care se stabileşte între părţile în contact a două conductoare de prima speţă sau semiconductoare, sau între un conductor şi un semicon- . ductor.
Tensiune de difuziune: Tensiunea electrică care se stabileşte între părţile a două soluţii de concentraţie diferită. Sin. Potenţial de difuziune (v. sub Potenţial 5).
Tensiune de electrod: Tensiunea electrică care se stabileşte între un electrod şi soluţia de electrolit cu care e în contact Sin. Potenţial de electrod (v. sub Potenţial 5).
Tensiune de grila: Tensiunea electrică dintre grilă şi un anumit punct specificat al catodului unui sistem de cel ^ puţin trei electrozi, dintre cari unul are funcţiunea de grilă. Termenul se foloseşte, în special, pentru tensiunea de grilă a tuburilor electronice. Tensiunea de grilă are, în general, o componentă continuă, egala cu valoarea termenului constant din dezvoltarea în serie Fourier a funcţiunii care reprezintă mersul ei periodic în timp, numită şi tensiune de polarizaţie a grilei, şi o componentă alternativă, egală cu suma valorilor termenilor variabili respectivi, numită tensiune de grilă alternativă.
Cînd tensiunea de polarizaţie a grilei e negativă, ea se numeşte şi negativaţie sau negativa re.
Tensiune echivalentă de grilă: Tensiunea electrică ug faţă de catod, pe care ar trebui să o aibă anodul unei diode care ocupă locul grilei unei poliode, pentru ca să treacă prin dioda un curent egal cu intensitatea curentului care trece prin poliodă, din spre ceilalţi electrozi spre catod. Tensiunea echivalentă de grilă a unei t r i o d e are expresia:
ua
u =u -1------’
e & yi
în care u^ e tensiunea grilei, ua e tensiunea anodică, iar (x e coeficientul de amplificare al triodei, presupus destul de mare faţă de unitate. Cînd nu e satisfăcută această condiţie,
i a
1	+
în cazul tetrodelor, tensiunea echivalentă de grilă are expresia:
Ue=Ug+l^+llUa,
unde u'a e tensiunea grilei-ecran, e coeficientu l^de amplificare
Tensiunea electrică
219
Tensiunea electrică
raportat la grila-ecran, iar e coeficientul de amplificare raportat la anod.
Tensiune cfe pas: Tensiunea up dintre doua puncte la suprafaţa pămîntului, din apropierea unei prize de pămînt (v.), aflate’ pe direcţia gradientului de potenţial al prizei, depărtate între ele cu lungimea unui pas (0,80 m).
Raportul dintre tensiunea de pas şi potenţialul prizei e numit coeficient de pas a.p{ap=upIVe).
Tensiune de placă a tubului electronic: Sin. Tensiune ano-dică (v.). a tubului electronic.
Tensiune de polarizaţie. V. sub Tensiune anodică, şi sub . Tensiune de grilă.
Tensiune de restabilire: Tensiune care apare între contactele unui întreruptor după ruperea curentului.
în cazul unui circuit monofazat (v. fig. ///), cît timp între-ruptorul e închis, tensiunea ur faţă de pămînt înaintea acestui aparat variază sinusoidal (curba întreruptă). Producîndu-se, de exemplu, un scurt-circuit SC la momentul tx (cînd tensiunea e maximă), tensiunea ur se anulează şi apare un curent de scurt-circuit i, defazat faţă de tensiune cu tt/2, deoarece impe-danţa liniei e predominant inductivă. Considerînd că întreruperea curentului de scurt-circuit se produce în momentul în care acesta are'valoarea zero (Ia momentul t2), restabilindu-se capacitatea C faţă de pămînt, tensiunea uf nu mai valoarea normală (după curba întreruptă) ci creşte brusc şi ar lua o valoare dublă celei maxime dacă nu ar fi efectul amortisor
III. Tensiune de restabilire. a) schemă; b) diagramă.
al rezistentei. Prin oscilaţii amortisate a căror frecventă
1
e f—----------------f tensiunea ur se apropie de curba nor-
2	ti;}/hC
mala a tensiunii, iar între contacte se stabileşte tensiunea u^ur.
Exemple de tensiuni electrice cari prezintă importanţa, fârâ sa fie cuprinse în clasificările de mai sus:
Tensiune bioelectrică. Biol.: Diferenţa de potenţial electric produsă între două puncte ale unui ţesut viu, prin modificarea concentraţiei ionilor în acest ţesut animal sau vegetal. Variaţiile concentraţiei ionilor în soluţii învecinate, de exemplu la limita dintre doua celule, sînt produse de acţiunile şi excitaţiile nervoase.
Tensiunea bioelectrică din ţesuturile animale e de ordinul a 20-*-50 mV. Anumiţi peşti au muşchi şi glande cu acţiuni electrice puternice, datorite unor „pile“ electrice legate în serie; în aceste cazuri, tensiunea bioelectrică poate atinge valori de 24--*355 V, devenind mortală pentru fiinţele atinse.
Curenţii pe cari îi stabileşte tensiunea bioelectrică pot fi curenţi staţionari (în general, foarte slabi) între diferitele porţiuni de pe suprafaţa muşchilor, curenţi de demarcaţie (mai puternici) între o suprafaţă nesecţionată şi una secţionată, curenţi de acţiune în orice porţiune de muşchi, glandă sau nerv în activitate sau în stare de excitaţie. De exemplu, curentul electric continuu, de un anumit sens, care se suprapune, în caz de excitare a nervului, peste „curentul de repaus" care trece printr-un nerv în stare normală, neexcitată, producînd diminuarea sau inversarea sensului curentului de repaus în nerv, e un curent de acţiune nervoasă. Variaţia stării electrice a nervului se poate constata experimental, cu ajutorul unui galvanometru sensibil; ea se produce în punctul excitat al nervului şi se propagă de-a lungul acestuia din urmă, cu viteza procesului de excitaţie. Recent se presupune că nervul în repaus, substanţă biologică într-un mediu conductor (ţesutul viu), se încarcă negativ faţă de părţile învecinate. Diferenţa de potenţial antrenează prin nerv un curent, electronii migrînd din părţile excitate, active, ale nervului, spre cele inactive, apropiate, făcînd sa se propage efectul de excitaţie. Circuitul se închide local, printr-un curent de sens contrar, prin interiorul nervului. Astfel, excitaţia ar consista într-o depolarizaţie temporară, care se propagă din aproape în aproape, cu viteza excitaţiei.
Pe curenţii de acţiune rezultaţi din contracţiunile musculare ale inimii se bazează electrocardiografia, iar pe curenţii de acţiune din creier, ridicarea electroencefalogramelor.
Tensiune de zgomot echivalentă. Telc.: Tensiune psofometrică (v.)
Tensiune perturbatoare echivalentă. Telc.: Sin. Tensiune psofometrică (v.).
Tensiune psofometrică. Telc.: Tensiunea electromotoare a unei surse care, debitînd direct pe un receptor telefonic normalizat, cu o impedanţă interioară de 600 Q, ar produce un zgomot echivalent cu perturbaţia produsă asupra aceluiaşi receptor de către tensiunile perturbatoare induse în circuitul considerat de către alte circuite învecinate (de telecomunicaţii sau de energie). Sursa trebuie să aibă o frecvenţă de 800 Hz şi o impedanţă interioară de 600 Q, iar circuitul trebuie să fie conectat la receptor direct sau prin intermediul unui transformator de adaptare şi să fie închis prin impedanţa sa caracteristică.
Tensiunea psofometrică a unui circuit telefonic e calculată cu expresia:
^800
în care Uj e componenta de frecvenţă / a tensiunii parazite din circuitul telefonic; pj e ponderea frecvenţei respective din punctul de vedere al sensibilităţii urechii (v.); pm e ponderea frecvenţei de 800 Hz.
Tensiune electrică imprimată
220
Tensiunea ciclurilor
Tensiunea psofometrică poate fi măsurată cu psofometrul, care permite citirea directă a acestei tensiuni. Sin. Tensiune de zgomot Ia extremitatea unui circuit de telecomunicaţii.
Tensiune electroch im ică normală a unui metal. E/t., Chim. fiz.: Tensiunea dintre un metal şi soluţia care conţine ionii metalului în concentraţie normala.
i.	~ electrica imprimata. Fiz., E/t.: Mărime electrică scalară definită de integrala de linie a intensităţii cîmpului electric imprimat, E. (v,):
■dr=u--H
Tensiunea electromotoare pe o curbă închisă T, u£^, e
egală cu tensiunea electrică în sens larg în lungul aceleiaşi
curbe, deoarece tensiunea electrică coulombiană ur e nulă:
CY
Ua =Ui . er /p
în regim staţionar şi în medii imobile, tensiunea electromotoare e numai tensiune e/ectromotoare imprimata.
în regimul cuasistaţionar al conductoarelor omogene şi în medii în cari există cîmp electric indus, tensiunea electromotoare e numai tensiune e/ectromotoare indusa. Sin. (impropriu) Forţă electromotoare.
4.	^ magnetica. Fiz., Elt.: Mărime magnetică scalară, definită de integrala de linie a intensităţii cîmpului magnetic în lungul unei curbe închise sau deschise:
•"i
Hăv,
unde um e tensiunea magnetică, H e intensitatea cîmpului magnetic, dr reprezintă elementul de arc orientat al curbei C, al cărui produs scalar prin H se însumează (v. fig. /).
Tensiunea magnetică e o mărime scalară algebrică, ataşată unei curbe, susceptibilă de a fi pozitivă, negativă sau nulă, pentru un anumit sens de integrare ales pe curbă, care trebuie indicat explicit (de ex. printr-o săgeată) şi constituie sensul de referinţă sau sensul pozitiv al tensiunii magnetice.
în regim cuasistaţionar şi în domenii lipsite de curenţi electrici, tensiunea magnetică între două puncte e independentă de drum, cîmpul magnetic fiind irota-ţional. în aceste domenii se poate defini un potenţial magnetic scalar, tensiunea dintre două puncte fiind numeric egala cu diferenţa de potenţial magnetic.
/. Curba de definiţie a tensiunii magnetice.
în domeniile conţinînd curenţi de conducţie sau în regim nestaţionar, tensiunea magnetică depinde, în general, de drum, curba de integrare trebuind să fie indicată în mod explicit.De exemplu, în fig. II, A tensiunea magnetică dintre punctele Aşi fî pe curba CL e diferită de tensiunea magnetică între aceleaşi puncte pe curba C2 care trece prin exteriorul solenoidului parcurs de curent.
II.
Dependenţa de drum magnetice.
tensiunii
2,	~ electrica în sens larg. Fiz., Elt.: Mărime electrică scalară definită de integrala de linie a intensităţii cîmpului electric în sens larg, Ej-E+E- (v.):
Ej&r — ^ (E-\-E^6.y—u-\-u^ t
V. şî Tensiune electrică, Tensiune electrică imprimată, Tensiune electromotoare.
3.	~ electromotoare. Fiz., Elt.: Mărime scalară definită de integrala de linie a intensităţii cîmpului electromotor, E (v.):
Tensiunea magnetică pe o curbă închisă se numeşte tensiune magnetomotoare, fiind egală cu tensiunea magnetică a părţii solenoidale a intensităţii cîmpului magnetic.
Unităţile raţionalizabile ale tensiunii magnetice în diferitele sisteme de unităţi sînt date în tablou.
Unităţi de tensiuni magnetice
Sisteme de unităţi	Unităţi de um		Relaţii de transformare
	raţionalizat	neraţionalizat	
MKSA (SI)	Amperspiră (1 Asp)	Decilgilbert (1 dGb)	. 1 A i , KT1 Bisp 1dGb=-—Asp=10“ Gb = 		 4 re 4n cm
CGSem	Biot-spiră (1 Bisp)	Gilbert (1 Gb)	1Gb=l|!!£ =10dGb = l^P 4 TC 4 TC
CGSes	Frankfin pe secundă (1 y sP'râ)	-	—
5.	^ magnetomotoare. Fiz., Elt.: Sin. (impropriu) Forţă magnetomotoare. V. sub Tensiune magnetică.
6.	cădere de ~ electrica. E/t. V. Cădere de tensiune 2.
7.	indicator de Elt.: Dispozitiv prin care se poate detecta că un circuit electric e sub tensiune joasă; în general construit pentru tensiuni de 110--550 V.
Ca exemplificare se menţionează indicatorul portativ, cu contact monopolar, format şurubelniţă (v. fig.)» al cărui corp
indicator de tensiune.
e de material plastic transparent, iar şurubelniţa (se aplică unui punct al circuitului) şi capacul (serveşte la contactul cu mîna operatorului prin al cărui corp-se închide circuitul electric) sînt metalice. Semnalizarea tensiunii o face o lampă cu neon, instalaţă în interior, legată în serie cu o rezistenţă de 0,5***1 MiQ, pentru limitarea curentului.
8.	variaţie de ~ electrica. Elt. V. sub Cădere de tensiune 2.
9.	Tensiunea ciclurilor. Chim.: Tensiune corespunzătoare forţelor de tensionare cari dau variaţia unghiurilor normale dintre forţele de valenţă, cum şi forţelor de torsionare cari dau rotirea lanţurilor hidrocarbonate în jurul legăturilor C— C, cînd se leagă capetele lanţurilor de atomi ale moleculelor unor combinaţii chimice normale, la formarea unor combinaţii chimice ciclice.
Tensiunilor, concentrarea
221
Tensiunilor, metoda ~ la noduri
Prin măsuri fizice şi din calcule termodinamice rezultă, de exemplu, că conformaţia cea mai stabilă a parafinelor normale e reprezentată prin lanţuri de atomi de carbon în zig-zag, situaţi în acelaşi plan şi cu unghiuri de 109°28'	între forţele
de valenţă	(v. fig. / a
şi fig. //).	Prin legarea
capetelor unui astfel de lanţ, în cazul formării unei cicloparafine, se produc deformaţii faţa de această structură; aces-tea consistă de o parte,	Cic|uri	de	atomi	de	C3rbon-
in variaţii	ale unghiuri- o) atom de	carbon;	fa)	ciclopropan; c)	ciclo-
or dintre	valenţele cari	butan;	d)	ciclopentan; e) ddohexan.
ieaga atomn de carbon
din ciclu (v. fig. / b--*e), la parafinele cu ciclu de trei şi patru atomi de carbon (ciclopropan şi ciclobutan), ciclopentanul avînd unghiuri apro-	#
ximativ egale cu cel	,	^	—2J&A-
normal, iar‘ atomii cicloparafinelor cu peste cinci atomi de carbon avînd posibilitatea de a se aranja în spaţiu cu menţinerea' unghiurilor	l~an^ °*e carbon' în parafinele normale,
la valoarea normală* A)deformarea unghiurilor valenţelor; 8)deformare prin legarea capete-	prin	torsiunea	legăturii	C-C.
lor se produce, însă,
şi o rotire a lanţului hidrocarbonat în jurul legăturilor C—C, sub acţiunea unor forţe de torsiune (v. fig. II). La ciclopentan, de exemplu, aceste forţe fac ca molecula să nu fie plană, unul dintre atomii de carbon şi anume mereu altul, ieşind din planul celorlalţi patru. E probabil că efecte asemănătoare determină şi conţinutul mărit în energie al inelelor medii, cu 7***12 atomi de carbon, comportarea celor mai mari fiind egala cu cea a parafinelor normale.
Hidrocarburile cu ciclu cari au mare tensiune a ci'clului au deci un conţinut mare de energie şi reactivitate sporită. Tensiunea ciclului dă şi alte proprietăţi fizice şi comportare chimică a combinaţiilor chimice ciclice; prin ea se face legătura dintre structura chimică şi anumite proprietăţi ale combinaţiilor organice cu ciclu.
i. Tensiunilor, concentrarea Rez. mat.: Efectul de mărire locală a tensiunilor normale principale în anumite puncte ale corpurilor, în apropierea cărora secţiunile corpurilor variază brusc, faţă de tensiunile normale principale în ipoteza că acestea ar fi uniform repartizate pe secţiune.
Concentrarea de tensiune se poate produce la solicitări axiale, de încovoiere, de torsiune, şi compuse. Ele pot fi provocate de găuri, de crestături, filete, cari nu produc numai slăbiri de secţiune, ci şi măriri locale ale tensiunilor principale în anumite puncte ale secţiunii rămase, faţă de cazul cînd ar fi uniform repartizate pe aceasta. Creşterile de secţiune produc, de asemenea, concentrarea tensiunilor în secţiunile de trecere; de exemplu, capetele de nituri şi şuruburi, îngroşările locale ale arborilor, etc. Diferenţa dintre o tensiune principală maximă într-o secţiune şi tensiunea principală care s-ar stabili dacă repartiţia ar fi uniformă se numeşte supratensiune; ea dă o suprasolicitare locală.
Raportul dintre tensiunea principală maximă şi tensiunea principală de repartiţie uniformă se numeşte coeficient de concentrare a tensiunilor; el depinde de modul în care variază forma secţiunii în direcţie perpendiculară, de raportul dintre dimensiunile geometrice ale piesei, şi de modul de aplicare a
sarcinilor. El se datoreşte schimbării condiţiilor la limită ale cîmpului de tensiuni, faţă de condiţiile la limită ale cîmpului uniform.
Concentrarea tensiunilor se reprezintă grafic cu ajutorul traiectoriilor de tensiune, cari se curbează şi se îndesesc în anumite puncte, la variaţiile bruşte de secţiune.
Fig. 1'”7 reprezintă traiectoriile de tensiune în cazul solicitării la tensiune a unor bare drepte, cu crestături de diferite
Concentrarea tensiunilor în cîteva piese.
forme şi dimensiuni, iar fig. 8 şi 9, în cazul unui arbore drept, respectiv cotit. Fig. 70 şi 11 reprezintă grafic tensiunea principală în cazul unei bare încrestate, respectiv găurite, solicitată la încovoiere.
Dacă materialul unui corp plastic care prezintă concentrarea tensiunilor e solicitat peste limita de elasticitate, se produce o împiedicare a deformaţiilor plastice şi, deci, o mărire a rezistenţei la solicitare de variere a formei, deci o mărire a coeziunii lui. în materialele casante a căror rezistenţă la varierea formei e mare faţă de coeziunea lor, concentrarea tensiunilor produce o micşorare a coeziunii.
2.	Tensiunilor, metoda St. cs.: Sin. Metoda generală a eforturilor (v. Eforturilor, metoda generală a ^). (Termen vechi, părăsit.)
3.	Tensiunilor, metoda ~ la noduri. Elt.: Metodă de rezolvare a problemelor de reţele electrice, care utilizează drept necunoscute tensiunile dintre nodurile reţelei şi un nod de referinţă ales arbitrar (respectiv potenţialele acestor noduri în raport cu nodul de referinţă considerat de potenţial nul). Prin această alegere a necunoscutelor, ecuaţiile stabilite prin a doua teoremă a iui Kirchhoff sînt identic satisfăcute, iar ecuaţiile cari determină tensiunile (potenţialele) la noduri rezultă din sistemul ecuaţiilor stabilite cu prima teoremă a lui Kirchhoff, în care intensităţile curenţilor se substituie prin
Terisometrie
222
Tensometru
expresiile lor în funcţiune de tensiunile la borne, cari la rîndul lor pot fi exprimate univoc în funcţiune de tensiunile la noduri.
în cazul reţelelor lineare de curent continuu ecuaţiile tensiunilor la noduri sînt:
n-1
0)
■I’
p—1, 2, n—1,
r=1
unde V'r (cu r=1,2,	n—1) sînt tensiunile (potenţialele)
dintre cele n—1 noduri ale reţelei şi nodul al w-lea consideraţ ca nod de referinţă; G^r (cu p=r) reprezintă suma conduc-tanţelor tuturor laturilor cari converg în nodul p (G'~^G^);
kep
G'pr (cu p=fcr) reprezintă suma cu semn schimbat a conduc-tanţelor laturilor legate direct între nodurile p şi r\ I' — reprezintă suma curenţilor de scurt-circuit cari
‘ntră în nodul p.
în prezentare matricială relaţiile (1) se transcriu
(2)	[G'][H=[i;,j.
unde [G'] e matricea pătrată cu (n~1) linii şi (n~ 1) coloane a conductanţelor definite mai sus; [V'] e matricea cu (n—1) linii şi o coloană a tensiunilor la noduri; [I'J e matricea cu (n—1) linii şi o coloană a curenţilor de scurt-circuit cari intră în noduri.
Pentru reţelele lineare, conexe, de curent alternativ în regim armonic permanent, în cazul în care nu există cuplaje magnetice mutuale între laturi, metoda poate fi aplicată utilizînd reprezentările în complex ale mărimilor şi admitanţele în locul conductanţelor.
Metoda e aplicabilă şi pantru studiul regimului transitoriu al reţelelor lineare, conexe, fără cuplaje magnetice mutuale, dacă se utilizează imaginile Laplace sau Carson ale tensiunilor şi curenţilor şi admitanţele operaţionale în locul conductanţelor în ecuaţiile (1), respectiv (2).
Metoda tensiunilor la noduri reduce numărul de ecuaţii cari trebuie rezolvate pentru studiul unei reţele, în comparaţie cu numărul de ecuaţii obţinut prin aplicarea teoremelor lui Kirchhoff şi e deosebit de avantajoasă în cazul reţelelor cu laturi multe şi noduri puţine.
De exemplu, pentru reţeaua din figură, care are trei noduri, dacă se alege drept nod de referinţă nodul 3 şi se notează cu V{ şi V2 tensiunile dintre nodurile 1, respectiv aplică metoda tensiunilor la noduri,
Reţei de curent continuu.
P)
unde
GuTq+G12F'=/
G21F(+G'2F'=/'
JYl
SC 2
2 şi nodul 3 şi se se obţin ecuaţiile: (nod 1)
(nod 2),
^11 — gl + 52 + ^3 + ^4 G22=£,2 + £r3 + £5 + £r6
Gi2~G2i= ($2~f~ Ss) Iscx=z^e-g^Je-grPe^
~S5Ue +Seue •
5	6
şi apoi curenţii. De exemplu, pentru latura 2 se obţine I2= =g2Ub =g2(vi-v2)' iar pentru latura 3, Iz=g3(U + U h ) =
2	3	3
=g3{Ue -\~Vi~VQ. La fel se procedează şi pentru celelalte
laturi ale reţelei. Sin. Metoda potenţialelor la noduri, Metoda perechilor de noduri.
i. Tensometrie. Rez. mat.: Metodă experimentală de determinare a stării de deformaţie a unui corp solid deformabil, pe modele, pe corpuri la scară naturală sau pe elemente de construcţie în serviciu. Metoda consistă în măsurarea deformaţii lor lineare pe suprafaţa corpului considerat, pe mai multe direcţii şi în determinarea stării de deformaţie, prin calcul. Cunoscînd starea de deformaţie se poate calcula şi starea de tensiune, în particular, în cazul grinzilor-pereţi (cazul unei stări de tensiune plană), se măsoară deformaţiile lineare pe cele două feţe paralele (pentru a face o medie a măsurătorilor) în trei direcţii diferite. Cunoscînd deformaţiile specifice zn pentru
cele trei direcţii nv n2, nz şi ţinînd seamă de relaţia:
1
1
s»= y (e*+ep+ y (ex-ey)cos2(n, x) + y YVJ, sin 2(n,x),
în care s^, sînt lungirile specifice, iar yxy e lunecarea specifică, corespunzătoare axelor de coordonate, găsim un sistem de trei ecuaţii lineare, de unde — prin rezolvare — obţinem componenţele tensorului deformaţie specifică. Odată^ aceste mărimi cunoscute, problema e în întregime rezolvată. în felul acesta am alcătuit ceea ce se cunoaşte sub numele de rozeta deformaţii lor. Pentru simplificarea calculelor se aleg — de obicei — anumite rozete particulare; de exemplu, se aleg trei direcţii cari fac între ele unghiuri egale (rozeta echiunghiulara), una dintre ele fiind după o axă de coordonate, sau se aleg două direcţii ortogonale, după axele de coordonate, a treia fiind egal înclinată faţă de primele direcţii (rozeta dreptunghiulara). Se poate aplica cu succes atît calculul analitic cît şi calculul grafic (cercul lui O. Mohr).
Deformaţiile lineare se pot măsura fie pe cale mecanică (metoda aproximativă) cu ajutorul tensometrelor mecanice (de tip Huggenberger sau altele), fie pe cale electrică, cu ajutorul tensometrelor electrice (de tip Huggenberger, Lange, etc.). în ultimul caz, măsurarea deformaţii lor se bazează pe folosirea rezistenţelor cu fir, cari sînt solidar prinse de model sau de elementul de construcţie şi se deformează odată cu acesta (firul e prins de o foiţă subţire—marca — care se lipeşte pe elementul de construcţie). Dacă lungimea l a firului suferă o lungire Al şi rezistenţa R va suferi o variaţie AR, conform relaţiei experimentale:
Ar
__ :
Soluţionînd ecuaţiile (3) se determină tensiunile Fi şi V2 cu ajutorul cărora se calculează tensiunile [a bornele laturilor
în care 5 e un coeficient constant de proporţionalitate, numit grad de sensibilitate. Măsurînd variaţia rezistenţei cu ajutorul unei punţi de rezistenţă foarte sensibile şi cunoscînd coeficientul 5 pentru marca respectivă (coeficient determinat pe o piesă etalon a cărei deformare se cunoaşte — de obicei o piesă'de egală rezistentă), se poate calcula lungirea sau lungirea
~ AI specifica s= — •
2. Tensometru, pi. tensometre. Rez. mat.: Instrument pentru măsurarea directă a variaţiilor de lungime (alungiri sau scurtări) ale unui obiect, prin aplicarea lui pe acesta. Tensometru I se foloseşte atît la studiul experimental al defor-maţiei unei epruvete în cursul încercărilor statice de rezistenţă a materialelor, pentru determinarea lungirilor, a modulului de elasticitate, a limitei de elasticitate şi a limitei de curgere, cît şi la studiul experimental (direct sau pe modele) al unor elemente de construcţie în condiţii de folosire, pentru
Tensometrli
223
Tensometru
determinarea deformaţiilor acestora (de ex. la studiul tasării fundaţiilor şi al deformării barajelor în decursul timpului); măsurarea deformaţiilor cu extensometrul se poate efectua şi asupra unor obiecte în mişcare, cum sînt unele organe de maşini-, rachete, etc.
'Măsurările se efectuează pe porţiuni mari de lungime (de ordinul a 25***200 mm), pe porţiuni mijlocii de lungime (de ordinul a 3***25 mm), sau pe porţiuni mici de lungime (de ordinul a 0.5---3 mm), cărora le corespund tensometre cu baza (distanţa dintre punctele pe cari se reazemă tensometruI pe epruvetă) mare, mijlocie şi mică. De exemplu, pentru studiul deformaţiilor epruvetelor se folosesc tensometre cu baza mare, cari cuprinzînd o lungime mai mare vor măsura deformaţii mai mari, iar pentru studiul tensiunilor se folosesc tensometre cu baza mică, deoarece în general tensiunile nu se repartizează uniform pe suprafaţa epruvetei, astfel încît o măsurare a deformaţiei pe o lungime mai mare va da numai tensiunile medii corespunzătoare. La măsurarea deformaţiilor obiectelor supuse acţiunii unor şocuri sau a unor sarcini periodice de înaltă frecvenţă, perioada proprie de oscilaţie a tensometru lu i trebuie să fie mare.
Rezultatele măsurării se pot citi direct sau indirect, sau pot fi înregistrate prin metode fotografice.
După principiul de funcţionare şi măsurare, tensometrul poate fi mecanic, optic-mecanic, electromecanic şi electric.
Tensometrul mecanic realizează amplificarea deformaţiilor pe cale mecanică, şi anume prin pîrghii, prin angrenaje, prin pîrghii şi angrenaje, etc. Exemple:
Tensometrul cu sector gradat are un mecanism cu pîrghii pentru amplificare, compus din două subansambluri asemenea, dispuse simetric faţă de axa epruvetei de încercat, pentru a se elimina influenţa încovoierii acesteia (încovoiere datorită aplicării excentrice a sarcinilor) asupra rezultatelor măsurării deformaţiei. Astfel de instrumente sînt tensometrul Mar-tens-Kennedy, tensometrul M.I.L. etc.
La tensometrul M a r t e n s-K e n n e d y (v. fig. /), fiecare subansamblu se compune în principal dintr-o tijă 1, monobloc cu cuţitul de rezemar e 2 şi cu sectorul gradat 3, şi dintr-un cuţit oscilant 5, solidar cu acul indicator 4. Un sistem 6 de menghină elas-
-	tică (cu resort) fixează cele două părţi ale tensometru lui pe epruvetă 7, menţinînd apăsate cuţitele pe suprafaţa epruvetei. Baza tensometru-lu i e reprezentată de d istanţa constantă l0 dintre cuţitele fixe şi cele mobile, de obicei fiind de 100 mm. La întinderea sau comprimarea epruvetei, distanţa l variază, iar cuţitele oscilante 5 se rotesc şi, odată cu ele, şi acele indicatoare 4.
După cum acele indicatoare se aşază iniţial la un capăt sau la altul al sectoarelor gradate, se pot executa măsurări ale deformaţiilor, fie la tracţiune, fie la compresiune. Raportul de amplificare k=A/a al instrumentului, care e inversul constantei instrumentului, e dat de raportul braţelor de pîrghie reprezentate de lungimea A a acului indicator 4 şi de lungimea a a cuţitului oscilant 5, de regulă fiind egal cu 25 sau 50.
Acest tip de tensometru e simplu şi uşor de manevrat şi dă rezultate suficient de precise la măsurarea unor deformaţii relativ mari, cum ar fi cele corespunzătoare limitei de curgere cr0i2. La măsurarea deformaţiei, citirile se fac concomitent pe cele două cadrane gradate, luîndu-se media aritmetică a citirilor.
/. Tensometru Martens-Kennedy.
1) tijă; 2) cuţit de rezemare; 3) sector gradat; 4) ac indicator; 5) cuţit oscilant; 6) menghină de prindere cu resort; 7) epruvetă ; /0) lungimea iniţialăa epruvetei între reperele fix a şi mobil b.
La tensometrul M. /. L. (v. fig. //), fiecare subansamblu se compune în principal dintr-un cadru 2, solidar cu cuţitul fix 4 şi cu sectorul gradat 7, şi dintr-o pîrghie cotită 6, care la braţul ei scurt are cuţitul mobil 5 şi la braţul lung are articulat balansie-rul 9; acul indicator 10, legat de balansierul 9, e articulat în punctul 02 de glisiera 11. Resortul elicoidal 3, fixat cu cele două capete de cadrele celor două părţi ale ten-sometrului, menţine cuţitele în contact cu suprafaţa epruvetei 1. Prin variaţia lungimii iniţiale l0 a epruvetei 1, pîrghia cotită 6 se roteşte în jurul axului O1 şi prin intermediul balansieru lu i 9 roteşte acul indicator 10, a cărui deplasare e citită pe scara 8 a cadranului gradat 7. Baza acestui tensometru mea
II. Tensometru M. I. L.
1) epruvetă; 2) cadru; 3) resort elicoidal"; 4) cuţit imobil; 5) cuţit mobil; 6) pîrghie coti. tă 7) sector gradat; 8) scara sectorului gra-sier; 9) balansier; 10) ac indicator; 11) gli-dat; Ox şi 02) articulaţii; A, 6, a, b) braţe de pîrghie; F) forţa exercitată asupra epruvetei.
reprezentata prin de obicei egală cu 100 mm.
lungi-
Raportul de amplificare k=Aja e dat de raportul dintre braţele mari de pîrghie (A şi B) şi cele mici (a şi b), de obicei fiind egal cu 500. Cu acest tensometru, uşor de manipulat, se pot face toate determinările pentru măsurarea modulului de elasticitate, cum şi a limitelor de proporţionalitate, de elasticitate şi de curgere.
Tensometrul cu comparator cuprinde comparatoare cu cadran, la cari amplificarea se obţine prin angrenajele din interiorul acestora, eventual combinate cu amplificare suple-mentară prin pîrghie .
Tensometrul cu comparator (v. fig. III), fără amplificare suplementară prin pîrghii, se compune din două inele 2, fixate pe epruvetă prin şuruburi de strîngere 3 la distanţa l0, şi din două sau d in patru comparatoare cu cadran 4, fixate prin înşurubare de unul din inele şi rezemate prin tija lor de măsurare pe unul dintre capetele conice ale unor tije cilindrice 5, cari sînt sprijinite cu celălalt capăt pe inelul al doilea. Dacă epruvetă e solicitată la compresiune, distanţal0, se micşorează şi tijele 5 apasă asupra tijelor de măsurare ale comparatoarelor, pe ale căror cadrane (gradate de obicei în sutimi de milimetru) se citesc deformările, în cazul cînd epruvetă e solicitată la tracţiune, tijele de măsurare ale comparatoarelor sînt în prealabil apăsate, iar pe măsura lungirii epruvetei se destind, acele indicatoare rotindu-se în sens contrar încercării la compresiune.
Raportul de amplificare al unui astfel de tensometru e dat de raportul de amplificare al comparatorului, care de obicei e egal cu o sută. Deci, cu acest tip de tensometru se pot măsura de formaţii de ordinul sutimii de milimetru.
III. Tensometru cu c<pmparator.
1) epruvetă; 2) inele; 3) şurub de strîngere; 4) comparator cu cadran; 5) tijă ci lindrică (taster); a, b) repere.
Tensometru
224
Tensometru
Tensometrul optic-mecanic realizează amplificarea deformaţiilor prin reflectarea unei raze luminoase pe o oglindă. Se poate folosi numai pentru măsurători la obiecte cari pot fi iluminate suficient în timpul încercării. Sursa de lumină e, de obicei, o lampă cu arc. Citirile se pot face fie direct, prin lentile, fie indirect, prin intermediul unui sistem auxiliar cu oglinzi. Exemple:
Tensometrul cu oglinzi (v. fig. IV) se compune din două părţi dispuse simetric faţă de axa longitudinală a epruvetei,
IV. Tensometru cu oglinzi. o) schemă generală; b) schemă simplificată; 1) epruvetă; 2) tijă; 3) cuţit imobil; 4) resort elicoidal; 5) cuţit romboidal oscilant; 6) oglindă plană; 7) riglă gradată; 8) lunetă; /) lungimea diagonalei mari a cuţitului romboidal; A) distanţa dintre reperele c şi d; L) distanţa dintre rigla gradată şi oglindă; a. b, c, d) repere; F) forţa exercitată asupra epruvetei.
apăsate pe aceasta prin forţa elastică a resortului elicoidal 4, şi dintr-un ansamblu de citire, format din două rigle (mire) gradate 7 şi două lunete de citire 8. Tija 2 a tensometrului se reazemă pe epruvetă prin cuţitul fix 3, solidat cu ea, şi prin cuţitul oscilant 5 (de formă romboidală), care se reazemă cu un vîrf pe epruvetăşi cu celălalt vîrf într-o scobitură atijei 2. Oglinda plană 6, solidară cu cuţitul oscilant 5 şi dispusă perpendicular pe diagonala mare a acestuia, se roteşte odată cu cuţitul oscilant; dacă se trimite asupra oglinzii 6 o rază luminoasă, prin rotirea oglinzii cu unghiul cp corespunzător unei lungiri A/a epruvetei, raza reflectată va devia cu un unghi 2 9.
Luneta de citire 8 e aşezată pe orizontala dusă prin diagonala mare a cuţitului oscilant 5 în poziţia iniţială a acestuia şi lîngă ea se aşază rigla (mira) gradată 7, a cărei scară gradată (în milimetri) apare în lunetă, în urma reflectării pe oglindă. Privind prin lunetă, înainte de aplicarea sarcinii de încercare, se observă diviziunea respectivă de pe riglă, considerată ca poziţie de zero. După aplicarea sarcinii de încercare se citeşte prin lunetă o altă diviziune, corespunzătoare punctului de pe riglă (miră) în care s-a deplasat raza de lumină; diferenţa celor două citiri măsoară lungimea L de pe miră.
Raportul de amplificare k—aLjl e dat de dublul raportului dintre distanţa L de la oglindă la riglă şi lungimea l a cuţitului oscilant, de obicei fiind egal cu 500, ceea ce face ca lungirea epruvetei să fie Al=A/500. Baza instrumentului, dată de distanţa l0, dintre cuţitele fixe şi cele mobile, se alege de obicei de 50, 100, 150 sau 200 mm.
Tensometrul cu oglindă, care e unul dintre cele mai precise instrumente pentru măsurarea deformaţiilor, se foloseşte în laborator pentru studiul deformaţii lor materialelor şi pentru verificarea maşinilor de încercat materiale.
Tensometrul optic-mecanic amortisat (v. fig. V) are mecanismul de amplificare închis într-o cutie plină cu ulei, care amortisează vibraţiile proprii ale instrumentului. Cutia 2 are |a un capăt două cuţite fixe 1 (solidare cu ea) şi Ia celălalt
capăt un cuţit mobil 7. Oglinda 5se montează pe o platformă, de la partea superioară a cuţitului, prin intermediul unui rulou 6, solidar
cu ea, şi e apă-	^	3	^
sată pe platformă //////////^/////sfr^J'/yy^\ printr-un resort lamelar 3, forţa de apăsare a resortului se reglează cu ajutorul şurubului 11. Razele de lumină intră şi după ce sînt re-	V- Tensometru cu amortisare.
flectate ies prin 0 cuţit imobil; 2) cutie; 3) resort de fixare; 4) fe-fereastra de sticlă reas-tră de sticlă; 5) oglindă; 6) rulou; 7) cuţit sim-4, situată în pere- p*u> m°frii; 5) membrană de închidere; 9) ulei de tele superior al arnortisare; 10) suprafaţa piesei de încercat; 11) şu-cutiei tensome-	rub	de	reglare,
trului. Oglinda e luminată, prin intermediul	unor lentile, de
către o lampă cu arc. Baza tensometrului se alege, de obicei, de 10---20 m.
Acest tip de tensometru prezintă dezavantajul că razele de lumină se dispersează prin prisma de ulei cuprinsă între cele două suprafeţe de sticlă, cea inferioară a ferestrei şi cea superioară a oglinzii, aşa încît se pot produce erori de citire.
Tensometrul optic-mecanic neamortisat (v. fig. V!) se compune din două piese cari alunecă una pe alta, cea superioară 1
VI. Tensometru neamortisat.
1) piesă glisantă, superioară, cu două cuţite; 2) bilă; 3) oglindă; 4) rulou; 5) piesă glisantă, inferioară, cu cuţit simplu, mobil; 6) cui de fixare; 7) su-prafaţa^ piesei de încercat.
avînd două cuţite fixe (solidare cu ea) şi cea inferioară 5 avînd un cuţit mobil. Oglinda plană 3 e fixată pe piesa inferioară 5, prin intermediul unui rulou 4.
Acest tensometru e foarte delicat, din cauza multelor piese detaşabile pe cari le are, şi prezintă inconvenientul că vibraţiile proprii ale aparatului nu se pot elimina.
Tensometrul optic-mecanic, neamortisat, monobloc (v. fig. VII), se compune dintr-un corp 8, cu două cuţite fixe 1, de care e articulată partea mobila, care cuprindecu-ţitul mobil 4 şi oglinda plană 2 apăsată pe partea mobilă de către resortul lamelar 6. Articulaţia	_______	.	,
cu resort 5 are o mare '////////-///////////////a(///////////?//' rezistenţă la încovoiere,	?	$
în direcţia pâraielăcu suprafaţa epruvetei, şi în felul acesta nu influenţează deplasarea oglinzii.
Acest tip de tensometru se execută, de obicei, cu baza de 15 mm elimina aproape complet vibraţiile proprii.
Tensometrul electr o-m e c a n i c cuprinde un circuit electric pentru semnalizarea măsurărilor efectuate pe cale mecanică.
VIL Tensometru neamortisat, monobloc.
1) cuţit fix; 2) oglindă; 3 rulou ; 4) cuţit mobil, simplu; 5) articulaţie cu resort; 6) resort de fixare; 7) suprafaţa piesei de încercat; 8) corpul tensometrului.
şi poate
Tensor
225
Tânsor
TensometruI electromecanic (v. fig. VIII) are corpul constituit din două părţi Cx şi C2, izolate electric (în figură, izolarea e reprezentată de linia	$ Cz
groasă cotită). Cu-	/	^_f___
ţitul fix3 e deplasatul pe corpul Cx al instrumentului, pentru a se putea varia baza (distanţa dintre cuţite) între 15 şi 30 mm, ceea ce se poate obţine prin adaptarea unor prelungitoare. Discul gradat 10, rotativ în faţa indicelui
11,	e solidar cu şurubul micrometric 12, care se înşurubează în bu-ceaua elastică cu	WMI
rrpctatnri 11 nrp-	V///. Tensometru electromecanic.
a . r ^ suprafaţa piesei de încercat; 2) electroizolant; 3) cu-saţa in partea Cx ţjt cjepfasabiI (prismatic); 4) cuţit imobil; 5) pîrghie a instrumentului; solidară cu cuţitul 3; 6) vîrf de contact solidar cu deasupra discului pîrghia cotită 7; 8) indicator de ture; 9) vîrf de con-gradat 10, şurubul tact; 10) disc gradat; 11) reper imobil; 12) şurub micrometrice pre- micrometric; 13) manşon; 14, 15) borne electrice pen-lungit printr-un tru le§area *a un circuit de semnalizare acustică sau vîrf 9 izolat elec-	optică'
trie de disc. Cuţitul deplasabil 3 e solidar cu pîrghia 5 care, prin rotirea cuţitului, poate intra în contact cu vîrful 6 al pîrghiei cotite 7, al cărei braţ lung e în contact permanent cu vîrful 9 al şurubului micrometric, datorită apăsării pîrghiei indicatorului de ture 8. La o rotaţie completă a discului gradat 10, indicatorul de ture 8 înregistrează o singură diviziune.
Tensometrul se cuplează prin bornele 14 şi 15 la un circuit electric, avînd o sursă de curent de tensiune joasă şi un bec electric sau o sonerie, montate în serie. După aşezarea tenso-metrului pe suprafaţa epruvetei se face o primă citire fără aplicarea sarcinii, rotind şurubul micrometric 12 cu discul gradat 10, pînă se produce atingerea vîrfului 6 cu pîrghia 5; în acest moment, circuitul electric de semnalizare e închis, se produce semnalul (sonor sau optic) şi se citesc diviziunile pe discul gradat 10. Prin aplicarea sarcinii, lungimea lQ creşte cu cantitatea Al, iar cuţitul deplasabil 3 se roteşte şi contactul dintre pîrghia 5 şi vîrful 6 se desface, întrerupîndu-se circuitul de semnalizare. Atunci se roteşte şurubul micrometric 12 pînă se realizează din nou contactul dintre pîrghia 5 şi vîrful 6, astfel încît semnalul electric se declanşează, după care se face
o	nouă citire pe discul gradat 10 şi pe indicatorul de ture 8; diferenţa citirilor indică valoarea deformaţiei.
Raportul de amplificare al instrumentului e
deoarece de obicei pîrghiile 5 şi 7 au raportul dintre braţe egal cu 1/5, şurubul micrometric are pasul p=0,25 mm şi discul gradat are 100 de diviziuni. Se construiesc şi tensometre elec-tro-mecanice cu un raport de amplificare mai mic, £=1000.
Acest tip de tensometru se foloseşte atît la determinarea deformaţiilor la încercările mecanice ale metalelor, cît şi la determinarea tensiunilor în organele de maşini încărcate static.
Tensometrul electric măsoară deformaţiile în mod indirect, prin măsurarea unei mărimi electrice a cărei valoare variază în funcţiune de deformaţie. Exemple:
Tensometrul electric cu rezistenţă (v. fig. IX) se bazează pe variaţia rezistenţei electrice dintre doi electrozi 2, consti-
IX. Tensometru electric.
1) suprafaţa piesei de încercat; 2) electrozi; 3) cutie; 4) electrolit; 5) cuţit fix; 6) cuţit mobil; 7) membrană de închidere; 8) limba cuţitului mobil.
tuită de un electrolit 4 şi de o limbă metalică 8 în formă de pană, solidară cu cuţitul mobil 6. Limba poate pătrunde mai mult sau mai puţin între cei doi electrozi, în funcţiune de lungimea măsurată. Variaţiile de curent electric, datorite variaţiei rezistenţei electrice, sînt înregistrate de un oscilograf. Vibraţiile proprii sînt amortisate prin frecările interioare ale electrol itu Iu i.
Acest tip de tensometru se foloseşte, în special, la măsurarea deformării organelor de maşini în mişcare, cari nu pot fi iluminate în timpul funcţionării lor.
Tensometrul electric cu celulă fotoeîectrică se bazează pe variaţia ariei secţiunii libere a unei diafragme prin care trece lumina, variaţie produsă de deformaţia obiectului care se studiază. Se măsoară intensitatea curentului electric care trece prin circuitul în care e montată celula fotoeîectrică.
Tensometrul electric cu inducţie se bazează pe variaţia mărimii întrefierului unui electromagnet, produsă prin variaţia deformaţiei epruvetei.
i.	Tensor, pl. tensori. C/c. v., Fiz.: Mărime, ataşată unui punct dintr-un spaţiu cu o anumită structură geometrică (v. Mărime 3), care asociază fiecărui sistem de coordonate (din clasa specifică acestui spaţiu) un ansamblu ordonat de componente scalare cari, la schimbarea sistemului de coordonate, se transformă la fel ca produsele de componente scalare ale unor vectori.
Dacă n e numărul de dimensiuni al spaţiului (varietăţii) în care e definit, un tensor asociază fiecărui sistem de coordonate (reper) o matrice m-dimensională cu nm elemente şi anume cîte un element (componentă scalară a tensorului) fiecărui aranjament cu repetiţie (v.) de n coordonate luate cîte m. De aceea elementele matricii unui tensor se notează cu m indici, numărul m numindu-se ordinul tensorului. Pentru generalitate se consideră că invarianţii scalari (adică mărimile cari asociază fiecărui reper o aceeaşi valoare numerică, unică) corespund cazului m=0, adică sînt tensori de ordinul zero. Conform definiţiei generale, vectorii (v.) sînt tensori de ordinul întîi (m—1).
Deoarece la trecerea de la un vechi sistem de coordonate ia unul nou, componentele scalare ale unui vector faţă de noul reper se exprimă prin relaţii lineare şi omogene în funcţiune de componentele Iui faţă de vechiul reper, produsele de cîte m componente scalare de vectori — şi deci şi componentele scalare ale unui tensor de ordinul m — se transformă după relaţii omogene şi multilineare. Ca urmare, anularea tuturor componentelor unui tensor faţă de un reper atrage anularea tuturor acestor componente faţă de orice alt reper. Totodată cu tensori se pot defini operaţii tensoriale, adică operaţii definite prin intermediul unor operaţii efectuate cu componentele lor scalare şi cari au aceeaşi formă faţă de orice reper (sistem de coordonate): adunarea, înmulţirea cu un invariant scalar, etc. Aceste circumstanţe explică importanţa tensori lor în caracterizarea proprietăţilor geometrice şi fizice
Tensor
226
Tensor
intrinsece ataşabile punctelor spaţiului considerat, adică a proprietăţilor independente de sistemul de coordonate la care se raportează fenomenele studiate.
în cazul general, tensorii au componente variabile de la punct la punct, adică definesc funcţiuni tensoriale de punct numite şi tensori-cîmp sau cîmpuri de tensori. Dacă relaţiile de transformare ale componentelor nu depind de punctul considerat (ceea ce are loc în spaţii cu conexiune afină) atunci se pot defini tensori-Iiberi, neataşaţi vreunui punct particular.
Tensorii se clasifică după structura geometrică a spaţiului considerat (definită de grupul de transformări de coordonate caracteristic acestei structuri), după numărul de dimensiuni al spaţiului şi după ordinul lor.
Tensori în spaţiul euclidian tridimensional. Aceşti tensori se pot introduce intuitiv, pas cu pas, prin „componentele" asociate de ei unei orientări v oarecari din spaţiu avînd ver-sorul uv(uvx, uVJI, wvz).
Tensorul	de ordinul	zero	(m=0),	adică	inva-
riantul scalar (tridimensional) asociază fiecărei orientări uvo valoare numerică independentă de orientarea considerată.
Tensorul de ordinul întîi (m—1), adică vectorul (tridimensional) A, asociază fiecărei orientări uv o componentă scalară Av funcţiune lineară şi omogenă de cosinusurile directoare uvj ale orientării:
(1)	Av~Axuvx~^~Ayuvy^rAzuvz'
Se demonstrează imediat că cei trei coeficienţi Ax, Ay, Az sînt chiar componentele scalare asociate orientărilor axelor şi că această funcţiune	lineară are	un	maxim	pozitiv (A^ax= A
(modulul vectorului) corespunzător unei anumite orientări u^ (direcţia şi sensul vectorului) care e definită de ecuaţiile
A== A* „	Ay	= Az
uAx	UA y uAz
Definind adunarea vectorilor prin adunarea componentelor lor scalare omologe şi înmulţirea cu un scalar prin înmulţirea tuturor componentelor cu acel scalar se demonstrează că vectorii se adună după regula paralelogramului. în fine, din (1) rezultă regula de transformare a componentelor vectorilor (notînd x=xv y—x2, z—xB)
(2)	4= ISA (v=1. 2. 3)
în care a„t sînt cosinusurile directoare ale noilor axe de ver-
f_
sori în raport cu vechile axe de versori i , adică a =fi , adică mărimile cari intervin în transformările de coordonate cartesiene specifice acestui spaţiu 3
(3)	*^=£«^+*7(0)
cu	3	,i=1
(4)	S VSvX=	(sw=1:	SnX=0	cu	(A	=£	X).
v=1	_
Tensorul de ordinul ol doilea A (m—2) asociază fiecărei orientări o componentă vectorială Ay funcţiune lineară şi omogenă de cosinusurile directoare ale orientării
(5)
Direcţiile orientării uy pentru care A^ku^ (adică e'paralel cu-wv) se numesc direcţii principale (sau d i r e c ţ i i
p r o p r i i, sau axe principale) ale tensorului de ordinul al doilea, iar valorile X corespunzătoare se numesc valori principale (sau valori p r o p r i i) ale tensorului.
Se demonstrează imediat că cei trei coeficienţi vectoriali Ax, Ay Az sînt chiar componentele vectoriale asociate orientărilor axelor şi că fiecărei perechi de orientări uv şi u (distincte sau nu) tensorul îi asociază o componentă scalară 3	3
^	AllV~	5j	£	U[LjUvk^jk '
/=1 k—1
unde Ars=Aus,
Tensorul e caracterizat deci, în raport cu fiecare sistem de coordonate cartesian (reper cartesian), de 32=9 componente scalare A alcătuind matricea
Tensorul se numeşte simetric, respectiv antisimetric, după cum matricea lui e simetrică (Aj^-A^p, respectiv antisimetrică
(Ajk——AfejŞi deci Ajj—0; j, &=1, 2, 3). Caracterul simetric sau antisimetric al unui tensor e invariant la schimbarea reperului şi orice tensor se poate descompune univoc şi inva-
riant într-o parte simetrică —-—---------- şi una antisimetrică
A -fe—Afej
——-—— . Un tensor care nu este simetric (dar, eventual,
nici antisimetric) se numeşte afinor. Un tensor simetric de ordinul al doilea are trei direcţii principale triortogonale (v. şi Cuadricele tensorului simetric de ordinul al doilea).
Din (6) rezultă regula de transformare a componentelor scalare ale unui tensor de ordinul al doilea 3	3
CO	XI	aiLjavkAjk’
j=1k=1
în care a • sînt coeficienţii transformării (3). V. şî Cuadricele
tensorului simetric de ordinul ai doilea.
m
Tensorul de ordinul (m) A asociază fiecărei orientări din spaţiu o componentă tensorială de ordinul m-1
(m—1), Av, funcţiune lineară şi omogenă de cosinusurile directoare ale orientării
m-1 m-1	m-1	m-1
(8)	Axuvx~l~AyUvy~i~Azuvz‘
m-1 m-î m~A Se demonstrează că Ax% Ay, Az sînt chiar componentele
de ordin (m—1) asociate orientărilor axelor şi că fiecărui
multiplet (u u ••• u ) de orientări (distincte sau nu) ten-
1	2	tn
sorul de ordinul m îi asociază o componentă scalară 3	3	3
(9)	y4v1v2-v^=	S	IC	”’U'*mU.mA\Lx\Li'- \xm'
111 = 1 ii2=1
unde	i,, sînt cosinusurile directoare ale orientări-
j^j j
lor usi fată de axele de coordonate de tensori (iz =1,2,3). j ’	J
AxxAxyAxz
AyxAyyAyz
AzxAzyAzz
Tensor
227
Tensbr
Din (9) rezulta regula de transformare a componentelor scalare ale unui tensor de ordinul m\n spaţiul euclidian tridimensional:
3	3	3
■s,
ViV2--
. sînt coeficienţii transformării (3). —
în care
Exemple de tensori d e o r d i n u I a I d o i-lea din spaţiul euclidian tridimensio-n a I sînt:	=
Tensorul unitate sau tensorul lui Kronecker 8 cu elementele 8 , egale cu zero daca	şi	egale	cu	unu
dacă [x=v, avînd matricea
1 0 0
0	10
0	0 1
Tensorul normal sau diagonal AŢ—N?), care asociază fiecărei orientări un vector omoparalel cu ea N, are matricea
N 0 0
0	N 0
0	0 N
Presiunea din interiorul unui fluid ideal e un exemplu de tensor normal.
Tensorul tangenţial al unui vector o, care e antisimetric* asociază fiecărei orientări uv vectorul toxwv perpendicular pe ea şi are matricea
N% şi
0	63 _	—
	Z	y
	0	
co „ ■	— Oi	0
y	X	
	A^J	AxBz
	AyBy	Ay*z
lz*x	AzBy	AzBz
(11)
în care
(12)
xi= S aijxiJrx'i(0) j= 1
V=1
aviavf-
tj
sumarea de la 1 la n pentru orice indice care se repetă. Cu această convenţie relaţiile de transformare se scriu
(13)	A'. . ... . —a; . a- . ••• a. ■ A..	. .
12 *m /l/1	% lmJm ' Jm
Operaţii tensori ale mai importante definite cu aceşti tensori (şi, în particular, pentru n—3, cu tensorii tridimensionali) sînt anularea, egalarea, adunarea, înmulţirea cu un scalar, înmulţirea tensorială, contractarea, înmulţirea contractată.
Anularea unui tensor consistă în anularea tuturor componentelor sale:
A= 0
Ahh-jm °'
m m
Egalarea a doi tensori A şi B de acelaşi ordin e definită de egalarea componentelor omologe mm
A=B -> A. .	•	=£.	.	.
J1J2 Jm /1/2 jm ’ mm
Adunarea a doi tensori A şi B de acelaşi ordin e definită de adunarea componentelor omologe şi conduce la un nou m	mm
tensor C, numit suma tensorilor A şi B de acelaşi ordin
m m m
C=A+B C. .	•	==A	.	.	.	4-B	.	•	•	.
JiJn"’Jm J^3^"‘Jm
m
înmulţirea unui tensor A cu un scalar invariant X e definită de înmulţirea tuturor componentelor cu acel scalar şi conduce
m
la un tensor de acelaşi ordin B m m
B—"kA -> B. ... =\A. ,. ... .
Ji]-z"‘Jm /va Jm
l
Diada (gibbsiană) sau produsul tensori al a doi vectori A şi B e tensorul de ordinul al doilea A; B care asociază fiecărei orientări w , vectorul (wv, A) B şi are matricea
A A A
Tensorul de inerţie, tensorul tensiune, tensorul deformaţie sînt exemple de tensori de ordinul al doilea întîlniţi în mecanică şi în elasticitate.
Tensori în spaţii euclidiene pluridimensionale. Spaţiul euclidian cu n dimensiuni e caracterizat prin transformări lineare ortogonale
corespunzătoare alegerii unor repere cartesiene.
Tensorul de ordinul m în acest spaţiu (numit şi tensor ortogonal afin) are nm componente scalare cu cîte m indici
A.	.	.	cari	se	transformă	cu	relaţii	ce generalizează rela-
yiy2 jm	’
ţiile (10) stabilite mai sus pentru spaţiul tridimensional. în
calculul tensorial se foloseşte convenţia de sumare a lui Einstein
conform căreia semnul sumă nu se mai scrie, subînţelegîndu-se
înmulţirea tensorială a doi tensori oarecari A şi B e definită de înmulţirea fiecărei componente a primului cu fiecare corn-
l-i-m
ponenta a celui de al doilea şi conduce la un nou tensor C (produsul tensorial) de ordinul egal cu suma ordinelor factorilor
C	=A	B
kikt-km+i	W"//*
înmulţirea tensorială e în general necomutativă.
m
Contractarea unui tensor A de ordinul m în raport cu indicii oarecari j şi jb e definită de însumarea tuturor componentelor tensorului cari au aceşti indici egali şi conduce la un
m—2	m
tensor B de ordin (m—2) (contracţiunea tensorului A):
B.	.	.	—A
—2	a—"’Jb—îJaJbJr'\ '"Jm
(se subînţelege sumarea în raport cu ja=jy)> Aici e(c<a)t i(a<d<b), je=je_2(e<b).
m
înmulţirea contractată a unui tensor A de ordinul m cu un 1 '
tensor B de ordinul l edefinită de înmulţirea tensorială urmată
m	m
de contractare (în raport cu un indice de la ^4 şi unul de la B)
n
şi conduce la un nou tensor C (produsul contractat), de ordinul	1	—	2.	De	exemplu	:	produsul	contrac-
tat la dreapta al tensoru Iu i A cu vectoru I B e vectoru I C—(A'B) de componente C ■— Ak\ produsul contractat la stînga al tensorului A cu vectorul B e vectorul
15*
Tensor
228
Tensor
D=(BĂ)=f=[c de componente D k=B .A >k\ prod usu I contractat a doi vectori e produsul lor scalar; produsul contractat la stînga al tensoruluj A cu vectorul simbolic gradient (nabla) V e vectorul \JA notat Div A de
=
componente (Div A)k— J .
c)%j
Tensorii definiţi în spaţiul pseudoeuclidiancu patru dimensiuni al teoriei relativităţii restrînse, numit univers minkows-kian.se mai numesc cuadritensori(v.sub Relativităţii, teoria ~ restrînse, şi Cuadrivector).
Tensori în spaţii neeuciidiene. în spaţii mai generale cu n dimensiuni în cari transformările de coordonate au forma generală
(14)	x’k=x'k{xx,xî,	-xn)
trebuie deosebiţi vectori covarianţi, vectori contravarianţi, tensori covarianţi, tensori contravarianţi şi tensori micşti. în acest scop se consideră transformările diferenţialelor coordonatelor (cu convenţia de sumare de la 1 Ia n), directă
(15)
şi inversă
(16)
dx'k= — .... dxî =ofeăxi
W .	3
dxl = dx'1= fydx'1 ă*
ai căror coeficienţi sînt funcţiuni de punct şi satisfac relaţiile;
(17)
în cari 8f=8r7=8‘
kl
°l==0kî~° e	lui	Kronecker	(egaf'cu	0	dacă
l=fi-k şi cu 1	dacă	l—k).
Vectorul contravariant admite pentru transformarea componentelor AJ (notate cu indici superiori) relaţiile analoge cu (15) (18)	A,k	= t^}A>.
Vectorul covariant admite pentru transformarea componentelor Cj (notate cu indici inferiori) relaţiile analoge cu (16) după transpunerea matricei
d9)	q=Pic/.
Tensorul de ordinul m de p ori contravariant (în raport cu p indici notaţi sus) şi	de q=m—p	ori covariant	(în	raport cu
q indici notaţi	jos)	admite	pentru transformarea	celor nm
componente	' pjre*a*''*e	transformare
(20)
tp+Vp+2"'*
=aV:...a^|^+1 &p+2- ^.”>Thh'"]P .
j\ j2	Jp lp+1 lp+2	lm	3p-\-1 Jp-\-2'"Jm
(scrise în cazul particular în care primii p indici sînt contravarianţi şi ultimii q covarianţi, putînd exista şi o altă ordine de succesiune a acestor indici).
Dacă q=0 şi p—m, tensorul se numeşte tensor contravariant, iar dacă p=0 şi q—m, tensorul se numeşte tensor covariant. Dacă şi p=j=i0 şi q=j=i0 tensorul se numeşte tensor mixt. Operaţiile cu tensori definiţi pentru spaţii euclidiene rămîn valabile cu observaţia că contractarea se poate efectua numai în raport cu un indice covariant şi unul contravariant. în particular, produsul scalar a doi vectori se poate forma numai cu un vector covariant Aj şi unul contravariant Bk sub forma AjB^. în aceste spaţii, prin derivarea unui tensor nu se obţin, în generai, tensori.
Tensori înspaţiî riemannîene (metrice). în spaţii riemanniene este definită o metrică prin invariantul scalar al pătratului intervalului de univers	t
(21)	ă.s’i=gikăx,ăxk	cu	|^|^fc0,
adică prin funcţiunile de punct gik cari definesc un tensor simetric de două ori covariant [deoarece produsul lui contractat cudiadad^d^e un scajar, conform cu (21)], numit tensor metric fundamental (v.). în acest caz relaţiile
s/is>k=8i
definesc univoc un tensor de^două ori contravariant, numit tensorul metric contravariant. în spaţii riemanniene se poate asocia fiecărui vector contravariant Bk vectorul covariant gjţ B^=BjŞi fiecărui vector covariant Bj vectorul contravariant Bk—gkl B} , asocierea fiind biunivocă. De aceea se consideră că mărimile Bţ şi B^ sînt componentele covariante, respectiv contravariante ale aceluiaşi vector. în mod analog, prin operaţia de înmulţire contractată repetată cu sau se pot „urca" sau „coborî" indicii unui tensor oarecare mixt pînă cînd se obţine un tensor contravariant sau covariant în toţi indicii. Toţi tensorii obţinuţi pe această cale se consideră componentele contravariante, mixte sau covariante ale unui aceluiaşi tensor. De aceea în spaţii riemanniene se vorbeşte de componente contravariante şi covariante ale unor tensori daţi. V. şî Relativităţii, teoria ~ generale; Curbură, tensor de
1	Componentele g.f ale tensorului fundamental se trans-formă conform relaţiilor tensorilor covarianţi
g'ir'ffîfiki
la transformarea (14) a coordonatelor. Rezultă pentru determinantul g=\gjA formula de transformare
1
?'=A '2g=
oCj\ e determinantul funcţional al trans-
unde A'=|p*| e determinantul funcţional al transformării inverse, iar A=A'"1— 1 formării directe.
Pseudotensori. Densitate tensori ala. Capacitate tensori ala.
Pseudoscalar e orice mărime scalară neinvariantă care se transformă prin^ înmulţire cu unul dintre determinanţii reciproci A sau A'. în particular se numeşte densitate scalară o mărime 9 care se transformă prin înmulţire cu A'
ţ>'=A'<p= |
nk
şi capacitate scalară o mărime ^ care se transformă prin înmulţire cu A
<{)/=A4'= | ay 11('=
Pseudotensor e orice mărime egală cu produsul dintre un tensor şi un pseudoscalar şi relaţia de transformare a componentelor sale diferă de aceea a tensorilor prin înmulţire cu unul dintre determinanţii A sau A'. în particular se numeşte densitate tensorială un pseudotensor ale cărui componente se transformă ca şi componentele unui tensor cu
1
deosebirea că se mai înmulţesc cu A'=
şi capacitate
tensorială un pseudotensor ale cărui componente se transformă ca şi componentele unui tensor cu deosebirea că
1
se mai înmulţesc cu A= ^ .
Tensor de curbură
229
Teobromină
Produsul tensorial (eventual contractat) al unei densităţi tensoriale cu o capacitate tensorială e un tensor. Se observă imediat — cu ajutorul regulii de schimbare de variabilă de la integrale multiple — că elementul de hipervolum d^d#2 ••• dxn e un pseudoscalar, şi anume o capacitate scalară.
Derivare covari anta. Definirea derivatelor unui vector, respectiv tensor, în spaţii generale, prezintă dificultăţi deoarece, prin deplasarea dintr-un punct al spaţiului într-un punct învecinat, se modifică coeficienţii relaţiilor de transformare.
în spaţii riemanniene se poate introduce diferenţiala absolută a unui vector contravariant X1, care e şi ea un vector, prin formula
DX'=ăXl+T‘,XkAxl,
în care T’^g^T speţa a doua, iar
sînt
lkl* simbolurile
lui ChristoffeJ de
r;.
*>Ski
kr
5 xj
1 fdgjk , Clg;7
sînt simbolurile lui Christoffel de prima speţă (aceste simboluri nu sînt componente de tensori). Condiţia DXl=0 se numeşte condiţia de transport paralel a vectorului. Diferenţiala absolută se poate scrie sub forma
AX* =
for'
care pune în evidenţă tensorul
+ t'mx jdx
X’,
J)Xl
Şt*
T + VklX'
numit derivata covariantâ a cu adr.i vectoru lui X*. în mod analog, în cazul unui tensor oarecare T‘
ordinul (p+q)
şiiiz'-’ip
jijf'jq . 3
se introduc simbolurile:
P de
rh CCI,
a@
-TlPThl2 1 P+/[ { a3
JiJ
+ r:
" ' lp ' ' '
a3 jijz "’jq
• +
+r~
şi se definesc:
diferenţiala absolută
tiH"' lp
3 ji3'*'"Jq+'\
dt‘?'.'"'.p =
hh~]q
care e un tensor de derivata covariantâ a
a tensorului - ip jij* 3q
aceeaşi varianţă şi tensorului
£*1/2-ip hh"'jq, (3
dx®,
de acelaşi ordin, si
ip _____	3\h’"jq
_ 1 p Â/W*'3
care e un tensor de ordinul [p~i~(q+1)].
î. ~ de curbura. Mat. V. Curbură, tensor de —.
2.	^ de inerţie. Mec.: Sin. Moment de inerţie (v. Inerţie, moment de ~ 2).
3.	^ul deformaţiilor. Rez. mat. V. sub Elasticitate.
4.	^ energie-impuls. Fiz. V. Cuadritensorul energie-impuls, sub Relativităţii, teoria — restrînse; v. şi sub Relativităţii, teoria ~ generale.
5.	~ metric fundamental. Mat.: Tensor care determină metrica unei varietăţi.
6.	^ Riemann. Mat., Fiz.: Sin. Tensorul simetric al lui Riemann.' V. sub Relativităţii, teoria — generale.
7. ^ Riemann-Christoffel. Mat., Fiz. V. sub Relativităţii, teoria ~ generale.
s. ~ui tensiunilor. Rez. mat. V. sub Elasticitate.
9. ~ul tensiunilor maxwelliene. Fiz., Elt. V. sub Tensiune maxwelliană.
10.	Tensorialâ, capacitate Mat. V. sub Tensor.
11.	densitate Mat. V. sub Tensor.
12.	Tentaculites. Paleont.: Organisme fosile cu poziţie sistematică nesigură (grup Incertae sedis), cunoscute din formaţiunile de vîrstă siluriană şi devoniană, avînd o cochilie
de forma unui con alungit cu ornamente în inele transversale.
După unii cercetători, ar reprezenta forma embrionară a genului Orthoceras (v.), iar după alţii, ar face parte dintre Pteropode (Gasteropode opistobranhiate).
Cîteva genuri de Tentaculites au fost găsite şi în ţara noastră în Devonianul din Dobrogea.
13.	Tenta, pl. tente. 1.Poligr.: Amestecul, în
diferite proporţii, de apa şi tuş sau orice alt colorant, folosit pentru a exprima, prin laviu, lumina şi umbra din fiecare punct al unei suprafeţe expuse unei surse luminoase.	Tenta-
14. Tenta. 2. Poligr.: Suprafaţa unei imagini rea-	cuîiteS lizată în tentă (v. sub Tentă 1), caracterizată prin transparenţă şi prin intensitate cari, pe unitatea de suprafaţă, sînt complementare. O tentă de o anumită transparenţă se realizează prin comparare cu o suprafaţă haşurată, în care raportul dintre suprafaţa rămasă albă, între haşuri, şi suprafaţa totala, sa fie transparenţa cerută. Sin. Laviu.
15.	~ degradata. Poligr.: Laviu executat printr-o continuă creştere sau descreştere a intensităţii tentei, respectiv prin adăugarea de coloracit sau de apă la tenta iniţială.
16.	^ plata. Poligr.: Laviu executat prin suprapunere de tente uniforme pe suprafeţe determinate. Tentele plate lasă vizibile liniile de egală tentă între două intensităţi, astfel încît imaginea continuităţii se poate realiza numai cu o foarte mare densitate de linii de egală tentă.
17.	Tenta sensibila. Fiz. V. sub Polarimetrie.
îs. Tenual. Metg.: Aliaj de aluminiu de turnare, cu compoziţia: 9,2-10,8% Cu, 1-1,5% Fe, 0,15-0,35% Mg şi restul aluminiu. Are bună rezistenţă la uzură şi la temperaturi înalte, coeficient de contracţiune mic şi se prelucrează uşor prin aşchiere. E întrebuinţat la turnarea de pistoane cu solicitări medii, cari—-după turnare — sînt supuse unui tratament de călire pentru punere în soluţie, urmat de îmbătrînire artificială. V. şî sub Aluminiu, aliaje de şi sub Călire 2.
19.	Tenzaloy. Metg.: Aliaj laminabil de aluminiu, cu compoziţia: 8% Zn, 0,8% Cu, 0,4% M'g şi restul aluminiu. Are caracteristici de rezistenţe mecanice foarte mari, cari se îmbunătăţesc prin tratament termic de călire plus îmbătrînire artificială. Se trage în bare, în profiluri, în table, benzi. E întrebuinţat în construcţii de automobile şi de avioane, în construcţii metalice şi în construcţii de maşini, pentru piese supuse la solicitări mari.
20.	Teobromină. Farm.: 3, 7-Dimetil-xantină; derivat al purinei. Medicament cu acţiune diuretică. Teobromină se găseşte în boabele de cacao (Theobroma cacao) (circa 1,5%), din cari se obţine prin extracţie. Sintetic, se obţine, de exemplu, din acid uric care, încălzit cu anhidridă acetică sub presiune şi la 180***185°, trece în 8-metil-xantină, cu eliminare de bioxid de carbon şi acid acetic. Prin metilare se obţine 1, 3,7, 8-tetrametiI-xantină care, prin clorurare, în soluţie de nitrobenzen, dă un amestec de derivat triclorurat şi^tetraclo-rurat, cari se pot separa prin cristalizare fracţionată. în soluţie de metanol cu hidroxid de sodiu, la 60 —700, se formează teobromină (68%). Se foloseşte în Medicină, ca atare sau, mai
Teocină
230
Teodolit
frecvent, fiind greu solubilă, sub forma de sare dublă a teobro-minei sodate cu sal ici lat de sodiu (diuretină) ca diuretic, în afecţiunile cardiovasculare (tonic cardiac, vasodilatator, etc.), Sin. 3,7-Dimetil-2, 6-dihidroxi-purină.
1.	Teocinâ. Chim.: Sin. Teofilină (v.).
2.	Teodolit, pl. teodolite. Geod., Topog.: Aparat optic-mecanic pentru măsurări de precizie ale unghiurilor orizontale şi verticale, folosit în special la operaţii de triangulaţie geodetică şi topografică, cum şi la operaţi i astronomice, bazat pe reunirea unui go-niometrucu un eclimetru (v. fig. /).
Aparatul posedă trei axe: axa principala e verticala ZZ, determinată de axa geometrică a coloanelor G şi P, axa secundara e orizontala XX, determinată de axa de rotire HH a lunetei; axa optica a lunetei, determinată de centrul reti-culului şi centrul optic al obiectivului lunetei. Perpendicularitatea acestor trei axe condiţionează funcţionarea corectă a teodol itu lu i. Axa optică a lunetei trebuie să coincidă cu axa sa geometrică; abaterea de la coaxialitats constituie eroarea de colimaţie, care se rectifică cu ajutorul şuruburilor pentru deplasarea fireLor reticulare (în planul lor).
Lunetele (v. fig. II) dau, de regulă,o imagine răsturnată a spaţiu-lui-obiect explorat. La unele teodolite, cari necesită o imagine dreaptă, luneta posedă şi un sistem optic redresor.
După precizia teodol itu Iui, luneta are un grosisment care variază de la 15x la 35x; diametrul obiectivului poate atinge 50---55 mm la lunetele cu grosisment mare; cîmpul vizual variază invers proporţional cu grosismentul; la grosismente foarte mari (30---35 x) are o valoare de 1,2*• *1,5°.
Pentru a rezolva probleme de astronomie geodetică, cari necesită observarea de stele din jurul zenitului, ocularul lunetei poate fi înlocuit cu un ocular cudat (sau se montează la ocularul obişnuit o prismă oculară care permite o vizare comodă la 20° de zenit). în acelaşi scop poate servi o prismă pentagonală (dispusă în faţa obiectivului), care frînge axa optică a lunetei în unghi drept; o asemenea construcţie poate servi şi pentru observarea Ia nadir în cazul operaţiilor subterane cari trebuie să fie corelate cu operaţiile efectuate la suprafaţa terenului.
Reticulul lunetei comportă esenţial un fir reticular orizontal şi un fir reti-cular vertical, a căror intersecţiune (centrul reticular) se găseşte pe axa optică a lunetei; aceste fire reticulare sînt trasate prin fotogravare pe faţa lipită alamei posterioare.
Mişcările relative ale părţilor componente se realizează la teodolit cu ajutorul următoarelor dispozitive parte eu D) cu şurub de fixare
Z
/. Teodolit.
S) manşonul conic al suportului; T) triunghi cu şuruburi de reglare; G) coloana tubulară port-limb; Ch) limbul orizontal (cercul) ; P) coloană port-cerc alidad; A) cercul alidad; F) furca port-lunetă. I) lunetă; H) axul lunetei; Cv) limbul (cercul) vertical.
II. Luneta teodolitufui.
Ob) obiectiv; Sd) sistem optic divergent; R) reticul; Oc) o-cular.
(simbolizate mai de-(pentru a solidariza două
părţi) şi cu şurub de mişcare fină (a unei părţi în raport cu cealaltă): D-Ch, între cercul orizontal Ch şi suportul S; D-A, între cercul alidad A şi cercul Ch; D-Cv între cercul vertical Cv şi alidada sa.
Dacă D-A e strîns şi D-Ch nu, mişcarea lunetei antrenează în jurul axei verticale ZZ cercul orizontal Ch solidar cu cercul-aiidad: m iscarea generală (neînregistratoare). Dacă D-Ch e strîns şi D-A nu, luneta antrenează numai mişcarea cercului-alidad A în raport cu cercul orizontal Ch: m iscarea particulară (înregistratoare).
Verticalitatea axei principale ZZ se obţine cu ajutorul şuruburilor de calaj şi al nivelei, aducînd (prin rotirea cercului-alidad A) nivela, iniţial, într-o poziţie paralelă cu direcţia a două şuruburi de calaj şi, ulterior, într-o poziţie perpendiculară pe cea precedentă.
Gradarea cercurilor orizontal şi vertical poate fi în grade » sexagezimale (la teodol iţele sexagezimale) sau în grade cente-zimale (la teodolitele centezimale). Unele teodolite (de construcţie simplă şi cele vechi) au cercurile cu gradaţie vizibilă; citirea indicaţiilor cu aceste aparate se face folosind micro-scoape de citire, exterioare. Alte teodolite au cercurile orizontal şi vertical, acoperite; ele au o carcasă metalică care închide la interior cercurile gradate şi au sisteme optice permiţînd citirea, într-un singur microscop de citire, atît a indicaţiilor unghiurilor orizontale cît şi a celor verticale. La teodolitele moderne cele două cercuri, orizontal Ch şi vertical Cv, sînt constituite de coroane de sticlă, cu feţe plan-paralele, dintre cari una poartă gradaţia în grade (v.fig. ///); astfel, Gv (gradaţia verticală) e faţa gradată a cercului vertical Cv, iar Gh (gradaţia
orizontală) e faţa gradată a cercului orizontal Ch. Aceste aparate au o schemă opticăcomplexă, cum e, de exemplu, aceea reprezentată în fig. III. Lumina provenită de la o sursă de lumină îndepărtată /, e primită de o oglindă de iluminare Ojt care se orientează astfel, încît fasciculul de raze reflectate să intre în teodolit după o direcţie orizontală ab. Apoi fasciculul de lumină e reflectat de oglinzile Ov 02 (cari, obişnuit, sînt feţele
Teodolit
231
Teodolit
unei prisme) după bc şi cd, străbate cercul vertical Cv şi iluminează gradaţia Gv. Oglinda 03 reflectă fasciculul vertical în jos, în sistemul de lentile Sx; apoi lumina e reflectată de 04 şi 05, urmînd drumul efg. Rolul sistemului Sx e ca să formeze 'imaginea lui Gv, în G'v, pe suprafaţa superioară a cercului orizontal Ch, adică în acelaşi plan şi în contact cu gradaţia orizontală Gh. în continuare, lumina e reflectată vertical — în sus, de 06 şi 07, trece prin sistemul de lentile S2 şi prin micro-metrul optic MO (constituit de o lamă plan-paralelă, care se poate roti în jurul axei orizontale xx), urmînd drumul ghi; apoi lumina e reflectată în direcţia orizontală ij, de 08. Rolul sistemului S2 e ca pe faţa Fr a prismei 08 să se formeze imaginile gradaţiei orizontale Gh şi gradaţiei verticale Gv; pe faţa Fr sînt gravaţi indicii de citire (v. fig. IV), şi anume: două repere paralele Ih, l'h a căror axă de simetrie e indicele de citire orizontal; două repere paralele Iv, l'v a căror axă de simetrie e indicele de citire vertical; un reper / pentru citirea valorilor ungh ulare mai mici decît un grad.
La vizarea în direcţie a unui punct P, se roteşte luneta teodolitului în jurul axei principale ZZ care antrenează prisma 08, iar cercul orizontal Ch rămîne fix; reperele Ih, l'h se deplasează pe gradaţia Gh. în acest mod funcţiunea ali-dadei mecanice (de la teodolitele clasice) se face pe cale optică (de unde termenul de a I i d a d ă optică).
La vizarea în înălţime se roteşte luneta teodolitului în jurul axei secundare XX care antrenează cercul vertical Cv, iar prisma 08 rămîne fixă ; reperele Iv, l'v se deplasează în raport cu gradaţia Cv; şi în acest caz funcţiunea alidadei mecanice se face pe cale optică.
După ieşirea din prisma 08, lumina e colectată de sistemul S3 şi reflectată de 09 în microscopul de citire M, care posedă un grosisment suficient, astfel ca citirea indicaţiilor să se facă în mod comod şi cu precizia corespunzătoare. O diafragmare potrivită permite obţinerea clară, în cîmpul vizual al microscopului, a celor trei dreptunghiuri reticulare (v. fig. IV) pentru citirea indicaţiilor.
Micrometrul optic MO (v. fig. III) are rolul de a deplasa indicele de citire, pentru a-l aduce în coincidenţă pe reperul (de grade) gradaţiilor Ch şi Cv şi a măsura deplasarea sa d, în scopul estimării valorilor unghiulare mai mici de un grad (0g572 în cazul fig. IV). Indicaţia finală pentru unghiuri orizon-talejv. fig. IV) e 222g57c20cc.
în cazul micrometrelor optice bazate pe rotirea unei lame plan-paralele, deplasarea d e dată de relaţia:
. n—1
d—e'i-------,
n
în care: e e grosimea lamei plan-paralele; i e unghiul de rotire al lamei (pînă la obţinerea coincidenţei); n e indicele de refracţie al sticlei din care e confecţionată lama plan-paralelă.
Modul de dispunere a imaginiloj gradaţiilor depinde de tipul de construcţie a teodolitului. în fig. V e reprezentată o altă dispunere, ce se întîlneşte la unele teodolite, care diferă de cea din fig. IV. La aceste teodolite, în cîmpul microscopului de citire se observă: scara de sus (v. fig. V a) cu imaginile a două părţi diametral opuse ale aceluiaşi cerc gradat, cu o linie de separaţie foarte fină, care permite citirea gradelor şi
a zecilor de minute; scara de jos (v. fig. V b) pentru citirea minutelor izolate şi a secundelor. Citirea indicaţiilor se face manevrînd tamburul micrometrului optic, pentru a aduce în coincidenţă imaginile reperelor celor două gradaţii de la scara (a) de sus ; mişcarea de adu- 3 cere în coincidenţă face să se rotească scara (ib) a secundelor. Fig. V reprezintă citirea 57§52c86cc=57,5286g.	l
Pentru centrarea sau punerea la punct a teodolitului e necesar ca axa Dispozitiv de citire cuo principală ZZ să treaca prin punctul scarâpentru grade , 2eci de staţie al aparatului. La teodolitele deminute ■, 0 scarâ pentru moderne, aceasta operaţie se face cu minute . secundei un dispozitiv optic situat
la partea de jos a aparatului şi care e constituit dintr-un mic vizor cudat la 90° (axa optică a obiectivului e perpendiculară pe aceea a ocularului). Axa optică a vizorului e materializată de centrul optic al obiectivului şi centrul unui mic cerc reticular (reglabil); ea se reglează astfel încît să coincidă cu axa principală ZZ a teodolitului. Pentru centrare, teodol itu I se deplasează pe suportul său pînă se obţine (privind prin vizor) coincidenţa centrului cercului reticular cu imaginea punctului de staţie marcat pe teren.'
Pentru operaţii de noapte sau lucrări subterane, teodolitele sînt echipate cu dispozitive de iluminat; în acest caz, în locul oglinzii de luminat se montează o mică lampă cu incandescenţă, al cărei fir se conectează la o baterie electrică fixată la trepiedul aparatului.
După precizia de citire a indicaţiilor, se deosebesc: teodolite de mare precizie, la cari indicaţiile se citesc cu o precizie pînă la 1" (gradare sexagezimală) sau 2CC (gradare centezimală); teodolite de precizie, la cari indicaţiile se citesc cu precizia de 2***5# (gradare sexagezimală) sau 4***10cc (gradare centezimală); teodolite la cari indicaţiile se citesc cu o precizie pînă la 30" (gradare sexagezimală).
Din punctul de vedere al construcţiei g e n e r a I e, se deosebesc: teodolite obişnuite, teodolite speciale, cum sînt cele cari au numai cercul orizontal (cari intră în compunerea staţiilor telemetrice pentru măsurarea precisă a distanţelor la obiective mobile).
Din punctul de vedere al construcţiei şi al funcţionării cercului orizontal (Ch) şi a cercului alidad (A), se deosebesc: teodolite repetitoare (teodolite cu două axe), folosite în special pentru măsurări de unghiuri orizontale (prin metoda repetiţiei), la cari cercul orizontal şi cercul alidad se pot roti în raport cu suportul, împreună sau separat, posedînd dispozitivele pentru toate mişcările relative; teodolite simple (teodolite cu o axă).
Teodolitele universale sînt teodolitele, de construcţie complexă, cari permit măsurarea şi citirea unghiurilor orizontale şi verticale, în condiţii optime, folosind metodele cele mai variate.
După natura utilizării lor, a caracteristicilor specifice şi a dispozitivelor speciale, se deosebesc:
Teodolit aerologic: Teodolit folosit în sondajul meteorologic (v.).
Teodolit-autocolimator: Teodolit echipat şi cu un ocular autocolimator (care se montează în locul ocularului obişnuit) sâu cu un colimator 2 (montat ca în fig. VII), care serveşte la măsurări tehnice bazate pe metoda (optică) autocolimatoare, ca de exemplu: verificarea pasului unghiular al roţilor dinţate şi a erorii cumulate de pas (v. şî Teodolit-colimator); verificarea planeităţii (suprafeţelor) şi a rectilinearităţii (muchiilor), deplasînd — în lungul elementului ce se verifică — o oglindă (de autocolimaţie) palpatoare; verificarea unghiurilor pris-
jTTTT"]"! | I IUI |
50	/	60
87 89 Iv
85 84 83 Iv Cv
224 223 2 l'h
? 221 220 Ih Ch
IV. Indicaţia cercului orizontal Ch=lN0-h =2228572.
Teodolit
232
Teodolit
melor optice şi mecanice, cum şi a calelor unghiulare (feţele prismelor şi calelor jucînd rolul oglinzii de autocolimaţie).
Teodolit balistic: Teodolit folosit în operaţiile balistice pentru studiul traiectoriilor proiectilelor.
Teodolit binocular: Teodolit construit cu două lunete gemene (dintre cari una fără reticul), avînd distanţa interpu-pilară (distanţa dintre axele optice ale ocularelor) reglabilă; se folosesc atunci cînd e necesară o vedere stereoscopică.
Teodolit-busolă: Teodolit echipat cu o busolă obişnuit tubu-lară (numită şi declinator) dispusă în cercul orizontal, pentru determinarea unghiurilor de orientare ale aliniamentelor şi pentru operaţia de orientare a aparatului (folosind nordul magnetic).
Teodolit centezimal: Teodolit al cărui cerc orizontal şi cerc vertical sînt gradate în grade centezimale (400s=360°).
Teodolit-colimator: Tecdolit echipat şi cu un colimator optic, care serveşte la verificarea pasului unghiular al roţilor dinţate şi a erorii cumulate de pas (v. fig. V/).
Pe o masă de control (care se roteşte în jurul unui ax vertical) se aşază (centrat) roata care se verifică 1 şi pe aceasta teodolitul 2; pentru fixarea poziţiilor de măsurare (cari delimitează pasul unghiular) serveşte un opritor escamotabil 3.
Reperarea poziţiilor de măsurare se face aducînd în coincidenţă centrul reticuluIui de la luneta teodolitului cu acela de la un colimator 4, dispus în exterior la aceeaşi înălţime cu luneta teodolitului.
Pentru această verificare se V/. Schema unui teodolit-colimator. poate folosi — cu o precizie
superioară — teodolitul-autocolimator (v. fig. VII), înlocuind colimatorul cu un sistem autocolimator: cu dublă reflexiune, format din două oglinzi perpendiculare sau o prismă cu reflexiune totală 1; cu simplă reflexiune, format dintr-o oglindă.
Imaginea ret icu I u lu i colimatorului e observată, în acest caz, prin dublă sau simplă reflexiune ; poziţiile de măsurare pot fi determinate şi pe cale optică, cu ajutorul unui microscop 2 cu reticul (care înlocuieşte opritorul escamotabil 3 din fig. VI).
Teodolit cu grosisment variabil: Teodolit a cărui luneta poate avea mai multe grosis-mente (cel mult trei), folosind oculare de grosismente diferite, amovibile.
Teodolit de artilerie: Teodolit cu caracteristici specifice pentru tehnica tragerilor de artilerie. Luneta acestui teodolit formează imagini drepte (redresate) ale punctelor-obiect; ea are un reticul special şi filtre optice protectoare sau de contrast,
Teodolit de mină: Teodolit folosit în ridicările miniere, construit şi echipat cu dispozitive specifice acestui gen de ridicări; unele aparate au şi dispozitive necesare pentru corelarea cu ridicări efectuate la suprafaţa solului.
Teodolit de sondaj: Teodolit folosit în sondajele de vînt, pentru determinarea direcţiei şi a vitezei vîntului la diferite
VII. Schema unui teodolit-auto-colimator.
A) teodolit; B) reticulu! teodolitului; Q reticulul colimatorului.
altitudini. El are o construcţie speciajă pentru a putea urmări balonul de sondaj în orice poziţie. în acest scop, axa optică a lunetei e frîntă în unghi drept prin intermediul unui sistem de prisme cu reflexiune totală.
Ocularul lunetei se roteşte numai în azimut, iar axa lui optică se menţine mereu în planul cercului orizontal, astfel încît ocularul şi ochii operatorului rămîn în tot timpul observării şi măsurărilor, la acelaşi nivel.
Obiectivul lunetei se roteşte numai în plan vertical, axa lui optică menţinîndu-se permanent în planul cercului vertical. Cum şi cercul vertical se roteşte în azimut, cele două mişcări unghiulare—în înălţime şi în azimut — se combină astfel încît operatorul poate observa balonul de sondaj în orice poziţie şi urmări uşor traiectoria acestuia.
Teodolit fotogrammetrie: Teodolit folosit în fotogrammetrie.
Teodolit înregistrator:	Teodolit	echipat cu dispozitive
speciale cari permit înscrierea automată a valorilor indicaţiilor unghiulare, succesive, atunci cînd aceste indicaţii variază repede.
în general se folosesc cuplate cîte două teodolite pentru determinări ale punctelor-obiect „mobile". Astfel sînt teodo-litele de sondaj „înregistratoare" pentru sondajul meteorologic cu două teodolite (v. Teodolit de sondaj) şi teodolitele speciale cari intră în compunerea staţiilor telemetrice (tele-metrare bi statică).
La unele teodolite, valorile indicaţiilor se înscriu pe o bandă de hîrtie înregistratoare. La alte teodolite, înregistrarea se face pe o diagramă prevăzută cu cercuri concentrice succesive, corespunzătoare unghiuri lor de înălţime (verticale), şi cu repere radiale corespunzătoare azimuturilor (unghiurilor orizontale).
Aceste teodolite sînt echipate cu mecanisme speciale, acţionate mecanic sau electric, cari comandă mişcarea benzii sau diagramei înregistratoare, respectiv a stilului înregistrator, în concordanţă cu mişcările cercului orizontal şi cercului vertical al aparatului.
Teodolit magnetic: Teodolit de construcţie specială care se foloseşte pentru a determina declinaţia magnetică şi componenta orizontală a cîmpului magnetic terestru.
Declinaţia magnetică, adică unghiul format de meridianul magnetic şi meridianul geografic, se măsoară stabilind direcţiile celor două meridiane în raport cu cercul orizontal al teodolitului magnetic şi facînd diferenţa citirilor corespunzătoare celor doua direcţii.
Determinarea direcţiei meridianului geografic se face prin vizarea unui astru (de regulă Soarele sau Steaua polară) cu luneta teodolitului. Cunoscînd momentul cînd s-a vizat astrul, poziţia lunetei (prin citirea ei pe cercul orizontal al teodolitului) şi folosind valorile din efemeridele astronomice pentru coordonatele astrului în momentul determinării, se calculează (în funcţiune de coordonatele geografice ale locului respectiv) azimutul astrului, care determină direcţia meridianului geografic.
Determinarea direcţiei meridianului magnetic se face cu dispozitivul magnetic al aparatului — numit declinometru (v.)
—	şi care formează o parte integrantă importantă a teodolitului magnetic; el poate fi un declinometru cu pivot (la teodolitele de teren) sau un declinometru cu fir (la teodolitele de observator). DeclinometruI e fixat în mijlocul cercului orizontal şi e constituit în principal dintr-un magnet a cărui axă magnetică se aşază în planul meridianului magnetic (poziţia de echilibru pe care o ia cînd e lăsat liber).
Precizia de măsurare a declinaţiei magnetice e de ±0,1.
Determinarea intensităţii componentei orizontale H a cîmpului magnetic terestru se face cu ajutorul unui magnet în formă de bară cilindrică de moment magnetic M, şi anume determi-nînd produsul MH şi, respectiv, raportul H :M al celor două mărimi magnetice.
Teofilină
233
Teorema reciprocităţii
Determinarea produsului MH se face folosind relaţia
MH—
tl
ţ2
a)
şi măsurînd momentul de inerţie J al sistemului magnetic care oscilează în jurul poziţiei sale de echilibru, cum şi perioada de oscilaţie T.
Determinarea raportului H :M se obţine facînd să acţioneze asupra acului magnetic (cu axa de rotaţie O) al teodoli-tuIui — afară de componenta orizontală H a cîmpului magnetic terestru—şi cîmpul magnetic ^ al unei bare magnetice NS de moment magnetic M (v. fig. VIII). Ca urmare, acul magnetic e supus acţiunii cîmpului magnet ic rezultant R, fi ind deviat de unghiul 8 de la poziţia de echilibru ££'
(dare coincide cu urma planului meridianului magnetic).
Teodolitul magnetic fiind construit astfel încît direcţia barei magnetice NS să fie perpendiculară pe direcţia R şi întrucît
VIII. Schema metodei pentru determinarea componentei H a cîmpului magnetic terestru.
3=2 M:rs (r fiind distanţa de la centrul barei NS la O), între deviaţia 8 a acului magnetic şi raportul H \ M există relaţia:
P)
H
M ''
* sin 8
Cum la măsurările cari se efectuează cu teodolitul magnetic cele ,două determinări (de perioadă de oscilaţie şi de unghi de deviaţie) se fac combinat, folosind aceeaşi bară magnetică de moment M, relaţia finală care se aplică la determinarea componentei orizontale a cîmpului magnetic terestru (dedusă din relaţiile 1 şi 2) e:
(3)
H2 =
Precizia care se poate obţine depinde de construcţia aparatelor. Astfel, teodolitele magnetice stabile, folosite de observatoarele magnetice (teodolitele magnetice de observator), pot asigura o precizie înaltă de 1 ***2 y; aparatele portative (teodolitele magnetice de teren) fiind de construcţie simplificată pentru asigurarea transportului, precizia lor e de 5***10 ori mai mică.
Teodolit sexagezimal: Teodolit al cărui cerc orizontal şi cerc vertical sînt gradate în grade sexagezimale.
Teodolit-tahimetru: Teodolit echipat cu o lunetă stadime-trică, care permite efectuarea de ridicări tahimetrice şi, în genere, a tuturor operaţiilor topografice.
i.	Teofilinâ. Chim.: 1,3-Dimetil-xantină, isomer al teo-brominei, care se găseşte în stare naturală, în cantităţi mici, alături de cofeină, în frunzele	r n*
de ceai. Se prezintă sub formă de cris- H*C N —C=0
I
o=c
-N
H
CH
în Madicină, fiind un diuretic puternic. Se folosesc şi unele săruri de teofilină, ca: teofilinâ sodică, teofilinâ aceto-sodică, teofilinâ sodio-saliciIică, eufilina, etc. Sin. Teocină.
2.	Teonc, pl.teoncuri Geogr., Pisc.: Cot liniştit de pe cursul superior al apelor de munte reci, cu diferenţe de temperatura între vară şi iarnă minime, deci bine oxigenate. Teoncul e caracterizat prin curent redus şi fund de pietriş mărunt sau de nisip.
Teoncul prezintă condiţii de viaţă mult mai uşoare decît cursul propriu-zis torenticol şi, ca atare, e populat cu o floră reprezentată prin cîteva plante acvatice, cari se pot fixa şi cari elaborează substanţele nutritive, pe seama cărora se dezvoltă o faună lenitică bogată în indivizi şi în specii. Tot în teoncuri se refugiază formele cari nu pot rezista curentului (larve de Chironomidae, gasteropodul Limnea, etc.). Condiţiile de viaţă pentru peştii specifici (păstrăv, zglavoc, boiştean) sînt favorabile.
Reprezentînd adăposturi şi locuri de hranire, teoncurile sînt folosite şi pentru deversarea puietului de peşte destinat acţiunii de repopulare sau populare a apelor de munte.
3.	Teorbâ, pl. teorbe: Instrument muzical asemănător cu lăuta, care are şi coarde speciale (fixate pe o prelungire, sub formă de voluta, a gîtului) pentru sunete grave.
4.	Teorema, pl. teoreme. Gen.: Propoziţie deductibilă din altele, presupuse valabile, — în particular dintr-un sistem de axiome sau din sistemul legilor unui domeniu de cercetare.
Exista anumite teoreme generale, cari sînt echivalente cu anumite axiome, respectiv legi, în sensul că aceste axiome ar putea fi înlocuite, în sistemul axiomelor sau al legilor unei ştiinţe, cu teoremele respective. Astfel de propoziţii pot fi deci axiome, respectiv legi în anumite sisteme, şi teoreme în altele. în Geometria euclidiană, de exemplu, rezultă din axioma paralelelor (şi din celelalte axiome) teorema că suma unghiurilor unui triunghi rectiliniu e egală cu două drepte, iar dacă se admite ca axiomă că suma unghiurilor unui triunghi rectiliniu e egală cu doua unghiuri drepte, propoziţia despre paralele rezultă din ea (şi din celelalte axiome) ca simplă teoremă.
Pe măsură ce Ştiinţele înaintează, se descoperă legi din ce în ce mai generale, din cari vechile „legi" reprezintă simple teoreme. „Legea" lui Coulomb, de exemplu, reprezintă cea mai generală legătură referitoare la sarcinile şi cîmpurile electrice, cunoscută în timpul descoperirii ei; ea e, însă, astăzi, o simplă teoremă, care rezultă, în cazul cîmpurilor electrostatice, din legile fluxului electric şi inducţiei electromagnetice.
5.	~a ariilor corespondente. Fiz., Elt.: Sarcinile electrice de pe arii le corespondente interceptate de un tub de flux electric pe conductoare omogene aflate în
echilibru electrostatic sînt egale şi de semn contrar, dacă între conductoare nu există sarcini electrice (v. fig.).
Dacă potenţialele conductoarelor sînt V1 şi V2, se poate defini o capacitate a ari i lor corespondente
Va
CA F, —F„
Tubul de flux electric decupează ariile corespondente A+ şi A__ cu sarcinile +q^ şi — q^.
tale aciculare, incolore, sau de pulbere cristalină, inodoră, cu gust amar, cu
p.t. 264°, puţin solubilă în apă rece, f-| q_________j\j__q___
în alcool şi în eter, solubilă în apă fierbinte (cu reacţie neutră), uşor solubilă în apă alcalinizată. Se obţine sintetic, fie din acid uric, fie din dimetilureea simetrică, prin condensare cu ester cianacetic, Se întrebuinţează
Capacitatea celor două conductoare e suma capacităţilor tuturor ariilor corespondente.
6.	~ capacităţilor echivalente. Elt. V. Capacitate echivalentă 1.
7.	~a reciprocităţii. Fiz., Tehn., St, cs, V, sub Reciprocitate, teoreme de
Teorema suprafeţei de fază
234
Teoria jocurilor de strategie
1.	~a suprafeţei de faza. Elt.: Suprafaţa totală cuprinsă între curba defazajului unui cuadripol cu defazaj minim şi axa absciselor, pe care e trecută frecvenţa la scară logaritmică, depinde numai de diferenţa dintre atenuările la frecvenţa zero şi la frecvenţă infinită, fiind independentă atît de mersul curbei defazajului, cît şi de configuraţia cuadripolului. în formulă:
+ 00
q>du=k, (Aqo—A0),
— 00
unde 9 e defazajul, în rad ian i; u=\u -y- , / fiind frecvenţa
n
reală, iar fn frecvenţa, luată ca referinţă; Aoo e atenuarea Ia frecvenţă infinită, în decibeli; A0 e atenuarea fa frecvenţa zero, în decibeli, iar k e o constantă.
2.	Teoretizare. Gen.: Acţiunea de a extrage idei şi principii generale din datele obţinute în cadrul unei cercetări ştiinţifice, şi de a le sistematiza.
3.	Teorie, pl. teorii. Gen.: Generalizare a experienţei omeneşti, constituită pe baza experienţei, cu ajutorul uneia sau al mai multor ipoteze.
Sistemul de cunoştinţe din cadrul unei ştiinţe, care constituie o teorie, cuprinde una sau multe legi şi explicaţia, pe baza lor, a unui grup dintre fenomenele cari formează obiectul acelei ştiinţe, sau explicaţia, pe baza lor, a unor laturi ale acestor fenomene. Teoriile referitoare la relaţii cari privesc toate fenomenele ştiinţei respective, indiferent de natura lor, se numesc uneori teorii de principii, iar cele referitoare la relaţiile dintre numai anumite fenomene cari formează obiectul acelei ştiinţe se numesc teorii de structura. De exemplu, teoria relativităţii restrînse e o teorie de principii a Fizicii, fiindcă se refe, ă la legile generale ale tuturor fenomenelor fizice; teoria „electromagnetică" a luminii e însă una dintre teoriile de structură ale Fizicii, fiindcă priveşte numai relaţiile dintre fenomenele optice şi cele electromagnetice.
Teoria pregăteşte cercetarea ştiinţifică experimentală, putînd sugera experienţe noi; ea dă posibilitatea să fie prevăzute anumite fenomene obiective; ea dă omului perspectivă în activitatea sa practică.
O teorie e valabilă, adevărată, dacă practica o confirmă; ea cade, dacă experienţa infirmă vreo consecinţă a ei. în legătura indisolubilă dintre teorie şi practică, practica are prioritatea, fiindcă ea generează, determină şi, în cele din urmă, confirmă sau infirmă teoria.
4.	~a elasticităţii. Rez. mat.: Capitol al Mecanicii corpului solid deformabil, care se ocupă cu determinarea stării de solicitare (stare de tensiune şi stare de deformaţie) într-un corp solid elastic, supus acţiunii unor sarcini exterioare. Ţinînd seamă de aspectul geometric, mecanic şi fizic pe care-l are studiul solidelor deformabile, se ajunge la o formulare matematică, sub forma unor probleme de Fizică matematică. Pentru formulare şi rezultate cu caracter general, v. sub Elasticitate.
în ce priveşte metodele de calcul, se observă că adeseori e posibil să se reducă rezolvarea problemelor de teorie a elasticităţii la determinarea uneia sau a mai multor funcţiuni potenţial (de tensiune sau de deplasare), cari trebuie să verifice anumite ecuaţii cu derivate parţiale şi anumite condiţii la limită. Pentru determinarea acestor funcţiuni se folosesc, în special, două metode generale de calcul: metoda indirectă şi metoda directă.
Metoda indirectă de calcul consistă în a admite o anumită stare de tensiune în interiorul corpului, care să îndeplinească condiţiile pe contur, şi în a verifica dacă toate ecuaţiile teoriei elasticităţii sînt satisfăcute. Dacă aceasta nu se întîmplă, se poate adăuga la distribuţia de tensiuni admisă de noi iniţial
(care poate fi obţinută prin metode mai elementare de calcul, de exemplu prin metodele rezistenţei materialelor) o stare de tensiune dată de unele funcţiuni de corecţii cari trebuie determinate.
Metoda directă de calcul consistă în alegerea unei funcţiuni (care să îndeplinească eventual anumite condiţii, funcţiune de particularităţile problemei), care să cuprindă anumiţi parametri arbitrari. Dacă se poate determina în mod univoc aceşti parametri, îndeplinind toate condiţiile Ia limită, problema e rezolvată.
Din punctul de vedere matematic se poate face un calcul exact sau un calcul aproximativ. Sînt foarte rare cazurile în cari un calcul exact conduce la rezultate aşteptate, deoarece fenomenele fizice sînt, în general, complexe, şi nu pot fi cuprinse decît aproximativ în diferite forme matematice. De aceea, cele mai multe metode de calcul cari se folosesc sînt aproximative.
Aproximaţiile pot proveni din alegerea funcţiunilor potenţial sub o formă care aproximează forma lor reală după dorinţă (de ex. o dezvoltare în serie) şi care verifică în întregime ecuaţiile cu derivate parţiale şi condiţiile la limită impuse, sau din căutarea unor funcţiuni potenţial cari să îndeplinească aproximativ unele din aceste condiţii (metoda diferenţelor finite, unele metode variaţionale, metoda condiţiilor în puncte pe contur, etc.); adeseori se pot folosi ambele feluri de aproximaţii.
Dintre metodele generale de calcul cari se folosesc, cităm: metode elementare (bazate, în general, pe soluţii polinomiale), metode variaţionale, metode operaţionale, metoda diferenţelor finite, metoda punerii condiţiilor în puncte pe contur, metode grafice, metode experimentale, etc. Adesea se pot folosi analogii cu alte probleme, se pot introduce funcţiunile analitice sau p-analitice, se pot reduce problemele Ia integrarea unui sistem de ecuaţii integrale, etc.
Se menţionează, de asemenea, că, pentru rezolvarea problemelor puse, e util să se folosească un sistem de coordonate curbilinii adecvat conturului domeniului considerat.
La început s-au studiat mai ales corpuri isotrope şi omogene, acţionate de sarcini exterioare superficiale. Alte probleme, cum e — de exemplu — acţiunea sarcinilor concentrate interioare, necesită unele consideraţii suplementare. Se menţionează, de asemenea, şi problema corpurilor cu goluri interioare (cazul domeniilor multiplu conexe).
Problemele privind corpurile anisotrope au fost, în general, reduse la probleme analoge cu cele relative Ia corpurile isotrope (v. şl sub Elasticitatea solidelor anisotrope). în cazul corpurilor neomogene, sistemele de ecuaţii de rezolvat au — de cele mai multe ori — un caracter nelinear (v. şî sub Elasticitatea solidelor neomogene).
în cazul corpurilor cari suferă deformaţii mari, ne situăm în cadrul Mecanicii nelineare. Astfel de aspecte ale problemei intervin şi în cazul studiilor de stabilitate elastică.
în ultimul timp se consideră din ce în ce mai mult influenţa diferitelor cîmpuri (cîmpul termic, cîmpul electromagnetic, etc.) asupra cîmpului deformaţiilor unui corp solid, ţinîndu-se seamă de ecuaţia de propagare a căldurii şi de ecuaţiile lui J.C. Maxwell pentru medii deformabile; se fac astfel studii de termoelasticitate (v..Termoelasticitate) şi de magnetoelastici-tate (v. M'agnetoelasticitate).
5.	~a jocurilor de strategie. Mat.: Ramură a matematicilor operaţionale aplicată rezolvării problemelor în cari apar conflicte de interese, asupra cărora două sau mai multe părţi au o anumită posibilitate de intervenţie în cadrul unui sistem de reguli. Sin. Teoria conflictelor.
Teoria jocurilor de strategie poate fi exemplificată printr-un joc între doi sau :mai mulţi parteneri.
Teoria jocurilor de strategie
235
Teoria jocurilor de strategie
Jocul se desfăşoară după anumite reguli cari stabilesc şi cîştigul ce se obţine la terminare; fiecare jucător făcînd o mişcare are mai multe alternative din cari alege una (în cazuri limită alternativa îi e impusă).
Jucătorii au o strategie, adică un plan al mişcărilor pe toată durata jocului, ţinînd seamă de orice situaţie posibilă care poate să apară din întîmplare sau prin mişcările efectuate de partenerii jocului.
Teoria jocurilor de strategie are ca obiectiv stabilirea unei strategii optime, adică a unei strategii care dă cea mai mare valoare sperată de cîştig unui jucător sau mai multor jucători şi stabileşte valoarea jocului.
Din punctul de vedere al informaţiei pe care o are un jucător înainte de a executa o mişcare, se deosebesc: jocuri cu informaţie parţială, în cari fiecare dintre parteneri nu cunoaşte mişcarea celuilalt, dar cunoaşte rezultatele mişcărilor trecute, şi jocuri cu informaţie totală, în cari fiecare dintre parteneri cunoaşte atît rezultatele mişcărilor trecute cît şi situaţia prezentă, înainte de a face mişcarea sa.
Din punctul de vedere al cîştigului, se deosebesc jocuri cu cîştig total zero, adică în cari cîştigul unuia dintre parteneri e egal cu pierderea celuilalt, şi jocuri cu cîştig total diferit de zero, adică în cari cîştigul unuia nu e egal cu pierderea celuilalt.
Din punctul de vedere al numărului mişcărilor posibile, se deosebesc: jocuri finite, cu un număr finit de mişcări, fiecare avînd un număr finit de alegeri, şi jocuri infinite, cu număr infinit de mişcări.
După natura relaţiilor dintre parteneri, jocurile sînt echitabile, în care caz fiecare partener are posibilităţi egale să cîştige şi să piardă, şi inechitabile, în care caz partenerii nu au posibilităţi egale să cîştige şi să piardă.
jocul cu doi participanţi, finit, cu cîştig total zero, are o desfăşurare care poate fi redusă la forma normală următoare: Primul jucător alege un număr dintre primele n numere pozitive, întregi, şi al doilea jucător alege un număr dintre primele m numere pozitive, întregi; cele două numere sînt apoi comparate, prin felul jocului, şi unul dintre jucători plăteşte celuilalt o sumă, specificată de regulile jocului, depin-zînd de alegerea făcuta şi de rezultatul comparaţiei.
Din punct de vedere matematic, o problemă de teorie a jocurilor se reprezintă matricial şi, în acest scop, se enumeră toate strategiile posibile ale fiecărui jucător şi se aranjează în matrice. Matricea poate fi pătrată sau dreptunghiulară, ultima rezultînd în cazul în care unul dintre jucători are mai multe strategii decît celălalt.
în general, orice joc cu un număr finit de strategii poate fi reprezentat prin matrice, dar din punct de vedere practic e dificil de a constitui matricea unui joc cu foarte multe strategii.
în rînduri le orizontale ale matricei apar strategiile unui jucător X, iar în coloane strategiile celuilalt jucător Y, fiecare poziţie a matricei indicînd suma pe care Y trebuie să o plătească lui X', sumele cuvenite lui Y sînt aceleaşi,	dar	de	semn
schimbat şi de aceea nu e necesar a se constitui o a	doua	matrice,
care să reprezinte sumele cuvenite lui Y;
(în cazul jocurilor cu cîştig total diferit de zero, trebuie să se folosească două matrice, una reprezentînd cîştigul lui X, iar cealaltă cîştigul lui Y.) De exemplu în j o c u I c u banul — care e un joc cu cîştig total zero, cu informaţie parţială, între doi parteneri, cu cîte o singură mişcare pentru fiecare partener care dispune de două strategii (putînd alege stema 5sau banul B) — matricea reprezentativă e dată în fig. /.
Dacă un joc are mai multe mişcări posibile, la aplicarea unei strategii jucătorul trebuie să ţină seamă de toate mişcările posibile ale partenerului.
De exemplu, într-un joc în care X poate alege A sau B, iar ca urmare Y poate alege C şi D, X dispune de două strategii, iar Y de patru strategii: I) C pentru A ales de X sau C pentru B ales de X; II) C pentru A ales de X sau D pentru B ales âeX) 111) D pentru A ales de X.sau C pentru J3 ales deX; IV) D pentru A ales de X sau D pentru B ales de X.
Jocul e m a j o r a n t pentru X şi minorant pentru Y, dacă Y joacă primul iar X, jucînd al doilea, are completă informaţie a jocului, căci cunoaşte mişcarea lui Y. Y jucînd primul, în jocul reprezentat prin matricea din fig. II, poate alege orice coloană (orice strategie), dar totodată ştie că X va alege linia căreia îi corespunde cîştigul maxim; Y va alege coloana cu asterisc, în care se găseşte cea mai mică valoare maximă (minimax), deoarece e strategia optimă, în jocul său minorant; în felul acesta îşi minimizează pierderea sa maximă, în consecinţă, Y va juca B şi dacă iese A plăteşte 2% iar dacă iese B plăteşte 1 ; X va alege A şi daca iese A cîştigă 4, iar dacă iese B cîştigă 2. Dacă X e angajat într-un joc minorant, poate alege orice linie, dar ştie că Y va alege linia cu maximum minim şi va juca strategia A care îi poate da maximul de cîştig.
Principiul minimului maximului e general în toate jocurile, permiţînd oricărui jucător sa minimizeze pierderea maximă.
Matricea reprezentativă a jocului poate avea sau nu un punct şea. Punctul şea apare cînd maxime minimului e egal cu minime maximului.
Ori de cîte ori matricea jocului are un punct şea, ca în cazul din fig. III, problema e uşor de rezolvat; ambii jucători vor juca totdeauna strategia care include punctul şea şi valoarea jocului e dată de punctul şea. în consecinţă, dacă matricea are un punct şea, fiecare jucător dispune de o strategie optimă simplă.
Dacă matricea are mai multe puncte şea, unul sau ambii jucători vor dispune de mai multe strategii optime, putînd să joace aceste strategii simple sau o combinaţie a lor.
Orice joc cu informaţie completă are puncte şea. Jocul cu banul, care e cu informaţie parţială, nu are puncte şea (v. matricea din fig. IV). Valoarea jocului majorant al lui X e-f1 şi a jocului său minorant e—1 ; valoarea reală a jocului trebuind să fie între acestea, e zero.
De aceea, nici unul dintre jucători nu poate adopta o strategie simplă, ci o strategie mixtă; X joacă uneori A şi alteort B.
Luînd în consideraţie şi probabilitatea diferitelor situaţii, jccul cu cîştig total zero, între două persoane, se prezintă cum urmează: pentru X
\y x\	B	5
B	+ 1	-1
S	-1	+ 1
I. Matricea jocului cu banul.
Y	A	B	Minimul rîndului
A	4	2	2
B	2	1	1
- Maximul coloanei	4	2*	
II. Matricea unui joc cu punct sea.
" . Y	A	B	c	D	Minimele liniilor
A	+ 4	-2	-3	0	-3
B	+1	-1	0	-1	-1
C	+ 2	0	+ 1	0*	0*
D	+ 3	-2	-4	-4	-4
Maximele coloanelor	+4	0*	+ 1	0	
III. Matricea cu punct şea.
Y	A	B	Minimu I liniilor
A	1	-1	-1
B	-1	1	-1
Maximul liniilor	1	1	
IV. Matricea jocului cu banul.
Teoria „redării"
236
Terasamente
probabilitatea de ctştig e p, dacă joacă strategia Xx şi 1 —p, dacă joacă strategia X2; în mod similar, pentru Y probabilitatea de cîştig e q dacă joacă Yx şi 1 —q, dacă joacă strategia Y2.
Valoarea sperată a cîştigului lui X e dată de:
E=pq + ( 1 -p)( 1 -q)-p(1 -q)-q( 1 ~p) = {2p^)(2 q-1).
Matricele cu multe coloane şi linii pot fi reduse dacă există strategii dominante, adică în cazul cînd anumite strategii prezintă mult mai mare interes pentru un jucător, decît alte strategii.
în cazul matricei din fig. V, X nu trebuie să joace ca X% deoarece această strategie e dominată de X%\ în mod similar, Y3 e dominat de Y2. în consecinţă, Xz şi Y3 pot fi eliminate şi matricea devine de ordinul doi.
într-o matrice pot fi eliminate şi acele linii (coloane) cari sînt dominate de o combinaţie de linii (coloane).
Metodele de soluţionare a jocurilor finite,
de două persoane, cu ______________________________________________
Ciştig total zero, ale v. Matricea unui joc cu strategie dominantă, căror matrice nu prezintă punct şea, sînt variate: analitice şi grafice.
1.	„redării", Geom. persp.: Studiul variaţiei iluminării pe un obiect expus unei surse luminoase, după ce s-au obţinut umbrele proprii şi cele purtate. Scopul ei e ca, bazîndu-se pe legile Opticii geometrice, şi în special ale Fotometriei, şi pe un studiu al efectelor de culoare, de lumină şi de umbră, să redea imaginea cît mai fidela a obiectelor din spaţiu, desenate prin proiecţii pe tablouri plane.
Pe suprafaţa obiectelor se pot trasa curbe de egală iluminare sau strălucire şi se pot grada atît lumina, cît şi umbrele proprii sau purtate, prin tente, haşuri sau culori.
2.	~a zonelor. Fiz., Elt. V. Zonelor, teoria
3.	TEPP. Ch im.: Numele abreviat al pirofosfatului de tetraetil produs preparat din oxiclorură de fosfor şi alcool la 140°. E utilizat ca insecticid pentru protecţia plantelor, cu acelaşi efect ca nicotină. E foarte toxic şi pentru animalele cu sînge cald. Sin. Bladan ; TEP.
4.	Tera-. Mat., Mş.: Prefix indicînd un multiplu de 1012 al unei unităţi de măsura. Exemplu: 1 terawattore=1012 watt-ore=109 kilowattore.
5.	Teracota, pl. teracote, fnd. st. c.,Mat. cs.: Produsceramic obţinut din argilă comună sau din marnăargiloasă, care conţine, în general, ca degresant, nisip cuarţos, şi o cantitate oarecare de oxid de fier, care-i dă o culoare galbenă pînă la roşie. Poate fi colorat şi artificial, prin adausuri de diverşi oxizi. Masa teracotelor e puţin dură şi puţin sonoră, e poroasă şi are aspect pămîntos. Fasonarea teracotelor se face, de obicei, în forme de ipsos, iar arderea, în cuptoare cu muflă. Teracota poate fi acoperită cu o vopsea ceramică. Pentru fixarea smalţului pieselor de teracotă smălţuite, cari se numesc cahle, se introduce în masa argiloasă var, sub forma de calcar, de cretă, spat calcaros, etc. Cahlele acoperite cu smalţ colorat şi transparent se numesc maiolicâ pentru sobe.
Dintre teracote fac parte: cărămizile, ţiglele, olanele pentru coşuri şi învelitori, etc., cum şi produsele ceramice, cu masa colorată şi poroasă, acoperite cu lac plumbifer. Din teracotă se fabrică şi numeroase obiecte, ca: vase de flori, decoraţii arhitectonice, frize, basoreliefuri, statui, candelabre, obiecte de ornamentare, tuburi de drenaj, sobe, cuptoare, ulcioare, borcane, conducte pentru apă şi de canalizare, etc. — Uneori, se numesc teracote şi unele prcduse confecţionate din argile speciale cari conţin calce, fier şi alcalii, rezistente la
temperaturi cari depăşesc 1500° (numite, de obicei, pămînturi refractare), amestecate, uneori, cu alte substanţe (nisip, cuarţ, grafit, cocs, etc.). Produsele finite cari fac parte din aceasta clasă de teracote sînt: cărămizile refractare; creuzetele pentru topirea metalelor (executate dintr-un amestec care conţine 40--*50% grafit, 36***38% argilă şi 10---22% şamotă), cari trebuie să reziste la temperaturi înalte fără să-şi modifice forma, la variaţii brusce de temperatură, cum şi la acţiunea agenţilor chimici, a materialului topit şi a zgurii; retortele industriale pentru obţinerea gazelor (alcătuite din o parte argilă refractară şi 1.5---2 părţi şamotă); retortele pentru cuptoarele de zinc (executate din argilă de buna calitate, amestecată cu şamotă, cu nisip, cocs, etc.), cari trebuie sa fie foarte compacte şi impermeabile la vaporii de zinc, cum şi rezistente la acţiunea zgurii; formele folosite în industria olăritului şi a porţelanurilor (executate, de exemplu, din 40 părţi argilă, plastică, 30 părţi şamotă şi 30 părţi nisip), cari trebuie sa ramînă poroase (pentru a suporta variaţiile de temperatură), sa fie refractare, lipsite de impurităţi (pentru a nu dauna produselor la coacere), rezistente la presiune şi ia temperaturi înalte.
6.	Teramicinâ. Farm.: Sin. Oxitetraciclină (v.).
7.	Teran. Ind. text.: Fibră textilă poliesterică, produsă în ţara noastră, pe baza unui derivat al acizilor bibazici cu nucleu benzenic (dimetiltereftalat) şi a glicolului, ca materii prime principale.
Dimetiltereftalatul (H3COOC—^	COOCH3) se obţine
pornind de la p-xilen, un produs al distilării gudronului, iar glicolul (HOCH2—CH2OH) se obţine prin sinteză din etilena separată din gazele de cracare sau din metan. Aceşti doi componenţi se policondensează în vid, iar răşina poliesterică rezultată e adusa sub forma de bandă şi apoi e mărunţită în tăiţei de 12/5 mm. Topirea se face în mediu inert (N2), iar topitura cu maximum 0,01 % conţinut de apă e extrudată şi etirată cu lungire de circa 400%, spălată, centrifugată şi bobinată. Se foloseşte sub formă de fibre scurte, comparabile ca lungime cu lîna, pe care tinde să o înlocuiască în fabricaţia firelor, a ţesăturilor şi a tricotajelor.
Teranul are cea mai mare alungire elastică şi cea mai mare termostabititate în raport cu toate celelalte tipuri de fibre textile artificiale. Produsele de Teran se spală şi se usucă cu uşurinţă.
în comparaţie cu fibrele Rolan, manifestă fenomenul pilling (v.) în măsură mai mică. Ţesăturile de Teran sînt greu şifonabile şi îşi conservă bine pliurile aplicate prin călcare.
Caracteristicile de calitate ale Teranului sînt aproximativ aceleaşi ca ale Tergalului (v).
Teranul are afinitate relativ redusă pentru coloranţi, e sensibil faţă de alcalii şi prin frecare se încarcă uşor cu sarcini electrostatice. Prelucrarea în fire cu 100% Teran sau în amestec cu lîna se face pe linia tehnologică a filării lînii pieptenate. Cu cît procentul de lînă din amestec creşte, cu atît sarcina de rupere şi alungirea produselor scad.
Teranul e o materie primă preţioasă pentru fabricarea plaselor pescăreşti.
8.	Terapeutica. Biol.: Parte a Medicinii care se ocupă cu tratarea bolilor şi cu modul de întrebuinţare a medicamentelor.
9.	Terasamente. 1. Cs.: Lucrări de pămînt (săpături, umpluturi şi transport de material), cari se execută în vederea realizării unei construcţii sau pentru extragerea unor materiale.
Terasamente sînt: săpături pentru clădiri, pentru aerodromuri, stadioane, etc.: lucrările de pămînt pentru liniile de căi ferate şi de drumuri; săpăturile pentru canale navigabile, pentru canale de irigaţie, de îmbunătăţiri funciare, etc.; săpăturile pentru tunele şi galerii; unele construcţii de regularizare şi de apărare contra apelor (baraje, diguri, epiuri, etc.);
\ Y	T7 -* 1	^2	y9	Minimul liniei
	0	2	2	0
	4	1	2	1*
^3	3	0	0	0
Maximul coloanei	4	2*	2*	
Terasamente
237
Terasamente
săpăturile pentru rezervoare de apă, pentru basine, lacuri de acumulare, etc.; şanţurile de evacuare a apei şi de desecare, rigolele, şanţurile laterale de drumuri, gropile şi camerele de împrumut; gropile şi şanţurile pentru fundaţiile clădirilor, pentru cabluri, conducte, etc. Terasamente sînt, de asemenea, şi lucrările de dezvelire a carierelor, pentru extragerea de materiale necesare şantierelor de construcţii (nisip, pietriş, piatră, argilă, etc.).
Operaţia de fixare pe teren a conturului terasamentelor cari urmează să fie executate constituie trasarea terasamentelor. Se deosebesc trasări de umpluturi şi de săpături pentru căi de comunicaţii, şi trasări de şanţuri de fundaţii.
Trasarea pe teren a umpluturilor şi a săpăturilor pentru căile de comunicaţie consistă în stabilirea, la intervale de 20*"40 m, pe axa căii, a
..............	Of
punctelor de întretăiere d intre taluzul lucrării şi suprafaţa terenului.
Cînd terenu I nu are pantă transversală (v. fig. / şi 11), lăţimea umpluturii rezultă din relaţia: 2L~b-\~2mH, iar cea a săpăturii, din reia-
III. Trasarea umpluturii pe un teren cu pantă transversală.
corespunzătoare diferitelor poziţii ale latei, iar în ultimul punct (A3), care e situat aproape de faţa terenului, se aşază pe lată şablonul de taluz, în poziţie orizontală, cu ajutorul nivelei, astfel încît ipotenuza să treacă prin A3, iar cateta superioară să fie orizontală.
La trasarea şanţurilor de fundaţie se folosesc aparate topografice şi metode mai exacte pentru fixarea pe teren a punctelor de trasare, deoarece, odată cu trasarea şanţurilor, se face şi trasarea conturului construcţiei propriu-zise.
Pentru trasarea construcţiilor complicate, cu contur neregulat, se întocmesc planuri de trasare (v. fig. IV. A). Cu ajutorul aparatelor topografice, se fixează pe teren axele principale (a-a şi b-b). Pe axele principale se fixează punctele de întretăiere cu axele şanţurilor {1-1, 2-2, etc.), iar din aceste
i
‘.3
—b —
/. Trasarea umpluturii pe un teren fără pantă transversală.
ţia: 2 L=b+2 (mH-\-K), în care b e lăţimea platformei, m e panta taiuzului, H e înălţimea umpluturii sau a săpăturii şi K e lăţimea şanţului pentru evacuarea apelor (măsurată la partea superioară).	^
Cînd terenu I are pantă transversală, distanţa de la axă pînă la punctele de întretăiere . ^ L a taluzelor cu suprafaţa tere- ^ nu lui se stabileşte greu, astfel încît trasarea se face cu nivela cu bulă de aer (bolobocul), cu lata şi cu ş a b I o-nul de taluz (şablon de scîndură, de forma unui triunghi dreptunghi, în care ipotenuza are înclinarea egală cu panta taluzului lucrării). Se calculează lungimile OA, 01A1, 02A2, 0sA3 (v. fig. ///) şi se măsoară direct înălţimile hlf h2, h3, etc.
puncte, cu ajutorul aparatelor goniometrice, se stabilesc direcţiile axelor şanţurilor. Poziţiile acestor axe se fixează pe o împrejmuire de tra-
sare. La construcţii	n&
relativ mici, împrej- £ muireaecontinuă (v. fig. IV 8); la construcţii mari, ea se face cu întreruperi, pen- <?' tru a permite circu- °”~ laţia vehiculelor.	c
Lucrările de terasamente trebuie să fie asigurate contra ţ surpării (alunecarea terasamente I o r) şi apărate de eroziunea apelor de suprafaţă şi de acţiunea apelor subterane.
Ele trebuie să fie capabile să suporte încărcările prevăzute prin proiect.
Tipurilede utilaje necesare executării terasamente lor se
¥
i>b
Â
Schema
trasării săpăturilor de fundaţie la o clădire.
A) plan; 8) o parte din împrejmuirea de trasare; a-a şi b-b) axe principale; a' şi b') ţăruşi de control; 1-1, 2-2, 3-3 şi 4-4) puncte de intersec-ţiune a şanţurilor; C) cui de axare.
Trasarea săpăturii pe un teren fără pantă transversală.
aleg în funcţiune de natura pămîntului şi de coeziunea lui; tipul de săpare sau de forare depinde de coeziune. în terenuri nestîncoase, săparea se face cu lopeţi, cu cazmale, tîrnăcoape, răngi, pene şi ciocane, şi mecanizat, fie cu maşini de săpat şi transportat pămîntul (screpere remorcate, screpere cu cablu, excavatoare), fie cu maşini de săpat cari execută numai săparea pămîntului şi îl transportă la distanţe mici (excavatoare de diverse tipuri, după natura pămîntului, maşini remorcate de săpat pămîntul, săpătoare de şanţuri, gredere-elevatoare, benzi transportoare). în cazul unei lucrări în umplutură, transportul se face pe căi ferate sau cu diverse autovehicule. Se folosesc, de asemenea, instalaţii hidromecanizate (v. sub Hidromecanizare), pentru săpare prin spălarea pămîntului cu vine de apă (v. Hidromonitor), pentru aspiraţie şi pomparea pămîntului diluat (drage aspiratoare). Se mai folosesc maşini auxiliare pentru scarificarea pămîntului (pluguri sau scarificatoare), pentru nivelarea pămîntului (gredere, buldozere, maşini de nivelat pe şine de cale ferată), pentru îndesarea pămîntului (cilindre compresoare, maiuri mecanice, etc.).
în terenuri stîncoase, săparea se face cu explozivi cari se amplasează în găuri de mină, executate cu perforatoare pneumatice, cu burghie electrice rotative de.mînă, cu perforatoare electrice rotative percutante, cu maşini percutante de forat cu cablu, maşini rotative de forat şi, mai rar, cu burghiul de mînă.
Prin prelucrare, pămîntul se înfoaie şi îşi măreşte volumul (în-fo i e re iniţială). Deşi sub acţiunea greutăţii proprii şi a sarcinilor cari circulă, cum şi a infiltraţiei apelor din ploi se produc compactări (tasări) ale pămîntului, în vederea obţinerii unei compacVtăţi maxime şi uniforme se folosesc mijloace sistematice mecanizate, de îndesare (compresoare cu came, cunoscute sub numele de picior-de-oaie; cilindre compresoare), pentru a realiza terasamente stabile, înfoierea care mai rămîne într-un terasament, după îndesare, se numeşte înfoiere remanentă,
La executarea gropilor, a şanţurilor, a albiilor, a rigolelor pentru evacuarea apelor şi a altor terasamente expuse acţiunii apelor curgătoare, cum şi la executarea terasamentelor prin hidromecanizare trebuie să se ţină seamă de rezistenţa la eroziune a pămîntului.
Terasamente
238
Terasamente
Mecanizarea lucrărilor de terasamente se aplică la întregul proces de execuţie a terasamentelor sau numai la o parte a acestuia. Alegerea utilajului folosit e determinată de volumul lucrărilor, de felul pămîntului, de termenul de executare, de cotele roşii ale gropilor de împrumut, ale carierelor şi rambleurilor, de anotimp, de distanţa de transport, etc.
Executarea mecanizată a terasamentelor comportă efectuarea cu mijloace de mecanizare a lucrărilor pregătitoare, cum sînt: curăţirea de tufişuri, de arbori sau de pietre a terenului destinat lucrărilor; secarea şi îndepărtarea apelor de suprafaţă: afînarea în prealabil a pămîntului din tăieturi şi din gropile de împrumut, în cazul cînd procedeele alese pentru săpături reclamă executarea acestei operaţii. Utilajele folosite la aceste lucrări sînt: tăietorul de tufişuri, tractorul cu diferite dispozitive, ferestraiele şi diferite sisteme de pluguri.
Pentru săparea debleurilor, a carierelor şi a gropilor de împrumut se folosesc screpere trase de tractoare sau cu cai, gredere-elevatoare, lopeţi mecanice, dragi ine, excavatoare cu mai multe cupe.
La lucrările mari de terasamente, ca executarea debleurilor şi a rambleurilor, în orice regiune şi la orice adîncime, la săparea gropilor şi a şanţurilor de fundaţii, la executarea canalelor, a digurilor, a barajelor de pămînt, la exploatarea carierelor, a balastierelor, se utilizează cu eficacitate excavatorul universal cu capacitatea cupei de 0,5-**3,0 m3, — putînd ajunge pînă la 30 m3. Pentru efectuarea diferitelor lucrări de terasamente, excavatorul universal are echipament de schimb: lopată mecanică dreaptă (la săpături efectuate mai sus de locul de staţionare a excavatorului, cum şi pentru încărcarea pămîntului to mijloace de transport), lopată mecanică întoarsă (la săparea gropilor de fundaţie şi a tranşeelor de canalizare), draglină (la săparea debleurilor cu depozitarea pămîntului direct în cavaliere sau în. mijloace de transport, a gropilor de împrumut cu descărcarea directă în umplutură, la nivelarea debleurilor executate cu lopeţi mecanice, la extragerea balastului din rîuri, cînd săpăturile se execută mai jos de Icpcul de staţionare a excavatorului), graifer (la săpături sub apă, săpături de fundaţii în spaţii înguste, cum şi la lucrările de transbordare a materialelor necoezive: pietriş, piatră spartă, nisip, cărbuni, etc.) şi nivelator (pentru nivelarea terenurilor, a platformei, la taluzarea debleurilor şi la aplanări de orice fel).
La săparea şanţurilor de fundaţie şi a tranşeelor (canalizare, instalaţii de gaze şi electrice, alimentări cu apă) se foloseşte excavatorul cu mai multe cupe, cu săpare frontală.
La exploatarea carierelor de argilă, de nisip, pietriş şi alte materiale similare, la nivelarea rambleurilor şi a debleurilor de la lucrările de terasamente de cale ferată şi drumuri, se foloseşte excavatorul cu mai multe cupe cu săpare laterală, indiferent dacă aceste lucrări se execută deasupra locului de amplasamente a utilajului sau sub acesta.
La canale sau la tranşee la cari pămîntul nu trebuie transportat la mai mult decît 150---200 m, executarea lucrărilor se poate face prin metoda fără transport, pămîntul săpat aruncîn-du-se cu dragiina în cuprinsul profilului transversal.
La lucrările de excavaţii în mine, în galerii şi tunele, se folosesc instalaţii speciale, de tipul screperelor cu cablu, al excavatorului cu o cupă, cu mai multe cupe cu săpare frontală, sau al instalaţiilor speciale de perforare în procedeul de execuţie cu scut (v. sub Tunel).
Executarea săpăturilor în stînci, în mine şi în tunele se face cu perforatoare (v.) pneumatice şi electrice sau cu explozivi.
Transporturile de pămînt pentru terasamente se fac pe linie ferată normală, pentru volume de ordinul a 100 000 m3 şi o distanţă de transport minimă de 1500 m, şi pe linie ferată îngustă, pentru volume de 10 000 m3 şi o distanţă de transport minimă de 700 m; cu autocamioane basculante, cu tractoare cu una sau cu două remorci, obişnuite, pe roţi sau basculante pe şenile.
La transporturi masive de pămînt în puncte concentrate şi la înălţimi mari (diguri, baraje) se folosesc instalaţii cu benzi, fixe sau mobile, amplasate în serie, sau transportul cu apă (hidromecanizare).
La încărcări şi manipulări de materiale necoezive (pietriş, nisip, piatră spartă) şi la transportul pămîntului din debleuri în depozite sau din gropi de împrumut în rambleuri se pot folosi transportoare cu benzi, uşoare şi mobile.
La lucrările de împrăştiere şi de nivelare a pămîntului săpat se folosesc buldozerul (v.), grederul (v.) şi, mai rar, excavatorul nivelator (v. sub Excavator).
Mecanizarea complexă a lucrărilor de terasamente consistă în executarea, cu ajutorul maşinilor, a întregului complex tehnologic de execuţie a terasamentelor, astfel încît, prin alegerea justă a utilajelor pentru procesele separate ale ansamblului de lucrări şi prin reunirea lor într-un singur proces,întregul utilaj să lucreze cu un randament optim, fără a produce stagnări în lucrul utilajului adiacent.
în practică se utilizează metoda de a I e ge re autilajului conducător (utilajul care execută cel mai greu şi principalul fel de lucrare), iar celălalt utilaj se determină în funcţiune de producţia pe unitatea de timp autilajului conducător.
O metodă deosebit de eficace pentru meca-nizarea lucrărilor de terasamente de mare volum e metoda h id romecan i-zată (v. sub Hidromecanizare).
Instalaţia care serveşte la spălarea pămîntului e hidromonitorul (v.). Evacuarea noroiului se face fie prin scurgere, folosind panta naturală a terenului, pe canale sau cu jgheaburi, fie mecanizat, cu ajutorul pompelor de noroi (transportînd noroiul sub presiune), al ^ tub de asP‘raî'e'' hidroelevatoarelor şi aerlifturilor (v. fig. V) 2>emuIsator; 3) tea-cari, la partea de jos, pot fi echipate cu cuţite va de aer* speciale, montate pe un ax rotativ şi cari, prin învîrtire, afînează terenurile tari, eliminînd astfel necesitatea de a utiliza hidro-monitoare.
i. Terasamente. 2. Cs.; Totalitatea construcţiilor cari constituie infrastructura drumurilor, a canalelor şi a căilor ferate, ca şi cele cari constituie digurile, executate, de preferinţă, din pămînt şi din roci.
Terasamentele au rolul de a susţine calea şi de a asigura, prin stabilitatea lor, circulaţia neîntreruptă şi fără pericol a vehiculelor cu tonajul şi viteza prescrise. în acest scop se construiesc şi unele lucrări anexe (lucrări de drenare, consolidări de taluze, ziduri de sprijin cari susţin baza platformei pe coaste, apărări contra acţiunii vîntului, a afuierii, etc.).
Proiectarea, executarea, întreţinerea şi repararea corectă a terasamentelor asigură o exploatare bună şi reglată a elementelor cari constituie calea.
Elementele cari caracterizează forma unui terasament şi determină poziţia acestuia faţă de teren sînt profilul longitudinal (v.) şi profilurile transversale (v.).
Terasamentele de cale ferată sînt expuse agenţilor agresivi exteriori mai mult decît cele de drumuri, fiindcă acestea din urmă sînt protejate parţial ,1a faţa lor, cu un sistem rutier: ansamblul fundaţiei-îmbrăcăminte. La terasamentele fără îmbrăcăminte, apele de suprafaţă provenite din ploi şi din dezgheţ, cari cad direct pe banchetele şi pe taluzele terasamentelor, sau cari pătrund la platforma de bază prin balastul permeabil, umezesc şi pot să satureze pămîntul din cari sînt alcătuite terasamentele, dacă nu se asigură îndepărtarea lor. Pentru colectarea şi îndepărtarea apelor se folosesc: şanţuri de scurgere, radiere, şanţuri de apărare; gropLşi camere de
Terasa
239
Terasa
împrumut, şanţuri pentru îndepărtarea apelor; lucrări de dre-nare; lucrări de dirijare a apelor (banchete, contrabanchete, berme); lucrări de regularizare a. scurgerii apelor (albii cu obstacole, puţuri de amortisare cari diminuează energia cinetică a apelor cari trec prin ele); construcţii de îndepărtare (diguri, pinteni, zăgazuri, în albiile majore ale rîurilor).
• Bancheta principală a terasamentelor e platforma pe care se aşază calea. Banchetele trebuie să aibă scurgerea spre groapa de împrumut. (între rambleu şi groapa de împrumut se lasă bancheta, care are lăţimea de 2,00---4,00 m. Banchetele au supralărgiri locale, cari se numesc traverse. Banchetele cari consolidează terasamentele se numesc contrabanchete.)
La debleuri se fac şanţuri de scurgere şi drenuri de ambele părţi ale drumului. în partea deluroasă a debleurilor se construiesc şanţuri de descărcare, sau valuri de apărare.
în staţiile de cale ferată, ale căror terasamente se aşază în palier sau cu pante foarte mici, precauţiunile pentru îndepărtarea apelor reclamă instalaţii separate pentru apele de suprafaţă, subterane, şi tehnice; apele de suprafaţă şi apele tehnice se scurg prin reţeaua de canalizare, iar cele subterane, prin reţeaua de drenaje şi prin puţuri absorbante. Pentru staţiile cu suprafaţă mare, debitul drenajelor corespunde nu numai apelor subterane, ci şi debitului suplementar dat de apele de suprafaţă cari pătrund prin stratul de balast, prin terenul platformei căii.
Protecţia terasamentelor contra infiltraţiilor se face şi prin măsuri de prevenire (cilindrare, bătătorire, etc.); la terasamentele de cale ferată s-a încercat o protecţie prin acoperire cu izolanţi (plăci de beton, asfalt turnat), prin introducere de răşini în masa pămîntului de la suprafaţă, prin straturi bituminoase, prin silicatare, etc.
Deformaţiile terasamentelor sînt deformaţii fie normale (prevăzute), fie anormale (dăunătoare). Tipurile principale de deformaţii dăunătoare sînt: lăsături (din cauza tasării corpului terasamentelor; din cauza terenului slab de sub terasamente) şi subpresiuni; depresiuni în platforma căii (albii, coveţi, pungi şi saci de balast, la calea ferată); umflături (superficiale, adînci, hidrolacoliţi — umflături locale ale terenului, din cauza formării gheţii în interiorul pămîntului şi cari încă nu şi-au făcut drum la suprafaţă); eroziuni; prăbuşiri (în mlaştini, în carsturi, în loessuri, pe urma exploatărilor miniere); surpări; năruiri; avalanşe; alunecări ale rambleelor (zonale, locale, mici sau superficiale); dislocări; spălări, afuieri; şele (torenţi de noroi din munţi); spulberarea terenului de vînturi.
în teren mlăştinos, executarea debleurilor şi a punctelor de cotă zero ale profilului în lung se admite numai pe mlaştini complet uscate. Se admit rambleuri sau, în locul lor, estacade. Rambleurile se aşază, fie pe fundul mineral al turbei (după înlăturarea acesteia), fie pe straturi de turbă foarte bine comprimată (în care procesul de descompunere şi de putrefacţie e terminat), fie pe căsoaie sau pe grătare de lemn, cari se reazemă pe fundul mineral. Dacă fundul mineral e la adîncime, sub 4 m, rambleul se aşază pe plute de lemn, pe grătare sau pe saltele de fascine cari se pot rezema pe straturi mai slabe sau chiar pe terenuri plutitoare, cari plutesc în noroiul mlaştinii. Acest aşternut se cufundă treptat, prin adăugiri de umplutură, pînă cînd, practic, nu se mai constată scufundări. Folosirea în rambleu a turbei cu proces de descompunere neterminat e permisă numai după o preparare prealabilă.
i.	Terasa, pl. terase. 1. Cs.: Construcţie deschisă, anexă unei clădiri, la parter sau la nivelul unui etaj, acoperită sau neacoperită, care e folosită pentru odihnă sau pentru instalaţii de agrement; la nivelul unui etaj, ea poate servi şi ca o înveli-toare plană cu panta pînă la 8%, destinată sau nu circulaţiei, învelitorile-terase sînt amenajate frecvent pe planşeuri de beton armat, monolite sau executate din prefabricate.
Panta de scurgere se realizează în două feluri: Prin executarea planşeului-suport în poziţie înclinată (soluţie indicată cînd sub terasă e prevăzut un plafon de tencuială pe rabiţ) — şi prin executarea unui beton de pantă peste termoizolaţia planşeului executat normal, în poziţie orizontală. Mărimea pantei e 1 • * *8 %, la terasele fără circulaţie, şi 1 - * *2 %, la cele cu circulaţie.
Terasa e constituită din elemente cari îi asigură rezistenţa şi izolarea, cum şi evacuarea apelor.
Terasa are mai multe elemente componente:
Suportul terasei e constituit, de cele mai multe ori, dintr-un planşeu de beton armat.— Pentru a evita rupturi în hidro-izolaţia planşeului, produse de variaţia de temperatură, de contracţiuni şi de eventualele tasări ale construcţiei, sînt prevăzute la planşeu două feluri de rosturi: rosturi de tasare, cari trebuie să prevină distrugerile în suprastructură, din tasări inegale datorite undr sarcini inegale, din fundaţii de tipuri diferite sau din adăugiri de construcţii noi, pe lîngă construcţii existente — şi rosturi de dilataţie, cari trebuie să prevină distrugerile produse prin variaţii de temperatură.
Bariera de vapori, adică stratul de protecţie care împiedică pătrunderea vaporilor din interiorul clădirii în termoizolaţie, se execută pe toată suprafaţa planşeului, şi se racordează vertical cu parapetul. La planşeul monolit, bariera de vapori se aplică direct pe faţa superioară a planşeului. Ea se compune din: bitum tăiat (amestec de bitum cu petrol lampant), aplicat în două straturi pe suprafaţa perfect uscată a planşeului, sau suspensie de bitum în 2-*-3 straturi, aplicată chiar şi pe suprafeţe umede; la planşeuri le prefabricate, bariera de vapori se compune dintr-un strat de carton asfaltat, aplicat pe planşeu.
Termoizolarea e asigurată de plăci de stabilit sau de stufit. în cazul planşeurilor monolit, plăcile izolatoare se aşază uscat, direct pe planşeu, peste bariera de vapori; în cazul planşeurilor prefabricate, plăcile izolante se montează uscat, peste un strat izolant de nisip, aşezat peste bariera de vapori. Grosimea plăcilor izolante depinde de temperatura exterioară şi de destinaţia clădirii.
Hidroizolaţia e constituită din straturi succesive de carton asfaltat sau de pînză asfaltată, lipite cu bitum, ori dintr-un strat de praf hidrofob (v.). V. şi sub izolare hidrofugă.
Protecţia hidroizolaţiei (finisajul) e constituită, la terasele fără. circulaţie, dintr-un strat de pietriş mărgăritar cu diametrul de 2---5 mm, presat în ultimul strat de bitum încă în stare caldă, — iar la terasele cu circulaţie, în funcţiune de intensitatea circulaţiei şi de destinaţia imobilului, din dale de beton aşezate pe un pat de nisip sau pe suporturi de beton, sau din plăci mozaicate, montate în mortar de ciment, aşezate pe un pat de nisip, etc.
Dispozitivele de evacuare a apelor sînt constituite din guri de scurgere, cari se leagă prin conducte.
Izolaţia contra zgomotelor (izolaţia fonica) a teraselor cu circulaţie intensă se aplică la spitale, la sanatorii, şcoli, etc.
După utilizarea lor, se deosebesc terase fard circulaţie, cari nu sînt folosite pentru circulaţia persoanelor sau pentru depozitarea de obiecte, exceptînd o circulaţie slabă, pentru curăţenie şi întreţinere, şi terase cu circulaţie, destinate să fie folosite pentru circulaţia persoanelor sau pentru depozitarea de obiecte (circulaţia poate fi slabă sau intensă); în cazuri speciale, pe această terasă se pot amenaja jardiniere sau grădini.
După mărimea şi forma terasei, se deosebesc: terase cu s u p ra f aţă m ic d, sub 100 m2, la cari o latură poate fi închisă; terase cu - suprafaţa mijlocie, între 100 si 250 m2; terase cu suprafaţă mare, peste 250 m2.
După destinaţia imobilului, se deosebesc terase la construcţii c i v i I e . sa u industriale şi, terase la construcţii monumentale.
Terasă
240
Terasă
i. Terasa. 2. Geogr., Geol.: Treaptă de relief cu diferite altitudini, care apare în lungul versantelor văilor sau în lungul ţărmurilor marine şi lacustre.
După modul lor de formare, se deosebesc terase naturale şi terase artificiale.
Terasele naturale, rezultat al unor acţiuni fizico-geologice, sînt: terase propriu-zise, cari se formează ca trepte cu dezvoltare în lungul văilor (t e r a s e f I u v i a-t i I e) şi al ţărmurilor (terase I i t o r a I e)f şi terase false (pseudoterase), cari sînt trepte cu altitudini variabile cari apar pe versante ca urmare a proceselor de alunecare (v. Alunecare de teren), surpare (v.) şi prăbuşire (v.), a proceselor diluviale(v. Diluviu 2), proluviale (v. Proluviu), etc.
Terasele artificiale se datoresc acţiunii omului (terase antropice) de formare a treptelor prin săpături (cariere), prin nivelări pentru drumuri, şosele, căi ferate, locuinţe, plantaţii de vii, de pomi, irigaţie, etc. Astfel de terase se cunosc în regiunile deluroase, viticole şi pomicole; în regiunile cu aşezări în pantă, etc.
Terasele fluviatile sînt amplasate în formă de trepte în lungul albiei unei ape curgătoare, la diferite niveluri deasupra albiei majore a văii respective.
Terasele fluviatile sînt resturi ale fostelor şesuri aluvionare, depuse anterior de rîul respectiv, pe cari acesta le-a părăsit succesiv, printr-o eroziune în adîncime, provocată de o activare a eroziunii prin întinerirea cursului de apă, în urma mişcărilor lente, pe verticală (mişcări epirogene) ale scoarţei pămîntului, cari fac, în unele cazuri, să coboare regiunile de la vărsarea văii, iar în altele, sa se ridice regiunile din spre izvor.
în faza de echilibru care urmează după astfel de mişcări, rîul sapă activ în depozitele aluvionare acumulate anterior şi îşi adînceşte valea ; resturile din	h«— Am
şesul aluvial anterior rămîn astfel suspendate deasupra malurilor sale (v. fig. /). După ce îşi adînceşte valea şi ajunge aproape de profilul de e-chilibru, rîul începe să-şi formeze alt şes aluvial. Ciclul repetîndu-se, se pot forma mai multe terase la niveluri diferite.
Formarea teraselor fluviatile edatorită, uneori, şi soci laţi i lor debitului de apă şi ale celui solid a cursului de apă respectiv, ca urmare a schimbării condiţiilor climatice.
Numărul teraselor, respectiv al
treptelor, depinde de vechimea văii, respectiv a rîului, şi de schimbările poziţiei bazei de eroziune. în general, în lungul văilor fluviatile din ţara noastră, numărul teraselor variază între 5--*6 şi 7---10, găsindu-se, de jos în sus, la următbarele altitudini: tt la 3***5 m (terasa de luncă); t2 la 8*^12 m; la 18*--22m;/4 la 30*-35m; t5 la 55---60 m; t6 la 80 •••100 nrv; t1 la 110-**120 m; etc.
b Am
^ I (S/77
\r
SSB
I. Formarea teraselor. a) faza de eroziune; b) faza de sedimentare sau de acumulare pe şesul aluvionar; c) faza de formare a terasei; d) formarea mai multor niveluri cu terase (Tlt T2). Am) albia majoră; am) alba minoră; T) terasă; Sa) şes aluvionar.
II. Elementele versantului unei văi cu terasă. I) suprafaţa iniţială de la care a început săparea văii; //) terasă; III) albia actuală a rîului; 1) podul sau faţa terasei; 2) fruntea terasei; 3) muchia; 4) piciorul sau baza terasei; A) roca din bază; B) aluviuni de terasă; Q aluviunile albiei actuale.
Terasele cu altitudini între 3 şi 22 m sînt numite terase inferioare; cele cu altitudini cuprinse între 30 şi 60 m, terase medii, iar cele de la 80---120 m, terase superioare.
în mod normal, terasele fluviatile sînt etajate în ordinea vechimii, începînd de sus în jos, cea mai joasă fiind cea mai nouă, iar cea mai înaltă, cea mai veche.
Orice terasă cuprinde următoarele elemente de relief: fruntea (suprafaţa în pantă) şi podul (suprafaţa netedă), fosta luncă a rîului (v. fig. II).
Partea de jos a frunţii se numeşte piciorul terasei, iar zona de legătură dintre frunte şi pod se numeşte muchia terasei.
Terasele fluviatile se caracterizează prin faptu I că suprafaţa lor plană e slab înclinată din amonte spre aval, în sensuI curge-rii rîului, şi prin făptui că subsolul lor e constituit din depozite aluvionare (pietrişuri şi nisipuri), aşezate peste depozite geologice cutate sau orizontale, cari constituie substratul regiunii tăiate de valea respectivă.
La baza teraselor se găsesc, de cele mai multe ori, pînze de apă freatică,
din cari apar obişnuit izvoare la baza depozitelor aluvionare, la contactul lor cu rocile din substratul geologic.
După structură, terasele fluviatile se împart în: terase de eroziune, terase de acumulare şi terase mixte.
Terase de eroziune sînt acelea în cari suprafaţa terasei (podul) şi fruntea sînt săpate în rocile de bază (de fundament), fiind lipsite de cuvertura aluvionară (v. fig. III a).
O astfel de structură arată că procesele de eroziune, foarte active, erau predominante, iar aluviunile, fie nu se depuneau de loc, fie se acumulau în cantităţi mici.
Terase de acumulare sînt acelea în cari atît podul cît şi fruntea lor sînt formate din aluviuni, ceea ce arată că rîul a parcurs un drum lung în dezvoltarea şi maturizarea sa, depunînd materiale în cantităţi mari, în cari ulterior şi-a adîncit valea (v. fig. III c).
Terase mixte sînt acelea în cari atît în roca din bază, cît si în (v. fig. III b).
Numărul şi caracterul structurii teraselor se schimbă de la o vale la alta şi chiar în cursul aceleiaşi văi, în legătură cu istoria dezvoltării cursurilor de apă respective.
în cazul ridicării bazei de eroziune au loc intensificarea procesului de acumulare şi chiar îngroparea aluviunilor vechi sub altele mai noi, formîndu-se astfel, la gura rîurilor, terasele îngropate.
După forma terasei în profil transversal, datorită evoluţiei cursului de apă, se deosebesc: terase bilaterale (cînd
IU. Tipuri de terase după structura geologică.
a) terasă de eroziune în rocă; b) terasă mixtă; c) terasă de acumulare.
treptele sînt tăiate aluviunile proprii ale rîului
Terasă structurală
241
Te raz
IV, Tipuri de terase după evoluţia cursului de apă.
o) terase unilaterale; b) terase deformate; c) terase asimetrice.
rîul îşi croieşte albia prin mijlocul şesului aluvionar şi terasele se păstrează pe ambele maluri), cari pot fi: simetrice (cînd dezvoltarea lor e egală pe ambele maluri) sau asimetrice (v. fig. IV c)
(cînd terasa unui mal are o extindere mai mare); terase unilaterale (v. fig. IV a)
(cînd eroziunea fiind mai activă asupra unui mal, una dintre terase e complet erodată): terase deformate (v. fig.
IV b) (cînd, datorită unei falii, care afectează o vale în lungul său, terase de aceeaşi vîrstă sînt la niveluri diferite).
După forma terasei în profil longitudinal, se deosebesc: terase convergente (la cari diferenţele de nivel sînt mai mari în amonte şi mai mici în aval); terase paralele (la cari diferenţa de altitudine între terase e aceeaşi); terase încrucişate (formate în cazul ridicării şesului aluvionar în cursul inferior).,
Cunoaşterea teraselor fluviatile e importantă pentru: stabilirea istoriei reţelei hidrografice şi a văilor respective, stabilirea caracterului mişcărilor tectonice noi, stabilirea particularităţilor climatice ale regiunii, etc.; diferenţa relativă a teraselor, adîncimea văilor, grosimea aluviunilor şi poziţia lor ajută la aprecierea mişcărilor tectonice verticale; studiul aluviunilor din terase are o mare importanţă în legătură cu materialele de construcţie (nisipuri, pietrişuri), cu zăcămintele de minerale preţioase (aur, platin, diamante, etc.), cum şi cu diferite lucrări inginereşti (poduri, hidrocentrale-, baraje, şosele, căi ferate, etc.).
Terasele litorale se formează în lungul ţărmurilor marine (terase marine) şi lacustre (terase lacustre),ca urmare a mişcărilor verticale, tectonice pozitive şi eustatice negative. Sînt caracterizate prin suprafeţe plane şi orizontale, amplasate la diferite înălţimi deasupra nivelului actual al mării şi uşor înclinate din spre continent spre mare.
Numărul teraselor litorale e variabil, cel mai bine păstrîn-du-se pînă în prezent terasele cuaternare, larg dezvoltate pe ţărmul vestic al Oceanului Atlantic, pe ţărmurile Mării Medi-terane, ale Mării Negre, etc. Se cunosc, în general, cinci terase litorale: 8***10 m, 18***20 m, 30-‘*35 m, 50---60 m şi 80--100 m.
Se deosebesc, ca şi la terasele fluviatile: terase litorale de abraziune, de acumulare şi mixte.
Terasa de abraziune apare ca o fîşie îngustă, paralelă cu ţărmul actual, lipsită de depozite litorale, rezultată fie din ridicarea continentului (cazul predominant), fie ca urmare a coborîrii nivelului apelor marine (v. fig. V a). Cînd mişcările epirogenice fac să se ridice blocul continental cu mai mulţi metri, marea se retrage şi fosta platformă de eroziune (de ex. o plajă marină oarecare) se ridică deasupra nivelului mării, formînd o terasă. în faza de fixitate a continentului, marea îşi formează altă platformă de eroziune, care poate fi ridicată apoi şi ea, prin aceeaşi mişcare ascendentă. Fenomenul se poate repeta astfel de mai multe ori.
Există frumoase terase marine deasupra nivelului marii, pe coastele mărilor din zonele în cari continentul e în ridicare; de exemplu, pe coasta Norvegiei, a Scoţiei, a Groenlandei, etc.
în cazul unor mişcări epirogenice negative, cari consistă în scufundarea continentului şi în înaintarea mării peste uscat, platformele de abraziune, formate anterior, dau terase înecate sub mare şi acoperite de depozitele litorale.
Terasa de acumulare are aceleaşi caractere morfologice ca terasa de abraziune şi apare, de obicei, în regiunile litorale joase si întinse.	Terase	litorale.
Depozitele' litorale a)deabraz'uneîb) de acumulare; NM)Jnivelul mării • r-	după formarea teraselor; 1) mişcare verticală
reprezin a, leacumu- predominantă; 2) mişcare verticală secundară, lari de nisipuri de genul plăjilor, fie din acumulări submerse, cari odată cu cobo-rîrea nivelului marin rămîn suspendate.
în general, terasele de acumulare sînt rezultate ale predominării mişcărilor negative ale apelor marine (v. fig. V b).
Terasa mixta are.caracter şi de abraziune şi de acumulare, fiind rezultatul influenţei de acelaşi grad al mişcărilor verticale pozitive ale uscatului şi negative ale nivelului marin.
Studiul teraselor litorale are importanţă mare în caracterizarea mişcărilor verticale în zona ţărmurilor.
i.	~ structurala. 1. Geol.: Porţiune dintr-o structură monoclinală în care, prin scăderea locală a înclinării, pe o zonă relativ îngustă, stratele ajung aproape orizontale (v. fig.).
Asemenea structuri din cuvertura sedimentară pot reflecta falii din fundament (dacă apar pe fondul unui monoclin cu înclinare mare), pot fi determinate de creşteri locale ale grosimii formaţiunilor geologice sedimentare (dacă monoclinul are înclinări mici) sau pot reprezenta zonele de amorsare a unor cute secundare cari tind să se desprindă de o cută majoră (dacă apar pe flancul unor anticiinale importante). Sin. Terasă tectonică.
2.	/v/ structurala. 2. Geol.: Porţiunea de suprafaţă a terenului într-o regiune cu strate orizontale, în care eroziunea a îndepărtat sectoarele cu
rezistenţă mai redusă a	/
stratelor. Asemenea terase apar în regiunile de platformă, unde alcătuiesc podul dealurilor numite de podiş (v. fig.). Sin. Terasă de eroziune.
3.	Terasa. 3. Bot.: Terras 20. Viţă de vie hibridă, direct producătoare, mult răspîndită în ţara noastră. Frunza adultă a viţei e asemănătoare cu cea de tei; strugurii sînt mici, cilindro-conici sau conici, cu boabele rare; boabele sînt mici, rotunde, cu pieliţa neagră şi miez zemos, necolorat. Producţia e mare, de circa 10 000 kg struguri la hectar, din care se obţin vinuri roşii (vinuri de terasa) slab alcoolice (circa 9°). Var. Teraz.
4.	Teraz. Agr. V. Terasă 3.
	/ /	-/■"i
		
Terasă structurală de eroziune.
16
Terbiu
242
Terebentină, ulei de
i.	Terbiu. Chim.: Tb. Element din familia lantanidelor, grupul ytriului, formînd împreună cu europiu şi gadoliniu sub-grupul terbiu. E trivaient şi uneori tetravalent; are nr. at. 65; gr. at. 158,93. E un element destul de rar; în scoarţa Pămîntului se găseşte în cantitate de 8,5*10“5% asociat cu alte lanta-nide în pămînturiie terbinice, cari sînt oxizi ai elementelor europiu, gadoliniu şi terbiu. A fost izolat de celelalte elemente prin cristalizări fracţionate ale azotaţilor dubli de terbiu şi bismut ca şi a etilsulfatului de terbiu, Tb(C2H5S04)3-9 H26. Prin calcinarea acestora se obţine un amestec de oxizi de terbiu corespunzător formulei Tb407; acesta are o culoare cafenie închisă pe care o comunică, chiar cînd se găseşte în cantităţi mici, şi oxizilor celorlalte elemente cu cari e asociat. Din acest oxid, prin reduceri sau alte metode, terbiul poate fi separat ca metal. Acesta e alb-cenuşiu şi are p.t. 310°.
Terbiul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţi re	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
152		4,5 h	captură K	Eum(a, 3 n)Tb152
153	-	5,1 z	captură K emisiune $“	Eui61(a. 2n)Tb153
154	-	17,2 h	captură K emisiune	Gd164(p, n)Tb156
155		~1 an	captură K	Eu153 (a, 2n)Tb155
159	100%	-	-	-
160	-	73,5 z	emisiune (3~	Gd160(d, 2n)TbW0
161	, -	5,5 z	emisiune $“	Gd160(d, n)Tb161
Sărurile terbiu lu i sînt incolore. în spectrul de scîntei, terbiul colorează flacăra în alb-gălbui. Sărurile volatile trec prin calcinare în oxidul îb407. Această substanţă e probabil un amestec de Tb203 şi Tb204. Oxidul Tb407 încălzit în curent de hidrogen trece în Tb2Oa. Acelaşi oxid încălzit în atmosferă de oxigen, sub presiune, se oxidează mai departe la Tb6On. Numai în prezenţa elementului ytriu oxidarea terbiu lu i progresează pînă la TbOa. O altă metodă de oxidare pînă la Tb02 nu se cunoaşte pînă azi. Oxidul Tb407 e atacat lent de acidul sulfuric diluat şi de acidul azotic cald. Prin tratarea soluţiilor sărurilor de terbiu cu amoniac precipită hidroxiduI Tb(OH)3 care absoarbe energic bioxidul de carbon din aer.
Se cunosc clorură de terbiu, TbCI3, cu gr. mol. 265,57, p. t. 588°, şi TbCI3‘6 HaO, cum şi TbBr3. Azotatul de terbiu, Tb(N03)3-6 H20, are gr. mol. 453,32 şi p. t. 89,3°; sulfatul de terbiu, Tb2(S04)3-8 H20, are gr. mol. 750,71 şi p. t. 360° după ce pierde apa de cristalizare.
Sărurile de terbiu ca: azotatul, carbonatul, oxalatul, formează săruri duble cu ajutorul cărora se separă elementul terbiu de celelalte elemente din familia lantanidelor.
2.	Terci, pl. terciuri. Gen.: Produs obţinut prin zdrobirea cu apă a unor materii vegetale, mai ales de natură amidonoasă, urmată de fierbere, care are ca efect gelatinizarea amidonului; terciul e o masă fluidă neomogenă. în stare foarte diluată e folosit, sub numirea de barbotaj (v.), ca hrană pentru animale.
3.	Terebentina. Chim.: Secreţiune a unor varietăţi de pin care se obţine şi se colectează sub forma unei răşini vîscoase, prin crestarea cojii arborilor. Produsul brut se separă într-o fracţiune volatilă, uleiul de terebentina, şi un reziduu răşinos, colofoniul. Terebentina se prelucra în trecut în vase încălzite direct cu foc, ceea ce conducea la uşoare modificări ale constituenţilor, datorită supraîncălzirii produşilor naturali; în prezent se separă prin distilare cu vapori de apăsau în vid. Reziduul răşinos care rămîne e colofoniul. Acesta constituie componenta principală a terebentinei brute şi e format în principal din acizi rezinici cu formula C19H29COOH, acid abietic şi primărie,
alături de care se găsesc mici cantităţi de substanţe nesaponi-ficabile. Prin distilarea terebentinei brute se obţin 15-*-25% ulei de terebentină volatil; acizii rezinici, cu punct de fierbere înalt, rămîn în reziduu. încălzirile peste 150°conduc la formarea unor produşi secundari, rezultaţi prin degradarea constituenţilor principali. în compoziţia uleiului de terebentină jntră un complex de compuşi terpenici ciclici, însă în special a-pinenul (70—90%) şi (3-pinenul.
Compoziţia variază cu specia coniferului: terebentina franceză conţine a-pinen levogir; cele germana, rusă, suedeză conţin a-pinen dextrogir.
Utilizarea uleiului de terebentină ca disolvant şi diluant în industria peliculogenelor e foarte veche. Astăzi e înlocuit în mare parte cu solvenţi sintetici, dar e încă folosit în multe domenii speciale. E foarte adecvat pentru fabricarea cerii de parchet şi a cremei de ghete.
4.	Terebentina sulfat. Ind. hîrt.: Subprodus rezultat la fabricarea celulozei sulfat din lemn de răşinoase, din condensarea gazelor de la degazarea fierbătoarelor. Conţine, afară de terebentină (v.) propriu-zisă, o serie de compuşi sulfonaţi, ca: mercaptan, dimetilsulfură, dimetildisulfură, etc., de cari, după distilare, terebentina se purifică cu acetat de plumb, acid sulfuric, hipoclorit de calciu, hidroxid de sodiu, etc.
5.	Terebentina, ulei de Ind. chim.: Produs obţinut prin distilarea oleorăşinei (gumei) proaspete a unor specii de Pinus.
Oleorăşina de pin, proaspătă, e un lichid limpede, incolor, care conţine un amestec de acizi rezinici (colofoniu) şi uleiuri volatile (terebentina), cu urme de apă şi substanţe solubile în apă; prin şedere cristalizează. Din oleorăşină, prin antrenare cu vapori de apă sau distilare în vid se obţin: 17—20% ulei eteric şi 75—80% colofoniu, care rămîne în blazul de distilare. Uleiul de terebentină e compus aproape numai din l-pinen, compoziţia lui variind cu specia botanică a coniferelor.
Uleiul american se izolează din oleorăşina speciilor Pinus palustris Mill. (Pinus australis Mchx, Pinus hetero-phylla Mill., Pinus echinata Mill. şi Pinus ponderosa Dougl., cultivate în Statele Unite). Randamentul de extracţie e de 20% în ulei şi de 75% în colofoniu.
Uleiul francez se izolează din oleorăşina de Pinus pinaster Sol. (Pinus maritima Poir.), randamentul fiind de 20—25% în ulei de terebentină şi 65—70% în colofoniu.
Uleiul sovietic se izolează din oleorăşina de Pinus sylvestris L., Pinus abies, Pinus cembra şi Pinus taurica si are d^O,864-0,867; [a]D = -f-7°41'-+24°; nQ =1,469-1,489. Componenţii săi chimici sînt: d-a-pinen, pînă la 87%,
l-A3-caren, 14—32,5%, l-p-pinen, 1***6%, l-camfen, 5%, felan-dren, dipenten, l-limonen, d-silvestren, terpineol şi acetonă.
Uleiul grecesc se izolează din Pinus halepensis Mill., randamentul fiind de 20—26% în ulei şi de 70% în colofoniu. Are: d20=0,8605-0,8680; n™ = 1,4630-1,4740; [a]D == -j-34—}-480; e solubil în 7 volume alcool etilic absolut. Componenţii săi chimici sînt: d-a-pinen, pînă la 95%, alcool sescviterpenic biciclic 3—4%, d, l-acetat de bornil.
Uleiul austriac se izolează din Pinus nigra LK (Pinus laricio. austriaca EndL), randamentul fiind de 17,5% în ulei şi 70% în colofoniu. Are: d20 — 0,863—0,870; »“= 1,4691-1,4703; [a]D = -36°30'—39°10'; solubil în şase volume alcool etilic absolut.
Uleiul de terebentină se foloseşte ca solvent în industria lacurilor, firnisurilor şi coloranţilor; la prepararea maselor inflamabile, a explozivilor, ca agent de curăţire pentru vopsele; în industria substanţelor odorante, la prepararea camforului sintetic, a terpenhidratului şi a terpineolului; în Medicină, ca
Terebrâ
243
Teren, reducere de —
Terebratuia hilarionis.
Teredo navalis.
antidot în otrăvirile cu fosfor şi fenol, liniment antiseptic şi insecticid, săpunuri medicinale, etc. Sin. Esenţă de terebentină.
1.	Terebra. Paleont.: Gasteropod prosobranhiat sifonostom, cu cochilia turiculată, mult alungită şi ascuţită, prezentînd în suprafaţă, pe fiecare circumvoluţiune, cîte o linie paralelă cu linia, de sutură. Peristomul era oval, cu buza externă tăioasă.
Specia T. fuscata Brocc. e cunoscută în ţara noastră din Tortonianul de la Lăpugi-Hunedoara.
2.	Terebratuia. Paleont.: Brahiopod din grupul Tejotre-mata, familia Terebratulidae, reprezentat printr-un *mare număr de specii importante pentru stra-tigrafia mesozoicului şi a terţiarului. Cochilia e biconvexă, netedă, adeseori cu un sinus frontal. Linia cardinală e scurtă şi arcuită, foramenul terminal şi aparatul brahial de tip campilopegmat.
Speciile T. globata Sow. şi T. formosa Suess sînt cunoscute în ţara noastră din jurasicul din Carpaţi; T. dobrogiaca Sim. din Jurasicul din Dobrogea, T. hilarionis Menegh.din Eocenul inferiorde la Albeşti-Huscel.
3.	Teredo. Paleont.: Lameiibranhiat marin, perforant (xilo-fag), din ordinul Desmodonta, avînd cochilia formată din două valve mici triunghiulare şi tubul sifonai foarte lung, răsucit şi impregnat cu carbonat de calciu.
Trăieşte în regiunea litorală, perforează lemnele^plutitoare, formînd canale întortocheate. în stare fosila se cunoaşte din fragmentele de lemn fosilizate şi străbătute de numeroase perforaţii umplute cu material silicios.
Specia T. norvegica Speng. e cunoscută în ţara noastră din Oligocenul de la Cluj.
4.	Tereftalic, acid Chim.: Acid aromatic para-dicar-boxilic. Se prezintă în cristale cari sublimează la 300°; e puţin solubil în apă, în alcool şi în solvenţi organici.
Se obţine prin oxidarea paraxilenului. Prin hidro-genare, în anumite condiţii, se obţin acizi di-hidro-, tetrahidro- şi hexahidro-tereftalic. E întrebuinţat în diverse sinteze organice, la prepararea unor materii plastice şi a fibrei sintetice Terilenă. Sin. Acid benzen-p-dicarboxiiic.
5.	Teregal. Ind. text.: Fibră textilă din polimeri sintetici poliesterici, care se prelucrează, în general, în amestec cu lîna pieptenată şi cu celofibra tip lînă pieptenată (v. Celofibră) pentru stofe cu aspect plăcut, de foarte bună calitate şi asemănătoare stofelor de lînă fină pură, destinate confecţionării îmbrăcămintei exterioare. Teregalul se caracterizează prin rezistenţa mecanică, chimică, la sifonare, şi prin alungirea la rupere, mai mari decît la lînă, cum şi prin capacitatea redusă de absorpţie a apei şi a vaporilor de apă.
Amestecul Teregalului cu lîna sau cu celofibra, ca şi alte operaţii de la începutul filării (vopsirea, laminarea, etc.), făcîndu-se în pale (v. Pală 2), e riguros necesară calibrarea prealabilă a bobinelor de pale de Teregal pe tuburi de lemn, atît pentru a se evita formarea torsiunii reale şi neuniforme prin desfăşurarea palelor de pe bobine cu diametrul diferit, cît şi pentru egalizarea tensiunilor în fibre.
6. Teren, pl. terenuri. 1: întindere din suprafaţa scoarţei pămîntului, a cărei delimitare rezultă din considerarea destinaţiei (de ex.: teren arabil, de construcţie, de fundaţie, de sport, etc.) sau a caracteristicilor ei predominante (de ex.: teren argilos, fugitiv, ^mlăştinos, nisipos, alunecător, etc.).
7.	~ arabil. Agr.: întindere de pămînt care poate fi arată şi cultivată cu plante de cîmp.
COOH I
C
HC^ XCH I II HC CH
I
COOH
8.	construibil. Urb.: Suprafaţa de teren (parcelă sau grup de parcele) pe care sînt amplasate o clădire sau un grup de clădiri. Raportul dintre suprafaţa orizontală totală (desfăşurată pe toate caturile) a unei clădiri sau a unui ansamblu de clădiri şi terenul construibil respectiv se numeşte coeficient de utilizare a terenului sau densitate de clădiri.
în proiectele de urbanism, coeficientul de utilizare a terenului se stabileşte, în general, pe cartiere sau pe zone întregi.
9.	^ de fundaţie. Geot.: Totalitatea stratelor de pămînt (v. Pămînt) aflat sub influenţa fundaţiilor şi a lucrărilor inginereşti în general.
Pentru cunoaşterea proprietăţilor terenului de fundaţie e necesară studierea atît a caracteristicilor materialului care intră în componenţa sa (pămîntul), prin efectuări de sondaje, luări de probe şi încercări de laborator, cît şi a comportării sale în condiţii naturale, prin cercetări directe (încărcări de probă, fundaţii experimentale, piloţi de probă, etc.).
10.	^ de sport. Arh., Urb.: Ansamblu format dintr-un teren specia! amenajat şi din construcţiile anexe, pentru practicarea uneia sau a mai multor ramuri de sport.
Din punctul de vedere al modului de amenajare, terenurile de sport se împart în două categorii: terenuri de sport în aer liber (de vară şi de iarnă) şi terenuri de sport acoperite (săli).
Din punctul de vedere al suprafeţei amenajate, terenurile de sport se împart în şase grupuri: terenuri verzi, gazonate (teren de football, de handbalI, de oină, de rugby); terenuri cu zgură (teren de voileybalI, de basketball, de tenis, pistă de atletism); terenuri pentru sporturile de apă (basin de nataţie, de sărituri, teren de polo, bază de canotaj şi de vele); terenuri pentru sporturi de viteză (velodrom, motodrom, traseu de curse cicliste, hipodrom); terenuri pentru sporturi de iarnă (patinoar, teren de hockey pe gheaţă, pistă de patinaj, pîrtie de bobsleigh, de ski, trambulină de ski), şi terenuri speciale (pistă pentru complexe sportive, teren de joc pentru copii, de gimnastică, poligoane de tir, etc.).
După modul de grupare, se deosebesc: terenuri complexe pentru practicarea mai multor sporturi (complexe sportive, stadioane); terenuri specializate pentru practicarea unui singur sport.
Terenurile de sport cuprind, în general, următoarele categorii de amenajări: amenajări sportive principale (sau de bază), cari se folosesc la exercitarea activităţii sportive propriu-zise (de ex.: teren de football, teren de tenis, sală de gimnastică, stand de tir, pistă de alergări, etc); amenajări sportive auxiliare, pentru acţiuni pregătitoare (vestiare, duşuri, săli de masaj, de repaus, etc.); amenajări pentru publicul spectator, eventuale (peluze, bănci, tribune, cu anexele lor, ca vestiare, bufete, toalete şi WC-uri, parcaje de vehicule, etc.); amenajări pentru administraţie (birouri, depozite de material, ateliere de întreţinere, garaje, etc.).
Alegerea terenului se face astfel, încît suprafaţa să corespundă instalaţiilor sportive cari se proiectează, să fie uşor accesibil celor cari îl folosesc, să nu fie expus vînturilor puternice, să nu fie în apropiere de surse de fum, de gaze sau de zgomot şi nici în calea vîntului dominant care suflă din spre aceste surse; stratul de apă subteran să fie sub 0,75 m, în punctul cel mai jos al terenului; natura solului să fie favorabilă din punctul de vedere al rezistenţei şi al condiţiilor igienice-sanitare. Nu se recomandă terenuri de umplutură, depozite de gunoaie, cele cari emană gaze, terenuri mlăştinoase, etc. Cea mai bună orientare pentru terenurile sportive e orientarea Nord-Sud. Dimensiunile şi condiţiile (de orientare, de drenare, etc.) pe cari trebuie să le îndeplinească terenurile de sport sînt stabilite prin regulamentele de joc.
Pentru a asigura scurgerea rapidă a apelor de ploaie se foloseşte un sistem de drenare (în suprafaţă, în adîncime, sau mixt) care depinde de natura solului.
11.	reducere de Geofiz. V. Reducere de teren.
*61
Teren
244
Terme
i- Teren. 2. Geol.: Succesiune de roci (magmatice, sedimentare sau metamorfice) din scoarţa Pămîntului, în interiorul căreia se găsesc zăcăminte de substanţe minerale utile (de ex. terenuri aurifere, petrolifere, etc.).
-	2. ~ petrolifer. Expl. petr.: Suprafaţă de teren care corespunde ca extindere cu aceea a unui zăcămînt petrolifer exploatabil existent în subsolul acelei suprafeţe.
Terenul petrolifer, ca şi raionul sau regiunea petroliferă (sau gazeiferă) constituie un element al raionării geologo-economice a acumulărilor de ţiţei şi gaze.
Terenul petrolifer (sau gazeifer) aflat în exploatare se numeşte şi teren industrial, iar acela pe care n-a început încă exploatarea, teren în explorare.
Mai multe terenuri petrolifere (sau gazeifere) vecine şi asemănătoare ca structură geologică, cu probleme comune de explorare şi exploatare, constituie un raion petrolifer (sau gazeifer), parte dintr-o provincie petrolifera.
în cazul cînd terenul petrolifer (sau gazeifer) reprezentat alături de structuri petrolifere vecine e izolat, termenii teren petrolifer şi raion petrolifer sînt sinonimi. Sin. Suprafaţă petroliferă.
3.	Terezie, pl. terezii. Ms.: Instrument de cîntărit, format dintr-o pîrghie mobilă cu două braţe egale, Ia capetele libere ale cărora e suspendat cîte un taler, într-unul punîndu-se obiectul de cîntărit şi în celălalt greutăţile.
4.	Tergal. Ind. text.: Fibră textilă obţinută prin procedeu chimic din răşini sintetice poliesterice. Se caracterizează prin următorii indici de calitate: gradul de polimerizare 150***300; greutatea specifica 1,38 gf/cm3; umiditatea 0,41 % în condiţiile de temperatură 20° şi umiditate atmosferică relativă 65%; temperatura de înmuiere 235***240°, temperatura de topire 256***260° şi temperatura de descompunere 280°; fineţea filamentelor 1---4 den (Nm 2250---9000); rezistenţa relativă 40---100 gf/den; alungirea la rupere în stare uscată circa 25%, iar în stare umedă, circa 24%; lungimea de rupere 36***50 km, iar rezistenţa la îndoire, peste 500 000 de duble îndoiri. Din aceeaşi familie chimică fac parte următoarele fibre: Terital, Amilar, Lavsan, Dacron, Enkalene, Faser, Lanon, Terikene, Trevira, Tarei.
5.	Tergavone. Chim.: Benzimidazoline sulfonate obţinute prin condensarea O-fenilendiaminei cu acizi graşi, urmată de suifonarea nucleului aromatic. Sînt agenţi activi de suprafaţă an ion ici.
6.	Terilenâ. Ind. text.:	Fibră textilă poliesterică, din
polimer sintetic bazat pe policondensarea dimetiltereftala-tului cu etilenglicoluI. Filarea se face în stare topită la circa 240°. Se obţin macromolecule filiforme, cu gr. mol. circa 13 000. Are următoarele caracteristici: greutatea specifică-1,380 gf/cm3; punctul de topire completă 260°; stabilitatea gradului de alb 75%, după expunere la lumină timp de 100 ore; e complet solubilă în acid sulfuric şi acid azotic, iar în acizii acetic, formic şi oxalic rezistă fără să-i scadă rezistenţa; hidroxidul de sodiu nu îi reduce rezistenţa la rupere, pe cînd hidroxidul de amoniu
1-o	reduce cu circa 20%; lungimea fibrei e asemănătoare tipurilor de lînă cu cari intră în amestec; alungirea la rupere e circa 50%, rezistenţa la buclă 80% şi are 3,5 încreţituri/cm.
Se livrează în baloturi, iar pentru condiţionare se ţin
2---3	zile în condiţii de 55***70% umiditate relativă şi 18***21° temperatură. Amestecarea lor cu alte clase de fibre se face anevoios. în general, fibrele de 3 den şi 4 den, cari au lungimea mai mare decît 76 mm, sînt folosite în amestecuri cu lîna, iar fibrele mai groase decît 5 den, în amestecuri pentru produse speciale.
7.	Terital. Ind. text.: Fibră textilă poliesterică, avînd o mare rezistenţă la şifonare şi capacitatea de a menţine pliurile sau dungile produselor în compoziţia cărora se găseşte. Are greutatea specifică 1,27 gf/cm3; începe să se topească la 247° şi se topeşte complet la 254°; prin fixare dimensională cu aer
cald se contractă cu 2,30%; prin tratare cu acid sulfuric concentrat 10% pierde 5% din sarcina de rupere; acidul acetic şi acidul formic nu o atacă, iar hidroxidul de sodiu îi reduce sarcina de rupere cu 14%; tetraclorura de carbon, benzina de extracţie şi uleiul mineral nu o influenţează în mod serjsibil; prin expunere la lumină 30 de zile pierde numai circa 2% din rezistenţă; are alungirea ia rupere de 45***53%, rezistenţa la nod 61 •••81 % şi titlul 3 den, 4 den, 6 den şi mai mare.
Teri lena serveşte ca materie primă aproape excluzi v în filatura de lînă pieptenată, sub formă de pale (v. Pală 2). Datorită caracterului ei voluminos, se cardează direct, fără trecere prealabilă la lupul destrămător.
în general, după vopsire şi antistatizare (tratare cu substanţe cari înlătură încărcarea cu sarcini electrostatice), se amestecă cu pale de lînă sau de celofibră tip lînă, prin alăturare, suprapunere sau întrepătrundere.
8.	Terlinguait. Mineral.: Hg2CIO. Oxiclorură de mercur, naturală; cristalizată în sistemul monoclinic, în cristale bogat faţetate. Se întîlneşte în mase atît cristaline, cît şi pămîntoase. E diferit colorat şi are luciu adamantin, duritatea
2,5	şi gr. sp. 8,7.
9.	Terlo. Metg.: V. Therlo.
10.	Termal. Geol.: Calitatea unui izvor, de obicei de apă minerală, de a izvorî cald din pămînt. Temperatura izvoarelor termale e mai mare decît +20° şi, datorită sărurilor pe cari le conţin, au proprietăţi terapeutice.
11.	Termalloy. Metg.: Grup de aliaje nichel-fier, sau aliaje nichel-crom şi nichel-cupru, cu adausuri de fier şi de alte elemente, avînd compoziţiile indicate în tablou. Aliajele pe
Cîteva aliaje tip Termalloy
Tipul	Compoziţia, în °/o						
	Ni	Cr	Cu	Mn | Si		C	Fe
A	65	20	_	—	_	_	15
B	40	18	-	-	-	-	42
Nr. 40	12	26	-	-	-	-	rest
Nr. 50	33-37	14-16	-	1	1,5	0,6	rest
72	58-63	12-14	-	1,5	1,5	0,6	rest
_	30	—	—	—	—	—	rest
E.A.	66,5	-	30	-	1,5		2
bază de nichel-crom sînt rezistente la oxidare şi îşi păstrează proprietăţile mecanice ridicate la temperaturi înalte (de ex. aliajul nr. 40, pînă la 800°; aliajul 72, pînă aproape de 1100°); ele sînt folosite la confecţionarea de piese cari funcţionează sub solicitări mari şi la temperaturi înalte, aliajele cu conţinut mare de nichel putînd fi folosite şi la confecţionarea de rezis-toare. Aliajele nichel-fier şi nichel-cupru sînt materiale magnetic moi şi au permeabilitate magnetică variabilă cu temperatura (sînt aliaje termomagnetice). Var. Thermalloy. V. şt sub Magnetice, materiale şi Nicrom.
12.	Terme. Arh.: Stabiliment de băi calde, în antichitate, în care se folosea apa caldă natural sau încălzită artificial, adusă printr-un sistem de canale îngropate în pardoseală. Termele sînt caracteristice arhitecturii romane, dezvoltîndu-se, în special, în epoca imperiului. Ele devin centre ale vieţii sociale romane, completîndu-se cu palestre, gimnazii, exedre, biblioteci, săli de lectură sau de conversaţie, galerii, plimbări acoperite, etc., ajungînd să ocupe suprafeţe foarte mari (de ex. termele lui Caracalla aveau 11 ha, iar termele lui Diocle-ţian aveau 13 ha).
în general, termele aveau următoarele încăperi principale: vestibul de intrare, săli de dezbrăcare cu boxe de ţinut hainele (spoliatorium sau apodyterium), săli de ungere cu uleiuri şi cu parfumuri (unctuarium), săli pentru jocuri cu mingea (sphoe-
Termen
245
Termificare
risterium) sau pentru exerciţii fizice (coryceum), baia calda Ycaldarium sau lavacrum oceanum), care se compunea dintr-o încăpere cu basine (cazi) înfundate în pardoseală, în cari se cobora pe trepte, şi cu duşuri, şi care era adesea completată cu o serie de încăperi boltite şi cu ventilaţie pentru pregătirea apei calde (laconicum), cum şi cu încăperi de băi de abur umed (vaporium) sau sec (sudatorium); baia rece (frigidarium), formatădin unu sau din mai multe basine cu apă rece, în general cu plafonul descoperit; baia călduţă (tepidarium), care era mai mult o sală de odihnă, în care se menţinea o temperatură potrivită. Termele erau fie cu- distribuţie interioară dublă simetrică, pentru bărbaţi şi femei, fie simple, fiind folosite alternativ de bărbaţi şi de femei.
1.	Termen, pl. termeni. 1. Gen.: Fiecare dintre cuvintele sau grupurile de cuvinte cari au o accepţiune specifică unui anumit domeniu de activitate. Exemple: bulon, impedanţă, pînză de şariaj, reactanţă, etc.
2.	Termen. 2. Mat.: Fiecare dintre monoamele unei sume sau unei diferenţe.
3. Termen. 3. Gen.: Dată fixă la care, potrivit unei învoieli, unei tranzacţii, unei decizii sau unei dispoziţii prealabile, se face o plata, se execută o obligaţie, se înfăptuieşte sau se realizează ceva.
4. Termen. 4. Gen.: Interval sau perioadă de timp, stabilită dinainte, în limita căreia trebuie să se înfăptuiască sau să se întîmple ceva.
5.	Termen spectral. F/z.: Mărime, proporţională cu energia unei stări în care se poate găsi un atom, respectiv o moleculă, în aşa mod încît frecvenţa unei linii spectrale emise sau absorbite într-o tranziţie între doua stări energetice e diferenţa dintre valorile celor doi termeni spectrali corespunzători. Dacă aceasta frecventă se exprimă în numere de unde pe centi-
E
metru (cm-1), valoarea unui termen spectral e T=------------—, E
fiind energia, h constanta lui Planck, iar o, viteza de propagare a luminii în vid.
6.	Termica, analiza Fiz., Metg. V. Analiză termică.
7.	exploatare ~.Expl. petr.: Metodă de exploatare, prin care se realizează sporirea debitelor curente de ţiţei şi mărirea coeficientului final de extracţie (v.), utilizînd efectele ridicării temperaturii rocii colectoare şi fluidelor din ea. Aceste efecte sînt: micşorarea masivă a viscozităţii ţiţeiurilor şi în special a celor de foarte mare viscozitate (adesea neexploatabile fără încălzire) la o creştere de temperatură chiar numai de ordinul zecilor de grade; creşterea de volum şi de presiune, corespunzătoare creşterii entalpiei sistemului respectiv de fluide, reprezentînd o creştere deosebit de eficientă a energiei disponibile pentru drenaj şi aceasta direct la locul necesar, fără pierderi de transport; topirea fazelor solide ale sistemului de hidrocarburi şi creşterea corespunzătoare a permeabilităţii absolute (v. sub Permeabilitate) a rocii colectoare; creşterea razei practice de drenaj a sondelor şi, corespunzător, proporţional cu pătratul acesteia, a suprafeţei drenate de o sondă şi a numărului de sonde de săpat.
Exploatarea termică se realizează prin: încălzirea locală a zonei de strat vecină cu gaura de sonda, prin mijloace chimice sau electrice; circulaţia de ţiţei cald sau cu abur în sondă; injectarea de fluide calde (apa, aer, gaze) în strat; amorsarea unui proces de ardere parţială a hidrocarburilor în strat pentru volatilizarea şi cracarea restului, etc.
s.	pompa	Termot. V. Pompă termică.
9. /■>✓, radiaţie	Fiz., Elt., Zehn. V. Radiaţie termică.
io.	stabilitate Ind. hîrt.: Procentul de scădere a caracteristicilor mecanice (rezistenţa la tracţiune, la plesnire, la îndoire, la răsucire, etc.) ale hîrtiei şi cartonului, determinate după încălzirea lor într-un termostat la o temperatură
şi un timp precizate în standarde şi norme pentru materialul încercat, faţă de valoarea aceloraşi caracteristici determinate înainte de încălzire.
Stabilitatea termică e influenţată de: natura materialului fibros (hîrtiile şi cartoanele din pasta de cîrpe au, în general,
o	stabilitate termică mai bună decît cele din celuloză, iar acestea, la rîndul lor, se comportă mai bine decît hîrtiile şi cartoanele cu pastă mecanică); procedeul de obţinere a materialului fibros (celulozele fabricate printr-un procedeu alcalin sînt mai rezistente la încălzire decît celulozele obţinute prin procedee acide); temperatura şi durata de uscare.
11.	Termie, pl. termii. Fiz.: Unitate de cantitate de căldură, egală cu căldura produsă prin transformarea în căldură a unei unităţi de lucru mecanic. Mărimea ei depinde, deci, de unitatea de lucru mecanic aleasă (dar e independentă de definiţia gradului centigrad de temperatură). Prezintă avantajul de a face egal cu unitatea echivalentul mecanic al caloriei, care intervine în formulele cari exprimă echivalenţa dintre lucrul mecanic consumat şi căldura produsă.
12.	Termificare. Termot.: Alimentarea centralizată cu căldură produsă combinat cu energie electrică, în centrale energetice, căldura putînd fi utilizată în scopuri tehnologice, în cadrul unor procese industriale — în care caz termificarea e o termificare industrială—, respectiv la încălzirea şi ventilarea clădirilor, cum şi la acoperirea necesităţilor de apă caldă (pentru băi, spălătorii, etc.) din aşezări umane (de ex.: colonii muncitoreşti, oraşe, etc.)— în care caz termificarea e o termificare imobiliară, numită şi termificare urbană. — Termificarea poate fi la înaltă temperatură, cînd căldura e livrată cu agenţi de transport cu temperatura peste 200°, respectiv la joasă temperatură, cînd temperatura agenţilor de transport nu depăşeşte 200°.
Termificarea satisface atît cerinţele tehnice-economice privitoare Ia producerea centralizată a energiei electrice şi a căldurii în mari unităţi cu randament mare (căldări de abur şi grupuri turbogeneratoare), cît şi pe cele ale unei distribuţii prin cîte o reţea generală, energia electrică fiind debitată în reţeaua electrică generală, iar căldura fiind distribuită printr-o reţea termică, construită în acest scop (v. şî încălzire prin transportul căldurii la distanţă). Prin producerea în comun a energiei electrice şi a căldurii, se realizează un proces energetic cu un randament global pînă la 80%, mult superior randamentului care se realizează în cazul că s-ar produce separat cele două procese, obţinînd astfel o mai bună valorificare a combustibililor. Economia de combustibil e realizată prin satisfacerea unei cereri de căldură Ia temperatură mai joasă, cu căldura luată — la temperatura corespunzătoare — dintr-un proces termic, în locul căldurii pe care ar dezvolta-o combustibilii (prin ardere), la temperatură înaltă, în instalaţii directe de încălzire sau în căldările unei centrale termice corespunzătoare.
Prin termificare se înlocuiesc căldările industriale mici sau instalaţiile de încălzire de orice fel (de calorifer, de sobe, etc.), cu instalaţii mari de căldări, în cari se produc, în condiţii optime, atît căldura pentru producerea energiei electrice, cît şi cea destinată consumului termic, ultima ajungînd la consumatori prin reţeaua termică. Termificarea urbană prezintă avantaje de ordin social, contribuind la ameliorarea condiţiilor de trai, prin: îmbunătăţirea condiţiilor igienice şi de transport în oraşe, deoarece dispare deservirea individuală a unui mare număr de focare; alimentarea cu căldură pentru încălzit şi ventilare, într-un regim continuu şi uşor reglabil; posibilitatea de a folosi oricînd apă caldă pentru nevoile casnice; etc.
Termificarea se face în condiţii foarte favorabile în economia socialistă planificată, care poate coordona uşor legăturile ei complexe, în vederea soluţiilor optime din puncte de vedere generale.
Termificare
246
Termificare
/. Ciclurile termice teoretice ale cen* tralelor termoelectrice, termice şi de termificare, cu contrapresiune.
Ciclul termic la producerea în comun a energiei electrice şi a căldurii depinde de temperatura la care trebuie livrată căldura. Pentru termificarea la temperaturi î n a /1 e nu se pot folosi instalaţiile cu abur cu cicluri normale, ci trebuie să se recurgă la instalaţii cu cicluri speciale, de exemplu la cele cu vapori de mercur, sau la turbine cu gaze.
De aceea, termificarea la înaltă temperatură încă nu a depăşit stadiul propunerilor sau al încercării experimentale. — în termificarea la temperaturi joase se folosesc instalaţii cu abur cu cicluri normale, în cari destinderea aburului e oprită la presiunea care corespunde condiţiilor consumului termic — şi anume fie’ pentru întreaga cantitate de abur în centralele de termificare cu contrapresiune (v. fig. /), fie numai pentru o parte din abur, restul continuînd destinderea pînă la vidul din condensatoare, în centralele de termificare cu condensaţie şi priză.
Ameliorarea randamentului, realizată prin producerea combinată a energiei electrice şi a căldurii, faţă de producerea lor separată, e exemplificată în fig. /, care reprezintă procesele respective în diagrama s-T, în ipoteza alimentării cu căldură a unui consumator industrial (cu abur de 8 ata), în scopuri tehnologice, dintr-o centrală de termificare (presupusă cu contrapresiune, pentru simplificarea reprezentării). — în cazul producerii separate a energiei electrice într-o centrală termoelectrică cu pură condensaţie, randamentul termic teoretic, e dat de raportul dintre suprafaţa 3-4-6-7-1-2-3, care reprezintă căldura transformată în lucru mecanic, şi suprafaţa 3-4-6-7-1-2'-3'-3, care corespunde căldurii consumate. Căldura care corespunde suprafeţei 3-2-2'-3'-3 e evacuată din instalaţie Ia temperatura de circa 30°, prea joasă pentru a putea fi folosită. Procesul separat al producerii căldurii într-o centrală termică e reprezentat de orizontala 4-5, iar căldura produsă corespunde suprafeţei 3-4-5-2-2'-3'-3, care, pentru procesul teoretic, e egală cu căldura consumată, ceea ce duce la un randament teoretic de 100%. în cazul termificării, cele două procese se combină astfel, încît procesul producerii energiei electrice să se suprapună exact celui termic, şi căldura să se evacueze din procesul de producere a energiei electrice cu parametrii la cari ea trebuie livrată în reţeaua termică. Practic, în centrale de termificare, destinderea aburului viu nu se mai face deci pînă la vidul instalaţiilor de condensaţie (0,04 ata), ca în turbinele unei centrale termoelectrice, ci numai pînă la o presiune care corespunde celei cerute de alimentarea consumatorului de căldură (în cazul considerat, 8 ata), şi anume în turbine cu contrapresiune. în acest fel, randamentul teoretic global al celor două procese combinate devine de 100%, datorită folosirii integrale a căldurii evacuate din ciclul de forţă. Prin combinarea celor două cicluri se obţine o cantitate mai mică de energie electrică pe 1 kg de abur destins (suprafaţa 4-6-7-1-5-4 e mai mică decît suprafaţa 3-4-6-7-1 -5-2-3). Hotărîtor e însă bilanţul global, adică energia electrică obţinută din destinderea întregii cantităţi de abur; în funcţiune de aceasta rezultă măsurile de compensare necesare, după cum apare un excedent sau un deficit de energie electrică.
Deoarece energia electrică ce se poate produce combinat, în regim de termificare, şi la o anumită cantitate de căldură cedată, e cu atît mai mare, cu cît presiunea şi temperatura
-cş=^jL
2
A.
j------------------------
3
aburului viu sînt mai înalte şi cu cît presiunea pînă la care se face destinderea aburului e mai joasă, se introduc trepte diferite de destindere, în funcţiune de natura consumatorului. Concomitent, pentru o mai bună folosire a instalaţiilor de căldări în perioadele cu un consum termic mai mic (anotimpurile calde, la consumul pentru încălzirea clădirilor), se instalează în centralele de termificare turbine cu condensaţie şi priză; acestea alimentează, prin una sau prin două prize, instalaţiile de livrare de căldură, şi pot produce oricînd, prin partea de condensaţie, energie electrică, în plus, după necesităţi. De regulă se adoptă în acest	7
scop turbine standardizate, cu condensaţie şi cu două prize: una pentru încălzire Ia presiunea de 1,2.***2,5 ata şi una pentru consumuri tehnologice, la 8-*-13 ata.
Transportul şi distribuţia căldurii se fac prin reţeaua termică, cu ajutorul unui a-gent termic de transport adecvat— abur, apă supraîncălzită (cu temperatura peste 110°) sau apă caldă (sub 110)° —, ales în general în funcţiune de temperatura necesară (de obicei, abur pentru termificarea industrială şi apă fierbinte pentru cea urbană). Reţeaua termică poate funcţiona în circuit închis (v.fig. II), adică cu întoarcerea totală sau parţială a agentului termic, după ce a cedat căldura necesară, sau în circuit deschis, cînd agentul termic e reţinut în instalaţiile consumatorilor (de ex. e consumat ca apă caldă, în scopuri igienice şi menajere).
Conductele cari constituie, împreună cu armaturile respective, reţeaua termică, se izolează corespunzător, pentru reducerea pierderilor de căldură— şi se aşază în general subteran, fiedirect în pămînt, fie în canale speciale, vizitabile sau nevizitabile (v. fig. /II).
Racordarea consumatorilor la reţeaua termică se face direct sau indirect, după natura şi condiţiile de funcţionare a instalaţiilor de consum-. De exemplu, la o reţea termică funcţio-nînd cu apă fierbinte în circuit închis, racordarea se poate face: prin racord direct simplu, cînd se conduce agentul termic al reţelei prin întreaga instalaţie de consum, la aceeaşi temperatură ca în reţea; prin racord direct cu elevator, cînd se introduce în instalaţie un amestec de agent termic cu temperatura din reţea şi de agent termic care a cedat în prealabil căldura în instalaţia abonatului (prin dozarea acestui amestec
II. Schema de racordare Ia reţeaua de termificare, în circuit închis, a imobilelor cu încălzire centrală.
a)	cu racord direct, la distribuire de apă supraîncălzită;
b)	cu racord indirect, la distribuire de abur; 1) conductă de alimentare; 2) conductă de întoarcere; 3) regulatorul debitului de alimentare cu apă supraîncălzită; 4) regulator de întoarcere; 5) aparat de amestec; 6) robinet; 7) radiator; 8) schimbător de căldură (aparat cu contracurent); 9) regulator de temperatură;
10) contor.
Terminal
247
Termistor
se poate realiza un reglaj corespunzător ai temperaturii); pHn racord indirect, cînd se intercalează între circuitul reţelei
termice şi cel al instalaţiilor racordate un schimbător de căldură, care izolează cele două instalaţii din punctul de vedere hidraulic, ceea ce e util în anumite cazuri. Var. Termoficare.
permite o mai bună echilibrare a terminorului şi prin aceasta o mai bună separare a căii de transmisiune de aceea de recepţie.
4. Termistor, pl. termistoare. Te/c.: Rezistor de material semiconductor, a cărui rezistenţă variază mult cu temperatura, si anume după o lege exponenţială
III. Canaie pentru conducte de termificare. o) canal vizitabil; b) canal nevizitabil.
1.	Terminai, pl. terminale. Telc.: Echipament de ansamblu de la unul din cele două capete ale unei legături de telecomunicaţie la mare distanţă, prin care această legătură face legătura cu instalaţiile de telecomunicaţie urbană. Sin. (parţial) Statiune terminală.
în telefonie, după sistemul utilizat, terminalul poate fi de frecvenţa vocala sau pentru curenţi purtători. în primul caz, el cuprinde elementele componente ale unui repetor (v.) de frecvenţă vocală, iar în al doilea caz, staţiunea terminală a echipamentului de curenţi purtători respectiv. La unele echipamente de curenţi purtători secundare, cu o singură cale, terminalul poate fi activ sau pasiv. în timp ce terminalul activ cuprinde toate elementele necesare funcţionării staţiunii ca emiţător (transmiţător) şi receptor, incluziv sursele de alimentare, terminalul pasiv nu are nici surse de alimentare nici generator pentru frecvenţa purtătoare necesară operaţiei de modulare (v. Modulaţie 1) şi demodulare (v. Demodulaţie), pentru că prin sistemul folosit în acest caz (de transmitere a frecvenţei purtătoare şi a ambelor benzi laterale) ea poate fi înlocuită prin frecvenţa purtătoare primită de la terminalul activ.
2.	Terminator, pi. terminatoare. Astr., Nav.: Coarda care separă porţiunea luminoasă a Lunii de porţiunea întunecată. Poziţia terminatorului e dată în efemeride.
3.	Terminor, pl. terminoare. Telc.: Parte componentă a unui terminal (v.) al unui echipament de curenţi purtători, cu rolul de a asigura legătura între reţeaua telefonică urbană (legătură pe două fire) şi restul staţiunii terminale (legătură pe patru fire: două pentru partea de emisiune şi două pentru partea de recepţie) prin folosirea ca element ajutător a echi-Iibrorului (v.),
Terminorul poate fi format dintr-un transformator diferenţial (v. Sistem diferenţial) sau uneori dintr-un sistem format din două transformatoare (unul pentru partea de emisiune şi altul pentru partea de recepţie), echipate cu cîte patru înfă-
B_
W9WMfwm■ (sau apropiată de aceasta),	în:care RT	e rezistenţa	la	temperatura absolută T (în °K);	RT e rezistenţa	la	temperatura
absolută de referinţă T0 (de obicei, la T0=298°K, respectiv la /0=25°C,	0,1	•••100	kH). Mărimea B e o constantă a
materialului cu dimensiunea unei temperaturi şi cu o valoare, de	obicei, pozitivă cuprinsă între 1000	şi 8000°K.
Rezistenţa unui termistor scade, deci, de obicei, la creşterea temperaturii
(V. fig. /).
Pentru variaţii mici ale temperaturii în jurul celei de referinţă, se poate utiliza o aproximaţie lineară pentru relaţia exponenţială de mai sus:
i?r=ifrt[1+ar(r-ro)].
în care cx,ţ e coeficientul de temperatură negativ al rezistenţei:
I, Variaţia rezistenţei unor termistoare în funcţiune de temperatură;
1) cu a25 =—5%/grad; 2) cu a26 = —3%/grad.
Sistem diferenţial format cu două transformatoare echipate fiecare cu patru înfăşurări egale în primar. L) linia telefonică; E) echilibror; K) recepţie; T) emisiune; Tr1( Tra) transformatoare.
O	 i	ţ=j
E	n
	j
ii IL.	u
m	:
n	
E
Tr2
şurări egale primare şi cîte o singură înfăşurare secundară (v. fig.) montate într-o schemă de sistem diferenţial care
Pentru temperatura de referinţă de t0=25° ^respectiv T0—298°K) se obţin valori ale coeficientului de temperatură
de ordinul a25°= — 1,1-----9%/grad.
Pentru termistoarele industriale cele mai uzuale, oc25° =—2,5----5%/grad.
Termistoarele se fabrică în general din amestecuri de oxizi cu proprietăţi semiconductoare, cum sînt oxizii de Mn, Ni, Co, Cu, U, Fe, Zn, Al, Mg. Aceşti oxizi sînt măcinaţi, presaţi şi apoi sinterizaţi la o temperatură înaltă, în formă de disc, baghetă sau perlă. Pe acestea se aplică prin metalizare electrozi, la cari se lipesc fire de conexiune, după care ansamblul se protejează prin acoperire cu lac, închidere în sticlă sau în capsulă metalică (v. fig.
II). Dimensiunile lineare maxime ale termistoare-lor variază de la 1***2 mm, pentru diametrul perlei, la5-*-20 mm, pentru diametrul discurilor sau lungimea baghetelor.
Pe lîngă termistoarele cu încălzire directă, cari sînt dispozitive cu două borne, se realizează uneori şi termistoare cu încălzire indirectă, avînd patru borne: două ale firului încălzitor şi două ale semiconductorului. De obicei au formă de perlă, închisă într-un balon de sticlă evacuat.
O caracteristică importantă şi foarte specifică a unui term is-tor e caracteristica sa tensiune-curent
II. Forme constructive de termistoare. o) termistor-disc; b) termistor-perlă; c) ter-mistor-baghetă, încapsulat; 1) baghetăsemicon-ductoare; 2) fire de conexiune: 3) sudura; 4) contact.
Termit
248
Termocauter
(volt-amper), ilustrată în fig. III. După cum se observă, la la curenţi mici, cari nu duc la o încălzire apreciabilă, termis-torul respectă legea lui Ohm, prezentîndu-se iniţial ca o rezistenţă lineară, dar pe măsură ce cu-	W
rentul, deci şi tem-	llf
peratura termi-storului cresc, re- 12 zistenţa sa începe ^ ^ să scadă şi nu se tC; mai păstrează pro- ^ 8 porţionalitateaîn- | g tre tensiunea la	|
borne şi curentul K 4 prin termistor. La ?
o	valoare deter-
minată a curentu-	°g	1	2	3	„	5 e	7 S	9 m
lui, tensiunea la	Curent,m mA
bornele termisto-
rului atinge O	Caracteristica tensiune-curent	a	unui	termistor,
Cifrele	scrise în	dreptul diferitelor	puncte	ale curbei
VulUdi tî (TldXimd,	•	,	^	,	.	.	*	,	i • a »
.	.	reprezintă	temperatura termistorului m acel punct
dupa care începe	de	funcţi
onare.
să scadă la creşterea curentului, termistorul prezentînd o rezistenţă negativă. Pe curbă sînt indicate şi temperaturile corespunzătoare ale termistorului, în °C.
Aplicaţiile termistorului în electronică şi în automatică sînt foarte variate. Exemple de dispozitive cu termistoare sînt: traductoarele (v.) rezistive de temperatură (cu avantajul unei foarte bune sensibilităţi, al unor dimensiuni şi al unei inerţii termice foarte reduse, dar de o precizie care e de ordinul 1 %); elementele de compensare termică în circuite, bazate pe faptul că termistoarele au un coeficient de temperatură negativ (spre deosebire de metale, cari au un coeficient de temperatură pozitiv), cu o largă utilizare pentru stabilizarea termică a circuitelor cu transistoare; stabilizatoarele de tensiune sau de curent (de ex. stabilizatoarele amplitudinii oscilaţiilor în oscilatoare); releele de tensiune, de temperatură, de curent; etc.
Termistoarele cu încălzire indirectă se utilizează ca reostate comandate electric, ca elemente de înmulţire în caîculatoare.etc.
1.	Termit. Metg.: Amestec de pulbere de oxid magnetic de fier (magnetit, Fe304) şi de pulbere de un anumit metal (de ex. aluminiu, magneziu, calciu, etc.), în anumite proporţii, care — după o aprindere provocată — arde cu dezvoltare de căldură, după reacţia analogă cu reacţia Goldschmidt, care în cazul aluminiului e următoarea:
8AI+3 Fe304=4 Al203-f 9 Fe+795 kcal/kg,
rezultînd o ridicare de temperatură de 2300---30000.
Amorsarea reacţiei se face cu un amestec de amorsare (v. şî Porţie aluminotermică, şi Aluminotermie) compus, de exemplu, din patru părţi de peroxid de bariu, BaOâ, şi o parte de aluminiu în pulbere.
Termitul e numit după metalul care e redus în reacţie, termit de fier (sau numai termit), termit de crom, termit de vanadiu, etc.
2.	Termite, sing. termită. Zoo/.: Insecte din ordinul Iso-ptera, cari — în special în regiuni tropicale — constituie una dintre principalele categorii de dăunători ai lemnului. Atacă în pVimul rînd lemnul în contact cu pămîntul, continuîndu-şi atacul subteran, la grinzile, la stîlpii, duşumelele, piesele de mobilă, etc., din construcţii. Atacul lor e deosebit de insidios, deoarece scobesc în întregime interiorul pieselor cu menajarea completă a straturilor de lemn exterioare, astfel încît produc ruperi ale pieselor şi prăbuşiri ale construcţiilor, cu totul neaşteptate. Datorită importului de lemn exotic, se semnalează apariţia unor specii dintre aceşti temuţi dăunători — şi anume
a termitelor cu picioare galbene (Reculitermes flavipes)— în Franţa de Sud şi în Austria, cu tendinţă de invazie în Europa Centrală.
3.	Termoacidizare. Expl. petr. V. sub Tratarea sondelor.
4.	Termoacusticâ. Fiz.: Parte a Acusticii care se ocupă cu transformarea căldurii în energie sonoră.
Un exemplu de instrument care funcţionează pe baza unei astfel de transformări e armonica termică, constituită dintr-un tub vertical deschis la ambele capete, cu lungimea de 1 m şi avînd diametrul de 4 sau 5 cm, în interiorul căruia se găseşte o sursă de căldură (de ex.: o flacără de gaz aerian,
o	pînză metalică încălzită printr-un curent continuu) la aproximativ un sfert din lungime. Prin încălzirea aerului, în tub se formează un curent ascendent şi cînd viteza de scurgere capătă o anumită valoare, se aude un sunet asemănător cu cel produs de tuburile cu ancie batantă.
Un alt instrument termoacustic e arcul c t n t â t o r, produs de un curent continuu între doi electrozi de cărbune. Punînd în legătură cei doi electrozi cu bornele unui alternator, urechea aude un sunet a căru i frecvenţă e egală cu frecvenţa curentului alternativ. în figură se reprezintă montajul: B e bateria care conduce curentul continuu ; Re o rezistenţă reglabilă, A e generatorul de curent alternativ,
L e un seif care se opune la trecerea curentului alternativ şi C e un condensator care se opune la trecerea curentului con- schema arcului ctntător. tinuu, aşa ca ambele curente trec prin cărbuni. Dacă în A, în loc de alternator, se pune un microfon, arcul va reproduce întocmai tot ce se vorbeşte sau se cîntă în faţa microfonului.
Pe un principiu asemănător e bazat termofonul, folosit fie ca emiţător de sunete, fie pentru măsurarea presiunii acustice. Termofonul e constituit dintr-o cavitate de volum mic, umplută cu hidrogen, în care se găseşte o lamă subţire (cîţiva microni) de aur sau de platin, sau un fir Wollaston (v. Wollaston, fir ~), cu grosimea, respectiv cu diametrul de cîţiva microni, străbătute de un curent continuu a cărui intensitate I0 e aproximativ 0,5 A. Peste acest curent se suprapune un curent alternativ de ordinul miIiamperilor. în timpul funcţionării instrumentului, presiunea acustică din cavitate e
P = C ----- , R fiind rezistenta conductorului metalic al termo-Fcoa/2
fonului; I e intensitatea curentului continuu; i e intensitatea curentului alternativ; P e presiunea atmosferică; V e volumul camerei; co e pulsaţia curentului alternativ; Ce o constanta a cărei valoare depinde de constantele termice ale benzii şau firului conductor şi ale mediului în care e situat acesta.
5.	Termoanabiozâ. Biol.: Principiul biologic care stă la baza păstrării produselor cu ajutorul temperaturilor cobo-rîte, prin cari se împiedică manifestarea fenomenelor vitale atît ale produselor respective, cît şi ale microorganismelor vătămătoare.
Termoanabioza se realizează pe două căi, şi anume: prin psihroanabiozâ (pe care se bazează refrigerarea produselor la temperaturi cît mai coborîte, însă deasupra punctului de congelare, în jur 0°) şi prin crioanabioză (pe care se bazează congelarea produselor la temperaturi sub 0°).
6.	Termoaprindere. Mş., Termot.: Sin. Aprindere cu cap incandescent (v. sub Aprindere 3).
7.	Termobimetal, pl. termobimetale. Metg.: Sin. Bimetal (v. Bimetal 2).
8.	Termocarst, pl. termoearsturi. Geol.: Carst (v.) dezvoltat în gheaţă.
9.	Termocauter, pl. termocautere, Tehn. med.:	Aparat
medical folosit în cazul intervenţiilor chirurgicale cari au ca
h:b
Termochimie
249
Termochimie
Termocauter Paquelin.
1) pară de cauciuc; 2) tub de aer; 3) rezervor de combustibil; 4) tub de combustibil 5) minerul cauterului; 6) ac de platin.
scop distrugerea unor ţesuturi, normale sau patologice (cau-terizare), cu ajutorul căldurii.
în trecut se foloseau tije metalice (cautere) echipate la un capăt cu un mîner de lemn, celălalt capăt fiind aplicat pe răni, după o prealabilă încălzire pe jeratic.
Cel mai folosit aparat modern de cauterizare e termocaute-rul Paquelin (v. fig.). E constituit dintr-un rezervor de combustibil (benzină pură), echipat cu an dop de cauciuc în care se introduc două tuburi metalice, prelungite în exterior cu două tuburi de cauciuc, dintre cari unul e racordat la un rezervor de aer comprimat sau la o pară de cauciuc, iar al doilea, la un cauter, format dintr-un mîner izolator, prin care trece un ac tubular cu vîrful de platin şi canalul îngust, care comunică cu rezervorul de combustibil. Pentru folosirea termo-cauterului se încălzeşte acul de platin la o lampă cu spirt pînă la înroşirea vîrfului, după care, cu ajutorul aerului comprimat furnisat de rezervor sau de para de cauciuc, se antrenează prin canalul acului vaporii de benzină din rezervorul de combustibil ridicînd temperatura de ardere astfel încît vîrful acului devine incandescent. — Termocauterul produce, superficial, o acţiune distructivă, iar în profunzime, una revulsivă şi hemostatică.
i- Termochimie. Gen.: Ramură a Termodinamicii chimice (v.) care are ca obiect studiul efectelor termice ale reacţiilor chimice şi ale unor procese fizicochimice (topire, vaporizare, disolvare, diluare, tranziţii, procese superficiale, etc.), adică al căldurii degajate sau absorbite în cursul unei transformări îndeplinind următoarele condiţii: — temperatura substanţelor finale e egala cu temperatura substanţelor iniţiale (transformare aparent isotermă); — transformarea e fie isocoră, fie isobară, ceea ce conduce la definirea a două efecte termice diferite pentru acelaşi proces: efectul termic isocor şi efectul termic isobar; — sistemul nu schimbă lucru mecanic cu mediul, decît pentru învingerea presiunii exterioare.
Conform convenţiei uzuale, efectele termice ale proceselor exotermice sînt considerate negative, iar cele ale proceselor endotermice, pozitive.
Transformările termochimice sînt caracterizate prin trecerea unei cantităţi de substanţă dintr-o fază în alta sau dintr-o formă de combinaţie chimică în alta. Orice transformare de acest tip poate fi reprezentată printr-o ecuaţie chimică, dacă alături de formulele chimice ale substanţelor se indică simbolic fazele în cari se găsesc aceste substanţe. Pentru indicarea stărilor de agregare se folosesc simbolurile (s), (/), (g). De exemplu:
HaO(s)=HaO (l)
e ecuaţia chimică pentru topirea gheţii.
Ecuaţia chimică generalizată are forma:
V2^a+*
=v£+i4fc+i+'
•+V<,
sau
Cantităţile indicate de ecuaţia stoichiometrică reprezintă o unitate de reacţie. Efectele termice se referă totdeauna la o unitate de reacţie.
Ecuaţia chimică stabileşte următoarele egalităţi între variaţiile numerelor de moli cari se produc în cursul reacţiei:
d n
'£+1
dn„
1] V/= _ S V/- ŞV/=0'
/—1 i—>&+1 /—1
unde A. sînt simbolurile chimice şi de fază ale substanţelor iniţiale şi finale (reactanţii şi produşii reacţiei), iar v. reprezintă numerele de moli ai substanţelor iniţiale şi finale, cari iau parte la reacţie (coeficienţii stoichiometrici ai reacţiei).
V1	V2	V*	V*+1	Vr
unde n e coordonata reacţiei. Pentru o unitate de reacţie, n variază de la 0 la 1.
Ecuaţia fundamentală a Termodinamicii pentru sistemele cu număr variabil de particule are forma:
TdS=dU+pdV+Adn,
în care T e temperatura absolută, U e energia internă, 5e entropia, p e presiunea, V e volumul şi A e afinitatea reacţiei.
Variaţia dS a entropiei poate fi considerată ca suma a două variaţii: prima, dS1( provenită din faptul că variază compoziţia amestecului, iar a doua, dS1^, generată de transferul efectului termic (căldurii de reacţie), între sistem şi mediul exterior.
TdSt=— Adn,
TdS2=8Q=dU+pdV.
Pentru o transformare isocoră-isotermă (dF—0), 8Qv=dU, Qv=AUvt,
ceea ce arată că efectul termic isocor e egal cu variaţia energiei interne a sistemului. Pentru o transformare isobară — isotermă (p=const.),
8Qp=dU+pdV=d(U+pV)=dH, Qp=AHpT.
Se obţine efectul termic isobar, egal cu variaţia entalpiei H a sistemului.
între cele două efecte termice se stabileşte relaţia:
Qp~Qy~ ^pT—&UyT — &UpT -\-pA Vpj.—A uvr
şi deoarece, la presiuni nu prea înalte, AU^c^AUyj (pentru gazele perfecte AUj)T=AUVT la orice presiune), se obţine:
AH=AU+pAV.
Dacă reacţia are loc în fază condensată, lucrul mecanic pAV e neglijabil faţă de efectele termice şi se admite
AH~AU.
Dacă reacţia decurge în fază gazoasă şi sistemul se comportă ca un amestec ideal de gaze perfecte,
\/=^+i	/=1	/	V/—/—1 J
PW=RT- Av.^,
deci
AH=AU+RT.Av-igy
jR fiind constanta gazelor (i?=1,987cal grad-1 moh1), T temperatura absolută şi Av;.^ e variaţia numărului de moli de gaz în unitatea de reacţie. Efectul termic isobar poate fi egal, mai mic sau mai mare decît efectul termic isocor, după cum procesul considerat decurge cu dilataţie sau contracţiune molară, sau eventual fără modificarea numărului de moli. Dependenţa dintre cele două efecte termice permite ca în tablourile de proprietăţi termochimice să se indice numai efectul termic isobar, de altfel cel mai frecv-nt utilizat în calculele practice.
Termochimie
250
Termochimie
în generai, efectele termice depind de concentraţia componenţilor amestecului în care are loc reacţia şi de presiunea şi temperatura la care decurge procesul. Pentru o porţiune infinit mica dintr-o unitate de reacţie:
ŞH\
' i)p.
d n-
£
/=1
k
L/=*+l
în care i/; =
fi»)
r,
reprezintă mărimile parţial molare
ale entalpiei. Mărimea:
A H=
Vc)MJp,T /=£+l	i'=1
1=1
se numeşte efect termic diferenţial al reacţiei şi depinde de concentraţia componenţilor amestecului. Daca însă amestecul e ideal, mărimile parţial molare pot fi înlocuite prin entalpiile molare ale reactanţilor şi produşilor reacţiei şi efectul termic devine independent de concentraţia componenţilor:
AH°r= £
i—k^r 1	/—1
Condiţia de idealitate a amestecului face însă ca această egalitate să nu fie riguros valabilă decît dacă entalpiile molare H°. se referă la o stare normală, care pentru gaze e definită de condiţia ca fugacitatea să fie egală cu unitatea (f—p—1 at), iar pentru substanţe disolvate, de condiţia ca coeficientul de activitate să fie egal cu unitatea (obişnuit p—1 at, diluţie infinită). Entalpiile normale şi efectele termice normale sînt notate prin indicele superior °. E, în plus, necesar ca toate entalpiile molare să se refere la aceeaşi temperatură T, conform definiţiei efectului termic, ceea ce se indică prin indicele T afectat efectului termic isobar.
Variaţia efectului termic cu temperatura e dată de:
I dr Ip-'-J&iMdrh-fiMdrJs
şi deoarece prin definiţie
V-â/ Jp
se obţine expresia legii lui
[»i -1
l ar \p /=£+i
iC pi
P
Kirchhoff:
- £
1=1
în care e căldura molară Ia presiune constantă.
în general, C°
C°p=a + bT + cT2
e o funcţiune rezultă:
rs(AH°) l 3r *P
integrare conduce la:
de temperatură
= Aa-\-TAb + T2Ac
Deoarece, de forma
care prin
AH°t-AH°t=(T-T0) Aa-f (T2-
îi) +(T*-n)
Ac
unde AHj e efectul termic al reacţiei decurgînd la o tempera-
tură T oarecare la temperatura de referinţă T{
iar AH°t e efectul termic al aceleiaşi reacţii,
1 o	'
0, presupus cunoscut, efectului termic isobar
Determinarea variaţiei efectului termic isobar cu temperatura are o mare importanţă teoretică şi practică, de exemplu pentru calculul constantei de echilibru la diferite temperaturi
sau pentru determinarea regimului termic într-un vas de reacţie adiabatic.
Efectul termic isobar variază, de asemenea, cu presiunea la care are loc reacţia. Această variaţie e însă relativ mică şi, de altfel, calculul nu poate fi făcut decît pe baza datelor experimentale sau cunoscînd ecuaţiile de stare ale amestecurilor substanţelor iniţiale şi substanţelor finale.
Legea fundamentală a termochimiei e regula lui Hess, care stabileşte că efectul termic al reacţiei nu depinde de stările şi de procesele intermediare, ci e determinat numai de starea iniţială şi de cea finală, adică de reactanţi şi de produşii reacţiei. Această regulă e o consecinţă a faptului că efectele termice depind numai de energiile interne sau de entalpiile substanţelor finale şi iniţiale, cari sînt funcţiuni termodinamice de stare, independente de drumul transformării. Regula lui Hess conduce la concluzia că efectele termice nu se schimbă dacă reacţiile decurg reversibil sau ireversibil (în sens termodinamic) şi, în particular, nu depind de viteza reacţiei. Efectul termic e deci acelaşi, indiferent dacă reacţia decurge lent sau rapid.
Regula lui Hess justifică operaţiile de adunare, scădere, multiplicare cu o constantă, efectuate asupra ecuaţiilor termo-chimice, cînd e necesar să se calculeze efectele termice ale unor reacţii inaccesibile determinărilor experimentale.
Din regula lui Hess se deduc următoarele corolare importante: căldura de formare (efectul termic al reacţiei de formare), respectiv energia de formare, a unei combinaţii, ple-cînd de la aceleaşi substanţe iniţiale, nu depinde de metoda de obţinere; — căldura de disociere a combinaţiei în substanţele iniţiale e egală şi de semn contrar cu căldura de formare;— efectul termic al oricărei reacţii e egal cu diferenţa dintre suma căldurilor de formare ale produşilor şi suma căldurilor de formare ale reactanţilor; —efectul termic al oricărei reacţii e egal cu diferenţa dintre suma căldurilor de ardere ale reactanţilor şi suma căldurilor de ardere ale produşilor reacţiei.
Pentru aplicarea regulii lui Hessşi acorolarelorsale şi pentru efectuarea operaţiilor algebrice asupra ecuaţiilor termochimice e necesar ca toate efectele termice ale reacţiilor, căldurile de formare şi căldurile de ardere, să se refere la o aceeaşi stare standard, aleasă astfel încît să corespundă condiţiilor de idealitate a amestecurilor, adică starea standard să fie şi starea normală. Se obişnuieşte sa se definească starea standard prin temperatura de 25° (298,15 °K) şi prin presiunea de 1 at. Valorile standard ale căldurilor de formare se referă la acele stări ale elementelor sau substanţelor simple cari sînt stabile la temperatura standard şi la presiunea normală. Căldurile de formare ale elementelor, în condiţiile standard, sînt considerate nule. Căldurile de formare ale ionilor în soluţii se raportează Ia căldura de formare a ionului de hidrogen H+, care e considerată, prin convenţie, egală cu zero. Efectele termice standard se notează cu simbolul AH^w notaţia AH^ fiind folosită pentru efectele termice normale (cari se referă la presiunea de 1 at, dar la o temperatură diferită de temperatura standard).
în tabelele de mărimi termochimice se indică valorile căldurilor standard de formare, raportate la un mol de substanţă compusă (produs final) şi valorile căldurilor standard de ardere, raportate la un mol de substanţă arsă (reactant). Căldurile standard^ de ardere corespund arderii C la C02 şi H2 ia H20 (/). în general, căldurile de ardere constituie date primare, obţinute prin determinări experimentate direct, în timp ce în majoritatea cazurilor căldurile de formare sînt deduse din căldurile de ardere. Eevident că determinarea unei mărimi, numeric mică, prin diferenţa unor mărimi, numeric mari, amplifică erorile experimentale ataşate acestora din urmă. Precizia măsurărilor calorimetrice pentru căldurile de ardere e astăzi foarte mare, eroarea relativă nedepăşind 0,2---0t3°l00.
Termocinetică
251
Termocompresor
Folosirea, mai departe, a căldurilor de formare, calculate în felul acesta, în calculele termochimice pentru determinarea unor efecte termice foarte mici, de exemplu pentru determinarea căldurilor de isomerizare, poate condjjce la erori relative atingînd 20-**50%, deci inadmisibile. în asemenea cazuri caidurile de ardere nu mai pot fi folosite şi se utilizează metode de calcul speciale, pornind, de exemplu, de la căldurile de hidrogenare.
Problema experimentală a Termochimiei consistă în determinarea cantitativă a efectelor termice, la volum constant sau Ia presiune constantă. în marea majoritate a cazurilor, metoda de determinare e calorimetrică. Fac excepţie unele reacţii cari decurg reversibil în elementele galvanice şi pentru cari efectul termic poate fi determinat în funcţiune de tensiunea
electromotoare al acesteia:
măsurată şi de coeficientul de temperatură
Au-
toare dezvoltată de element,
'(7=
10I, E
m
unde Cf e constanta lui Faraday (Cp—23 062 cal/echiv), n e numărul de echivalenţi pentru un mol, E e tensiunea electromo-
coeficientul de
mecanic.
1) schimbător de căldură; 2) tur'oo-compresor; 3) motor electric; 4) soluţie brută; 5) vapori secundari; 6) vapori comprimaţi; 7) condensat; 8) concentrat.
temperatură al tensiunii electromotoare.
Determinările calorimetrice ale efectelor termice comportă următoarele operaţii: — verificarea purităţii reactanţi-lor şi dozarea lor în vasul de reacţie al calorimetrului; — verificarea produşi lor reacţiei, identificarea reacţiilor secundare cari s-au produs în vasul de reacţie şi stabilirea corecţiilor corespunzătoare; — determinarea cantităţilor de substanţă cari au participat la reacţie; — determinarea cantităţii de căldură degajată în calorimetru şi stabilirea corecţiilor necesare pentru aportul secundar de căldură (prin agitare, prin dispozitivul de aprindere, etc.); — calculul efectului termic şi efectuarea corecţiilor necesare pentru reducerea valorii obţinute la condiţiile stării standard.
Sînt folosite calorimetre închise pentru determinarea efectului termic la volum constant şi calorimetre deschise, cu flacără, pentru determinări la presiune constantă. Calori-metrele sub volum constant sînt, obişnuit, de tipul cu incintă adiabatică. Calorimetrele sub presiune constantă sînt fie cu incintă adiabatică, fie cu incintă isotermă. Pentru unele determinări speciale au fost folosite şi calorimetre isoterme cu schimbare de fază (tip Bunsen) şi calorimetre cu flux constant de căldură (tip Junkers). Un progres important a fost realizat în tehnica măsurărilor termochimice prin introducerea micro-calorimetrelor (v. Tian-Calvet, microcalorimetru ~).
1.	Termocinetică. F/z.; Ramură a Teoriei căldurii, care studiază transferul de căldură.
2.	Termocompresiune, instalaţie de vaporizare cu Termot. V. sub Termocompresor.
3.	Termocompresor. pl. termocompresoare. Termot.: Instalaţie de pompă termică prin care se valorifică căldura de condensare a vaporilor secundari, utilizîndu-se această căldură pentru vaporizarea soluţiei proaspete.
în principiu instalaţia de termocompresor consistă dintr-un schimbător de căldură prin suprafaţă, în care transferul căldurii provoacă schimbarea stării de agregare a agentului termic, şi un compresor (v. fig. /). Vaporii secundari (5) produşi prin vaporizarea soluţiei (4) sînt aspiraţi de compresor din camera de vaporizare, apoi sînt comprimaţi şi refulaţi cu presiune mărită (6) în camera de condensare a aceluiaşi schimbător de căldură. Mărirea presiunii vaporilor determină creşterea corespunzătoare a presiunii de saturaţie, astfel încît se obţine diferenţa de temperatură necesară pentru realizarea transferului de căldură, de la vaporii secundari cari se condensează la soluţia proaspătă care trebuie vaporizată.
Termocompresorul permite recircularea căldurii în instalaţiile în cari e necesară vaporizarea unei soluţii şi, ulterior, condensarea vaporilor obţinuţi.
Deci, căldura necesară pentru vaporizare nu mai trebuie preluată din exterior, iar pentru funcţionarea instalaţiei e necesară numai energia consumată pentru acţionarea compresorului şi energia necesară pentru acoperirea pierderilor. Deoarece condiţiile de transfer al căldurii sînt favorabile pe ambele părţi ale suprafeţei de schimb de căldura (schimbarea de fază a agentului termic), sînt suficiente diferenţe relativ mici (5•••15°) între temperaturile de
saturaţie ale vaporilor refulaţi şi ale vaporilor aspiraţi de compresor ; astfel, raportul de comprimare are valori foarte reduse, consumul de energie fiind corespunzător mic.
După tipul compresorului folosit, se deosebesc termocompresoare cu compresor mecanic (v. fig. I) şi cu compresor cu jet (v. fig. II),
Faţă de celelalte tipuri de instalaţii folosite pentru vaporizarea soluţiilor, termocompresorul prezintă următoarele avantaje importante: consum redus de energie (uneori sub 5% din consumul instalaţiilor obişnuite); instalaţie simplă (un singur schimbător de căldură, în loc de cel puţin două); un singur agent termic, care e chiar substanţa supusă procesului tehnologic, nefiind necesar un agent de încălzire pentru vaporizare şi un agent de răcire pentru condensare.
Dezavantajul principal al termo-compresorului e preţul mare de cost, iar uneori şi costul relativ mare al energiei electrice consumate pentru acţionarea compresorului. în condiţii obişnuite, eficienţa reală a termocompresoa-relor are valori de 5—10, la vaporizarea soluţiilor cu concentraţia mare, şi de 15*• *25, la vaporizarea soluţiilor cu concentraţie redusă (v. şi Eficienţa pompei termice, sub Pompă termică).
Termocompresorul se poate utiliza în instalaţiile de vaporizare, de distilare (v. fig. ///), de concentrare şi de rectifi-
II. Termocompresor cu compresor cu jet.
1) schimbător de căldură; 2) compresor cu jet; 3) abur cu presiune mare; 4) soluţie brută; 5) vapori secundari; 6) vapori comprimaţi;
7) condensat; 8) concentrat.
III. Coloană de distilare cu termocompresor.
1) coloană; 2) compresor; 3) motor electric; 4) zonă de separare; 5) zonă de rectificare; 6) deflegmator; 7; ră-citor (condensator); 8) serpentină de încălzire; 9) serpentină de încălzire secundară (pentru punerea în funcţiune); 10) soluţie prută; 11) component care se separă; 12) vapori secundari; 13) component deflegmat;
14) component condensat (produs finit); 15) vapori comprimaţi; 76) reflux; 17) abur de încălzire (la punerea în funcţiune); 18) condensat;
19) apă de răcire.
care. în special, termocompresorul se foloseşte în industriile chimică şi petrochimică (de ex. la instalaţii de distilare frac-ţionată, fabrici de coloranţi), în industria farmaceutică, în industria alimentară (de ex. în fabrici de zahăr, de lapte praf
Termoconductivitate
252
Termodinamică
şi de lapte condensat, de conserve şi sucuri de fructe), la prepararea apei potabile din apa de mare sau din apele uzate, etc.
1.	Termoconductivitate. Fiz.: Sin. Conductivitate termică (v.).
2.	Termoconvectiv, vîrtej Mec. fl.: Vîrtej care se formează într-un lichid vîscos încălzit neuniform, cînd volumul lichidului e destul de mare pentru ca particulele încălzite să nu aibă condiţiile de a ajunge, fără deplasare sensibilă, în echilibru cu restul lichidului.
într-o pătură de lichid vîscos, încălzită pe dedesubt, se formează părţi (celule) aproape prismatice, prin interiorul cărora lichidul urcă, coborîrea făcîndu-se de-a lungul pereţilor celulelor (vîrtejuri celulare). De asemenea, un lichid care se scurge pe o placă încălzită uniform se separă în vîrtejuri paralele cu linia de cea mai mare pantă (vîrtejuri în bandă). între două plăci paralele, situate la distanţa h una de cealaltă şi ale căror temperaturi diferă cu AT, schimbările în circulaţia fluidului depind de mărimea fără dimensiuni:
G=i£**.Ar,
unde oc e coeficientul de ditataţie cubica, C e căldura specifică raportată la unitatea de volum, K e conductibilitatea termica, iar v e viscozitatea cinematică. Pentru G<1700, fluidul se găseşte într-o stare preconvectivă, în care particulele sale încălzite, din cauza încălzirii insuficiente, au timp să se pună în echilibru cu mediul, fără să se fi deplasat sensibil. Cînd 1700<G<45 000, se produce o circulaţie termoconvectivă. Pentru G=45 000, circulaţia încetează odată cu declanşarea turbulenţei. Vîrtejurile convective se produc şi în aer, unde trecerea de la starea preconvectivă la cea convectivă se face treptat. Circulaţia termoconvectivă începe către G—2000, iar primele indicii ale turbulenţei apar la G=5000. Mişcarea devine în întregime turbulentă la £=45 000.
în atmosferă se produc vîrtejuri termoconvective (celulare şi în bandă) cari^par să fie cauza deformării celor mai multe genuri de nori. în atmosferă, starea de turbulenţă e aproape permanentă. Circulaţia termoconvectivă pare să devină posibilă în urma înlocuirii proceselor moleculare (fără importanţă în cazul atmosferei), prin procese de difuziune produse de însăşi turbulenţa din atmosferă.
3.	Termocopiere. Poligr.: Reproducere uscată, în general a unor acte sau documente, într-o singură fază, folosind, de obicei, o hîrtie acoperită cu un strat special, care-şi poate schimba culoarea sub acţiunea căldurii. Procedeu! de termocopiere cel mai răspîndit e cunoscut sub numirea de „Termofax".
4.	Termocromare. Metg.: Sin. Cromizare (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune.
5.	Termocromie. Chim.: Proprietatea unor substanţe colorate de a se închide la culoare prin încălzire şi de a reveni la nuanţa iniţială Ia răcire.
6.	Termocuplu, pl. termocuple. Eit.: Sin. Traductor termoelectric (v. sub Traductor).
7.	Termodifuziune. Fiz. V. Difuziune termică.
8.	Termodinamic, potenţial Fiz. V. Potenţial 3. V. şî sub Funcţiune caracteristică termodinamică.
9.	Termodinamica. Fiz.: Ramură a Fizicii, în care se studiază relaţiile dintre fenomenele termice şi cele netermice (mecanice, electromagnetice, etc.) cari intervin în caracterizarea stărilor sistemelor fizicochimice şi a transformărilor lor.
Termodinamica s-a constituit ca o ramură a Fizicii macroscopice (fenomenologice) şi a fost fundamentată microscopic cu mijloacele Fizicii statistice (v. şî Statistică, M'ecanica ~), ară-tîndu-se că fenomenele termice (la scară macroscopică) corespund la scară microscopică unor fenomene mecanice, electromagnetice, etc. Ramura corespunzătoare a Fizicii statistice se mai numeşte Termodinamică statistică.
Din Termodinamica fenomenologică s-au desprins capitolele de Termodinamică tehnică (v. sub Termotehnică) şi Termodinamica chimică (v.).
Un sistem fizicochimic e închis, dacă nu poate schimba substanţă cu exteriorul, şi izolat, dacă nici nu poate interac-ţiona cu acesta. O stare (v.) a sistemului se numeşte staţionară dacă nu se modifică în timp. Se numeşte stare de echilibru termodinamic o stare staţionară a sistemului în care acesta nu interacţionează cu exteriorul. Starea unui fluid vîscos în curgere staţionară sau starea unui conductor electric parcurs de curent continuu sînt exemple de stări staţionare cari nu sînt stări de echilibru termodinamic. O mulţime ordonată de stări succesive prin cari trece în timp un sistem se numeşte transformare. Orice transformare reală are loc cu viteză finită şi are stări cari nu sînt stări de echilibru termodinamic. Se numeşte transformare cuasistatică o transformare ideala care s-ar desfăşura atît de încet încît fiecare dintre stările cari îi aparţin să fie infinit de apropiată de o stare de echilibru termodinamic. Se numeşte elementară o transformare ale cărei stări sînt toate infinit apropiate între ele. Transformările cuasistatice sînt şi direct reversibile, în înţelesul posibilităţii inversării sensului lor de parcurgere printr-o modificare neglijabilă a condiţiilor exterioare. în formulările mai riguroase ale Termodinamicii se disting şi transformările (nu neapărat „direct") reversibile, caracterizate prin posibilitatea revenirii sistemului în starea iniţială (nu neapărat pe acelaşi drum) fără persistenţa vreunei modificări în exteriorul lui. Există transformări reversibile, dar nu direct reversibile; ele au însă un caracter ideal (de ex. transformările pur mecanice sau pur electromagnetice) şi în cele ce urmează se vor omite astfel de cazuri, identificîndu-se noţiunile de cuasistatic, reversibil şi direct reversibil. O stare e caracterizată prin anumite mărimi de stare (de ex.: presiunea, volumul, temperatura); numărul mărimilor de stare independente şi suficiente pentru
o	caracterizare completă e relativ mic pentru o stare de echilibru şi mare (în general) pentru o stare de neechilibru.
în cursul transformării unui sistem se produc anumite modificări şi în exteriorul sistemului, numite acţiunile externe ale lui în transformarea considerată, dintre cari unele sînt dinamice (sau n e t e r m i c e), adică pot fi caracterizate, excluziv cu ajutorul variaţiilor unor mărimi cunoscute, „dinamice" (mecanice, electrice, magnetice, chimice, etc.). Un sistem închis care nu e complet izolat se numeşte izolat adiabatic, dacă variaţiile cuasistatice ale stărilor lui de echilibru sînt însoţite de acţiuni externe excluziv dinamice (netermice). Cercetînd acţiunile externe ale unui sistem se constată că ele corespund unui anumit lucru mecanic (v.) efectuat asupra sistemului, adică primit de sistem (cînd ele consistă în variaţia configuraţiei sistemului) sau au totdeauna un anumit echivalent în lucru mecanic (v. Energie 1). Suma echivalenţilor în lucru mecanic primit ai acţiunilor externe dinamice (netermice) ale unui sistem, într-o transformare dată, se numeşte lucru generalizat primit, sau numai lucru primit. Prin consideraţii excluziv „dinamice" se pot deci stabili expresiile lucrului generalizat primit de sistem şi corespunzătoare diferitelor forme de interacţiune „dinamică" a lui cu exteriorul. Astfel se introduc, într-o transformare elementară: lucrul mecanic elementar de volum primit de un fluid	âL=—p>dV
lucrul mecanic elementar de suprafaţă primit de un fluid	dL=T-cL4
lucrul elementar de magnetizare a unei	_	_
porţiuni de corp	dL=V-H-ă([i0M)
lucrul elementar de polarizare electrică	_	_
a unei porţiuni de corp	&L—V*E'dP
lucrul elementar chimic etc.,	dL—JlyL-dn.
Termodinamică
253
Termodinamică
unde: p e presiunea, V e volumul, t e tensiunea superficială, A e suprafaţa, H e cîmpul megnetic, M magnetizaţia (momentul magnetic pe unitatea de volum), E e cîmpul electric, P e polarizaţia (momentul electric pe unitatea de volum),
e potenţialul chimic pentru specia i, %i e numărul de moli pentru specia i. Expresia generală a lucrului elementar primit e d£=SXyd^.f unde X- se numesc parametri de forţa
şi x • para met/i de poziţie. Parametrii de forţă nu depind de masa sau de extensiunea sistemului, în timp ce parametrii de poziţie au, pentru întregul, sistem o valoare egală cu suma valorilor pentru părţile lui. De aceea, mărimile de stare Xj şi x - se mai numesc, respectiv, variabiie intensive şi variabile extensive (exemple: — p, t, H, E, (ji- sînt variabile intensive; V, A, F*[X0M, V-P, şi n- sînt variabiie extensive).
Modul de transformare a unui sistem e caracterizat prin anumite mărimi de transformare (de ex. lucrul, cantitatea de căldură). într-o transformare elementară, mărimile de transformare sînt infinit mici, fără a fi diferenţiale totale exacte. Variaţiile funcţiunilor de stare sînt diferenţiale exacte în transformările elementare, astfel încît valorile lor pentru transformările finite (obţinute prin integrare) nu depind de natura transformării, ele apărînd ca diferenţe între valorile finale şi iniţiale; în particular, în transformările închise (cicluri), în cari stările finală şi iniţială coincid, variaţiile funcţiunilor de stare sînt nule, în timp ce mărimile de transformare sînt diferite de zero.
Principiile Termodinamicii. Termodinamica fenomenologică se dezvoltă pe baza a trei legi generale numite principiile Termodinamicii: principiul I (al conservării energiei) şi principiul II (al entropiei), cărora li s-a adăugat — după 1900 — principiul III. Principiul I exprimă conservarea cantitativă a energiei şi transformarea ei calitativă; principiul II afirmă existenţa unui sens unic pentru transformările reale ale sistemelor macroscopice finite; principiul III formulează o anumită proprietate a corpurilor la una din extremităţile scării temperaturii (zero absolut). Noţiunea însăşi de temperatură (v.) nu poate fi introdusă decît cu ajutorul unui grup de postulate numite uneori principiul 0 (zero).
Principiul I a fost enunţat la început cu ajutorul noţiunilor de lucru (generalizat) L şi de cantitate de căldură Q (ultima fiind considerată definită calorimetric), afirmîndu-se că, în orice transformare a stării unui sistem, suma algebrică L-\-Q depinde numai de stările iniţială şi finală (în ceea ce urmează se adoptă convenţia de a considera pozitive lucrul şi cantitatea de căldură cînd ele sînt primite de sistem de la exterior). Astfel, &U=LJrQ reprezintă variaţia unei mărimi de stare U (energia interna). Pentru un sistem izolat (L=Q=0) sau pentru un sistem parcurgînd o transformare închisă, A?7=0 şi energia se conservă.
Această formulare e deficientă în măsura în care definiţia calorimetrică a cantităţii de căldură nu e suficient de generală (ea presupune L—0), astfel încît astăzi principiul I se enunţă astfel: £adiab primit de un sistem într-o transformare adiabatică depinde numai de stările’lui iniţială şi finală, adică nu depinde de succesiunea stărilor lui intermediare (şi există cel puţin o transformare adiabatică între două stări oarecare ale unui sistem). Se defineşte apoi energia internă U (pînă la o constantă aditivă) prin variaţia ei AU=Lad]ab şi, finalmente, pentru orice transformare (adiabatică sau nu) se defineşte cantitatea de căldură Q prin relaţia Q=AU—L.
în conformitate cu principiul l, o maşină funcţionînd periodic (AZ7=L+<2=0) nu poate produce lucru mecanic (L<0) decît dacă primeşte o cantitate echivalentă de căldură (Q=—L>0) (imposibilitatea unui „perpetuum mobile de prima
specie"). în relaţia AU=L-\-Q se presupune că atît L, cît şi Q, sînt măsurate în aceleaşi unităţi. Dacă însă L se măsoară în unităţi de lucru mecanic (erg, joule, etc.) şi 0 în calorii, această relaţie trebuie scrisă în forma AU=LJrE-Q, unde £=4,19 J/cal se numeşte echivalentul mecanic al caloriei.
Principiul II admite mai multe formulări echivalente, dintre cari una dintre cele mai concrete e următoarea: într-o transformare închisă (ciclu), în care un sistem e în contact cu o singură sursă de căldură (ciclu monoterm), sistemul nu poate produce lucru mecanic şi, anume, L>0 într-o transformare ireversibilă şi numai atunci (rezultă că într-o transformare reversibilă L=0, cazul L<0 nefiind realizabil).
Pentru deducerea consecinţelor principiului ll e indicat însă următorul enunţ, mai abstract: Exista o funcţiune universală (independentă de natura sistemului) şi pozitivă... 7(0), astfel încît, într-o transformare elementară în care sistemul schimbă cantitatea de căldură dQ cu o sursă de temperatură
empirică 0 (v. Temperatură), mărimea	depinde numai
de stările extreme ale transformării (dS ~dQ/T(d) e o diferenţială totală exactă, deşi dQ nu e astfel în general) în cazul reversibil şi are o valoare mai mică în cazul ireversibil. Se poate introduce o mărime de stare, entropia S, definită
pînă la o constantă aditiva prin relaţia dS =	si avînd
7X0) ■ '
dQjrev
proprietatea dS>	. Mărimea T(Q) e un factor integrant
pentru dQ şi defineşte, pînă la o constantă multiplicativă încă neprecizată, temperatura termodinamică. Alegerea acestei constante se face alegînd unitatea de temperatură numită grad Kelvin (v. temperatură, şi Sistem de unităţi de măsură), după care temperatura termodinamică se spune că e măsurată şi ea în scara Kelvin (temperatura absolută). Se arată că temperatura termodinamică T, definită fără referire la natura sistemului considerat, coincide numeric cu temperatura empirică definită cu ajutorul gazului perfect, fie că amîndouă se exprimă în scara Kelvin, fie că amîndouă se exprima în orice altă scară.
în cazul ciclurilor monoterme, din a doua formulare a principiului II rezultă prima formulare (şi invers). Astfel, dacă
ciclul e reversibil, din & dU=0=Lrey + Qrev şi <f> dS=0 =
rd0rev	0rev
== <ţ) - T = -y—se obţine Qrev=0,Lrev=0; dacă ciclul e ire.
versibil, din ^dJ/=O=Lirev+0irev şi <§dS=0>	^
rezultă 0irev<O, £;rev>0. O maşină termică nu poate deci funcţiona ca motor (funcţionare periodică cu L<0), dacă nu primeşte căldură decît de la o singură sursă (imposibilitatea „perpetuum-ului mobile de a doua specie"). Funcţionarea ca motor implică deci un contact termic cu cel puţin două surse de căldură (cea mai veche formulare a principiului II). în particular, un motor care funcţionează între două surse de temperaturi Tv T2 (T1<T2), schimbînd cu ele cantităţile de căldură Qlt Q2, produce un lucru mecanic L<0 care, după prin-
cipiul I ^dî/=O=L+gl+02j, repre^:ntă partea din căldura
absorbită de la sursa caldă (Q2>0) şi netransportată la sursa mai rece (Q1<0)’.L=-(Q1 + QJ = —(Q2—\Q1\)] dacă funcţionarea e şi reversibilă, în care caz transformarea considerată
se numeşte ciclu Carnot, principiul II dă <£dS=0= - + - ,de
J \L\	7 2
unde rezultă pentru „randamentul" = —- expresia v\ — Q ! Q	Q	Ţ	Ql
n—- =1 -f ~ =1 — —^ <1 ; randamentul ciclulu i irever-«2 »2 2
Termodinamică
254
Termodinamică
sibil e mai mic. Maşina poate funcţiona şi în sens contrar dacă i se furniseaza lucru mecanic (JL>0); în acest caz, ea preia cantitatea de căldură Q1>0 de la sursa rece şi o transportă la sursa caldă adăugîndu-i echivalentul caloric al lucrului primit (Q2— = —L—Q1<0); dispozitivul funcţionează ca o maşină frigorifică pentru sursa Tx.
Principiul III al Termodinamicii nu are încă o formulare definitivă, diferitele formulări propuse nefiind echivalente între ele. într-una din variante (cea recomandată aici), el afirmă ca variaţia S(T, x)—S(0, x) a entropiei unui sistem, între o temperatură T oarecare şi zero absolut, într-o transformare în care toate celelalte mărimi de stare x (volumul, presiunea, etc.) rămîn constante, are o valoare finită. Com-binînd această lege cu imposibilitatea atingerii temperaturii de zero absolut printr-un număr finit de transformări (proprietate care, în varianta admisă, decurge din principiul II), se obţine rezultatul 5(0, x) — S(0, x') indiferent de valoarea x', conform căruia entropia unu i corp la zero absolut are o valoare unica (independentă de valorile celorlalte mărimi de stare). Devine astfel posibilă fixarea univocă a constantei aditive a entropiei, rămasă arbitrară conform principiului II, prin atribuirea unei valori finite unice 5(0, #)=50entropiei oricărui
corp la zero absolut, astfel încît 5(T, *)—50+ ^	^	*
De obicei se alege 5o=0, de unde rezulta vechea formulare a principiului III, conform căreia entropia unui corp pur (omogen din punctul de vedere chimic, specificare considerată astăzi ca inutilă) tinde spre zero cînd T -+ 0.
într-o .altă variantă, destul de răspîndită şi ea, principiul III exprimă atît proprietatea S(T, x)—S(0, #)=finit cît şi proprietatea, acum considerată ca independentă, 5(0, #)=5(0, x'). în această variantă, imposibilitatea atingerii lui zero absolut apare ca o consecinţă a principiului III.
Indiferent de formularea acceptată, din principiul III decurge direct anularea căldurilor specifice, a căldurilor latente şi a coeficienţilor de dilatare şi compresibilitate la zero absolut. Utilitatea principiului III consistă însă, în primul rînd, în criteriul fundamental pe care îl oferă el pentru a aprecia valabilitatea expresiilor teoretice ale mărimilor termodinamice. Astfel, expresia InT-\-R-In v+const. a entropiei unui mol de gaz perfect (mărimile s, cp, v, scrise cu minuscule, se referă la 1 mol; cp e căldura specifică la volum constant), dedusă în Termostatică, trebuie să-şi piardă valabilitatea la temperaturi suficient de joase, deoarece, în conformitate cu ea, lim s= — oo, în contradicţie cu principiul III;
T->0
acest fenomen se constată efectiv (Mdegenerarea gazelor") şi e esenţial, de exemplu, pentru înţelegerea proprietăţilor electronilor din metale. —
După stările şi transformările pe cari le studiază, se deosebesc două ramuri principale ale Termodinamicii: Termostatica sau Termodinamica proceselor cuasistatice şi Termodinamica proceselor ireversibile.
Termostatica studiază stările de echilibru şi transformările cuasistatice constituite din succesiuni de astfel de stări şi cari sînt totdeauna transformări reversibile.
Termostatica studiază deci procese idealizate cu concluzii aplicabile însă la o largă clasă de procese reale, suficient de lente.
Toate proprietăţile unui sistem în stare de echilibru sînt conţinute în oricare din aşa numitele funcţiuni caracteristice, în a căror determinare teoretică sau experimentală culminează studiul termodinamic al sistemului. Funcţiunile caracteristice depind de mărimile de stare ale sistemului. Funcţiunile caracterist i ce fundamentale sînt cele cari
depind numai de variabile extensive, cele mai importante fiind entropia 5 (U, V, x3, x4, •••) şi energia internă U (5, V, x3, x4, •••), mărimile x3, x4 , ••• putînd avea diferite semnificaţii. Funcţiunile caracteristice derivate, încă mai frecvent utilizate în aplicaţii, se obţin din funcţiunile caracteristice fundamentale prin înlocuirea uneia sau a mai multor variabile extensive prin variabile intensive (schimbarea de variabilă corespunzătoare e de tipul unei transformări Legendre); plecînd de la energia internă U(S, V, x3, x4, •••), se introduc astfel e n e r g ia l i b e r ă F(T, V, x3, x4, •••) = XJ—TS, e n t a l p i a 7(5, p, x3 , %4, •••) = U+pV (notată şi cu simbolul H), enta I-p i a liberă (potenţialul termodinamic, în sens restrîns) G(Tt p, x3, x4, -) = I-ŢS=U+pV-TS, etc.; plecînd de la entropia S(U, V, x3, x4, •••), aceeaşi transformare Legendre conduce la funcţiunile caracteristice ale lui Massieu, T Qr , V, x3> x4, — j =
__ F f 1 p	^	G
Y	' Ir"'	y»etc-	Derivatele	par-
ţiale ale funcţiunilor caracteristice faţă de variabilele extensive (respectiv intensive) sînt egale cu anumite variabile intensive (respectiv extensive); de exemplu:
S(U, V, x3, x4, •••)■	^ Ih II	S5 P ar t
U(S, V, x3, x4l •••)	11	QJ\QJ II I
F(T, V, x3, x4, •••)	: ^=-S, ar	1 lî te*
1(5, pt x3, x4, •••):	91 T SS	K, II
G(T, p, x3, x4,	ac ar	II
Dacă xi reprezintă un număr de moli		n - dintr-un anumit
component j, derivata parţială a oricăreia dintre funcţiunile U, F, G, I faţă de n. e egală cu o aceeaşi variabilă intensivă numită potenţial chimic pi = 9Uj^Uj = $Ffânj = Ql/â^y = = SG/0Wy(cfar95/Qw == — (Xy/r); deoarece Ge o mărime extensivă, G(T, p,nlt n2, ••*)—2 gj(T> P)'nj » unde gj(T, p) reprezintă entalpia liberă promol de componentul j (mărime de tipul „parţial-molar") şi se confundă, după {Xy==c)Cr/3» ., cu potenţialul chimic corespunzător. în general, calculul derivatelor parţiale ale funcţiunilor caracteristice duce la anumite reiaţii între variabilele extensive şi intensive, numite ecuaţii de stare. Cu-noaştereatuturor ecuaţii lor de stare provenited intr-o funcţiune caracteristică echivalentă cu cunoaşterea acestei funcţiuni şi, prin aceasta, cu cunoaşterea tuturor proprietăţilor sistemului (în Termodinamica statistică funcţiunile caracteristice se calculează direct, dar în Termostatică ele se determină semiempiric prin intermediul ecuaţiilor de stare). Pentru ilustrarea modului de utilizare a funcţiunilorcaracteristice,se va considera exemplul gazului perfect pur, pentru care, în cazul temperaturilor nu prea joase (ceea ce, cu excepţia gazelor foarte uşoare, include însă întreg domeniul temperaturilor accesibile actualmente),
r	jrj nu	y	\
S(U, V, n)^n-\ctl-In---------------------------------------------fiHn-bconst. , unde c„ e
J v v n	n	J	v
căldura specifica molară Ia volum constant, R e constanta gazelor perfecte, u0 şi const. nedepinzînd decît de natura gazului.
Termodinamica
255
Termodinamică
Prin derivare se obţin următoarele ecuaţii de stare:
nc	(„ecuaţia de stare ca-
®	—	——v— sau U=U0-{-ncp'T lorică“ sau „legea lui
U UQ
‘g)U
p	nR
—- = —— =	-	sau	pV=nRT
T $V V F
Joule" — independenţa energiei interne de volum)
(„ecuaţia de stare termică" sau „legea gazelor perfecte")
r
v nun
=c -In T+iMn-------------------r- -fconst.,
P	'	M
cu notaţia U0 = nu0.
întrucît toate proprietăţile unui sistem în echilibru decurg din oricaredintre funcţiunile sale caracteristice, odată determinată forma unei astfel de funcţiuni (statistic sau empirirc), cunoaşterea acestor proprietăţi revine finalmente la cunoaşterea valorilor numerice ale variabilelor cari apar în ea. Aceasta e problema determinării stării de echilibru şi se rezolvă în felul următor. A spune că sistemul se află într-o stare A de echilibru termodinamic (stabil sau cel puţin metastabil, înseamnă a afirma că, aducînd sistemul pe o cale oarecare într-o stare vecină B şi lăsîndu-l apoi să evolueze spontan (dar sub anumite condiţii exterioare), el revine la A. Starea B schimbîndu-se de la sine, e o stare de neechilibru dar, prin introducerea anumitor „piedici" ideale (pereţi rigizi, pereţi adiabatici, etc.), ea poate fi „îngheţată", după care poate fi tratată ca o stare de echilibru („împiedicat") 6*, în care se pot defini toate funcţiunile caracteristice ale Termo-staticii. Procedînd astfel, principiul II conduce la caracterizarea unei stări de echilibru A prin valoarea extremă (maximă sau minimă) pe care o anumită funcţiune caracteristică (determinată de condiţiile exterioare) o ia în această stare prin comparaţie cu toate stările vecine de echilibru împiedicat B*. Astfel se obţin următoarele condiţii de echilibru termodinamic mai importante: sistem izolat (U, F=date)	S(U,	V,	x3,	xv -) = max.
sistem izolat mecanic, dar în contact cu un termostat
--U-Text-S=mm.
G(Text’^ext' *3. *4. -) =
= U+pext-V-Text-S=m\n.
(V• rext=date)
sistem în contact cu un termostat şi supus unei presiuni exterioare constante
(Texf £ext=date)
Funcţiunile caracteristice cari au valori minime în stările de echilibru se mai numesc potenţiale termodinamice.
Procesul matematic de extremalizare (faţă de variabilele *31 #4» cari nu sînt fixate prin condiţiile exterioare) implica anularea derivatelor parţiale de primul ordin (condiţiile de echilibru de ordinul I) şi un semn anumit pentru derivatele de ordinul al doilea (condiţiile de echilibru de ordinul II), sau, dacă acestea se anulează, pentru derivatele de ordin superior. Pentru ilustrare, în cazul unui sistem format din două faze 1, 2, în contact cu un termostat de temperatură ^ext şi supus unei presiuni exterioare pext, condiţiile de echilibru de ordinul I impun existenţa unei presiuni unice (px= ~p2~pext) Şi a unei temperaturi unice (T1=T2=TexJ în tot sistemul, cum şi egalitatea potenţialelor chimice în cele două faze ((x1=(jl2). Condiţiile de ordinul II asigură stabilitatea (sau cel puţin metastabilitatea) echilibrului şi duc la concluzia că, într-o transformare reversibilă la volum sau presiune constante, căldurile specifice sînt pozitive (^>0, cp>0), *iar în lungul unei isoterme sau adiabatice reversibile, derivata $Pli)V e negativă.
în Termodinamica statistică a sistemelor cu un număr variabil de particule (în contact cu un rezervor de particule) are un rol important funcţiunea caracteristică (numită uneori „macrocanon ic ă")	£1	(T,	V,	(jl1(	\l2,	...) == U — TS —
—	Y*\L--n-——p*V\ în echilibru termodinamic potenţialele chi-
j
mice [Lj sînt fixate prin condiţiile exterioare şi, dacă aceste condiţii fixează şi valorile lui V, T (sistem izolat mecanic, dar în contact cu un termostat), starea de echilibru e caracterizată prin condiţia 0(7"ext, V, {xlf [i2, ...)=minimum faţă de celelalte variabile independente cari apar în Q pe lîngă 7', V,
Termodinamica proceselor ireversibile studiază stările de neechilibru ale sistemelor. în forma ei actuală, Termodinamica proceselor ireversibile se restrînge la studiul stărilor în cari există cel puţin un echilibru local, caracterizat prin posibilitatea divizării ideale a sistemului în porţiuni suficient de mici (deşi macroscopice) pentru ca, în interiorul fiecăreia, starea termodinamică să fie aproximativ de echilibru. Mărimile cari produc transformarea se numesc „forţe generalizate" sau, uneori, „afinităţi"; mărimile cari caracterizează transformarea şi reprezintă efectul forţelor generalizate se numesc „fluxuri generalizate“ sau „curenţi generalizaţi“. în aproximaţia Termodinamicii proceselor ireversibile; relaţia dintre forţele generalizate F;- şi fluxurile generalizate O- e lineară,
0)
/	.	îj	j
coeficienţii L-j prezentînd proprietatea de simetrie Z,;.y==£
respectiv, în cazul prezenţei unui cîmp magnetic H de care depind L.j,
(2)
Această relaţie (legea de reciprocitate a lui Onsager) are în Termodinamica fenomenelor ireversibile caracterul unui „principiu" (analog cu principiile Termostaticii) de natură empirică şi nu admite o justificare teoretică decît în cadrul Fizicii atomice (v. mai jos Termodinamică statistică).
Pentru definirea precisă a mărimilor F-, <D., se pleacă de la posibilitatea scindării vitezei de variaţie -S a entropiei 5 a unui sistem (raportată, în cazul sistemelor continue, la unitatea de volum) în doi termeni, raţiile de generare interioară 5jntşi exterioară SQXt a entropiei: S=Sjnt-f 5ext. Raţiile 5jnt, respectiv Sext, se datoresc schimburilor de căldură dintre diferitele părţi ale sistemului, respectiv dintre sistem şi exterior. în ipoteza echilibrului local, se poate defini în fiecare punct al sistemului o densitate spaţială S(xv x2, xs, •-•) a entropiei, funcţiune de mărimile extensive locale x1% x2, xs, •••, aşa încît între variaţiile temporale dS, d.rlt dx2, d.r3, ••• exista relaţia:
fdŞ\ lâ*,\
indicii int şi ext specificînd natura schimburilor cari produc variaţiile corespunzătoare ale entropiei. Prin urmare:
li)
sau, punînd
dx.
•°=d7
d S=
dx-
~dt
(3)
Termodinamică
256
Termodinamica
Această relaţie serveşte la alegerea mărimilor cari pot avea rolul de forţe şi de fluxuri generalizate (alegerea nu e univocă); după (1), (3), relaţia de generare interioară a entropiei e o formă pătratică faţă de fluxuri:
(3')
<4)5int=(-
d (5x + 52)
+
d t
int
■i^l
I dni\ ] = fj_
T* ' l ^ jintj {T1
Fi T,J-[ătJ.m
r,
d nx ~dt
(
+
unde s-a ţinut seamă de relaţiile de schimb (dC/j)^^ — (dt/2)int, (dwi)int = “*(d»a)inf atare« ° alegere posibilă a forţelor şi a fluxurilor generalizate e:
1
1
-im
Mint'
©,=
Un exemplu de interes mai general e furnisat de un mediu continuu (în echilibru local), în interiorul căruia există curenţi de căldură şi de substanţă. Rezultatul precedent se poate extinde identificînd corpul 1 cu un mic element de volum şi corpul 2 cu imediata lui vecinătate, în care caz, în fiecare punct al mediului, relaţia (4) ia forma:
(5)
-grad
unde w e densitatea curentului de energie şi j e densitatea curentului de moli. Forţele şi fluxurile generalizate sînt respectiv
fii] _Â /V
A f-ll A fl'l A (JJ _ A fii) ^[rj'^[rj’â4rj' a*[rj'
şi wx, wy, wz, jx. jy jz.
$y\T
fr)
Dacă j=0 în (5) se obţine cazul conducţiei căldurii; relaţiile (1) devin:
(t) +	(r)	+L~■ h (t)
Un exemplu simplu, pentru ilustrarea noţiunilor şi a relaţiilor de bază din Termodinamica proceselor ireversibile, consistă dintr-un sistem format din două corpuri 1 şi 2, fizico-chimic omogene, cari pot schimba căldură şi substanţă (molecule) între ele şi cu exteriorul. Fiecare corp e presupus în echilibru cu el însuşi, astfel încît se pot defini temperaturile T-, entropiile S-, potenţialele chimice jjl;. şi, bineînţeles, energiile interne TJi şi numerele de moli	(i—1,2); T. şi [L; sînt
fixate prin interacţiunea cu exteriorul, totuşi, deoarece T^T2 şi	există curenţi rezultanţi de căldură şi de substanţă
între corpuri şi între ele şi exterior, cari asigură constanţa tuturor mărimilor TS-, yL-t U-, n- (regim staţionar). Principiile I şi II (ultimul fiind aplicabil sub forma referitoare la transformările reversibile numai fiecărui corp în parte, din cauza echilibrului local, nu şi sistemului global 1+2), dau:
' d^=(dUJ^+iăU^
— ([J-! • dWj+î'i • d-S1)int+((X1d»1+T1 • dS1)ext
AU, = (dC/2)int+(d[/2)ext=
=([x2 • d»2+r2 • dS2)int+((x2 • d«2+T2 • dS2)ext,
unde indicii int, respectiv ext, se referă la schimburile dintre corpuri, respectiv dintre ele şi exterior. Se ajunge la o formulă de tip (3) extrăgînd din ecuaţiile precedente expresia:
< w
ifi]+i mă\+L .im
y ~y* a* [tJ yy ay^rj j*
q)x [r) + L*y
r)+L-
cari se pot transcrie în forma dată de Fourier:
ar ^ at
(6)
wx kxx ‘ g* xy'fty xz g*
» =_i $!-■>. II _i âr
y yx ‘ a* yy a y j* ‘ a*
x .lî_» ŞI _x
“ a* *y ây z
unde***=-^r
xy
txy T2 ’
XZ
~f¥
.ŞL
’■ *
sînt componen-
tele tensorului conductivităţii termice în corpurile anisotrope. Relaţia de reciprocitate (2) implică simetria acestui tensor
^yx' ^yz ~ \y • \x ~~ ^xz) *
O aplicaţie interesantă a Termodinamicii proceselor ireversibile, în particular a relaţiei de reciprocitate (2), consistă -în stabilirea^/eg/7or efectelor termoelectrice (v. Termoelectrice, efecte ~). într-un circuit format din două metale sau semiconductoare diferite, sudate, avînd joncţiunile la temperaturile diferite T şi T-\-dT, există o forţă termoelectromotoare	elementară de, un curent	de căldură elementar	Sw şi	un	curent
electric elementar Si. Mărimile Si, Sw depind linear de mărimile dr, ds, deci si de	mărimile d (—\ — —	^ ,	—	:
-	T* ’	Si
(?)
w ■
Sw— L21 •—	L29	•	d
Aceste relaţii au fost scrise astfel, încît să iasă în evidenţă forţele generalizate	F2=—d j^J fluxurile generalizate	<&2=^«e;(se	poate	arăta	că	relaţia(3) e satisfă-
cută). Valoarea raportului ds/dr pentru ^'=0 (circuit deschis) e coeficientul Seebeck a, valoarea raportului SwjSi pentru dT=0
L	1	L
e coeficientul Peltier II. Astfel, g—-----------—— şi Ţl=, iar
L-t-1 T	Li-
a lui
^11
Onsager conduce la for-
legea de reciprocitate L12—L2
mula a = —Ş-» cunoscută sub numele de legea a doua a
efectelor termoelectrice şi dedusă iniţial prin aplicarea nejustificată a Termostaticii. Această lege formează, împreună cu
prima lege a efectelor termoelectrice, a— — ^~~“(T^ “	»
unde şi sînt coeficienţii Thomson ai celor două corpuri, baza aplicaţiilor Termoelectricităţii (v. de ex. Pilă termoelectrică). Prima lege nu face să intervină decît principiul I al Termodinamicii şi, ca atare, deducerea ei prin Termostatică e corectă..—
Termodinamica	257	Termodinamică
Termodinamica statistică se ocupă cu justificarea principiilor Termodinamicii (respectiv cu precizarea limitelor lor de valabilitate) şi cu determinarea teoretică a mărimilor termodinamice pe baza structurii atomice a sistemelor fizice. Termodinamica statistică reprezintă o aplicare a Mecanicii statistice (v.), disciplină care studiază sistemele caracterizate prin condiţii iniţiale incomplet cunoscute, cu metode statistice. Termodinamica statistică interpretează dinamic (în sensul general al cuvîntului, în carese includ şi fenomenele electromagnetice sau gravitaţionale) mărimile specific termodinamice (entropia, temperatura, etc.) şi dă o metoda generală de calcul a funcţiunilor caracteristice din Termostatică, din cari se pot deduce pe calea raţionamentelor termodinamice uzuale toate proprietăţile sistemului considerat.
Pentru justificarea principiilor Termodinamicii, Termodinamica statistică introduce unele mărimi * mecanice (dar cu caracter statistic) analoge mărimilor cari apar în enunţurile acestor principii, între cari se verifică, apoi, existenţa relaţiilor exprimate de ele. Astfel, plecînd de la hamil-toniana clasică a unui sistem macroscopic, 36(p, q\ X), unde^>, q şi X reprezintă, respectiv, totalitatea coordonatelor generalizate microscopice (impulsurile şi poziţiile generalizate ale particulelor atomice) şi a coordonatelor macroscopice externe (volumul, suprafaţa, numerele de moli, etc.; în general, X sînt parametri de poziţie, a căror variaţie determină un schimb de lucru mecanic, electric, etc., cu exteriorul), Mecanica statistică defineşte energia macroscopică W a sistemului ca valoare medie a lui
(8)	W~36(p, q \ X) =^36 (p, q\ X)- CP(p, q \ X) dp-ăq,
unde CP(pt q; X) e funcţiunea de distribuţie a colectivului virtual reprezentativ pentru sistemul considerat. Variaţia în timp a energiei W e dată de formula:
STF-JS	q; X)] • <p(p.t q \ X) dp-dq =
= ^ în Termodinamica statistică, W—36 e interpretată ca energia
internă U, SX- f -<7) -d^-dgca lucrul elementar general izat J c)X
AL (deci	\ 2^1 . <Ţ>.ăp-ăq ca o forţă generalizată) si
c)X J c)X
-dp-dq drept cantitatea de căldură elementară SQ schimbată cu exteriorul; cu această interpretare, (9) se transcrie în forma:
(9')	8U=8L+8Q
şi constituie astfel justificarea principiului I. Folosind pentru Cp expresia corespunzătoare colectivului asociat cu sistemul în condiţiile exterioare date (de ex. pentru un sistem la volum
- i	i	•	1	—^JlkT
şi temperatura date, colectivul e canonic şi	.
(9)
Z— ţ e auiKL dp -dq, k= constanta lu i Boltzmann =1,38-10-23
J-grad"1), prelucrarea în continuare a expresiei lui 8Q (în ipoteza unei transformări suficient de lente — cuasistatică în sens termodinamic — pentru ca în tot timpul ei sistemul să rămînă în echilibru şi (J) să-şi păstreze expresia menţionată) conduce la relaţia:
Ş0
kT
(10)
— — 8	-\n	(Ţ*	-dp-dq	.
Aceasta înseamnă că — e un factor integrant al cantităţii de
căldură 8Q, ceea ce justifică principiul II în formularea sa relativă la transformările reversibile-cuasistatice (e posibilă şi o justificare a acelei părţi din principiul II care se referă la transformările nereversibile) şi permite interpretarea statistică a entropiei:
cu)
s=-
-k • In	In	Cp	-dp'dq
Folosind forma cuantică a Mecanicii statistice, daca WJX) reprezintă energia unei stări staţionare caracterizată prin mai multe numere cuantice, simbolizate în totalitatea lor prin indicele n {W depinde şi de X), expresiile statistice ale mărimilor U, 8L, 8Q, S sînt:
~ $w«
(12)	WVP„,	^=8X-£
8X
Wn-*Pn
(13)
S=-k '
-k'\ nP,
Pn fiind probabilitatea stării n în colectivul virtual reprezentativ. în particular, pentru un sistem izolat, de energie constantă, stările n au aceeaşi probabilitate care, după condiţia
de normare Vp= 1, are valoarea P = —— , unde N re-Ârâ n ’	nN
n
prezintă numărul stărilor microscopice (complexiunilor) corespunzătoare stării mascroscopice a sistemului; în acest caz:
(14)
N	N	1	1
In N,
n=1
«=1
formulă care exprimă entropia ca proporţională cu logaritmul numărului complexiunilor şi o caracterizează ca o măsură a „dezordinii" existente într-un sistem la scară microscopică (dezordine mare înseamnă un număr mare de stări microscopice de egală energie); N se mai numeşte „probabilitate termodinamică“ a stării macroscopice considerate şi, spre deosebire de probabilitatea uzuală, e un număr (mult) mai mare decît 1. în practică (14) e o formulă comodă şi frecvent utilizată în calculul entropiei chiar Ia sistemele neizolate, acestea fiind descrise prin colective virtuale (canonice, macrocanonice, etc.) cari nu diferă apreciabil de colectivele (microcanonice) asociate cu sistemele izolate cît timp acestea sînt macroscopice. Expresiile (11), (13), (14) nu conţin nici o constantă aditivă arbitrară şi, ca atare, permit să se definească entropia mai complet decît e posibil termodinamic după principii le I şi II. Se poate arăta însă că interpretarea statistică a entropiei nu e în acord cu
principiul IIIîn cazul clasic, deoarece lim \P • In (Ţ) -dp'dq= —oo.
t->oj
Abia în cazul Mecanicii statistice cuantice se poate obţine o interpretare a principiului III, care consistă, după (13) sau (14), în faptul că entropia are o valoare limită finită pentru T->0 (şi nulă dacă Ar=1, adică dacă nivelul fundamental e nedegenerat).
în privinţa calculului funcţiunilor caracteristice, Termodinamica statistică foloseşte expresiile generale (11), (13) ale entropiei pentru a deduce expresiile funcţ\unilor caracteristice
17
Termodinamică chimica
258
Termodinamica chimică
adecvate condiţiilor exterioare impuse sistemului. în tablou	în aceste formule: m e masa unui atom, v e numărul atomilor
sînt date rezultatele obţinute pentru un fluid în cele trei	din volumul V, Ol e numărul lui Avogadro == 6,02-1023, n e nu-
Determinarea funcţiunilor caracteristice termodinamice mai importante cu ajutorul Termodinamicii statistice
Caracterizarea sistemului	Mărimile termodinamice fixate prin condiţiile exterioare	Funcţiunea caracteristică termodinamică	Colectivul virtual reprezentativ	Expresia statistică a funcţiunii caracteristice termodinamice	Observaţii	
Sistem izolat	U — energie internă V — volum fi't — numărul de moli (din diferiţi componenţi i)	S(U, V, Entropia	Microcano- nic	| ^clasic=/^n | $ cuantic”^* N	A0- — volumul în spaţiul fazelor asociat cu intervalul de energie (W, W+dW) permis de condiţiile exterioare N — probabilitatea termodinamică (numărul de stări microscopice — complexiuni — asociate cu starea macroscopică caracterizată prin U, V, nlt n.2t ...)	
Sistem închis, dar în contact (slab) cu un termostat	T — temperatură V — volum nţ — numărul de moli	F(T, V, =zU-TS Energia liberă	Canonic	F — -kT-\n Z	< â r 2	7 C -76!kT ^clasic-J e -dp'dq wr wr Zcuantic = £« ^ r Wr \{Wr) — ponderea (gradul de degenerare) a nivelului Wr — totalitatea numerelor cuantice cari determină o stare staţionară * — suma de stare (funcţiunea de partiţie) canonică
Sistem în contact (slab) cu un termostat şi cu un rezervor de particule	T — temperatură V -r- volum {x/ — potenţiale chimice	Q(T, V, nv 1*8, --O ~U~~TS— -2 v-i »/= i =—pV (ultima valoare fiind valabilă în cazul unui fluid)	Macrocano- nic	Q ——AT-ln Z’	V y- F u Z 1	35—v2t*'	 2clasic= f, ^ -dpdq ViVa-J 	 Z' *■ V V kT ^cuantica Jj Jlj * Vx va- r l — numărul de particule de specia i j — potenţialul chimic pro particulă pentru specia/ unde Ql — numărul lui Avogadro) uncţiunea caracteristică Q nu are o numire specifică. Jumirea „colectiv macrocanonic" e folosită, de asemenea, numai neori (numirea primitivă a lui Gibbs: „grand ensemble"). '' — suma de stare (funcţiunea de partiţie) macrocanonică; ") — presiunea.
cazuri mai importante: sistem izolat, sistem închis, dar în contact cu un termostat, sistem în contact cu un termo-stat şi cu un rezervor de particule. Trebuie observat că expresiile statistice din tablou constituie numai prescripţii generale, prin a căror prelucrare ulterioară se obţin funcţiunile caracteristice exprimate cu ajutorul variabilelor cari intră în definiţiile lor. Astfel, în cazul unui gaz perfect monoatomic, în contact cu un termostat, se obţine în cazul clasic:
=*-kT- In
• (InmkT)
mărul de moli. în cazul cuantic Z apare divizat prin &3v şi F e corectat prin termenul kT• In A3v, unde h e constanta lui Planck =6,62-10—34 J-s:
1
^cuantic
z. 3v
V •(2'KmkT)
'clasic “ V " ^	ipzv' d'Yl'd*2
\ 3v
= Fv.(2tt mkT)2''12 FdKic(V,T,n) = -kT.hZchs.lc^-kT.\n[vv.(2KmkT)3vl2]=*
„(7, T,n)=-kT-In
Această corecţie nu e însă suficientă decît la temperaturi nu prea joase; la temperaturi foarte joase apare fenomenul de „degenerare" a gazului şi expresia energiei libere se schimbă astfel încît să ajungă în concordanţă cu principiul III.
î. /v/ chimica. Chim. fiz.: Ramură a Termodinamicii, respectiv a Chimiei fizice, care are ca obiect studiul transformărilor chimice şi fizicochimice (reacţii chimice, transformări de fază, procese electrochimice, procese de suprafaţă, etc.), folosind metodele Termodinamicii.
Problemele principale cu cari se ocupă sînt: stabilirea bilanţurilor energetice şi studiul efectelor termice ale proceselor fizicochimice, cari constituie obiectul Termochimiei (v.);
Termodinamică chimică
259
Termodinamică chimică
studiul criteriilor de echilibru pentru sistemele termodinamice cari comportă transformări fizicochimice, în scopul stabilirii condiţiilor în cari e posibil un proces dat, al indicării condiţiilor cari favorizează desfăşurarea procesului şi, în general, a precizării regimului optim (presiunea, temperatura, concentraţiile reactanţilor) pentru realizarea procesului.
Principalele criterii de echilibru utilizate în termodinamica chimică sînt:
—	Pentru sistemele izolate adiabatic (energia internă U= =const., volumul F=const., sau entalpia H=const., presiunea ^=const.), orice transformare comportă o creştere a entropiei, AS>0, iar, la echilibru, entropia sistemului e maximă, dS=0; d2S<0. Dacă în cursul unui anumit proces există mai multe stări în cari entropia trece printr-un maxim, în oricare dintre acestea sistemul e stabil faţă de fluctuaţii mici, însă instabil faţă de cele mari (de altfel foarte improbabile), sau faţă de acţiuni exterioare comparabile cu asemenea fluctuaţii (acţiuni de amorsare a procesului). Echilibrul e, în acest caz, metastabil. Starea stabilă de echilibru corespunde valorii maxime absolute a entropiei.
—	Pentru sistemele cari evoluează la temperatură şi volum constante (r^const., F=const.), criteriul de echilibru se exprimă prin condiţia de minim a energiei libere (potenţialului isocor) F—U — TS. Orice transformare isocor-isotermă are loc spontan în sensul scăderii energiei libere, AF<0, iar la echilibru, dF=0; d2F>0.
—	Pentru transformările isobar-isoterme (T=const., p= =const.) în cari singura cauză a transformării e dezechilibrul chimic din sistem, criteriul de echilibru termodinamic (echilibru termic, mecanic şi chimic) e exprimat prin condiţia de minim a potenţialului isobar (entalpia liberă) Z=H—TS. în cursul unei astfel de transformări, potenţialul isobar scade, AZ<0, iar la echilibru e minim; ăZ=0, d2Z>0.
Pentru o reacţie chimică, AZ—Zp—ZR, în care Zp e potenţialul isobar al produşilor reacţiei, iar zK. potenţialul isobar al reactanţilor, ambele calculate la aceeaşi presiune, temperatură şi pentru o unitate de reacţie (conform ecuaţiei stoechio-metrice). Reacţia nu e posibilă, din punctul de vedere termodinamic, decît dacă AZ<0; ZR>Zp. Dacă Z^cZp , reacţia e termodinamic imposibilă, iar dacă Z^^Zp, se stabileşte un echilibru între reacţia directă şi reacţia inversă, în amestecul final fiind prezenţi atît produşii, cît şi reactanţii, în proporţii bine determinate (v. fig. /).
/. Variaţia potenţialului isobar în cursul reacţiei.
R) reactanţi; P) produşi.
Deoarece Z—H—TS, la temperatură şi presiune constante se obţine;
AZ=AH—TAS.
AH=Hp—HR e efectul termic isobar al reacţiei (căldura de reacţie), egal cu cantitatea de căldură degajată sau absorbită în cursul reacţiei, produşii şi reactanţii fiind la aceeaşi temperatură şi presiune. Căldura de reacţie poate fi interpretată ca diferenţa dintre căldura de formare a reactanţilor din elemente şi căldura de formare a produşilor. Efectul termic AH
e considerat pozitiv pentru reacţiile endoterme şi negativ, pentru cele exoterme. în consecinţă, pentru ca reacţia să decurgă în sensul unei stări energetice mai stabile, e necesar ca AH<0. Dacă AS e variaţia entropiei în cursul reacţiei, condiţia ca reacţia să decurgă în sensul creşterii probabilităţii termodinamice e AS>0.
Apar patru cazuri posibile:
Reacţia e exotermă, AH<0, iar produşii au o probabilitate termodinamică mai mare decît reactanţii, AS>0. Rezultă AZ<0; deci reacţia e termodinamic posibilă la orice temperatură şi, în general, completă.
Reacţia e exotermă, AH<0, dar probabilitatea termodinamică a produşilor e mai mică decît a reactanţilor, AS<0. După cum, AH>T'AS, sau AH<TAS (în valoare absolută), reacţia e posibilă sau nu. Scăderea temperaturii favorizează posibilitatea realizării reacţiei.
Reacţia e endotermă, AH>0, iar probabilitatea termodinamică a produşilor e mai mare decît a reactanţilor, AS>0. Reacţia e posibilă numai dacă TAS>AH, în valoare absolută, deci dacă AZ<0. Realizarea reacţiilor endoterme e favorizată de creşterea temperaturii.
Reacţia e endotermă, AH>0, iar produşii reacţiei au o probabilitate termodinamică mai mică decît reactanţii, AS<0. Reacţia nu poate fi realizată la nici o temperatură.
Criteriul posibilităţii termodinamice a unei reacţii fiind aplicat reacţiei globale şi nu succesiunii proceselor reale ari o alcătuiesc, nu are un caracter absolut. Pot apare stări metastabile cari întrerup procesul (în acest caz, reacţia poate fi amorsată, de exemplu printr-o scînteie electrică, prin prezenţa unui catalizator, etc.), pot apărea procese intermediare, foarte lente, cari determină viteza globală a procesului, sau reacţii paralele, cari orientează întregul proces către alţi produşi decît cei prevăzuţi. Nici criteriul imposibilităţii termodinamice a unei reacţii nu are un caracter absolut. O reacţie termodinamic imposibilă poate fi totuşi uneori realizată în prezenţa unei surse exterioare de energie.
Utilizarea cantitativă a criteriilor de echilibru e condiţionată de explicitarea potenţialelor termodinamice, ca funcţiuni de parametrii termici şi chimici de stare. Sistemele fizicochimice sînt, în general, sisteme cu număr variabil de particule, variaţia numărului de particule fiind datorită fie trecerii dintr-o fază înalta, numărul total de particule rămînînd constant dar variind pentru fiecare fază în parte, fie unor reacţii chimice cari conduc la variaţia numărului de particule pentru fiecare substanţă care participă la reacţii şi, în general, şi pentru întreg sistemul. Variaţia numărului de particule e exprimată prin variaţia numărului de moli, sau prin variaţiile fracţiilor molare sau ale concentraţiilor.
Pentru sistemele cu număr variabil de particule, energia internă poate varia din cauza schimbului de căldură Q şi de lucru mecanic L, cu mediul, ca şi din cauza variaţiei numărului de particule. Se admite că acea parte a variaţiei energiei interne care e datorită modificării numărului de particule al unei substanţe din sistem, e proporţională cu variaţia numărului de moli al substanţei respective, factorul de proporţionalitate fiind numit potenţial chimic:
dU=8Q-8L+Ylliidni,
i
indicele i caracterizînd substanţa al cărui număr de moli n-variază în cursul procesului. La echilibru:
k
şi, de asemenea, conform principiului al doilea al Termodinamicii:
8Q=TdS,
17*
Termodinamică chimica
260
Termodinamică chimică
%k fiind parametrii externi variabiji (volumul, suprafaţa, cantitatea de electricitate), iar forţele generalizate conjugate (presiunea, tensiunea superficială, tensiunea electromotoare), în cazul sistemelor obişnuite, lucrul mecanic schimbat cu mediul se reduce la cel efectuat pentru învingerea presiunii exterioare, SL=păV, deci:
dU=TdS—pdv + £ [*.d i
Potenţialul chimic, ca şi temperatura şi presiunea, e o proprietate intensivă a sistemului şi i se poate atribui semnificaţia de forţa termodinamica generalizata' (forţă chimică), adică de cauză a unei transformări, diferenţa potenţialelor chimice fiind cauza reacţiilor chimice sau a transferului de masă dintr-o fază în alta.
Pentru celelalte potenţiale termodinamice se găseşte:
ăH=ă{U+pV)=TdS+Vdp+ £ ^dn-
i
dF=d{U —TS)= — SAT —piV + Yi^ni
i
dZ=ă(H—TS)——SdT+Văp + £ (*•<!»,.
i
ceea ce conduce la următoarele expresii echivalente ale potenţialului chimic;
Potenţialele termodinamice sînt funcţiuni de stare, deci diferenţialele lor sînt totale; rezultă:
Vc)TJv.ni	V'	{^pJT,^
din care se obţin relaţiile Gibbs-Helmholtz:
Vc)TJp.»i
V
JL 9 T
Z-H-TS-H+T^"'
[^WL;
i?
T"2'
Potenţialul isobar fiind o mărime aditivă în raport cu variabilele aditive n;, rezultă:
deci:
/ 1 i 1 d^=H y-iăn,-+ E nM •
Comparînd cele două expresii diferenţiale ale potenţialului isobar, se obţine relaţia Gibb s-D u h e m:
£ niăy.i=-SdT + Vdp,
care stabileşte dependenţa variaţiilor parametrilor intensivi (p, T, \jl.) în cazul unei modificări a echilibrului.
Pentru reacţiile chimice, variaţiile numerelor de moli ale substanţelor cari iau parte la reacţie se stabilesc pe baza ecuaţiilor chimice ale reacţiilor:
viA+vaA+---------^iAÂ=v&+-lAk+1~\----------HvV
Alt A2 Ar, fiind simbolurile chimice ale reactanţilor şi produşilor reacţiei, iar v1( v2, vr, coeficienţii stoi-che i omet r ic i. Atribuind convenţional semnul pozitiv coeficienţilor stoicheiometrici ai produşilor şi semnul negativ coeficienţilor reactanţilor, ecuaţia chimică ia forma concisă:
Variaţiile numerelor de moli se exprimă în funcţiune de coeficienţii stoicheiometrici:
d n:
în care n reprezintă gradul de avansare al reacţiei (coordonata de reacţie), a cărei valoare variază cu o unitate, cînd reacţia decurge complet.
Dacă reacţia decurge la temperatură şi presiune constante (dT=0, d^=-0), condiţia de echilibru termodinamic e:
dZ = E	= E V«E*;dM = 0
/ i
sau
£ v^/=° •
i
Potenţialele chimice depind, în general, de presiune, de
ni
temperatură şi de concentraţiile sau fracţiile molare N-=
i 1
ale substanţelor cari alcătuiesc sistemul:
i—î , 2, •••, r—1»
între fracţiile molare exista relaţia SiV.=1.
i
Condiţia de echilibru stabileşte deci o relaţie suplementară între cele r—1 fracţii molare cari definesc compoziţia sistemului, astfel că numai r—2 fracţii molare (sau concentraţii) rămîn independente. Generalizînd, dacă în sistemul considerat decurg concomitent q reacţii independente, condiţia de echilibru se scrie:
d^=EŞ^d”/y=Ş Ş	*=1.2-»': /=1. 2-7
J 1	J	*
şi deoarece pentru reacţii independente coordonatele de reac- ‘ ţie d^y sînt de asemenea independente, rezultă q relaţii separate de echilibru:
Ev«7fV=0: *=1*2.
;= 1.2,.
Numărul de fracţii molare cari definesc complet compoziţia sistemului în starea de echilibru e, în acest caz, r—q—1, iar numărul de componenţi independenţi e k—r—q, Pentru definirea stării termodinamice a sistemului sînt însă necesari v=r—q-\-1 =£-{-1 parametri independenţi, deoarece în afară de compoziţie, mai trebuie precizate presiunea şi temperatura sistemului.
Dacă se admite ca relaţia diferenţială:
obţinută pentru o reacţie isoterm-isobară, sistemul nu e în echilibru, mărimea
valabilă şi dacă
<*--y»A.—(g)
Termodinamică chimică
261
Termodinamică chimică
numită afinitate chimica a reacţiei, măsoară capacitatea de reacţie a sistemului. Integrînd pentru o unitate de reacţie:
/»R	/* fî~1~1	 
A Z= l dZ——\ c£ân= —cA
deci variaţia potenţialului isobar, pentru o reacţie dată, e egală cu afinitatea chimică medie a reacţiei respective.
La echilibru, cÂ=0, afinitatea reacţiei e nulă. Dacă cA>0 (AZ<0), reacţia e termodinamic posibilă şi cu cît iniţial valoarea afinităţii e mai mare, cu atît reacţia e mai completă. Dacă <yt<0, reacţia nu e posibilă. în cursul unei reacţii, afinitatea scade, de la valoarea maximă iniţială, pînă la zero, dacă sistemul ajunge în stare de echilibru.
Pentru o transformare chimică în cursul căreia presiunea şi temperatura variază:
ăZ=-SăT + Văp-otăn = ă{U+pV-TS)
TdS = ăU+pdV+cÂăn = SQ+cÂăn şi ţinînd seamă de faptul că variaţia entropiei are loc în timpul t, cît decurge reacţia:
în care f/-(S) reprezintă fluxul de entropie care ia naştere prin interacţiunea sistemului cu mediul în cursul reacţiei, adică prin schimbul căldurii de reacţie între sistem şi mediu, iar <P(S) reprezintă producţia de entropie, ca urmare a reacţiei care are loc în sistem.
La echilibru:
Ş = r?(S)+^(S) = 0(
ceea ce înseamnă fie că procesul a încetat, deci că ("/-şi <J) se anulează simultan (cazul sistemelor închise, fără schimb de masă cu mediul), fie că s-a stabilizat un proces staţionar pentru care producţia de entropie e compensată de fluxul de entropie între sistem şi mediu (cazul sistemelor deschise). Această ultimă interpretare stă la baza studiului proceselor ireversibile.
Admiţînd că producţia de entropie, pentru o transformare chimică reală, deci ireversibilă, e pozitiva, rezultă:
^{5)=--— • ~ = j{dtw)> 0,
în care w reprezintă viteza de reacţie. Afinitatea şi viteza de reacţie au acelaşi semn. Deci, pentru o reacţie termodinamic posibilă, pentru care cA>0, rezultă w>0. Dacă în sistem au loc simultan mai multe reacţii,
j
e posibil ca o anumită reacţie, pentru care cA<0 (dar ^>0), să fie totuşi realizabilă, prin cuplarea cu o alta reacţie, pentru care cAw^>0.
în cazul elementelor galvanice, cari sînt sisteme cari inter-acţionează cu mediul atît termic cît şi mecanic şi electric, variaţia energiei interne e:
d U = TdS-pdV -Ue-dq, în care U e tensiunea electromotoare a elementului, iar q, sarcina electrică. Sarcina electrică e proporţională cu numărul n de moli de electrolit cari au reacţionat şi cu valenţa z a ionului care transportă sarcina, constanta de proporţiona-litate fiind F=23 062 cal mol—1 V—1 (numărul lui Faraday). Rezultă dq—zFdn şi deci:
dU=TdS-pdV-zFUedn dZ=- Sar + Vdp - zFUedn.
Pentru un proces isobar-isoterm şi pentru o unitate de reacţie (n fiind egal în acest caz cu coordonata reacţiei),
[o)nlp,T	e
Aplicînd elementelor galvanice relaţia Gibbs-Helmholtz, se deduce de asemenea efectul termic isobar (căldura de reacţie), în funcţiune de tensiunea electromotoare şi de coeficientul ei de temperatură:
Sistemele fizicochimice pot fi omogene sau eterogene. Dacă fazele sistemului pot interacţiona, are loc un schimb de masă între faze pînă cînd sistemul ajunge în stare de echilibru, caracterizată prin repartiţia stabilă a componenţilor în diferitele faze. Pentru un sistem compus din / faze (j=1, 2, •••, /) şi k componenţi (i—1, 2, •••, k), între cari nu au loc reacţii chimice şi presupunînd că procesul decurge în condiţii de echilibru mecanic şi termic (T=const.; dT=0; p = const.; dp—0), condiţia termodinamică de echilibru e:
dz=SS^d*«r°-
i i
Condiţia de echilibru între faze e ca potenţialul chimic al unei substanţe care participă la mai multe faze să aibă aceeaşi valoare în toate fazele. Pentru un sistem cu / faze şi k componenţi, condiţia de echilibru e:
= V-a = "' = V-ij~'" = ^-if'	(* = 1' 2'
deci în total k(f—1) egalităţi între potenţialele chimice. Pentru a preciza compoziţia sistemului, în ansamblu şi pentru fiecare fază în parte, e necesar să se indice /(&—1) concentraţii sau fracţii molare. Condiţiile de echilibru impun k(f—1) relaţii între aceste mărimi, deci numărul concentraţiilor independente se reduce la f(k—1)—k(f—1)=k—f. Deoarece pentru precizarea stării termodinamice a sistemului e.necesar să se indice, în plus, presiunea şi temperatura, numărul total de parametri variabili independenţi (numărul gradelor de libertate) e:
2,
în care v e varianţa sistemului. Calculul varianţei poate fi extins şi la sistemele polifazice cu mai mulţi componenţi între cari au loc reacţii chimice. în acest caz:
v = (y—q)—/+2,
în care r e numărul total de substanţe din sistem, iar q, numărul de reacţii independente. Aceste relaţii (cari exprimă regula fazelor) permit clasificarea sistemelor fizicochimice, în funcţiune de varianţa lor:
—	Sistemele pentru cari f=kJr2; v=0 sînt invariante. La echilibru nu pot exista decît într-o singură stare, la o singură presiune şi temperatură şi cu o compoziţie chimică determinată. Orice acţiune exercitată din exterior tinde să facă să dispară una dintre faze, dar atît timp cît fazele coexistă starea sistemului rămîne invariantă. Exemple de sisteme invariante: sistemul monocomponent vapori-1ichid-soiid (punctul triplu), sau vapori-două forme cristaline alotropice (punct de tranziţie).
—	Sistemele pentru cari	1	;	v=1	sînt	m	o	n	o	v	a-
r i a n t e. Orice stare de echilibru e definita de un singur parametru (presiunea, temperatura sau concentraţia unuia dintre componenţi). Aceste sisteme sînt caracterizate printr-o curbă de echilibru, obişnuit p = f(T).
Termodinamică chimică
262
Termodinamică chimică
De exemplu, pentru sistemele monocomponente bifazice (/=2, A=1, v = de tipul Iichid-vapori, solid-lichid, solid-vapori, aplicînd relaţia Gibbs-Duhem fiecărei faze, se obţine:
V'
du/=-----r dT-j—- <
n	n
-—s'âT
dfjt"=-------- dT+ — ăp = —s"âT+v"ăp,
{	n	n
în cari 5', 5" sînt entropiile molare, iar v', v", molare în cele două faze. Deoarece la echilibru dpţ/=d[ji", rezultă:
dp	s"—s'	As	A h
— 7/	Av
volumele
1^' = ^ şi
dT
TAv'
Ah
~T ’
Ah
observînd că lar=const., ^>=const., As=
reprezintă efectul termic al transformării de fază (căldura de vaporizare, topire, sublimare). Prin integrarea acestei relaţii (relaţia Clausius-Clapeyron) se găseşte ecuaţia curbei de echilibru pentru sistemele monovariante.
—	Si temele pentru cari f—k\ v—2 sînt bivariante. Orice stare de echilibru a unui sistem bivariant e definită de doi parametri (presiune şi temperatură, presiunea şi concentraţia unui component, concentraţiile a doi componenţi, etc.). Aceste sisteme sînt caracterizate prin fascicule de curbe de echilibru, obişnuit p = f{N^ cu T — const.
Un exemplu îl constituie sistemele binare bifazice^ (k=2, f—2, v = 2), de tipul soluţie omogenă-vapori sau solid. în acest caz, dacă o curba de echilibru presiune-concentraţie p—f(N-^), la temperatură constantă (dr=0), prezintă un extremum (ăp—0), sau reciproc, dacă o curbă de echilibru temperatură-concentraţie, la presiune constantă, prezintă un extremum, apar stări de echilibru indiferent. în aceste stări, compoziţia celor două faze e identică (regula 2-a a lui Konovalov). Sistemele bivariante pot, deci, prezenta stări de echilibru indiferent (amestecuri azeotrope, puncte eutectice), în care o acţiune exterioară asupra sistemului poatejmodifica extinderea relativă a fazelor, dar nu compoziţia lor. în acest sens, stările de echilibru indiferent au proprietăţi asemănătoare cu stările de echilibru ale sistemelor invariante.
—	Sistemele pentru cari f<k sînt polivariante, stări le lor de echilibru fiind definite prin presiune, temperatură şi un număr de concentraţii ale componenţilor.
Aplicarea regulei fazelor necesită unele precauţiuni. Există sisteme cari sînt supuse unor legături suplementare speciale, varianţa scăzînd pentru fiecare legătură cu o unitate. De exemplu, un sistem în care are loc o singură reacţie de tipul Ax= =A2-j-A3, are în mod normal doi componenţi independenţi. Dacă însă sistemul a fost format iniţial prin descompunerea substanţei Av rămîne un singur component independent, legătura suplementară fiind egalitatea concentraţiilor substanţelor A2 şi A3. Un alt exemplu, referitor la soluţiile de electro-liţi, e legătura suplementară introdusă de condiţia ca soluţia să fie, în ansamblu, neutră din punctul de vedere electric, stabilind o relaţie suplementară între concentraţiile ionilor şi scăzînd variaţia sistemului cu o unitate.
Mărimile termodinamice U, S, V, H, F şi Z se referă la întreaga fază considerată, depinzînd de starea sistemului (j>, r, f/,y), dar şi de extinderea lui (Sw.)- E necesar să se introducă o altă serie de mărimi, reprezentînd energia internă, entropia, etc., dar avînd un caracter intensiv, deci independente de mărimea sistemului. Pentru sistemele monocomponente se
U	S	V
folosesc mărimile molare u== —, 5 = —, v=—, etc., între cari
n	n	n
se stabilesc relaţii analoge cu cele existente între mărimile extensive:
âu—Tâs—păv\ ăh—Tăs-\-văp\	— săT -^vdp,
ultima egalitate fiind dedusă din expresia potenţialului isobar pentru sisteme multic.omponente Z=£	., care pentru un
Z 1
singur component devine 2=~-=u. Pentru sistemele multi-
n
componente se definesc mărimi asemănătoare, numite mărimi
parţial molare, ujt s., vi% etc., de exemplu, volumul parţial molar:
**•
Volumul parţial molar al componentului i din amestec e deci egal cu creşterea infinitezimală a volumului sistemului raportată la numărul infinit mic de moli din substanţa respectivă, adăugaţi la amestec, la temperatură şi presiune constantă şi fără a modifica numerele de moli ale celorlalţi componenţi. Similar, pentru celelalte mărimi termodinamice:
1	9»ijp, T, nj	l )p, T, nj	1 Q>ni Ip, T, nj
şi în particular pentru potentialul isobar: z =l^~)	=
=li‘. Toate mărimile termodinamice aditive se pot exprima prin însumarea mărimilor parţial molare:
H=Yinih'
i i i Mărimile parţial molare depind, în general, de presiune, de temperatură şi de concentraţiile tuturor componenţilor sistemului. Valorile lor se determină pe baza datelor experimentale. între mărimile parţial molare se stabilesc relaţii formal identice cu cele existente între mărimile termodinamice extensive. De exemplu, relaţiile Gibbs-Helmholtz, transcrise pentru mărimile parţial molare devin:
(cHVl . (9fV)
19^ ir, «i v
If (?)],,=
(S ;
l CM ) p, n:
r2 *
const., în func-
iar relaţia Gibbs-Duhem, la T— const., p ţiune de fracţiile molare:
i
Pentru explicitarea potenţialelor chimice în funcţiune de presiune, temperatură şi concentraţii, se folosesc modele simple, de exemplu amestecul ideal de gaze sau soluţia ideala, şi se introduc coeficienţi de corecţie, pentru a ţine seama de abaterile experimentale.
Din punctul, de vedere al Termodinamicii chimice, gazul perfect e definit prin expresia potenţialului său chimic. Dacă y. şi sînt potenţialele chimice ale unui gaz pur, la presiunile
P
p si p°, gazul e considerat perfect dacă jx=(jt,°-|-i?r In ~, unde
P
,987 cal mol-1 grad-1 e constanta gazelor. Se alege obişnuit p°=1 at, definindu-se în felul acesta starea „normală" de referinţă pentru potenţialele chimice. Deci, pentru un gaz perfect:
ţ£=(ji0-j-i?r Inp,
în care fx° e o funcţiune numai de temperatură; această mărime e numită potenţialul chimic normal.
Termodinamică chimică
263
Termodinamică chimică
Se admite ca potenţialul chimic al fiecărui component dintr-un amestec de gaze perfecte e definit de expresia:
Inp+RT In N^tf+RT Inp.,
în care pj==Njp e presiunea parţială a componentului i. Deoarece suma fracţiilor molare AT- e egală cu unitatea, se
deduce P^P N;~p. Mărimea ^ e valoarea potenţialu-i i
lui chimic al substanţei respective, în condiţii lep=î at; N-=1, deci e egală cu potenţialul chimic normal al substanţei pure. Ca atare depinde numai de temperatura amestecului şi nu depinde de presiune sau de concentraţia substanţei în amestec.
Se defineşte amestecul ideal de gaze prin următoarele condiţii: în cursul unui proces de amestecare sub presiune şi temperatură constantă şi fără alt schimb de lucru mecanic cu mediul, în afara celui necesar învingerii presiunii exterioare, atît variaţia de volum cît şi efectul termic isobar sînt nule. Un amestec de gaze perfecte e un amestec ideal de gaze.
Potenţialul chimic al unui gaz neperfect, pur, se exprimă printr-o relaţie de acelaşi tip cu cea utilizată pentru gazele perfecte, dar înlocuind presiunea p prin fugacitatea /, care e funcţiune nelineară de presiune şi de temperatură, dar care tinde să devină egală cu presiunea în condiţiile în cari toate gazele reale tind către starea limită a gazelor perfecte, adică cînd presiunea tinde către zero
[L—il°-{-RT In/; y= —	1, p -+ 0
P
Y	e coeficientul de activitate al gazului. Mărimea pt,° e acum potenţialul chimic al gazului real pur pentru /= 1, ceea ce corespunde practic cu p—p°—1 at, deoarece la această presiune gazele reale nu se abat apreciabil de la legile gazelor perfecte. Deci şi în acest caz ţx° e potenţialul chimic normal al gazului şi depinde numai de temperatură. Pentru calculul fugacităţii se folosesc relaţiile:
V== )r = RT ('n /): RT(' ('n jYvAp~RTă (|n *)=
~[v-TYp'Mi=Xny=^[^~TYp°i^p'
A	pv
în cari c= - e factorul de compresibilitate al gazului real, R1
determinabil experimental.
Pentru un amestec de gaze imperfecte, potenţialul chimic al unui component oarecare e
|x~(A/°+iîî'ln/i;	-y- -*• 1. p
P i
fugacitatea parţială a componentului i depinzînd, în cazul general, de concentraţiile tuturor componenţilor amestecului; mărimea rămîne egală cu potenţialul chimic normal al componentului pur.
Amestecurile de gaze reale rămîn amestecuri ideale chiar pînă la presiuni relativ înalte (~ 100 at). Din condiţia de idealitate	rezultă că fugacitatea parţială a componen-
tului amestecului e egală cu fugacitatea componentului pur f°- , la aceeaşi presiune şi temperatură ca amestecul, multiplicată cu fracţia molară a componentului în amestec (regula lui Lewis şi Randall). Potenţialul chimic al unui component dintr-un amestec ideal de gaze neperfecte devine, deci:
In fi+RT In N..
Pentru amestecurile ideale de gaze, potenţialul chimic al unui component poate fi adus totdeauna la
forma \i.=yjf-{-RT In N., în care , potenţialul chimic al componentului pur (N.=1), depinde de presiune şi temperatură, dar nu depinde de concentraţii. Această constatare e extinsă ipotetic şi asupra soluţiilor ideale. O soluţie e deci ideală, daca pentru toţi componenţii, potenţialele chimice sînt exprimate prin relaţii de forma:
^ţ+RT In Nr
cu [a*=/(£, T). Domeniul de idealitate al soluţiilor e obişnuit restrîns la un anumit interval de concentraţii. Dacă o soluţie e ideală pentru toate concentraţiile, e numită perfect ideală.
Considerînd o soluţie ideală în contact cu vaporii săi, care se presupune că formează un amestec de gaze perfecte, condiţia de echilibru de fază impune, pentru fiecare component, ^ol = \iŢp, adică:
ţif+RT In x-^+RT In p.
t**-im-
unde x- e fracţia molară a componentului i, în soluţie (pentru vapori, fracţia molară a aceluiaşi component se notează y.). Relaţia p.^kjX- reprezintă expresia legii lui Henry, deoarece kţ nu depinde de concentraţie (nici , nici yif, nu depind de concentraţie). Dacă soluţia e perfect ideală, deci dacă legea lui Henry se aplică pentru întreg intervalul de concentraţii Xj=0, la ^=1, e evident că la ^-=1 I p;=pf, în care pţ e presiunea de vapori a componentului pur (la aceeaşi temperatură ca amestecul), deci pentru toate concentraţiile kj—pj. Se obţine legea lui Raoult: p.=py.=x-pj.
Dacă faza vapori diferă sensibil de un amestec de gaze perfecte, dar rămîne un amestec ideal, legile lui Henry şi Raoult trebuie exprimate cu ajutorul fugac i taţi lor:	=	şi pentru
#y=1, f.=fţx., în care fj e fugacitatea componentului pur, în stare lichidă, la temperatura şi presiunea soluţiei; pe de altă parte, f.=y.f°., în care fi e fugacitatea componentului pur, în stare vapori, la temperatura şi presiunea soluţiei, deci ffx1=fiyr
Majoritatea soluţiilor nu sînt ideale decît în stare foarte diluată (teoretic, la diluţie infinită). în acest caz, solventului (#j“»1) i se poate aplica legea lui Raoult, iarsolutului (^-->0), legea lui Henry:
solvent [Lj—iLţ+RT In xs\ %s -> 1 ; ps—p* xs solut U;=w.f-\-RT In x;; #-->0; p;=k-x-,
t	t	l	V	l	l	l
Aceasta conduce la semnificaţii diferite pentru [i* şi Pentru solvent, [i* reprezintă potenţialul chimic al lichidului pur (dacă presiunea de referinţă e luată p°=1 at, jx e potenţialul chimic normal al solventului), dar pentru solut, îşi pierde Semnificaţia fizică, reprezentînd potenţialul chimic al solu-tului pur (#;-=1), într-o stare fictivă, corespunzătoare extrapolării legii lui Henry de la x.=0, la #;.=1 (v. fig. II).
Aplicînd soluţiei relaţiile Gibbs-Helmholtz, se deduce:
Termodinamică chimică
264
Termodinamică chimică
II. Presiunile parţiale pentru un amestec binar, 1) legea lui Raoult; 2) legea lui Henry; 3) presiunea parţială reală pentru componentui 2; 4) presiunea parţială reală pentru componentul 1.
şi deoarece (x* nu depinde	de	concentraţii,	rezultă	că	nici
entalpiile şi volumele parţiale	ale	componenţilor	unei	soluţii
ideale nu depind de concentraţii. Dacă soluţia e perfect ideală, ă.=ă. ;
vi~vi' ^ec' variaţia de volum şi efectul termi sînt nule laformareaunei soluţii perfect ideale (cu condiţia ca toţi componenţii să fie, înainte de amestecare, în aceeaşi stare de agregare, ca soluţia). Dacă soluţia devine ideală numai la diluţie infinită, pentru solvent se păstrează ega-lităţile h—hs\ vs=vs (la xs 1), dar pentru
solut h. si v. au valori i y i
diferite faţă de volumul
şi entalpia molară, aceste valori fiind constante, independente de concentraţie (la x. -> 0), dar depinzînd de natura celorlalţi componenţi ai soluţiei.
Se admite că forma generală a relaţiei care exprimă dependenţa potenţialelor chimice de concentraţii se păstrează şi pentru soluţiile neideale, dar deoarece în acest caz potenţialul chimic al fiecărui component depinde de concentraţiile tuturor componenţilor soluţiei, se introduce un coeficient de corecţie, numit coeficient de activi ta te, specific fiecărui component,
JX.= [If+RT In (y-x.). produsul dintre coeficientul de activitate yi şi concentraţia-componentului x- fiind numit activitatea (v.) componentului a.—XjYj. Dacă y. şi x. tind simultan către unitate (cazul solventului în soluţiile cu diluţie infinită), şi dacă soluţia se găseşte la presiunea de referinţă normală' p°—1 at), [lJ e potenţialul chimic normal al componentului pur, la temperatura soluţiei. Chiar dacă aceste condiţii nu sînt îndeplinite, [i.| rămîne o mărime independentă de concentraţie, depinzînd de temperatură şi de presiune (dacă p=f=î at) şi depinzînd, de asemenea, de natura componenţilor soluţiei.
Pentru soluţiile formate numai din componenţi lichizi, se poate admite că pentru fiecare component în parte y- -> 1, cînd 1. Deci starea de referinţă pentru activitatea egală cu unitatea e starea componentului pur. Pentru soluţiile con-ţinînd şi componenţi cari în stare pură sînt solizi sau gaze, această convenţie nu mai e posibilă, din cauza solubilităţii limitate a acestor componenţi. în acest caz, se admite pentru solvent aceeaşi stare de referinţăca în cazul precedent (y 1 ; ^->1), dar pentru solut starea de referinţă e diferită: Yi 1 («;- -> 1). cînd x-—0, adică corespunde stării soluţiei cu diluţie infinită. Obişnuit, presiunea de referinţă e presiunea normală.
Pentru electroliţi, compoziţia soluţiei se exprimă prin m o I a I i t a t e (numărul de moli de electrolit la 1000 g solvent), starea de referinţă pentru activitate egală cu unitatea corespunzînd condiţiei: y/-> 1 cînd w*-* 1. Deoarece
xi
pentru soluţii cu diluţie infinită w$~1000 —— (M0 egreutatea
IVI Q
moleculară a solventului), această nouă stare de referinţă
se confundă practic cu cea anterioara (^.=0). Teoretic, potenţialul chimic al unui electrolit e egal cu suma potenţialelor chimice ale ionilor disociaţi:
pt.—v+jJ4_-f	RT In (y-m^+^-j-RT In (y^“
în care v+ şi v_sînt numerele de ioni rezultaţi din disocierea unei molecule a electrolitului. Deoarece coeficienţii de activitate Y+şi Y-nu s'n1: accesibili experimental, se folosesc, pentru exprimarea potenţialului chimic, următoarele valori ionice medii:
Y-u = (y++ *T_“) > m±~	v=v+-f-v—
deci:
y.=('M-^î + M*!) + v'R:r In (X±m±)-Dacădisociereaetotala, m_j_=v-fwşi	undeme	molali-
tatea soluţiei şi deci y^_ poate fi determinat experimental, m_j_ fiind cunoscut. Aceste relaţii se păstrează şi dacă disocierea electrolitului nu e totală, însă valoarea experimentală a coeficientului de activitate include, în acest caz, şi efectul disocierii incomplete, alături de efectul abaterii de Ia idealitate.
Relaţiile de calcul ale potenţialelor chimice, aplicate reactanţilor şi produşilor unei reacţii chimice, permit explicitarea condiţiilor de echilibru chimic, în funcţiune de natura diferitelor tipuri de amestecuri şi soluţii.
— Dacă reactanţii şi produşii reacţiei sînt gaze perfecte:
—	iîTSvy	\	np.-0
/ i i
si notînd:
KrUp)i
se obţine:
-iîrinK =Sv,.u?=AZ°.
p . l
Deoarece potenţialele chimice normale fjt°. depind numai de temperatură, constanta de echilibru Kp depinde, de asemenea, numai de temperatură (nu depinde de presiune şi de concentraţii) şi în acest sens e o constantă, la o temperatură dată. Valorile constantelor de echilibru pot fi determinate experimental sau pot fi calculate dacă sînt cunoscute variaţiile normale ale potenţialului isobar pentru reacţiile respective.
Exprimînd presiunile parţiale în funcţiune de fracţiile molare N. sau de numerele de moli n-t ale produşilor şi reactanţilor, în starea de echilibru, se obţine:
K =Hp]i=p^UN]i
• II*?
şi notînd n°. numerele de moli iniţiale, înainte de începutul reacţiei; An^ variaţia numărului de moli al substanţei K, în decursul reacţiei; no numărul de moli al unei substanţe inerte, prezente în amestec, se obţine relaţia practică de calcul, sub formă generală:
1 2V;
n
din care se poate determina variabila An^.
Variaţia constantei de echilibru cu temperatura e exprimată de r e I a ţ i a lui V a n't H o f f:
In K.
1 (AZC
1
d (AZ°\ _ AH0
unde AH0 reprezintă efectul termic isobar al reacţiei (căldura de reacţie) corespunzător presiunii normale şi temperaturii T
Termodinamică chimică
265
Termodinamică chimică
ja care are loc reacţia. Pentru reacţiile exoterme, AH°<0, creşterea temperaturii atrage scăderea constantei de echilibru, deci micşorarea gradului de conversiune. Pentru reacţiile endo-terme, ÂK°>0, constanta de echilibru creşte odată cu temperatura.
Constanta de echilibru nu depinde de presiune şi de con" centraţia reactanţilor, dar gradul de conversiune depinde de aceşti factori. Astfel, creşterea presiunii măreşte gradul de conversiune, dacă Sv^.<0, adică dacă reacţia decurge cu con-tracţiune molară. Dacă reacţia decurge cu dilataţie molară, efectul creşterii presiunii e negativ.
Aceste concluzii sînt sintetizate de p r i n c i p i u 1 deplasării echilibrului Le Chatelie r-Braun, care stabileşte că modificarea unuia dintre parametrii de stare ai sistemului în echilibru, deplasează starea de echilibru în sensul în care tinde să se opună variaţiei parametrului considerat.
—	Dacă reactanţii şi produşii reacţiei nu pot fi asimilaţi cu gaze perfecte (cazul reacţiilor cari au loc la presiuni înalte), potenţialele chimice se exprimă în funcţiune de fugacităţi. Condiţia de echilibru devine:
Sv.[^Sv^+iîrSv,. In fj=0; -RT In K/=ŞtiJv<.=A
/ / i i
unde s-a notat:
Dacă amestecul de gaze e Ideal, f -—N.f°-~N-y-p şi deci:
Kf^p^TL-fJnN'J^KJfCp,
J ii
în care are sensul unui coeficient de corecţie a constantei Kp% pentru presiuni înalte.
—	Dacă reacţia e eterogenă, fără însă să existe echilibru între diferitele faze (adică fără formarea unei soluţii în fază condensată), se poate considera că reacţia decurge în fază gaz. Se presupune că dintre cele v substanţe cari iau parte la reacţie, primele n sînt în fază gaz, iar următoarele r—n, în faze condensate. Condiţia de echilibru devine:
s W+ ii
/=1	/=#+1
= t	i>/	ln	>/+	t	VA=0.
i—1	i=1	i=n+1
substanţele solide sau lichide fiind în stare pură, potenţialele lor chimice [i- depind de presiune şi temperatură. Dependenţa
de presiune e exprimată de ——^ I —v., deci coeficientul de
Ic)PIT	1
presiune e egal cu volumul molar, în general foarte mic pentru substanţele solide sau lichide. Se poate deci considera, cu
o	bună aproximaţie, că pentru substanţele în fază condensată se obţine:
-RT In K'p= £ vf(tJ = AZ°; K' ~ fi p}.
/ = 1	/ = 1
unde K'p e constanta de echilibru referitoare numai Ia produşii şi reactanţii în fază gaz. Ca şi în cazurile precedente, K'p depinde de temperatura la care are Ioc reacţia şi e practic independentă de presiune.
—	Dacă reacţia decurge în soluţie şi în faze în echilibru cu soluţia, condiţia de echilibru se scrie:
£v a-=Ev^+-Rr IX'1 n fy*»)=0;
i	i i
—RT In K=^v.ytf=AZ*,
i
unde s-a notat
*=n (Y,-*/'.
i
AZ* fiind variaţia potenţialului isobar raportată la starea de referinţă pentru care coeficientul de activitate e egal cu unitatea, ceea ce pentru solvent corespunde stării componentului pur, iar pentru solut, unei soluţii cu diluţie ■;infinită. Dacă presiunea de referinţă e presiunea normală (p°—1 at), AZ*= —AZ° şi constanta de echilibru nu depinde de presiune. Dacă starea de referinţă e presiunea soluţiei, apare o variaţie a constantei de echilibru cu presiunea, în general neglijabila, dacă presiunea nu e prea ridicată.
Dacă unii produşi sau reactanţi sînt gaze, în expresia constantei de echilibru se introduce, în loc de activitate, presiunea sau fugacitatea parţială a acestor substanţe. E, de asemenea, posibil ca pentru alţi produşi sau reactanţi, valorile potenţialului chimic să se refere la molalitate în loc de fracţia molară, folosindu-se în acest caz coeficientul de activitate raportat la molalităţi.
Aplicarea condiţiilor termodinamice de echilibru la studiul reacţiilor chimice e legată de cunoaşterea valorii variaţiei potenţialului isobar AZ° pentru fiecare dintre reacţiile studiate. Problema se simplifică observînd că variaţia potenţialului isobar e o funcţiune de stare, care nu depinde decît de stările finala şi iniţială ale reacţiei, adică de produşii reacţiei şi de reactanţi. Variaţia potenţialului isobar are, deci, aceeaşi valoare pentru toate reacţiile, reale sau fictive, cari pot avea loc între aceiaşi reactanţi şi cari conduc la aceiaşi produşi, dacă aceste reacţii sînt isobar-iso-terme. Aceasta justifică operaţiile de adunare, scădere, multiplicare cu o constantă, efectuate asupra ecuaţiilor termochimice, cînd e necesar să se calculeze AH°, AZ°, AS° pentru reacţii inaccesibile investigaţiilor experimentale.
Rezultă că variaţia oricărui potenţial termodinamic, în cursul unei reacţii, e egală cu diferenţa dintre suma variaţiilor potenţialului în cursul reacţiilor de formare a produşilor din elemente şi suma variaţiilor potenţialului în cursul reacţiilor de formare ale reactanţilor, ceea ce conduce la:
AZ°= £ V. (AZj)form ; A*r=5] V. (AH;)form ;
i	i
AS°=5>/(AS?)form ■
i
Variaţiile potenţialului isobar, pentru orice fel de reacţii şi în particular pentru reacţiile de formare, trebuie să se refere la aceleaşi condiţii standard (temperatură, presiune, concentraţii, stare de agregare). Alegerea condiţiilor standard se face astfel, încît să se identifice variaţiile potenţialului isobar din cursul reacţiilor de formare, cu potenţialele chimice ale substanţelor formate (potenţialele chimice ale componenţilor puri, [l°- şi [ij). Temperatura standard, aleasă convenţional, e 25° (298,16° K). Presiunea standard e egală cu presiunea normală (p°=1 at), pentru care fugacitatea e egală cu unitatea. Concentraţiile standard corespund condiţiilor pentru cari activitatea componenţilor soluţiilor e egală cu unitatea (coeficientul de activitate egal cu unitatea şi fracţia molară sau
Termodinamică statistică
266
Termoelasticitate
molalitatea egală cu unitatea). Starea de agregare standard e starea stabilă la temperatura standard şi la presiunea normală.
Variaţiile potenţialelor isobare pentru formarea elementelor, în condiţiile standard, sînt nule. Variaţiile potenţialelor isobare pentru formarea ionilor în soluţii se raportează la formarea ionului hidrogen H+ în soluţie ipotetic ideală, cu molalitate egală cu unitatea, din hidrogen gaz la presiunea atmosferică, pentru care variaţia potenţialului isobar e considerată, prin convenţie, egală cu zero.
Variaţiile potenţialelor isobare standard se notează AZ^g, iar notaţia AZ0^ se foloseşte pentru starea normală, la o alta temperatură decît temperatura standard, în tabelele de valori ale mărimilor termochimice se indică pentru substanţele compuse variaţiile potenţialelor isobare standard corespunzătoare reacţiilor de formare (potenţialele standard de formare), efectele termice isobare de formare AH298 (căldurile de formare) şi uneori entropiile în starea standard » toate raportate la un mol de substanţă.
Pe baza valorilor standard ale potenţialelor isobare de formare şi ale căldurilor de formare se pot determina valorile acestor mărimi la alte temperaturi, dacă sînt cunoscute căldurile molare isobare ale produşilor şi reactanţilor. Scriind relaţia Gibbs-Helmholtz sub forma:
[ ş caz°\ 1
Lsrl t J\p=p* 22
şi deoarece, conform legii lui Kirchhoff:
(**?),->-?**■
unde C°. reprezintă căldurile molare isobare ale produşilor
Pi
şi reactanţilor, în general funcţiuni de temperatură de forma: C°p r = a--\-'b.T-{-c-T2. $q deduce:
AH“.=AH“98+^ Yi viCp.dT
• 298 1	1
CT	CT
AZT = 298 (^298~A#298) + ^298 ~ 1 \	^
-798	• 298 *
în care:
298 (A'Z298~A^298)=“A5298-
Potenţialele isobare de formare sînt determinate fie	experimental, fie prin calcul. Există	două
metode experimentale: prima bazată pe măsurarea tensiunii electromotoare a elementelor galvanice, a doua pornind de la determinarea experimentală a constantelor de echilibru.
Pentru calculul potenţialelor isobare de formare există mai multe variante:
—	Integrarea	relaţiei	diferenţiale	Gibbs-Helmholtz,	pornind de la 0°K,	pe baza	postulatului	restrîns al principiului
al treilea al Termodinamicii (postulatul lui Nernst), anume AZ°=AH°, cînd T->0°K. Pentru sistemele condensate, e necesar să se cunoască modul de variaţie al căldurilor molare în apropiere de 0°K, cum şi căldurile de formare (sau efectul termic al reacţiei studiate), iar pentru gaze e necesară, în plus, cunoaşterea curbei de echilibru şi a efectului termic de sublimare.
—	Utilizarea relaţiei de definire a potenţialelor isobare AZ0—AH°—TAS°, în care efectele termice isobare sînt determinate experimental, iar variaţia entropiei pentru reacţia cercetată AS°=Sv^S° se calculează în funcţiune de valorile
i
absolute ale entropiei S°., ale produşilor şi reactanţilor. Calcu. Iul entropiilor absolute (în starea normală) se face prin efec-C° •
tuarea integralei	dr,	între	0°K şi temperatura T,
şi pe baza principiului al treilea al Termodinamicii, conform căruia S°-=0, cînd T->0°K (pentru substanţe pure cristalizate). Aplicarea metodei necesită cunoaşterea căldurilor molare în tot domeniul de temperaturi 0--*roK, cum şi a efectelor termice ale transformărilor de fază cari au loc în acest domeniu
—	Evaluarea directă a potenţialelor termodinamice isobare, entalpiilor şi entropiilor se face folosind metodele Mecanicii statistice, adică pe baza funcţiunilor moleculare de partiţie şi pe baza datelor spectroscopice. Această metodă conduce la rezultate exacte, în special pentru substanţele simple din punctul de vedere al structurii moleculare, şi e folosită aproape excluziv, în prezent, pentru calculul funcţiunilor termodinamice ale gazelor.
1.	~ statistică. F/z. V. sub Termodinamică, si sub Statistică, Mecanica
2.	Termodinamice, transformări ~ în atmosfera. Meteor. V. Transformări termodinamice în atmosferă.
3.	Termcdisociabil. Chim. fiz.: Calitatea unei substanţe de a se disocia la ridicarea temperaturii.
4.	Termoelasticitate. Rez. mat.: Capitol al'Mecanicii corpului solid deformabil, care se ocupă cu determinarea stării de tensiune şi a stării de deformaţie într-un astfel de corp cu proprietăţi elastice, sub acţiunea unui cîmp termic. Ecuaţiile teoriei elasticităţii rămîn neschimbate, cu excepţia legii lui Hooke (v. sub Elasticitate). La acestea se adaugă ecuaţia, de propagare a căldurii şi condiţiile la limită corespunzătoare (v. sub Elasticitate).
Dacă ţinem seamă de influenţa deformaţiei corpului asupra variaţiei de temperatură, putem scrie ecuaţia conducţiei căldurii sub forma cuplată:
9r ■ AT-Li.^ _L M =aAT+k~- H----------------,
9*	Q)t cy
unde T=T{%, y, z\ t) e variaţia de temperatură, funcţiune de spaţiu şi de timp, c e căldura specifică, y e greutatea specifică,
X
a— — cy
e difuzivitatea termică, X fiind conductivitatea termică; debitul unităţii de volum al surselor de căldură e M—M{x, y, z\ t), iar lA e operatorul Iui Laplace; coeficientul k e dat de relaţia: A-lţ ±
E a&0 ’
în care: (x e coeficientul de contracţiune transversală al Iui Poisson, E e modulul de elasticitate longitudinală, a e coeficientul de dilataţie lineară pentru corpuri omogene şi iso-trope, i>0 e temperatura absolută în momentul iniţial (temperatura absolută la un moment dat va fi O=.9-0+ T), iar zy e deformaţia specifică volumică.
Influenţa coeficientului k e, în general, foarte mică. în cazul unui regim staţionar de scurgere a temperaturii, ecuaţia de mai sus ia forma:
iar în lipsa surselor de căldură, funcţiunea T e armonică.
Termoelectric, cuplu —
267
Termoelectric, cuplu —
Ecuaţiile lui Lame corespunzătoare cazului k=0 sînt de
forma:	_
. _ ___________
(X+G) grad div u + G/\u — v grad T=p ,
unde u=u(%, y, z \ t) e vectorul deplasare, p e masa specifica, X şi G sînt constantele elastice ale lui Lame, iar
olE
V== 1 —2[x '
Astfel problema termoelastică e redusă la problema clasică a teoriei elasticităţii: statică (p=0) sau dinamică (q=£z0), în cazul acţiunii unor forţe masice conservative (cari provin dintr-un potenţial —vT).
Pentru găsirea unei integrale particulare se poate lua:
u— grad <}/,
unde funcţiunea (#, y, z) verifică ecuaţia lui Poisson (în caz staţionar):
Pentru un domeniu tridimensional, (1+1x)a rrr	T(Z,,rnZ)
4tc(1 -I*)'	©*+0'—
d$d7)d^f
iar pentru un domeniu bidimensional,
, =	(1:; ri* f f T(l, 1)) In [(*-£)2+(y-?))2]d?d7),
Y	4tt(1—(a) JJj.
S-au rezolvat multe probleme termoelastice, s-a determinat influenţa surselor de căldură interioare, etc. Metodele de calcul sînt cele obişnuite în teoria elasticităţii (v. sub Teoria elasticităţii).
i.	Termoelectric, cuplu Fiz., Elt.: Dispozitiv constituit din două piese conductoare sau semiconductoare de natură diferită avînd două capete reunite în contact conductiv direct, iar celelalte două conectate la un circuit de utilizare. Dacă regiunea de contact se găseşte la o temperatură diferită de rest, circuitul e sediul unei tensiuni electromotoare termoelectrice (v. Seebeck, efect — şi Termoelectrice, efecte ~) utilizabilă pentru traducerea diferenţei de temperatură de care depinde (v. Traductor termoelectric, sub Traductor) într-un curent electric, sau eventual pentru producerea directă a energiei electrice din căldură. Cuplurile termoelectrice se folosesc la anumite aparate de măsură, de exemplu la termometre. Sin. Termoelement.
în tablou se indică tensiunile electromotoare ale principalelor tipuri de cupluri termoelectrice.
Târmocupluri uzuale (tensiuni în mV, temperatura de referinţă 0°C)
Diferenţa de temperatură °C	Cu-Con-stantan	Fe-Con- stantan	Crom-ni- chel-Con- stantan	Crom-ni- chel-Ni	Pt-Platin-ro- dium	Cromel (90%Ni + 10%Cr)-Constan-tan (60%Cu + 40%Ni)	(60%Ni + 34%Fe)-Ni	Crome! (90%Ni + 10%Cr> Alumel (94%Ni + AI + SÎ + Mn)	(90% Pt+ 4,5% Re + 5%Rh)-Pt	(90% Ir -f 10%Rh)-(90%lr + 10%Ru)	(40%lr + 60%Rh)-Ir	W-Mo i l	W-(50% W + 50% Mo)	W-Ta
-200	-5,7	-8,15				-8,71								
—150	-4,69	-6,50												
—100	-3,40	-4,60				-5,18								
-50	-1,85	-2,45												
0	0	0	0	0	0	0	0	0	0	0	0	0	0	0
50	+2,05	+2,65	+ 3,06	+2,02	+0,299									
-100	4,25	5,37	6,21	4,10	0,643	+ 6,32		+ 4,10	+1,56					
150	6,62	8,15	9,69	6,13	1,025									
200	9,20	10,95	13.38	8,13	1,436	13,42		8,13	3.46		1,10			
250	11,98	13,75	17,14	10,16	1,868									
300	14,89	16,55	20,95	12,21	2,316	21,04		12,21	5,51	+1,66				
350	17,91	19,35	24,82	14,29	2,778									
400	20,99	22,15	28,74	16,39	3,251	28,95	+9,55	16,39	7,66		2,20			
450	(24,14)	24,99	32,72	18,49	3,732									
500	(27,40)	27,84	36,75	20,64	4,221	37,01	11.83	20,64	9,96					
550	(30,79)	30,74	40,84	22,77	4,718									
600	(34,30)	33,66	44,98	24,90	5,224	45,10	14,24	24,90	12,41	3,64	3,30			
650		36,63	49,15	27,04	5,738									
700		39,72	53,31	29,14	6,260	53,14	17,22	29,14	14,96					
750		(42,93)	(57,42)	31,24	6,790									
800		(46,23)	(61,45)	33,31	7,329	61,08	20,42	33,31	17,61		4,40	-1,32	-0,50	+ 10,65
850		(49,64)	(65,38)	35,36	7,876									
900		(53,15)	(69,25)	37,36	8,432	68,85	23,80	37,36	20,31					
950				39,36	8,997									
1000				41,31	9,570	76,45	27,51	41,31	23,11	6,24	5,50	0,80	0,00	13,72
1050				(43,24)	10,152									
1100				(45,14)	10,741		31,42	45,14	26,06	6,83				
1150				(47,03)	11,336									
1200				(48,35)	11,935			48,85	28,91	7,38	6,60	-0,20	+0,70	16,65
1250				(50,65)	12,536									
1300				(52,41;	13,138				31,86	7,91				
1350					(13,738)									
1400					(14,337)					8,41	7,65	+0,85	1,65	19 05
1450					(14,935)									
1500					(15,530)					8,89				
1550					(16,124)									
1600					(16,716)					9,35	8,70	2,18	2,80	20,90
1700										9 81				
1800										10,26	9,80	3,73	4,00	22,25
2000											10,85	5,30	5,20	22,90
2200												6,80	6,40	
2400												7,75	7,35	
2600													7,95	
2800													8,12	
3000														18,50
Termoelectrice? efecte ^
268
Termoelectrice, efecte ^
i. Termoelectrice, efecte Fiz., Elt.: Efecte cari se produc datorită interacţiunii unor fenomene termice şi elec-rice în conductori (şau semiconductori) si se caracterizează prin ihterdependenţa dintre mărimile termice şi mărimile electrice cari caracterizează fenomenele considerate.
Efectele termoelectrice sînt efectul Seebeck (sau efectul termoelectric direct)* efectul Peltier şi efectul Thomson.
£ f e ct u I S e eb eck (v.) consista în producerea unei tensiuni electromotoare imprimate, respectiv a unui curent eleqtric într-un circuit constituit din cnai mulţi conductori sau semiconductori de naturi diferite, cu punctele de contact sau cu joncţiunile la temperaturi diferite. Mai general, prin efect Seebeck se înţelege şi producerea unui cîmp electric imprimat înţr-un conductor sau semiconductor (chiar cînd aceştia sînt omogeni din punctul de vedere chimic), datorită încălzirii neuniforme a acestora. într-o prima, aproximaţie, intensitatea acestui cîmp imprimat e proporţională cu gra-dientul de temperatură.
£ fe c t u l Peltier (v.) consistă în degajarea sau, absorp-ţia de căldură în regiunile de contact (respectiv de joncţiune) a doi conductori sau semiconductori de naturi diferite atunci cînd aceştia fac parte dintr-un circuit parcurs de curent electric. Intr-o primă aproximaţie, fluxul de căldură e proporţional cu intensitatea curentului electric.'
Efectul Thomson (v.) consistă în degajarea sau în absorpţia locală de căldură care are loc suplementar în fiecare punct al unui conductor sau semiconductor (chiar în cazul cînd aceştia sînt omogeni din punctul de' vedere chimic) parcurşi de curent electric, atunci cînd încălzirea lor e neuniformă. Acest efect e distinct de efectul Joule sau de alte efecte generatoare de căldură. într-o primă aproximaţie, densitatea acestui flux de căldură e proporţională cu produsul scalar al densităţilor curenţilor termic şi electric.
Fiecare dintre aceste“efecte e caracterizat prin cîte o constantă de material, între cari există două relaţii generale (legile lui Thomson, v.).
Teoria macroscopică modernă (Onsager, Callen) a efectelor termoelectrice se bazează pe Termodinamica proceselor ireversibile (v. sub Termodinamică), în conformitate cu care, într-un sistem în stare de neechilibru global, dar de echilibru local (ca, de exemplu, în regimul staţionar, care va fi excluziv considerat aici), se generează în fiecare punct o entropie corespunzătoare schimburilor dintre diferitele părţi ale sistemului (entropia interioară S;nt), cu 0 raţie (viteză) degenerare pe s-cm3
asin
dl
unde <D,,- sînt anumiţi „curenţi“ (fluxuri) generalizaţi şi F. „forţele" generalizate (afinităţile) corespunzătoare. în aproximaţia lineara
j J . 3
între coeficienţii existînd relaţiile de reciprocitate ale Iui Onsager:	_
într-un mediu continuu, componentele densităţilor —j ale curenţilor de energie şi de particule (electroni, găuri) joacă rolul fluxurilor <Dy, iar componentele gradienţilor grad T,
grad au rolul forţelor Fj, astfel încît, în aproximaţia
lineară şi pentru corpurile isotrope (amorfe, pol ier istal ine):
ÎD -Care ţji=[Lch~\~qV, unde y^che potenţialul chimic (pe particulă),
ps. e potenţialul electrochimic, V e potenţialul electric, q e sarcina (în valoare algebrică) a unei particule, qV e energia potenţială a particulei. După legea lui Onsager, L'n=L'2x. _ Curentul de particule jn e asociat cu un curent electric J=qjn• Din cauza transportului de particule, curentul de energie jw nu se confundă cu curentul de căldură q, ci, după principiu! I a! Termodinamicii (v.), dw=dQ-j-[Ldn, exista relaţia;
(2)
‘J •
Din (1) şi (2), rezultă, pe de o parte:
7-
(3)
pe de altă parte;
(4) divyy=T-/grad T—div(-K-grad T) • f2.
G
Aici:
Ln=L’lv Lrz=L'11.lJ.+L[„, Ia=Li■ (J.+X'j,	.
(ii. =
(5)
ar (?r”u) ’ K-~
T2-Lt
^•12 .
ts=thk.
Semnificaţia fizică a mărimilor r, K, a rezultă din analiza relaţiilor (3) şi (4).
într-un corp isotrop şi omogen din punctul de vedere chimic se pot prezenta următoarele situaţii importante.
Dacă grad r=0 (deci grad fx ,^==grad T — 0, grad [i~
c)i
=?-grad V==— q-E, unde E e cîmpul electric), E-— grad V=fc0, există atît un curent electric cît si un curent termic:
(6) l/= -
f'Ln
V=
t	r
q2L
Prin urmare a== -——
q.—
'Şigrad F=-^lE.
e conductivitatea electrică. Faptul că
fy=f=0, deşi grad T—0, reprezintă efectul Peltier în corpurile omogene.
^ Dacă grad T =/=0, există două subcazuri limită importante: E=— grad V—0 (ceea ce se poate realiza, de exemplu scurt-circuitînd extremităţile unui conductor linear):
(^-lF-^)-gradr
(7)
9^* Z/22
~W
grad T;
J—0 (ceea ce se poate realiza, de exemplu, lăsînd libere — în gol — extremităţile conductorului):
(8)
0=-
{ 11' ar + t)
grad T+
l--E
Tz-L
Ln'L^-grad T.
Existenţa unu i curent electric J d iferit de zero în subcazu I (7), sau a unui cîmp electric E diferit de zero în subcazul (8),
Termoelectronîc, efect
269
Termoefectronica, emisiune >*.
constituie efectul Seebeck în corpurile omo-e n e> Existenţa unui curent termic q, diferit de zero consti-■ efectul uzual de cond ucţie termică,
7*?9,	7,n 'E>
T2-Lt
— e conductivitatea termică. Re-
tuie
astfel încît K = —
laţia (4), aplicată oricăruia dintre subcazurile (7) şi (8), exprimă faptul ca raţia de generare locală a energiei — div jw conţine,
1 ~
pe lîngă degajarea de căldură Joule—*/2 şi termenul asociat
cu o eventualădivergenţăacurentului termicuzual — 7f-grad T, un termen suplementar —t-/-grad T; acesta e efectul
Thomson şi t= — Tj --- -- \ e coeficientul său ca-
dT {qTL. racteristic.
într-un corp isotrop, dar neomogen din punctul de vedere chimic (de ex. cuplu termoelectric, v. fig. I, constituit din corpurile diferite A, B, cu joncţiunile la temperaturile Tv T2, unde T1<T2), consecinţele	t7?ys/J£
ecuaţiilor (3) sînt următoarele: Dacă bor- j nele a, a' lucrează în gol, apare între ele (după (8)) o diferenţă de potenţial, egală cu tensiunea electromotoare See-bec k t/y, notată adeseori U
us=uAB=ua-ua,.
I.	Cuplu termoelectric.
Pentru a o calcula, se ţine seamă de faptul că, în ipoteza echilibrului local, \Lch e o funcţiune de temperatură şi de material, deci [x h(a)=\Lch (a )’ în aceeaşi ipoteză (i. trece continuu prin joncţiunile 1 şi 2. Atunci:
us=uAB=u-ua,=
ăx
Aplicînd (3), cu J—0,
djx
dx
astfel încît
(9)
US=UAB-
•d T\
’	'z	J	)A
Uf depinde de Tv T2. Pentru o diferenţă mică T2 — T1=Ar:
,(10)
Uc=U
unde a(77=— --------—
q TL
^B^[aB(r)-a^(T)]-A:r=a^B('0-Ar.
e coeficientul Seebeck
ii
absolut, olab(T)=qlb(T)—ola(T) e c o-eficientul Seebeck relativ şi J~~Ă
T =
Ti+T2
II.	Joncţiune traversată de un curent.
Efectul Peltier în sistemele neomogene e o consecinţă a ecuaţiei (3), aplicată de ambele părţi ale unei joncţiuni (v. fig. II) traversate de un curent. Dacă
temperatura e aproximativ uniformă,în vecinătatea joncţiunii, se obţine astfel:
grad |z)^,
1
l (ţ± nLn Ia
/B= - ^-I-î-n-grad (x)B,
(11)
După (2), (11), joncţiunea degajă energia
unde XI^=(ajg—a^)-7’=a^B-r=II5—IT^ e coeficientul Peltier relativ şi 11=a/' ecoeficien-t u I Peltier a b solut. Relaţia
rr
(12)
AB
T
şi relaţia dedusă din compararea celor două expresii obţinute pentru şi t,
da
AB TB~TA
(12') _ v J	d T	T
constituie cele două legi ale lui Thomson. Folosind coeficienţii absoluţi, ele se scriu în forma
II	doc t (13)	a=-,
Efectele termoelectrice sînt utilizate în tehnica măsurărilor, cum şi la transformarea directă a energiei termice în energie electrică. Efectele termoelectrice sînt mult mai puternice la semiconductori decît la metale.
1.	Termoelectronîc, efect Fiz,, Bit.; Sin. Emisiune termoelectronică (v. Termoejectronică, emisiune ^).
2.	Termoelectronicâ, emisiune Fiz., Elt.: Emisiunea electronilor dintr-un solid (metal, d ielectr ic, semiconductor) încălzit la o temperatură suficient de înaltă pentru ca, în virtutea vitezelor (dezordonate) dobîndite,'electronii să poată învinge forţele cari îi reţin în corp. Sin. Efect termoelectronîc, Efect Richardson, Efect Edison, Efect termoionic (impropriu).
Intensitatea curentului termoelectronic depinde şi de condiţiile electrice exterioare. în cazul cel mai simplu, al une'i diode cu vid (catod cald, anod rece), aceste condiţii sînt reprezentate prin diferenţa de potenţial Va dintre anod şi catod; după alura potenţialulu i V(x) în tub (care nu e în general I ineară din cauza sarcinilor spaţiale), se disting trei cazuri (V. fig. /, II):
Pentru F^>10 volţi, curentul maxim (de saturaţie) ed.epen-dent de temperatura (absolută) T, dar nu de tensiunea aplicată V■ ; densitatea curentului are o expresie de forma
J^Jsat=CT2e kl (Richardson-Duşhman) . s .
sau, mai general, de forma unei sume de astfel- de termeni.' Aici C e o constanta de materialt qa e sarcina elementară,
Termoelectronică, emisiune —
270
Termoelectronică, emisiune ^
k e constanta lui Boltzmann, e o mărime de dimensiunea unei tensiuni se numeşte lucru de ieşire sau de extracţie).
I. Curentul termoelectronic J în funcţiune de tensiunea aplicată VQ.
I) regiunea curentului iniţial (exponenţial); II) regiunea curentului limitat de sarcina spaţială; III) regiune de saturaţie.
Pentru Va > 0, la tensiuni sub valoarea regimului de saturaţie, în tub apare un minim
II. Distribuţia potenţialului V(x) într-o diodă cu vid.
/) regiunea curentului iniţial (exponenţial); II, II') regiunea curentului limitat de sarcina spaţială; III) regiune de saturaţie; Va) tensiune anodică (creşte în ordinea I, II, II', III); Vm) minimul potenţialului în tub (e diferit de 0 sau Va numai în cazul II, II').
de potenţial Vm şi densitatea curentului se micşorează (de-pinzînd şi de F ):
/=/*
ki
:---------. 1 /
9 n-d- |/
(Child, curentul limitat de sarcina spaţială)
unde m e masa electronului şi d, distanţa catod-anod. Ultima formulă e valabilă pentru electrozi plani.
Pentru V <0, la tensiuni negative (de ordinul unei fracţiuni de volt), potenţialul în tub e negativ şi se opune trecerii electronilor, cari nu reuşesc să ajungă la anod decît dacă viteza lot iniţială e suficient de mare; potenţialul minim Vm se confundă cu Va% iar densitatea curentului (de saturaţie) e dată
de relaţia:
J Jsat '
kT
(legea curentului iniţial).
barieră; numărul lor e determinat de temperatură conform statisticii Fermi-Dirac (v.), care e valabilă în cristal (valabilitate aproximativă, deoarece, cînd trece curentul, starea sistemului nu mai e de echilibru termodinamic), cum şi de structura barierei de potenţial (legată de diferite fenomene fizicochimice de suprafaţă şi de valoarea cîmpului e-lectric în vecinătatea ei).
Astfel, /sat creşte cu T, în timp ce influenţa celorlalţi factori variază ca sens de la caz la caz.
In cazul unui metal pur monocristalin	(W,
Mo, Ta, etc.), teoria zonelor (v.) arata ca	spectrul energiei unui	electron e format din	benzi
permise separate	prin
benzi interzise (v. fig.
III). Electronii capabili .................
de a părăsi metalul sînt «>erg,.. mtemse; Wc) marginea benz.. de con-cei din banda de	con_	Wv) m^g,nea benz,, de valenţă; Wf) ni-
-metel-
wv
- vid -
UI. Spectru I energie? W a unui electron într-un metal pur monocristalin şi distribuţia energie» potenţiale U(x) îrţ vecinătatea suprafeţei lui. IU) bandă de energii permise, Q) bandă de
velul Fermi; j
niveluri de energie practic
complet ocupate de electroni.
ducţie", pe care o umplu parţial, aproximativ pînă
la nivelul Fermi Wp. în metal mişcarea lor se desfăşoară practic sub acţiunea unui potenţial constant care poate fi reprezentat prin însăşi marginea bandei de conducţie W (divizată prin— q0). Potentialul exterior (pentru %>0) se compune dintr-un termen 1
de bază-------Uext> *a care se ac^ugă efectul de imagine al în-
carcării pozitive a metalului (prin ieşirea electronului) şi efectul cîmpului electric aplicat E (presupus constant în vecinătatea suprafeţei). Astfel, distribuţia potenţialului e
V(x) =
—W % *
r.[a-
q0Ex
Mărimea fizică cea mai importantă fiind densitatea curentului de saturaţie /sat, eforturile tehnologice urmăresc mărirea luj printr-un tratament fizicochimic adecvat al suprafeţei catodului. în tehnică se folosesc temperaturi T—(1000*-*2560)°K, materiale cu O —(1---5) V şi se obţin densităţi de curent /sat—(10”3--*1)A/cm2 în regim staţionar (şi pînă la 102A/cm2 în regim de impuls).
în tehnica emisiunii termoelectronice sînt folosite trei tipuri de materiale (v. şî Catod de tub electronic): metale pure (în general pol ier ista! ine), metale acoperite cu un strat monoatomic de substanţe adecvate, amestecuri de oxizi metalici. Teoria emisiunii termoelectronice e bine elaborată numai pentru metalele pure monocristal ine, iar pentru celelalte cazuri există numai o teorie schematică. Principiul general al explicării efectului termoelectronic e următorul: forţele de reţinere se manifestă la suprafaţa solidului printr-o bruscă creştere a potenţialului (treaptă sau zid, eventual barieră de potenţial, v.) şi nu pot ieşi din corp decît electronii cari au suficientă energie cinetică pentru a putea trece peste această
qQ y ext 16 tcx
ceea ce corespunde barierei (v. fig. III) fW
V(x)=-qtV(x)=<
u _ ..r-d.
ext 1 6 7T£0#
#<0 #>o,
x<0
q0Ex---%>0.
Condiţia de trecere peste barieră conduce în cele din urmă la expresia:
Js at=A-Q-r).T*-e
' kT
kT
în care A —
4 7zmk2q0
=120
amperi
şi nu depinde de mate-
Wp e lucrul de
hz	cm2-grade2
rial; h e constanta lui Planck; #o® = ^ext ieşire şi re coeficientul de reflexiune al barierei (care exprimă efectul cuantic de reflectare pe barieră chiar a unora dintre electronii cari satisfac condiţia de trecere clasică). Coeficientul
îermoelemânt
271
Termofixare
y e foarte mic (/«0,05) şi singura mărime care depinde esenţial de material e lucrul ^de ieşire q0O (v. tabloul).
Valoarea sa exactă e
Valori ilustrative (medii) ale lucrului de ieşire #0<D (în eV)
Efectul de reducere <I>ad<<I>rest are loc atunci cînd între 3>res+ şi potenţialul de ionizare V al atomului adsorbit există relaţia
Th pe W ZrpeW O pe W
dificil de măsurat din cauza condiţii lor de puritate şi de perfecţiune geometrică ale suprafeţei ; ea variază cu orientarea acestei suprafeţe faţă de axele cristalografie. Valoarea termo-emisivă a unui material e determinată în primul rînd de mărimea lucrului
de ieşire (#0<D=mic -^/sat=nnare), care măsoară înălţimea zidului de potenţial pe care îl au de escaladat electronii în absenta unui cîmp exterior E. Această înălţime e redusă la
BaO
SrO
CaO
BaO + SrO
90®-?0
V
q0E prin aplicarea unui astfel de cîmp (efectuI
Schottky); E
/U
—(—)
V dx
cu V(x) dat de fig. II. Cînd E>
>105 V/cm, teoria nu se mai aplică, întrucît bariera devine atît de îngustă încît electronii o traversează prin Mefect tunel" (v.) fără a mai fi obligaţi de a o escalada; în general acest caz nu se întîlneşte în tehnica. <D depinde slab de T. Pentru două metale diferenţa dintre lucrurile de ieşire e egală cu diferenţa de potenţial de contact în vid.
în cazul metalelor pure policristaline, suprafaţa (chiar cînd e plană) consistă din microfeţe diferit orientate (faţă de axele cristalografice ale cristalelor din cari fac parte). Aceasta face nu numai ca €> să varieze de la o microfaţă la alta, dar produce şi unele microcîmpuri electrice între ele (liniile de cîmp ieşind din unele şi intrînd în altele), cari sprijină sau împiedică emisiunea (prin efect Schottky) după sensul lor. în „teoria petelor" se însumează contribuţiile diferitelor microfeţe („pete"), ţinînd seamă de variabilitatea lui <D, obţinîndu-se formulele limita
IV. Dependenţa curentului de saturaţie Jsat de cîmpul electric aplicat £ în teoria petelor. an) regiunea efectului Schottky ,,anormal".
qo<x> ' kT
V47TSQ
qoE
kT
E = slab
-V1?
kT
’• X//1 •
j
;)•
q<&j
'~kT~
^•^^>rest (în cazul oxigenu-lui, v. tabloul, ©rest < ®ad ,
efect care se constată ori de cîte ori atomul adsorbit are o afinitate electronică apreciabilă, adică poate exista ca ion negativ liber).
Reducerea se explică prin faptul că, dacă Vj^Q>rest> în atomul adsorbit există niveluri de energie ocupate superioare celor din metal (mai înalte decît nivelul Fermi Wp); atunci o parte din electronii exteriori ai atomilor adsorbiţi trec în metal, la suprafaţa cristalului formîndu-se un strat dublu de dipoli (cu sarcinile pozitive în afară), ceea ce adaugă la Orest o cantitate negativă (diferenţa de potenţial intrinsecă a stratului dublu), micşorîndu-l: €>ad —Orest —(d iferenţa de potenţial intrinsecă a stratulu i dublu).
în cazul catozilor cu oxizi (formaţi prin depunerea unor oxizi de Ba, Sr, Ca, sau a amestecurilor lor, pe un suport metalic), reducerea lucrului de ieşire e şi mai accentuată. Interpretarea acestui efect e încă discutată (se constată de altfel abateri de la legea generală a lui Richardson-Dushman şi, în general, curentul nu tinde spre saturaţie odată cu creşterea cîmpului). Un rol important are, în orice caz, natura semiconductoare a materialului. La semiconductori există niveluri de energie chiar în banda interzisă (Wy<W< W£ în fig. III), dar cu caracter local (mişcarea electronului fiind restrînsă la o regiune de dimensiuni lineare (1 — 10)* 10*8 cm), în particular, în cazul oxizilor metalelor alcalino-pamîntoase, există niveluri „donoare" lacircal ,4eVsub banda de conducţie ; prin încălzire electronii de peste aceste niveluri pot fi ridicaţi în banda de conducţie, unde contribuie la conducţie şi eventual la emisiune. Nivelul Fermi Wp se află în banda interzisă (între banda de conducţie şi nivelurile donoare); în cazul ideal al unui semiconductor omogen e valabilă o formulă de tip Richard-
-E = puternic son-Dushman, în care <D continuă a fi dat de q0 • <î> = Ue
Aici Ee intensitatea cîmpului apl icat (ignorînd microcîmpurile petelor), / . e fracţiunea din suprafaţa acoperită cu pete de
lucru de ieşire O-si coeficient de reflexiune r .,	f s
J ’	J	jJ	J	J
mic’ mic s‘nt m^rim* analoge relative la întreaga clasă a petelor de lucru de ieşire mic. Ca rezultat, variaţia lui /sat cu E e de tipul celei din efectul Schottky obişnuit la cîmpuri slabe şi puternice, dar e mult mai rapidă la cîmpuri intermediare (v. fig. IV) (efectul Schottky „anormal").
în cazul metalelor acoperite, total sau parţial, de un strat monoatomic de Th, Zr, etc. o fracţiune /ad din suprafaţă e
3 r
i i i.i
1
ad ’
acoperită de atomi adsorbiţi, de lucru de ieşire <D( ce restul suprafeţei are un lucru de ieşire mediu <Drest.
petelor se aplică, rolul lui O fiind jucat acum de
în timp Teoria
<X>
ad -f rest
= /ad*®ad + (W«f)-®n
Lucrul mediu total ®ad_j_rest (dat în tablou în ipoteza acoperirii integrale, /ad=1)e în general sensibil redus prin acoperire.
-Wţ
Fenomenele se complică însă datorită structurii neomogene a suprafeţei, cum şi modificărilor fizicochimice cari au loc în ea sub influenţa temperaturii sau a trecerii curentului electric.
1.	Termoelement. Elt.: Sin.
Cuplu termoelectric (v. Termoelectric, cuplu ~).
2.	Termoenergeticâ. Tehn.
V. sub Energetică 2.
3.	Termofax. Poligr.: Procedeu de termocopiere (v.) fo-
losit în special la multiplicarea Prindpiu| procedeuiui Termofax. actelor şi a documentelor, n o) copic; b) origina,: ))incîi2ire prin figură e reprezentata schema de radiaţje. 2)strat virînd ,n negru prin principiu a acestui procedeu. că|dura reemisi; 3) suprafeţe negre
4.	Termoficare. Termot. V. carj ^0^c§idura şi o reemit. Termificare.
5.	Termofixare. Ind. text.: Procedeu destabilizare (v. sub Stabilizarea fibrelor) dimensională şi a formei, cum şi îmbunătăţirea calităţilor tinctoriale (de vopsire) ale unor produse textile (fire, ţesături, tricoturi), prin tratare la cald, în mediu uscat: cu aer cald, cu radiaţii infraroşii, prin contact cu supra-
îermofixare
Termofixare
feţe încălzite, cu curenţi de înaltă frecvenţă sau prin trecere în băi cu topitură de metale. Sin. Stabilizare în mediu uscat# Tratarea produselor textile se face astăzi nu numai în mediu uscat, dar şi prin încălzire cu abur suprasaturat, constituind procedeul de termohidrofixare.
H.	i d r o f i x a r e a, deşi e mai puţin răspîndită, se poate aplica la fire, ţesături şi tricoturi.
Firele şi aţa de cusut, după ce se deapănă (v. Depănare) pe suporturi perforate, pot fi stabilizate în maşinile de vopsit fire (simultan cu vopsirea) prin intermediul flotei (v.), care circulă în două sensuri prin materialul textil.
Ţesăturile se stabilizează cu apă, ia temperatura de fierbere, în j i ghe re (v.) automate închise, cu tensiune reglabilă, cu adausuri detergente şi de umflare a fibrelor. Ele se mai pot fixa simultan cu vopsirea la temperatură înaltă (130---1350), obţinîndu-se un efect de stabilizare mai bun şi o eficienţă economică superioară celei de la procedeul stabilizării la temperatura de fierbere.
Tricoturile, înfăşurate pe suluri perforate, pot fi stabilizate cu apă la temperaturi înalte, în maşini de vopsit cu circulaţia flotei în ambele, sensuri (stabilizare simultană cu vopsirea).
Ţesăturile şi tricoturile cu efecte în relief se fixează bine în m a ş i n i de vopsit cu stea, stabilizîndu-se în apă, la temperatura de fierbere.
Termofixarea se execută în filaturile uzinelor de fibre din polimeri sintetici şi consistă în trecerea firelor eti-rate, răsucite sau ca aţă de cusut, printr-un cîmp de fixare cu aer cald, înainte de a fi înfăşurate pe ţevi sau pe bobine.
benzile şi panglicile se stabilizează, de asemenea, de preferinţă cu aer cald. Pentru ţesături şi tricoturi se folosesc maşini de tipul ramelor (maşinilor) de uscat, cu cîmp de preîncălzire şi uscare, echipate uneori cu ajutaje distribuitoare de aer şi cari permit tratarea la temperaturi pînă la 225°. încălzirea aerului pînă la 120° se face cu abur, prin intermediul unor radiatoare, iar peste această temperatură, cu rezistenţe electrice, gaze de ardere sau ulei fierbinte. Răcirea materialului textil stabilizat se face prin contact cu aerul din sala de lucru sau prin trecere peste cilindre de răcire.
Exemple de utilaje de termofixare: Maşinile de fixat cu radiaţii i n f r a-roşi i sînt echipate cu tuburi-Iămpi din ţevi de sticlă, cari au lungimi corespunzătoare lăţimii de lucru a ramei şi sînt dispuse pe cîmpuri a cîte 12. tuburi paralele. Sub tuburi se găsesc oglinzi cari reflectă radiaţiile infraroşii. Un termoregu-lator permite apropierea sau depărtarea cîmpului de materialul supus stabilizării, putînd să încline oglinzile pentru concentrarea pe suprafaţă mai redusă sau pentru repartizarea energiei calorice pe o suprafaţă mai mare a ţesăturii sau a tricotului. Aceste maşini funcţionează cu viteze de înaintare a materialului textil de 5---30 m/min, menţin temperatura constantă, permit observarea materialului, elimină necesitatea pereţilor pentru izolare termică etanşă, reduc durata efectivă de fixare datorită acţionării prin radiaţie penetrantă chiar pentru produsele groase sau pentru cele cu desime mare a firelor, ocupă spaţiu mai mic, sînt mai puţin costisitoare şi reclaniă cheltuieli de exploatare mai mici. Dezavantajele acestor maşini sînt: procentul mare de oxigen (peste 10%) din interiorul maşinii, care determină o stabilizare mai slabă, dînd produsului şi un tuşeu (v.) mai aspru.
Maşinile de fixat cu plăci sînt constituite din rame echipate cu placide fibre de sticlă, armate cu re-zistoare de cromnichel, încălzite pînă la 370°, temperatura de fixare putînd fi reglată prin modificarea distanţei dintre pJăci şi planul de trecere a materialului textil.
S-au fabricat şi rame de fixat combinate, la cari materialul parcurge un cîmp de fixare cu radiaţii infraroşii, apoi străbate un cîmp cu aer cald distribuit prin ajutaje şi un ultim cîmp de răcire.
Maşina de fixat prin contact cu s u p r a- " feţe încălzite (v. fig. /) e constituită din: cilindrele 1, cari sînt montate şi încălzite în camera cu pereţi izolatori 2, în interiorul cărora mediul e încălzit la aceeaşi temperatură ca cea a cilindrelor; cilindrul de răcire 3, care e dispus în exterior; suportul 4, pentru materialul nestabilizat; suportul 5, pentru materialul stabilizat; barele conducătoare 6.
O maşinacuprinde2--*7 cilindre încălzite. Materialul înaintează cu o viteză reglabilă, venind în contact cu cilindrele, alternativ cu cele două feţe ale sale. Viteza de parcurgere scade treptat pînă la ultimul cilindru, pentru evitarea tensio-nărilorcari ar putea fi provocate ca urmare acontracţiunii materialului textil în procesul de stabilizare. La aceste,maşini exista pericolul de aplatisare a materialului textil şi deobţinere a unei suprafeţe lucioase.
Maşina de fixat cu baie de metale topite (v.fig. II), folosită uneori la stabilizarea benzilor şi a panglicilor, are un suport 1 de pe care materialul textil se desfăşoară si trece peste un cilindru „	.	x	,	~	,
’ .	- / n • + x - .	.li- Maşină de fixat cu baie de
conducător 2, intra intr-un reci-	* . *
pient 3 cu topitură dintr-un aliaj	meae °p‘e*
asemănător cu aliajul Wood (v. sub Aliaj uşorfuzibil), e condus mai departe de cilindrele 4, se răceşte venind în contact cu cilindrul de răcire 5 şi se înfăşoară pesulul care e sprijinit de un suport 6,'
Exemple de- utilaje de termohidrofixare:
Maşinile de fixat cu abur saturat sînt autocavle cu particularităţi cari decurg din destinaţia lor: pentru stabilizarea firelor, a ciorapilor, a ţesăturilor sau a tricoturilor.
Firele şi aţa de cusut se introduc în autoclavă sub forma de bobine sau de ţevi cu suporturi perforate şi cu umplutura cu gro-	3	jj
simea de cel mult 12 mm. Bobina-
rea pe suporturi perforate de car- ///.Secţiune prin ţevi (bobine) ton prezintă avantajul că în timpul	cu fire.
fixării contracţiunea firelor se pro- a)înainte de stabilizare; b)după duce normal, datorită deformării	stabilizare,
suporturilor (v. fig. III).
Maşina de fixat ciorapii cu abur saturat poate fi: autoclavă cilindrică orizontala, autoclavă para-lelepipedică tip dulap sau autoclavă cu clopot.
Autoclava cilindrică orizontală are o uşă prin care se introduc cărucioare încărcate cu formele metalice cari se îmbracă cu ciorapi.
Autoclava tip dulap cuprinde (v. fig. IV): o cameră paralel-epipedică (dulapul), care are pereţi dubli, izolatori; două cărucioare, cari se încarcă cu forme pentru ciorapi şi cari intră alternativ în dulap (în timp ce un cărucior se găseşte în dulap, de pe formele celuilalt cărucior operatorul scoate ciorapii fixaţi şi îi înlocuieşte cu alţi ciorapi nefixaţi).
//r?/-/?T/yr/777X
I. Maşină de fixat prin contact cu şapte cilindre.
Termofon	273	Termofosfat
Autoclavâ de fixat cu ciopot, de construcţie romînească, are o platformă pe care formele îmbrăcate cu ciorapi sînt dispuse în trei grupuri, pe arce de cerc de cîte 120°. Un grup
IV. Secţiune printr-o maşină de fixat ciorapi cu abur saturat, î) cameră autoclavă paralelepipedică; 2) forme metalice cari seîmbracă cu ciorapi.
se găseşte sub un clopot de fixare, care se ridică după fiecare ciclu de fixare, aducînd sub clopot grupul următor deTforme cu ciorapi. în timp ce un grup e sub fi-	Secţiune !-/
xare, al doilea e în	j	1
faza de răcire, iar a treilea e în descărca-re-încărcare.
Maşinile de fixat ţesăturile şi tricoturile pot fi cu funcţionare în proces discontinuu sau în proces continuu.
Maşina de fixat în proces discontinuu (v.fig. V)consistă dintr-o autoclavă orizontală cu perete dublu măsurat temperatura
V. Maşină de fixat ţesături şi tricoturi cu abur saturat, în proces discontinuu (vedere şi secţiune). 1) autoclavă cu perete dublu ; 2) batiu ; 3) cărucior port-suporturi; 4) cale de rulare; 5) suport perforat; 6) materialul de tratat; 7) legătura pentru pompa de vid; 8) tubulură pentru alimentarea cu abur.
echipată cu pompe de vid, aparate de şi presiunea, dispozitive pentru preîn-călzirea materialului textil şi a interiorului, ca măsură de prevenire a condensării aburului pe fibre, evitîndu-se astfel apariţia petelor şi a neuniformităţilor de stabilizare. Materialul textil, introdus în autoclavă, înfăşurat pe suporturi
VI. Maşină de fixat cu abur saturat, în proces continuu.
1) autoclavă; 2) sul de alimentare; 3) bară de conducere; 4 şi 5) fantă de intrare, respectiv de ieşire; 6) cilindre răcitoare; 7) rampă de depunere.
perforate, e străbătut de aburul condus prin suporturi cu presiunea de 1,2***1,4 at. în maşină există un vid parţial care
se realizează în prealabil, pentru eliminarea oxigenului atmo-feric şi a pernelor de aer dintre straturile de material de pe suluri’. Se asigură, astfel, uniformitatea efectului de stabilizare şi protecţia materialului textil contra acţiunii oxigenului.
Maşina de fixat în proces continuu cuprinde (v. fig. V/)j o autoclavă, în care ţesătura (respectiv tricotul), desfăşurată de pe sulul de alimentare şi condusă de o bara, pătrunde printr-o fantă făcînd un parcurs suficient de lung pentru a fi acţionată de aburul saturat din interior; apoi materialul stabilizat iese din autoclavă, spre un sistem de cilindre răcitoare, de unde e depus în falduri pe o rampa.
î. Termofon, pl. termofoane. Fiz. V. sub Termoacustică.
2.	Termofor. Ind. petr.: Procedeu de cracare catalitică, a cărui caracteristică o constituie patul „mobil" de catalizator macrosferic din interiorul reactorului (v. Cracare catalitică, sub Cracare) şi al regeneratorului.
3.	Termofor electric, pl» termofoare electrice. Elt.: Sin. Pernă electrică (v.).
4.	Termofosfat, Ind. chim.: Îngrăşămînt chimic cu fosfor, caracterizat prin faptul că fosforul se prezintă ca săruri bazice ale acidului ortofosforic cu calciu, magneziu, sodiu, sau sub forma de alfafosfat tricalcic- şi că aceste săruri sînt solubile în cea mai mare parte în soluţie de acid citric 2%, într-o măsură mai mică în soluţie neutră de citrat de amoniu şi insolubile în apă. Se obţine prin încălzirea puternică, pînă la sinterizare sau topire, a fosfaţilor naturali cu adausuri de produse ajutătoare, cînd structura apatitului, insolubil, e modificată şi trece, astfel, în forme solubile. Se prezintă sub formă de pulbere, cu particule de mărimea pînă la 0,15 mm, pentru a putea fi solubil izat. îngrăşămintele de tip termofosfat constitu ie un grup din care fac parte, afară de zgura Thomas (v. sub Zgură metalurgică), care se obţine ca produs secundar din anumite procese siderurgice, următoarele produse: termofosfaţii alcalini, numiţi şi Renan i afosfat, „Renani t" sau „S u -perthom asină termofosfaţii defluoruraţi; termofosfaţii magnezieni. Termofosaţii au, în majoritatea cazurilor, reacţie alcalină sau neutră şi, deci, sînt folosiţi pe tipurile de sol acide, deoarece ei neutralizează, local, în zona de acţiune a pentoxidului de fosfor, aciditatea solului. Pe aceste soluri ei dau rezultate superioare în comparaţie cu superfosfatuI.
Termofosfaţii prezintă avantajul că nu sînt spălaţi din straturile superioare ale solului, datorită solubflităţii lor reduse în apă, şi că deci sînt folosiţi de către plante, treptat, într-o perioadă lungă de timp.
Termofosfaţii alcalini sînt caracterizaţi prin faptul ca fosforul se găseşte sub formă de fosfat de calciu şi de sodiu. Se obţin prin sinterizarea fosfaţilor naturali în amestec cu nisip de cuarţ şi cu săruri alcaline, de exemplu: carbonat de sodiu, sulfat de sodiu, silicaţi alcalini, sulfură de sodiu, la temperaturi de 1100---12000. La stabilirea reţetelor de fabricaţie se ţine seamă şi de conţinutul fosforitului în carbonat de calciu şi fluorură de calciu, pentru a se adăuga bioxidul de siliciu necesar legării calciului sub formă de silicat de calciu.
Termofosfaţii defluoruraţi sînt caracterizaţi prin faptul că fosforul se găseşte ca fosfat tricalcic, sub forma alotropică alfa care e solubilă în acid citric, şi că sînt lipsiţi de fluor, deşi acesta există în fluorapatituI folosit ca materie primă. Produsul se obţine prin încălzirea unui amestec de fluorapatit cu silice, în prezenţa vaporilor de apă, la temperaturi de 1400---16000. Termofosfaţii defluoruraţi sînt întrebuinţaţi atît ca îngrăşămînt chimic cît şi ca înlocuitor al fainii de oase, folosită la furajarea animalelor.
Termofosfaţii magnezieni sînt constituiţi, în general, din fosfat tricalcic şi silicat de magneziu şi compoziţia lor variază în funcţiune de materiile prime folosite. Se obţin prin prelucrarea pe cale termică a fosfaţilor naturali cu minereuri cari conţin săruri demagneziu şi în special cu silicaţi de magneziu, cu răcirea bruscă a topiturii, ceea ce face
18
Termogalvanometru
274
Termofuminescenţa
ca fosforul să treacă într-o formă asimilabilă. Au reacţie fiziologic alcalină şi capacitate de neutralizare în so! echivalentă cu circa 0,5 t calcar pentru 1 t termofosfat.
1.	Termogalvanometru, pl. termogalvanometre. Fiz.: Gal-vanometru (v.) echipat cu un mecanism de măsără cu termo-cuplu (v.), compus dintr-un fir metalic parcurs de curentul de măsurat, care-l încălzeşte şi ridică temperatura termocuplului, a cărui tensiune termoelectrică e măsurată de un galvanometru sensibil-, cu magnet permanent şi cu bobină mobilă (cadru mobil). Termocuplul poate fi în contact direct cu firul de încălzire, sau numai în apropierea lui, căldura transmiţîndu-se, în acest caz, prin convecţie şi radiaţie. Galvanometrele au, de obicei, termocuplul în contact (în cruce).
Curentul care trece prin firul încălzitor nu parcurge termocuplul— şi invers.
Avantajele pe cari Ie prezintă aceste galvanometre sînt următoarele: au inductivitate şi capacitate foarte mici şi deci indicaţiile lor sînt independente de frecvenţă şi de cîmpurile exterioare; pot fi folosite pînă la frecvenţe de cîţiva mega-hertzi; măsoară valori foarte mici de curenţi şi de tensiuni, şi au un punct zero stabil. Prezintă dezavantajele ca nu se pot supraîncarca şi că au o inerţie termică apreciabilă.
Pentru curenţi foarte slabi, joncţiunea dintre firul încălzitor şi termocuplu se introduce într-un tub în care se face vid.
înainte şi după măsurare e util săse facă, în curent continuu,
o	etalonare a indicaţiilor, deoarece etalonarea se schimbă cu timpul.
2.	Termogenetic, sol Ped.: Sol în a cărui geneză factorul predominant e temperatura înaltă din zonele tropicale şi ecuatoriale, care produce o rapida descompunere chimică a silicaţilor şi mineralizarea materiei organice. Acestei categorii de soluri aparţin solurile roşii şi galbene tropicale şi lateritele (feraliţele).
3.	Termogenezâ. Bot.; Energia calorică din corpul plantelor, rezultată din energia chimică transformată şi din energia de imbibiţie a biocoloizilor, folosită parţial în transpiraţie şi parţial iradiată în mediul ambiant.
Corpul plantelor nu are organe speciale pentru reglarea temperaturii, aceasta fiind identică cu temperatura mediului înconjurător. Împiedicînd, însă, radierea căldurii şi transpiraţia unei plante, se constată că temperatura acesteia se măreşte, respectiv planta produce căldura. Frunzarul pădurilor se încălzeşte datorită termogenezei bacteriilor şi a ciupercilor (organisme termofile), cari se dezvoltă în mari cantităţi în acest mediu şi cari pot ridica temperatura peste 40° (de ex. Bacillus calfactor ridică temperatura fînului pînă la 70°). Fenomenul observat în natură, primăvara, cînd zăpada se topeşte mai repede pe suprafeţele de sol înierbate, decît pe suprafeţele neacoperite cu vegetaţie, e în legătură cu căldura produsă de plantele respective. Tulpinile tinere şi fragede ale plantelor timpurii de primăvară (Galanthus nivalis, Scilla bifolia, etc.) străbat stratul de zăpadă, datorită căldurii produse în timpul creşterii şi a respiraţiei lor. Ridicarea temperaturii în organele plantelor e direct proporţionala cu cantitatea de oxigen întrebuinţată pentru respiraţie, respectiv cu creşterea intensităţii respiraţiei.
Termogenezâ plantelor e influenţată de: numărul caloriilor (variază după fazele de dezvoltare ontogenetică a plantei); starea fiziologică a plantei; temperatura mediului; oxigenul din aer; etc.
4.	Termograf, pl. termografe. Fiz., Meteor., Tehn.: Termometru înregistrator (v.).
In Meteorologie, se utilizează termografe în cari se foloseşte drept corp sensibil un tub Bourdon sau o lamă bimetalică. Deformaţiile corpului sensibil, proporţionale cu variaţiile de temperatură, sînt amplificate printr-un sistem de pîrghii înscrise cu ajutorul unei peniţe. înscrierea se face pe un cilindru în rotaţie uniformă, echipat cu o diagramă detaşabilă.
în exploatarea ţiţeiului, termografele sînt utilizate pentru măsurarea şi înregistrarea temperaturii de fund a sondelor (v. Termometru de fund). Se folosesc termografe la fund şi termografe la suprafaţă.
La termografele la fund, înregistrarea se face prin intermediul unei peniţe care e deplasată sub acţiunea destinderii sau contractării unui tub metalic sub formă de elice, sau a presiunii unui fluid (gaz, vapori sau lichid), care expandează sau se contractă odată cu schimbările de temperatură. Curba de variaţie a temperaturii se obţine fie ca o diagramă pe suport fix, fie ca o diagramă pe suport care se poate roti sub acţiunea unui mecanism de ceasornic. în cazul cînd diagrama rămîne fixă, se roteşte dispozitivul pe care se fixează peniţa. Rotirea diagramei sau dispozitivului se corelează cu deplasarea aparatului în sondă.
La aparatele cu înregistrare la suprafaţa, se foloseşte un termometru cu rezistenţă electrică, introdus în sondă cu cablu electric, iar semnalele electrice indicînd valorile de temperatură sînt transmise la suprafaţă, unde sînt înregistrate sub formă de diagramă.
5.	Termogramâ, pl. termograme. Meteor. V. sub Diagramă meteorologică.
6.	Termohidrofixare. Ind. text. V. sub Termofixare.
7.	Termoionicâ, emisiune 1. Fiz., Elt.: Emisiunea de ioni pozitivi dintr-un metal încălzit la o temperatură suficient de ridicata pentru ca, în virtutea agitaţiei termice, ei să poată învinge forţele cari îi reţin în metal.
Emisiunea e importantă la temperaturi apropiate de punctul de topire. Densitatea curentului are expresia aproximativă q0V f	t	T	\
Si v4
unde r' e (ca şi la emisiunea termoelectronică, v.) coeficientul de reflexiune al barierei de potenţial superficiale, <D'e lucrul de ieşire, q0 e sarcina electrică elementară, M e masa ionului, k e constanta lui Boltzmann, h e constanta lui Planck, Cp e căldura specifică la presiune constantă (pro ion) a metalului, T e temperatura absolută. Aceasta formulă are structura formulei analoge din cazul emisiunii termoelectronice (fără cîmp exterior), conţinînd în plus factorul exponenţial cu căldura specifică. Fenomenul fizic e de altfel acelaşi (trecerea particulelor peste o barieră de potenţial). Lucrul de ieşire <D' e relativ mare (€>'=8,6 eV la Mo, <(>'=11,9 eV la W). între lucrurile de ieşire <D (pentru electroni) şi <D' (pentru ioni)
unde L e căldura de sublimare (pro atom) şi I e potenţialul de ion izare al unui atom metalic.
8.	Termoionicâ, emisiune 2. Fiz., Elt.: Sin. Emisiune termoelectronică (v. Termoelectronică, emisiune ~). Termenul Emisiune termoionică e impropriu în această accepţiune.
9.	Termoizolant. Tehn., Mat. cs.: Sin. Izolant termic (v.).
10.	Termoizolare. Cs., Tehn.: Sin. Izolare termică (v.).
11.	Termoluminescenţâ. Fiz.: Tip de luminescenţă (v.) a unor luminofori solizi, caracterizat prin faptul că emisiunea luminii, pregătită de o absorpţie anterioară de energie sub altă formă decît termică, se produce în urma unei încălziri ulterioare moderate (de ex. la 100°) a substanţei.
în orice fel de luminescenţă, dar în special în fotolumines-cenţă (v.), energia absorbită nu e în întregime imediat reemisă. Dacă reemisiunea are loc într-un interval de 10‘8 •••10-5 s, luminescenţă se numeşte fluorescenţâ; dacă ea durează peste 10-3 s, se numeşte fosforescenţa. Dacă, indiferent de durata ei, reemisiunea nu începe imediat după excitare, întîrzierea proceselor radiative de revenire a corpului la starea lui iniţială se datoreşte captării electronilor (sau găurilor) de către anumite capcane (defecte ale reţelei), suficient de adînci pentru ca o
îermomagnetice, efecte
275
Termomagnetice, efecte
Curbă de termoluminescenţă.
Q) intensitatea luminii emise; ^temperatura absolută.
reeiiberare să nu se poată produce spontan, ca urmare a agitaţiei termice. în acest caz, corpul se manifestă ca neluminescent, deosebindu-se de corpurile cu adevărat neluminescente prin faptul că, ridicînd temperatura, agitaţia termică devine capabilă sa scoată electronii (sau găurile) din capcane, permiţîn-du-le astfel să efectueze u Iterior tranziţiile cu emisiune de radiaţie spre stări inferioare din punctul de vedere al energiei.
Astfel, curba intensităţii luminii emise în funcţiune de temperatură (curba de termolumi-nescenţâ, glow curve, v. fig.) prezintă maxime în dreptul acelor valori ale temperaturii absolute T pentru cari	energia cinetică medie ~ kT	(£=constanta
lui Boltzmann—1,38'10'16 erg*s) a unui electron e de ordinul adîncimii gropilor de potenţial ale capcanelor. în general, ridicarea curbei de termoluminescenţă reprezintă o metodă de jnvestigare a capcanelor de purtători.
în natură se	întîlneşte şi cazul	anumitor	substanţe	(de
ex. fluorina) cari	prezintă termoluminescenţă	fără	a	fi	fost,
aparent, excitate anterior. Această aşa-numită „termoluminescenţă adevărata" se explică, probabil, prin faptul că aceste substanţe sînt minerale cari, în decursul timpului, au fost totuşi supuse iradierii de către unele corpuri (radioactive) din vecinătatea lor.
i- Termomagnetice, efecte Fiz., Elt.: Efecte datorite interacţiunii fenomenelor magnetice şi termice. Efectele termomagnetice sînt în general asociate cu efectele galvanomagnetice (v.) şi termoelectrice şi se caracterizează prin interdependenţa următoarelor mărimi: inducţia magnetică (B), densitatea curentului electric (/) sau cîmpul electric (E), densitatea curentului de căldură (q,) sau gradientul temperaturii (V^)î în efectele galvanomagnetice elementul termic intervine prin condiţiile auxiliare impuse (v. tabloul, coloana VI).
Schema generală a unui efect termomagnetic poate fi reprezentată cum urmează: Fiind dat cîmpul magnetic (B), dacă se realizează o anumită mărime fizică (cîmp electric, curent electric, curent termic), reprezentată printr-un vector primar Vpr, interacţiunea d intre B şi V pr , ţinînd seamă şi de condiţiile auxiliare impuse, conduce la apariţia altor mărimi fizice, reprezentate prin vectorii secundari Vsec, V'sec, etc. (în general, printre mărimile secundare se regăseşte şi mărimea primară, însă modificată). Măsurarea efectului consistă în măsurarea unei componente a unui vector secundar.
După altă clasificare, de altfel mai conformă cu terminologia adoptată, se consideră efecte termomagnetice numai acele efecte în cari vectorul primar e de natură termică (efectele 1.3, 1.4, 2.2, 2.3, 2.4, 3.3, 3.4 din tablou) şi efecte galvanomagnetice acele efecte în cari vectorul primar e de natură electrică (efectele 1.1, 1.2, 2.1, 3.1, 3.2 din tablou).
Luînd în consideraţie schema dată, clasificarea efectelor termomagnetice se poate face după mai multe criterii.
După direcţia de măsurare, se deosebesc: efect t e r m o-m a g n e i c transversal, dacă măsurarea se face după o direcţie perpendiculară pe vectorul primar, şi efect termomagnetic longitudinal, dacă măsurarea se face paralel cu el. Se deosebesc efect în cîmp magnetic transversal şi efect în cîmp magnetic longitudinal, după cum B e perpendicular pe Vpr, Vsec, V'sec,... sau paralel cu (toţi) aceşti vectori (cu această definiţie, într-un cîmp magnetic longitudinal nu pot
exista decît efecte longitudinale). Efectele transversale pot fi adiabatice sau isoterme după cum, după direcţia după care se măsoară ele (perpendiculară pe B, F ), e nulă componenta curentului termic q: sau a grad ientu lui temperaturii \JT) această anulare e o condiţie caracteristică pentru dispozitivul experimental ales.
Principalele efecte termomagnetice în mediile isotrope sînt efectul Ettings-hausen (v.), efectul Righi-Leduc (v.), efectul Nernst, efectul de magnetocohducţie (v.) (sau magnetorezis-tenţă), efectul Ettingshausen-Nernst (v.), etc. Aceste efecte, înpreună cu cele asociate lor, sînt definite în tablou (bazat în general	pe clasificarea	dată de J. P. Jan);	în mediile
anisotrope,	definiţiile sînt	mai complicate şi	încă nefor-
mulate într-un mod universal acceptat (chiar în cazul iso-trop, mai	există uneori	anumite deosebiri).	în figurile
din tablou,	pentru claritate, vectorii B, Vpr, Vsec	sînt repre-
zentaţi prin grafii diferite; coeficienţii diferitelor efecte sînt notaţi cu litera yj, cu indici convenabili (afară de cazurile în cari există o notaţie unanim acceptată); simbolul E* nu se confundă totdeauna cu cîmpul electric E, ci e definit prin - 1 - 1
£*=-— -Vl*=E- —unde [x=^ch+q-V e poten-ţialul electrochimic, [ich e potenţialul chimic, V e potenţialul electric şi q=^zq0 e sarcina purtătorilor în valoare algebrică;
deoarece, într-un corp omogen, ,=	rezultă
—.	—	CM
că E*=E numai dacă \/T=0. Deşi uneori se mai folosesc
încă definiţii în cari apare E şi nu E* (chiar cînd E*=f=E), s-a putut arăta că metodele efectiv folosite în măsurări sînt astfel, încît în expresiile coeficienţilor caracteristici trebuie introdus corect E*. La metale, însă, E* « E în orice condiţii.
Teoria termodinamică a efectelor termomagnetice, ca şi a efectelor termoelectrice (v.), constituie o aplicaţie a Termodinamicii proceselor ireversibile (v. sub Termodinamică). Relaţiile generale <D,.==LL. .*i7,., introduse acolo (<&.= fluxuri, 1 j	J	1
- forţe generalizate), se particularizează aici în forma ur-
F
J
mătoare (pentru un monocristal):
~ £ P/j' ^ î~~ £
(1)
J
l]
ar I 1 â*y 9 '
C)T
3*/
ixch
9
(i=1, 2, 3)
■Ji
(10
J	3	3
(*=1,2.3).
■Ş’V-O-Ş V-lr
,	a*/
în aceste relaţii, £.,/•, q...
ÎL
g*.
Ef (i=1, 2, 3) sînt com-
ponentele vectorilor Et J, q,} XJT, E*, definiţi; qjf sînt componentele	unui vector q*,	care provine din q,	prin	relaţia
q?*—q,—	• /, analogă	cu	relaţia E*=E— —	•	care
q	q	cn
leagă E* de E. Coeficienţii p.., s.., tu.., sînt mărimi cu
1j lJ	lJ
caracter tensorial (chiar	în	mediile isotrope, deoarece	pre-
zenţa lui B înlătură această isotropie) şi constituie elementele
13*
Efectele termomagnetice şi asociate (galvanomagnetice, termoelectrice) în medii isotrope
Caracterizarea direcţională a efectului	Numele efectului	Caracterul isoterm (is) sau adiabatic (ad) al efectului	Vectorul primar	Vectorii secundari	Condiţii experimentale impuse (pe lîngă B=dat)	Schema vectorială a efectului		Formula efectului	Coeficientul caracteristic al efectului	Observaţii
1. Efecte transversale în cîmp magnetic transversal	1.1. Efectul Hali	1.1.1 is	E(EX, 0, 0)	E (Ex—Ex , Ey, 0) /</*• o- °)	Ex—Ex=dat U-il- o Jy-0	j Jj^ jr^	z iS y t	E’*=Ris(B)-Jx-B	%(B)	E'v—E'v deoarece =0 j * dy
		1.1.2 ad	E(Ex, 0, 0)	E'(EX=EX, Ey, 0) J(Jx> °> °)	•E*=Ex=dat Jy=0			E';=R^B)-JX-B		EyfEy
	1.2. Efectul Ettingshausen	1.2.1 ad	J(Jx> 0. °>	*r(°--g-°)	Jy—0 f =°	f V		TT'eW**	■nEm	
	1.3. Efectul Righi-Leduc	1.3.1 ad	vr(H-ao)	II ^ hh * T	7-o =dat	i	8 i	6T „ f».ăr.R 3 JV RL 3x	»iKL(®	
	1.4. Efectul Nernst	1.4.1 is	vr(H'ao)	E(EX, Ey, 0)	*I=dat J = 0 *1-o	A B VTt/\—7"		J3*=,u. (£)■&) iV, îs q)X	V./x®	E*=E „ deoarece = 0 y c> J Acest efect e numit, uneori, efect Ettingshausen-Nemst (isoterm)
		1.4.2 ad	vr(g'°'°)	vrflî. = n. iî; o] S* C>JV J E(EX, Ey, 0)	11 «dat cîx 7=o q,y=o	8 k ^^ E		E*=^at ’B N,aa $x		E*=£E Acest efect e numit, uneori, efect Ettingshausen-Nernst (adiabatic)
2. Efecte longitudinale în cîmp magnetic transversal
Efectele termomagnetice şi asociate (galvanomagnetice, termoelectrice) în rriedii isotrope
2.1. Conductivitatea electrică în cîmp magnetic (mag-neto-rez»s-tenţa transversală)	2.1.1 is	E(EX, 0,0)	E '(£> =Ex,Ei.°) /(/*■ °)	E*=dat ii = iI=o dx djy	>	Jx-°isW'Ex		EX=EX deoarece =0 x x £)X Numirea de „magnetorezistenţă transversală" se referă la direcţia relativă a lui B faţâ de vectorii primar şi secundar
	2.1.2 ad	E{EX , 0, 0)	£'(EX= =Ex,E’y,0) JUx • <>• °)	Ex=d at Jy-0		Jx~Gad^‘^x	'W®	J5* =H deoarece =0 x * dx Numirea de „magnetorezistenţă transversala" se referă la direcţia relativă a lui B faţă de vectorii primar şi secundar
2.2. Efectul Ettings-hausen--Nernst	2.2.1 is	vr(fi'0'0)	E(EX, Ej,, 0)	O li Pil ^ 0 , "O 1 II M *	£	E*x = =1>EN, u ( B)'JI-'B	^EN. i/(B)	^x'^-^'x Acest efect e numit uneori efect Nernst (isoterm)
	2.2.2 ad	vr(f'ao)	vr = =11, n: o] dx’ 2)7’ J E(EX, Ey, 0)	il=dat,^ =0 7-0	A S	*£- = 71EN, a/B,'~^x'B		EX=^EX Acest efect e numit uneori efect Nernst (adiabatic)
					2$?"'			
2.3. Conductivitatea termica (în cîmp magnetic transversal)	2.3.1 is	vT(S’ao)	0)	^dat.^0 dx d.T 7=o	ZV		Kis(B)	
	2.3.2 ad	vr(S'°'°)	vrpf- v dx = ^,^, o) dx d/ ; ~qlQ-x- o. o)	'V1' 0 dx •/ / = 0			KajM	
Efectele termomagnetice şi asociate (galvanomagnetice, termoelectrice) în medii isotrope	(continuare)
Caracterizarea direcţională a efectului	Numele efectului	Caracterul isoterm (is) sau adiabatic (ad) al efectului	Vectorul primar	Vectorii secundari	Condiţii experimentale impuse (pe lîngă J3=dat)	Schema vectorială a efectului		Formula efectului	Coeficientul caracteristic al efectului	Observaţii
	2.4. Efectul Seebeck (în cîmp magnetic transversal)	2.4.1 is		B(EX, Ey, 0)	dat. »I=0 e)x cU> /=0	A?		hx=-»S.	/j(B)	Efectul Seebeck se mai numeşte efect termoelectric (în sens restrîns)
		2.4.2 ad	vr(H'ao)	V = şi,n:. o] E(EX. Ey, 0)	g=dat,^=0 J=0	i 2f:	w	Ex~^S,a^B>	VS, adW	E*X^EX
3. Efecte longitudinale în cîmp magnetic longitudinal	3.1. Conductivitatea electrică în cîmp magnetic longitudinal (magneto-rezistenţa longitudinală)		E(0, 0, Ez)	7(°* o- Jz)	£=dat v=° c) z	•'A E n ii.	S	Jz=o(Bjong)-Ez		E* —E7 deoarece -^-=0 Numirea de magnetorezistenţă longitudinală se referă, la' direcţia relativă a lui B faţă de vectorii primar şi secundar
	3.2.		m o. jz)	vr(°' °- s	/= dat ^Î=P	V / i J' i /	\	17=13.2	7)32(B)	Acest efect nu are încă nume
	3.3. Conductivitatea termica (în cîmp magnetic longitudinal)			^(0, 0, q.z)	VÎ=d at Jz-0	VT	f A t^B		K(Blong)	
	3.4. Efectul Seebeck (în cîmp magnetic longitudinal)		vr(ao'f)	E(0, 0, Ez)	VT=d at /*=°	VTi i /	\		^S^long)	E*Z^EZ
Termomanometru
279
Termometrie de fund
fundamentale ale teoriei. Ei satisfac formulele de reciprocitate ale lui Onsager (v.):
(2) p..(B) = P//(-5);	T.el7(B)=«^-B).
În cazul isotrop, relaţiile (1') se simplifică astfel (B fiind presupus dirijat după Oz)\
+e2i-
xr*_ r ,	r	sr
■^2 — p21 ’/l + Pll ’/*2 £2l‘	£11	'
(3)
Q)xl
2
.Ef =
•/s
^33‘
Q'*—J lJr1Z2l'J 2	+^21‘
<n
~ ^21 ‘ /l ^11 * J2 ^2J
C)T
d*3
jr_
3*i
C)T
ă*2
â*a
(în acest caz, ţinînd seamă de condiţiile experimentale, adia-batice sau isoterme, utilizarea lui #.* în locul lui q, e superfluă, conform tabloului, cu singura excepţie a efectului 3.2). Din considerente de simetrie, mărimile pn, p33, Xn, X33, nlv tu33, £n- s33 sîn't funcţiuni pare de B, iar mărimile p21, X21, 7t21, s21 sînt funcţiuni impare de această variabilă. De aici şi din relaţiile (2) rezulta:
(4)	T • Sn = 7Uii, ^£33=7T33,
Relaţiile (4) reduc la nouă numărul coeficienţilor independenţi din (3).
Coeficienţii experimentali din tablou sînt legaţi de coeficienţii teoretici din (3) prin următoarele formule:
(5)
î}‘p21’	Rad'!1'~	j p21 + eir ■
ve(b)=
rHU,(B)== — ^1 T‘N,i/Bî:= ' S21:
’lN.ad=	($
’aAB) =-------“ ^17 ’
1
2?
5n*
1
Pil
Pil-S21*
riEN,is^~~
B £llî
^EN,
dB)—
a/8)-----|en + s2i
p33 :	^3.2(Blong)	Xm	:
1. Termomanometru, pl. termomanometre. F/z.: Instrument care indică şi, eventual, înregistrează simultan temperatura şi presiunea.
2.	Termometrie, sistem F/z.: Ansamblul constituit din temperaturile fixe cari servesc la definirea unui interval fundamental de temperatură şi din ipotezele folosite la împărţirea, în grade, a acestui interval. Astfel, în sistemul Celsius, temperaturile fixe sînt temperatura de topire a gheţii sub presiunea atmosferică normală (considerată 0) şi temperatura vaporilor apei distilate care ^fierbe sub presiunea atmosferică normală (considerată 100). în sistemul Reaumur, aceleaşi temperaturi fixe sînt considerate 0 şi 80, Iar în sistemul Fahrenheit 32 şi 212.
Ipoteza folosita la împărţirea acestui interval în grade e, în toate cele trei cazuri, ipdteza dilatării lineare a fluidului termometrie.
3.	Termometrie. F/z.: Parte a Fizicii, care se ocupă cu măsurarea temperaturilor.
4.	~ de fund. Expl. petr.: Operaţia de măsurare a temperaturii de fund (v.) efectuată, de obicei, de-a lungul unui interval al găurii de sondă, pentru care se obţine o diagrama sau un profil de temperatură.
în cazul găurilor de sondă netubate, măsurările temperaturii de fund servesc la: detectarea stratelor de gaze, ţiţei şi apă, determinarea contactului gaze-ţiţei; localizarea (identificarea) stratului din care intră apa în gaura de sondă; stabilirea corelaţiei între diversele găuri săpate pentru acelaşi strat.
în cazul găurilor de sondă tubate, aceste măsurări servesc la: determinarea înălţimii la care s-a urcat cimentul în spatele coloanei tubate; determinarea punctului de curgere al apelor în spatele coloanei; studierea deplasării apei sau a altor fluide în spatele coloanei; determinarea intervalului în care se vor parafina sau s-au parafinat ţevile de extracţie; corelarea între sondele de producţie; studierea formaţiunilor din spatele coloanei cimentate de mai mult timp, dacă nu există profiluri electrice.
Pentru executarea unei termometrii e necesar ca în gaura de sondă să existe fie un echilibru termic (formaţiunile străbătute de gaura de sondă nu-şi modifică temperatura avută anterior săpării), fie evoluţia termică (variaţia de temperatură a formaţiunilor străbătute) să fie foarte lenta de la o zi la alta.
Detectarea stratelor de gaze, de ţiţei sau de apă se face ca urmare a faptului că pătrunderea unuia dintre aceste fluide în gaura de sondă produce o modificare locală a distribuţiei temperaturii, deci pune în evidenţă locul de aflux. în cazul cînd în sondă există echilibru termic, se denivelează puţul pînă la stratul respectiv, pentru a-i da posibilitatea sa se manifeste.
Porţiunile din curba de temperatură cari prezintă Virfuri, in ra- j Diagrama temperatură-adîncime (profil termic) la port CU CUrba gra-	cîteva ore după încetarea circulaţiei,
dientului termic ^ gaze în marnă nisipoasă; 2) gaze în calcar; 3) gaze normal, indică	în	nisip;	4)	efectul	tălpii,
prezenţa formaţiunilor acvifere, dacă aceste vîrfuri sînt creşteri de temperatură (apa din strat are temperatura mai înaltă decît fluidul din gaura de sonda, care a fost circulat şi s-a răcit la
Termometru
280
Termometru
suprafaţă) sau strate de gaze, dacă aceste vîrfuri reprezintă scăderi de temperatură (gazele, la pătrunderea în gaura de sondă, se destind şi se răcesc) (v. fig. /).
Determinarea contactului gaze-ţiţei se face prin efectuarea unei termometr-ii cu puţul plin şi apoi cu puţul golit, astfel
550 55 60 65 70 75 80 : 85 \ 90 ! 95 600 5 10
802
§
•s m 5T*
^ sos
A---
-apa
30
32
33	34	35	38	37
Temperdfura^în °C
35	40
Temperat uraJn °C 3
II. Profiluri termice pentru localizarea zonei de aflux (A) în gaura de sondă prin luarea a 'irei profiluri (1,2, 3) (fig. a) şi a separaţiei nisip cuf gaze şi ţiţei (4), şi nisip cu apă (5) (fig, b).
ca stratele să se manifeste. Contactul gaze-ţiţei, marcat de locul de pătrundere în sondă a gazelor, apare pe diagrama de temperatură, printr-o
răcire.	^
Localizarea zonelor de aflux al apei în gaura de sonda (v.fig. II) pentru astuparea lor prin tu-bare şi cimentare se face cu ajutorul unor termo-metrii executate succesiv în diferite situaţii de golire a puţului, compa-rîndu-se curbele obţinute cu curba de temperatură înregistrată în puţul plin. Zonele de aflux al apei sînt marcate prin creşteri de temperatură în raport cu temperatura normală din sonda.
Corelarea între diferite sonde se poate face pe baza indicaţiilor curbelor obţinute prin termometrie.
Stabilirea înălţimii de ridicare a cimentului în spatele coloanei, pentru a determina dacă înălţimea respectivă e mai mică sau mai mare decît înălţimea calculată corespunzător volumului de ciment utilizat, e posibilă datorită faptului că priza cimentului e însoţită de degajare d_e căldură (v. fig. lila).
40	\2	44	46
Temperatura,?/! °Q IV. Profil termic pentru determina rea nivelului cimentului în cazul folosirii acceleratorilor de priză.
1) nivelul cimentului în spatele coloanei ; 2) strat poros în care a intrat ciment; 3) zonă cimentată cu accelerator de priză; 4) şiul coloanei;
5) efectul tălpii.
50	55	60	65	70
. Temperatura, în °C
i
32 34 36 38 40 42 44 46 48 50 52 54 Temperatură' în °C 3	b
III. Profiluri termice pentru determinarea nivelului cimentului în spatele coloanei.
1) nivelul cimentului la cimentare simplă; V şi 1") nivelul cimentului (etajul I respectiv etajul II) la cimentare etajată; 2) talpa primului etaj de ciment; 3) zonă fără ciment în spatele coloanei; 4) profilul electric PS (potenţial spontan).
Pe diagrama de temperatură respectivă se poate urmări cimentarea etajată (v. fig. III b), se pune în evidenţă efectul întîr-zietorilor de priză, respectiv al acceleratorilor (v. fig. IV), etc.
Termometriile se execută cît mai repede după cimentare, pentru ca să nu se producă difuzarea căldurii în formaţiuni.
î. Termometru, pl. termometre. Fiz.: Instrument pentru măsurarea temperaturilor folosind fie variaţia cu temperatura a unei mărimi caracteristice a unei substanţe care se numeşte corp termometrie, fie variaţia cu temperatura a unei mărimi caracteristice a corpului a cărui temperatură se determină. Din prima clasa fac parte termometrele cu lichid (la cari mărimea caracteristică, variabilă cu temperatura, e volumul lichidului termometrie), termometrele cu gaz (ia cari mărimea variabilă e volumul sau presiunea), termometrele cu rezistenţa şi bolometrele (la cari mărimea variabilă cu temperatura e rezistenţa electrică a unui conductor), termoelementele (la cari variaţiile de temperatură produc variaţii ale tensiunii electromotoare din circuitul cu puncte de sudură, al conductoarelor metalice componente), termometrele cu bimetal, etc. Din clasa a doua fac parte pirometrele optice, mărimea caracteristică, variabilă cu temperatura, fiind, în acest caz, fie energia radiantă totală, emisă
de corpul a cărui tem-T peratură se determină, fie compoziţia spectrală a energiei radiante emise.
în sens restrîns, se numesc termometre instrumentale din prima clasă, în cari variaţii le temperaturii produc schimbări ale volumului corpului termometrie şi, în special, termometrele cu lichid; un alt tip de termometru din această clasă e termometrul cu tub elastic (v.), la care temperatura se determină prin deformarea unui tub elastic, provocată de variaţia de presiune a corpului termometrie.
Condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească un bun termometru sînt: să fie fidel, adică să indice exact temperatura corpului sau a mediului studiat (deci, de ex., contactul său cu corpul sau cu mediul a cărui temperatură se determină să nu modifice valoarea temperaturii); să fie sensibil, adică să pună în evidenţă şi mici variaţii ale temperaturii; să fie rapid, adică
Termometru
281
Termometru
să nu aibă isterezis şi sa indice cît mai repede temperatura de determinat; etc. Uneori, un acelaşi termometru nu poate îndeplini, în aceiaşi timp, toate aceste condiţii; de exemplu, în cazul termometrelor cu lichid, termometrul e cu atît mai sensibil, cu cît conţine un volum mai mare de lichid, deci cu cît are rezervorul mai mare. în acest caz, isterezisul termometrului creşte.
Termometrele cu gaz au drept corp termometrie un gaz ale cărui schimbări de stare servesc la determinarea temperaturii. Se folosesc, fie termometre la presiune constanta, fie termometre la volum constant, fie, uneori, termometre la presiune şi volum constante şi cu masa de gaz variabila, cari funcţionează ca dilatometrele (v. Dilatometru pentru lichide), fie termometre mixte.
Termometrul cu gaz (v. fig. I) e alcătuit, în principal, dintr-un rezervor (R) legat la un manometru cu mercur (/VI), şi care poate comunica cu exteriorul printr-un robinet prin care se introduce sau se evacuează gazul din rezervorul termometrului.
în termometrele I a v o -lum constant, tubul manome-trului poartă un indice (/), care precizează valoarea volumului. Prin încălzire în contact cu corpul sau cu mediul a cărui temperaturăse determină, gazul îşi schimbă atît volumul, cît şi presiunea. Se reduce volumul la valoarea iniţială, prin ridicarea ramurii manometrului care nu e în legătură cu rezervorul, sau prin adăugare de mercur în acea ramură. Diferenţa dintre înălţimile coloanelor de mercur în cele două ramuri dă creşterea presiunii gazului, datorită ridicării temperaturii. Temperatura t se deduce din relaţia:
I. Termometru cu gaz.
R) rezervor; r) robinet; M) manometru; /) indice; h) diferenţă de presiune.
Pt-Po
PoP ’
p0 fiind presiunea la temperatura t0, la care coloanele de mercur se găseau la aceeaşi înălţime, înainte de încălzirea termometrului; pt, presiunea la temperatura t, iar |3, coeficientul de variaţie a presiunii gazului cu temperatura.
în termometrele la presiune constanta, folosite mai rar, se menţine acelaşi nivel al coloanelor de mercur din cele două ramuri ale manometrului şi se citesc variaţiile de volum ale gazului pe o scară divizată de pe tubul de legătură dintre rezervorul termometrului şi manometru. Temperatura se determină din:
t=t0+a±J!±,
unde t şi t0 au aceleaşi semnificaţii ca şi în cazul termometrului la volum constant; vt, respectiv v0, sînt volumele gazului la temperaturile t, respectiv t0, iar a e coeficientul de dilataţie al gazului la presiune constantă.
Citirile efectuate cu termometrul cu gaz trebuie să sufere următoarele corecţi i mai importante: Corecţia de presiune, datorită variaţiilor volumului rezervorului termometrului. Această corecţie, destul de mică, e nesigură, datorită variaţiilor coeficientului de variaţie cu presiunea a substanţei din care e construit rezervorul. — Corecţia de temperatură a înălţimii coloanelor de mercur din manometru, importantă mai ales Ia termometrele cu volum constant.
—	Corecţia de coloană de gaz din tubul de legătură dintre rezervor şi manometru, gaz care nu se găseşte [a temperatura mediului a cărui temperatură se determină, în cazul termometrelor la volum constant, această corecţie
e At— ^	t fiind temperatura citită, C raportul dintre
volumul gazului din spaţiul exterior mediului cercetat şi dintre volumul rezervorului, iar tx, temperatura medie a acestui gaz. Valoarea corecţiei depinde de C şi poate atinge, de exemplu, 30° la 1000°, daca C=0,01. Corecţia se micşorează, micşorînd valoarea lui C. — Corecţia de di lataţie a rezervorului termometrului, în urma ridicării temperaturii, poate atinge 22° la 1000° pentru un termometru de sticlă sau de platin. — Corecţia de reducere a scării termometrice la scara termo metr ica termodinamică. Această corecţie e mică şi, de aceea, termometrele cu gaz sînt folosite drept termometre etalon.
Termometrul cu gaz prezintă avantajul că, gazele avînd un coeficient de dilataţie mare, e un instrument foarte sensibil, dar prezintă dezavantajul unor rezervoare cu volum prea mare pentru măsurările curente.
Termometrele cu lichid au drept corp termometrie un Iichid. Un termometru cu lichid e alcătuit dintr-un rezervor de sticlă sau, uneori, de cuarţ, continuat cu un tub, în general cu diametru foarte mic şi constant. Tubul termometrie e gradat în grade corespunzătoare scării termometrice respective (v. Temperaturilor, scara ^). Temperatura pe care o indică termometrul e cea corespunzătoare diviziunii la care se opreşte coloana de lichid în tubul termometrie.
Citirile făcute cu termometrul cu lichid reprezintă valori aproximative ale temperaturii de determinat. Pentru a obţine valoarea ei exactă trebuie sa se aducă citirii diferite corecţii, cele mai importante fiind următoarele: Corecţia de zero, datorită atît variaţiilor volumului rezervorului termometrului, cauzate de tensiunile din sticla din care e alcătuit termometrul, cît şi variaţiilor temporare, cari se observă după fiecare expunere a termometrului la temperaturi înalte, cari dispar după cîteva zile sau saptamîni, şi cari pot atinge cîteva zecimi de grad, dacă termometrul a fost adus la 100°, şi chiar 2--*3°, dacă el a fost adus la 300°. Variaţiile permanente, datorită tensiunilor interne, pot fi micşorate, în parte, printr-o îmbătrînire prealabilă a sticlei şi printr-o recoacere a termometrului, după confecţionare. — Corecţia de puncte fundamentale, datorită variaţiilor intervalului fundamental, şi care se face prin verificarea periodică a punctelor fundamentale. —-Corecţia de presiune, datorită atît variaţiilor presiunii exterioare, cari produc variaţii ale volumului rezervorului şi al tubului termometrie, şi cari pot atinge 0,001 •••0,002° pentru fiecare variaţie de 1 cm coloană de mercur a presiunii exterioare, cît şi variaţiilor presiunii interioare, datorită coloanei de lichid din temometru, şi cari depind de poziţia în care se găseşte termometrul în momentul citirii. — Corecţia de capilar i t a t e, datorita formei diferite a meniscului lichidului termometrie în diferite locuri în tubul termometrului şi cari produc, de exemplu, diferenţe între valorile temperaturii citite în momentul ridicării sau al coborîrii lichidului în rezervor. în cazul termometrelor cu mercur, ele pot atinge
0,005-*-0,010°. — Corecţia de coloană, datorită faptului că, adeseori, citirea temperaturii unuj mediu se face cufundînd în acel mediu numai rezervorul termometrului, iar coloana de lichid din tubul instrumentului rămîne afară şi deci se găseşte la o temperatură mai joasă. Corecţia At e egală cu At=Kn(t—te), unde K e coeficientul de dilataţie aparentă a lichidului termometrie în substanţa din care e construit termometrul n e numărul de diviziuni de pe tubul termometrie, situate în afara mediului a cărui temperatură se determină, t e temperatura citită şi te e temperatura mediului exterior.
Ca lichid termometrie se foloseşte, în general, mercurul. Mercurul, care se solidifică la —38°9, nu poate fi folosit decît între această temperatură şi circa 300°. Dacă în tubul termometrie, deasupra coloanei de mercur, se introduce azot sub
Termometru Beckmann
282
Termometru de adîncime
presiunea de cîteva zeci de atmosfere, termometrul cu mercur, de sticlă, poate fi folosit la circa 600°, iar cel de cuarţ, pînă la circa 750°. Mercurul prezintă avantajul de a putea fi obţinut foarte pur, dar dezavantajul de a avea un coeficient mic de dilataţie aparentă faţă de sticlă.
Pentru determinarea temperaturilor joase se folosesc: termometrul cu alcool, pînă la circa —100°; termometrul cu toluen, pînă la circa —90°; termometrul cu pentan sau cu eter de petrol, pînă la circa —220°.
Termometrele cu lichid se etaloneaza şi se verifică prin comparaţie cu un termometru cu gaz.
Termometrele cu rezistenţă sînt bazate pe variaţia cu tem-peraturaa rezistenţei unui conductor metalic. Secompuii dintr-un fir bobinat şi protejat cu un înveliş metalic, care se introduce în incinta a cărei temperatură se determină, şi dintr-un dispozitiv pentru măsurarea rezistenţei firului. în general, acest dispozitiv permite citirea directă a temperaturii, sau înscrierea ei pe un grafic. Domeniul de măsurare e cuprins între —200° şi +600°. Sub 150° se poate folosi un fir de nichel, iar peste 150° e necesar un fir de platin.
Termometru cu tub elastic:	Termometru
metalic la care temperatura se măsoară prin variaţiile de presiune ale corpului termometrie (datorite variaţiilor de temperatură) cari provoacă deformarea corespunzătoare a unui tub elastic. Se compune (v. fig.
//) d intr-un rezervor care se introduce în mediul a cărui temperatură se măsoară şi care are deci rolul de sezisor, dintr-un tubelastic (de obicei, spiral sau elicoidal) cu un mecanism de transmisiune, dintr-un tub capilar flexibil care leagă rezervorul de tubul elastic, şi din dispozitivul de citire sau de înregistrare a indicaţiilor. Corpul termometrie poate fi un lichid (deobicei mercur, alcool, xilen), un gaz (de obicei azot, heliu) sau vapori (de obicei vapori de benzen, eter, acetonă, clorură de metil). La termometrele cu lichid sau cu gaz, corpul termometrie umple volumul interior al rezervorului, al tubului capilar şi al tubului elastic, pe cînd la termometrele cu vapori, circa două treimi din volumul rezervorului e umplut cu un lichid cu temperatură de fierbere joasă, deasupra căruia se află vapori saturaţi din acest lichid, tubul capilar şi tubul elastic fiind umplute cu un lichid auxiliar, de obicei un amestec de glicerina cu apă, care serveşte la transmiterea presiunii.
Termometrele cu lichid şi cu gaz au o scara de măsură uniformă, datorită proporţionalităţii dintre presiunea şi temperatura corpului termometrie, şi dintre presiune şi deplasarea capătului liber al tubului elastic, pe cînd termometrele cu vapori au o scară de măsură neuniformă şi un domeniu de măsurare mai mic. Termometrele cu tub elastic permit instalarea aparatului indicator sau înregistrator la o oarecare distanţă de la locul măsurării (pînă la 10 m la termometrele cu lichid fără compensare a influenţei temperaturii mediului exterior şi pînă la 60 m la cele cu vapori sau cu gaze, cum şi la cele cu lichid, cu compensare), cum şi înregistrarea automată a indicaţiilor. Termometrele cu tub elastic măsoară în general temperaturi de la — 40°---550°, executîndu-se în clasa a doua sau a treia de precizie. Sin. Termometru cu tub mano-metric, Termometru manometric.
i.	~ Beckmann, Chim. fiz.: Termometru cu formă specială, folosit în determinările crioscopice şi ebulioscopice, pentru determinarea unor diferenţe mici de temperatură.
//. Tuburi elastice pentru termometre, o) tub elicoidal; b) tub spira!; 1) suport; 2) tub;' 3) capăt fix al tubului; 4) capăt mobil al tubului; 5) braţ de transmisiune; 6) ax rotitor.
E format din două rezervoare, unite printr-o tijă capilară care cuprinde diviziuni reprezentînd 3*”5°C, fiecaregrad fiind împărţit în 100 de părţi.
Prin introducerea sau scoaterea mercurului din rezervorul inferior se poate potrivi termometrul pentru determinări într-un interval oarecare (v. fig.).
2.	~ cu bimetal. Fiz.:
Termometru al cărui element sezisor e un bime-ta! (v. Bimetal 2). E folosit în construcţia unor termometre înregistratoare (v. Termometru înregistrator), ca instru-	w
ment de măsură în unele Termome-instalaţii de reglare au- tru Beck-tomată (v. sub Reglare	mann.
automată), etc. Sin. Termometru bimetalic, Termometru cu lamă bimetalică.
3.	~ cu presiune. F/z.: Sin. Termometru cu tub elastic. V. sub Termometru.
4.	/v/ de adîncime. Nav.: Termometru cu mercur servind la măsurarea temperaturii straturilor adînci ale apei de mare. Consistă (v. fig.) dintr-un termometru cu rezervor de construcţie obişnuită, introdus într-o cămaşă protectoare de sticlă groasă, spaţiul dintre cămaşa protectoare şi termometrul propriu-zis fiind umplut cu mercur. Cămaşa şi mercurul din spaţiul intermediar apără termometrul propriu-zis contra presiunilor mari exterioare, fără a împiedica prin aceasta măsurarea temperaturilor din exterior. Tubul termometrie care prelungeşte rezervorul are o porţiune în formă de S, iar între
Termometru de adîncime.
o)	vedere; b, c) funcţionarea termometrului în poziţie normală, respectiv răsturnată; 1) rezervorul termometrului; 2) cămaşă de sticlă; 3) mercur de protecţie; 4)porţiune în formă de S; 5) şi-această porţiune şi rezervor se gă- cană; 6) tub gradat; 7) termoşeşte o strangulare cu şicană. Petu-	metru	obişnuit,
bul termometrului de adîncime e
fixat un termometru obişnuit care serveşte la măsurarea temperaturii aerului în momentul scoaterii termometrului din apă, pentru eventuale corecţii de temperatură a mediului în momentul citirii. La coborîre, termometrul de adîncime e închis într-un tub metalic perforat, pentru a permite circulaţia apei. Tubul metalic poate oscila în jurul unui ax orizontal, fiind răsturnat, comandat de la bord printr-o greutate numită mesager, care alunecă de-a lungul saulei cu care e coborît aparatul. Termometrul coborît cu rezervorul în jos stă în stratul de apă studiat, un timp suficient pentru a măsura temperatura, după care se coboară mesagerul, care declanşează dispozitivul de răsturnare al tubului metalic. Prin răsturnare, coloana de mercur se rupe în dreptul şicanei (v. fig. b şi c) şi înălţimea coloanei de mercur nu mai poate fi modificată
Termometru de fund
283
Termometru de sol
prin trecerea sa prin straturi de apa cu altă temperatură. Afară de măsurarea directă a temperaturii apei de mare în adîncime, acest termometru poate servi, prin comparaţia indicaţiilor sale cu cele ale unui termometru neprotejat, Ia măsurarea indirectă a adîncimii apei. V. şî sub Sondaj termometrie.
i. ~ de fund. Expl. petr.: Instrument pentru efectuarea măsurărilor de temperatură în gaura de sondă. Se folosesc fie termometre cari dau temperatura maximă, fie termometre cu indicaţie sau cu înregistrare continuă a temperaturii (se folosesc atît termometre cu coloană de mercur cît şi instrumente cu dopuri de materiale fuzibile Ia diferite temperaturi). Aceste termometre au utilizare limitata şi indicaţiile furnisate servesc numai la corecţia altor parametri determinaţi la sondă (presiune, rezistivitate electrică, etc.).
Ca termometre cu indicaţie sau cu înregistrare continua se folosesc: aparatul Hugel (v. fig. I), descris la
I. Termometru tip Hugel. a) dispozitiv de suspendare; b) dispozitiv de înregistrare; c) element de măsurat temperatura; d) sistem de arcuri spirale montate între rulmenţi, pentru acţionarea dispozitivului de înregistrare; e) ceasornic pentru reglarea turaţiei; f) amortisoare pentru protecţia aparatului în timpul manevrei.
carotajul termic (v.), şi termometrul manometric t i p TGG-1 (v. fig. II), care foloseşte, ca element elastic, un tub Bourdon ; ca element termostabil se foloseşte un cartuş termic (vas cilindric cu pereţi groşi, umplut cu lichid de lucru),
care e pus în legătură cu spaţiul din interiorul tubului Bourdon, printr-un tub capilar. Variaţia temperaturii mediului înconjurător provoacă variaţia volumului lichidului din cartuşul termic, ceea ce duce la creşterea presiunii în sistemul cartuş-tub Bourdon şi prin urmare tubul se deformează proporţional cu variaţia temperaturii. Deplasarea arcului metalic e înregistrată pe o d iagramă acţionată de un mecanism de ceasornic.
2.	~ deinsolafie.
Meteor. V. sub Radiaţie solară.
3.	~ de maxim.
Meteor. V. sub Temperatura aerului.
4.	~ de minim.
Meteor. V. sub Temperatura aerului.
5.	~ de sol. Meteor., Agr.: Termometru folosit la determinarea temperaturii solului la o anumită adîncime (de regulă 5, 10, 15 şi 20 cm). Se folosesc atît termometre lacari citirea se poate face şi atunci cînd termometrul e îngropat, cît şi termometre extractive sau cu tragere verticală, cari se scot din sol în momentul citirii temperaturii.
Primele	(termo-
metre de tip Savinov) sînt termometre cu mercur, a căror tijă face cu rezervorul un unghi de 135°, rezervorul îngropat fiind orizontal, iar tija ieşind din sol sub un unghi de 45° CU supra- f) vîr<": 2) termometru de maxim cu mercur; faţa solului (v. fig.)- ţeavă; 4) dop; 5) corpul cartuşului termic; Termometrele se in- 6) capilar; 7) garnitură; 8) niplu ; 9) ştift; 10) rea-stalează în sol la în- zem ; 11) capilar; 12) ţeavă; 13) resort tubular eli-ceputul primăverii şi co»dal; 14) bucea; 15) suport; 16) ac înregistrator-' se SCOt către sfîrsitul 77) căruciorul port-hîrtîe („caretă"); 18) ştift de an_ toamnei, nerezistînd trenare; 19) bucea; 20) şurub de ghidaj; 21) ştift; la îngheţ.	22)	amortisor	de	cauciuc; 23) mecanism de cea-
Termometrele ex- sornic; 24) ţeavă; 25) niplu; 26) suportul ar-tractive sînt caracte- cului; 27) tijă; 28) reazem; 29) bucea; 30) ţeavă; rizate printr-un re- 30 ax; 32) ghidaj; 33 şi 34) mecanisme de fric-zervor CU dimensiuni ţiune; 35) arc; 36) amortisor cu arc; 37) vîrf; mari, deci CU iner-	38)	biglu;	39) pară de suspensiune.
ţie mare, astfel încît
indicaţia termometru lu i să nu varieze sensibil în momentul extragerii. Contactul termic cu solul e asigurat prin intro-
II. Termometru de fund tip TGGi.
Termometru de şină
284
Termosferă
ducerea rezervorului într-o pasta alcătuită din parafină topită amestecată cu pilitură de cupru. Termometrele sînt introduse
într-un înveliş protector de ebonită sau de metal.
”Y'3/2 JL—X—4
'1
Termometru de so! tip Savinov,
Termometru de şină.
/) cupon de şină; 2) gaură longitudinală; 3) mîner; 4) capacul găurii.
1.	~ de şina. C. f.: Termometru folosit la măsurarea temperaturii şinelor de cale ferată cînd se execută montajul suprastructurii căii pe şantier, în scopul de a se lăsa rosturile de dilataţie corespunzătoare temperaturii din timpul montajului. Consistă dintr-un cupon de şină, de 0,40--'0,60 m lungime, care are o gaură longitudinală amenajată în ciuperca şinei, în care se introduce un termometru obişnuit, şi care e echipat la partea superioară cu un mîner, pentru a fi transportat (v. fig.)« Gaura în care se introduce termometrul are un capac care se închide după introducerea termometrului. Termometrul de şină se aşază lîngă şinele cari trebuie introduse în cale şi se lasă să fie expus razelor solare, împreună cu şinele cari se montează, timp de 15*"20 minute, după care se citeşte temperatura, indicată.
2.	~ înregistrator. Fiz., Meteor.: Termometru al cărui element sezisor transmite valorile temperaturii unui dispozitiv înregistrator,
care le înscrie sub forma unei curbe pe o hîrtie înfăşurată pe un cilindru care se roteşte uniform în jurul axei sale, obţi-nîndu-se, astfel, graficul variaţiei temperaturii, într-un loc
oarecare, in fu neţi- Schema termometrului cu lamă bimetalică. une de timp.
Ca element sezisor e folosită fie o lamă bimetalică (v. fig.), constituită din două lame de metale cu coeficienţi de dilataţie diferiţi, fie un tub Bourdon. Sin. Termograf.
3.	~ manometric, Fiz. V, Termometru cu tub elastic, sub Termometru.
4.	~	meteorologic.	Meteor. V. sub Temperatura aerului.
5.	~	normal	Engler.	Ind. petr. V. sub Distilare	Engler
(sub Distilare 1.)
6.	^-praştie. Meteor. V. sub Temperatura aerului.
7.	~ rezultant. Inst. conf.: Termometru cu lichid cu rezervor cu capacitate mare şi acoperit cu o substanţă cu putere absorbantă mare, folosit pentru determinarea temperaturii rezultante (v.) într-o încăpere.
s.	~	umed.	Meteor.	V. sub Temperatura aerului.
9.	~	uscat.	Meteor.	V. sub Temperatura aerului.
io.	Termometru geologic. Geol.: Mineral cu temperatură constantă de formare (cristalizare), care poate furnisa date pentru determinarea temperaturii de producere a fenomenelor mineralogenetice şi petrogenetice din natură, ţinînd seamă de punctele de topire-solidificare, de punctele de transformare sau de inversiune, de domeniile de stabilitate a diferitelor faze, cunoscute în prealabil prin experienţe de laborator.
Astfel, cuarţul se separă din magmă la o temperatură sub 900°. Deasupra acestei temperaturi, cuarţul se transformă în
tridimit, iar prin scăderea temperaturii sub 575°, cuarţul se transformă într-o maclă neregulată. Ca termometre geologice pot servi şi unele minerale din rocile granitice ca: feldspaţii şi zeoliţii, cari pot fi întrebuinţaţi în studiul fazelor fluide şi termale ale basinelor magmatice.
Studiul termometrelor geologice a fost extins şi la rocile metamorfice, în cari unele minerale, cum sînt: granaţii, di-stenul, staurolitul, sillimanitul, cordieritul, etc., pot servi ca indicatori de temperatură în procesele metamorfice.
11.	Termon, pl. termoane. Inst. conf.: Sin. Aeroterm (v.), încălzitor de aer.
12.	Termonâ, pl. termone. Chim. biol.: Fiecare substanţă care are proprietatea de a determina sexul gârneţilor nediferenţiaţi (ambosexuali), la anumite alge. Termonele sînt de două feluri: androtermone, cari transformă gârneţii ambosexuali ai algei în gameţi masculini, — şi ginotermone, cari îi transformă în gameţi feminini. Picrocrocina (o glucozidă din safran) acţionează ca ginotermonă, fiindcă în concentraţia de 0,025/cm3 produce feminizarea gârneţilor. Un produs de hidroliză al picrocrocinei, hidrooxisafranalu 1=2,6,6-trimetil, oxi-tetrahiaro-benzaldehida, e o androtermonă, producînd masculinizarea gârneţilor. Un derivat al cvercetolului dezvoltă o puternică activitate de ginotermonă. Ambele termone fiind secretate de celule bisexuale ale plantei, pentru ca sa apara numai unul dintre sexe, ginotermonă e inactivată, în anumite condiţii, cu acid boric. Activitatea termonelor, ca şi cea a g a m o-n e I o r, se produce la concentraţii foarte mici.
13.	Termonit. Ind. st. c. .* Material refractar, constituit dintr-un amestec de silice (SiOa) şi alumină (Al203).
14.	Termonucleara, reacţie Fiz. V. sub Reacţie nucleară.
15.	Termopauzâ. Meteor. V. sub Atmosferă 1.
16.	Termopilâ, pl. termopile. Elt., Chim.: Sin. Pilă termoelectrică (v.).
17.	Termoplast, pl. termoplaste. C/i/m.: Masă plastică pol ime-rizată, care are proprietatea de a se înmuia progresiv în timpul încălzirii, pînă devine fluidă, fără a avea un punct de topire net. Datorită acestei proprietăţi, aceşti polimeri pot fi presaţi în forme; Ia răcire ei îşi recapătă duritatea şi rigiditatea iniţială.
is. Termoprint, tipar Poligr.: Sin. Tipar în relief imitat (v. sub Tipar 2), Monogravură.
ia. Termoregulator, pl. termoregulatoare. Tehn.; Sin. Termostat (v. Termostat 2).
20.	Termoreleu, pl. termorelee. Tehn., Elt.: Sin. Releu termic de temperatură (v. sub Releul).
21.	Termorezistent. Gen,: Calitatea unei substanţe, a unui material sau a unui organism de a nu-şi modifica proprietăţi Ie sub acţiunea căldurii. Refractaritatea e termorezistenţa referitoare Is comportarea (a înmuiere a materialelor la temperaturi înalte,
22.	Termorezistenţa. 1. Tehn.: Proprietate a unui material de a prezenta rezistenţă la creşterea temperaturii. Termenul e folosit, în special, în cazul solicitărilor mecanice. Termorezistenţa e o proprietate importantă a unor mase plastice (mase plastice termorigide, v. sub M'asă plastică), cari nu se înmoaie la încălzire şi pot fi folosite pentru confecţionarea unor obiecte solicitate mecanic la temperaturi relativ înalte.
23.	Termorezistenţa,pl. termorezistenţe. 2./Vis., Elt., Telc.: Sin. Traductor termorezistiv. V. sub Traductor.
24.	Termoscop, pl. termoscoape. Fiz.: Instrument folosit-pentru punerea în evidenţă a unei diferenţe între temperaturi le a două med i i. Se folosesc fie termoscoape cu doua rezervoare, în cari se găseşte, de regulă un gaz, mai rar un lichid (introduse în cele două medii) şi cu un tub comun în care se mişcă un indice, fie termoscoape electrice (deex. un sistem de douătermo-elemente, legate în opoziţie pe un acelaşi instrument de măsură a tensiunii electrice). Sin. (parţial) Indicator de temperatură.
TermoscoapeleTolosite pentru punerea în evidenţă a unei diferenţe de temperatură mici se numesc termoscoape diferenţiale.
25.	Termosferâ. Meteor. V. sub Atmosferă 1.
Termosifon
285
Termostat
Circulaţie prin termosifon.
S) sursă de căldură; R)corp în care lichidul cedează căldură; HH') proiecţie orizontală a planului orizontal prin mijlocul sursei de căldură; h) înălţimea medie a corpului R deasupra planului HH'; 1) conductă de ducere; 2) conductă de întoarcere; 3) vas de expansiune.
-	i. Termosifon, pl. termosifoane. Fiz., Inst. conf.: Ansamblu de conducte pline cu un lichid, cari formează un circuit închis care nu e în întregime dispus într-un plan orizontal şi are un punct sau o porţiune în care se găseşte o sursă de căldură şi porţiuni în cari lichidul se răceşte; în conducte circulaţia e provocată de diferenţa dintre greutatea specifică a lichidului încălzit şi greutatea lui specifică la temperaturile atinse în punţile reci ale circuitului (v. fig. ).
Circulaţia prin termosifon depinde de presiunea de circulaţie a lichidului, pc, care e determinată de d iferenţa dintre greutatea specifică a lichidului încălzit de sursa de căldură şi greutatea specifică a iichi-dului răcit în alte părţi ale circuitului şi care are, în căzu I prezentat schematic în fi-gură, valoarea dată de relaţia;
Pc=Ps-Ph=Kyt-yr)’
în care yt şi yr sînt greutăţile specifice ale lichidului din conducta de vehiculare, deducere (tur) a lichidului cald, respectiv din conducta de întoarcere (retur) a lichidului rece, h e înălţimea (medie) a corpului de răcire (R) deasupra planului orizontal (HH'), pa e presiunea atmosferică, iar presiunile hidrostatice în acest plan, la baza coloanei de lichid rece, respectiv a coloanei de lichid cald, au valorile Pk=PaJrhyc şi p^==pa+hyr.
Circulaţia prin termosifon se aplică, de exemplu, în încălzirea centrală la apă caldă, la răcirea sistemelor tehnice, etc. — în încălzirea cu apă caldă, prin gravitaţie, numită şi încălzire prin termosifon, radiatoarele activează circulaţia prin faptul că, avînd suprafaţa de încălzire mare în contact cu aerul din încăpere, determina răcirea apei şi deci creşterea greutăţii specifice a acesteia. — Circuitul din instalaţia de răcire a motoarelor cu ardere internă, e un circuit în termosifon, în care apa vehiculează căldură de la cilindrii motorului către radiator, în care se răceşte, pentru ca apoi să reînceapa ciclul de circulaţie. — Principiul circulaţiei prin termosifon e aplicat şi la răcirea transformatoarelor electrice în ulei, la cari uleiul din cuvă circulă în plane verticale, urcîndu-se în apropierea coloanelor de tablă de oţel şi a înfăşurărilor, în cari se dezvoltă căldura cînd transformatorul e sub tensiune şi debitează energie electrică, şi coborînd în apropierea cuvei, unde se răceşte (uleiul activează transferul de căldură din transformator spre mediul exterior).
2.	~ de locomotiva. C. f. .* Cameră de apă în formă de pîlnie, montată la unele tipuri de locomotivă, în interiorul cutiei de foc, şi prin care circulă apa din căldare, servind astfel la mărirea suprafeţei de vaporizare a căldării şi la ameliorarea circulaţiei apei. Se folosesc 1-**3 camere dispuse vertical şi la distanţe egale între ele, fiind fixate prin sudură la partea de sus în plafon, iar la partea inferioară de placa tubulara, cu ajutorul unei ţevi de comunicaţie. Pereţii camerei de apă sînt ancoraţi între ei cu antretoaze pentru a rezista presiunii din căldare. Datorită acestor termosifoane se obţine o economie de combustibil (decirca7%), însă prezintă inconvenientul unei întreţineri grele şi costisitoare, deoarece acesta e supus acţiunii directe a flăcărilor.
3,	Termostat, pl* termostate. 1. Tehn.: Incinta în care se menţine o temperatură constantă. La unele tipuri de termostate, aceasta se obţine printr-o cît mai bună izolare termică a incintei respective, ceea ce se face înconjurînd această incintă cu substanţe rele conducătoare de căldură (incinte cu pereţi dubli, între cari există un strat de vată, de cenuşă, de aer sau chiar vid, ca în vasele Dewar). Alte tipuri de termostate, folosite mai ales la temperaturi înalte, compensează pierderile de căldură, cari există cu toată izolarea termică, prin încălzitoare (electrice sau chiar cu flacără) comandate prin aparate reglate pentru temperatura pe care trebuie să o menţină termostatul, şi cari stabilesc sau întrerup circuitul curentului electric de încălzire, sau reglează debitul de combustibil, astfel încît temperatura dorită să nu varieze.
Termostatele pentru temperaturi joase se numesc, şi cr/’o-state.
Termostat electric: Dulap izolat termic, încălzit electric în interior. Temperatura se măsoară cu un termometru montat în dulap — şi se poate menţine între anumite Jimite cu ajutorul unui regulator de temperatură de tipul termostatului, în accepţiunea Termostat 2.
4.	Termostat. 2. Tehn.: Aparat automat pentru controlul şi supravegherea temperaturii dintr-o incintă a unui sistem tehnic, la care sezisorul e comandat de temperatura unui mediu sau a unui element de construcţie al acestei incinte.
Termostatele sînt folosite, de exemplu, la comanda unui injector automat sau semiautomat dintr-o instalaţie de încălzire centrală, la comanda compresoarelor din instalaţiile frigorifice, etc. Sin. Termoregulator.
După natura elementului sezisor, se deosebesc termostate cu bimetal şi termostate cu fluid.
Termostatele cu fluid (v. fig. a) se bazează pe dilataţia unui fluid (de ex.: o coloană de fluid, un gaz, vaporii
Termostate de cameră, pentru instalaţii de încălzire centrală. a) cu sezisor cu fluid ; b) cu sezisor de bimetal; 1) corp; 2) sezisor cu tub-armo-nică; 2') sezisor de bimetal; 3) întreruptor basculant cu mercur; 3') întreruptor cu contacte metalice; 4) capac cu termometru.
unui lichid uşor volatil, cum sînt toluenul, xiienul, alcoolul, etc.), închis într-un recipient (de sticlă sau metalic) care se introduce în mediul din incinta a cărui temperatură o reglează; fluidul comandă o supapă de construcţie specială sau un alt întreruptor (de ex. întreruptor basculant cu mercur), care întrerupe sau restabileşte — după necesitate — acţiunea sursei de căldură care încălzeşte incinta controlată.
Termostatele cu bimetal (v. fig. b) au, de regulă, sezisorul constituit dintr-un element de bimetal (lamă dreaptă sau curbă) care îşi schimbă forma la variaţia temperaturii şi acţionează un întreruptor (de ex. cu contacte metalice ; basculant cu mercur; etc.) montat în circuitul de comandă al circulaţiei agentului de încălzire (energie electrică; mediu încălzitor cu apă caldă, abur sau aer; etc.).
Termostat
286
Terort
i.	Termostat. 3. Ms.: Regulator automat de temperatură, instalat în circuitul apei de răcire al unui motor cu ardere internă, care permite reglarea şi menţinerea temperaturii de serviciu a motorului (de ex. între 70 şi 85°), independent de sarcina acestuia sau de temperatura mediului exterior. Astfel, motorul poate avea răcirea corespunzătoare, în orice regim, ceea ce asigura condiţii optime de funcţionare şi economie de combustibil.
Termostatul poate regla şi poate menţine temperatura de serviciu a motorului, atît prin oprirea trecerii apei spre radiator cînd motorul e rece, cît şi prin asigurarea debitului maxim de apă spre radiator, cînd motorul e cald.
Se folosesc termostate numite şi regulatoare termostate, cari funcţionează prin întreruperea sau prin scurt-circu itarea curentului /. Termostat de întrerupere, de apă de răcire.	1) corpul termostatului; 2)tub
Fig. / reprezintă un termostat de armonică umplut cu lichid uşor întrerupere, care închide trecerea apei volatil; 3) scaunul supapei; de la motor la radiator, prin aşezarea 4)Supapă inelară; 5şi6)tu-supapei inelare 4 pe scaunul 3. Daca buluri de racordare; 7) de temperatura apei creşte,tubul elastic2 la motor; 8) spre radiator, te dilată (deoarece tubul e umplut cu un
lichid cu punct jos de fierbere) şi ridică supapa 4 de pe scaun, astfel încît se restabileşte circuitul apei spre radiator. — Fig. II reprezintă un termostat de scurt-circuitare care, odată cu închi-
II. Termostat de scurt-circuitare. a) motor rece ; b) motor cald ; 1) tub elastic (umplut cu lichid); 2) scaunul supapei; 3) supapă inelară; 4) orificiu de trecere, pentru scurt-circuitare; 5) tubulură de racordare; 6) tubul de legătură dintre blocul cilindrilor şi radiator; 7) conductă de derivaţie; 8) pompă de apă; 9) butucul ventilatorului; 10) blocul cilindrilor;
11) spre radiator.
derea trecerii apei spre radiator, deschide un orificiu de trecere 4 spre o conductă de derivaţie (descurt-circuitare) 7, şi deci apa din motor continua să circule, fără a mai trece prin radiator. Dacă temperatura apei creşte, tubul elastic 1 se dilată şi ridică supapa 3 de pe scaunul 2, obturînd totodată orificiul 4 de trecere spre conducta de derivaţie 7.
2.	Termostaticâ. Fiz. V. sub Termodinamică.
3.	Termosteriiizare. Ind. alim.: Sin. Sterilizare prin încălzire. V. sub Sterilizare.
4.	Termotehnicâ. Fiz.: Ramură a Fizicii tehnice, care studiază problemele de căldură şi termodinamică în legătură cu utilizarea căldurii în scopuri industriale sau casnice, cum şi fenomenele în cari căldura apare ca efect secundar.
Termotehnicâ se împarte în Termodinamica tehnica şi Transferul căldurii (Termocinetică). Termodinamica tehnica cuprinde, în principal, studiul energetic al maşinilor termice (motoare,	maşini	frigorifice, pompe	de	căldură,	maşini de lucru) şi	studiul	funcţionarii instalaţiilor	în
cari căldura apare ca element principal sau ca element intermediar, în transformările de energie. Transferul caiduri i cuprinde, în principal, studiul acestui transfer în schimbătoarele de căldură, cum şi studiul încălzirii şi al răcirii corpurilor.
s. Termotelefon, pl. termotelefoane. Fiz.: Telefon la care vibraţiile sonore sînt produse prin variaţiile de temperatură ale unui fir de platin cu diametru foarte mic, sau ale unei foiţe subţiri prin care trece, afară de curentul de convorbire, un curent continuu permanent. Termoteîefoanele au o sensibilitate mică, dar se folosesc uneori în măsurile acustice.
e. Termotransformator, pl. termotransformatoare. Termot.:	Sin. Transformator	de căldură (v.).
7.	Termotropism. Bot.	V. sub	Tropism.
8.	Termotropofitie. Geobot. V. sub Edafoclimatică, clasi-ficaţie
9.	Ternar. 1. Chim. fiz.: Calitatea unui sistem fizicochimic
—	de exemplu, soluţiile lichide, şi aliajele cu excepţia oţelurilor (v. sub Ternar 3) — de a fi constituit din trei componenţi sau din trei faze.
10.	Ternar. 2. Chim. fiz.: Calitatea unei substanţe de a conţine în moleculă atomi cari aparţin la trei elemente.
11.	Ternar. 3. Metg.: Calitatea unui oţel aliat de a conţine încă două elemente de aliere introduse intenţionat în timpul elaborării (de ex. cromul, nichelul, vanadiul, etc., siliciul sau manganul în proporţii cari depăşesc anumite limite), pe lîngă fier şi carbon şi pe lînga celelalte elemente cari intra în proporţii mici (de ex. fosforul, sulful, etc., manganul sau siliciul în proporţii cari nu depăşesc anumite limite) şi în compoziţia oţelurilor nealiate, ca impurităţi provenite din minereu, din cărbuni, din căptuşeala cuptoarelor sau oalelor de turnare, etc. V. şî sub Oţel.
12.	Ternar.4: De ordinul al treilea.
13.	Ternion,pl. ternioane. C.f.: Dulap metalic de construcţie specială, cu compartimente verticale, avînd mai multe rafturi în cari sînt aşezate biletele de tren, de carton. Biletele se aşază în compartimentul respectiv prin spatele raftului, care se poate desface, prin rotire în jurul unui ax vertical, iar scoaterea lor se face pe la partea inferioară a fiecărui compartiment. Fiecare compartiment conţine un pachet de 100 bilete, iar datorită unei clape care apasă pe bilete, se pot scoate pe jos numai cîte unul singur, trăgînd’u-se pe la fundul compartimentului.
Ternionul e constituit din două părţi cari se închid prin rotirea în jurul unui ax vertical, ajungînd faţă în faţă, înză-vorîndu-se cu broască cu cheie.
14.	Terofile, specii Geobou: Specii vegetale ale căror frunze durează un an întreg; cînd frunzele noi apar în anul următor ele mor. Exemplu: mai multe specii de mur (Rubus).
îs. Terofite. Geobot. V. sub Forme biologice.
16.	Teron. Ind. text.: Fibră poliesterică de tip dimetil-tereftalat-etilenglicol, care se fabrică în ţara noastră şi care înlocuieşte parţial sau total lîna în unele produse textile. Se prezintă ca fibre scurte cu lungimea de 150 mm, titlul 27***36 mtex (v. sub Tex), culoarea ivoar pal, gradul de polimerizare 135,
o	mare alungire elastică şi multă termostabilitate; suportă
Terotarâ
287
Terpersă
muit mai bine operaţia de pieptenare în comparaţie cu alte tipuri de fibre din polimeri sintetici (indicate ca materie prima pentru filaturile de lînă pieptenată), are tuşeu cald, revenire cu uşurinţă din starea şifonată, păstrează pliurile, e rezistentă la acizi şi produce efect pilling (v.) mai redus, decît fibrele poliacrilnitrilice.
Structura fibrei de teron e constituită din cordoane de cîte 2***4 fibrile, în fiecare fibrilă mănunchiuri le de macro-molecule succedîndu-se „cap la cap“, dispuse ca monezile într-un fişic. Prin iradiere cu un flux de neutroni timp de 10 ore, teronul se radioactivează, datorită impurităţi lor cu urme metalice de la iniţiatorii folosiţi la policondensarea polieste-rului şi culoarea fibrelor se închide ca urmare a formării de grupe cromofore noi şi modificării structurii masei ei.
Prin iradiere moderată cu cobalt radioactiv, teronul se comportă mai bine la vopsire şi rezistă mai bine la acţiunea distructivă a luminii.
1.	Terotare. Hort.: Aplicarea de mraniţă cernută mărunt, în strat foarte subţire, pe terenuri cultivate, în urma plivirii terenurilor respective, sau a unui vînt care a îndepărtat stratul de mraniţă existent. Sin. Terotaj.
2.	Terpenâ, pi. terpene. Chim.: Fiecare dintre hidrocarburile cu formula generală C10H16 din clasa monoterpenoi-delor, cari au scheletul moleculei compus din resturi de iso-pren şi se găsesc, în general, în diferite uleiuri eterice. în clasa terpenoidefor se cuprind, afară de hidrocarburile numite terpeni, şi unii derivaţi oxigenaţi ai acestora, ca: alcooli, aldehide, cetone, oxizi şi acizi. Terpene propriu-zise, adică hidrocarburi cu formula generală (C5H8)^, se întîlnesc în natură numai ca terpene (numite şi monoterpene), C10H16, şi sescvi-terpene, C15H24. Terpenoidele se împart în monoterpenoide (C10), sescviterpenoide (C15), diterpenoide (C20), triterpenoide (Cso). Menţionăm, fără a face parte din clasa terpenoidelor, carotinoidele, cari au în moleculă 40 de atomi de carbon, şi deşi nu sînt polimeri ai isoprenului, conţin schelete de carbon construite după acelaşi principiu. Cauciucul, gutaperca şi balata, cu formula (C5H8)^, sînt polimeri macromoleculari ai isoprenului şi de aceea se numesc politerpenoide.
Terpenele sînt lichide incolore, refringente; au miros caracteristic, plăcut. Unele (de ex. camfenul) sînt cristalizate. în general, sînt optic active, găsindu-se în natură ambii antipozi optici. Se oxidează cu uşurinţa în aer.
Terpenele cari se găsesc în natură se pot împărţi în terpene aciclice, cu trei duble legături, monociclice, cu două duble legături, şi bicidice, cu o singură dublă legătură. Prin sinteză au fost obţinute şi terpene triciclice, fără duble legături.
Terpeni aciclici găsiţi în natură sînt: mircenul şi ocimenu!
CH3	ch2
i	ii
= CHa
Primul se găseşte în uleiul de Myrcia acris şi în alte uleiuri eterice, de bay’, de hop, iar al doilea în frunzele de busuioc (Ocimum basilicum) şi în alte plante.
ch3	ch3
I-	1
CH3—C=CH—CH2—CH2—CH—CH2—CH2OH
citronelol
Citronelolul, C10H20O, e un alcool cu o singură dublă legătură în moleculă; se găseşte în uleiul de trandafir, de muşcată, de geraniu şi de citronella. Geraniolul, C10H18O, alcool cu două duble legături, e componenta principală a uleiurilor de tran-
dafir, de muşcată, de citronella şi se găseşte în numeroase alte uleiuri eterice,
Terpenele monociclice sînt derivaţi ai p-cimenului, C10H14 (p-metil-isopropil-benzenul), sau ai menta-nului, C10H20 (1-metil-4-isopropil-ciclohexanul).
CH.,	7CH3
C
HCy %CH
HC
CH
XC^
H3C—C—CH3 H
p-cimen (C10HU)
CH
H2c/1 'zCHj
H2Cs 3CH., 2 x4/
CH
10
H
mentan (C10Ha0)
Mentanul serveşte ca bază a nomenclaturii şi locul dublelor legături se notează cu cifre scrise după litera A, astfel, oc-ter-pinenul se notează şî cu termenul: menta -A1,3-dienă.
Terpenele monociclice naturale au toate formula C10H16 şi sînt deci mentadiene. Cele mai importante sînt limonenul, care se izolează din uleiul de coji de lămîi şi portocale, din uleiurile de bergamot, ţelină, etc.; terpinenele (în uleiul de măghiran) şi felandrenul (în uleiul de molură, etc.).
Sub numele de terpinene se cuprind trei terpene cari dau, prin adiţie de acid clorhidric uscat, aceeaşi diclorură 1,4-diclor-mentanul.
ch3	ch2
I	II
c	C
h2c/ Vh	h2c' xch2
H,C CH	H„C CH
	/ - O
I c	I C
r^h^ch,,	h3c/hNch3
a-terpinen (menta	3-terpinen (menta
-A1,3-dienă)	
CH3
I
,C
Hc"^ XCHa H„C <Lh
I
c
H,C
CH.
CH„
I
C-CI HjC^ XCH, I	I
H2C	CHi
C-C,
c
H3C/hXCH3
1,4-didormentan
-A -dienâ)
oc-Terpinenul se găseşte amestecat cu y-terpinenul în unele uleiuri eterice (măghiran, coriandru). Amestecul de ce- şi y-terpeni se poate obţine şi artificial, din alte terpene, de exemplu din pinen, dipenten, felandren, etc., prin încălzire cu acid sulfuric şi alcool (isomerizare) sau din terpin-hidrat, ter-pineol şi cineol cu acid sulfuric diluat (deshidratare şi isomerizare).
Exemple de alcooli din grupul terpineolilor monociclici sînt carvomentolul şi mentolul:
CH,
I
CH
H2CX XCH—OH I	I
h2c ch2 2 \ / 2 CH I
H3C—C—CHa H
carvomentol
HoC
I
HoC
CH3
I
CH / \
CH2
I
CH—OH
\ /
CH
I
H3C—C—CH3 H
mentol
Dintre alcoolii din grupul terpenoidelor monociclice, cu o dublă legătură, C10H18O, menţionăm a- şi (3-terpineolul (v. Terpineol), cum şi piperitoiuI.
Terpîn
288
Îerpîneol
Dintre cetonele monociclice cele mai importante sînt mentona, C10H18O, cetonă saturată, şi carvona, C10H14O, cetonă nesaturată avînd două duble legături. Prima se găseşte în uleiurile de izmă, iar a doua, în uleiul de sămînţa de chimen şi de sămînţa de mărar.
CH3
CH
H2C/ XCH2 I I H 2C	CO
2 \ /
CH
(CH3)2CH
mentonă
ch3
I ■
c
OC/ Vh
I I
h2c ch2 2 v■ /	2
CH I
carvonă
Terpenele d i c i c I i c e, C10H16, conţin două cicluri în moleculă şi au o dublă legătură. Acestea, ca şi celelalte terpenoide diciclice se clasifică, după scheletul lor, în şapte grupuri mai importante, reprezentate prin următoarele hidrocarburi saturate (C10H18): tuian, caran, pinan, camfan, isocam-fan, fenchan şi isobornilan. în tuian se recunoaşte scheletul mentanului cu o legătură suplementară între poziţiile 4,6, prin care ia naştere un ciclu de trei atomi. în caran, pinan şi camfan, scheletul mentanului apare clar, dacă se consideră că restul isopropilic formează puntea intramoleculară, care dă naştere unor cicluri de trei, patru, respectiv cinci atomi de carbon, condensate cu inelul ciclohexanic. Celelalte trei hidrocarburi se diferenţiază mai mult de tipul simplu al mentanului, la formarea lor avînd loc reacţii de transpoziţie intramoleculară. hîonoterpenele diciclice sînt derivaţi ai uneia
patru hidrocarburi de bază, şi anume: CH,
dintre următoarele
Prezintă importanţă deosebită a-pinanul, care e foarte răspîndit
şi se găseşte ala-	s	%CH	H,CX 'CH*
turi de p-pinen, în uleiul de terebentină, cum şi hLC \ CH0 H în alte uleiuri eterice. El e folosit ca materie primă pentru obţinerea terpeno-idelor diciclice, monociclice şi a-ciclice. De asemenea, prezintă importanţă o cetonă din grupul	/
camfanului, cam- H2C	CH
forul, C10H16O,	CH3	/	|
fiind utilizată la j LjaN /	|
obţinerea diferi- HoC ^	. CH2
ţi lor compuşi.
Sescviterpenele sînt hidrocarburi cu formula C15H24. Au
aspectul unor uleiuri vîscoâse cu p. f. 250-răspîndite în uleiurile eterice. Sescviterpenele pot fi aciclice sau monociclice cu trei duble legături, b ic ic I ice cu două legături şi triciclice cu o singură dublă legătură. în natură se mai întîlnesc alcooli şi cetone derivînd de la aceste hidrocarburi. în totalitatea lor formează grupul sescviterpenoidelor. Dintre sescviterpenoidele aciclice cel mai important e un
CH8
I
CH
A
//CH
CH/
y
HaC^ XCH3
ch3
I
c
h2c'
H3
c-
ch2
h3
c—c
.CHo
■ C'
H
pinan
alcool, farnezolul, C15H260, iar dintre cele diciclice, santo-nina, C15H1803.
Sescviterpenoidele monociclice au ca reprezentanţi mai importanţi şi mult răspîndiţi în natură, sescviterpenele: bisabolen, cadinen şi cariofilen.
Sescviterpenoidele diciclice sînt cuprinse în cinci grupuri, cari se diferenţiază între ele prin structura moleculelor. Produsele cari formează scheletul de baza al primelor patru grupuri sînt: cadalina, eudalina, vetivazulena, S-guaiazulena. Sescviterpenoidele din grupul al cincilea au structuri moleculare diferite.
Diterpenele, C20H32, sînt uleiuri vîscoâse, cari au p. t. peste 300°; se antrenează greu cu vaporii de apă şi din această cauză se întîlnesc rar în uleiurile eterice. Se cunosc diterpene mono-, di- şi triciclice. Acestea, împreună cu alcoolii, fenolii şi oxizii cu schelet diterpenoidic sînt cuprinse în grupul diter-penoidelor. Importanţă mai mare prezintă unii derivaţi ca fitolul şi acizii din răşinile de conifere. Fitolul, C20H40O, e o componentă a clorofilei. Din clasa diterpenoidelor fac parte şi vitaminele A, E şi K, cari au în constituţia lor un rest de fitol. Acizii carboxilici, C20H30O2, se găsesc în porţiunea nevolatilă a oleo-rezinelor de conifere. Cel mai cunoscut e acidul abietic. .
Triterpenele, C30H48, şi derivaţii hidrocarburilor respective formează grupul triterpenoidelor. Unii compuşi ca scua-lenul, C30H50, şi Iinosteronul, C30H50O, fac parte din puţinele terpenoide de origine animală.
Terpenele şi derivaţii lor sînt întrebuinţate în cantităţi mari în parfumerie, în Medicină, în industria farmaceutică, în industria celuloidului, a pulberii fără fum, etc.
1.	Terpin. Chim.: C10H18(OH)2. Diol biterţiar din grupul terpenoidelor monociclice, avînd ca schelet mentanul (1-metil-4-isopropil-ciclohexanul). Există sub două forme: cis-, cu p. t. 105,5° şi p. f. 258°, şi trans-, cu p. t. 156---158°, si p. f. 263-265°.
cis-Terpinul se prepară prin hidratarea pinenului sau a uleiului de terebentină, în mediu acid. Are proprietatea de a adiţiona o moleculă de apă, dînd un produs, terp inii id râtul, folosit în Medicină ca modificator al secre-ţiunilor bronhice. Combinaţia aceasta serveşte la separarea terpinului de alţi produşi.
trans-Terpinul se prepară din dibromhidratul trans-Iimo-nenului, prin hidroliză blînda.
Cei doi terpini, prin tratare cu acid bromhidric, trec în dibromhidraţii limonenului. Sînt utilizaţi în diverse sinteze chimice. Sin. 1,8-Dihidroxi-mentan.
2.	Terpin-hidrat, Chim.: C10H18(OH)2-H2O. Monohidrat al cis-terpinului, cristalizat. Se foloseşte la fabricarea oc-terpi-neolului, utilizat în parfumerie.
3.	Terpineol, pl. terpineoli. Chim.: Alcool din clasa ter-
CHa
C
xr
H
camfan
280°. Sînt foarte
HaC
I
CH
l
CH,
I
OH
oţ-tşrpineol
H2C
I
H*C
î. Are gr.	mol.	154,24. Se
CH3		ch3
C-OH		c-oh
xch2	H2C	x xch2
: ch2	h2c	CH
\-/ 2 Ch		
I o- II o X	h3c-	I o- X I o X
j3-terpirteol
terpineo|-{1)
ch3
I
C
HgC^ XCH
I I H2C ch2
XC-OH
terpîneo!-(4)
isomeri: a-terpineolul, (3-terpineoluI, terpineol-(1)f terpi-neol-(4). Formele racemice au p. t. 35°, iar cele active au p. t. 36,9°; p. f. 219°.
Terra di Siena
289
Terţarolă spaniolă
Ca materie primă pentru fabricarea terpineolilor serveşte pinenui, extras prin fracţionare din uleiuri le de răşină, în special a-pinenul. Prin adiţie de apă se obţine terpin-hidratul care, prin eliminare parţială de apă, trece cu randamente bune într-un amestec de a-şi p-terpineol alături dedipenten. Adiţia apei la pinen are loc printr-o agitare puternică cu acid sulfuric 25% Ia temperatură puţin peste cea normală, în prezenţa unui 'emulgator. Pasta de cristale se centrifughează şi se spală. Din soluţia-mamă se separă hidrocarburile de tip dipentenic. Pentru eliminarea unei singure molecule de apă din terpin-hidrat, acesta e antrenat cu vapori de apă în prezenţa a 0,3% acid fosforic sau oxalic. Produsul brut e fracţionat în vid. Capul de distilare conţine dipenten şi terpinolen.
Terpineolul, în special isomerul a, are un puternic miros de liliac şi e utilizat în parfumerie, în cosmetică şi în industria săpunului.
1.	Terra di Siena. ]nd. chim.: Colorant mineral natural, varietate a ocru lui (v.), care conţine o cantitate mare de oxi-hidrat de fier. Are putere mare de acoperire şi o culoare vie. Scos din car ieră are o culoar e brună (de la închisă pînă la galbenă deschisă), care, prin calcinare, capătă nuanţe variate de brun, brun-roşietic, galben-portocaliu, pînă la roşu închis. Se întrebuinţează în vopsitorie şi în poligrafie, la prepararea de cerneluri transparente.
2.	Terra fusca. Ped.: Sol de culoare galbenă, brună sau brun-roşietică, format pe calcare în clima mediteraniană. în climă mai rece, umedă, acest tip de sol apare ca sol relict, pe care se poate forma un sol silvestru brun sau brun-gălbui.
3.	Terra rossa. Petr., Ped.: Rocă sedimentară reziduală, care se formează prin disolvarea calcarelor şi acumularea părţii insolubile. E o argilă roşie, bogată în hidroxizi de fier şi oxizi de aluminiu, care se întîlneşte în regiuni cu climat meditera-nian, pe calcare, în doline sau în crăpături.
Condiţia principală a formării acestei roci e existenţa unei reţele de fisuri în masa de calcar care să permită circulaţia apei, levigarea carbonatului de calciu şi acumularea argilei insolubile în golurile create.
în ţara noastră, terra rossa se întîlneşte ca formaţiune actuală, pe calcarele sarmatice din Dobrogea, cum şi pe calcarele mesozoice din Oltenia şi din Banat. în aceste din urmă regiuni e cunoscut sub numele de sol roşu de cornet, prezentînd în condiţiile climatice actuale diferite grade de podzolire. Profilul are un orizont A în general uşor îmbrunit, mai mult sau mai puţin distinct, urmat de un orizont B roşu, spălat de C03Ca, eventual cu mici fragmente de calcar, cu trecere directă, fără nici o tranziţie la calcarul dur aflat dedesubt. Solul roşu de cornet se formează în clima actuală pe materialul rămas după disolvarea calcarului, rubefiat în epoci anterioare, cînd clima permitea acest proces şi redepus de ape pe calcarul nealterat. Sin. Pămînt roşu.
4.	Terrazzo. Arh., Cs.; Strat de finisaj alcătuit dintr-un amestec de ciment, coloranţi şi granule, cubice sau piramidale, de roci (marmoră, travertin, granit, diorit, etc.), folosit la pardoseli, scări, pereţi, glafuri de ferestre, etc. După turnarea şi întărirea amestecului, suprafaţa respectivă, care uneori se înfrumuseţează prin diverse adausuri (de ex.: sidef, strunjituri mărunte de alama sau de aluminiu, de porţelan, de agat, etc.), se lustruieşte.
Materialele folosite depind de desenul care trebuie realizat, de calitatea finisajului şi de aspectul arhitectonic al clădirii.
Pentru locuinţe, şcoli sau clădiri industriale se poate folosi cimentul obişnuit. Pentru finisaje cu caracter decorativ Ha teatre, cluburi, etc.) se recomandă folosirea cimentului alb, a cimenturilor colorate, sau a unui amestec de ciment obişnuit, albit cu făină de piatră, şi pigmenţi minerali.
Coloranţii folosiţi la lucrările de terrazzo trebuie să fie minerali, rezistenţi la aleaIiif să aibă capacitate mare de colorare şi să fie rezistenţi la lumină.
Granulele şi cimentul se amestecă, fie în stare umedă, în malaxoare de mortar, fie în stare uscată, în lăzi de lemn. Apa se adaugă treptat, pînă se obţine consistenţa necesară.
Pardoselile de terrazzo sînt constituite, în gqneral, din fond (partea de bază), fr iz, care înconjoară pe contur fondul, şi elemente ornamentale.
Pentru fond se folosesc, în general, granule mai mari decît pentru friz. Frizul se execută, de obicei, cu culori mai închise, întrucît aspectul lui se obţine prin culoare şi nu prin structură.
Executarea pardoselilor d£ terrazzo cuprinde două procese principale: turnarea stratului pregătitor, pe un strat-suport, în general de beton, gros de 15—2.0 cm şi pregătit în acest scop, şi aplicarea stratului de terrazzo.
Terrazzo pentru pereţi se execută cu aceleaşi compoziţii ca pentru pardoseli, dar mult mai dense.
Acoperirea cu terrazzo a pereţilor se foloseşte în special la încăperile de baie, laboratoare, magazine, case de scări, etc.
Masa de terrazzo, sub forma unei paste, poate fi aplicată pe pereţi prin aceleaşi procedee ca şi tencuiala (v.).
Elementele finisate cu terrazzo (trepte, plăci, pervazuri pentru ferestre, glafuri, etc.) se execută de obicei în ateliere sau fabrici specializate, după o tehnologie adecvată.
Frecarea suprafeţelor finisate cu terrazzo se execută manual, cu piatră de carborundum, sau mecanizat, cu maşini de frecat, iar lustruirea acestor suprafeţe se face prin frecare cu ceară.
5.	Terţarolare. Nav.: Reducerea suprafeţei unei vele expuse vîntului, prin legarea baerelor (sacheţilor) de terţarolă (v.) cu un nod de terţarolă (v. sub Nod marinăresc) pe filiera de terţarolă (v.) a vergii şi pe filierele de împuntătură. Pentru terţarolare, vela se strînge pe vergă pe lungimea terţarolei, virînd pălăncelele de terţarolă şi filînd scotele. în acest timp se guvernează astfel, încît vela să prindă cît mai puţin vînt pentru a împiedica vela să bată şi să pericliteze viaţa gabierilor cari lucrează pe vergi. La bărci, vela care se terţarolează se lasă în barcă unde se execută operaţia, după care vela se ridică din nou.
La unele îmbarcaţiuni de sport, ghiul se poate roti cu ajutorul unui sistem de clichete, în care caz terţarolarea se poate face numai prin rotirea ghiului. Sisteme analoge încercate la navele cu vele pătrate nu au dat rezultate.
e. Terţarolare spaniola. 1. Nav.: Executarea unei terţarole spaniole (v.) la un floc.
7.	Terţarolare spaniola.2. Nav.: Filarea unei vergi pătrate mobile cu vela respectivă întinsă, pînă cînd verga e susţinută numai de balansine. E un procedeu practicat foarte rar.
s. Terţarolâ, pl. terţarole. Nav.: Porţiune dintr-o velă, care serveşte la reducerea suprafeţei acesteia expusă vîntului, atunci cînd vîntul depăşeşte o anumită forţă (v. sub Scara Beaufort, sub Vînt). Terţarola e cuprinsă: la velele pătrate, între marginea de invergare (v.) şi filiera de terţarolă (v.) (imediat inferioară) sau între două filiere de terţarolă succesive; la velele aurice şi lacele latine, între marginea de întin-sură şi filiera de terţarolă sau între două filiere de terţarolă succesive. Numărul terţarolelor variază cu tipul de velă. Velele inferioare au 1---2 terţarole. La navele fără contra-gabieri, gabierii au 3***4 terţarole, iar la navele cu contra-gabieri niciuna. Contragabierii au, de regulă, o singură terţarolă. Velele superioare nu au terţarole. Randele navelor cu greement pătrat au două, iar ale celor cu greement aurie, trei terţarole. Trinchetinul are 1---2 terţarole, flocurile una singură. V. şî sub Terţarolă diagonală, şi sub Greement.
9.	~ diagonala. Nav.: Terţarolă (v.) a cărei filieră de terţarolă e oblică. Terţarola diagonală e folosită uneori la rande (v. Velatură, sub Greement).
io.	~ spaniola. Nav.: Nod executat cu colţul de fungă a unui floc (v. Velatură, sub Greement), în scopul de a reduce suprafaţa velei atunci cînd aceasta nu e echipată cu terţarole. Se foloseşte numai pe îmbarcaţiuni de sport, bărci, etc.
19
Terţarolă, nod de -**
290
Tester
1.	nod de Nav. V. sub Nod marinăresc.
2.	Terţia. Poligr.: Litera tipografică avînd corpul de 16 puncte.
3.	Terţiara, Era Stratigr.: Sin. Neozoic (v.).
4.	Teschemacherit. Mineral.: NH4HC03. Bicarbonat de amoniu, natural, care se găseşte uneori sub formă de cristale rombice în depozitele de guano (v.).
5.	Tescovina. 1. Ind. alim.: Sin. Boştină (v. Boştină 2), Prăştina, Boască, Tescovină de struguri.
6.	Tescovina. 2. Ind. clim.: Reziduu de Ia presarea merelor pentru prepararea sucului de mere. Constituie o materie primă pentru fabricarea pectinei. Sin. Tescovină de mere.
7.	Teseral, sistemul - Mineral.: Sin. Sistemul cubic (v. Cubic, sistemul ~),
8.	Tesla. Fiz., Elt.: Unitate de măsură neraţionalizabilă a inducţiei magnetice B în sistemul internaţional de unităţi (SI).
Un cîmp magnetic uniform are inducţie de un tesla (prescurtat T) dacă asupra fiecărui metru dintr-un conductor rectiliniu perpendicular pe liniile de cîmp magnetic şi parcurs de un curent electric avînd intensitatea de 1 amper se exercită o forţă de un newton. Inducţia de 1 Tesla e egală, de asemenea, cu inducţia magnetică produsă de un flux de 1 Weber uniform repartizat pe o suprafaţă normală pe liniile de cîmp şi avînd aria de 1 m2.
1	Wb 1 N 1T=1^ = J-1L;	1T=104 Gs.
ma A*m
9.	Tesla, pl. tesle. 1. Ind. lemn.: Unealtă tăietoare şi aşchie-toare, constituită dintr-un corp de oţel cu tăiş drept sau curb, dispus într-un plan
care nu e cuprins în planul desimetrie al corpului, — şi dintr-o coadă de lemn scurtă,
—	care serveşte în principal la fasonatul lemnului, prin cioplire prin lovire(v. fig.)*
Tesla poate servi şi caciocan pentru baterea cuielor, folosind faţa capului. Corpul de oţel al teslei, care are un plan de simetrie care cuprinde axa cozii, are următoarele părţi: capul, care are secţiunea transversală constantă şi e terminat cu o faţa în general plană; ochiul, în care se fixează coada; leafa (sau lama), care poate avea secţiunea fie dreptunghiulară, fie în segment de coroană circulara, cu centrul de curbură în partea cozii, şi are la tăiş un singur pieziş, pe partea din spre coadă; tăişul, care poate fi drept sau curb şi e în cruce (într-un plan perpendicular) faţă de axe cozii. Coada e de lemn tare. De regulă, teslele cu tăiş drept au o gaura rotundă cu o prelungire în I, care serveşte la scoaterea cuielor.
în general, tesla se mînuieşte cu o singură mînă. Forma şi dimensiunile corpului şi ale cozii depind de scopul în care sînt folosite teslele.
Teslele cu tăiş drept se folosesc în lucrări de dulgherie; teslele cu tăiş curb se folosesc în dogărie, la scobitul albiilor, etc. — Teslele pentru sabotat traverse, (v. fig. III, sub Sabotarea traversei; sînt mai mari şi cu coadă lungă (cu masa totală de 2 kg) şi se mînuiesc cu ambele mîini.
io.	Tesla. 2. Ind. lemn.: Corpul de oţel al teslei, în accepţiunea Teslă 1. Se confecţionează din oţel, prin forjare, cu ochiul ştanţat; faţa şi tăişul sînt polizate, călite şi revenite.
n. Tessar, obiectiv Foto. V. sub Obiectiv fotografic (sub Obiectiv 1).
12.	Test, pl. testuri. 1. Telc.: în centralele telefonice manuale-, operaţia de verificare pe care o face telefonista,
Teslă.
o) cu tăiş drept; b) cu tăiş curb.
după primirea apelului abonatului chemător, pentru a şti dacă abonatul chemat e sau nu liber, în vedere.a transmiterii apelului. Testul se face punînd cheia de apel şi convorbire în poziţia de răspuns şi atingînd cu capul fişei de apel dulia de apel a abonatului chemat, din cîmpul multiplu.
La schimbătorul telefonic cu baterie locală, dacă abonatul chemat e ocupat, se aude în receptorul telefonistei un pocnet datorit unui curent produs de bateria de test şi care trece prin receptorul telefonistei.
La schimbătorul telefonic cu baterie centrală, dacă abonatul chemat e ocupat, se aude fie o pocnitură, fie un ton de ocupat, în primul caz, pocnetul se produce ca mai sus, sau prin schimbarea polarităţii tensiunii. în al doilea caz, se trimite în receptorul telefonistei şi al abonatului chemător, un curent de frecvenţă vocală, dat de un buzzer instalat în centrala telefonică respectivă.
13.	Test, pl. teste. 2. Biol.: Probă prin care se examinează aptitudinile fizice şi psihice ale unei persoane. Prin extensiune se numeşte test şi materialul (fişe, caiete, tablouri, etc.) cu care se efectuează această proba.
14.	Test. 3. Paleont.: învelişul mineral al organismelor uni-celulare, plante şi animale, cari s-au putut păstra în sedimente.
15.	Test-film. Cinem.: Film utilizat pentru verificarea şi reglarea aparatului de proiecţie. De regula, un test-film e rezultatul combinării unui test-film pentru imagine cu unul pentru sunet.
Partea de imagine a unui test-film permite verificarea calităţii redării imaginii într-o sală de proiecţie cinematografică. Cu ajutorul lui se verifică claritatea, stabilitatea imaginii, dimensiunile corecte ale imaginii, centrarea obturatorului şi uniformitatea iluminării ecranului.
Partea de sunet a unui test-film permite verificarea uniformităţii iluminării pistei optice de sunet, centrarea dreptunghiului de lumină pe mijlocul pistei, înclinarea dreptunghiului de lumină, redarea fidela a întregului domeniu de audiofrecvenţă, deplasarea uniformă lipsită de fluctuaţii a filmului prin dreptul capului de redare a sunetului, redarea nivelurilor acustice înalte şi a acusticii sălii.
Test-filmele se execută prin procedee speciale.
16.	Testea, pl. testele. Poligr.: Numire (folosită rar) pentru douăzeci de coli de hîrtie.
17.	Testemel, pl. testemele. Ind. ţâr.: Numire care se dă în unele regiuni ale ţării basmalei, în special basmalei mari, pătrată, cu cîmpul negru, galben, roşu, etc,, iar pe margini, cu flori colorate.
is. Tester, pl. testere. Expl. petr.: Aparat de fund folosit pentru încercarea stratelor productive în gaura de sondă netubată, cu ajutorul căruia se obţin date calitative în legătură cu stratele încercate, natura lichidului din formaţiune şi, în unele cazuri, şi productivitatea sondei. Sin. Probator de strat, Dispozitiv de încercat stratele.
Testerul se compune, în general, din următoarele părţi: corpul, sistemul de declanşare, supapa de reţinere, geala de egalizare a presiunii, packerul, duza de fund, manometruI de înregistrare a presiunii, filtrul şi legătura de siguranţă.
Din punctul.de vedere al condiţiilor găurii în care se introduc, se deosebesc: testere pentru gaură cilindrică normală şi testere pentru gaură cilindrică redusă, cu prag.
Din punctul de vedere al condiţiilor de fixare şi de etan-şare a testerelor, se deosebesc: testere cu picior şi testere cu packere extensibile, acţionate hidraulic.
După natura sistemului de lansare a testerelor cu packer, se deosebesc: testere introduse cu garnitură de prăjini, care
Tester
291
Tester
captează proba de lichid în interiorul său, şi testere introduse cu cabluri, cari captează proba intr-un recipient de acumulare.
Testerul cu picior (v. fig. /) se introduce în gaura cilindrică normală, fixarea lui făcîndu-se cu ajutorul piciorului care se sprijină pe talpă sau pe un dop de ciment plasat sub stratul care se probează.
Elementul principal al testerului propriu-zis îl constituie valva de declanşare (v. fig. //) care, atunci cînd se deschide, permite stratului să debiteze în prăjini.
Fluidul debitat de strat intră prin şliţuriie ancorei, pătrunde prin interiorul gealei de egalizare şi trece prin supapa de reţinere şi duza de fund, ajungînd pînă la valva de declanşare care e închisa. Pentru luarea probei, valva de declanşare se deschide în urma lansării prin prăjini a unei tije care,
/. Tester cu picior.
7)	reducţie superioară pentru valva de declanşare; 2) valvă de declanşare ; 3) subansamblul valvei; 4) sub-ansamblul duzei fixe; 5) duza fixă;
6)	subansamblu de legătură; 7) corp exterior; 8) tub interior; 9) supapă de reţinere; 10) supapă de circulaţie; 11) resort; 12) corpul gealei;
13)	tub interior; 14) garnitură de etanşare; 15) reducţie;. 16) manşon de cauciuc; 17) tub interior; 18) manşon; 19) reducţie de legătură; 20) mufă pentru filtru de care se ataşază piciorul şliţuit; 21) bolţ de forfecare; 22) reducţie inferioară.
covind pistonul valvei, pune în comunicaţie presiunea stratului lu spaţiul de presiune redusă din interiorul garniturii de foraj.
După luarea probei, prin ridicarea garniturii de prăjini, resortul 11 revine în poziţia iniţială, supapa de reţinere se închide, captînd astfel proba de lichid colectată în garnitură, iar manşonul 16 revenind în poziţia iniţială, testerul poate fi extras.
//. Valvă de declanşare, a şi b) poziţiile închisă, respectiv deschisă;
1) carcasă pentru corp; 2) piston;
3)	corp ; 4) manşon de fixare; 5) inel defixare; 6) bilă defixare; 7)scaun;
8)	bifa valvei de reţinere; 9) resort.
Testerul cu picior permite încercarea diferitelor strate, chiar după ce sonda a atins adîncimea finală, putîndu-se astfel proba strate cari nu au putut fi estimate ca productive.
Testerul pentru probare în gaura redusă, cu prag, permite executarea operaţiilor de luarea probelor de fluid din diferitele strate productive, numai cu condiţia ca deschiderea stratului respectiv să se facă cu un diametru redus de sapă, creîn-du-se astfel condiţiile necesare fixării packerului deasupra acestuia.
Acest tip de tester (v. fig. iii) se compune din aceleaşi elemente ca şi testerul cu picior, cu deosebirea că în locul acestuia există un filtru şli-
- Ui
y
I iii
-13
ţuit. Testerul se introduce în sondă cu ajutorul garniturii de prăjini sau de ţevi, care în timpul introducerii se menţine goală (supapa de reţinere şi valva de declanşare ale aparatului sînt închise). Fluidul de foraj din gaura de sondă pătrunde prin filtru şi orifiidile tubului interior 13 sub garnitura de etanşare 14.
Testerul hidraulic pentru probare în gaură netubată, cu garnitura de foraj plină
(v. fig. IV), face parte din categoria testerelor necondiţionate de talpă, lucrînd în gaură cilindrică. E echipat cu packer extensibil şi e comandat de la suprafaţă.
După stabilirea intervalelor în cari se iau probele, se introduce aparatul în sondă, garnitura de lansare fiind menţinută goală în timpul introducerii, deoarece aparatul e blocat.
Garnitura se învîrteşte la dreapta pentru ca tubul
1	să se desprindă de bacurile 10 şi se ridică, astfel că bacurile se desprind din filet blocîndu-se prin culisa 4; orificiul a trece, în felul acesta, în dreptul orificiilor e.
Pentu a se putea lua proba de sub packer, se continuă învîrtirea garniturii la dreapta şi se procedează la ridicarea acesteia.
Cînd presiunea stratului nu e suficientă pentru a învinge presiunea coloanei de apă din garnitura de prăjini, se procedează la denivelarea prin pistonare a apei din garnitură, pînă în momentul cînd se creează o diferenţă între presiunea coloanei de lichid şi presiunea stratului, şi acesta din urmă începe să debiteze prin Testerul hidraulic lansat permite încercarea în bune condiţii a stratelor traversate de gaura de sondă, fără a fi nevoie de o pregătire specială şi,
-13
lll. Tester pentru luat probe de lichid din strat în gaură de sondă netubată, cu prag cu diametru redus.
1) reducţia superioară pentru valva de declanşare; 2) valvă de declanşare; 3) subansamblul valvei; 4) subansamblul duzei fixe; 5) duză fixă; 6) subansamblu de legătură; 7)corp exterior; 8) tub interior; 9) supapă de reţinere; 10) supapă de circulaţie; 11) re?ort; 12) corpul gealei; 13) tub interior; 74) garnitură de etanşare, 15) reducţie; 76) garnituri de talpă sau de păr de cămilă; 77) tub interior; 18) reducţie de legătură; 79) filtru şliţuit sau ancoră.
interiorul garniturii, cu garnitura de- prăjini plină
19*
Tester
292
Tester
în acelaşi timp, permite repetarea probei fără extragerea aparatului pentru armare.
Testerul pentru probare în cursul forajului, tip 1PG-
UFNII-65 (v. fig. V), folosit în găuri cilindrice netubate, face parte integrantă din turbocarotieră şi se lansează cu garnitura de prăjini.
Testerul consistă dintr-o turbocarotieră 1, care are ataşate la partea superioară un packer hidraulic şi un manşon de
'10
'13
IV. Tester hidraulic pentru gaură netubată, manevrat cu garnitura de foraj plină.
1) tub de legătură; 2) etanşare; 3) acuplaj;
4)	culisă cilindrică; 5) tub interior; 6) bacuri;
7)	bacuri cu filet; 8) corpul superior; 9) carcasa cu bacuri superioare; 10) carcasa cu bacuri inferioare; 11) reducţie de legătură; 12) corpul inferior; 13) garnituri de etanşare;
14)	manşon de legătură; 15) garnituri de etanşare; 16) reducţie cuorificii; 17) tub de legătură; 18) manşon de cauciuc; 19) reducţie; 20) cutie de etanşare; 21) filtru; o, b, c, d, e) orificii.
- S
etanşare. După introducerea turbocarotierei se carotează circa 2 m, proba de teren respectivă intrînd în tubul caro-tier 1. O coruncă lansată cu ajutorul cablului prinde partea superioară a tubului carotier şi îl aduce la suprafaţă.
Testerul tip IPG-UFNII prezintă următoarele avantaje: nu necesită pregătirea găurii în vederea probei, durata probării e foarte redusă, permite extragerea probei în condiţii de zăcămînt, riscul de prindere a aparatului e foarte redus, etc.
Testerul lansat cu cablu în gaură cilindrică netubată e un aparat de tip mai perfecţionat, care permite luarea probelor şi înregistrarea curbelor de restabilire a presiunii, direct, prin canalul care se creează în stratul încercat (v. fig. VI).
V. Tester hidraulic tip IPG-UFNII-65 pentru probarea în cursul forajului.
1)	turbocarotieră modificată;
2)	manşon de cauciuc; 3) manşon cilindric de etanşare; 4) resort; 5) recipient de acumulare; 6) sistemul de acţionare al packerului; 7) sistemul de deschidere şi blocare a recipientului de acumulare; £) resort; 9) ţeavă de aducţie; a, b, c, d e)
orificii.
VI. Tester lansat cu cabluri.
Testerul se introduce în poziţia închisă în gaura de sondă, cu ajutorul cablului electric de carotaj, pînă în dreptul intervalului prin care se ia proba.
La adîncimea de la care se intenţionează sa se ia proba de fluid, aparatul se fixează cu ajutorul unui dispozitiv (patină) de etanşare şi fixare, asigurîndu-se astfel o izolaţie între coloana de noroi din sondăşi formaţiunea din care se ia proba.
în timpul funcţionării aparatului, la suprafaţă se înregistrează o diagramă cu mai multe curbe cari indică: deschiderea şi închiderea aparatului, momentele în cari acţionează patina de fixare şi supapa.
Testerul cu packer dublu, fără picior (v. fig. VII), care permite luarea probelor de fluid, fără să se sprijine pe talpă, se lansează prin prăjinile de foraj.
VIL Funcţionarea testerului cu packer dublu. a) introducerea packerului; b) aşezarea packerului; c) provocarea afluxului; 1) prăjini de foraj; 2) rulment; 3) cilindru; 4) supapă de spălare; 5) resort principal; 6) supapă de egalizare; 7) con ; 8) bacuri; 9) ghidaj; 10) închizător; 11) bolţul închizătorului; 12) aparat de luat probe introductibil prin prăjini; 13) resort; 14) bucea; 15) supapă de admisiune; 16) piston; 17) supapă cu bilă; 18) packer superior; 19) packer inferior.
Testosan
293
Ţeşitură
La partea inferioară, testerul e prevăzut cu o ancoră care permjte fixarea packerului la^orice adîncime cu ajutorul unui ghidaj şi al bacurilor. închizătorul ancorei permite eliberarea şi aşezarea repetată a packerului fără extragerea garniturii.
După fixarea packerului dublu fa adîncimea necesară, se introduce prin prăjinile de foraj aparatul de luat probe. La atingerea sistemului de supape, bucşa aparatului intră în cilindru şi închide etanş cavitatea prăjinilor de foraj.
Datorită presiunii care se face în prăjini, aparatul de luat probe comprimă resorturile şi deplasează pistonul în poziţia inferioară, producînd, în acelaşi timp, deschiderea supapei de admisiune a aparatului de luat probe, şi închidereasupapei de spălare. După aceasta testerul se umple cu lichid din strat (perioada de aflux durează 10"*15 min), se eliberează presiunea din prăjini şi, în această situaţie, resortul principal deplasează pistonul în poziţia superioară şi împinge aparatul de luat probe, se deschide supapa de spălare şi se închide supapa de admisiune a aparatului.
Testerul pneumatic (v. fig.
VIII) permite încercarea stratelor pe întreg intervalul productiv. El se compune din două tuburi concentrice, unite la capete şi închise printr-o supapă care se deschide atunci cînd presiunea în spaţiul inelar depăşeşte nivelul stabilit.
2. Testosterona. Chim. biol.: Hormonul sexual masculin produs de testicule. E un steroid care se deosebeşte de an-drosteronă prin prezenţa
HqC
VIII. Tester pneumatic, o) vedere; b) secţiune l-l; 1) tubul exterior; 2) tubul interior; 3) capac; 4) supapă, care se deschide la o anumită presiune; 5) camere de etanşare; 6) coliere prin cari se fixează învelişul camerei de tubul exterior;
7)	găurile cari fac legătura între camera de etanşare şi spaţiul inelar ;
8)	canale (ţevi subţiri) cari leagă tubul
central cu cel exterior.
La partea inferioară a tubului exterior sînt situate, la oarecare distanţă între ele, două camere pneumatice de etanşare, cu efect de packer, în cari aerul pătrunde prin orificiile tubului exterior (în dreptul fiecărei camere).
Extragerea probelor de lichid din strat se face printr-o serie de canale cari leagă tubul central cu spaţiul delimitat de camerele de etanşare, peretele sondei şi tubul exterior al aparatului de încercare.
i- Testosan. Ind. text.: Produs industrial silico-organic folosit pentru hidrofugarea (v.) materialelor din fibre de polimeri sintetici 100%. Cu ajutorul său se obţine o hidrofugare mai puţin durabilă decît cu preparatele similare pe bază de stearoclorură de crom, dar nu provoacă virări de nuanţă la vopsirile cu o parte din coloranţii anionici.
o=-c
^2
: A
h2cx nc Hi C <L
CX XC^H I 8	|
H H.
^2
c
V
■f A
OH
I
CH / \ D
CH2
I
CH2
unei duble legături în ciclul Aşi prin inversarea poziţiilor grupărilor funcţionale. Testosterona are o activitate fiziologică de şase ori mai puternicădecît aceea a androsteronei, care e un produs de transformare metabolică a primei. Activitatea testosteronei se manifestă atunci cînd e adminis-trată animalelor castrate prin apariţia şi dezvoltarea la ele a caracterelor sexuale secundare; se determină prin metoda „măsurării crestei‘\ ca şi androsterona. Producţia hormonilor sexuali e stimulată de hormonii gonadotropici, cu structură proteică, produşi de lobul anterior ai hipofizei.
3.	Testoviron. Farm.: Propionat de testosteronă obţinut prin esterificarea testosteronei la OH din poziţia C17, cu acid propionic. Are p. t. 121 • **123°. Testovirona e un hormon masculin (androgen), sintetic, din clasa hormonilor cu structură steroidă. Se întrebuinţează în Medicină sub formă de soluţie uleioasă (5 mg/cm3) injectabilă, în turburările generale provocate de lipsa hormonului masculin natural, cum şi pentru sporirea proceselor anabolice prin cari se sintetizează proteinele, pozitivînd balanţa azotului. Dă rezultate bune în cazurile în cari e necesară ameliorarea proceselor de nutriţie, de exemplu, în astenii, surmenaj, convalescenţă, poliomielită, înaintea unei intervenţii chirurgicale grele, etc. Efectul acestui ester, insolubil în apă şi solubil în lipide, e de durată mai lungă decît al hormonilor liberi.
4.	Testudo. Paleont., Zool.: Reptilă terestră din ordinul Chelonienilor, grupul Cryptodira (avînd capul retractil sub carapace).
Apare în Eocen, iar în Miocenul şi în Pliocenul din Europa e reprezentat prin specii gigante, de dimensiunea celor actuale din insulele Galapagos. Sin. Broasca ţestoasă de uscat.
5.	Teşire. 1. Tehn.: Operaţia de formare, la muchia unui • obiect, a unei feţe oblice faţă de celelalte feţe adiacente şi care are, de obicei, lăţime mică faţă de lungime (v. fig.). Teşirea se poate efectua cu aşchiere (de ex. prin dăltuire, prin frezare, rabotare, abrazare, etc.), sau fără aşchiere (de ex. prin turnare, prin laminare, tăiere oxiacetilenică, etc.). Sin. (parţial) Şanfrenare;
Sin. (parţial, în industria sticlei) Bizotare,
6.	Teşire. 2. Tehn.: Operaţie de formare a unei porţiuni tronconice Ia extremitatea unei găuri cilindrice. Se poate efectua cu aşchiere (de ex.: prin dăltuire, prin frezare, strunjire, adîncire cu adîncitor conic, etc.), sau fără aşchiere (de ex.: prin turnare, prin tăiere oxiacetilenică, etc.). Sin. (parţial)
Evazare.
7.	Teşit, maşina de ~ tablele Mett.: rabotat marginea tablelor (v, sub Rabotat,
8.	Teşitor, pl. teşitoare. Ut., Mett.: Sin.
V. sub Adîncitor.
9.	burghiu de centruire cu Ut., Mett.: Sin. Burghiu de centruire combinat. V. sub Burghiu de centruire (sub Burghiu).
io. Teşitură, pl. teşituri. Tehn.: Suprafaţa oblică faţă de celelalte feţe ale unui corp (de obicei, cu lăţime mică în raport
r
Teşitură.
1 ţi 2) feţe înclinate adiacente iniţial; 3) faţă oblică (teşitură) în raport cu 1 şi 2.
Sin. Maşină de maşină de ~). Adîncitor conic.
Teşleag
294
Tetrabranhiate
cu lungimea; v. fig. subTeşirel), sau suprafaţa conică, obţinută prin teşire (v.). Sin. (parţial), Şanfren; Sin. (parţial, în industria sticlei) Bizotaj.
1.	Teşleaq, pi. teşlege. Poligr.: Reglet (v.) de albitură, care se aşază fa partea de jos a unei pagini culese, pentru ca să susţină rîndurile de text.
2.	Tetagramâ, pl. tetagrame. Meteor.: Sin. Diagrama Schintze (v. sub Diagramă aerologică).
3.	Tetanos. Gen.: Boală infecţioasă acută, comună omului şi animalelor, provocată de bacilul tetanic şi caracterizată prin contractura tonică dureroasă a muşchilor striaţi, prin contracţiuni spastice paroxistice şi prin turburări generale.
Bacilul tetanic (Clostridium tetani) creşte în condiţii strict anaerobe şi e inactiv din punctul de vedere al fermentaţiilor. Din sol, unde bacilul tetanic e foarte răspîndit, poate fi ingerat cu alimente vegetale sau poate pătrunde în organism prin plăgi deschise, prin zgîrieturi, înţepături, naşteri neigienice, etc. Bacilul ingerat cu alimentele vegetale trece prin intestinul animalelor şi se reîntoarce în sol, împreună cu .materiile fecale eliminate (la circa 80% din cazuri); bovinele au capacitatea de a se imuniza, în timp, prin germenii ingeraţi, serul lor conţinînd cantităţi variabile de antitoxină tetanică. Păsările şi batracienele prezintă o rezistenţă naturală faţă de tetanos; omul şi caii sînt foarte sensibili faţă de toxina tetanică. Boala nu conferă imunitate faţă de o nouă infecţie; imunitatea artificială poate fi obţinută prin vaccinare cu ana-toxină tetanică.
Propagarea toxinei tetanice se produce fie prin neuroni, fie prin căile limfatice ecto- şi endoneurale, trecînd în măduva spinării, la centrii motori, după care apare starea de hiper-excitare, care provoacă schimbarea tonusului muscular la periferie. O altă parte a toxinei, prin intermediul circulaţiei sangvine şi a limfaticelor, trece în creier, legîndu-se de celulele neurale sensitive, în principal din nucleul trigemenului. Primul simptom al acestei boli e trismusul (dificultate în deschiderea gurii), datorită contracţiunii muşchilor masticatori, cari reacţionează în primul rînd; urmează contractura muşchilor cefii, care devine rigidă şi dureroasă, prinderea musculaturii coloanei vertebrale şi generalizarea rapidă a contracţiunii muşchilor feţei, a abdomenului şi a membrelor. Durerea se intensifică, iar bolnavul, rigid şi înţepenit, are un aspect caracteristic (rîs sardonic), cu fruntea încreţită, cu ochii aproape închişi, cu sprîncenele ridicate, etc. Uneori, corpul descrie un arc de cerc, cu concavitate posterioară, bolnavul sprijinindu-se, în pat, numai pe creştetul capului şi pe călcîie (opistotomus). Contracţiunile sînt dureroase, tensiunea arterială creşte, pulsul e accelerat, apar constipaţie, transpiraţie, sete, retenţie urinară, cianozare, etc.
Se cunosc mai multe tipuri de forme clinice ale acestei boli, şi anume: tetanosul supraacut, acut, subacut, cronic, recidi-vant, cefalic, post abortum, puerperal, discontinuu, frust, cerebral, toraco-abdominal, etc. Mortalitatea variază între 22 şi 28%.
Tratamentul tetanosului e complex şi de urgenţă, şi consistă în: aplicarea unei seroterapii antitoxice specifice; imunizarea activă cu anatoxină tetanică, antibiotice, sedative, barbiturice; curăţirea chirurgicală a plăgii; luarea de lichide, oxigen, alcaline, aminoacizi; aspirarea secreţiilor din faringe şi din trahee pe cale nazală; respiraţie artificială. în cazul unor plăgi deschise cari au venit în contact cu obiecte sau cu substanţe presupuse infectate, se procedează imediat la o excizie largă a plăgii, creîndu-se condiţii aerobe; la dezinfectarea rănii şi administrarea antibioticelor, a serului antitoxic specific şi a anatoxinei tetanice. Prevenirea tetanosului prin vaccinarea cu anatoxină tetanică dă rezultate optime.
4.	Tetartoedrie. Mineral.: Calitatea unora dintre formele cristalografice meriedrice, ale unui sistem cristalografie, de a prezenta o simetrie scăzută căreia îi lipsesc două elemente de
simetrie independente, în raport cu simetria clasei oloedrice din sistemul cristalografie considerat. Formele tetartoedrice posedă un sfert din numărul feţelor formelor oloedrice corespunzătoare.
Prin adăugarea a două elemente de simetrie independente formulei de simetrie a clasei tetartoedrice se ajunge, conform regulilor de combinare ale elementelor de simetrie, la formula de simetrie a clasei oloedrice corespunzătoare. De exemplu: prin adăugarea succesivă a două elemente de simetrie independente tu şi A2, piramidei tetragonale (A4), formă tetartoedrică a sistemului tetragonal (pătratic), se ajunge la bipiramida ditetragonală, formă oloedrica:
piramida tetragonală (A4)-J-7t -> bipiramida tetragonală
(A4-}-7u+C)-j-A2 -> bipiramida ditetragonală (A4-}-4A2-f-
+7T-}-4P2-f-C).
5.	Tetartoedru, pl. tetartoedre. Mineral.: Sin. Dodecaedru pentagonal tetraedric (v. sub Cubic, sistemul ~).
6.	TETD. Chim. biol.: Disulfură de tetraetil-tiuram ; derivat al acidului ditiocarbamic, de tipul tiuramului. Se obţine prin condensarea dietilaminei
cu sulfură de carbon în	r	S	S	r	M
soluţie apoasă 1a rece, în 5 2\ N	II	/	2	3
prezenţa hidroxidului de	^—C S S—C—
sodiu şi apoi prin oxida- H5C2	C2H5
rea dietil-ditiocarbama-
tului de sodiu format, cu hipoclorit de sodiu sau alt oxidant.
S-a observat că operatorii cari lucrau cu substanţe de acest tip căpătau o intoleranţă faţă de alcoolul etilic. Acest compus împiedică oxidarea metabolică normală a alcoolului etilic, în organism, oprind-o în faza de acetaldehidă. Conţinutul sîngelui în acetaldehidă devine de circa zece ori mai mare, la omul care a ingerat TETD şi alcool, decît la cel care a ingerat numai alcool etilic. Reacţiile cari se produc datorită acumulării de acetaldehidă sînt neplăcute, producînd o idiosincrasie faţă de orice băutură alcoolică, cel puţin în timpul tratamentului. Se observă înroşirea părţii superioare a corpului, palpitaţii, dispnee, accelerarea pulsului, greaţă, vărsături, etc. Tratamentul se adaptează de la caz la caz şi sub control medical. Sin. Antabuse (v.), Abstinyî, Esperal, etc.
7.	Tetmeyer, sondă Mat. cs. V. Sonda Tetmeyer.
8.	Tetra. Ind. text.: Legătură a tricotului dintr-un fir, în care alternează cîte două şiruri de ochiuri pe faţă cu cîte două şiruri de ochiuri pe dos (v. Legătură 4). Prin extensiune, această numire se dă şi produselor confecţionate din acest fel de tricot, destinate pentru copii.
9.	Tefraalchilplumbani. Chim.: Compuşi organometilici de tipul PbR4, unde R e un radical alchil, de exemplu metil, etil, propil, n-butil, etc.
Tetraalchi!aţii trataţi cu acid clorhidric anhidru în soluţie alcoolică dau cloruri. De exemplu:
(C2H5)4Pb+HCI ->(C2H5)3PbCl + C2H6.
Tetraalchilplumbanii au miros neplăcut şi sînt toxici.
Dintre tetraalchilplumbani, tetraetil-plumbul e utilizat pe scară industrială la mărirea cifrei octanice a benzinelor.
10.	Tetraalchilstanani. Chim.: Compuşi organometalici de tipul SnR4, în care R e un radical alchil, de exemplu: metil, etil, etc. Tetraalchilstananii sînt lichide grele şi toxice. Au miros neplăcut. Cei mai importanţi compuşi sînt: tetrametiistananul, (CH3)4Sn, cu d20°=1,314, p. f. 78°; tetraetilstananul, (C2H5)4Sn,
cu d20°=1,196, p. f. 180°. Prin halogenarea tetraalciistananiior se obţin halogenurile de trialchilstanani, R3SnCI.
11.	Tetrabranhiate. Paleont.: Cefalopode cu două perechi de branhii, reprezentate prin două subclase: Nautiloidea, cu specii fosile şi actuale, şi Ammonoidea, cu reprezentanţi numai fosili (v. Cefalopode).
Tetracaină
295
Tetraclorură de carbon
1.	Tetracainâ. Farm.: Est er bazic al acidului p-amino-benzoic din grupa anestezioforă a medicamentelor din seria
novocainei (v.).
H H
C—C	CH3
h9c4nh-c^	—COO—CH2—CH2N
c=c	xch3
H H
Are p. t. 149---1500. Tetracaina are o catenă cu doi atomi de carbon, deosebindu-se de novocaină prin faptul că e alchilată (butii) la gruparea NH2 aromatică şi că grupările etil din amina alifatică sînt înlocuite prin grupări metil. Tetracaina se obţine din aneştezină, prin alchilare cu bromură de butii (sau cu alde-hidă butirică şi apoi reducere), urmată de transesterificare. Ca anestezic de suprafaţă, tetracaina e de circa cinci ori mai activă decît cocaina, însă mai toxică. V. şî Dicaină.
2.	Tetracen. Chim.: Sin. Maftacen (v.).
3.	Tetracarbonil de nichel. Chim., Metg.:	Sin. Nichei-
carbonil. V. sub Nichel; v. şî sub Carbonili metalici.
4.	Tetraciclină. Farm.: Substanţă antibiotică din seria tetraciclinelor (aureomicină, teramicină, etc.) care rezultă din metabolismul unor actinomicete din genul Streptomyces (microorganisme cari pot fi clasificate între bacterii şi mucegaiuri).
Tetraciclină se obţine sintetic prin tratarea aureomicinei cu hidrogen, în prezenţa cărbunelui paladat; se produce o dehalogenare, formîndu-se clorhidratul tetraciclinei, cu p.t. 214°, cu descompunere; p.t. pentru baza Iiberă=170*• *173°, cu descompunere.
Tetraciclină se obţine pe cale fermentativă, prin culturi în profunzime pe un mediu format din extract de porumb, zaharoză, fosfat de amoniu şi de potasiu, sulfat de magneziu, carbonat decalciu, etc., la28°. Se lucrează în mediu de clor (mai puţin de
2	y/cm3). SpectruI antibacterian al tetraciclinei e foarte asemănător spectrelor aureomicinei şi teramicinei, faţă de cari prezintă unele avantaje farmacologice, de exemplu adsorpţie mai rapidă, stabilitate mai mare şi efecte secundare micşorate. Tetraciclină prezintă, împreună cu aureomicina şi terami-cina, fenomenul rezistenţei încrucişate; un microorganism devenit rezistent faţă de unu! dintre aceste antibiotice nu mai e sensibil la celelalte. V. şî Hostaciclină.
5.	Tetracloretan. Chim.: CI2HC—CHCI2. Isomerul simetric al derivatului tetraclorurat a! etanului; 1,1,2,2-tetra-cloretan. Se prezintă ca un lichid incolor, cu miros caracteristic, şi care are p. t. —42,5°; p. f. 146,3°; d^°=1,597; »q°= =1,4941; viscozitatea la 20°=1,77 cP; tensiunea superficială la 20°=36,7 dyn/cm; constanta dielectrică la 20°=8,15; practic e insolubil în apă (0,29% la 20°), solubil în alcool, în eter şi în alţi disolvanţi organici.
Tetracloretanul e stabil faţă de acizi şi de alcaliile slabe, hidroliză cu alcalii concentrate ducînd la formarea diclor-acetilenei explozive. Reducerea cu pulberi metalice de fier, zinc, aluminiu, în prezenţa vaporilor de apă, conduce la di-cloretenă. La aer se descompune încet în tricloretenă, acid clorhidric şi urme de fosgen. Prin descompunere termică trece
într-un amestec de derivaţi cloruraţi ai etenei şi etanului; în prezenţă de oxigen se poate ajunge chiar la COa.
Tetracloretanul se obţine industrial prin clorurarea aceti-lenei în absenţa completă a umidităţii şi într-un disolvant, cel mai utilizat fiind tetracloretanul. Acetilenă şi clorul se barbotează la 80° în tetracloretan care e trecut printr-un preaplin, în al doilea vas, prin care se evacuează continuu produsul format:
HC=CH+2CI2 -* CI2HC—CHCI2; AH = -95 Kcal.
Clorurarea acetilenei în 'fază gazoasă prezintă pericolul de explozie şi, pentru a o evita, se utilizează disolvanţi ca tetracloretan sau se adaugă SbCI5, care dă cu acetilena produse de adiţie: SbCI5C2H2 şi SbCI52C2H2 cari, cu clor, trec în tetracloretan. în unele procedee, diluarea amestecului de reacţie se face cu un gaz inert, de exemplu cu C02. în laborator se lucrează în atmosferă de azot, folosind ca disolvant CCI4, iar drept catalizator FeCI3.
Tetracloretanul se depozitează şi transportă în vase de fier; în stare umedă se depozitează în vase de fontă sau plumbuite.
Tetracloretanul e cea mai toxică hidrocarbură clorurată lichidă; e narcotic, acţionînd asupra sistemului nervos; provoacă atrofierea acută a ficatului. E uşor absorbit prin piele. Concentraţia maximă admisă în spaţiul de lucru e de 100---200 părţi pe milion. în unele ţări e interzisă utilizarea sa ca disolvant.
Principala sa utilizare e aceea de disolvant pentru grăsimi, polimeri ai clorurii de vinii, lacuri, acetilceluloză şi de materie primă pentru fabricarea tricloretilenei. Sin. Tetraclorură de acetilenă.
isomerul asimetric al tetracloretan ului, 1,1,1,2-tetraclor-etanul, CI3C—CHaCI, nu are importanţă tehnică. Se prezintă ca un lichid incolor, cu p.t. —68,1°; p. f. 129***130°; d^^ =1,553;	1,4821 ; solubilitatea în apă la 20° e de 0,02%;
e solubil în alcool şi în eter. Se obţine prin clorurarea 1,1-dicloretenei cu clor, la 40°; tetracloretanul simetric tratat cu A!CI3 se isomerizează şi trece în acest derivat nesimetric.
6.	Tetracioretenâ. Chim.: CI2C = CCI2. Derivat tetrahalo-genat al etenei. Se poate prepara din acetilenă prin reacţii de adiţie şi eliminare de acid clorhidric; prin încălzirea hexa-cloretanului în prezenţa clorurii de aluminiu:
CI3C-CCI3 -* CI2C=CCI2+CI2.
E un lichid cu p. f. 121° şi dl5°=1,624. La lumina solară, oxigenul uscat, cum şi trioxidul de sulf, la cald, oxidează uşor tetracloretena şi formează, prin transpoziţia atomilor de clor, clorură acidului tricloracetic: CCI3—COCI. E utilizată ca disolvant, agent de curăţire şi de extracţie. Sin. Percloretenă.
7.	Tetraclorură de carbon. Chim.: CCI4. Derivat tetraclorurat al metanului. Are p.t. —22,9°; p. f. 65,8°; d^^ =1,595; «(^=1,4630; temperatura critică 283,1°; presiunea critică 46,5 kg/cm2. Se prezintă ca un lichid incolor, cu miros specific şi gust acrişor, miscibil cu alcoolul, eterul, cloroformul, benzenul. Formează azeotropj binari şi ternari cu multe combinaţii: azeotropul cu apa are p. f. 66° şi conţine 95,9% CCI4 şi 4,1% HaO. Nu e combustibil şi prezintă stabilitate mare faţă de aer, lumină, căldură, umezeală.
Tetraclorura de carbon e stabilă faţă de diverşi agenţi chimici; cu pulberea de aluminiu dă explozii spontane. La temperaturi înalte, în prezenţă de combinaţii cari leagă clorul, se descompune:
2	CCI4 -* CI2C = CCI2+2 Cl2.
Tetraclorura de carbon se produce industrial, în două trepte, prin clorurarea sulfurii de carbon:
CS2+3 Cl2 -* CCI4+S2CI2
2	SgCIg-fCSg CCI4+6S.
ch3
n
H,C OHH	,\
HC XC/H C HCH CHii HC^ XC/ XC/ XCX XC—OH I	I!	I	I	II
HC	C	C	C	C—CONH2
%c' xcx	xcx
I	II	I OHll
OH o	OH o
Tetracoralia
296
Tetradimit
Sulful pus în libertate se transformă în sulfură de carbon
2	S-fC -> CS2 sau în clorură de sulf 4 S+2 Cl2
2 SoCU
şi se reintroduce în circuit.
Un procedeu mai nou de fabricare a tetraclorurii de carbon e acela de clorurare a metanului sau a produselor inferioare rezultate prin clorurarea metanului. Se obţine un amestec al celor patru produse de clorurare. Pentru obţinerea tetraclorurii de carbon ca produs principal se conduce clorurarea fotochimic sau la temperaturi înalte. Clorurarea la temperaturi înalte se realizează la 450---7000 şi se lucrează cu exces de clor; reactorul consistă dintr-o ţeavă de plumb, iar amestecul rezultat se colectează în răcitoare confecţionate din grafit, unde, prin stropire cu apă, se elimină acidul clorhidric format; amestecul de hidrocarburi clorurate se spală cu soluţie de hidroxid de sodiu — şi apoi se supune unei distilări fracţionate.
Tetraclorura de carbon rezultă şi la clorurarea etanului, propanului sau altor hidrocarburi superioare; obţinerea direct din elemente nu a putut fi încă aplicată industrial.
Tetraclorura de carbon, care conţine urme de apă, atacă oţelul, cuprul şi chiar plumbul, de aceea se preferă să se lucreze în aparatură de nichei sau metal Monel, cari nu sînt atacate.
Tetraclorura de carbon are o acţiune narcotică mai slabă decît cloroformul, e însă mult mai toxică; poate să dea intoxicaţii mortale. Intoxicaţiile acute dau depresiuni şi iritaţii ale pielii şi plămînului; concentraţia maximă admisă la locul de muncă e de 25 părţi pe milion.
Tetraclorura de carbon e utilizată în cantităţi mari ca disolvant pentru lacuri, cauciuc, uleiuri, grăsimi, răşini, asfalturi. în industria textilă e folosită la curăţirea ţesăturilor, pieilor, blănurilor. Degresarea metalelor (nu a aluminiului) se poate, de asemenea realiza cu tetraclorură de carbon. Nefiind combustibilă, e folosită ca lichid de umplere pentru extinctoare. Combaterea dăunătorilor cu CCI4,^ în special prin gazarea cerealelor, e folosită în unele ţări. în industria chimică constituie materia primă pentru sinteza freonilor; în laborator e utilizată la obţinerea fosgenului:
CCI4+2 so3 -* C0CI2+S205CI2.
Datorită faptului că are un spectru în infraroşu sărac în benzi, se utilizează ca disolvant în numeroase analize spectrale în infraroşu. Sin. Tetraclormetan, Perclormetan.
i.	Tetracoralia. Paleont.: Coralieri paleozoici cu caliciul posedînd un ţesut veziculos dezvoltat, planşee, disepimente şi un sistem septal de tip tetrameral (patru septe primare principale cari delimitează patru sectoare). Deoarece zidul caliciului e o pseudotecă înconjurată de un perete rugos (epiteca), se numesc şi coralieri rugoşi.
Apariţia septelor, studiată la genurile Zaphrentis şi Cyathaxonia, se face în modul următor: la început apare un sept principal diametral, în planul antero-poste-rior (1); cu timpul acest sept se rupe în două părţi: o parte numită sept principal şi o parte opusă, numită contrasept. în acest stadiu simetria caliciului e bilaterală. într-un stadiu de dezvoltare mai înaintată, apar două septe laterale principale, de o parte şi de alta a septum-ului principal (2), şi două septe laterale de o parte şi de alta a contraseptului (3), cari, cu timpul se alipesc de acesta.
Din acest stadiu încep să apară septele secundare (a, b, c), în grupuri de cîte patru: în regiunea septului principal, între acesta şi cele două septe laterale principale, iar în regiunea opusă, începînd de la contrasept, către septele laterale. v Septul principal, contraseptul şi septele laterale principale ramîn distincte.
Apariţia septelor de tetracoralieri.
Se cunosc cinci familii mai importante: familia C y a-thaxonidae, cu genul Cyathaxonia din Carbonifer, la care caliciul e lipsit de planşee şi disepimente; familia Zo-phrenti da e, reprezentată prin genul Zaphrentis care a trăit din Silurian pînă în Permian, la care zidul caliciului e lipsit de epitecă (există planşee şi rare disepimente); familia Cyathophyllidae, care cuprinde forme coloniale şi forme solitare şi la cari caliciul e prevăzut cu planşee, disepimente şi cu un ţesut veziculos, extrem de dezvoltat (genul tip, Cyathopfiyllum, e cunoscut din Silurian pînă în Carbonifer); familia Cystiphyllidae, caracterizată prin dezvoltarea-mare a ţesutului veziculos care invadează caliciul, avînd ca reprezentant genul Cystiphylium din Silurian şi Devonian; familia Calceolidae, separată ca grup „Incertae sedis“, alăturat Tetracoralilor, reprezentată prin cele două genuri Goniophyllum din Silurian şi Calceola san-dalina din Devonianul mediu.
Tetracoralierii, în general indivizi izolaţi, au format în Silurian „calcarele cu polipieri", iar în Devonian, condiţiile de viaţă fiind mai favorabile, au format adevărate recife. Sin. Rugosa, Tetracoralieri.
2.	Tetracoralieri. Paleont.: Sin. Tetracoralia (v.).
3.	Tetracosan. Chim.: CHS—(CH2)22—CH3. Hidrocarbură parafinică cu 24 de atomi de carbon. Are p. t. 51,1°. Se găseşte în parafinele din petrol.
4.	Tetracosandioic, acid	Chim.:	(CH2)22(COOH)2,
Acid gras dicarboxilic cu 24 de atomi de carbon. Nu a fost găsit în grăsimile şi în cerurile naturale.
5.	n-Tetracosanoic, acid Chim.: CH3(CH2)22COOH. Acid gras saturat cu 24 de atomi de carbon. Se găseşte în grăsimile din seminţe de leguminoase şi de sapindacee. Sin. Acid lignoceric.
6.	Tetracosapenienoic, acid ~.Chim.: C24H3802. Acid gras nesaturat cu 24 de atomi de carbon şi cinci duble legături. Sin. Acid scoliodonic.
7.	Tetracromie. Poligr.: Sin. Tipar în patru culori (v. sub Tipar 2).
s. Tetractinellidae. Paleont.: Grup de spongieri (v.) sili-cioşi cu spiculi.tetraxoni.
9.	Tetradecan. Chim.: CH3—(CH2)12—CH3. Hidrocarbură
parafinică cu	14 atomi de carbon. Are p. t. 5,5°, p.	f.	252,5°,
Se găseşte în	produsele petroliere lichide.
10.	Tetradecanoic, acid Chim.: Sin. Acid miristic (v. Miristic, acid ~).
11.	n-Tetradecanol. Chim.: Sin. Alcool miristic (v. Miristic, alcool ~).
12.	Tetradimit. Mineral.: Bi2Te2S. Sulfură dublă de bismut şi telur, naturală, cu compoziţia chimică: 59,3% Bi, 36,2% Te, 4,5% S. Conţine în cantităţi neînsemnate ca impurităţi Se (pînă la 1 %), Au, Pb, Cu.
Se formează pe cale hidrotermală în zăcămintele aurifere, în parageneză	cu diferite sulfuri: pirotină,	calcopirită,	pirită,
tetraedrit şi	bismutină. Cristalizează în	sistemul	trigonal,
clasa ditrigonal scalenoedrică, întîlnindu-se rar sub formă de cristale tabulare sau romboedrice, mai frecvent sub formă de agregate foioase sau lamelare.
Are culoarea cenuşie de oţel, cu luciu puternic metalic şi cu capacitate de reflexiune mare. E flexibiI în foiţe subţiri, are clivaj perfect după (0001), duritate 1,5---2şi gr. sp. 7,24--*7,54. E slab conducător de electricitate şi termoelectric; se topeşte uşor pe cărbune şi se disolvă uşor în HNOs. Printr-o preparare complexă a minereului în care se găseşte se întrebuinţează la extragerea metalelor pe cari le conţine (Bi, Te).
Formează zăcăminte împreună cu alte sulfuri metalice, dintre cari mai importante sînt la Turinsk (Uralul de Nord), la Silovo-lsetsk (lîngă Sverdlovsk), la Kumak (Uralul de Sud), apoi în Statele Unite, Mexic, Columbia Britanică, etc. Sin. Telurobismut.
Tetraedrală, curbă ~ simetrică
297
Teraedrală, suprafaţă — simetrică
1. Tetraedrală, curbă ~ simetrică. Geom.: Curbă în spaţiu reprezentată, în coordonate proiective omogene, de un sistem de ecuaţii de forma:
(1)
w
[OiJ
+
h)
+
+
=0,
unde m e un număr raţional numit exponentul curbei şi a-> bj sînt1 numere reale sau complexe.
Tetraedrul AXA2AZA^ al reperului proiectiv se numeşte tetraedru fundamental al curbei (1).
Fiecare din ecuaţiile sistemului (1) reprezintă un con avînd vîrfui într-unul din vîrfurile tetraedrului fundamental, directoarea fiind o curbă triunghiulară simetrică situată în planul feţei opuse. simetric.
Un astfel de con se numeşte con triunghiular
Pentru valorile
1
w=y
-1 se obţine o cubică în
spaţiu.
Curba
P
(1)
o curbă algebrică. Dacă m e de forma vt= — , fi şj q fiind numere întregi relativ prime, ordinul egal cu fi2q sau cu 3fi2q, după cum m e pozitiv
curbei (1) e sau negativ.
Fiecare generatoare a unuia din conurile (1) intersectează curba în fi puncte diferite de vîrf.
Dacă m<0, curba conţine şi vîrful. într-un mod mai general, curba
S (!)'-»• ster-
e formată din qs curbe tetraedrale simetrice şi prin fiecare din aceste curbe trec patru conuri triunghiulare simetrice.
2. Tetraedrală, suprafaţă ~ simetrică. Geom.: Suprafaţă reprezentată, în coordonate proiective omogene, de o ecuaţie de forma:
(1)
unde
fer
+
(i]\ (îi)"-».
\a3J [a4 J
un număr raţional numit exponentul suprafeţei şi
t)-
şi a4 e soluţia ecuaţiei
"+1=0,
Secţiunile plane ale unei suprafeţe (1) sînt curbe triunghiulare simetrice (v. Triunghiulară, curbă — simetrică).
Unui plan (II) din spaţiu
U1X1 + U2X2 +113^3 +	— 0,
care nu conţine nici unul dintre vîrfurile tetraedrului fundamental, i se asociază punctul
«	P*=^’
numit pol tetraedral al planului (II) şi care e punctul comun al celor şase plane determinate de muchiile (A A^) ale tetraedrului fundamental şi de punctele T'^ cari sînt conjugatele armonice ale punctelor T^ în cari planul (II) intersectează muchiile opuse (A^A/), indicii i, h, k, l luînd valori diferite din sistemul (1, 2, 3, 4).
Reciproc, unui punct M(x), care nu aparţine nici uneia din feţele tetraedrului fundamental, i se asociază un plan (II):
(4)	^444 + ^444+ #3*44*2 + #4444:=0
numit plan polar tetraedral care admite ca pol tetraedral punctul dat M.
Coordonatele tangenţiale ale planului (4) pot fi puse sub forma:
1
(5)	aU^^'
Planele polare tetraedrale ale punctelor unei suprafeţe (1) formează suprafaţa tangenţială:
(6)	(fl1u1)“*+(fla«2)“*+(a8«3)”W+(«4"4)"W=0
care se numeşte prima suprafaţa asociata suprafeţei (1). Ecuaţia punctuală a acestei suprafeţe e:
m	m	m	m
(7> (|p+ (3p+ (,,p=o
deci e tot o suprafaţă tetraedrală simetrică de exponent (8)
Ecu
JkT(4) e' e:
tri-i — ------- ,
m-f-1
Ecuaţia planului tangent la o suprafaţă (1) într-un punct
a. sînt numere reale sau complexe.
TetraedruI format din vîrfurile Alt A2, As, Ai ale reperului proiectiv se numeşte tetraedru fundamental asociat suprafeţei (1).
Suprafeţe tetraedrale simetrice sînt: planele cari nu conţin vîrfuri ale tetraedrului fundamental (m=1): cuadricele cari admit ca tetraedru autopolar tetraedrul A^i^A^A^ (m—2); cuadricele circumscrise tetraedrului fundamental (m=—1);
cuadricele înscrise în tetraedrul fundamental m=
(9) ifer
^1 V *	#2	V	^2'
1
x2~j--------
m—1
+
ifer’,
a4 { a4J
Polii tetraedrali ai planelor tangente la suprafaţa (1) formează suprafaţa:
Dacă planul (A1A2A3): x4=0 e planul impropriu al spaţiu lu i
1 —m
\\—m
[1 — m
=0,
suprafeţele (1) sînt suprafeţe de tip Lame reprezentate cartesian de o ecuaţie de forma:
(2)	(~)m + UY + (—}"-i=o
l aj l«2 I J
(v. Suprafeţele lui Lame).
Printr-o transformare proiectivă (T), o suprafaţă (1) se transformă tot într-o suprafaţă (1) de acelaşi exponent m, care admite ca tetraedru fundamental transformatul prin (T) al tetraedrului fundamental al primei suprafeţe.
(10)	m + I—V	(—) +
\ai J	1^2/	\a3	)	^	^4	)
care e a doua suprafaţa asociata suprafeţei (1) şi care e tot o suprafaţă tetraedrală simetrică de exponent
(11)	fi/i2= —----.
4	1 — m
Suprafeţele asociate sînt diferite oricari ar fi valorile exponentului m şi între exponenţi există relaţia:
_1_ __ m1 m2 m
Ecuaţia unei cuadrice care admite tetraedrul fundamental este (1 2)	\x{ + \x\ + A34 + \x\ = 0 .
Tetraedric
298
Tetraedru
Planele polare ale unei suprafeţe (1) în raport cu o cua-drică (12) formează o suprafaţă tetraedrală simetrică de ex-w,
ponent m'~ ——- ■ Numărul m' se numeşte exponent tangenţial al suprafeţei (1). Suprafaţa polară de rang fi a unui punct M' din spaţiu (v. Polare, hipersuprafeţe ~) în raport cu o suprafaţă (1) e o suprafaţă de aceeaşi natură avînd exponentul egal cu m—fi.
i- Tetraedric. Mineral.: Calitatea substanţelor cristalizate în sistemul cubic de a se prezenta sub formă de tetraedre.
2.	Tetraedrit. Mineral.: Cu12Sb4S13. Sulfura dublă de cupru şi de stibiu, a cărei compoziţie chimică variază în următoarele limite: 22—53% Cu ; 0—18% Ag; 0—9% Zn; 0—13% Fe; 0—17% Hg; 0—3,5% Ni; 0—4,2% Co; 0—1,5%Mn ;0—20% As;
0—29,2% Sb; 0—4,5 % Bi; 20,6—29,1 % S. în raport cu această compoziţie chimică se cunosc mai multe varietăţi de tetraedrit: freibergitul (bogat în argint); sandbergeritul (bogat în zinc); ferrotetraedritul (conţine pînă la 13,08% fier); ferrotennan-titul, etc.
Se formează pe cale hidrotermală, în zăcăminte extruzive şi intruzive, în parageneză cu calcopirita, blenda, galena, pirita, mispichelul, bournonitul, etc. Cristalizează în sistemul cubic clasa exakistetraedrului, în cristale cu habitus tetraedric. Formează de obicei mase compacte sau incluziuni neregulate şi frecvent macle după (111) şi mai rar după (100). Are culoarea cenuşie de oţel pînă Ia neagră de fier, cu urma de aceeaşi culoare, cu nuanţe uneori brune-măslinii sau roşii-vişinii. E opac; are luciu metalic sau semimetalic, duritatea 3—4, gr. sp. 4,4—5,4. E slab conducător de electricitate, se topeşte uşor pe cărbune şi se descompune în HNOs.
Tetraedritul se alterează, formînd ca produse de transformare: covelin, malachit, azurit, limonit.
Nu formează zăcăminte excluziv de tetraedrit, însă se găseşte în zăcăminte asociat cu alte sulfuri de cupru, zinc şi plumb şi constituie o importantă sursă de cupru şi argint.
în ţara noastră tetraedritul se întîlneşte în zăcămintele metalifere de la Baia Mare şi din Munţii Apuseni.
3.	Tetraedru, pl. tetraedre. 1. Geom.: Poliedru, în general neregulat, avînd patru feţe triunghiulare. Cele patru puncte de întîlnire a cîte trei dintre feţele tetraedrului se numesc vîrfurile tetraedrului. Un tetraedru ale cărui vîrfuri sînt punctele ^a(a=1, 2, 3,4) se notează (A).
Vîrfurile Aa ale unui tetraedru dat determină şase drepte
(AUiAaJ~da1a1' (ai=5fc«a=1 - 2. 3. 4) şi patru plane aa = (A^ A^ AaJ, c2 oc3 a4 fiind una din per-mutările indicilor 1, 2, 3, 4.
Prin extensiune, figura formată de punctele Aa, drepteied^^ şi planele aa se numeşte tot tetraedru.
Dreptele da ^ se numesc muchii. Un vîrf şi o faţă, cari nu îşi aparţin, se numesc elemente opuse. Două muchii
^'<Wcarinuau Puncte comune, se numesc muchii opuse.
O transformare proiectivă transformă un tetraedru tot într-un tetraedru. Tetra-edrul e, prin urmare, o figură invariantă în raport cu grupul proiectiv.
O	transformare corelativă transformă o astfel de figură într-o figură formată de patru plane a'a, de dreptele d' ^
comune acestor plane — considerate cîte două — şi de punctele A'a comune planelor a' — considerate cîte trei. Figura corelativă e deci tot un tetraedru.
Tetraedrul proiectiv e o figură autoduală.
Pentru precizare, figura formată de patru puncte necopla-nare se numeşte tetrapunct, iar figura formată de patru plane cari nu sînt concurente se numeşte tetraplan. O corelaţie transformă tetrapunctul unui tetraedru în tetraplanul tetraedrului corespondent.
Din punctul de vedere afin şi metric, într-un tetraedru dat (A) se consideră elementele invariante în raport cu grupurile respective. Astfel, vîrfurile Aa determină şase segmente
AaiAaj(ai =£ c,2=1' 2’ 3’ 4) ?' Patru triunghiuri (7^)=^, A^,
Aa). Figura formată de elementele Aa, Aa A^ , (T^) se numeşte tot tetraedru şi e invariantă în raport cu grupul afin cu
12	parametri din spaţiu. Segmentele Aa Aa se numesc muchii.
Dacă într-un triunghi (Ta ) se consideră. în afară de vîrfurile sale Aa , A , A , şi punctele pianului (A , A^ , Aa) cari formează regiunea interioară a triunghiului, se obţine o figură care se numeşte faţa triunghiulară plană.
Considerat ca figură formată din vîrfurile, muchiile şi feţele plane respective, tetraedrul e un poliedru (v.) cu patru feţe.
Diedrul format de feţele aa , aa , ca şi măsura Iui, se notează cu simbolul da a , iar triedrul format de feţele cari au în comun vîrful Aa se notează Âa. Măsurile muchiilor A„ A„ se notează tot cu simbolul d„ „ .
<%1 OCp	*1 *2
Pentru precizarea deosebirii între tetraedrul proiectiv şi cel afin se dau elementelor primului tetraedru Aa , (A^, A ), aa respectiv numele de vîrfuri, drepte şi plane, iar elementele A , d , C-TJ ale celui de al doilea se numesc, respectiv,
a ’ OCiOCa v w
vîrfuri, muchii şi feţe.
Fiecare plan aa al tetraedrului determină în spaţiu două regiuni. Se consideră ca pozitivă regiunea în care e situat cel de al patrulea vîrf A . Regiunile pozitive ale celor patru plane au în comun o regiune convexă care se numeşte regiune interioară a tetraedrului şi care are ca frontieră poliedrul asociat tetraedrului.
Vîrfurile Aa ale unui tetraedru dat (A) determină vectori,
A A cari, prin produsele lor scalare, verifică relaţia:
<*1 a2 ______________________________ ______ _____
A ^Aţ • A 3^4+A^A 3 • AqAş -|- A^A^ • A%A 3=0 şi, prin produsele lor vectoriale, verifică echipolenţa:
X Ă^A3-hĂ^43 X Ă^Ai+ÂĂ*X Â^Ăz+Â^At X Ă^A^O.
Dacă între vîrfurile a două tetraedre:
(A) = (Alt At, A8I A,}, (.B) = (Bv B2, Bz, Bt,) se poate stabili o corespondenţă biunivocă astfel ca dreptele determinate de două vîrfuri corespondente să conţină un acelaşi punct — numit centru de omologie — dreptele comune planelor comune sînt situate într-un acelaşi plan — numit plan de omologie. Două tetraedre, între cari există o astfel de relaţie, se numesc tetraedre omologice (v. Omologie).
Dacă două tetraedre omologice sînt omologice în mai multe moduri, ele nu pot fi omologice decît numai în două sau în patru moduri.
Două tetraedre cari sînt omologice în patru moduri se numesc tetraedre desmice. Pentru ca două tetraedre să fie des-mice, e necesar şi suficient ca fiecare pereche de drepte opuse ale unuia să fie incidenţă cu o pereche de drepte opuse ale celuilalt.
Tetraedru
299
Tetraedru
Unui punct arbitrar M i se asociază — în raport cu un tetraedru dat (A) — tetraedrul format de proiecţiile sale ortogonale Ma pe planele tetraedrului (A). Tetraedrul (M) = (Mi, M2 , M3 , M4) se numeşte tetraedru pedal asociat lui M.
Tetraedrul (M) e omologie cu (^4), centrul de omologie fiind punctul M. Planul de omologie se numeşte plan polar al lui M în raport cu (A) sau plan polar tetraedral corespunzător lui M. Acest plan conţine punctele P definite de relaţia:
4	4	1
unde P-p P|,P3, P4 sînt punctele în cari o dreaptă variabilă prin M intersectează planele tetraedrului (A). Printre dreptele snopului avînd centrul în M există numai trei drepte cari intersectează perechile de drepte opuse ale lui (A). Notînd cu P„w , P„„ aceste puncte de intersectiune, cele trei
0Cj0w2	OC3OC4	1
sisteme de puncte (M, P, Pa a , Pa a ) sînt sisteme armonice.
Dacă între vîrfurile a două tetraedre (A) şi (B) se poate stabili o corespondenţă biunivocă astfel ca dreptele {AJB^t determinate de două vîrfuri corespondente, să fie generatoare ale unui aceluiaşi sistem al unei cuadrice riglate, dreptele comune planelor corespondente ale tetraedrelor sînt şi ele generatoare dintr-un acelaşi sistem al unei cuadrice riglate. Astfel de tetraedre se numesc hiperbololdice.
Doua tetraedre (A), (B) se numesc tetraedre Mobius, dacă fiecare din ele e înscris şi circumscris celuilalt, adică vîrfurile sale aparţin planelor celuilalt şi planele sale conţin vîrfurile celuilalt. Dreptele determinate de vîrfurile corespondente şi dreptele comune planelor corespondente admit două transversale comune (d), (d'). Două tetraedre Mobius sînt hiperbo-loidice în trei moduri diferite, sînt autopolare în raport cu
o	cuadrică pe care sînt situate dreptele (d), (<i') şi fiecare dintre tetraedre e reciprocul celuilalt în raport cu un complex linear.
Dacă între vîrfurile a două tetraedre date (A), (B) se poate stabili o corespondenţă biunivocă astfel ca dreptele, cari conţin vîrfurile Aa şi sînt perpendiculare pe planele bx opuse vîr-furilor corespondente Ba, să conţină un acelaşi punct M, perpendicularele din vîrfurile Pa pe planele aa opuse vîrfurilor corespondente conţin un acelaşi punct M'. în acest caz tetra-edrele se numesc ortologice, iar punctele M, M' se numesc ortopoli sau metapoli ai celor două tetraedre.
Două plane, cari conţin o dreaptă d^a a unui tetraedru (A), se numesc conjugate isogonale în raport cu această dreaptă dacă formează diedre egale cu planul bisector al diedrului
^oexa2-
Fiind dat un punct M, planele conjugate isogonale cu planele (MdaQL) au un singur punct comun M' care se numeşte punctul isogonal sau punctul invers asociat lui M. Punctul M e inversul punctului M', deci corespondenţa e involutorie. Dreptele (AJVL), (A M*) se numesc conjugate isogonale în raport cu triedrul Â.
Conjugatul isogonal M' al unui punct impropriu M^ e focar al unui paraboloid de rotaţie tangent la planele lui (A) şi ai cărui diametri sînt paraleli cu direcţia determinată de MQ0. în acest caz, sfera tetraedrelor pedale ale punctelor M^, M' se descompune în două plane, unul din ele fiind planul impropriu. Celălalt plan e tangent la paraboloidul considerat în vîrful său şi se numeşte planul lui Simson. Planele lui Simson formează o suprafaţă tangenţială de clasa 4.
Transformatele isogonale ale punctelor unui plan sînt situate pe o suprafaţă de ordinul 3 circumscrisă lui (A), care conţine dreptele lui (A) şi care admite ca punct dublu pe fie-
care din vîrfurile Aa ale lui (A). în special, transformata iso-gonală a planului impropriu al spaţiului e o suprafaţă cubică numită suprafaţa lui Simson relativă la (A).
Planele (Mda a) determinate de un punct arbitrar M şi de dreptele tetraedrului intersectează dreptele opuse în punctele Maa. Considerînd punctele	simetricele
punctelor M^ în raport cu mijloacele muchiilor planele (M'	,	^aa) au un singur punct comun M' care se numeşte
conjugatul isotomic a! punctului M.
Dreptele determinate de vîrfurile Aa ale unui tetraedru (A) şi de baricentrele Ga ale triunghiurilor opuse (Ta) se numesc mediane. Cele patru mediane (A G^) au în comun un punct G numit baricentru, centru de greutate sau centrul distanţelor medii. Poziţia lui G pe fiecare mediană e dată de echipolenţa:
GĂa==—3 GGa (a=1, 2, 3, 4).
Cele şase plane determinate de muchiile iui (A) şi de mijloacele muchiilor opuse respective sînt concurente în baricentru.
Segmentele cari au ca extremităţi mijloacele muchiilor opuse se numesc segmente mediane ale lui (A). Baricentrul G e mijlocul fiecărui segment median.
4
Suma pătratelor medianelor e egală cu —din suma pătratelor muchiilor daa , iar suma pătratelor distanţelor de la G la vîrfurile Aa e egală cu suma pătratelor segmentelor mediane. Pentru un punct oarecare M există relaţia:
S^=SG^+4MG2-
OC — 1	oc=1
Tetraedrul (G)=(Glt G2, G3, G4) ale cărui vîrfuri sînt baricentrele feţelor (T ) ale tetraedrului (A) se numeşte tetraedru median asociat lui (A). Cele două tetraedre (A) şi (G) sînt omotetice, centrul de omotetie fiind G şi raportul de omotetie fiind egal cu —3.
Planele cari conţin dreptele unui triedru şi sînt perpendiculare pe planele opuse ale tr ied ru i u i sînt coaxiale şi dreapta lor comună se numeşte dreaptă înălţime a triedrului.
Cele patru drepte cari conţin vîrfurile unui tetraedru (A) şi sînt perpendiculare pe planele opuse se numesc înălţimi.
Dreptele înălţime ale celor patru triedre Âa sînt situate pe hiperboloidul înălţimilor, centrul M^ al acestui hiperboloid se numeşte punctul lui Monge şi el aparţine planelor cari conţin mijloacele muchiilor A^ A şi sînt perpendiculare pe muchiile opuse A^A^.
Planul care e perpendicular pe o muchie A^A^ şi conţine mijlocul ei se numeşte plan mediator. Cele şase plane mediatoare ale unui tetraedru (A) sînt concurente şi punctul lor comun O e centrul unei sfere care conţine toate vîrfurile Aa şi se numeşte sfera circumscrisă lui (A).
Diedrele bisectoare, interne şi externe, ale diedrelor d ale tetraedrului (A), considerate în grupe de cîte şase, sînt concurente într-un punct echidistant de planele tetraedrului. în regiunea interioară a tetraedrului, există un singur punct 1(1,1,1,1) care e centrul unei sfere — numită sferă înscrisă — care e tangentă planelor aa ale tetraedrului în puncte cari sînt situate în regiunile interioare ale triunghiurilor (Ta).
Există patru sfere numite sfere exînscrise, fiecare dintre ele fiind tangentă interior la una din feţe şi exterior la celelalte trei.
Tetraedru autopolar
300
Tetraedru autopolar
Corespondentul isogonal L al baricentrufui G se numeşte punctul lui Lhuilier. Planul polar tetraedral al lui L în raport cu (A) se numeşte planul lui Lhuilier asociat lui (A).
Un tetraedru dat (A) poate fi considerat ca o suprafaţă algebrică singulară de ordinul 4, formată din patru plane. Raportînd spaţiul la un reper proiectiv avînd tetraedrul dat ca tetraedru fundamental, ecuaţia acestei suprafeţe e:
(1)	f	3X £ — 0.
Figurii formate de un punct M/(x/i) şi de tetraedrul (A) 1 se asociază trei suprafeţe polare (v. Polare, hipersuprafeţe ^):
(2)	(S3):	x2%2%%<2%2%ş%i-}-^x^x2-|-x4xxx2x^—0;
(3)	(6):	^¥4+^3¥4+^4¥s+
+x2x3x1x4+x2x,ix1xz+x3x4x1x2=0;
(4)	(tt) :	x'^x'^x^x^~fx^x^x^x^-f%{xşx'ix2+%2xsxixi—0 ■
Suprafaţa (2) e o suprafaţă de ordinul al treilea. Ea conţine
dreptele d ^ ale tetraedrului şi are un punct dublu conic în fiecare din vîrfurile Aqo. Suprafaţa (3) e o cuadrică circumscrisă tetraedrului (A), iar ultima suprafaţă polară (4) e planul polar tetraedral al punctului Mf în raport cu (A).
Suprafaţa cubică polară relativă la punctul lui Lhuilier e suprafaţa lui Simson. Cuadrica polară a acestui punct e un elipsoid circumscris lui (A) al cărui centru e baricentrul G. Planul tangent în fiecare vîrf Aa e paralel cu planul opus al lui (A). Această cuadrică se numeşte elipsoidul lui Steiner.
Un punct M din spaţiu determină cu laturile tetraedrului (A) şase plane (MAa AaJ. Dacă planele (MA1A2), (MAZA^) sînt respectiv perpendiculare pe planele (MAxA^)t(MA2A)v\n acest caz şi planul (MALA4) e perpendicular pe planul (MA2AS). "Punctele M pentru cari e realizată această situaţie aparţin unei curbe algebrice de ordinul 4 numită cuartica lui Schroter asociată tetraedrului (A).
Dacă două drepte opuse , d^a , ale lui (A) sînt perpendiculare, înălţimile relative la vîrfurile A„ , A„ sînt coplanare '	a2
şi înălţimile relative Ia vîrfurile A,, A„ sînt de asemenea co-
oc3 a4
planare. In cazul în care două perechi de drepte opuse sînt formate din drepte perpendiculare şî dreptele celei de a treia perechi de drepte opuse sînt perpendiculare, iar tetraedrul se numeşte ortocentric. înălţimile lui sînt concurente şi puncutl comun respectiv H se numeşte ortocentrul lui (A).
Dreptele relative la cea mai mică distanţă între două drepte opuse, numite axele tetraedrului, conţin punctul H. Ele intersectează dreptele considerate în proiecţiile ortogonale ale vîrfurilor Aa pe aceste drepte. Mijloacele muchiilor unui tetraedru ortocentric şi intersecţiunile înălţimilor feţelor (T ) cu laturile opuse ale acestor feţe aparţin unei sfere numite prima sfera cu 12 puncte. Baricentrele feţelor (Ta) ale unui tetraedru ortocentric şi ortocentrele acestor fete sînt situate
1
pe o aceeaşi sferă a cărei rază e egală cu — R. Această sferă
împarte segmentele AaH într-un raport egal cu 2 şi se numeşte sfera lui Jacobi sau a doua sfera cu 12 puncte. Mijloacele segmentelor A^H ale unui tetraedru ortocentric aparţin unei sfere
1
a cărei rază e egală cu— R.
Un tetraedru ale cărui feţe (Ta) sînt triunghiuri egale se numeşte isoscel sau echifacial. Două muchii opuse ale unui tetraedru isoscel sînt egale şi segmentele mediane sînt două cîte două ortogonale, conţin baricentrul G şi sînt perpendiculare pe muchiile lui (A). Patru puncte remarcabile ale unui astfel de tetraedru, anume baricentrul, punctul lui Monge, centrul sferei circumscrise şi centrul sferei înscrise, coincid.
Tetraedrul ale cărui feţe (T ) sînt triunghiuri echilaterale se numeşte tetraedru regulat. Un astfel de tetraedru e ortocentric şi isoscel. Reciproc, un tetraedru isoscel care are perechile de drepte opuse d^ a>, ^ formate d in drepte perpend i-culare e regulat. Mişcările spaţiului care păstrează fixe vîrfurile unui tetraedru regulat dat sînt în număr de 12, şi anume: identitatea, trei rotaţii de amplitudini egale cu tt în jurul segmentelor mediane cari sînt axele Iui (A), patru rotaţii de
amplitudini egale cu — tc în jurul înălţimilor Iui (^4)şi pătratele
3	’	4
acestor rotaţii, adică patru rotaţii de amplitudini egale cu — tt
în jurul aceloraşi drepte. Aceste 12 rotaţii formează un grup numit grupul tetraedric. Proiectivităţile într-o formă de prima specie care invariază un sistem echianarmonic de patru elemente ale formei (v. Biraportul a patru numere) sînt isomorfe cu mişcările spaţiului care invariază un tetraedru regulat, deci formează un grup tetraedric.
Tetraedrul pentru care trei muchii cari conţin un acelaşi vîrf sînt perpendiculare se numeşte tetraedru tridreptunghi. Dacă, de exemplu, vîrful A4 e vîrful triedrului tridreptunghi al unui astfel de tetraedru, aria uneia din feţele (Ta) ale acestu i triedru e medie proporţională între aria triunghiului (X4) şi aria proiecţiei sale ortogonale pe planul lui (T4), iar între ariile feţelor (Ta) există relaţia:
(5)	ail+al+cÂt=cÂl
Relativ la un tetraedru oarecare (A) există, între lungimile muchiilor, sinusurile diedrelor, ariile cA ale feţelor şi volu-mu I (J), relaţia:
/£\	^12	^34	__	^13	^24	_______^14 ^23	__
sin ^12sin du sin d13sin ^24 sind14sini23
4	cÂ1 cÂ2 C7£3 C^4
-y	CO* *
Prin urmare, dacă cele trei produse ale muchiilor opuse sînt egale şî produsele sinusurilor diedrelor opuse sînt egale. Un tetraedru pentru care e realizată această situaţie se numeşte tetraedru isodinamic.
Dreptele determinate de vîrfurile Aa ale unui tetraedru isodinamic şi de centrele cercurilor înscrise în feţele opuse (Ta) sînt concurente, iar dreptele determinate de Aa şi de punctele lui Lemoine ale feţelor opuse au în comun un punct K: numit punctul lui Lemoine al tetraedrului isodinamic. Distanţele de la punctul K la feţele (Ta) sînt proporţionale cu razele cercurilor circumscrise respective. Un tetraedru isodinamic e omologie cu tetraedrul format de planele tangente în vîrfurile Aa la sfera circumscrisă lui (A), centrul de omologie fiind punctul lui Lemoine K. Planul de omologie, numit planul lui Lemoine relativ la tetraedrul isodinamic, e planul polar tetraedral al punctului K.
Fiind date în spaţiu trei puncte necolineare Alt A2, Ad formînd un triunghi (r4), mulţimea punctelor A4 din spaţiu cari, împreună cu (T4) formează un tetraedru isodinamic, aparţine unui cerc situat într-un plan perpendicular pe planul a4 al feţei (r4) şi care are ca diametru segmentul determinat de cele două puncte isodinamice relative la triunghiul (r4). Acest cerc e cercul comun al celor trei sfere cari admitcacercuri mari cele trei cercuri ale lui Apollonius relative la triunghiul (T4)(v. Triunghi), şi cari se numesc sfere ale lui Apollonius asociate lui (T4). Sferele lui Apollonius au în comun două puncte W, W', numite centre isodinamice ale lui (A), cari sînt colineare cu O şi K şi verifică relaţia:
OW- OW' = R2.
i.	~ autopolar. Geom.: Tetraedru ale cărui vîrfuri sînt polii feţelor opuse în raport cu o cuadrică proprie dată.
Tetraedru
301
Tetragonal, sîstemul —
Tetraedru.
Raportînd spaţiul la un reper proiectiv al cărui tetraedru fundamental A1A2A3A4e autopolar faţă de o cuadrică proprie dată (0), ecuaţia cuadrică (Q) e de forma:
ailXl + a22*2 + ^33*3 + aUXl= 0 ■
Sin. Tetraedru autoconjugat.
1.	Tetraedru. 2. Mineral.: Formă cristalografică simplă, închisă, delimitată de patru feţe triunghiuri echilaterale egale (v. fig.)» făcînd parte din sistemul cubic, clasa d iteseral polară şi admiţînd ca formulă de simetrie: 3A4'2+4A3+6P. Eo formă derivată din cub, prin tăierea (trunchierea) a patru colţuri alternative (v. şî sub Trunchiere).
2.	Tetraetil-plumb. Chim.
V. sub Plumb 1.
3.	Tetrafenilmetan. Chim.: (C6H5)4C. Hidrocarbură din seria benzenului, care se obţine din trifenilclormetan şi bro-mură de fenilmagneziu. Are gr. mol. 320,41 ; p. t. 282°; p. f. 431°. Cristalizează din benzen. E solubilă în acid sulfuric, în benzen cald; e insolubilă în alcool etilic, în eter, în li-groină, etc.
4.	Tetrafosfat hexaetilic. Chim.: Lichid uleios galben-brun, higroscopic, uşor hidrolizabil în apă. E utilizat ca insecticid sub numele de HET, HETP. Conţine cantităţi variabile de pirofosfat tetraetiIic, care e adevăratul compus toxic.
5.	Tetragirâ, pl. tetragire. Mineral.: Axă de simetrie simplă, de gradul 4, în cazul prezenţei căreia, simetricul unui anumit element de pe cristal (colţ, muchie sau faţă cristalografică) se obţine printr-o simplă rotire în jurul acestei axe cu un unghi de 90°. Are simbol literal A4=L4 şi simbol grafic
6.	Tetragiroidâ, pl. tetragiroide. Mineral.: Axă de simetrie complexă, în cazul prezenţei căreia, simetricul unui element oarecare (colţ, muchie sau
faţă cristalografică) se obţine prin combinarea a două operaţii de simetrie simple: o rotire a cristalului, în jurul axei considerate, cu un unghi de 90° şi o reflexiune (oglindire) simultană a aceluiaşi element faţă de un plan perpendicular pe această
axă. Prin efectuarea a pa-		
tru asemenea operaţii, ele-		/
mentul revine în poziţia sa	/	
iniţială, ajungîndu-se la o		
+ z
-y--
i fi
b-2
bipiramidală, ditetragonal piramidală, ditetragonal bipirami dală, tetragonal bisfenoidală şi tetragonal scalenoedrică.
Clasa tetragonal piramidala (primitivă, tetartoedrică) sau tetragonal polară cuprinde forme emimorfe şi admite ca element de simetrie o axă polară A4. Forma reprezentativă a acestei clase e o piramidă tetragonală (pătratică) (v. fig. II a) delimitată de patru feţe triunghiulare. în această clasă cristalizează wul-fenitul (v.).
Clasa tetragonal t r a -pezoidalâ (axială) sau tetragonal oloaxâ cuprinde forme enantiomorfe şi admite ca element de simetrie A4+
+4A2. Forma reprezentativă e trape-zoedrul tetragonal delimitat de opt feţe trapezoidale (v. fig. II b). în această clasă cristalizează cristobalituI (v.) fosgenitul (v.), sulfatul de stricnină, mancheritul (Ni4As3), sulfatul de nichel, tricloracetatul de potasiu, etc.
tr
I
I.
Axele cristalografice ale sistemului tetragonal.
formă cristalografică, care	Tetragiroidâ.
admite O simetrie mai scă- 7) simbolul grafic al tetragiroidei; 2) axă ZUtă; axa A4 se transformă de rotaţie; 3) plan de reflexiune. în A4/2. Asemenea axe se în-
tîlnesc la formele alternante ale sistemului tetragonal (v.), în special la bisfenoizii pătratici. Are simbol literal A4/2=L4/2 (sau A~4).
7.	Tetragon. Geom.: Sin. (rar) Patrulater (v.).
8.	Tetragonal, sistemul Mineral.: Sistem cristalografie în care se încadrează formele cristalografice cari se pot raporta la o cruce axială de referinţă alcătuită din trei axe rectangulare, dintre cari două egale paralele cu A2, iar a treia, diferită, paralelă cu A4 sau A4/2 (v. fig. /). Toate formele cristalografice ale acestui sistem, cari pot fi deduse din prisma tetra-gonalâ (forma de bază), admit ca elemente de simetrie caracteristice fie A4, fie A4/2. Constantele cristalografice ale acestui sistem sînt: a = b^c; a = (3=y=90°.
Acest sistem cristalografie cuprinde şapte clase de simetrie: tetragonal piramidală, tetragonal' trapezoidală, tetragonal
II. Formele cristalografice reprezentative ale sistemului tetragonal. a) piramidă tetragonală; b) trapezoedru tetragonal; c) bipiramidă tetragonală; d) piramidă ditetragonală; e) bipiramidă ditetragonală f) bisfenoid ; g) sca-lenoedru tetragonal.
Clasa tetragonal bipiramidală (centrată, paraemiedrica) sau tetragonal ecuatorială admite ca element de simetrie A4+7t+C şi are drept formă reprezentativă bipira-mida tetragonală (v. fig. II c), delimitată de opt feţe triunghiulare. în această clasă cristalizează scheelituI, bromfe-nolul, etc.
Clasa ditetragonal piramidală (planară, antiemiedrică) sau ditetragonal polară cuprinde forme emimorfe şi admite ca elemente de simetrie A4+4P, axa de simetrie (polară) găsindu-se la intersecţiunea celor patru plane. Forma reprezentativă a acestei clase e piramida ditetragonală, limitată de opt feţe triunghiuri scalene (v. fig. Ud). în această clasă cristalizează: fluorura hidratată de argint, diaboleitul, pentaeritrituI.
Clasa ditetragonal bipiramidală (plan axială) sau ditetragonal ecuatorială e clasa oloedrică a sistemului şi admite ca elemente de simetrie A4+4A2-f-Tc+4P2-}-C. Are ca formă reprezentativă bipiramida ditetragonală delimi-
Tetragraptus
302
Tetraiod-piroî
tată de 24 de feţe triunghiuri scalene (v. fig. II e); aceeaşi simetrie o prezintă şi bipiramida tetragonală delimitată de opt feţe triunghiuri isoscele, cum şi prisma ditetragonală şi tetragonală, delimitată de 16, respectiv de opt feţe. în această clasă cristalizează: zirconul, anatasul, rutiIul, casiteritul, vezuvianul, apofilitul, etc.
Clasa tetragonal bisfenoidalâ (primitivă giroidală; de inversiune) sau tetragonal alternanta admite ca element de simetrie o tetragiroidă A4/2 şi are ca formă reprezentativă bisfenoidul pătratic delimitat de patru feţe triunghiuri scalene (v. fig. II f). în această clasă cristalizează schreibersitul, calmitul, silicatul sintetic de Al şi Ca, etc.
Clasa tetragonal scalenoedricâ (planară giroidală, de inversiune) sau ditetragonal alternanta are ca elemente de simetrie A4/2+2A2+2P şi ca formă reprezentativă scalenoedrul tetragonal (v. fig. II £) limitat de opt feţe triunghiuri scalene. în această clasă cristalizează: calcopi-rita (v.), cianura de mercur, stanninul (v.), etc.
1.	Tetragraptus. Paleont.: Graptolit axonolip, uniseriat, din familia Dichograptidae, al cărui rabdosom e format din patru ramuri cari pot fi apropiate (forma diapazon) sau îndepărtate (forme extensive). E specie caracteristică pentru Ordovician.
2.	Tetrahidrobiotinâ. Chim. biol. V. sub Vitamine (Biotina şi analogii săi).
3.	Tetrahidrofuran. Chim.: C4HgO. Eter ciclic saturat, derivat hidrogenat al furanului. Are p.t. —65°; p. f. 65***66°; df=0,887, n2°=1,407; punct de inflama-
bilitate (vas deschis) —17,2°; tensiune de ^ ^2<T"4 vapori la 25°=176 mm Hg. E un lichid mis- a'H2C5 ^ 2CH2a cibii cu apa, alcooli, cetone, esteri, eteri, 2 \q/	2
hidrocarburi; el însuşi e un bun disolvant pentru numeroase produse macromoleculare (clorură de poli-viniliden, clorură de polivinil, clorură de polivinil clorurată, cauciuc Buna S, polivinilcarbazol). Cu apa formează un azeo-trop care conţine 4,3% apă; azeotropul disolvă acetatul de celuloză şi unii alcaloizi.
Zaharurile .furanorice şi y-lactonele pot fi considerate ca derivaţi ai tetrahidrofuranului.
Reacţiile termice ale tetrahidrofuranului sînt asemănătoare cu cele ale eterilor alifatici. Expus la aer se îngălbeneşte şi se oxidează dînd un hidroperoxid exploziv. Oxidat cu aer sau oxigen în prezenţa catalizatorilor de cobalt la 120° şi 100---200 atm trece în butirolactonă.
Hidrogenarea energică în prezenţa unor catalizatori de nichel conduce la alcool butilic. Tetrahidrofuranul e intermediar în unul din procedeele industriale de obţinere a nylon-ului; astfel, cu oxidul de carbon, în prezenţa nichel-carbo-nilului la 270° şi 200 atm, se obţine acidul adipic, din care, prin diverse reacţii, se obţine în final nylon-ul.
E de asemenea folosit la sinteza butadienei.
în prezenţa triclorurii de aluminiu, AICI3, a clorurii ferice, FeCI3, sau a sărurilor terţiare de oxoniu poate fi polimerizat la produse de tipul [—O—(CH2)4—O—(CH2)4—]^ folosite ca uleiuri de uns.
Tetrahidrofuranul se obţine industrial din 1,4-butandiol prin eliminarea unei molecule de apă şi închidere de ciclu. Pentru aceasta, soluţia apoasă de butanol, acidulată cu acid fosforic, se trece printr-un turn de cataliză la 300° şi 100 atmosfere.
Prin hidrogenarea furanului în prezenţa nichelului Raney, drept catalizator, la 125° şi 100 at, se obţine, cu randament de 95%, tetrahidrofuran.
Pentru a evita formarea hidroperoxidului e necesar să se stabilizeze tetrahidrofuranul prin stocare pe hidrochinonă şi să se conserve în locuri ferite de căldură şi lumină.
în halele de lucru, concentraţia tetrahidrofuranului nu trebuie să depăşească 100 părţi pe milion pentru 8 ore de expunere; concentraţii mai mari dau turburări ale sistemului circulator.
Tetrahidrofuranul e un bun disolvant cu utilizări în industria lacurilor, produselor macromoleculare, adezivilor, cerneluri lor de tipar; de asemenea e un bun mediu pentru reacţii Grignard, hidrură de litiu-aluminiu. Se utilizează şi ca intermediar în sinteze organice, de exemplu în sinteza nylon-ului, etc. Sin. Tetrametilenoxid.
4.	Tetrahidroiasmonâ. Chim.: CnH20O. 3-MetiI-pentiI-ciclopentan-1-onă. Lichid cu miros plăcut de fructe, utilizat îii parfumerie şi la prepararea unor arome alimentare.
s. Tetrahidronaftalinâ. Chim.: C10H12. Hidrocarbură aromatică condensată, derivata din naftalină. Are p.t. —35,8°, p. f. 207°. Se obţine prin adiţia a patru atomi de hidrogen la unul din nucleele naftalinei. Hidrogenarea se realizează prin tratarea energică a naftalinei cu alcool şi sodiu sau, industrial, prin hidrogenare catalitică a naftalinei, în fază lichidă, sub presiune de hidrogen, cu catalizator de nichel.
A fost identificată în hidrocarburile aromatice din petrol. Caracterul său chimic e acela al unei hidrocarburi benzenice, cu catenă laterală saturata. Inelul aromatic se substituie normal ; cel saturat se bromurează, se oxidează, cu poziţii adiacente nucleului aromatic. Prin oxidare în fază lichidă cu aer Ia circa 100°, trece în a-tetralonă.
Tetrahidronaftalina e utilizată ca disolvant şi carburant, ca disolvant de absorpţie a gazolinei din gazele de sondă, ladepa-rafinări de uleiuri în amestec cu acetona, etc. Sin. Tetralină.
6.	Tetraiod-fenolftaleinâ. Chim., Farm.: Substanţă de contrast care se obţine prin tratarea fenolftaleinei, în mediu alcalin, cu o soluţie de iod-iodură de potasiu şi precipitare cu acid clorhidric; are p. t. 270---2720 cu descompunere. Se întrebuinţează în radiologie (intravenos sau per os) pentru examinarea vezicei biliare, sub formă de sare de sodiu, în soluţie apoasă. în acelaşi scop se întrebuinţează şi isomerul tetra-iod-fenolftaleinei, în care cei patru atomi de iod se găsesc în nucleul care poartă gruparea carboxil. Sin. lodoftaleină, lodtetragnost, Bilagnost.
7.	Tetraîod-fluoresceinâ. Chim.: Derivatul tetraiodurat al
fluoresceinei, colorant xantenic obţinut prin condensarea anhidridei ftalice cu rezor-	.	.
cina. Se prezintă ca o pul-	j	-j
bere de culoare roşie-cafe-	COC
nie, insolubilă în apă, greu	\c/	^C OH
solubilă în eter, benzen, mai uşor solubilă în alcool şi în acetonă. Se disolvă în soluţii diluate de alcalii cu coloraţie roşie-vişinie şi se separă din nou prin acidulare. Soluţiile de tetraiod-fluoresceină sînt fluorescente. Prin încălzire cu acid sulfuric concentrat degajă vapori de iod.
Tetraiod-fluoresceina se întrebuinţează Ia determinarea rezistenţei sticlei faţă de levi-gare; ca indicator de adsorpţie, la determinarea argento-metrică a iodurilor; ca indicator de p\-\, cu virarea coloraţiei de la incoloră la roşie la ^H=4,5--*6,5, Ia sensibilizarea plăcilor fotografice (plăci ortocromatice), cum şi la vopsitul lînii şi al mătăsii. Sarea de sodiu sau de potasiu a tetraiod-fluoresceinei se numeşte eritrozinâ (v.).
8.	Tetraiod-pirol. Chim., Farm.: Combi-	J—C--------C—J
naţie eterociclică halogenată avînd ciclul for-	II	!l
mat din patru atomi de carbon şi un atom de	J—C	^—J
azot. Are p. 1.140***150°, cu descompunere ; se	N
prezintă ca o pulbere cristalină, galbenă sau	I
galbenă-brună, fără miros, insolubilă în apă,	H
solubilă în alcool, în eter şi în uleiuri fixe.
Se obţine prin iodurarea pirolului, în soluţie apoasă alcalină. Are acţiune antiseptică, germicidă, datorită iodului care
I	II	II	I
J—C	C	C	C—J
xc( xc'
H lX0 H
C \c —-O / / hc xr
HC CH H
Tetraiod-tirozina
303
Tetra-Pak
I
CHOH
J
CHOCH3
i
CHOCHg
CHOCHg
I
CH-----------
I
CH2OCH3
2,3,4,6-tetra-
metilhexoză
O
e pus în libertate, în contact cu ţesuturile animale. în acelaşi timp stimulează procesul de fagocitozâ, accelerînd astfel vindecarea rănilor. Sin. lodol, Pirol tetraiodat.
1.	Tetraiod-tirozinâ. Chim. biol.: Sin. Tiroxina (v.).
2.	Tetrakisexaedru, pl. tetrakisexaedre. Mineral.; Sin. Cub piramidat (v. sub Cubic, sistemul ~).
3.	Tetralinâ. Chim.: Sin. Tetrahidronaftalină (v.).
4.	Tetralophodon. Paleont.: Mastodon (v.) cu molarii constituiţi din tuberculi izolaţi dispuşi în patru serii transversale.
Specia Tetralophodon (Mastodon) longirostris Kaup. intră în complexul faunei cu Hipparion, cunoscută şi în ţara noastră.
5.	Tetrametilendiaminâ. Chim. biol.: Sin. Putresceină (v.).
e. Tetrametilhexozâ. Chim. biol.: Monozaharidă căreia i
s-au blocat patru grupări hidroxilice cu radicali metili. Grupările metilate sînt foarte rezistente la hidrol iză. -----------
Prin acest eter cu hidroxili ''alcoolici blocaţi se determina poziţia punţii oxid ice, respectiv, existenţa unui ciclu furanozic sau piranozic în molecula unei monozaharide. Tetrametil-hexoza, prin oxidare, trece în acid tri-metoxiglutaric. Un acid tetrametilhexonic provenit dintr-o formă furanozică se transformă prin oxidare în acid dimetoxisuccinic.
Datorită acestei comportări diferite se poate identifica în compusul de pornire prezenţa ciclului piranozic şi, respectiv, a ciclului furanozic.
7.	Tetranitrobenzen. Chim.: C6H2OgN4. Nitroderivat aromatic rezultat, teoretic, prin substituirea a patru atomi de hidrogen din molecula benzenului cu patru grupări NOa. Nitrarea benzenului se face, în mod obişnuit, cu amestec sulfo-nitric, pînă la trinitrobenzen, iar cea de a patra grupare NOa se introduce în moleculă prin reacţii de substituţie. Are gr. mol. 258. Tetranitrobenzenul există în două forme, şi anume: una obţinută prin recristal izare din cloroform, sub forma unor cristale galbene cu p.t. 126°, solubile în cloroform şi în benzen la cald, slab solubile în eter etilic şi sulfura de carbon şi care, cu soluţii alcaline trece în acid picric, — şi alta obţinută prin cristalizare din alcool etilic apos sub forma unor cristale galbene cu p.t. 188°.
s. Tetranitrometiianilinâ. Chim., metil-nitramină; substanţă explozivă vaţilor aromatici. Se prezintă în cristale galbene deschise, cu p. t. 112°, solubile în apă. Iniţial s-a preparat prin nitrarea dimetilanilinei, la temperatura de 55°. După un -procedeu nou se obţine prin nitrarea monometil-anilinei. E un exploziv foarte puternic, sensibil la şoc sau la amorsă. Se în-frebuinţează ca exploziv de amorsaj sau la încărcarea detonatoarelor. Nu toate fi utilizat la încărcarea proiectilelor, a grenadelor sau ş bombelor, deoarece nu prezintă siguranţă la loviri sau la pocuri bruşte (cum e şocul primit de proiectil în gura de aoc). Sin. Tetril; N-Nitro-2,4,6-trinitro-N-metilanil ină.
9.	Tetraonidae. Zocl.: Familie de păsări sedentare, din ordinul Gali, cu importanţa cinegetică. Sînt caracterizate prin ciocul scurt, gros, curbat, vîrful maxilarului încovoiat, 15---18 vertebre cervicale, sternul îngust, glanda crupială golaşă, cu o ramă de pene, nările şi degetele acoperite cu pene, iar pe laturile degetelor cu cîte un şir de lame cornoase, în forma de pieptene. Familia e reprezentată în ţara noastră prin următoarele specimene:
Cocoşul-de-munte, Tetra urogallus urogallus, care atinge lungimi pînă la 1 m, — masculul — şi 6 kg greutate. Are corpul
Expi.: Trinitro-fenil-din grupul nitroderi-
Q,N-
-N-CH3 I
C
o2n—cf1V—no2
II
, 3CH 'l'
I
no2
colorat sur întunecat, cu linii în zig-zag mai deschise şi coada neagră, cu reflexe metalice. Trăieşte în pădurile înalte din Carpaţi. Se hrăneşte cu muguri, seminţe, insecte, etc. Nu construieşte cuiburi. Depune 8---10 ouă. Se vînează — numai masculii — în perioada 1 aprilie ••• 15 mai.
Cocoşul-de-mesteacăn, Lyrurus tetrix L., de dimensiuni mai reduse decît cocoşul-de-munte. E pe cale de dispariţie.
Irunca, Tetrastes bonasia rupestris Brehm, e cea mai mică dintre Tetraonidae, cu lungimea de 35---40 cm şi 0.500---
0,600 kg greutate’, dar cea mai, răspîndită, la noi avînd o arie ce începe din zona dealurilor şi urcă pînă în golurile de munte, cu preferinţă pentru pădurile cu arboret.
10.	Tetra-Pak. Ind. hîrt.: Ambalaj de prezentare, de formă tetraedrică, confecţionat din hîrtie (v.fig. A), pentru lichide,
Fabricarea ambalajelor „Tetra-Pak".
A) schema confecţionării: 1) punct în care un element radiant sterilizează hîrtia; 2) formarea tubului din bobina de hîrtie care se sudează termic; 3) tub pentru umplere; 4) fălcile comprimă tubul pentru formarea tetraedrelor cari se sudează; 5) separarea prin tă'ere a tetraedrelor. — B) schema maşinii: î) bobină de hîrtie pentru alimentarea maşinii; 2) maşina propriu-zisă cu alimentatorul de hîrtie, sterilizarea, formarea, umplerea şi sudarea simultană a ambalajelor; 3) ieşirea tetraedrelor în formă de lanţ; 4) separarea şi evacuarea spre ambalajele de transport.
paste, pulberi, materiale topite alimentare (de ex.: lapte de consum, smîntînă, sucuri, siropuri, iaurt, miere, îngheţată).
La fabricarea acestor ambalaje se foloseşte hîrtie din celuloză sulfat înălbită sau neînălbită, bine satinată, imprimată şi parafinată sau ceruită pe faţă, iar pe dos acoperită cu o peliculă de polietilenă (adecvată scopurilor alimentare); uneori, între hîrtie şi pelicula de polietilenă există şi o folie de aluminiu caşerată pe hîrtie.
Confecţionarea ambalajelor şi umplerea lor cu materialul respectiv se fac într-o maşină specială (v. fig. 8). Hîrtia în bobină se desfăşoară în jurul unei forme metalice cilindrice, pătrunde vertical în maşină şi ia forma unui tub ale cărui margini sînt sudate vertical, de-a lungul generatoarei, cu ajutorul unei rulete încălzite cu o rezistenţă electrică. Materialul care se ambalează curge continuu în tub pe măsura formării acestuia. în interiorul maşinii, două perechi de lanţuri continue antrenează şapte perechi de fălci, cari se deplasează de sus în jos ca şi tubul de hîrtie, şi pe care îl cuprind alternativ, în două plane orizontale perpendiculare, formîndu-se astfel o serie de tetraedre regulate. Fălcile sînt echipate cu rezistenţe electrice, astfel încît sudarea făcîndu-se la cald, şi sub presiunea de 1 at, se el imina orice pericol de deschidere ulterioară a amba-
Tetrapil
304
Tetroda
iajului. în cazul opririi maşinii o serie de dispozitive^de siguranţă opresc curgerea materialului care se ambalează. în timpul închiderii tetraedrelor, fălcile împing excesul de material spre partea superioară a tubului cilindric, obţinîndu-se astfel umplerea perfectă a recipientelor.
După umplere şi închidere recipientele ies din maşină, în forma unui lanţ continuu, fiind legate unul de celălalt prin intermediul sudurilor orizontale. Tetraedrele sînt, apoi, despărţite în punctele respective cu ajutorul unui cuţit-ghilo-tină solidar cu maşina. O bandă transportoare antrenează apoi tetraedrele, cari sînt aşezate în ambalaje de transport de formă exagonală, tip „fagure", adaptate formei tetraedrului. In felul acesta se utilizează integral volumul interior al ambalajelor pentru transport, cari „goale" se îmbucă unul în celălalt, reducînd la minimum spaţiul necesar pentru depozitarea lor.
1.	Tetrapil, pl. tetrapile. Arh.: Arc de triumf aşezat la intersecţiunea a patru căi principale de circulaţie, pe sub care se putea circula în cele două direcţii de orientare ale căilor de comunicaţie respective.
2.	Tetraplan, pl. tetraplane. Geom. V. sub Tetraedru 1.
3.	Tetrapod. Cs.: Bloc de beton simplu sau armat slab, fasonat cu patru proeminenţe tronconice, utilizat pentru protecţia taluzelor lucrărilor de apărare hidrotehnice (v. fig.). Datorită formei lor, aceste blocuri prezintă avantajul că se împănează bine între ele şi în stratul de an-rocamente pe care reazemă, formînd un înveliş de protecţie contra acţiunii valurilor, mult mai stabil decît un înveliş de blocuri naturale sau artificiale de formă para-lelepipedică de aceeaşi greutate, iar datorită spaţiilor mari şi de formă neregulată cari rămîn între blocurile tetrapod, rugozitatea taluzului creşte foarte mult, astfel încît disiparea energiei valurilor se face mai bine.
Greutatea blocurilor tetrapod variază, în funcţiune de înălţimea valului, de panta taluzului şi de condiţiile locale, între 1 şi 40 tone.
Blocurile tetrapod se aşează pe taluz în 1—4 straturi; cele mai bune rezultate se obţin cu două straturi. Ele permit să se realizeze o economie de material de 20"*30%, în comparaţie cu dispozitivele ob şnuite de protecţie a taluzelor.
4.	Tetrapunct, pl. tetrapuncte. Geom. V. sub Tetraedru 1.
5.	Tetrastil, pl. tetrastiluri. Arh. V. sub Templu.
6.	Tetratermâ, pl. tetraterme. Silv.: Temperatura medie a celor patru luni mai importante din sezonul de vegetaţie forestieră. Pentru emisfera nordică, acestea sînt lunile mai ••• august, iar pentru emisfera sudică, noiembrie ••• februarie. Tetraterma e considerată de unii autori drept factorul cel mai important în aprecierea cerinţelor faţă de căldură ale speciilor forestiere. Tetraterma de +10° e considerată tetraterma minimă pentru existenţa pădurii; ea e numită horotermă (sau limita termică a pădurii). în locurile în cari tetraterma are valori sub +10°, vegetaţia lemnoasă încetează de a se mai constitui în asociaţii de forma pădurii.
7.	Tetrazinâ. Chim.: Fiecare dintre azi-
3CH
T etrapod.
nele eterociclice cu patru atomi de azot şi HC^5
V
N = N 1,2,4,5,-tetrazină
doi atomi de carbon în ciclu.
Cea mai importantă e 1,2,4,5-tetrazina, care se prezintă sub formă de cristale roşii-violete, cu p. t. 99°, şi cari, prin încălzire, explodează. Prin reducere cu hidrogen sulfurat se obţine dihidrotetra-zina incoloră. Formează baza unor materii colorante.
8.	Tetril. Chim., Expl.: Sin. Tetranitrometilanilină (v.),
9.	Tetroda, pl. tetrode. Elt., Telc.: Tub electronic (v.) cu vid înaintat, care are patru electrozi, catodul, anodul, grila-ecran şi grila de comandă — situaţi în interiorul unui tub etanş — balonul cu vid.
Catodul, anodul şi grila de comandă au aceleaşi funcţiuni ca ia triodă (v.). între grila de comandă şi anod, tetroda are o grilă suplementară, griia-ecran (v. fig. /), care serveşte la micşorarea capacităţii electrice dintre aceşti doi electrozi.
I. Construcţia grilei-ecran, cu ecranare superioară şi inferioară, la o tetrodă.
II. Caracteristicile curentului anodic, ale curentului grilei-ecran şi ale curentului total în funcţiune de tensiunea anodică la o tetrodă (tensiunea grilei de comandă fiind nulă). lQ) curentul anodic; UQ) tensiunea anodică; Ig) curentul grilei-ecran; Ug) tensiunea grilei-ecran; lt) curentul total; variaţia curentului total e dată de liniile întrerupte.
Caracteristici le curentului anodic şi ale curentului grilei-ecran al unei tetrode în funcţiune de tensiunea anodică sînt reprezentate în fig. II. Această formă a caracteristicilor e datorită faptului că electronii din emisiunea secundară din tetrodă nu se întorc pe electrozii cari i-au emis, ca în triode (şi pentode), ci sînt atraşi de alţi electrozi; dacă în tetrodă tensiunea anodică e mai înalta decît tensiunea grilei-ecran, electronii secundari ai grilei-ecran sînt atraşi de anod, iar dacă tensiunea grilei-ecran e mai înaltă decît tensiunea anodului, electronii secundari ai anodului sînt atraşi de grila-ecran. Emisiunea secundară e maximă la o tensiune cuprinsă între 25 şi 75 V ; fiecare electron primar liberează de obicei 1---2 electroni secundari. Anodul primind un număr mai mare de electroni primari decît grila-ecran, emisiunea lui secundară va fi mai mare decît a grilei-ecran. Adîncituradin curba curentului anodic în funcţiune de tensiunea anod ică e situată în domeniul în care tensiunea anodului e mai joasă decît tensiunea grilei-ecran ; curentul anodic scade eu valoarea curentului corespunzător electronilor secundari cari trec din spre anod spre grila-ecran, în timp ce curentul grilei-ecran creşte cu aceeaşi valoare. — Scăderea curentului anodic odată cu creşterea tensiunii anodice determină o rezistenţă dinamică interioară negativă a tubului, iar tetroda care lucrează pe această porţiune a caracteristicii se numeşte dinatron.
Tetrodele sînt folosite adeseori ca tuburi de putere relativ mare.
Tetrodă semiconductoare
305
Teu
Un tip special de tetrodă etetroda cu fascicul dirija t. Aceasta e un tub electronic cu patru electrozi, în cari efectul grilei de frînare se realizează printr-o construcţie care, datorită respingerii mutuale dintre electroni, asigură micşorarea potenţialului electric în spaţiul dintregrila-ecran şi anod. Fig. III reprezintă o tetrodă cu fascicul dirijat. Grila de comandă şi grila-ecran au acelaşi pas şi sînt situate astfel, încît spirele grilei-ecran sînt aşezate chiar în dreptul spireior grilei de comandă. Ecrane marginale, car i se găsesc la tensiunea catodului, împiedică trecerea electronilor spre părţile laterale ale anodului. Se realizează o distanţă mare între grila-ecran şi anod ; electronii trec printre spirele grilelor, sub forma de fascicule plane. Curentul grilei-ecran e foar-
III. Tetrodă cu fascicul dirijat.
1) catod; 2) anod; 3) grilă de comandă; 4) grilă-ecran; 5) placă pentru formarea fasciculului.
IV. Comparaţie între caracteristica curent anodic-tensiune anodică a unei tetrode cu fascicul dirijat şi a unei pentode.
1)	tetrodă cu fascicul dirijat; 2) pentodă; lQ) curentul anodic; UQ) tensiunea anodică.
şi extrage electronii din sarcina spaţială care se formează în jurul catodului. Dintre aceşti electroni, unii sînt atraşi de grila de sarcină spaţială, iar alţii trec prin ochiurile ei, fiind apoi frînaţi de cîmpul grilei de comandă şi formînd un catod virtual între cele două grile, cum se reprezintă în fig. V. Acest catod virtual se comportă ca un catod real de suprafaţă mare, ceea ce face ca tubul să aibă o pantă mare. Această calitate e contrabalansată de faptul că tubul are caracteristici curbilinii, iar grila de sarcină spaţială absoarbe un curent intens (circa jumătate din curentul total). Bigrilele nu pot da o putere utilă mare. Practic, bigrilele nu se mai utilizează.
i-	Tetrodâ semiconductoare. Telc.: Transistor n-p-n de germaniu sau de siliciu, cu emitor, colector şi două baze plasate pe feţele opuse
£
J-----°C
Tetrodă.
a) reprezentare schematică; b) reprezentare convenţională.
V. Dispoziţia electrozilor la o bigrilă.
1) catod ; 2) anod ; 3) grilă de comandă; 4) grilă de sarcină spaţială; 5)catod virtual.
te mic, iar caracteristica anodică a acestui tub se apropie sensibil de aceea a unei pentode (v. fig. IV).
Tetrodele cu fascicul d irijat sînt folosite ca ampl ificatoare de putere (mică pînă la mare), atît în joasă, cît şi în înaltă frecvenţă.
ale semiconductorului de tip p (v. fig.).
Dacă se aplică o tensiune negativă bazei B2, mai mare decît tensiunea negativă a emiţătorului £, tran-sistorul funcţionează cu o bază Bv limitată la zona din jurul ei, cu ocapacitate parazită a joncţiunii pînă Ia o zecime din aceea a transisto-rului obişnuit.
Tetrodele se pot folosi în montaje de amplificare, de oscilatoare, de amplificatoare de bandă largă, cu coeficienţi de zgomot mult inferiori celor întîlniţi la transistoarele obişnuite, pînă la frecvenţe de 100---250 MHz.
2.	Teu, pl. teuri. 1. Tehn.: Fiting cu trei intrări, dispuse în formă de T, la care una sau ambele ramificaţii pot fi drepte (teu obişnuit) sau curbe (teu cu ramificaţii curbe), iar ramificaţia poate fi perpendiculară (teu drept) sau înclinată (teu cu ramificaţie la n°) faţă de axa celorlalte două intrări. Teul poate avea toate intrările filetate la interior sau la exterior, poate avea intrări cu filete la interior şi intrări cu filete la exterior, sau poate avea intrările cu flanşe (la teurile pentru presiune înaltă); uneori se folosesc teuri cu una sau cu mai multe racorduri pentru ţeavă nefiletată (pentru montarea în conducte de metal neferoase) sau cu unu ori mai multe racorduri olandeze.
Teul poate avea toate intrările cu acelaşi diametru (teu egal), sau cu diametri diferiţi (teu redus).
a) teu '
• b
Teuri pentru ţevi metalice.
cu mufe; b) teu excentric, redus, cu mufe; c) teu egal, cu mufă şi cu filete exterioare şi racorduri olandeze, pentru presiune înaltă; d) teu ega
cu ramificaţie Ia 45°, cu flanşe, pentru presiune înaltă.
Un tub cu patru electrozi special e b i g r i I a. Bigrila e un tub electronic care, afară de catod, grilă de comandă şi anod, are o grilă suplementară, numită g r i I ă d e sarcină spaţială, dispusă între catod şi grila de comandă. Grila suplementară are o tensiune uşor pozitivă faţă de catod
Axele celor două intrări paralele ale teului pot fi coincidente (teu coaxial) sau necoincidente (teu excentric). V. fig.; v. şi fig. I, poziţiile o1***o7, sub Fiting.
3.	Teu. 2. Tehn.: Piesă fasonată (v.) de fontă, de oţel, asbociment, bazalt, beton, etc., pentru canalizări, compusă
20
Teu
306
Textile neţesutâ
dintr-un corp tubular scurt, cu axa rectilinie (care se asamblează cu piesele adiacente ale conductei) şi din care se ramifică perpendicular un tub scurt pentru derivaţie (v. fig.)* Elementele de legare la piesele adiacente pot fi flanşe sau mufe.
1.	Teu. 3. Tehn., Desen: Instrument de desen în forma de T, folosit la trasarea liniilor paralele, cînd se lucrează la planşetă. E compus dintr-o riglă
de desen, care are îmbinată la yeu je fontă cu flanşe, pentru con-
o	extremitate o piesă scurtă,	duete de presiune,
perpendiculară pe ea (numită
„cap") şi care alunecă de-a	lungul	marginii	planşetei	(v.	fig.).
Uneori, capul teului e constituit	din	două	piese	suprapuse,
dintre cari una se poate roti în jurul axei unui şurub de blocare ; acest tip de cap dă po-sibilitatea de a trasa linii paralele şi înclinate faţă de marginea planşetei. Te-urile se confecţionează din lemn (în special din lemn de păr) sau din mase Teu cu cap compus din două piese arti-plastice (de ex. din eboni-	culate.
tă, din celuloid, plexiglas).
2.	Teu. 4. Av.: Indicator în formă de T, situat într-un loc degajat pe aerodrom, pentru a indica direcţia şi sensul vîn-tului. Teul pentru zborul de noapte e iluminat şi se numeşte teu luminos.
3.	Teu de vizare. Cs. V. Teu pentru trasări şi nivelări.
4.	Teu pentru trasâri şi nivelări. Cs.: Unealtă constituită
dintr-o seîndură mai lungă şi alta mai scurtă fixată perpendicular pe capătul celeilalte, folosită în to-	. ...
pometrie pentru stabilirea nivelului pune-	f~"~' i
telor intermediare de pe un aliniament.	.------ 	,------,
Pentru operaţiile de nivelment se fo-	*~ţ-t—'
losesc seturi de cîte trei teuri, ale căror părţi superioare sînt vopsitediferit (v.fig.).
Sin. Cruce de nivelment, Cruce pentru trasări şi nivelări, Teu de vizare.
5.	Teuga, pl. teuge. Nav. V. sub Suprastructura navei.	U	L
e. Tex. 1. Ind. text.: Sistem de nume- Set de teuri pentru tra-rotare direct (adică direct proporţional sări şi nive|ării cu grosimea firului) afineţii firelortextile, cum şi a fibrelor textile şi semifabricatelor obţinute în diferite faze de prelucrare în filatură, ca pături, benzi şi semitorturi, fineţea fiind determinată prin masa în grame pe care o au 1000 m de material. în normele de standardizare internaţionale ISO, fineţea în acest sistem de numerotare e numită „masă linearăSistemul foloseşte unităţi metrice şi e zecimal, avînd submultipli şi multipli.
Se consideră ca unitate de bază fineţea pe care o are firul de 1 tex, adică are pe lungimea de 1000 m o masă de 1 g. Se foloseşte pentru fire şi semitorturi în special, dar şi pentru fibre şi pături.
Pentru fibre se foloseşte şi unitatea m i I i te x, fineţea acestora exprimîndu-se prin masa în miligrame a lungimii de 1000 m, iar pentru pături se foloseşte şi unitatea k i I o t e x, fineţea lor fiind exprimată prin masa în kilograme a lungimii de 1000 m. Valorile se rotunjesc de la 13 tex în sus la unităţi întregi. Notaţia conform exemplelor e următoarea: fire simple 37 tex; semi tort 400 tex; fibre 200 mtex; bandă 4 ktex; pală 20 ktex; pătură 350 ktex; fire răsucite 12 texx3; fire cablate 27 tex x5x3; fire dublate 10 tex x D 3 (fire simple de 10 tex dublate cîte trei) şi 10 tex xD2 (dublarea a cîte două fire răsucite cu fineţea 10 tex x2).
7.	Tex, pl. tex. 2. Ind. text.: Unitatea de măsură a fineţe i materialelor textile în sistemul Tex (v. sub Tex 1).
8.	Texapon. Ind. chim.: Numire comercială a unor detergenţi din grupul alchiIsuIfaţilor primari. Se obţin industrial prin sulfatarea alcoolului lauric şi tratarea sulfatului acid rezultat cu hidroxid de sodiu sau cu trietanolamină.
Produsele fluide sînt de obicei soluţii de fauri l-sulfat de trietanolamină (Texapon fluid, Extrakt A, T, N); sînt lichide vîscoâse de culoare galbenă pînă la galbenă-brună, miscibile cu apa. Preparatele solide sînt de obicei tauril-suIfat de sodiu pe suport de sulfat de sodiu. Ele se prezintă sub formă de pudre albe-gălbui, cu miros amintind untul de cocos, foarte solubile în apa (Texapon F 35, Texapon L Z).
Texaponul e un detergent anionactiv foarte bun, puterea lui de spumare, care aminteşte pe cea a săpunurilor de cocos, nu e micşorată de apa dură sau de apa de mare. Texaponul e compatibil cu acizii şi cu multe ingrediente cosmetice. Se foloseşte în industria cosmetică la fabricarea şampoanelor fluide şi creme, a pastelor de dinţi spumoase, a prafurilor spumante de baie, etc.
9.	Texapret. Ind. text.: Precondensat pe bază de uree şi formaldehidă, folosit în apretarea pentru neşifonabilizarea ţesăturilor din fibre de celuloză naturală şi regenerată; Se recunoaşte după mirosul de formaldehidă.
Pentru controlul calităţii lui se analizează capacitatea de reţinere a apei, pierderea de azot prin fierbere, durabilitatea efectului de apret permanent şi de neşifonabilizare.
10.	Texoprint. Poligr.: Procedeu de obţinere a unui diapozitiv fotografic după o formă de tipar înalt, pentru pregătirea unei forme de tipar plan sau de tipar adînc, prin fotografierea directă a formei de tipar înalt. în acest scop, forma de tipar înalt se stropeşte cu un lac special negru, mat, i se şterge suprafaţa cu un tampon, pentru ca floarea literelor să apară albă strălucitoare pe un fond închis, şi se fotografiază în lumină difuză. Pe filmul fotografic se obţine o imagine pozitivă a textului, negru pe un fond alb, care poate fi copiată direct pe placa de zinc sau pe hîrtie pigment.
11.	Text, pl. texte. 1. Gen.: Partea unei lucrări scrise sau tipărite, care cuprinde comunicarea propriu-zisă, în opoziţie cu titlurile, comentariile, observaţiile, etc.
12.	Text. 2. Poligr.: Literă (v. Literă tipografică) cu corpul de 20 de puncte tipografice. Sin. Secunda.
13.	Text. 3. Poligr.: Partea unei forme de tipar, compusă numai din litere şi din semne tipografice, fără ilustraţii şi fără titluri. Din punctul de vedere tipografic, textele se clasifică atît după genul lucrării (de ex.: text obişnuit, pentru lucrările în proza, text dramatic, text în versuri, etc.), cît şi după particularitatea culegerii (de ex.: text simplu, dacă e cules cu acelaşi corp şi cu acelaşi caracter de literă; text amestecat, dacă e cu Ies cu litere de caractere şi corpuri diferite, etc.).
14.	Text, format de Poligr. V. Format de text.
15.	Textil, fir Ind. text. V. Fir 2.
16.	Textila, fibra Ind. text. V. Fibră textilă.
17.	f ţesătură Ind text. V. Ţesătură.
is. Textile. Ind. text.: Materiale constituite din fibre textile. De exemplu: fibrele (v.), firele (v.), ţesăturile (v.), tricotajele (v.), pîslele (v.), dantelele (v.), broderiile, textilele neţesute (v.), şnururile, şireturile, produsele de pasmanterie, con-fecţiunile de îmbrăcăminte şi produsele pentru scopuri tehnice.
19. neţesute. Ind. text.: Produse textile, de tip mai nou, cari consistă din fibre condensate fără a fi împîslite, nici ţesute, şi cari tind să înlocuiască, în consum şi în tehnică, unele materiale textile relativ mai scumpe.
Fabricaţia textilelor neţesute cuprinde operaţii pentru formarea unui strat fibros din valuri suprapuse, operaţii de consolidare şi operaţii de finisare. Consolidarea stratului fibros se realizează prin: lierea cu adezivi din polimeri sintetici, întrepătrundere sub presiunea unor dispozitive cu ace împun-
Textile, plante —
307
Texturare
gatoare, coasere cu fire sau tricotare, etc. în unele cazuri, consolidarea stratului fibros se face pe un suport textil sau prin interpunerea între vălurile stratului a unor folii adezive. Sînt şi cazuri cînd se folosesc mai multe sisteme de fire sau de semitorturi, cari se leagă între ele independent sau cari se consolidează pe un suport textil, iar recent se fabrică textile neţesute din fibre sintetice, direct, în faza de extrudere a poli-merufui înalt.
Din textilele neţesute se confecţionează feţe pentru îmbrăcăminte de sezon rece şi de sezon cald, materiale auxiliare în confecţiunile de îmbrăcăminte, feţe, talpă, căptuşeli, bombeuri, ştaifuri şi branţuri pentru încălţăminte, perdele, covoare, stofe de mobilă, cuverturi, draperii, cum şi diferite produse pentru scopuri tehnice ca: filtre, materiale electroizolante, termoizolante, suporturi pentru materiale plastice şi cauciuc, inserţii pentru laminate, etc.
1.	Textile, plante Bot. V. sub Plantă.
2.	Textilin. Ind. text.: Sin. Textilit (v.).
3.	Textilit. Ind. text.: Fire produse prin toarcerea în stare umedă a fîşiilor înguste de hîrtie. Sin. Textilin.
4.	Textolit. E/t., Ms.: Material în formă de plăci din straturi de ţesături impregnate cu răşini sintetice de tipul bache-litei, la presiuni de 70---140 kgf/cm2 şi temperaturi de 140---160°. Textolitul are proprietăţi mecanice bune, absoarbe puţină apă, poate fi uşor prelucrat prin aşchiere. Principalele lui caracteristici fizice sînt: masa specifică 1,3***1,4 kg/cm3; rezistivitatea electrică de suprafaţă 10l0***10n H; rigiditatea dielectrică în ulei 2--*8 kV/mm.
Textolitul e folosit ca material electroizolant (în telefonie, în radiotehnică, etc.), ca material pentru roţi dinţate silenţioase, etc.
5.	Texton. Ind. text.: Clorit de sodiu anhidru (NaCIOa) sau cristalizat (NaCI02-3 H20), care se întrebuinţează aproape excluziv pentru albirea produselor textile din polimeri sintetici.
Pentru albire cu Texton se cer utilaj de albire închis şi lichid de albire compus din apă dedurizată, la care se adaugă 2“*5 g/l Texton, la pH 3 şi la temperatura de 80**-100°.
6.	Textularia. Paleont.: Foraminifer cu test arenaceu, bise-riat, care între camere, în regiunea mediană a feţei laterale turtite, are o linie în zig-zag. Apertura e arcuită la baza feţei aperturale.
Specia T. agglutinans d'Orb e cunoscută în ţara noastră din Miocenul din Valea Prahovei.
7.	Texturare. Ind. text.: Tehnologie folosită pentru creşterea volumului fibrelor şi al firelor din polimeri sintetici, avînd ca scop îmbunătăţirea însuşirilor termoizolatoare, a extensibilităţii, tuşeului, stabilităţii dimensio- Textularia. nale şi aspectului general. Ea consistă în modificarea filamentelor componente, prin unul dintre următoarele procedee bazate pe proprietăţile termoplastice ale fibrelor: torsionare (v. Torsionarea fibrelor), fixare şi detorsionare; compresiune şi fixare termică; trecere peste o muchie metalică; trecere în faţa unui ajutaj cu aer comprimat; filare din amestecuri de fibre cu contracţiune diferită; răsucirea (v.) fire lor de tipuri diferite sau răsucirea simultană a firelor dublate cu pretorturi.
Prin procedeul de torsionare, fixare şi detorsionare, datorită unei torsionări reale sau false (v. sub Torsionarea fibrelor) a firului din mai multe filamente, urmată de fixarea torsiunii (la 120-*-125°) prin aburire sau prin fierbere în apă timp de 60---90 min, apoi de rebobinare pe suporturi cu şaibe şi detorsionare aproape completă, firele obţin încreţituri persistente.
Torsiunea optimă de texturare se stabileşte în funcţiune de destinaţie, pe bază experimentală. Procesul descris avînd un
caracter discontinuu, oferă o productivitate a utilajului şi a muncii mai redusă decît varianta prin care se foloseşte torsiunea falsă a fibrelor. El se menţine totuşi în practică, datorită calităţii superioare a fixării ondulaţiilor.
Varianta texturării cu torsiune falsă permite torsionarea, fixarea şi detorsionarea în proces continuu ia o aceeaşi maşină. Principiul (v. fig. /) consistă în faptul că,
b
I. Schema de principiu a torsionării false, o, c) puncte de fixare a firului; b) punctul de torsionare falsă.
prin răsucirea de la mijloc (punctul b) a unui fir fixat la capete (o şi c), se aplică într-o parte a firului o torsiune S şi în partea opusă o torsiune Z.
Firul care se texturează avînd x răsucituri/m, se aduce în faza plastică prin încălzire aproape de punctul de înmuiere al polimerului component şi înainte de a ajunge la punctul b e răsucit la circa 30°. Viteza de debitare e cu circa 10% mai mare decît viteza de înfăşurare, dată fiind scurtarea produsă în fir.
Prin procedeul de compresiune şi fixare termica se obţin fire texturate cu aspect particular, mai plin, cu moliciune mai bună şi o mai mare capacitate de absorpţie. Se cere ca firele iniţiale să fie de calitate superioara, fără noduri în filamente.
Procedeul consistă în presarea firului între doua cilindre mici şlefuite 1, dispuse la intrarea într-o cameră de aglomerare 2 (v. fig. II), unde obţine prin compresiune 6*-*12ondula-ţii pe fiecare centimetru. Ondulaţii le se fixează apoi prin încălzire după camera de aglomerare. Cu cît firul tratat are un număr mai mic de răsucituri, cu atît operaţia de ondulare decurge în condiţii mai bune.
Extensibilitatea firului astfel texturat e de 50--*700%.
Printre ti puri le de fi re texturate prin procedeul comprimării sînt: anilon, ban-lon, etc. ? \
Prin procedeul de trecere peste o muchie metalică firul din mai multe filamente, adus în fază plastică, trece peste o muchie metalică ascuţită, foarte rezistentă (asemănătoare lamelor de ras) şi, datorită frecării, se formează spire, fără ca firul sa fie răsucit însă cu tensiuni specifice torsionării.
Astfel se obţin firele evalon şi firele agilon, cari pot fi mono-fi lamentare sau polifilamenta- II. Dispozitiv de compresiune pentru re, CU titlul (v.) de 15***70 den. texturarea firelor sintetice.
în procedeul de trecere a fi- 1) cilindru; 2) cameră de aglomera-rului polifilamentar prin faţa re; 3) corp încălzitor de fixare. unui ajutaj cu aer comprimat,
raportul dintre debitul de aer al ajutajelor şi viteza de debitare a firului determină desimea buclelor formate pe unitatea de lungime. Gradul de texturare e influenţat de diferenţa dintre viteza de alimentare şi viteza de debitare, avînd în vedere şi scurtarea filamentelor prin texturare.
20*
Textură
308
Thenardit
Firele texturate prin acest procedeu nu sînt sensibil extensibile. Ele se fabrică din fire poliamidice şi poliesterice. în comerţ sînt cunoscute sub numirea de fire mirlan, taslan, sistem G.A.H., etc. Sarcina de rupere şi alungirea la rupere a firelor iniţiale scad prin texturare, dar firele finale prezintă
o	serie de avantaje apreciate calitativ: aspectul asemănător cu acela al firelor filate din fibre scurte, tuşeu moale şi proprietăţi termoizolatoare bune.
Prin procedeul de filare din amestecuri de fibre cu contrac-ţiune diferită se obţin fire texturate pentru tricotaje prin filarea amestecurilor de 60% fibre pol in itr i I aer i I ice normale (N), cu-40% fibre polinitrilacrilice puternic contractabile (C). Aburirea sau tratarea cu apă fiartă care urmează după filare determină scurtarea fibrelor C şi buclarea spre exteriorul firului a fibrelor N, mărind astfel volumul produsului. Contrac-ţiunea poate fi efectuată în fir sau în bucată (ţesătură, tricot). Voiuminozitatea firului texturat e în funcţiune de diferenţa capacităţilor de contracţiune ale firelor N şi C. Diferenţa de contracţiune de circa 20% dă rezultate practice foarte bune pentru articole de îmbrăcăminte exterioară.
Prin procedeul cu răsucire împreună de fire de tipuri diferite (de ex. fire de polimeri sintetici dublate cu fire de lînă, de bumbac, mătase, etc.) se obţin fire voluminoase, diferite ca aspect de firele texturate prin primele cinci procedee indicate, mărind astfel domeniul de utilizare al firelor iniţiale şi lărgind sortimentele de produse textile.
O	altă variantă consistă în dublarea firelor contractate cu fire texturate necontractate şi fixarea împreu n‘ă a acestora, obţinîndu-se fire de un efect deosebit, ia cari firele contractate sînt depuse sub formă de cercei în jurul firelor necontractate. — Alte tipuri de fire voluminoase de efect se obţin prin dublarea la maşina cu inele de pretort din fibre scurte cu un fir texturat din fibre continue. în fazele de laminare şi torsionare, semitortul va îmbrăca firul texturat, obţinîndu-se un fir final cu o mai mare-voluminozitate şi cu caracteristici specifice de tuşeu, rezistenţă şi elasticitate.
1.	Textura, pl. texturi. 1. Gen., Tehn.: Structură considerată excluziv din punctul de vedere al dispoziţiei spaţiale a elementelor componente.
2.	~a lemnului. Bot., Silv., Ind. lemn.: Aspectul lemnului datorit formei, dimensiunilor şi modului de grupare al elementelor anatomice (pori, raze medulare, mărimea şi regularitatea inelelor anuale, raportul dintre lăţimea inelului de lemn timpuriu şi tîrziu, etc.). Textura poate fi grosolană sau fină, şi uniformă sau neuniformă.
3.	~a rocilor. Petr. V. sub Rocă.
4.	~a solului. Ped. V. sub Sol.
5.	Textura. 2. Poligr.: Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fîşie sau de bilet, executat adeseori pe hîrtie gumată, care se lipeşte într-o lucrare gata tipărită, acoperind pasaje cari trebuie rectificate. Sin. Erată decupabilă.
6.	Tezaur, pl. tezaure. 1. Arh.: în arhitecturacretano-mice-niană, capela funerară de formă circulară, acoperită cu o cupolă care, în general, comunica cu o sală rectangulară (camera mortuară), săpată în stîncâ (de ex. tezaurul lui Atreu, din Micene; tezaurul Minienilor, din Orchomene).
7.	Tezaur. 2. Arh.: în arhitectura greacă, monument în formă de templu, format dintr-un vestibul şi o sală rectangulară, destinat să adăpostească obiectele de preţ oferite de oraş sau provenite din diferitele ofrande ale cetăţenilor sau ale personalităţilor marcante străine (de ex. Tezaurele din Olimpia, Delos sau Delfi).
s. Tezaur. 3. Arh.: încăpere amenajată în instituţiile bancare, plasată în subsol, construită cu sisteme speciale de izolare şi de blindaj, destinată păstrării valorilor.
9- Thalenit. Mineral.: Y2(Si207). Silicat de ytriu natural, întîlnit în zonele mai noi ale pegmatitelor granitice, împreună cu alte minerale de ytriu.
Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale tabulare sau prismatice scurte. Are culoarea roşie pală de carne, duritatea 6,2 şi gr. sp. 4,4. E transparent si are indicii de refracţie np=1,731, *„=1,738 şi ^=1,744.
io. Thallophyta. Paleont.: încrengătură de plante inferioare al căror aparat vegetativ numit tal e format dintr-o singură celulă sau din mai multe celule de acelaşi fel, dispuse în filamente sau în mase celulare cu aspect de lame.
Talul nu prezintă diferenţieri în organe cu funcţiuni diferite, deşi uneori, ca formă, are înfăţişarea plantelor superioare.
Reproducerea acestor plante se face prin simplă diviziune, prin gameţi (pe cale sexuată) sau prin spori.
Dimensiunea talului variază de la 1 pînă la 200 m. Unele sînt incolore, altele prezintă un pigment verde asimilator (clorofila), iar altele, pe lîngă acest pigment, mai posedă un pigment albastru, brun sau roşu care maschează, în general, pe cel clorofilian.
Trăiesc în mediu umed, în ape dulci sau marine, fiind primele vegetale, extrem de numeroase, cari se cunosc din Precambrian pînă azi.
Multe talofite sînt organisme constructoare de roci (de ex.: Diatomeele, Solenoporaceele, Coralinaceele, etc.); împreună cu alte organisme (de ex.: Foraminifere, Briozoare, etc.) au format calcare recifale groase de sute de metri (de ex. calcarul de Leitha).
Talofitele se împart în trei mari grupe (subîncrengături): Schizophyta, din care fac parte bacteriile şi algele albastre; Algae, din care fac parte: diatomeele, algele verzi, algele brune şi algele roşii; Fungii (ciuperci). Acestea sînt lipsite de valoare paleontologică. — Var. Talofite.
ii-	Thanetian. Stratigr.: Etajul mijlociu al Paleocenului avînd ca depozite tip nisipurile de Bracheux din basinul Parisului. Thanetianul urmează deasupra Montianului şi suportă depozitele Sparnacianului. începutul lui corespunde cu o vastă transgresiune marină, iar sfîrşitul, cu o regresiune (conglomeratul de Cernay, care conţine cea mai veche faună de mamifere terţiare din Europa). Fauna Thanetianului cuprinde printre moluştele marine speciile: Cyprina morrisi, Cucullea cras-satina, Venericardia pectuncularis, Ostrea bellovacina; printre moluştele lacustre: specia Physa gigantea; printre mamifere: multituberculate, creodonte (Arctocyon) şi lemurieni (Plesi-adapis). în vecinătatea ţării noastre se găsesc depozite tha-netiene cu faună marină în Bulgaria (în împrejurimile Plevnei). In Carpaţii româneşti, acest etaj e reprezentat în succesiunea neîntreruptă de depozite care face trecerea de la Cretacic la Eocen, fie în faciesul de marne roşii (sinclinalul Slănicului în valea lalomiţei, sinclinalul Rîul Alb între Ialomiţa şi Dîmboviţa), fie în faciesul de fliş.
12.	Thenardit. Mineral.: Na2S04. Sulfat de sodiu, natural, care se formează împreună cu mirabilitul (v.) în unele lacuri, sărate, sau rezultă din deshidratarea acestuia. Se întîlneşte şi ca produs al activităţii vulcanice (în fumarolele Vezuviului).
Conţine 43,7% NagO şi 56,3% S03, iar sub formă de impurităţi mecanice, în cantităţi mici, K20 şi CaS04.
Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, în cristale cu habitus bipiramidal, uneori tabular, întîlnin-du-se deseori sub formă de druze sau de mase granulare. Formează frecvent macle caracteristice după (011).
E incolor, transparent, uneori roşiatic, cu luciu sticlos. Prezintă clivaj potrivit după (001) şi imperfect după (111) şi (010). E casant, are duritatea 2***3 şi gr. sp. 2,68---2,69, şi indicii de refracţie np—1,464, w^=1,474 şi ng=î ,485. E solubil în apă, se hidratează Ia temperatura ordinară, într-o atmosferă
Theodoxus
309
Thiel, procedeul lui Bertrand
Theodoxus (Caivertia) fanescui.
Ste-
umedă şi se acoperă cu o crustă albă de sulfat de sodiu hidra-tat. Are gust sărat. Se întrebuinţează în industria sticlei, a sodei, şi în alte ramuri industriale.
1.	Theodoxus. Paleont.: Gasteropod prosobranhiatdiotocard avînd cochilia mică globuloasă, cu spira redusă şi cu ultima cir-cumvoluţiune foarte dezvoltată. Peristomul, semicircular, are buza internă răsfrîntă şi dinţată şi cea externă tăioasă.
La majoritatea speciilor fosile se păstrează stratul extern epidermic cu dungi de culoare violetă sau brună.
E reprezentat prin numeroase specii începînd din Terţiar şi pînă azi, caracterizînd depozitele de ape salma-stre şi dulci.
Specia Theodoxus semiplicatus Neum. e cunoscută în ţara noastră din Levantinul de la Bucovăţ-Craiova; specia T. (Caivertia) Stefanescui (Fontannes) din Meoţianul din Valea Prahovei şi specia T. pilidei pilidei (Tournouir) din Levantinul de la Moreni. Sin. Neritina, Caivertia.
2.	Therapsida. Paleont.: Ordin de reptile permo-triasice, cu craniul de tip sinapsidian (o singură fosă temporală), importanţi pentru evoluţia mamiferelor. Cuprinde două subordine; Anomodontia şi Theriodontia.
Subordinul Anomodontia are următoarele caractere cari amintesc de mamifere: craniul cu arcade temporale; centuri de tip mamalian; oasele lungi ale membrelor, humerus şi femurul, cu poziţie verticală; diferenţierea celor două oase tarsiene: astragalul şi calcaneul caracteristice mamiferelor.
Subordinul Theriodontia are următoarele caractere de tip mamalian:-craniul cu arcade temporale puternice; dinţi diferenţiaţi în incizivi, canini şi molari; apariţia boitei palatine, care separă căi le respiratori i de cele d igestive; con-dilul occipital cu tendinţa de a se separa în două; membrele cu poziţie verticală.
Teriodonteie sînt formele cele mai evoluate spre mamifere, cunoscute din depozitele permo-triasice din URSS,d in Africaşi din Statele Unite ale Americii.
Pe baza acestor caractere evoluate, unii cercetători consideră că întregul ordin ar forma un grup aparte, care ar trebui să fie situat, în clasificarea vertebratelor, înainte de clasa mamiferelor.
3.	Therlo. Metg.: Aliaj similar manganinelor, în care nichelul e înlocuit cu aluminiu, cu compoziţia cuprinsă în limitele: 85% Cu, 9,5***13%Mn, 2--*5,5%AI. Var. Terlo. V. şî sub Manganin.
4.	Thermax. Metg.: Oţel crom-nichel austenitic, cu compoziţia: 24-**25% Cr, 19***20% Ni, maximum 0,15% C, 2% Si,
0,5% Nn şi restul fier. E foarte rezistent la acţiunea oxidantă şi corozivă a substanţelor chimice, cum şi la temperaturi înalte. V. şî Oţeluri inoxidabile şi anticorozive, sub Oţel.
5.	Thermisilid. Metg.: Oţel silicios cu 14* • *16 % Si, foarte rezistent ia acizi şi la temperaturi înalte.
6.	Thermit 1. Metg.: Al iaj antifricţiune pe bază de plumb, cu compoziţia: 14***16% Sb, 5***7% Sn, 0,8-**1,2 % Cu, 0,7-** 1.5% Ni, 0,7—1,5 % Cd, 0f3 —0,8% As şi restul plumb. Sin. Metal Everest.
7.	Thermit. 2. Metg. V. Termit.
8.	Thermochrom. Metg.: Aliaj nichel-crom cu conţinut mare de fier, cu compoziţia: 60***65% Ni, 15• **18% Cr, 1***2% Nn, 0,5—1,5% Si, maximum 0,15% C şi restul fier. E foarte rezistent la oxidare şi îşi păstrează caracteristici meca-
Inostrancevia alexandri.
nice mari, la temperaturi înalte. E folosit pentru rezistoare, putînd funcţiona pînă la temperaturi de 1100°. V. şî sub Nicrom.
9.	Thermonatrit. Minerai.: Na2C03*H20. Carbonat de sodiu hidratat, natural, care se depune în lacurile fără scurgere din regiunile aride (Egipt, India de Răsărit, etc.) împreună cu soda (v.), trona (v.), etc., din sodiul trecut în soluţie în urma proceselor de alteraţie, sau apare ca eflorescenţă pe rocile argiloase-nisipoase din regiunile de stepă.
Cristal izează în sistemul rombic, în cristale tabulare, dreptunghiulare, sau în mase cristal ine compacte. E incolor sau alb; are duritatea 1,5 şi gr. sp. 2,2. Nu se topeşte la cald.
io. Thermoperm. Metg.: Aliaj magnetic moale din grupul aliajelor Termalloy, cu compoziţia 30% Ni şi restul fier. V. sub Magnetice, materiale şi sub Termalloy.
u- Thermovyl. Ind. text.: Fibre policlorvini 1 ice din polimer cu conţinut redus de clor (56,8% CI), fără clorurare suplementară. Extrudarea lor se face din soluţie, în acetonă, prin procedeul Ja umed“. Fibrele parcurg, printr-o baie de coagulare, o distanţă de 2,5 m ; apoi sînt preluate de discurile pentru etirare (150---300%), sînt uleiate, bobinate, uscate la 60***65°, torsionate, reuleiate şi rebobinate.
Principalele caracteristici ale acestor fibre sînt: greutatea specifică 1,39 gf/cm3; lungimea: fibre continue sau fibre scurte de 30-**180 mm; alungirea la rupere 38***46%; rezistenţa în buclă 36*• -90%, iar în nod 50*• *96%; punctul de înmuiere 78° şi punctul de topire 200°; rezistenţa la lumină e foarte bună; umiditatea comercială 1%; se vopsesc la 80° cu coloranţi de dispersiune, în prezenţa acceleratorilor; sînt foarte rezistente la acizi, la alcalii, la oxidanţi şi solvenţi obişnuiţi; se disolvă în ciclohexanonă, în clorură de metil, nitrobenzen, fenol şi pirid ină.
Fibrele Thermovyl se încarcă puternic cu electricitate statică. Din cauza termostabilitâţii lor reduse au domeniu de aplicare restrîns, servind aproape excluziv la obţinerea de produse filtrante stabile la acţiunea acizilor şi a bazelor, de unelte pescăreşti inputrescibile, de articole de tratament anti-reumatic, etc. Sin. P. V. C., Rhovyl, Movil, Sniol, Tevilon, Fibrovyl.
12.	Theropoda, Paleont.: Grup de reptile sauripelviene, carnivore, cu staţiune bipedă, variind ca dimensiuni între 25 cm şi 15 m.
Craniul de tip diapsidian posedă dinţi tăioşi ascuţiţi şi crenelaţi. Membrele erau inegal dezvoltate, cele anterioare, mult reduse faţă de cele posterioare, avînd trei degete prevăzute cu gheare. în mers se sprijineau şi pe coadă.
întreg grupul a avut o vastă repartiţie stratigrafică; apar în Triasic prin forme mici, cu scheletul uşor şi pneumatizat (de ex. genul Precompsegnatus din Triasicul german) şi trăiesc pînă în Cretacicul superior, cînd ating dimensiunile cele mai mari (de ex. Allosaurus şi Tyranosaurus din Cretacicul din America de Nord şi Megalosaurus, cu dinţi zimţuiţi, pe muchie, din Cretacicul de la Cernavoda).
13.	Thetys, marea Stratigr.: Zona geosinclinală care se întindea ca un brîu alungit în sensul ecuatorului din America Centrală pînă în Sud-Estul Asiei, pe amplasamentul natural al catenei Himalaia-Alpi, şi se mărginea la nord cu Continentul siberian (Angora) şi la sud cu Continentul ecuatorial (Gondwana).
Istoria acestei mări vechi începe în Carbonifer şi poate fi urmărită pînă în Neogen. Prin formarea sistemului muntos alpin-carpatic-caucazian-himalaian, a rămas numai porţiunea occidentală a mării Thetys, actuala Mare Mediterană. Sin. Mesogea.
14.	Thevemn-Helmholiz, teorema lui Elt. V. sub Generatorului, teorema — de tensiune echivalent.
15.	Thiel, procedeul lui Bertrand-^. Metg. V. Bertrand-Thiel, procedeul lui
Thiessen, ultrafiltru
310
Thomson, efectul ~
1.	Thiessen, ultrafiltru Chim.: Filtru echipat cu membrană semipermeabilă. Se foloseşte la separarea prin filtrare a substanţelor cu greutăţi moleculare diferite. Filtrarea e accelerată cu ajutorul vidului sau al supra-presiunii, deoarece membranelesemipermeabileopun
o	rezistenţă mult mai mare la trecerea lichidului decît filtrele obişnuite.
Ultrafiltru! Thiessen poate fi folosit pentru ultra-filtrarea atît în vid, cît şi sub presiune (pînă la 5 t).
2.	Thinnfeldia. Paleont.:	Planta	din grupul
Pteridospermata, cunoscută din Triasicul superior pînă în Cretacicul inferior. Frunzele compuse sînt formate din foliole ovale cu nervaţiunea penată.
Specia Thinnfeldia rhomboidalis Ettgsh. e cunoscută în ţara noastră din Liasicul de la Anina (Banat) şi din cel de la Vulcan (Braşov).
3. Thiophos. Chim., Ind. chim.: Sin. Parathion (v.). Ultrafiltru
4. Tholeit. Petr.: Varietate de melafir (v.), cu Thiessen. sau fără olivină, avînd structura intersertală.
s. Thomas, convertisor Metg.: Sin. Convertisor bazic Thomas. V. sub Convertisor 1.
6.	Thomas, cuptor Metg.: Sin. Convertisor bazic Thomas. V. sub Convertisor 1.
7.	Thomas, faina Agr. V. Făină Thomas.
8.	Thomas-Fermi, modelul Fiz., Elt.: Reprezentare aproximativă a sistemelor cuantice compuse din mulţi fermioni (particule supuse statisticii Fermi-Dirac, v.) în interacţiune coulombiană, într-o stare staţionara.
Astfel de .sisteme pot fi tratate, într-o prima aproximaţie, ca gaze perfecte în echilibru termodinamic, fiecare particulă fiind descrisă, din punctul de vedere al Mecanicii cuantice,
—	1 —
printr-o funcţiune de unda	eikr	, V fiind volumul
sistemului şi k vectorul de unda, susceptibil numai de valori discrete distribuite (în spaţiul k) cu densitatea uniformă F/(27t)3;. ke legat de impulsul p al particulei prin relaţia fîh—p (unde h=hlln, h fiind constanta lui Planck), astfel încît caracterul discret al spectrului lui k exprimă cuantificarea impulsului. Modelul Thomas-Fermi descrie gazele de fermioni de densitate mare (gaze puternic „degenerate"). Se admite degenerarea maximă, corespunzătoare temperaturii absolute nule, astfel încît fiecare stare ^ e complet ocupată de două particule, dacă se consideră numai cazul interesant al fermionilor cu spin hjl (susceptibil de două orientări), pînă la o valoare absolută maximă pfc0|, determinată de condiţia ocupării maximim de dense a regiunii reprezentative (sfera lui Fermi) din spaţiul k\
ftjj=37r2 • n,
zNjV e concen-
m	0 v _AT
()	3	(In)3	S
unde N e numărul total al fermionilor şi traţia lor.
Aplicînd, de exemplu, acest model electronilor dintr-un atom neutru (dacă atomul e destul de greu, deci conţine mulţi electroni pentru ca ipoteza unei concentraţii mari, deci a unei degenerări puternice, să fie satisfăcută), această concentraţie e însă variabilă în interiorul atomului, n—n(r), deci, după (1) k0—k0(r). Avînd în vedere caracterul statistic al modelului Thomas-Fermi, se admite în plus simetria sferică:
(2)	n=n(r) ;	kQ(r) = [3 tt2 • n(f) ]1/s.
Interacţiunea coulombiană produce un potenţial (considerat static în aceeaşi aproximaţie statistică) care satisface ecuaţia lui Poisson
în care — q0 e sarcina electronului. E posibil să se stabilească o a doua relaţie între <D(r) şi n(r), astfel încît, prin eliminare, să se obţină o unică ecuaţie diferenţială pentru <D(f)sau pentru n(r). în adevăr, energia totală a unui electron în starea <p- în punctul r
h2
(cinetică-j-potenţială) e W(r)=-—/
2 m
• <D(r); ea are valoarea
minimă Wmin qQ • <D(r) pentru £=0 şi valoarea maxima JFmax — h2
= 2^%° -<&(r). Spre deosebire de Wmln, P^max nu depinde de y (altfel electronii s-ar deplasa din regiunile cu	=
= mare spre regiunile cu W^max— mic şi distribuţia lor nu ar mai fi staţionară), variaţiile cu r ale celor doi termeni din W^max compensîndu-se. Se poate deci pune PF == const.= EE + #o‘3>0’ de unde rezultă
h2 2 m
ko(r)io • ®W=?0®0
şi, prin intermediul lui (2), a doua relaţie căutată dintre n(r) şi 0(7):
(4)	”w==	TJ& ‘[?»'
Prin eliminarea, de exemplu, a lui n(r) între (3) şi (4), se ajunge la ecuaţia fundamentală a lui Thomas-Fermi:
(5)
A<D(f)=
4(2 m) ~T7ST
care a fost rezolvată pe cale numerică. Pentru atomul neutru (consideratsferic-simetric), într-un punct exterior lui (n(r)—0), O(r)=<D0 după (4) şi <D(r)=0 după electrostatica clasică, astfel încît valoarea constantei <X>0 e nulă; în plus condiţiile la limită sînt:
► O
•<D(r)
...y . <J>(^
<L«Z
r
-0
(Z-q0 e sarcina nucleului)
(atomul e un sistem neutru la distanţă finită).
(3)
A <&(r) — — qQ ♦ n(r), £o
Cunoscînd distribuţia potenţialului (D^), devin posibil rezolvarea ecuaţiei lui Schrodinger pentru fiecare electron în parte şi, ulterior, calculul mărimilor fizice globale importante (de ex. energia de ionizare). Multe din ele pot fi de altfel calculate şi prin raţionamente semiclasice (fără rezolvarea ecuaţiei lui Schrodinger, dar folosind forma lui ®(f)).
Metoda a fost aplicată şi la ioni, nuclee şi chiar corpuri macroscopice (metale).
9.	Thomsenolit. Mineral.: CaNaAIF6 • H20. Fluorură de calciu, aluminiu şi sodiu, naturală, asociată cu criolitul (v.) şi asemănătoare din toate punctele de vedere cu pachnolitul (v.).
io.	Thomson, efectul Fiz., Elt.: Efect termoelectric (v.) care consistă într-un schimb suplementar de căldură între un conductor (sau semiconductor) şi mediul ambiant, cînd primul e parcurs de un curent electric şi nu are aceeaşi temperatură în toate punctele lui. în aceste condiţii, corpul considerat schimbă local cu mediul, sub forma de degajare (eventual absorpţie) de căldură, tipurile de energie (pe unitatea de volum
1	-
şi de timp) exprimate prin relaţiile:	în	efectul Joule
(totdeauna degajare de căldură); div (—if-grad T), în schimbul determinat de faptul că curentul de căldură obişnuit (Fourier), exprimat prin — k * grad T, nu are totdeauna o divergenţă nulă; —T*/-grad T, prin efectul Thomson; în aceste relaţii, a e conductivitatea electrică, K e conductivitatea termică, / e densitatea curentului electric, t e coeficientul lui
Thomson, legile lui
311
Thomson W., formula lui —
Thomson, t depinde de material şi de temperatură, fiind însă legat de ceilalţi coeficienţi termoelectrici prin relaţiile generale ale lui Thomson (v. sub Thomson, legile lui ~).
1.	Thomson, legile lui Fiz., Elt.: Legile de bază ale efectelor termoelectrice (v.), exprimate prin relaţiile:
11AB dy'AB *B-XA UAB T ' dT	A
reprezentînd legătura termodinamică dintre cei trei coeficienţi de material cari apar în definiţiile acestor efecte: (coeficientul Seebeck relativ la două corpuri A şi B), (coeficientul Peltier relativ al acestor corpuri), şi Tg (coeficienţii Thomson ai celor două corpuri), T fiind temperatura absolută.
2.	Thomson, teorema lui Mec. f/.: într-un fluid perfect şi incompresibil în mişcare, circulaţia de-a lungul unei curbe închise, în fluid, se menţine constantă în timp, dacă nu intervin alte forţe exterioare decît cele masice, cari derivă dintr-un potenţial uniform.
Rezultă că dacă forţele sînt conservative şi fluidul se găsea la început în mişcare fără vîrtejuri, mişcarea continuă să rămînă fără vîrtejuri, iar dacă mişcarea avea vîrtejuri, ele nu dispar, circulaţia menţinîndu-se constantă.
Teorema pare în contradicţie cu fenomenele observate în legătură cu durata vîrtejurilor. în natură se constată că vîr-tejurile cari apar la un moment 'dat se menţin în general un timp scurt, după care dispar. Aceasta se explică prin faptul că vîrtejurile considerate în teorema tui Thomson au loc într-un fluid perfect, fără frecări, pe cînd în fluidele reale observate există forţe tangenţiale, cari frînează vîrtejurile, determinînd desfacerea lor în altele din ce în ce mai mici, pînă cînd nu mai pot fi observate.
Teorema lui Thomson poate fi folosită şi în mişcarea fluidelor reale, dar numai pentru intervale de timp scurte, cînd efectele frecărilor sînt neglijabile.
Teorema lui Thomson permite explicarea calitativă a multor fenomene de apariţie a vîrtejurilor, de exemplu apariţia unei mişcări circulatorii în jurul unui profil de aripă disimetrică, odată cu formarea vîrtejului, etc.
3.	Thomson-Joule, efect Fiz. V. Jou le-Thomson, efect —.
4.	Thomson W., formula lui Chim. fiz.: Relaţie între razele de curbură ale picăturilor foarte mici de lichid sau dintre raza unui menise capilar şi presiunea de echilibru termodinamic a vaporilor respectivi.
Suprafaţa de separaţie a picăturilor şi a altor particule foarte mici fiind mai mare decît a materialului nedispersat, diferenţa de energie superficială pentru o variaţie infinit mică a razei de curbură (y-dS=8nry dr) e compensată, la atingerea echilibrului termodinamic, de o variaţie corespunzătoare a energiei libere a vaporilor (di7=A|i.-dF/F^). Cînd particulele considerate au o formă sferică
y-8ti:r dr=A|x-dF/F^=Api*4 tzr2 dvIVM
şi deci
(1)	A(z=2y VMlr,
în care VM e volumul molecular; y e tensiunea (energia liberă) superficială şi A^x e variaţia potenţialului chimic al sistemului.
La vaporii în stare de gaz ideal, relaţia lui W. Thomson (1) trece, pe baza relaţiei de definiţie a potenţialului chimic RT In p, în forma:
(1')	lr>0!#,)=±2	yVMHRTr),
unde p şi p( sînt, respectiv, presiunea actuală a vaporilor şi presiunea vapori lor saturanţi la temperatura T (R e constanta gazelor). Semnul ± în relaţia (1')se ia după curbura pozitivă sau negativă a suprafeţei.
Formula se aplică sistemelor disperse cu un grad de dis-persiune înaintat, cum sînt coloizii, pulberile, masele active, etc., ori de cîte ori echilibrul termodinamic al acestora depinde şi de forma geometrică a suprafeţei de separaţie.
înlocuind în relaţia (1) presiunile £ cu activităţile chimice-termodinamice a se obţine o relaţie de forma:
(1")	ln(<z/#0)—2 yVMl(rRT)t
care se aplică suspensiilor şi emulsiilor foarte fine, a şi #0 fiind în acest caz activităţile substanţei disolvate în mediul de dispersiune al suspensiei sau emulsiei respective. în cazul sistemelor cu o comportare ideală, cum sînt soluţiile foarte diluate ale substanţelor greu solubile, activităţile a se pot înlocui cu concentraţiile de echilibru (solubiIităţile). Formula lui W. Thomson permite atunci măsurarea tensiunii superficiale y a solidului dispersat, prin simpla măsură a solubiIi-tăţii şi a gradului de dispersiune corespunzător.
Această metodă de determinare a energiei superficiale a solidelor e însă afectată de numeroase erori, a căror cauză principală e influenţa stratului dublu electric al particulelor dispersate, care modifică şi energia superficială a acestora într-o măsură ce depinde nu numai de natura componenţilor principali ai sistemului, ci şi de adausurile întîmplătoare, impurităţi, etc.
Se aplică, în acest caz, o altă relaţie fundamentală, dedusă din relaţia (1) şi corectată cu un termen suplementar, electric:
(2)	RT \n(prlPs)IVM—2 y/f—Q2/(18 res^4),
unde Q=4nr2z reprezintă sarcina totală a stratului dublu electric, de permitivitate D şi grosime d(dş>r).
Cercetările recente au arătat însă că relaţia (2) e valabilă numai în cazul, prea puţin probabil, în care Q rămîne constant şi nu variază decît densitatea electrică respectivă s. în cazul invers, cel mai plauzibil (s = const. şi Q variabil) energia liberă superficială creşte cu sarcina stratului dublu electric, cel de al doilea termen din relaţia (2) fiind atunci în întregime pozitiv.
Alte aplicaţii importante ale formulei lui Thomson în Chimia coloizilor sînt la formarea particulelor coloide prin metoda de preparare a condensării sau, în general, la formarea germenilor şi a embrionilor unei noi faze, la stabilizarea emul-soizilor şi suspensoizilor şi la adsorpţia eterogenă pe adsorbanţi poroşi, capilari.
în capilarele foarte mici ale adsorbanţilor, presiunea de echilibru a unor vapori adsorbiţi variază discontinuu, dînd naştere efectelor de isterezis al adsorpţiei şi efectului structurii fine a isotermelor de adsorpţie. Relaţia (1) nu e aplicabilă în mod corect decît adsorbanţilor formaţi din capilare cilindrice regulate şi ne intersectate, cari sînt udate complet de lichidul adsorbit.
Teoretic, erorile date de relaţia (1) se pot evita dacă în loc de a calcula direct raza se calculează raportul diferenţial dF/dS, al volumului capilarelor (F) şi suprafeţei specifice (S). în acest caz raza e totdeauna egală cu 2(dF/dS), indiferent de forma capilarelor.
Plecînd de la aceste consideraţii Dereaghin a generalizat formula scriind în locul ei relaţia
(3)	dF/dS=-FM [T cos Q+RT j^T In p ăp'j/RT In (J>lp0).
Prin această relaţie se ţine seamă atît de unghiul de racord 0 cît şi de partea adsorbantulu i acoperită de un strat de adsorpţie r simplu (necapilar), cu o structură diferită de a lichidului ordinar.
Cînd 6=0 şi F=0, relaţia (3) trece din nou în formula lui W. Thomson (1). Sin. Formula lui Kelvin.
Thomson it
312
Tiaminoacizi
1.	Thomsonit. Mineral.: NaCa2AI5Si6O20-6 HaO. Silicat hi-dratat de calciu, sodiu şi aluminiu, natural, din grupul zeoli-ţilor calcosodici. Se formează în cavităţile lavelor fenol it ice şi bazaltice. Cristalizează în sistemul rombic, rar sub formă de cristale prismatice, de strate verticale, frecvent sub formă de agregate radiare (în evantai) sau sferice. Are culoarea albă, uneori cenuşie, gălbuie sau roşie, cu luciu sticlos şi, pe spărtură, sidefos. Prezintă clivaj perfect după (010) şi imperfect după (100) şi are spărtură neregulată. E casant, are duritatea 5-"5,5 şi gr. sp. 2,3-**2,4. E opţic pozitiv. Cu acidul sulfuric se transformă într-o masă gelatinoasă, iar la flacăra suflătorului se umflă puternic şi se transformă într-o sticlă albă. Sin. Comptonit.
2.	Thoran. Metg.: Metal dur turnat (v. sub Metal dur) constituit în principal din carbură de wolfram şi cu conţinut de carbură de molibden în proporţii mici.
3.	Thorit. Mineral.: ThSi04. Silicat de toriu, natural, întîlnit în unele graniţe şi sienite, asociat cu hornblenda, în mica neagră, în zircon, etc. Cristalizează în sistemul tetragonal, în cristale, rare mai frecvent sub formă de granule diseminate şi uneori în mase compacte. Are culoarea neagră, brună, galbenă sau portocalie, cu urma brună închisă şi luciu sticlos sau gras. Nu are clivaj, ci spărtură concoidală. E casant; are duritatea 4,5-**5 şi gr. sp. 5,4. E puternic radioactiv. în tub de sticlă degajă apă; nu se topeşte la suflător şi se disolvă în acid clorhidric cu separare de gel de silice.
4.	Thorohumit. Mineral.: Varietate de thorit (v.) care conţine U308 şi e bogat în apa.
5.	Thorotungstit. Mineral.:
(Th02.Ce203.Zr03)H20+W03H20.
Produs de dezagregare a scheelitului (v.), care conţine 16% ThOa şi 70% W03, cum şi pămînturi rare, Zr02, etc.
6.	Thortveitit. Mineral.: (Sc,Y)2(Si207). Silicat de scandiu şi de ytriu, natural, întîlnit în unele pegmatite granitice. Cristalizează în sistemul monoclinic, sub formă de cristale mari, prismatice, de culoare verde-murdar pînă la negre. Prezintă clivaj după (110) şi are duritatea 6,5, gr. sp. 3,6. E optic negativ, cu indicii de refracţie: ^2^—1,756, nm—1,793 şi na—1,809.
7.	Thuja. Bot.: Gen de plante lemnoase din familia Coni-ferales, cu numeroase specii, cari cresc în regiunile temperate ale continentelor american şi asiatic (de ex. Thuja orientalis L. sin. Biota orientalis Endl. şi Thuja occidentalis L), şi cari sînt cultivate şi în parcuri, ca plante ornamentale. Au duramenul gălbui-brun, cu textură fină, uşor, moale, fragil, şi cu miros caracteristic (miros de cedru).
Prima (arborele vieţii) e un arbust înalt de 5***10 m, originar din Asia Mică, la care, de regulă, din acelaşi punct se dezvoltă mai multe tulpini, cu ramuri cari pornesc de la baza tulpinii, avînd aspectul unei tufe. Rămurelele sînt turtite, subţiri şi învelite cu frunze de forma unor solzi, lipiţi de lujer. Solzii laterali îmbracă lujerul. Iarna, frunzişul are culoarea roşie-cafenie, iar primăvara verde. Conurile se găsesc [a capătul rămurelelor, avînd forma unui ou retezat la vîrf. înainte de coacere, conurile sînt cărnoase şi verzi, cu o brumă albăstruie-albicioasă, iar după coacere, pereţii se usucă şi devin cafenii-roşietici. La baza conurilor se formează cîte două seminţe fără aripă, cu tegumentul dur şi de culoare cafenie (Ia cealaltă specie seminţele sînt înconjurate de o aripă îngustă). Se cultivă şi în ţara noastră, în parcuri.
—	A doau (tuia) e un arbore cu înălţimea pînă la 20 m.
8.	Thule, soluţia lui Chim.: K2[HgJJ. Soluţie de iodură potasiu-mercurică, care conţine iodură de potasiu. Lichid galben deschis, miscibil cu apa, fără a se descompune. Are densitatea 3,19***3,20, e toxică şi se păstrează în flacoane de sticlă de culoare închisă prevăzute cu dopuri rodate. Se foloseşte la separarea granulelor de minerale după greutatea specifică, la analiza mineralogică a nisipurilor aurifere.
9.	Thulit. Mineral.: Varietate de zoizit (v.) de culoare roşie-roz, care conţine mangan.
10.	Thuringian. Straiigr.: Etajul superior ai Permianului subcontinental din Europa. (Termen folosit mai ales de geologii francezi.) Sin. Zechstein (v.).
11.	Thuringit. Mineral.: (Mg, Fe'-)5AI[(OH)8|AISi8O10]. Mineral din grupul doritelor (v.) întîlnit în mase importante în unele zăcăminte sedimentare de fier, slab metamorfozate, asociat cu magnetit, siderit, sau, mai rar, format în procesul endogen de modificare hidrotermală a rocilor bogate în fier.
Cristalizează în sistemul monoclinic, întîlnindu-se'mai rar în mase solzoase, mai frecvent compact sau fin granular.
Are culoare verde-măslinie pînă la neagră-verzuie, cu urma verde-cenuşie şi cu luciu, la varietăţile solzoase, sidefos. Prezintă clivaj foarte bun după (001). Are duritatea 2-**2,5 şi gr. sp. 3,15***3,19. E optic biax (^/7,~1,64***1,66) şi puternic pleo-croic: ^=incolor;	verde închis. Se descompune
în acid clorhidric, separînd un gel de silice, iar la flacăra suflătorului se transformă într-o sticlă magnetică neagră.
12.	Thury, sistem Elt.: Sistem de transport al energiei electromagnetice, în curent continuu, constant, de înaltă tensiune. în scopul obţinerii tensiunii de transport necesare, generatoarele electrice trebuie să fie conectate în serie.
Acest sistem, care a precedat transportul în curent alternativ, nu mai e folosit.
13.	Thynic, acid Chim.: C26H40O2. Acid gras polinesa-turat cu 26 atomi de carbon şi şase duble legături, prezent în mici proporţii în grăsimea unor peşti marini. Are gr. mol. 382,6; d|°°= 0,9433; wg>°=1,5022; indicele de iod 372,1; indice de neutralizare 140,6. Face parte ^dintre acizii graşi caracteristici grăsimilor peştilor marini. în grăsimea peştilor de apă dulce predomină acizii graşi nesaturaţi în C18, în timp ce în grăsimea peştilor marini predomină acizii graşi polinesaturaţi în C20, C22 şi superiori. Sin. Acid hexacosahexaenoic.
14.	Tiaminaze, sing. tiaminază. Chim. biol.: Antivitamine tiaminice de natură enzimatică cu caracter albuminic. Tia-minazele catalizează reacţia de transfer al restului pirimidină din molecula tiaminei pe un receptor adecvat (amină, m-nitro-anilină, acid m-aminobenzoic, taurină sau piridină). Prin această acţiune, tiaminazele distrug activitatea vitaminică a tiaminei. Prin transportul fragmentului pirimidină pe accep-torul adecvat, se formează un produs conjugat; fragmentul tiazol rămîne I iber ; ulterior, conjugatul el iberează şi fragmentul pirimidinic. S-a constatat prezenţa acestor enzime ia peştii dulcicoli, la scrumbii, crabi, scoici, etc.; hrănirea cu peşte crud poate provoca avitaminoză tiaminică la animalele cari se hrănesc numai cu acest aliment.
is. Tiaminâ. Chim. biol.: Sin. Vitamina Bx (v. sub Vitamină).
16.	Tiamindehidrogenazâ. Chim. biol.: Enzimă din clasa oxidoreductazelor (cari catalizează oxidoreducerile, respectiv transferul de hidrogen şi de electroni), grupul transhidroge-nazelor anaerobe, subgrupul dehidrogenazelor. Sub acţiunea tiamindel- idrogenazei se produce transformarea biologică a tiaminei (vitamina Bx) din organism, în tiocrom, care are 2 H mai puţin decît tiamina. Această enzimă se găseşte în hipo-fiză, în tiroidă şi în sînge. Transformarea tiaminei în tiocrom e folosită în laborator ca o metodă de dozare a vitaminei, tiocromul avînd proprietăţi fluorescente (fluorescenţă intens albastră).
17.	Tiaminoacizi. Chim. biol.: Grup de aminoacizi din seria aciclică, cari conţin sulf sub forma grupării tiolice (—SH) sau derivaţi ai acesteia, libere sau substituite, Din acest grup fac parte acidul oc-amino-[3-tiopropionic (cisteina), acidul di-[a-amino-[3-tiopropionic (cistina) şi acidul a-amino-^-metil-tio-n-butiric (metionina). Aceşti aminoacizi, pe lîngă reacţiile comune tuturor aminoacizilor, datorită prezenţei grupărilor
Tiaminokinază
313
Tiazolici, coloranţi —
NH> şi --COOH, dau reacţiile caracteristicie grupării ţj0|jce _lsH cu ionii metalelor grele (mercaptide) şi o coloraţie roşie-purpurie cu nitroprusiatul de sodiu.
i. Tiaminokinazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul hexo-kinazelor, care catalizează prima etapă din seria proceselor metabolice ale glucidelor libere. Tiaminokinaza catalizează fosforilarea tiaminei (vitamina Bt) în tiaminpirofosfat (TPP), conform reacţiei
2 ATP-j-tiamină -> TPP+2 ADP (ATP = acid adenozin-trifosforic; ADP= acid adenozin-difos-foric).
Această enzimă necesită prezenţa Mg++ şi e activată de urme de fosfat de sodiu.
2. Tiaminpirofosfat.
H	H2
C	C
\^/ \
Chim. biol.: + CI-
N
I
-C
c
H
C
N-
II
HC
-C-
II
c
NN
Ho
~CH,
~CH8-CHa-0-
0
II
-P-
1
OH
0
II
O—P—OH
1
OH
Coenzima carboxilazelor, respectiv cocarboxilaza, care prin combinare cu proteine specifice dobîndeşte proprietăţi enzimatice. A fost izolată în stare cristalizată, din drojdia de bere, şi s-a demonstrat că e esterul aneurinei (tiaminei) cu acidul pirofosforic, la gruparea de alcool primar. Sin. TPP.
3.	Tian-Calvet, microcalorimetru fiz.:	Calorimetru
cu flux de căldură şi cu incintă isotermă, compus dintr-un vas de reacţie închis, de sticlă, cu capacitatea între 10 şi 50 cm3, în care se produce reacţia studiată, introdus într-o teacă subţire de argint izolată termic de incinta isotermă a calori-metrului constituită dintr-un bloc metalic masiv (v. fig.). E echipat cu o reţea de cîteva sute de termoelemente uniform distribuite, ale căror suduri sînt plasate pe teaca care înconjură vasul de reacţie şi pe peretele interior al incintei.
Principalele avantaje ale micro-calorimetrului Tian-Calvet sînt: posibilităţile măsurării unor efecte termice mici pentru reacţii foarte lente; precizie foarte mare şi mare sensibilitate; temperatura la care se face determinarea poate fi variată între limite largi (-30-1000°).
Aceste avantaje au permis utilizarea tehnicii măsurărilor microcalorimetrice pentru un domeniu foarte larg de procese fizice, chimice şi biologice, mergînd de la determinarea căldurilor de ardere pînă la cercetarea unor procese biochimice, legate de încolţirea seminţelor sau de dezvoltarea culturilor de bacterii.
4.	Tiazinici, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi bazici, derivaţi ca structură de la nucleul de fenotiazină (tiodifenil-amină). De la acest compus etero-ciclic se ajunge la colorant prin introducerea de auxocromi în poziţia para- faţă de atomul de N HCs central şi oxidare în mediu acid.
Colorantul ca atare e o sare de fenotiazoniu. Auxocromii pot fi grupări amino sau hidroxi. Coloranţii tiazinici pot fi consideraţi ca
derviaţi ciclici ai indaminelor, la cari închiderea inelului eterc-ciclic se face printr-un atom de sulf care leagă cele două inele
H H N C C/1°\C/1 ^CH II I HC? C s C 4 3CH
%cy xs/ xc^
H	H
benzenice. Formularea acestor coloranţi se poate face în mai multe feluri; de exemplu :
C n C HC^ XC/"'V/ ^CH ..I II I i ®
H2N—C	C C C = NH2	sau
xs/
H - H ■
p-chinoid
H	H
C	N	C
HC^ XC/ '^C/ ^CH I II I I H,N—C	C C C—NH2
Xs^ xc^
H	©	H
o-chinoid
Coloranţii tiazinici ca şi cei aziniei şi oxazinici, prin introducerea de grupări suifonice în moleculă, fie la sulfonare, fie preparîndu-i de la intermediari conţinînd grupări sulfonice, formează coloranţi acizi cu rezistenţe îmbunătăţite la lumină. Primul colorant tiazinic a fost Violetul lut Lauth, cu nuanţă albastră-violetă; derivatul său tetrametilat, A/ixrtr:.'/ de meti-ien, e cel mai valoros reprezentant al acestei clase.
H	H
C N C
HX
HC NC \® I	I
N=C	C
/ \c^ \N
H
CH,
C NCH
II I /
C C—N
' XC^ xch3
H
Microcalorimetru Tian-Calvet.
1)	baterie de termocuplu;
2)	baterie de termoelemente pentru efect Peltier; 3) vas de reacţie; 4) bloc metalic.
Altastru de metilen
Tiazine utilizate drept coloranţi de cadă se pot obţine prin condensarea cloranilului cu o-amino-mercaptani, de exemplu prin condensarea cloranilului cu sarea de zinc a 4'-cloro-4-amino-5-metildifenilamin-3-mercaptan, se obţine colorantul Albastru Hidron pentru imprimare 3 R.
5. Tiazol. Chim.: C3H3N*S. Fiecare dintre substanţele chimice organice eterociclice, conţinînd un ciclu de cinci atomi, şi anume trei de carbon, unul de azot şi unul de sulf, şi două duble legături conjugate. Tiazolii sînt baze terţiare slabe; ei dau săruri cu acizii tari şi iod-alchilaţi cu iodurile alchilice.
1,3-Tiazolul e un lichid cu p. f. 116,8°. Are caracter aromatic şi proprietăţi asemănătoare cu cele ale pi rid inei. Se poate
HCţ
II
HC5
1,3-tiazol (tiazol)
HCr-
II
HC5
-XH
li
2N
xsx
1,2-tiazol (isotiazol)
prepara din cloracetaldehidă şi tioformamidă. Un derivat al său, benzotiazolul, serveşte la prepararea unor materii colorante cianinice. Un alt derivat, mercaptobenztiazolul, serveşte ca accelerator la vulcanizarea cauciucului. O sare cuaternară a tiazolului, aneurina sau vitamina Bj (v. Vitamine), e singurul derivat al tiazolului găsit pînă în prezent în natură.
6. Tiazolici, coloranţi Ind. chim.: Produşi cari conţin gruparea tiazolică în moleculă. Derivaţii tiazolici din clasa azo-coloranţilor formează un grup mic, care derivă de la,
Tic, strate de ~
314
Tifan
dehidro-tio-p-toluidină (6-metil-2-[p-aminofenil]-benztiazol) (/) şi acidul său sulfonic (II)'.
H
C	S	H	H
H3C—of' xc/ \	^c-c^
I	n c—cx	c—nh2
hc c y	\r r/	2
v/	c===c
C	N	H	H
H
f
H
C	S	H	H
h3c-c^ \/ \ ^c-c
i	ii	c—cr	Nc—nh2
ho3s—c	c	y	\r r/ 2
3 v/ v,^ c=c
c	N	H	H
H
II
Prin topirea cu sulf a p-tofuidinei între 180 şi 230° se obţine un amestec de toluidine sulfurizate, care depinde de proporţia de sulf, de temperatură şi de durata topirii. Are următoarea compoziţie: tio-p-toluidină, dehidro-tio-p-toluidină, bis-dehidro-tio-p-toluidină (III) şi probabil o combinaţie cu trei cicluri tia-
H
C N HC^ \/ \ I H C C /
H
H
C S	H
c-c/ \
II	I	C—C	CH
HCv „Cx /	'	"
N HC	C-NH2
H .	X
H
III
zolice, Dehidro-tio-p-toluidina se poate separa din amestec datorită solubiIităţii sale în alcool. Dacă se sulfonează amestecul de baze se obţine un amestec din acizii sulfonici, din care se separă acidul dehidro-tio-p-toluidin-sulfonic sub forma sării sale de amoniu greu solubile în timp ce ceilalţi acizi sulfonici sînt mai solubili. Ambii intermediari se pot diazota pe fibră şi apoi pot cupla cu componente, de exemplu beta-naftol, rezor-cină, m-fenilendiamină, formînd aşa-numitele culori ningrain“. Dacă în locul p-toluidinei se utilizează la topitură cu sulf
4-m-xilidina se obţine dehidro-tio-m-xilidina cu utilizare la prepararea de coloranţi direcţi pentru bumbac.
Din dehidro-tio-p-toluidina diazotată (/) şi acizii sulfonici, prin cuplare cu acid naftolsulfonic, se obţin coloranţi direcţi roşii pentru bumbac. Exemple: Roşu tiazin R, Roz diazol B.
Dacă se utilizează drept cuplante anilidele acidului acetil-acetic se obţin coloranţi substantivi pentru bumbac galbeni, rezistenţi la lumină. Exemplu, Galben Sirius rezistent la lumină 5 G.
Prin metilarea dehidro-tio-p-toluidinei în autoclavă la 170° cu alcool metilic şi acid clorhidric se obţine colorantul bazic Tioflavina T, care vopseşte bumbacul tratat cu tanin în galben-verzui pur, iar mătasea şi lîna direct; e utilizat în special la imprimat.
Colorantul galben Sirius rezistent la lumină 2 R (Sin. Chlorofenină, Galben chloramin) e cel mai important colorant din grup şi se obţine prin oxidarea cu hipoclorit de sodiu la 70---800 a sării de sodiu a acidului dehidro-tio-p-toluidin-sulfonic. Are rezistenţe foarte bune la lumină, la spălat, şi egalizează bine.
Prin oxidarea cu NaOCI a acidului dehidro-tio-p-toluidin-5,7-disulfonic în NaOH la 35***70°, se obţine colorantul Galben Supra Sirius RR, cu rezistenţă foarte bună la lumina.
Coloranţii antrachinonici de cadă cari conţin inelul tiazolic au importanţă datorită proprietăţilor tinctoriale bune şi diversităţii nuanţelor, cari pot fi: galbene, roşii, albastre. Se obţin prin deshidratarea o-acilamino-mercaptanilor (o-acil-amino-tiofenol). Uneori e inutil să se izoleze o-amino-tiofe-nolul şi atunci se tratează o-halogeno-amina respectivă cu un agent de acilare şi de sulfurare.
Se poate ajunge Ia formarea derivatului antrachinon-tia-zolic şi prin încălzirea unei amine cu o aldehidă în prezenţa sulfului.
S-au preparat în ultimul timp produse mai complexe de coloranţi antrachinon-tiazoli cu proprietăţi excelente la lumină, la spălat şi cu vioiciune, însă sinteza, în general, e lungă şi neeconomică. Exemplu: Indantren Rubiniu B.
1.	Tic, strate de Strotigr.: Depozite ale Oligocenului din Nord-vestul Transilvaniei, cuprinse între Stratele de Mera şi Gresia de Cetate. Se deosebesc un orizont inferior, constituit din argile roşii, gresii şi nisipuri, şi un orizont superior cu argile cenuşii şi negricioase, intercalaţii de cărbuni şi side-rite. Fauna orizontului superior cuprinde formele: Polymesoda convexa, Brotia escheri grossecostata, Melanopsis hantkeni; specii de Lentidium, Theodoxus, Cardium (Cerastoderma); unionide; resturi de Anthracotherium (grupul A. magnum) şi Jndricotherium. Această asociaţie indică un nivel superior al Stampianului.
Stratele de Tic superioare conţin două intercalaţii de cărbuni, cu grosime mică (Stratul Francisc situat aproape de bază şi stratul Rozalia, ta ?"*8 m sub limita lor inferioară), exploataţi la Tămaşa şi la Curturiş.
2.	Tichet, pl. tichete. Gen.; Bucată mică de hîrtie sau de carton imprimat, care asigură posesorului anumite drepturi (de ex. dreptul de a călători cu anumite trenuri, sau de a ocupa un loc fix într-un tren).
3.	Ticon. Mat. cs.: Masă ceramică obţinută din Ti02, cu un adaus mic de borax (B407Na2) sau de sticlă borică, folosită ca izolator electric în radiotehnică.
4.	Ticonal. Metg.: Aliaj fier-aluminiu-nichel-cobalt-cupru, sau uneori cu titan în loc de aluminiu, folosit în fabricaţia de magneţi permanenţi, cu înalte proprietăţi magnetice. V. ş] Materiale magnetic dure, sub Magnetice, materiale
5.	Ticonium. Metg.; Aliaj crom-nichel cu adausuri mari de cobalt şi molibden, cu compoziţia apropiată de următoarea compoziţie: 31 % Ni, 27% Cr, 32% Co, 5% Mo, procente mici de carbon, siliciu şi mangan, şi restul fier. E un aliaj de turnare, şi e folosit în dentistică.
6.	Tidol. Mat. cs.: Material ceramic, poros şi higroscopic, obţinut dintr-un amestec de Ti02 şi dolomită, dînd prin ardere, la 1300°, titanaţi de calciu şi titanaţi de magneziu într-o proporţie determinată, folosit ca material special de izolaţie în radiotehnică, în locuri uscate.
7.	Tiefdruck. Poligr : Sin. Tipar adînc (v. sub Tipar 2), Calcografie (v.). Var. Tifdruc.
8.	Tiegel. Poligr.: Sin. Piesă de presiune (v.)
9.	Tiemannit. Mineral.: HgSe. Seleniură de mercur, naturală, care conţine 75,25% Hg. Se prezintă sub formă de mici cristale cubice sau tetraedrice, sau sub formă de mase compacte sau agregate granulare. Are culoarea cenuşie închisă şi luciu metalic. E casant, are spărtura neregulată, duritatea 2,5 şi gr. sp. — 8,3.
io.	Tifan, pl. tifane. Pisc.: Năvod (v.) cu dimensiuni mici (80---150 m lungime), confecţionat din plasă cu ochiurile variind în funcţiune de specia la al cărei pescuit e folosit. Se foloseşte în bălţile de mică adîncime, în jepşi, în canale şi iazuri, iar după lestarea cu lanţuri fixate la camănă şi în canalele şi bălţile cu nivel redus şi fund neregulat, la gropi. La
Tifen
315
Tilincă
pescuirea radicală a efectivelor din anumite basine, în susţinerea acţiunilor de salvare a puietului sau ameliorare a condiţiilor deviaţă, a efectivelor, etc., se utilizează tifane cu dimensiunea ochiurilor sub cea legală permisă în pescuitul industrial, respectiv 6***16 mm latura.
Termenul tifan e folosit impropriu şi pentru o unealtă de pescuit de asemenea filtrantă, mobilă, însă fără sac (matiţă), confecţionată dintr-o bucată de plasă dreptunghiulară cu lăţime suficientă pentru formarea unui sîn, echipată cu cămană şi’codolă, iar la capete cu clece, frîie şi alergătoare lungi de 30•••40 m.
Drept tifan se poate utiliza şi o crilă de năvod, fie în întregime, fie parţial, desprinzînd cîteva bucăţi de plasă. E folosit tot pentru pescuitul în ape de mică adîncime sau pentru recoltarea peştelui din unele canale, iazuri, eleştee, etc. Manipularea se face asemănător celei a năvodului, din două bărci de către şase pescari, dintr-o singură barcă şi de pe mal de către trei pescari, sau numai la picior prin apă de patru pescari. Var. Difan.
î. Tifen. Farm.:
H5C6/ H	2	\C2H5
Esterul dietil-amino-etilic al acidului difenil-tioacetic. Tifenui (clorhidrat) are p. t. 122---1240; e indicat în spasmul căilor urinare, în spasmul gastrointestinal şi vascular, etc. Sin. Tioverin.
2.	Tifon, pl. tifoane. 1. Meteor.: Sin. Taifun. V. Tipuri de vînt, sub Vînt.
3.	Tifon. 2. Ind. text.: Pînză de bumbac albită, rară şi subţire; se întrebuinţează, de obicei, la pansamente medicale sterilizate, în fîşii cu lăţimea de 4---10 cm, numite bandaje, sau bucăţi scurte pentru comprese sterile.
Desimea urzelii şi a bătăturii: 8-**12 fire pe 1 cm cu Nm 80---100, greutatea 25---60 g/m2.
4.	Tighel, pl. tigheluri. 1. Poligr.: Maşina plana de tipar înalt (pantografic), la care forma de tipar e aşezată vertical (v. Maşini pentru tipar înalt (pantografic), sub Tipar, maşină de —).
5.	Tighel. 2. Ind. text.: Mod de îmbinare a două detalii de confecţiuni textile, consistînd din o repetare a împunsăturilor efectuate manual sau cu maşina, în material cu acul cu aţă, astfel încît, fiecare nou pas să înceapă din împunsătura precedentă.
Unu sau mai multe tigheluri aplicate la unu sau la mai multe straturi de material aşezate într-o anumită ordine constituie cusătură. V. şi tablourile I, II, sub îmbrăcăminte 1.
6.	Tiglic, acid Chim.: C5H802. Acid cis-a-metilcrotonic, cu gr. mol, 100,11. E o substanţă solidă, cu miros înţepător. Are p. t. 64°; p. f. 198,5°. E solubil în apă caldă.
Se găseşte ca gliceridă în uleiul de croton, iar ca ester în uleiul de geranium şi de seminţe de anis.
Sarea de calciu a acidului tiglic e mult mai solubilă în apă caldă decît în apă rece, diferind prin aceasta de sarea de calciu a acidului angelic (acid trans-a-metilcrotonic). Se foloseşte în cantităţi mici în compoziţiile de parfumerie, săpunărie şi în unele arome alimentare. Sin. Acid cis-oc-p-dimetilacrilic.
7.	Tigmotropism. Bot. V. sub Tropism.
8.	Tihon, pl.tihoane. Pisc.: Unealtă fixă de tipul reţelelor simple, destinată pentru pescuitul marin. Are forma de avă (v.) şi e împletitădin bumbac gros cu ochiurile rare — 19-*-20cm pe latură. Tihonul are lăţimea de 2 m şi lungimea de 200 m.
Pentru a cuprinde zone de pescuit cît mai întinse, mai multe tihoane se grupează la un loc, legîndu-se de popuste (frînghii) ancorate şi marcate prin geamanduri caracteristice. Aceste geamanduri consistă dintr-o prăjină care are legată la extremitatea inferioară o piatră, iar la capătul superior un brîu de plute, în mijloc cu un şomoiog de fîşii de coajă de tei; de brîul de plute se fixează sfoara, care face legătura cu popusta ce susţine la fund tihoanele.
Tihonul se utilizează la adîncimi mari (15---20 m) şi numai în zone nisipoase, pentru pescuitul calcanului.
9.	Tija, pl. tije. 1. Bot.: Tulpina unor plante erbacee. (Termen folosit rar.)
10.	Tija. 2. Tehn.: Bară cu secţiune circulară, care face parte, ca organ de legătura, dintr-un sistem tehnic (maşină, aparat, dispozitiv), şi care e solicitată, în principal, la întindere sau la compresiune şi, uneori, la torsiune, Tijele se confecţionează, de obicei, din metal (oţel), şi au diametrul foarte mic în raport cu lungimea lor. .
11.	~ de ancora. Nav.: Sin. Fus de ancora (v.).
12.	^ de ghidare. Ut., Mett.: Sin. Cep de ghidare (v.).
13.	~ filetata. Tehn.: Tijă filetată pe întreaga lungime sau numai pe o porţiune din aceasta, în lungul căreia se poate deplasa o piuliţă, acţionată printr-o pîrghie sau o roată de mînă.
Tijele filetate folosite ca organ al unor mecanisme de transmitere	şi transformare de	mişcare	bazate pe	cupla şurub-piu-
liţă se	folosesc la diferite maşini	de lucru	pentru comanda
unor subansambluri, la frîna de mînă a vehiculelor de cale ferată, etc.
14.	~a pistonului. Ms.	V. sub	Piston.
îs.	sertarului. Mş.:	Tija de acţionare a	sertarului distri-
buţiei interioare a unui motor cu abur. V. sub Sertar de motor cu abur, sub Sertar 2.
16.	~a supapei. Tehn.: Sin. Coada supapei. V. sub Supapă 1.
17.	Tilaşit. Mineral.: CaMg[F|AsOJ. Arseniat fluorifer de calciu şi magneziu, natural, întîlnit în unele zăcăminte de mangan, împreună cu calcitul (v.) şi berzeliitul (v.). Cristalizează în sistemul monoclinic, clasa domatică, în cristale cu habitus foarte diferit. Se prezintă mai frecvent în mase compacte şi granulare. Are culoare cenuşie pînă la violetă sau verde şi luciu gras. Prezintă clivaj perfect după (101); are duritatea 5 şi gr. sp. 3,7. Sin. Fluoradelit.
is. Tilâ, pl- ti le. Elt.: Piesă de porţelan turnat aplicată la capetele tuburilor izolante şi de protecţie (v. sub Tub 2) pentru protejarea conductelor electrice introduse în astfel de tuburi, la ieşirea lor (v. fig.).
19.	Tilda, pl. tilde. Gen.: Sim-
bolul grafic —. Efolosit în Matematice, cu înţelesul ifde asemenea" sau de proporţionalitate; în textele de dicţionare, de vocabulare, lexicoane şi enciclopedii, ca semn de repetare a	0 porţiune neglazurată,
termenului principal; ca semn
diacritic, în grafia anumitor I imbi; în muzică, pentru apogiatură.
20.	Tiliaceae. Bot.: Familie de arbori, cu frunze alterne, simple, cu stipele caduce; au flori ermafrodite, radiat-sime-trice, cu caliciu şi corolă cinci-foliată, stamine numeroase libere, ovar superior, de obicei cu cinci loje. Fructul lor e indehiscent, unilocular, cu 1---2 seminţe. Pentru silvicultura din ţara noastră prezintă importarţă, în special, trei specii din genul Tilia L. (v. sub Tei).
21.	Tilincâ, pl. tilinci: Instrument de suflat din specia flautelor, compus dintr-un tub cilindric de lemn de soc, de paltin sau răchită, din coajă de salcie, foarte rar din metal sau os, cu lungimea cuprinsă între 60 şi 80 cm, iar diametrul interior de aproximativ 2 cm, fie liber la extremitate, fie astupat cu un dop. înainte de a cînta, tilinca trebuie bine udată pentru a asigura o perfectă omogeneitate a pereţilor. Gura e transversală; găurile pentru degete lipsind, nu se pot obţine decît sunete armonice. Deschizătura inferioară a ţevii e astupată cu degetul arătător al mîinii drepte şi instrumentul produce sunetele prin mişcarea degetului şi prin suflarea mai tare sau mai înceată. Sunetele produse sînt cam ascuţite, lipsite de claritate, iar melodiile sînt monotone. E rar folosit
Tilleyit
316
Timleac
prin Bucovina, în Nordul Moldovei şi în Nordul Transilvaniei, înregistrarea pe bandă de magnetofon a sunetelor emise de instrument a dat următorul rezultat: cu ţeava deschisă: si. ,
fa3, sih , re4, la, , sL do.; cu ţeava închisă: soL
la.
V ,C4> '“V	.
do4, mi4, sol4, la4, si4, mi5.
i-	Tilleyit. Mineral.: Ca2Si04-CaC03. Silicocarbonat de calciu, natural, întîlnit în zona de contact metamorfic. Se prezintă sub formă de agregate monoclinice de culoare alba. Are gr. sp. 2,84.
2.	Tilozâ. Chim.: Esterul metalic al celulozei. Se obţine prin tratarea celulozei cu hidroxid de sodiu şi sulfat de metil. Serveşte ca apret în industria textilă şi la fabricarea unor lacuri, cum şi ca umplutură în săpun, căruia îi măreşte puterea de spumare. Sin. Methocel.
3.	Timag. Mat. cs.: Masă ceramică formată dintr-un amestec de TiC>2 şi CaO+MgO, dozat astfel, încît MgO să predomine faţă de CaO, folosită ca izolator electric în radiotehnică. Materialul neavînd plasticitate se aglomerează cu lianţi organici şi se presează în matriţe, după care se arde la 1250---12700.
4.	Timbru. 1. Fiz.: Proprietate a unui sunet, care permite deosebirea între două sunete, cu aceeaşi înălţime şi cu aceeaşi intensitate, emise de două surse diferite, şi care e datorit armonicelor superioare cari însoţesc acel sunet şi cari sînt diferite de la un instrument la altul. Dacă sunetul fundamental,e însoţit de primele armonice, acestea avînd intensitatea mai mică, timbrul e plăcut urechii; dacă însă predomină armonicele superioare gradului 6, sunetul pare aspru.
Pentru, ca armonicele să aibă influenţă asupra timbrului, trebuie ca amplitudinile lor să nu fie sub pragul de audibili-tate al urechii. Aşa se explică de ce sunetele slabe nu au un timbru bine precizat, pentru că armonicele superioare avînd
o	amplitudine prea mică nu se mai percep.
5.	Timbru, pl. timbre. 2. Poligr.: Imprimat de valoare, cu dimensiuni mici (cîţiva centimetri,) servind la francările pcş-r tale (timbru poştal sau marcă poştală) sau ale unor acte fiscale (timbru fiscal).
Timbrul poştal poate fi: timbru poştal curent şi timbru poştal filatelic, ultimul deşi si el cu putere de francare, avînd un caracter accidental, fiind emis cu ocazia unor evenimente sau pentru îmbogăţirea, colecţiilor filatelice. în multe cazuri emisiunea de timbre filatelice are o tematică bine definită (de ex.: flora, fauna, cosmonautica, oameni celebri, etc.).
Timbrul poate fi tipărit monocrom sau policrom (timbrul fiscal e în general monocrom) şi emis pentru o singură valoare sau în serii de mai multe valori.
Timbrul se caracterizează prin zimţul (perforatura) de pe margine şi stratul de gumă de pe verso, care serveşte la lipit. Poate avea forma dreptunghiulară (cea mai curentă), triunghiulară, pătrată sau romboidală.
Timbru! filatelic poate fi emis şi sub forma unei coliţe (foaie de diferite formate şi dimensiuni, care are tipărite unu sau mai multe timbre din seria respectivă, perforate sau nu) negumate pe verso, fără putere de francare.
în general, timbrul poştal cuprinde tipărite următoarele elemente: o imagine, numele ţării, cuvîntul „poşta" şi valoarea în moneta ţării respective. Timbrele filatelice cuprind uneori şi indicaţii asupra imaginii (evenimentul, data acestuia, etc.). Timbrul fiscal cuprinde un model oarecare, cuvintele „Timbru fiscal", numele ţării şi valoarea.
Timbrele sînt emise în coli perforate sau neperforate (numai timbrele filatelice), cari cuprind în general 100 de bucăţi.
Timbrele se tipăresc prin diferite procedee de tipar, simple sau combinate; cele mai folosite sînt offset-ul (v.), rotohelio-gravura (v.) şi ta iile douce-ul (gravura în oţel) (v.).
Procesul tehnologie pentru realizarea unui timbru cuprinde în general următoarele faze principale: realizarea (de către un
grafician) a machetei care formează originalul de reproducere, de o mărime în general de 10 ori mărimea timbrului; realizarea clişeului pentru tipar (în general nichelat sau cromat, dat fiind tirajul la care se emit de pobicei timbrele, în special cele poştale) prin: reproducerea fotografică a originalului, cu sau fără extracţie de culori, după cum e cazul, însă cu multiplicarea concomitentă (la aparatul fotografic) în numărul ce se va imprima pe coală; obţinerea filmului sau a plăcii negative sau diapozitive în funcţiune de procedeul de tipar folosit şi apoi obţinerea clişeului metalic de tipar prin procedeele fotomecanice respective (în cazul procedeului taiIle douce, după machetă se realizează un original metalic la mărimea normală a timbrului, prin gravare manuală, care apoi se reproduceşi se multiplicăprin mijloacele procedeului, peclişeul de tipar respectiv); tipărirea timbrului, în general pe hîrtie în suluri, gumată în prealabil; perforarea colilor de timbru în maşini separate sau chiar în maşina de tipar; alegerea (sortarea) şi numărarea colilor tipărite.
Există în prezent agregate moderne cu productivitate foarte mare, în cari timbrul poate fi tipărit concomitent prin două procedee (de obicei, offset şi rotoheliogravură) şi se pot efectuaşi perforarea şi numărarea. Sin. (parţial) Marcă.
e. Timbru, placa de Aiş. V. Placă indicatoare a căldării ţie abur, sub Placă indicatoare.
?♦ Timbru sec:	Imaginea	cu valoare, în relief, care se
aplică prin presarea, fără tipar cu cerneală, a unei ştampile cu modelul respectiv, pe unele formulare poştale şi fiscale. Reprezintă o taxă încasată de stat pentru actul realizat pe formularul respectiv.
8.	Timbrul căldării Mş.: Presiunea nominală (presiunea de serviciu maximă admisibilă) în tamburele sau în corpul vaporizator al unei căldări de abur. Se deosebeşte de presiunea de regim a căldării, adică de presiunea într-un anumit regim de funcţionare al căldării (care e mai mică sau cel mult egală cu timbrul căldării).
La căldările cu trecere forţată se consideră drept timbru al căldării presiunea maximă admisă la robinetul principal de abur (mărită cu 10%, pentru a ţine seamă de pierderile de presiune admise în supraîncălzitor).
Timbrul căldării se scrie pe placa de timbru, care se montează direct pe un perete al căldăriide abur.
9. Timinâ. Chim.: Derivat al piri-	H O
midinei. Timina e o bază care intră	N—C
OC	^
XN—C*
în constituţia acizilor nucleici. Se obţine prin hidroliza totală a acidului desoxiribonucleic.	H H
10.	Timinozâ. Chim. biol.: 2-Desoxi-d-riboză. Pentoză, com-
ponent principal al acizilor nucleici. Acidul timonucleic conţine timinoză, spre deosebire de acidul ----------------------
zimonucleic, care conţine d-riboză.
11.	Timken X. Metg.: Oţel austenitic (
inoxidabil şi anticoroziv foarte bogat aliat, c|_j cu compoziţia apropiată de următoarea com-	j
poziţie: 17% Cr, 28% Ni, 30% Co, 10% Mo, HC—OH	O
1,5% Mn, maximum 0,15% C şi restul fier.	I
E foarte rezistent la temperaturile foarte	OH
înalte.	J-,,
12.	Timleac, pl. timlece. Pisc.: Bară de	j	2
oţel, cu lungimea de 0,90***1,00 m, terminată ----------------
la o extremitate cu un cîrlig cu limba foarte mare, bine ascuţit, iar la cealaltă extremitate îndoit în formă de verigă. Pe această verigă se leagă o frînghie groasă, cu lungimea de circa 3 m, echipată la unul dintre capete cu un laţ care se poate prinde ca o brăţară de mîna pescarului.
E utilizat pentru a apuca şi a obosi peştele mare — în special morunul — cînd acesta se găseşte încă în carmace.
Timnodonic, acid —
317
Timp
i	Timnodonic, acid Chim., Ind. alim.: CH3CH= = CHCH2 CH=CHCH2 CH=CH (CH2)2 CH=CH (CH2) 2CH = ==CH(CH2)2COOH. Acid gras polinesaturat cu 20 de atomi de carbon şi cu cinci duble legături în moleculă, în poziţiile 4:5, 8:9, 12:13, 15:16 şi 18:19. Se găseşte în uleiurile extrase din animalele marine, cărora le imprimă (împreună cu ceilalţi acizi polinesaturaţi) mirosul specific de ulei de peşte, se-parîndu-se din fracţiunea cu punct de fierbere ridicat a esterilor etilici din uleiurile respective.
Prezintă isomeri de poziţie şi pentru fiecare dublă legătură isomeri cis-trans. Sin. Acid eicosapentaenoic.
2.	Timoc, pl. timoace. ind. alim.: Spaţiu de depozitare în vrac a grînelor şi a făinurilor, folosit în mori şi în fabricile de pîine. în mori, timoacele se folosesc în special pentru odihna grîu lu i un anumit timp (6---20 ore), după ce acesta a fost spălat sau umidificat, în scopul uniformizării apei în masa boabelor, sau pentru omogeneizarea fracţiunilor de făină obţinute de la diferite pasaje în procesul de măciniş. Timoacele folosite la omogeneizarea făinurilor sînt echipate cu dispozitive de amestec. în fabricile de pîine, timoacele se folosesc pentru crearea rezervei de făină cernută, necesară la alimentarea malaxoarelor.
3.	Timoftieâ, pl. timoftici. Agr., Bot.: Phleum pratense L. Plantă ierboasă perenă din familia Graminaceae. Are rădăcina fasciculată; tulpinile ating înălţimea de 100 cm; frunzele sînt lanceolate, glabre; inflorescenţa e un panicul în formă de spic, cilindric ; sămînţa, ovală sau sferică, are culoarea argintie-gălbuie. Timoftica creşte în tufe şi se dezvoltă bine pe terenuri reavăne, lutoase, fiind foarte rezistentă la geruri. Ea se cultivă de preferinţă în amestec cu leguminoase de nutreţ. înfloreşte în iunie-iulie şi se dezvoltă deplin în al doilea an după însămînţare. Producţia de fîn (de valoare nutritivă mijlocie) atinge 70-•-100 q/ha în cu Itură curată. Plantele semincere dau o producţie de 200---600 kg de sămînţă la hectar. Greutatea hecto-litrică a seminţelor e de 45-*-55 kg. Timoftica se menţine timp de 5***6 ani pe acelaşi teren. Sin. Iarba lui Timofti, Simoftă, Simoftică.
4.	Timol. Chim.: 3-Metil-6-isopropil-fenol, p.t. 52°, p. f.
232°. Se găseşte, alături de cimen, în uleiul de cimbru adevărat sau de lămîioară (Thymus vufgaris) şi în alte uleiuri eterice. Sintetic, se prepară din metacrezol şi clorură de iso-propil la —10°, în prezenţa clorurii de aluminiu.
5.	Timol, albastru Chim.: Timol-sulfon-ftaleină. E o
pulbere cristalină, de culoare verde-cafenie sau roşie-violetă. Solubilă în alcool, cu colo-	^	q	q	j_|
raţie galbenă şi albastră în	7	|	3	j	3	7
soluţii diluate de alcalii.	C.	C
Sarea de amoniu e solubilă ţ_jo______q/
în apă cu coloraţie galbenă-
tologie ca şi iodoformul, pentru dezinfectarea arsurilor, a eczemelor, etc. Sin. Aristol.
(CH3)2HC-
OH
I
-c^ nch
HC	C—CH,
H
Vh HCX	OH
brună. Se foloseşte ca indicator de pH cu două intervale de virare: de la culoarea roşie la culoarea galbena la ^>H=1,2---2,8 şi de la culoarea galbenă ia culoarea albastră la £H=8,0—9,6.
«Timoliodid. Ind. chim., Farm.: Compus din clasa
HC C C
Xc^ xcx XC^
I l\ I
h3c I o ch3
HC XC— S02 I II HC CH
H
CH
CH3
I
C
-c^ xc-
I	II HC C-
ch3
i
c
-of xc-
-OH CHo -CH
Nzh,
I	II HO—C CH
-J
.CH,
-CH
CHo
combinaţiilor halogenate, grupul fenolilor ioduraţi. Se obţine prin precipitarea unei soluţii alcoolice de timol (3-metil-6-isopropilTenol) cu iod-iodură de potasiu. Se prezintă sub formă de pulbere, de culoare galbenă. Se întrebuinţează în derma-
'3	.	3
v. Timol-sulfon-ftaleină. Chim. V. Timol, albastru —.
8.	Timona, pl. timone. Nav. V. Roata cîrmei.
9.	Timonerie, pl. timonerii. 1. Nav.: Suprastructură de lemn sau metalică folosită pentru protecţia aparatului de guvernare şi a timonierului, la bordul navelor. Timoneria trebuie dispusă astfel, încît să se obţină o bună vizibilitate în spre prova şi borduri, iar la navele fluviale şi remorchere şi în spre pupa, astfel ca timonierul să poată vedea remorca şi naveie remorcate.
10.	Timonerie. 2. Nav.: Termen folosit pentru postul de semnalizare la navele de mare.
11.	Timonerie de frînâ. C. f.: Mecanism format din bare articulate, pîrghii, axe triunghiulare cari poartă saboţii, etc., care constituie organul intermediar prin care forţa de frînare e transmisă de la tija filetată a frînei mecanice, respectiv de la cilindrul de frînă (la frînele cu aer comprimat), la saboţii unui vehicul de cale ferată. Timoneria transmite forţa de frînare cu un anumit raport de transformare şi, pe cît posibil, repartizată în mod egal la fiecare sabot. La unele vagoane de călători, cu patru osii, de construcţie recentă, timoneria a fost înlocuită cu cilindri de frînă montaţi la fiecare boghiu, astfel încît transmisiunea forţei de frînare se face hidraulic. V. şî sub Frîna de cale ferată.
12.	Timonier, pl. timonieri. Nav.: Marinar specializat în guvernarea navei (ţinerea cîrmei) şi în semnalizarea cu mijloace optice (pavilioane, proiector de semnalizare, semnale pirotehnice, etc.). Pe navele cu propulsiune mecanică cari au, de regulă, servomotor, cartul la cîrmă e asigurat de un singur timonier care guvernează la compas. Pe navele cu vele, timona poate fi acţionată de mai mulţi timonieri (timonieri sub vînt), dintre cari cel care are responsabilitatea cartului stă în bordul din vînt şi guvernează astfel încît velele să fie mereu pline.
13.	Timonierâ, pl. timoniere. Nav.: Spaţiul cuprins între spatele (v.) şi tabloul unei bărci cu pupa tăiată şi în care stă şeful bărcii.
14.	Timoshenko, metoda lui ~mRez. mat. V. sub Flambaj.
15.	Timp. 1. Gen., Fiz.: Formă de existenţă a materiei, reprezentînd un continuum unidimensional ale cărui elemente sînt momentele asociate claselor de evenimente simultane, fiecare moment fiind complet determinat în raport cu un moment origine dat printr-o singură coordonată scalară, numită de asemenea timp.
Timpul e fără început şi fără sfîrşit, adică nu are momente-frontieră; procesele obiective se desfăşoară în timp dinspre anterior spre ulterior. Metrica timpului e bazată pe egalitatea duratelor (v.) şi formează obiectul de cercetare al Fizicii.
în Fizica prerelativistă, timpul e considerat un continuum unidimensional cu metrică absolută independentă de sistemele de referinţă în raport cu cari se efectuează măsurarea duratelor şi independentă de procesele fizice cari se desfăşoară în timp. Transformarea timpului se face conform relaţiei lui Galilei:
şi presupune cel mult o schimbare a originii.
în teoria relativităţii restrînse (v.), timpul şi spaţiul (v.) formează un continuum cuadridimensional pseudoeuclidian a cărui metrică e determinată de invarianta intervalului de
Timp absolut
318
Timp de demarară
univers în raport cu schimbarea sistemelor de referinţă inerţiale, relaţiile de transformare fiind date de transformarea Lorentz (v.):
în care t' e timpul măsurat într-un sistem de referinţă inerţial S' în translaţie uniformă cu viteza v faţă de sistemul inerţial 5; r e vectorul de poziţie al punctului în care are loc evenimentul la care se referă timpul; c0 e viteza de propagare a luminii în vid. în această teorie, simultaneitatea evenimentelor cari se produc în puncte diferite din spaţiu e relativă, după cum relativă e şi durata dintre două evenimente cari se produc succesiv în acelaşi punct din spaţiu. Ritmul de scurgere a timpului e diferit de la un sistem de referinţă la altul şi e cu atît mai lent cu cît sistemul de referinţă în care se produc evenimentele (în care punctele în cari au ioc evenimentele sînt fixe) se mişcă mai repede faţă de sistemul de referinţă în care se măsoară duratele.
în teoria relativităţii generale (v.), timpul formează împreună cu spaţiul un continuum cuadridimensional pseudo-riemannian a cărui metrică e determinată de tensorul metric fundamental ale cărui componente depind de proprietăţile gravifice şi inerţiale ale materiei din univers.
Unitatea fundamentală de timp e secunda (v.) cu submultiplii zecimali milisecunda (ms), microsecunda (fxs) şi nano-secunda (ns) şi cu multiplii minutul, ora (v.), anul (v.), secolul, mileniul.
Măsurarea timpului se efectuează pe baza observaţiilor astronomice şi cu ajutorul ceasornicelor (v.).
1.	~ absolut. Fiz.: Timpul cu care se operează în Fizica prerelativistă, în care relaţia de simultaneitate (v.) a două evenimente şi deci duratele au un caracter absolut, adică independent de sistemul de referinţă (inerţial sau neinerţial) la care sînt raportate (v. şî Relativităţii, teoria ~).
2.	~ sideral. Astr.: Timpul a cărui unitate de măsură e ziua siderală (v.) măsurat prin unghiul orar al punctului vernal faţă de meridianul locului avînd valoarea zero în momentul trecerii superioare a punctului vernal la meridianul locului.
3.	^ solar. Astr.; Timpul a cărui unitate de măsură e ziua solară (v.), adică intervalul de timp dintre două treceri succesive ale Soarelui la meridian. Se deosebesc:
Timp adevărat: Timpul a cărui unitate de măsură e dată de ziua solară adevărată (v.), care e cu circa 4 min mai lungă decît ziua siderală.
Timp civil local:	Timpul	solar	mijlociu,	mărit
cu 12 ore, astfel încît valoarea zero e la miezul nopţii. V. şî Zi civilă.
Timp mijlociu: Timpul a cărui unitate de măsură e ziua solară mijlocie (v.).
Timp solar adevărat local:	Timpul	măsu-
rat prin unghiul orar al centrului Soarelui adevărat pentru un loc dat şi care ia valoarea zero în momentul trecerii superioare a centrului Soarelui la meridianul locului considerat.
Timp solar mijlociu local: Timpul măsurat prin unghiul orar al Soarelui mijlociu, adică al unui punct fictiv care se mişcă pe ecuatorul ceresc şi al cărui unghi orar creşte proporţional cu timpul, în aşa fel ca ascensiunea sa dreaptă, măsurată de la punctul vernal mijlociu să crească cu 360° în timpul unui an tropic. în fiecare zi, ia valoarea zero în momentul trecerii superioare a Soarelui mijlociu la meridianul locului.
Timp universal: Timpul civil al meridianului de origine (Greenwich). El e egal cu timpul civil local din care se
scade intervalul de timp corespunzător longitudinii locului, Are simbolul literal TU0.
Timpul universal e determinat şi difuzat de Biroul internaţional al Orei din Paris, de sub controlul Uniunii Astronomice Internaţionale, cu colaborarea unui grup de observatoare naţionale. Timpul legal în ţara noastră e stabilit şi difuzat de Observatorul astronomic din Bucureşti, al Academiei Republicii Socialiste România.
Timpul universal uniform provizoriu e timpul universal TU0 la care se adaugă corecţia AX, datorită deplasării polilor pe suprafaţa pămîntului şi corecţia ATţ datorită neregularitătilor sezoniere în rotatia Pămîntului: TU2=TUq+AX+ATs'. Are simbolul TU2.
Timp legal:	Timpul universal, la care se adaugă un
număr întreg de ore, corespunzătoare numărului fusului orar. Timpul legal în ţara noastră e prin convenţie timpul universal, la care se adaugă două ore corespunzătoare fusului orar nr. 2.
Timpul efemeridelor e definit, în funcţiune de longitudinea med ie La Soarelui, prin relaţia L=279°41 '48,04" +
4-129 602 768,13" T4-1,089"r2, în care T e timpul exprimat în secole iuliene de 36 525 zile începînd cu „1900 ianuarie 0, Ia ora 12 de timp al efemeridelor", reprezentarea convenţională a clipei cînd, la 31 decembrie 1899 longitudinea medie a Soarelui a fost de 279°41/48,04//. Are simbolul literal TE.
Timpul efemeridelor se determină astronomic cu ajutorul relaţiei:
r£-rtf2+24,349s+72,318s-r4-29,950s-r2+1,821 44-B,
unde B reprezintă fluctuaţiile longitudinii mijlocii ale Lunii şi TU2 e timpul universal uniform provizoriu.
4.	/-v/ stelar. Astr.: Timpul care foloseşte ca unitate de măsură ziua stelară (v.).
5.	Timp, pl. timpuri. 2. Gen., Fiz.: Sin. Durată (v.).
6.	~ caracteristic. Elt., Telc.: Durată constituind un parametru caracteristic unui aparat sau dispozitiv electric de comutare. Exemple: timpul de pornire al unui releu, timpul de revenire, etc.
7.	~ de accelerare. Mec.: Timpul necesar unui mobil pentru a trece de la o viteză iniţială la viteza de regim v\ unde v>v0, prin creşterea continuă a vitezei.
Dacă mobilul porneşte din repaus (vo—0), acest timp se numeşte durata de pornire sau timp de pornire.
8.	~ de contact. Alim. apa: Timpul în care o apă de alimentare, care e tratată cu substanţe clorigene, rămîne în prezenţa clorului în instalaţiile de dezinfectare. E egal cu 20---30 min.
9.	~ de control. Tehn.: Timpul pentru controlul şi recepţia materiilor prime sau a unuia, eventualşi a părţilor componente ale produsului. Timpul de control la materiile prime intervine înainte de începerea fabricării unui produs, iar la piesele, subansamblurile şi ansamblurile prelucrate intervine în cursul uzinării; timpul de control la produsele finite intervine după uzinarea şi asamblarea acestora.
10.	~ de demarare. Tehn.: Intervalul de timp de la punerea în mişcare a unui vehicul sau a unei maşini, pînă în momentul cînd atinge viteza de serviciu. Timpul de demarare depinde atît de puterea motorului de antrenare, cît şi de sarcina vehiculului sau a maşinii, incluziv de rezistenţele adiţionale.
La un autovehicul, dacă se admite că demararea se realizează cu acceleraţie constantă, timpul de demarare (în s) e:
_____F_	7,2 L	llLVn
3,6 a~ V
unde a (în m/s2) e acceleraţia, V (în km/h) e viteza de serviciu (la sfîrşitul demarării) şi L (în m) e distanţa parcursă pînă
Timp de expunere
319
Timp de frînare
cînd se ajunge la viteza V. Acceleraţia de demarare depinde de greutatea energetică GjP , adică
270 (GIPJV '
unde G (în kgf*s2/m) e masa vehiculului şi Pa (în CP) e puterea necesară la demarare (condiţionată de rezistenţele la mers); această acceleraţie are o limită superioară (în multe cazuri, circa 1,5 m/s2), determinată de limita de aderenţă dintre roţi şi cale, şi anume:
a = ^--ax	(— [* cos ftŢsin 1)1 ,
ma* ' G/g \G	j
unde Pmax e puterea maximă a motorului, Ga e greutatea aderentă (de ex. GG/2 la autoturisme cu tracţiunea pe osia din spate sau din faţă), g (în m/s2) e acceleraţia gravitaţiei, {x e coeficientul de adeziune şi & e unghiul de’ declivitate al căii (care se consideră cu semnul plus în rampă şi cu semnul minus în pantă).
î. ~ de expunere. Foto., Poligr.: Timpul cît o emulsie fotografică trebuie expusă radiaţiilor cari impresionează, pentru ca să se obţină efectul dorit. Timpul de expunere variază cu mărimea diafragmei, cu iluminarea originalului, cu sensibilitatea şi felul materialului fotografic. în general, timpul de expunere e cu atît mai scurt, cu cît diafragma e mai mare, iluminarea mai puternică şi sensibilitatea mai mare. Sin. Durată de expunere. V. şî sub Expunere 2.
2.	~ de folosinţa, Tehn.: Sin. Durabilitate (v. Durabilitate 1).
3.	~ de frînare. Transp.: Durata necesară pentru oprirea unui vehicul în mers, din momentul în care există intenţia de frînare şi pînă în momentul cînd vehiculul ajunge în repaus sau la o viteză mai mică. Cum promptitudinea efectuării frînării depinde de viteza de reacţiune a conducătorului vehiculului şi de eficacitatea frînelor, timpul de frînare se descompune în timpul de reflex, timpul de angajare şi timpul util de frînare.
Timpul de reflex e considerat din momentul în care intervine intenţia de frînare, provocată de avertisarea conducătorului vehiculului sau de constatarea necesităţii frînării, pînă în momentul acţionării organului de comandă (manetă, pedală, etc.). Poate fi de 0,6***0,9 s, cînd conducătorul consideră frînarea ca probabilă sau e atent la orice incident pe parcurs la viteză mare, sau de 1 ***1,8 s, cînd conducătorul nu e atent sau vizibilitatea e limitată (de ex. din cauza unei lumini puternice proiectate din sens opus, din cauza ceţei, etc.). Acest interval de timp, care depinde de caracteristicile psihotehnice ale conducătorului vehiculului, prezintă importanţă mai ales la viteze de mers mari, de exemplu mai mari decît circa 100 km/h.
Timpul de angajare e considerat de la acţionarea organului de comandă pînă la începutul frînării efective, cînd începe să se realizeze efectul plin de frînare. Poate fi de 0,1 ••• •••0,15 s, cînd frînarea e bruscă (pe o cale uscată), sau de circa 0,3 s, cînd e mai lentă (pe o cale umeda, sau la vehicule cu frîne pneumatice). Acest interval de timp, care depinde de felul frînelor şi al vehiculului, se apreciază la o valoare medie de circa 0,25 s, dar e mai mare la vehiculele grele sau la trenurile de vehicule.
Timpul util de frînare e considerat de Ia începutul frînării efective, adică de la exercitarea forţei de frînare efective a organelor frînătoare ale roţilor vehiculului, pînă la oprirea vehiculului sau pînă cînd acesta ajunge la o viteză intenţionata. Acest interval de timp depinde de felul şi de greutatea vehiculului, de tipul frînelor şi de viteza de rulare; de asemenea depinde de acceleraţia de frînare, care poate avea valoarea 1,5***8 m/s2, maximul fiind limitat de coefi-
cientul de aderenţă dintre roţi şi cale, iar minimul fiind limitat prin prescripţii.
De aceea, la stabilirea timpului util de frînare se consideră acceleraţia medie de frînare, numită şi d e c e I e r a ţ i e, adică acceleraţia mişcării vehiculului frînat
în care V (în km/h) e viteza vehiculului la începutul frînării
şi L (în m) e distanţa parcursă de vehicul în timpul frînării.
—	Acceleraţia minima amin de frînare, de obicei limitată din
motive de securitate a circulaţiei, trebuie să fie: 1,5 m/s2 la
viteze pînă la 20 km/h, 2,5 m/s2 la viteze pînă la 100 km/h
şi 3,5 m/s2 la viteze mai mari decît 100 km/h. Presupunînd
calea de rulare uscată şi vehiculul încărcat, pentru viteza de
maximum 60 km/h şi o forţă mijlocie de acţionare a frînelor
se aleg următoarele valori minime ale acceleraţiei de frînare:
la autocamioane, 1,5***2 m/s2 pentru frîna de mînă
şi 2,5-3 m/s2 pentru frîna de picior; la autobuse şi
autoturisme, 1,5***3 m/s2 pentru frîna de mînă şi
2,5-**4,5 m/s2 pentru frîna de picior. — Acceleraţia maxima
a de frînare se poate determina considerînd coeficientul max 1	r
de aderenţă jx, astfel încît la autovehicule cu pneuri rezultă
a =fx-g=0,6-9,81 ^6 m/s2,
max r* o *	*	‘
pentru valoarea uzuală |x=0,6, iar la autovehicule cu bandaje va fi
tfw/7V.=0,4-9,81 ^4 m/s2,
max	1
deoarece la acestea {jl=0,3---0,4.
La determinarea timpului util de frînare a unui autovehicul trebuie să se ţină seamă şi de deceleraţiile datorite rezistenţei de rulare şi rezistenţei aerodinamice, notate ar şi aa , decele-raţia medie totala fiind
“tot=a+ar+aa= ((*+!*/•) S+S^0-sV2AcJM, unde [jl şi \ir sînt coeficienţii de aderenţă şi de rulare, V (în km/h) e viteza de rulare, A (în m2) şi M (în kg) sînt secţiunea transversală maximă a vehiculului şi masa acestuia, iar ca e coeficientul de rezistenţă aerodinamică. — Coeficientul \±r de rulare (care e coeficientul frecării de rostogolire) variază în principal cu viteza de rulare şi cu presiunea pneurilor, dar de obicei se admit valori le ^«0,015 pentru automobile şi (xr^0,07 pentru tractoare cu şenile (pe pămînt arabil). — Coeficientul ca de rezistenţa aerodinamică depinde de forma vehiculului, în general avînd valorile: c^^0,3***4,5 la autoturisme închise; ca =0,6***0,7 la autoturisme deschise, autobuse sau motociclete; catt0,8 la autocamioane. — Secţiunea transversală A se determină prin produsul dintre lăţimea (în m) şi înălţimea (în m) a autovehiculului, multiplicat cu coeficientul 0,9.
Timpul total de frînare se poate descompune în timpul de prefrînare, în care vehiculul rulează nefrînat, şi timpul util de frînare. Astfel, timpul de prefrînare e constituit din timpul de reflex şi timpul de angajare, fiind de circa 1 s; dar timpul util de frînare nu e constant, ci variază atît cu starea căii, cît şi cu tipul frînelor (pe două sau pe patru roţi, mecanice sau hidraulice, etc.) şi cu starea lor. Pentru o cale aderentă, cu coeficientul de aderenţă |jl>0,6, timpul de frînare e condiţionat de acceleraţia de frînare („deceleraţia"), ştiind că la frîne pe două roţi (frîne numai pe roţile din spate), acceleraţia de frînare variază între maximum 1,5 m/s2 la frîne rele şi minimum
3	m/s2 la frîne în stare impecabilă; la frîne pe patru roţi, acceleraţia de frînare variază între maximum 3 m/s2 ta frîne rele şi minimum 6 m/s2 la frîne în stare impecabilă.
Timp de golire
V
320
Timp de lucru
Corespunzător timpului de frînare, dependent şi de acceleraţia de frînare, se stabileşte distanţa de frînare, considerată din momentul iniţierii frînării şi pînă la oprirea totala a vehiculului. Distanţa de frînare, care descreşte odată cu creşterea eficacităţii frînelor, e influenţată de greutatea autovehiculului, inerţia masei autovehiculului în mişcare, inerţia maselor în mişcare de rotaţie, rezistenţe datorite frecării interne ale vehiculului, rezistenţa de rulare, rezistenţa aerului, înclinaţia căii. La determinarea distanţei de frînare trebuie să se ţină seama şideîntîrzieri inevitabile, provocate de: inerţia şi jocul comenzilor de frînă, cari produc întîrzieri de 0,1 •••0,4 s; reflexul conducătorului, care produce întîrzieri de 0,6---2,0 s.
Se deosebesc: timp de oprire şi timp de frînare parţială.
Timpul de oprire corespunde cazului în care prin frînare se aduce vehiculul în stare de repaus, indiferent de viteza de rulare de la care a început frînarea. Acest interval de timp, fiind timp total de frîna re, cuprinde timpul de reflex, timpul de angajare a frînării şi timpul util de frînare.
Timpul de frînare parţiala corespunde cazului particular în care prin frînarese reduce viteza de rulare a vehiculului, pînă ia o viteză diferită de zero. Astfel, acesta e intervalul de timp considerat din momentul cînd intervine intenţia de frînare şi pînă în momentul cînd vehiculul a ajuns la o viteză convenabilă, mai mică decît cea de la care a început frînarea. Timpul de frînare parţială, care etimp total de frînare parţială reprezintă suma dintre timpul de reflex, timpul de angajare a frînării şi timpul util (propriu-zis) de frînare.
i-	~ de golire. Mec. f/.; Timpul în care se produce golirea unui rezervor cu lichid, printr-un orificiu practicat în pereţii sau la fundul rezervorului.
Timpul de golire de la un nivel iniţial hx al rezervorului la un nivel final h.2, în cazul unui orificiu liber, rezultă din integrarea ecuaţiei obţinute prin egalarea debitului scurs în timpul elementar dt, cu scăderea volumului de lichid în rezer-' vor, şi e
^	1	rhi
1—2	)hs	Y*
în care O e aria secţiunii tranversale prin rezervor la nivelul z măsurat faţă de orificiu, co e suprafaţa orificiului, fx e coeficientul de debit la scurgerea prin orificii, g e acceleraţia gravitaţiei. Dacă rezervorul e prismatic, cu O = const., această integrală devine
<1-2= -^=(/>î'2-W2)-
ţxcoY 2g
Timpul de golire totală a rezervorului, deci pentru h2=0, va fi
minus durata repausului pentru masă, se împarte în două clase de consumuri de timp principale: consumul necesar de timp sau timpul normat şi pierderile de timp sau t i m p u I nenormat; are structura indicată în următoarea schemă:
t =
20
: ^î/2r
Pierderile de timp provin din: lucrări incidentale sau inutile (desfaceri şi refaceri), stagnări şi nerespectarea disciplinei în muncă (întîrzieri, absenţe nemotivate, nerespectarea directivelor primite, etc.). Stagnările pot fi incidentale (independente de şantier, de ex. ploi, furtuni, întîrzieri în livrările de materiale, etc.) sau de organizare (neconcordanţe în procesele adiacente de lucru, funcţionarea defectuoasă a maşinilor, etc.). Timpul de lucru al unei maşini are structura analogă cu cea a timpului de lucru al unui lucrător. Pentru determinarea consumului de timp al unei maşini (v. schema) trebuie să se ţină seamă daca maşina poate lucra în sarcină plină, în sarcină redusă, fără sarcină (în gol), sau cu întreruperi inevitabile (de ex. timpul pentru înlocuirea garniturii de vehicule încărcate cu o garnitură de vehicule goale, repausul de serviciu, etc.). . Lucrul util în sarcină redusă se normează, dacă se datoreşte procesului tehnologic. De asemenea, se normează lucrul în
[i^lg
în cazul unui orificiu liber şi dacă const. Formula e numai aproximativă, deoarece s-a neglijat efectul inerţiei şi al frecării de pereţii rezervorului.
2.	/x/ de încetinire. Mec.: Timpul necesar unui mobil pentru a trece de la o viteză iniţială v0 la o viteză oarecare v<v0, prin micşorarea continuă a vitezei.
Dacă viteza finală v e zero, acest timp se numeşte durata de oprire sau timp de oprire.
3.	~ de înjumâtâţire. Fiz. V. sub Dezintegrare radioactivă,
4.	~ de lucru. 1. Tehn.: Consumul de timp — determinat pe bază de cronometrare — al unui lucrător sau al unei maşini de lucru, într-o zi de lucru ori într-un ciclu de efectuare a unei lucrări.
Timpul de lucru al unui lucrător (numit şi fondul de timp al unui lucrător), care e egal cu durata schimbului
Timp de lucru
321
Timp de pornire
gol inevitabil (de ex. mersul în gol la funcţionarea ciclică a betonierelor sau lucrul periodic al pompelor de epuizment).
Timpul de lucru pentru executarea unei lucrări, a unei operaţii sau unei faze, de un lucrător sau de o formaţie de lucru şi în anumite condiţii tehnice şi de organizare, e numit şi norma de timp.
Norma de timp are structura şi componenţii indicaţi şi definiţi sub Normă de timp (v. sub Norma 4).
Structurile timpilor de lucru al unui lucrător, ai unei maşini sau pentru executarea unei anumite lucrări, operaţii ori faze, sînt condiţionate de gradul de mecanizare al procesului de lucru respectiv. Reducînd timpul de lucru prin micşorarea pierderilor de timp şfprin reducereatimpului normat, se măreşte productivitatea muncii şi se reduce preţul de cost; factorii cari influenţează timpul de lucru pot fi grupaţi în următoarele două categorii: factori asupra cărora normarea tehnică nu poate interveni direct (v. şi Normare), determinînd numai influenţarea lor în variaţia volumului de lucru (cum sînt felul producţiei, volumul producţiei, dimensiunile caracteristice ale obiectului prelucrat ori executat, forma şi complexitatea lucrării, calitatea prestabilită a lucrării, obiectele muncii, etc.); factori asupra cărora normarea tehnică intervine direct (cum sînt organizarea forţei de munca, coordonarea muncii între diferite locuri şi posturi de lucru, organizarea locului de lucru, metodele şi procedeele de lucru aplicate, modul de folosire a timpului de lucru, etc.).
Principalele elemente sau grupări de elemente componente ale timpului de lucru sînt următoarele:
Timp adaus. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp ajutător. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp a u x i I i a r: Sin. Timp ajutător.V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp de bază. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp de pregătire şi de încheiere. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp de repaus. V. sub Normă 4, Norma de timp.
Timp de servire a locului de lucru. V.sub Normă 4, Normă de timp.
Timp efectiv. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp improductiv. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp mort: Sin. Timp improductiv. V. sub Normă 4, Norfjiă de timp.
Timp nenormat: Timp care conţine toate categoriile de timp în cuprinsul cărora se efectuează acţiuni cari nu contribuie la buna desfăşurare a muncii. El poate fi provocat, de exemplu, de lucrări incidentale sau inutile (desfaceri şi refaceri), stagnări şi nerespectarea disciplinei în muncă, etc.
Timp normat: Timpul care cuprinde pe lîngă timpul util (v.) şi timpul de repaus, şî timpul pentru întreruperile tehnologice inevitabile (de ex. treceri de la un loc de lucru la altul, aşteptarea în timpul încărcării şi descărcării maşinilor de transport, etc.). Timpul normat pentru executarea unei lucrări sau a unei operaţii ori a unei faze de lucru constituie norma de timp (v. sub Normă 4). Sin. Consum necesar de timp.
Timp operativ: Sin. Timp efectiv. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp principal:	Sin. Timp de baza. V. sub
Normă 4, Normă de timp.
Timp tehnologic:	Sin. Timp de bază. V. sub
Normă 4, Normă de timp.
Timp unitar. V. sub Normă 4, Normă de timp.
Timp util:	Partea	din	timpul	normat	consumată	cu
efectuarea lucrărilor pregătitoare şi de încheiere, cu efectuarea lucrărilor de bază (destinate procesului efectiv de lucru) şi a lucrărilor ajutătoare, cari nu sînt în legătură directă cu lucrările de bază (de ex.: în construcţii mutarea schelelor,
curăţirea şi pregătirea locului de lucru, etc.). Timpul util poate apărea ca rezultat al lucrului utilajului folosit fie cu încărcare normală, fie cu încărcare redusă.
1.	~ de lucru. 2. Tehn.: Timpul în care un lucrător trebuie să-şi desfăşoare activitatea în ve erea îndeplinirii sarcinilor sale de producţie. Conform prevederilor Codului Muncii, timpul de lucru normal e limitat în ţara noastră la 8 ore pe zi, prelungirea lui peste această limită, ca regulă, fiind interzisă. Timpul de lucru e limitat la mai puţin decît 8 ore pe zi, fără scăderea salariului, pentru munci executate în condiţii deosebit de grele sau vătămătoare sănătăţii, pentru munca de noapte, pentru tinerii între 14 şi 16 ani şi pentru femeile cari alăptează. Orice lucrător are, în plus, dreptul la un timp de odihnă (v.). Sin. Zi de lucru, Zi de muncă.
2.	~ de mers. C. f. V. Timp de mers al trenului.
3.	~ de mers al trenului. C. f.; Timpul pentru parcurgerea distanţei între două staţii, stabilit în graficul circulaţiei şi în mersul trenurilor, fiind calculat ţinînd seama de viteza trenului, demarajul şi frînarea. Timpul de mers al trenului, care în mod obligatoriu trebuie sa fie respectat pe tot parcursul distanţei, e elementul pe baza căruia se întocmesc graficele de circulaţie ale trenurilor.
Timpul de mers normal e variabil pe' distanţa între două staţii, fiind în funcţiune de viteza tehnică maximă admisă, pe linia şi pentru trenul respectiv; de asemenea diferă şi după condiţii atmosferice existente. Depăşirea faţă de timpul de mers normal, adică întîrzierea trenului, se sancţionează cu penalizări, dacă nu e justificată tehnic.
Timpul de mers minimal e calculat pentru viteza maximă permisă de linie şi e admis cînd un tren are întîrziere, în care caz trenul poate rula cu viteza maximă pe porţiuni de linie atît de mari cît e necesar. Dar realizarea unui timp de mers mai mic decît timpul minimal, calculat pentru trenul şi distanţa respectivă, nu e permisăşi se sancţionează cu penalizări, deoarece periclitează siguranţa circulaţiei. Sin. Timp de mers.
4.	~ de munca. Tehn.: Sin. Timp de lucru (v. Timp de lucru 2).
5.	~ de odihna. Tehn.: Timpul rezervat pentru odihna lucrătorilor, afară de cel care rezultă din diferenţa dintre o zi şi timpul de lucru. Conform prevederilor Codului Muncii, în ţara noastră, timpul de odihnă cuprinde timpul de repaus, egal cu minimum 24 de ore neîntrerupte pe săptămînă, la care au dreptul toţi lucrătorii, şi concediul de odihnă, care variază între 12 şi 24 de zile lucrătoare pe an, după greutatea muncii prestate, la care au dreptul toţi lucrătorii cari au prestat muncă în mod neîntrerupt 11 luni; pentru tinerii sub 18 ani, concediul de odihnă e de minimum 18 zile lucrătoare.
6.	~ de oprire. 1. Tehn.: Durata necesară pentru oprirea unui sistem tehnic în mişcare, adică intervalul de timp corespunzător trecerii sistemului tehnic de la serviciul de mers nominal la starea de repaus. Acest interval de timp se ia în consideraţie la sistemele tehnice la cari serviciul de mers propriu-zis se efectuează prin deplasarea sistemului (vehicule) sau prin mişcarea unor organe ale lui (maşină), timpul de oprire fiind egal cu un timp de frînare.
Timpul de oprire se compune din: timpul de prefrînare, considerat din momentul cînd intervine intenţia de oprire şi pînă în momentul cînd începe exercitarea forţei efective de frînare a organelor frînătoare, adică un interval de timp cînd organele de frînat se mai găsesc în mişcare; timpul util de frînare, care e intervalul de timp în continuarea celui precedent, pînă la oprirea organelor frînate.
Uneori, prin timp de oprire se înţelege intervalul de timp în care un sistem tehnic nu e în serviciu de mers. De exemplu, timpul de parcare sau de staţionare a unui vehicul, timpul de oprire a unui motor, etc.
7.	~ de oprire. 2. Mec. V. sub Timp de încetinire.
8.	~ de pornire. Mec. V. sub Timp de accelerare.
21
Timp de pregătire
322
Timus
1.	/%/ de pregătire. Transp.: Sin. Timp de	angajare a	frî-
nării. V. sub Timp de frînare.
2.	/x/ de pregătire a producţiei. Tehn.: Timpul pentru
toate lucrările de pregătire a producţiei unui produs nou. în timpul de pregătire se cuprinde timpul de proiectare, timpul de fabricare a utilajului specific, timpul de fabricare şi de încercare a prototipului, timpul de revizuire	a	proiectului	şi	a
procesului tehnologic, timpul de fabricare	a	primei serii	a
produsului.
Timpul de proiectare corespunde tuturor lucrărilor de proiectare, din etapa de pregătire a producţiei unui produs nou. Acest timp de proiectare se compune din: timpul util de proiectare a produsului, incluziv executarea desenelor; timpul de proiectare a procesului tehnologic, pentru fabricarea acelui produs, incluziv alegerea utilajului şi a materialelor necesare; timpul de proiectare a utilajului specific, necesar fabricării produsului.
3.	~ de punere în presiunea de regim. Mş.; Timpul necesar pentru punerea în serviciu a unei căldări de abur, considerat de la aprinderea focului pînă fa atingerea presiunii de regim.
4.	~ de reacţie. Alim. apa: Intervalul de timp în care se produc combinaţiile chimice între reactivii introduşi în apa supusă dezinfectării şi compuşii existenţi în apă. Timpul de reacţie cu reactivii de coagulare şi de alcal in izare a apei e de circa 10*“30 min, în funcţiune de sistemul constructiv adoptat şi de reactivul folosit. Timpul de reacţie e un parametru care determină capacitatea utilă a basinelor de reacţie ale staţiunii de tratare, pentru un anumit debit al instalaţiei.
5.	^ de reflex. Transp. V. sub Timp de frînare.
6.	~ de relaxaţie, Rez. mat. V. sub Corp Maxwell.
7.	~ de reverberaţie. Fiz.: Sin. Durată de reverberaţie (v. sub Reverberaţie).
8.	~ de transport. Tehn.: Timpul necesar pentru transportul pieselor, a! subansamblurilor şi al ansamblurilor unui produs, în diferitele stadii de fabricaţie şi de montare.
9.	~ de zbor. Av.: Timpul total, măsurat din momentul în care o aeronavă începe să se deplaseze pe sol prin mijloace proprii sau remorcat, în vederea decolării, pînă în momentul cînd ea se opreşte pe sol la terminarea zborului.
în navigaţia aeriană, timpul de zbor prevăzut se calculează cu anticipaţie, în următoarele condiţii: pentru vînt nul, consi-derîndu-se raportul dintre viteza proprie a aeronavei şi distanţa de străbătut în zbor, la care se adaugă sau din care se scade timpul corespunzător creşterii sau descreşterii vitezei proprii, sub influenţa unui vînt mediu probabil; pentru vîntul indicat prin buletinul de sondaj meteorologic, considerîndu-se raportul dintre viteza faţă de sol probabilă şi distanţa de străbătut. Timpul de zbor real se determină pe baza vitezei reale faţă de sol, măsurată efectiv în zbor, raportată la distanţa străbătută în zbor.
10.	Timp, pi. timpuri. 3. Meteor.: Ansamblul stărilor meteorologice ale atmosferei într-o regiune dată. Timpul e determinat de valorile elementelor meteorologice şi de perturbaţiile atmosferice. Sin. Timp meteorologic. V. şî Atmosferică, situaţie
Se numeşte macrotimp timpul care se referă la o arie geografică mai mare şi la o durată mai lungă (în medie circa 5,5 zile).
11.	tip de Meteor.: Situaţie atmosferică tipică, inte-resînd o mare regiunea geografică, pe o durată limitată (de la cîteva zile la cîteva săptămîni). Tipurile de timp sînt comandate de centrele de acţiune ale atmosferei.
Principalele tipuri de timp, cu timpul corespunzător în ţara noastră, sînt următoarele: Tipul 1 (anticiclon în Insulele britanice): produce, la începutul verii, timp rece şi ploaie; tipul 2 (anticiclon în centrul Europei): e secetos, cald şi relativ frumos, în toate anotimpurile; tipul 3 (anticiclon în Peninsula scandinavă): e rece, cu vînt puternic, iarna, şi cu precipitaţii,
vara; tipul 4 (anticiclon cu centrul în URSS): e geros în timpul iernii, cu crivăţ, cînd există o depresiune în Peninsula balcanică; e cald şi secetos în timpul verii; toamna dă o perioadă de încălzire, cunoscută sub numele de vara Sf. Martin ; tipul 5 (anticiclon în Sud-Vestul Europei): dă, iarna, timp cald şi relativ umed; tipul 6 (anticiclon în Asia Mică): e frumos şi cald; tipul 7 (anticiclon în Estul şi în Vestul Europei): e ploios, cînd culoarul depresionar dintre antic ic Ioane e îndreptat spre ţara noastră, situaţie frecventă în toate anotimpurile,
12.	Timp, pl. timpi. 4. /Vis.; Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei maşini termice cu piston (de ex. al unui motor cu abur sau cu ardere internă), care corespunde unei curse a acestuia. Timpii se numesc activi sau pasivi, după cum maşina produce sau nu produce efect util (de ex. cuplu motor) în fazele respective ale ciclului.
La motorul cu simplu efect se deosebeşte un s i n g u r timp activ (timpul motor) în ciclul energetic, care e ciclul termodinamic realizat de agentul motor în cilindrul acestuia; la motorul cu dublu efect se deosebesc doi timpi activi în ciclul energetic, care e constituit din două cicluri termodinamice realizate simultan de agentul motor, cîte unul pentru fiecare dintre cele două feţe frontale ale pistonului. Motoarele cu ciclul termodinamic în doi timpi au u n timp. activ, corespunzător cursei pistonului în care se produce detenta şi începe evacuarea gazelor de ardere, şi u n timp pasiv, corespunzător cursei pistonului în care se produce baleiajul, se termină evacuarea gazelor de ardere şi se comprimă gazele proaspete. Motoarele cu ciclul termodinamic în patru timpi au un timp activ, corespunzător cursei pistonului în care se produce detenta gazelor de ardere (eventual şi avansul la evacuare), şi trei timpi pasivi, corespunzători curselor pistonului în cari se produc evacuarea gazelor de ardere, respectiv admisiunea şi comprimarea gazelor proaspete (incluziv eventualele avansuri sau întîrzieri).
13.	^ activ. Mş.: Sin. Timp motor. V. sub Timp 4.
14.	pasiv. Mş.: Sin. Timp motor. V. sub Timp 4.
15.	Timpan, pl. timpane. 1. Arh.: Porţiune de perete cuprinsă între cornişele orizontală şi superioară ale unui fronton, acestea din urmă avînd forma curba sau frîntă. Timpanul poate fi neted sau decorat cu sculpturi, cu basoreliefuri, faianţe, mozaicuri, fresce, etc., sau e străpuns de un gol liber sau închis de o fereastră (ochi de bou, rozasă, etc.). -
16.	Timpan. 2. Arh.: Porţiune de perete cuprinsă între intradosul arhivoltei care încoronează o uşă, un portal sau o fereastră, şi orizontala liniei naşterilor arcului. Aceste tim- ■ pane sînt decorate cu basoreliefuri, altoreliefuri, maiolică sau cu fresce.
17.	Timpan. 3. Arh.: Porţiune de zidărie cuprinsă între extradosul unui arc sau al unei bolţi şi orizontala tangentă la cheia arcului sau a bolţii. Poate fi plin sau cu goluri. Exemplu: zidăria cuprinsă între extradosul bolţii unui pod de zidărie şi partea inferioară a tablierului.
is. Timpan. 4: Instrument sonor care are forma emisferică, construit din cupru şi acoperit cu o membrană din piele de viţel, care poate fi întinsă cu ajutorul unui cerc de fier şi al unor şuruburi, şi care produce sunetul prin lovirea membranei cu două mici baghete de lemn dur, cari se acoperă cu piele. Şuruburile se pot strînge mai mult sau mai puţin pentru a da pielii tensiunea necesară.
19.	Timpan înecat. Hidrot.: Perete de beton armat, executat între pilele sau culeele unei construcţii hidrotehnice
de separare a două biefuri de apă (stăvilar, priză de apă), care are marginea inferioară sub nivelul apei, şi care constituie limita superioară a deschiderii de scurgere a apei şi are rolul de a împiedica trecerea flotanţilor şi a gheţurilor.
20.	Timus. Biol., Ind. alim., Farm.: Glandă endocrină, aşezată pe faţa inferioară a traheei, foarte dezvoltată la animalele tinere. Are influenţă asupra creşterii în greutate.
Tincalconît
323
Tinctura alcoolică
în abator e cunoscută sub numirea de momiţa de la gît. Se recoltează pentru prepararea extractului de timus. Se conservă pînă la fabricaţie prin congelare. E indicat în turburări de creştere cu decalcifiere şi în infantilism.
1.	Tîncalconit. Mineral.: Sin. Mohavit (v.).
2.	Tinctorial, extract Ind. chim.: Produs obţinut prin decocţii apoase, din lemnul, coaja, rădăcinele, frunzele, florile sau fructele plantelor tinctoriale. Tehnologia cuprinde următoarele operaţii principale: mărunţirea materiei prime; extracţia materiilor tinctoriale, în apă, prin încălzire în difuzoare, sub presiune sau în aer liber; filtrarea şi evaporarea, sub vid, a sucului apos obţinut, pînă la trecerea acestuia sub forma unui lichid dens; prelucrarea pînă la obţinerea unui produs sub formă de pastă, sau sub formă de pulbere, uneori cristalizat. De obicei, e gălbui pînă la brun; gustul e dulceag, puţin astringent; e solubil în apă şi în alcool. Se întrebuinţează în tăbăcărie, în industria vopselelor, la prepararea tuşului sau a lacurilor colorante, la vopsirea sau la imprimarea ţesăturilor de bumbac, lînă şi mătase, cu diferiţi mordanţi, etc. Extracte tinctoriale importante sînt: extractul de lemn galben, cel de lemn roşu, cel de quercitron, etc. Sin. Materie tinctorială, Materie colorantă vegetală.
3.	lemn Bot., Ind. lemn., Ind. chim.: Lemnul unor arbori, din care se pot obţine extracte tinctoriale (v. Tinctorial, extract ~).
Exemple:
Lemn tinctorial albastru: Lemnul arborelui Haematox/lon campechianum Linn., din familia Leguminosae, care creşte în America centrală, în Mexic şi în Antile, şi se cultivă în India şi în America de Sud, atingînd înălţimea de 12—18 m. Se cunosc numeroase varietăţi ale acestei specii. Lemnul e un lemn tare, are gr. sp. 0,9 * * *1,10, iar părţile lui expuse la aer devin roşii-brune sau violacee.
Conţine un principiu colorant, hematoxilina, care se găseşte atît în stare liberă cît şi sub formă de glucozid. Prin oxidare în aer, aceasta se transformă cu uşurinţă în hemateinâ, un colorant mai activ. Lemnul vechi, care a suferit aceste transformări, e superior lemnului tînăr. Pentru ase obţine extractul tinctorial, lemnul e umezit şi lăsat la aer, apoi, după transformarea principiilor active e fiert cu apă. Se prepară extracte fluide şi uscate, cari se întrebuinţează în vopsitorie şi la imprimarea ţesăturilor de bumbac, de lînă şi de mătase, cu mordant de fier şi de crom, pentru a obţine colorări negre sau albastre, închtse sau deschise, cu tendinţă spre violaceu.
Lemn tinctorial galben:	Lemnul arborelui Chlorophora
tinctoria Gaud,. din familia Moraceae, care creşte în Mexic, în Antile, Brazilia, America Centrala, etc. Varietăţi importante sînt:	lemnul galben de Cuba, care e tare, dar
uşor, de culoare galbenă-brună la exterior şi galbenă cu vine roşii în interior; lemnul galben de Brazilia, galben lucios ; lemnul galben de T a m p i c o, brun-negricios la exterior; etc.
Conţine două substanţe colorante: morina, C15H10O7, care e un tetraoxiflavonol, şi acidul moritanic sau maclurina, Ci3Hi0O6, care e o pentaoxibenzofenonă. E întrebuinţat la prepararea extractului tinctorial galben, care, sub acţiunea acizilor dă un precipitat galben, iar sub acţiunea sodei sau a amoniacului dă un precipitat brun-portocaliu; cu clorură ferică, precipitatul e verde-brun; cu alumină şi carbonat de sodiu, precipitatul e galben deschis; cu acetat de aluminiu, el are o fluorescenţă verde-azurie. Acest extract e întrebuinţat (cu alumină, cu săruri de staniu, cremor tartar) la vopsirea ţesăturilor de lînă, de mătase, de bumbac, în galben, sau (cu sulfat de fier) în verde-măsliniu. E folosit, de asemenea, împreună cu alumină sau cu săruri de crom, la prepararea unor lacuri pentru imprimarea ţesăturilor.
Lemn tinctorial roşu: Nume comun pentru lemnul a numeroase varietăţi de arbori din familia Leguminosae, cari cresc
în America meridională, în Antile şi în India. Prezintă importanţă: lemnul de Brazilia (Caesalpinia brasiliensis Linn.), de culoare brună la exterior, şi roşie-cărămizie în secţiune proaspătă, dur şi compact, bogat în materii colorante; lemnul de Pernambuco (Caesalpinia crista Linn.), roşu-brun la exterior, roşu deschis în secţiune proaspătă, dur, compact, greu (d=1,014), fiind cel mai apreciat; lemnul de B a h a m a (Caesalpinia vesicaria Linn.); I e m n u I de
S	a p p a n (Caesalpinia sapan Linn.); lemnul de Nicaragua; lemnul de C o s t a r i c a; etc. Lemnul roşu de California nue tinctorial.
Lemnul tinctorial roşu conţine o glucozidă care, prin descompunere, se transformă în brazilinâ, C16H1405; aceasta, sub acţiunea aerului sau a substanţelor oxidante se transformă cu uşurinţă într-o substanţă colorantă roşie, brazileina,
Din aceste lemne se prepară extracte tinctoriale solide sau lichide. Aceste extracte se întrebuinţează în vopsitorie, pentru a obţine colorări în roşu, în roz, cărămiziu, etc., cu mordanţi de crom şi de alumină, sau pentru a modifica şi a nuanţa alte materii tinctoriale; de asemenea, pentru prepararea unor lacuri colorate folosite în pictură, şi a cerii colorate, tratînd decocţia apoasă concentrată cu sulfat dublu de aluminiu şi potasiu — şi amestecînd-o cu carbonaţi de calciu, amidon, etc. Lacurile sînt cunoscute sub numele de lac de Viena, lac de Veneţia, lac florentin, roşu de Berlin, etc.
4.	Tincturare. Ind. text.: Operaţie de finisare-ajustare în industria lînii cardate, consistînd în ascunderea, prin colorare, a nopeurilor (v.) incolore sau colorate diferit de fond, cari apar uneori la suprafaţa ţesăturilor provenind, de regulă, din deşeuri insuficient destrămate-cardate. Nopeurile se imbibă, prin picurare cu o peniţă de sticlă, cu o soluţie de colorant avînd conţinut de alcool, care să accelereze uscarea, pentru evitarea impurificării ţesăturii şi mai ales pentru a intensifica difuziunea, deoarece nopeurile au afinitate mai mică faţă de coloranţi.
Alegera soluţiei de tincturare se face, de la caz la caz, în raport cu fondul ţesăturii. Soluţiile prea concentrate de colorant bronzează şi nu difuzează bine. Tincturarea se aplică, de cele mai multe ori, pentru acoperirea nopeurilor din celofibră.
5.	Tinctura, pl. tincturi. Ind. chim., Farm.: Soluţie de anumite substanţe obţinută fie prin disolvarea unor substanţe chimice, fie prin extragerea prin disolvare, macerare sau per-colare a unor materiale vegetale sau produse de origine animală.
Tinctura e simplă sau compusă, după cum se prepară cu una sau cu mai multe substanţe disolvate. După natura solventului, tinctura poate fi alcoolică, eteroalcoolică, eterică, apoasă, etc.
6.	~ alcoolica. Ind. chim.: Preparat lichid obţinut prin acţiunea alcoolului etilic asupra unui produs odorant. Tinc-turile pot fi simple sau compuse, după cum se prepară d in una sau din mai multe substanţe. Tincturile se prepară, după caz, prin percolare, macerare sau disolvare. Se utilizează de obicei alcool etilic de concentraţie mare 80***95%, în unele cazuri însă şi alcool diluat (40***50%). Se supun extracţiei materiale vegetale uscate: frunze (angelica, jaborandi, aice, etc.), flori (arnica, etc.), fructe (vanilie, tonka, coriandru, etc.), rădăcini (angelica, arnica, valeriană, aconit, etc.), trunchi (siam, guaiac, santal, etc.), răşini (mastix, benzoe, olibanum, assafoelida, etc.), planta întreagă (melisă, pelin, etc.) sau produse de origine animală (castoreum, civet, ambra, etc.).
Tincturile rezultate sînt lichide limpezi, colorate diferit, de la galben pînă la brun sau verde, cu miros caracteristic produsului odorant din care provin. Solventul disolvă nu numai substanţele odorante solubile în el, ci şi unele ceruri, substanţe colorante şi proteice, glicozide, tanin, săruri organice şi anorganice, în proporţie care variază cu concentraţia alcoolului utilizat. De aceea, enzimele, aerul şi lumina acţionează în
21*
Tinctură de îod
324
Tinichigiu
timp asupra unor tincturi, alterîndu-Ie. Prin concentrarea tincturilor, de obicei prin îndepărtarea solventului în vid, se obţin oleorăşini şi rezinoide, produse de obicei vîscoase, adesea chiar solide, de culoare închisă, reprezentînd principiile odorante concentrate, plus răşinile solubile în alcool, materii colorante, etc., conţinute în materialul original.
Tincturile se folosesc în parfumerie, în Farmacie şi în industria alimentară. Astfel: tincturile de olibanum, de mir, opoponax, benzoe, se utilizează în parfumerie; tincturile de vanilie, capsicum, etc., la aromatizarea produselor alimentare şi a băuturilor, etc.
1.	~ de iod. Farm. V. Iod, tinctură de
2.	~ de turnesol. Chim., Fiz.: Sin. Turnesol (v.).
3.	~ medicinala. Farm., Ind. chim.: Formă medicamentoasă lichidă, conţinînd principiile active dintr-un drog medicamentos, disolvate într-un lichid disolvant. Se deosebesc, după disolvantul folosit, tincturi apoase, alcoolice, hidroal-coolice, eterice, vinoase, acetice, etc. Tincturile simple conţin o singură substanţă, iar cele compuse conţin mai multe substanţe active. Uneori se mai adaugă uleiuri eterice, rezine, unele substanţe chimice, etc.
Tincturile alcoolice, cari sînt cele mai numeroase, se prepară, după caz, prin percolare, prin macerare, prin disolvare.
Tincturile sînt lichide limpezi, colorate diferit, de la galben slab pînă la brun-negru, după substanţele întrebuinţate la prepararea lor; au mirosul caracteristic disolvântului şi ingredientelor folosite; în general, au d. 0,87“*0,98. Conţin alca-loizi, glucozizi, materii rezinoase, uleiuri eterice, tanin, grăsimi, fermenţi, zaharuri, acizi, săruri organice şi anorganice, materii colorante, etc. Fermenţii, aerul şi lumina, acţionează cu timpul asupra acestor produse, alterîndu-Ie. Tincturile sînt folosite în industria medicamentelor, în Medicina umană şi veterinară, în industria alimentară şi în cosmetică, etc.
4.	Tinctură litografica. Poligr.: Soluţie grasă, pe bază de asfalt de Siria (v.) şi terebentină, folosită în litografie (v.) pentru obţinerea formelor de tipar pe piatra litografică.
5.	Tindalizare. Farm., Ind. chim., Ind. alim.: Sterilizare realizată prin încălzirea discontinuă (repetată), la temperaturi sub 100°. Operaţia se execută, în general, cînd trebuie sterilizate materiale sau^soluţii alterabile la temperatura de fierbere sau în autoclave. încălzirea se face în termostate sau în vase cu la temperaturi de 60-**100° şi în timp de 60***20 minute. La apă prima încălzire se obţine distrugerea formelor vegetative ale microorganismelor, unii spori rezistînd. Dacă mediile se lasă apoi 24 de ore la termostat (30-••37°), sporii devin forme vegetative. Repetînd de două ori operaţiile descrise se ajunge la distrugerea tuturor microorganismelor, atît a formelor vegetative cît şi a formelor de rezistenţă (spori). Tindalizarea se practică în Farmacie, în spitale, în industria medicamentelor, etc.
6# Tinda, pl. tinde 1. Ind. ţâr.: Camera de intrare a unei case ţărăneşti.
7.	Tinda. 2. Arh.: încăperea de la intrarea unei biserici, despărţită de naos printr-un perete. Sin. Pronaos (v.).
8.	Tinda. 3. Pisc.: Compartimentul intermediar caracteristic uneltelor de pescuit în formă de capcane, care serveşte la conducerea peştelui în capcana propriu-zisă, unde rămîne prins.
Prezintă dimensiuni cari variază în funcţiune de mărimea uneltei-capcană, de la 1---2 m în cazul coteţelor, la 2-**3 m pentru vîrşe şi 15*»*20 m la talianul gigant.
9- Tindeche, pl.tindechi. 1. Ind. ţâr.: Stinghie îngustă, de fier sau de lemn, cu dinţi la ambele capete, care se aşază la războiul manual de ţesut, pe toată lăţimea pînzei, pentru a o ţine bine întinsă.
io.	Tindeche.2. Ind. text.: Sin. Mecanism de întins ţesătura în lăţime. V. sub Mecanismele de lucru, uzuale, ale războiului de ţesut (sub Război de ţesut).
ii-	Tineret. Silv.: Sin. Seminţiş (v.), Puiet.
12.	Tinguait. Fetr.: Rocă filoniană diferenţiată, aplitică, asociată sienitelor alcaline (nefelinice), care conţine nefelin şi egirin. Se cunosc şi tinguaite leucitice şi tinguaite cu anal-cim.
13.	Tinichea, pl. tinichele. 1. Metg.: Tablă subţire de oţel cositorită sau necositorită. V. Tablă cositorită, sub Tablă 1.
14.	Tinichea. 2: Cutie, vas sau recipient confecţionat din tablă subţire.
is. Tinichigerie. 1. Cs., Mett.: Meşteşugul exercitat de tinichigiu (v.) pentru prelucrarea tablei subţiri, a sîrmei, a balotului şi a anumitor bare metalice în obiecte plate sau cave de uz casnic sau general, în învelitori de acoperiş de tablă (neagră, zincată, de zinc, de cupru, etc.) sau în obiecte necesare în construcţii (de ex.: şorţuri, tabachere, jgheaburi, burlane de apă sau de ventilare, etc.).
16.	Tinichigerie, pl. tinichigerii. 2..Mett.: Atelierul în care se confecţionează, din tablă subţire, din sîrmă, balot, bare metalice rotunde sau profilate, etc., obiecte plate sau cave de uz casnic sau general (de ex.: vase, sobe de gătit sau de încălzit, răzuitori, coturi şi burlane de fum, etc.), burlane de ventilare ori de transport, piese pentru învelitori de acoperiş, sau alte piese necesare în construcţii (de ex.: jgheaburi, şorţuri, lucarne, brăţări, etc.). Atelierul cuprinde, în general, utilaj de prelucrare, instrumente de măsură şi verificare, unelte de trasat. — Utilajul de prelucrare cuprinde utilaj de tăiere, utilaj de deformare, de asamblare, de transport, de încălzire, maşini şi utilaj auxiliar, etc. Utilajul de tăiere e constituit din foarfece mecanice şi manuale pentru tablă şi balot, din prese folosite la decupare, din maşini de găurit, ştanţe, dălţi, cleşte, etc. Utilajul de deformare e constituit din prese folosite la deformare, din strunguri de presat, maşini de îndoit în muchie, maşini de îndreptat, maşini pentru făcut ciubuce, maşini de ziguit, placi de îndreptat, nicovale de îndreptat şi îndoit, şine pentru rotunjit, bicornuri (nicovale de tinichigiu portative), ciocane metalice de diferite forme, ciocane de. lemn, priboaie, presătoare, etc. Utilajul de asamblare e constituit din prese pentru nituit, din maşini de fălţuit, maşini de sudare prin puncte, ciocane, buterole, căpuitoare, trăgătoare de nituri, ciocane de lipit, etc. Utilajul de transport e constituit, fie din transportoare (în ateliere mari), fie din cărucioare, roabe, tăvi, etc. (în ateliere mai mici). Utilajul de încălzire poate fi portativ, constituit din canforce (v.), lămpi cu benzină, forje, etc., sau stabil, constituit din sobe de încălzit, ciocane de lipit, cu cărbune, cu gaze, etc., gazogene pentru alimentarea ciocanelor de lipit, etc. Utilajul de prelucrare mai poate cuprinde maşini speciale, simple sau combinate, adaptate unui produs anumit, de exemplu maşina de fabricat coturi pentru burlane. Utilajul şi instalaţiile auxiliare sînt destinate operaţiilor auxiliare (de ex.: curăţire, lustruire, decapare, nichelare, etc.) şi funcţiunilor auxiliare din atelier (de ex. ventilatoare sau exhaustoare pentru ventilat atelierul, instalaţie de alimentare cu apă, instalaţie de iluminat, etc.). — Instrumentele de mâsurâ şi de verificare.folosite în tinichigerie sînt: rigla, metrul, şublerul, micrometrul, etc. — Uneltele şi instrumentele de trasat folosite sînt: punctatorul, acul de trasat, calibrele, compasul, paralelul, echerele, şabloanele, etc. Sin. Atelier de tinichigerie.
17.	Tinichigerie. 3. Cs., Mett.: Obiectele sau lucrările executate de tinichigiu, în principal din tablă subţire, prin procedee de lucru specifice. V. şî Tinichigiu, şi Tinichigerie 2.
is. Tinichigiu, pl. tinichigii. Cs., Mett.: Lucrător specializat care confecţionează sau fabrică din tablă subţire, din sîrmă, balot, bare metalice rotunde sau profilate, etc., obiecte plate sau cave pentru uz casnic sau general (de ex.: vase, sobe de gătit sau de încălzit, răzuitoare, coturi şi burlane de fum, etc.), burlane de ventilare sau de transportoare, piese pentru învelitori de acoperiş sau alte piese necesare în construcţii (de ex.: jgheaburi, şorţuri, lucarne, brăţări, burlane pentru apă, etc.).
Tinicosil
325
Tiobarbiturice
Tip
Cu
Zn
Ni
Pb
42
42
46,75
41 38...43 41,75
16 15...20 10
1,5
De asemenea, tinichigiul execută învelitori de acoperiş, din tablă (neagră, zincată, de zinc, de cupru, etc.), şi montarea diferitelor piese de tinichigerie executate în atelier sau chiar pe şantier (de ex.: jgheaburi, burlane, pîlnii, conducte de ventilare, etc.). El face asamblările între piese prin simpla petrecere a marginilor pieselor, prin fălţuire, nituire, prindere cu şuruburi, lipire cu aliaje pentru lipituri moi (în general aliaje de cositor); rareori face asamblări prin sudare.
De regulă, tinichigiul foloseşte unelte sau maşini de tăiat, de deformat la rece şi de asamblat (v. sub Tinichigerie 2).
1.	Tinicosil. Metg.: Grup de aliaje cupru-zinc-nichel cu
conţinut mare de nichel, cu compoziţiile indicate în tablou. Aliajele sînt foarte	.	.
rezistente la coro- Compoziţia aliajelor Tinicosil (in %)
ziune. Sînt aliaje pentru turnare sub presiune şi se prelucrează, uneori, prin matriţare. Sînt folosite la fabricarea anu-
mitor piese pentru construcţia de maşini sau de aparate, etc.
2.	Tinidur. Metg.: Oţel austenitic inoxidabil şi anticoroziv înalt aliat, cu compoziţia; maximum 0,15% C, 15% Cr, 30% Ni, 1,7% Ti şi restul fier şi elemente însoţitoare de elaborare. E folosit la fabricarea paletelor de turbine cu gaz.
3.	Tinnevelly. Ind. text.: Varietate de bumbac care se cultivă în regiunea de sud a Indiei şi care se caracterizează prin următoarele; lungimea medie a fibrelor 19• • -21 mm; culoarea albă-crem; conţinut relativ mic de impurităţi; pierdere în secţia de destrămare, amestecare şi curăţire (batere) din filatură de 6,8%; aptitudine de prelucrare în fire de urzeală de 37 tex (v.) şi în fire de bătătură de 30 tex. Se culege în lunile martie--*mai şi se exportă în baloturi de circa 180 kg.
4.	Tinov, pl. tinoave. Geobot.: Mlaştină acidă (oligotrofă) care în marea majoritate a cazurilor e invadată începînd de la margine spre centru, pînă la ocuparea întregii suprafeţe a mlaştinii de Sphagnum. Cele mai răspîndite specii de Sphag-num din tinoavele din ţara noastră sînt: Sphagnum medium şi Sphagnum recurvum.
Pe fondul covorului de Sphagnum care împreună cu Erio-phorum vaginatum formează o asociaţie foarte răspîndită în tinoave, cresc numeroase alte specii vegetale de mlaştini acide ca: Drosera rotundifolia, Drosera intermedia, Drosera obovata, Vaccinium oxycoccos, Vaccinium vitis idaea, Vaccinium uli-ginosum, Ledum palustre, Carex pauciflora, Carexflava, Carex echinata, Carex% canescens, Carex rostrata, Carex limosa, Carex magellanica, Menyanthes trifoiiata, Molinia coerulea, Poiytrichum comune, Pinus silvestris, Picea excelsa, Salix siie-siaca, Salix aurita, Populus tremula.
De asemenea, în tinoavele din ţara noastră s-au păstrat unele relicte (v. Relicte, specii ~) glaciale ca: Schechzeria palustris, Carex loliacea, Carex megellanica, Andromeda poly-folia, Calamagrostis neglecta, Vaccinium exycoccos, Sphagnum wulfianum, etc. şi s-au identificat şi unele asociaţii ca: Erio-retum vaginati sphagnosum, Scheuchzerieto-Caricetum infla-tae, Scheuchzerieto-Sphagnetum cuspidati, Caricetum lasiocar-pae, Caricetum fuscae, etc.
5.	Tintinnopsella. Paleont.: Protozoar ciliat din grupul Cal-pionellidelor caracteristic pentru faciesul pelagic al Jurasicului superior (Thiton). V. Calpionella.
6.	Tintometru, pl. tintometre. Fiz.: Sin. Colorimetru (v.), Cromatometru.
7.	Tinzenit. Mineral.: CaMn---Ala(Si04)4. Silicat de aluminiu, de calciu.şi de mangan cristalizat în sistemul monoclinic. Are culoarea galbenă ca mierea- pînă la brună-roşcată. Prezintă clivaj perfect după (100) şi are gr. sp. 3,29.
8. Tioacid, pl. tioacizi. Chim.: Compus care are formula generală R—O—SH, obţinut, de exemplu, prin înlocuirea, în
acizii organici, sub acţiunea pentasulfurii de fosfor, a unui atom de oxigen cu un atom de sulf. Tioacizii sînt lichide cu miros neplăcut; sînt folosiţi ca intermediari în unele sinteze chimice.
9. Tioalcooli. Chim.: Sin. Mercaptani (v.).
10. Tioaldehidâ, pl. tioaldehide. Chim.: R—C	. Compus
\H
organic corespunzător aldehidelor, în care gruparea—C	a
\h
fost înlocuită cu —C . Numele tioaldehidelor se obţine XH
adăugînd sufixul "tial-" la numele hidrocarburii de bază (pro-pantial, CH3CH2CHS) sau prefixul „tio-“ la numirea trivială a aldehidelor corespunzătoare (tioformaldehidă, HCHS).
Tioaldehidele sînt combinaţii foarte reactive şi, cele ali-fatice în special, au tendinţă mare de polimerizare trecînd în tritioaldehide:
S
/ \
R—-HC	CH—R
I	I
S	S
\ /
CH-R
în cari R poate fi H, un rest alifatic, un rest aromatic, etc. Aceste combinaţii se prezintă sub două forme stereoisomere (după poziţia celor trei radicali faţă de planul moleculei). Forma a (cis), instabilă, în prezenţa unor catalizatori acizi (iod, HCI, H2S04, RCOCI), trece în forma (3 (trans) mai stabilă. Tritioaldehidele sînt combinaţii solide, incolore, cu temperaturi de topire caracteristice; insolubile în apă, greu solubile în alcool, eter, solubile în benzen, cloroform. Tioaldehidele monomere au miros respingător şi persistent.
Prin hidroliză, la cald, tioaldehidele regenerează aldehi-dele de la cari provin şi pun în libertate hidrogen sulfurat.
Tioaldehidele se obţin fie prin reacţia aldehidelor în soluţie alcoolică sau eterică, cu hidrogen sulfurat sau uneori chiar tiosulfat de sodiu, în prezenţa unor agenţi de condensare acizi, fie prin tratarea aldehidelor cu esteri ai acidului tioacetic în prezenţa urmelor de apă. Sin. Tiali.
11.	Tioamide, sing. tioamidă. Farm.: Sin. Sulfamide (v.).
12.	Tiobarbiturice. Farm.: Grup de medicamente din clasa hipnoticelor şi a sedativelor, derivaţi din acidul tiobarbituric, cari se obţin prin înlocuirea atomului de oxigen din poziţia 2 a acidului barbituric cu un atom de sulf şi introducerea a doi substituenţi în poziţia 5:
O H C—N
/ 4	3	\
H2C56
C—N O H
/
O H R, C—N
N /4	3\
C5,	«2C=S
/ \ 1 / r2 nc—N O H
Sinteza derivaţilor tiobarbiturici se realizează prin condensarea tioureei cu un ester malonic disubstituit în prezenţa etoxidului de sodiu, în trei faze, şi anume: prepararea este-rului malonic; prepararea esterului malonic dialchilat şi prepararea derivatului tiobarbituric.
Această metodă are aplicaţii generale şi se pot folosi cei mai diferiţi derivaţi halogenaţi, cu reactivitate normală.
Alături de derivaţii barbiturici, cei tiobarbiturici au fost introduşi în terapeutică, datorită calităţilor lor speciale. Astfel, compuşii tiobarbiturici injectaţi pe cale intravenoasă produc o narcoză de scurtă durată şi sînt mai bine suportaţi decît bar-
Tiocarbamidă
326
Tiocol
bituricele simple. Unii derivaţi au şi o acţiune tireostatică, de exemplu, acidul 5,5-dietil-tiobarbituric, întrebuinţările principale, în Medicină, sînt următoarele: ca hipnotice, sedative, anticonvulsivante, anestezice şi preanestezice, cum şi la potenţarea analgezicelor.
1.	Tiocarbamidă. Chim.: Sin. Tiouree (v.)
2. Tiocarbaniiidă. Chim.:	C6H5—NH—CS—NH—C6H5. Derivat N.N'-di-arilat al tioureei. Se prezintă sub formă de cristale albe, rombice (din alcool), cu p. t. 151°; la fierbere se descompune; e insolubilă în apă, solubilă în alcool, în eter. Tiocarbanilida hidrolizează cu apă la 170° şi se transformă în anilină, bioxid de carbon şi hidrogen sulfurat.
Tratată cu acid clorhidric, la cald, se transformă în isotio-cianat de fenil, C6H5—N — C=S, şi anilină. Tiocarbanilida, în prezenţa oxidului de plumb, reacţionează cu amoniacul şi trece în difenilguanidină, transformare pe care se bazează utilizarea tiocarbanilidei ca agent de vulcanizare al cauciucului.
Se obţine din anilină şi sulfura de carbon, reacţia fiind accelerată cu piridină:
2	C6H5NH2+CS2-* (C6H5NH)2CS + H2S.
Analitic, tiocarbanilida se identifică prin coloraţia albastră intensă pe care, ca şi tioureea, o dă cu benzofenona. Principala utilizare a tiocarbanilidei e aceea de agent de vulcanizare a cauciucului (produsul „Vulkafor IV"). E utilizată ca intermediar în numeroase sinteze organice de coloranţi (sinteza isatinei după Sandmeyer, a indigoului, a metilindigoului, a coloranţilor de sulf), de produse farmaceutice (4,4'-dietoxitio-carbanilida are acţiune tubercu (ostatică); ca agent de flotaţie; inhibitor de coroziune. Sin. Difeniltiouree simetrică, Sulfo-carbanilidă.
3.	Tiocarbocianină. Chim.: Fiecare dintre compuşii analogi cu carbocianinele, în cari gruparea lepidinică e înlocuită cu o grupare benztiazolică. Tiocarbocianinele se întrebuinţează în Fotografie, ca sensibilizatoare în plăcile pancromatice hipersensibile, în locul pinacianolului.
R\
4.	Tiocetonă. Chim.: ^C=S. Fiecare dintre compuşii cari
R
conţin în molecula lor gruparea funcţională tiocarbonil >C—S, corespunzătoare grupării carbonilice >C—O. Nomenclatura lor e similară cu a cetonelor corespunzătoare, cu deosebirea că se foloseşte sufixul ,,-tionă înlocde„-onă ; prefixul „tio-“, adăugat numirilor uzuale ale cetonelor, e mai des întrebuinţat (tiocetonă pentru propantionă, CH3CSCH3).
Toate tiocetonele monomolecuiare sînt intens colorate în albastru datorită grupării tiocarbonil >C=S, puternic cro-moforă. Tiocetonele sînt combinaţii instabile greu de izolat în stare monomeră; dialchil şi aril-alchiltiocetonele încă nu au fost izolate ca atari, deoarece datorită tendinţei mari de polimerizare trec în trimeri, cari posedă cicluri tritiohexanice stabile.
Trimerii tiocetonelor sînt substanţe solide, cristalizate, cu temperaturi de topire caracteristice; prezintă isomerie cis-trans, forma trans fiind cea mai stabilă. Tiocetonele aromatice şi cele eterociclice sînt mai stabile şi unele au fost izolate în stare monomoleculară; tioacetofenona e un lichid urît mirositor cu p. f. 185°. Cu oxigenul, în prezenţa luminii sau a tri-etilfosfinei, tiocetonele trec în cetonele corespunzătoare, fenomen care se mai realizează şi prin hidroliză acidă sau alcalină, tratare cu hipoclorit de sodiu, clorură de tionil, clorură de oxalil, etc. Tiocetonele tratate cu sulfhidrură de amoniu trec în disulfuri. Ca şi cetonele formează fenilhidrazone, semicar-bazone, oxime; cu aminele primare dau baze Schiff.
5.	Tiocian. Chim.: Sin. Rodan (v.), Tiocianogen.
6.	Tiocianat. Chim.: Sin. Rodanură (v.), Rodanat, Sulfo-cianură, Sulfocianat.
7.	Tiocianic, acid Chim.: H — S—C = N. Gaz cu p. f. —110°. E un acid puternic, instabil, isomer cu acidul
isotiocianic, S=C=N—H. Sărurile acidului tiocianic, numite rodanuri, au întrebuinţări industriale limitate1 rodanura de amoniu, (NH4)CNS, cu p.t. 149°, e întrebuinţată, de exemplu, în vopsitoria textilă, în imprimerie, în fotografie şi în Chimia analitică; rodanurile de calciu şi de aluminiu sînt întrebuinţate ca mordanţi. Sin. Acid sulfocianic.
8.	Tiocianodinitrobenzen. Chim.: Compus cristalin galben, utilizat ca fungicid.
9.	Tiocol. 1. Chim.: Produs macromolecular din grupul tioplastelor, solid, lichid sau dispersat, de tipul polisuIfurilor alifatice, cu formula generală (—RS^—)x, în care R e de obicei ■—CH2—CH2—, iar n—4. Are o structură lineară regulată, mai mult sau mai puţin cristalină, şi proprietăţi comparabile cu ale cauciucului. Polidisulfurile (—R—S2—)n, în cari R, în loc să fie (CH2)2, e mai lung, de exemplu (CH2)5, —(CH2)2— —O—(CH2)2, (CH2)20CH20(CH2)2 sau (CH2)2S(CH2)2, au de asemenea proprietăţi de elastomeri. Proprietăţile tiocolului depind de dihalogenura utilizată în sinteză şi de conţinutul în sulf al polisulfurii alcaline; e un material elastic termoplastic, stabil faţă de apă, lumina solară, ozon, uleiuri, benzen, hidrocarburi ; sensibil la acizi şi baze. Rezistenţa la gonflare în solvenţi depinde de conţinutul în sulf al polimerului; e impermeabil faţă de gaze; e un bun izolator electric, rezistent ia intemperii şi la îmbătrînire. Unele tipuri de tiocol au un miros dezagreabil;' pun în libertate o substanţă lacrimogenă; au gr. sp. 1,33-**1,38. Polietentetrasulfura, primul tip de tiocol obţinut industrial, are culoare galbenă-verzuie, miros pătrunzător şi acţiune iritantă asupra ochilor şi mucoaselor. Tiocolul are unele proprietăţi asemănătoare, altele însă mai slabe, decît ale tipurilor obişnuite de cauciuc. Rezistenţa slabă la căldură (peste 80° se vulcanizează în continuare şi se întăreşte), lipsa de rezistenţă la abraziune şi rezistenţa mică la tracţiune sînt inconveniente ale acestui material. Principala proprietate chimică a acestui tip de tioplast consistă în faptul ca, tratat cu combinaţii cari leagă sulful, cedează uşor o parte din sulf. Desulfurarea decurge în emulsii sau suspensii fine la tratare cu sulfură de sodiu, hidroxid de sodiu sau sulfit de sodiu:
(—R—S4—)//+^Na2S —► (—R—S2—).; 4-^Na2S3.
produs necauciucos
Tiocolul se prelucrează şi se vulcanizează cu materialele şi după tehnica uzuală din industria cauciucului. Prelucrarea se face de obicei cu adaus de 10*• *15% cauciuc natural la temperaturi sub 70°; vulcanizarea se face la 140° (temperaturi peste-160° conduc la degajarea de H2S şi deci la apariţia de poro-zităţi) şi 3-*-4 at. Ca material de umplutură se foloseşte numai negru de fum, care conferă vulcanizatului o rezistenţă mai bună la rupere şi o stabilitate mai mare la disolvanţi. Vulcanizarea se face în prezenţa oxidului de zinc, adăugat în proporţia de 10% din greutatea tiocolului, rolul lui fiind probabil acela de a crea punţi în timpul vulcanizării. Sulful nu e utilizat la vulcanizare. După tipul tiocolului şi după terminaţia moleculelor se folosesc diferiţi agenţi oxidanţi la vulcanizare. Pentru tio-, colii solizi se foloseşte peroxid de zinc sau un amestec de oxid de zinc şi p-chinondioximă. Adausuri de agenţi de oxidare (cromat de zinc, oxid de zinc) sînt necesare şi în cazul tioco-Iilor cu greutate moleculară mică, cu grupări mercaptanice finale. Ca activatori se folosesc difenilguanidină, chinondi-oximă, etc. Agenţi reducători ca pirogalolul, praful de zinc inhibesc vulcanizarea. Printr-o compoundare corespunzătoare se poate obţine o varietate mare de cauciucuri polisulfurice. Tiocolii cu grupări terminale „tiol" prezintă avantajul că la vulcanizare în prezenţa agenţilor de oxidare, grupările tiol trec în legături disulfidice, legături cari conferă produsului
o	mai bună rezistenţă la compresiune.
Tiocol lichid cu grupări finale mercaptanice se obţine şi prin scindarea pol itiosuIfaţi lor (rezultaţi prin reacţia
Tiocol
327
Tioeteri
bis (2-cloretil) eterului cu tiosulfat de sodiu), cu sulfură de sodiu sau cu sulfhidrură de sodiu.
Răşini de tip tiocol rezultă şi prin reacţia acetilenei cu H2S în prezenţă de catalizatori alcalini:
CH=CH-|-H2S
CH
vinilmercaptan
H*S(exces) - •	•	j	+- I
CHSH---------------► răşini de tip tiocol
Tiocolu! se foloseşte sub forma de foi, de furtunuri (la transportul de gaze, de vapori), de profiluri; la izolarea de cabluri, la îmbrăcarea valţurilor de presiune, la ştampile, membrane, dopuri, manşoane, căptuşiri de reactoare. Latexul de tiocol a găsit multe aplicaţii, cea mai importantă fiind la căptuşirea tancurilor subterane pentru motorină şi a tancurilor de ciment. Cimentul se umezeşte prin pulverizare de apă şi apoi se acoperă cu două straturi de latex. Polimerii lichizi sînt utilizaţi la impregnarea pielii şi la fabricarea de uleiuri pentru sigilii, ca adezivi la rece şi la protejarea unor metale (aluminiu, magneziu). în ultimul timp, tiocolul lichid în care se incorporează ca umplutură perclorat de amoniu sau de litiu e întrebuinţat drept carburant solid pentru rachete.
Tiocolul A se fabrică din dicloretan; tiocolul SA sau PR-1 conţine grupări terminale	mercapto; tiocolul	FA	se obţine
din dicloretan, di(cloretil)formal	şi polisulfură	de sodiu
Nă2Sl8; „Perduren G“ se	fabrică	din clorură	de	propilen,
glicerindiclorhidrină şip, P'-dicloretileter; „Perduren H“ se obţine din dicloretilformaldehidacetal.
Dacă se utilizează 98% moli dicloretilformaldehidacetal şi 2% moli triclorpropan, se obţine o structură mai ramificată, cu punţi, cu greutate moleculară 100 000--200 000, care prin vulcanizare dă produse cu o stabilitate mai bună.
Sub numirea de „Thiokol RD“ a fost comercializat şi un cauciuc butadienacrilonitriiic.	OCH
1.	Tiocol. 2. Farm.: Sarea de potasiu	H j 3
a acidului guaiacol-sulfonic ; pulbere cris-	C—C
talină, albă, cu gust slab	amărui,	solu- [~|C^	^
bilă în apă, insolubilă în alcool, în eter, utilizată în Medicină la tratarea stărilor inflamatorii ale căilor respiratorii.	In S03K
2.	Tiocrom. Chim. biol. V. sub Vitamină.
3.	Tiodifenilaminâ. Chim., Farm.: Sin. Fenotiazină (v.).
4.	Tiodiglicol. Chim.:
HO—CH*
xc=c/
'C—OH
HO—CH„
-CH2\c
Diol al sulfurii de etil, care se obţine din etilenclorhidrină şi sulfură de sodiu, sau din etilenoxid şi hidrogen sulfurat. Lichid siropos, cu p. f. 164***166° la presiunea de 20 mm, de culoare gălbuie, uşor solubil în apă, insolubil în solvenţi organici. La cald se descompune. Prin tratare cu acid clorhidric concentrat tiodigl icolul trece în sulfura de etil dicioratâ:
-CH2-CI -CH,
c/CH2 CH2 OH >2 uri \CH2—CH2—OH
c/CH2 v-I i2
\CH«
+2 HaO,
un lichid uleios, toxic şi vezicant, folosit în trecut, sub numele de i p e r i t ă, ca gaz de luptă.
5.	Tioesteraze. Chim. biol.: Enzime din clasa hidrolazelor, cari scindează legătura C—S. împreună cu tioeterazele şi tio-glicozidazele au un rol important în numeroase procese metabolice în cari e prezent atomul de sulf. Datorită acestei calităţi, enzimă care catalizează reacţia de formare a cistatio-ninei, din homocisteină şi serină, e astfel o tioeterază.
e. Tioetanolaminâ. Chim. biol.: H2N—CH2—SH. Compus cu sulf, constituind un fragment al moleculei coenzimei A, care mai cuprinde radicalul acidului pantotenic, radicalul acidului adenilic şi un radical pirofosfat. Acidul pantotenic e legat dipeptidic de gruparea aminică a tioetanolaminei, prin gruparea sa carboxilică, constituind panteteina (amida acidului
pantotenic). Tioetanolamina introduce în molecula coenzimei A gruparea tiolică (—SH) liberă; aceasta participă la formaree acetatului activ, care acţionează în procesele de acetilara biologică. Panteteina constituie un factor de creştere pentru unele microorganisme (Lactobacillus bulgaricus). Sin. Cistea-mină, (3-Mercapto-etilamină.
7.	Tioeteri, sing. tioeter. Chim.: RSR'. Combinaţii organice ale sulfului, în cari R poate fi acelaşi cu R' (sulfuri simetrice) sau R şi R' pot fi diferiţi (sulfuri nesimetrice); R şi R' reprezintă resturi organice aciclice, al ic ici ice, aromatice, etero-ciclice. Tioeterii pot fi consideraţi ca derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen au fost înlocuiţi cu resturi organice. Nomenclatura lor e asemănătoare cu cea a eterilor; de exemplu, CH3SCH3^poate fi numit metilsuIfură, dimetilsulfură, metiltiometan. în natură tioeterii se găsesc în petrol sub formă de alchilsulfuri simple şi chiar compuşi ciclici complecşi ai sulfului. Aminoacidul metionină, CH3SCH2CH2CHNH2COOH, segăseşte în proteine ; lantionina, un alt aminoacid, S(CH2CHNH2COOH)2, se găseşte de asemenea în proteine (în lînă, păr). Tioeterii sînt lichide neutre cari în stare foarte pură nu au miros neplăcut; punctele lor de fierbere cresc cu greutatea moleculară şi sînt mai mari decît ale mercaptanilor corespunzători; sînt insolubili în apă, solubili în majoritatea disolvanţilor organici şi în solvenţi polari ca H2S04; nu prezintă asociaţii moleculare.
Comportarea chimică a tioeterilor e asemănătoare cu a eterilor; reactivitatea lor chimică e dată de cele două perechi de electroni liberi de la atomul de sulf şi conduce la reacţii de adiţie.
Adiţia de alchil- sau etiIhalogenuri, de alchiIsulfaţi la tioeteri conduce Ia săruri de sulfoniu:
RSR + R'X ->• R2R'S hX".
Sulfurile simple sînt stabile în soluţie alcalină.
Agenţii oxidanţi, ca halogenii, se adiţionează la sulfuri cu formare de tioeteri dihalogenuri, R—-S(Br)2—R', cari prin tratare cu apă trec succesiv în sulfoxizi, R—SO—R', şi apoi sub acţiunea oxigenului trec în sulfoane, R—S02R'.
Hidrogenaţi catalitic cu hidrogen la 300-• *500°, tioeterii trec în alcani şi hidrogen sulfurat. Agenţii oxidanţi, cum este clor-amina T, formează cu tioeterii aducţi cristalini stabili, numiţi sulfimine, prin cari se pot caracteriza tioeterii; aceste sulfimine servesc şi la purificarea unor sulfuri lichide.
Principalele metode de preparare sînt similare cu cele utilizate în seria mercaptanilor şi a eterilor. Astfel: prin alchilarea sărurilor hidrogenului sulfurat (ca agenţi de alchilare se folosesc alchilhalogenuri, alchilsulfaţi, săruri cuaternare de amoniu); din săruri ale mercaptanilor, şi alchil- sau ari Ihalogenuri: RSNa+XR' -> RSR'+NaX (X = halogen).
în mod similar se obţin diarilsulfuri cu randament de 92-*-95% din arilbromuri şi mercaptide aromatice, ca: tioeteri ai benzenului şi naftalinei.
Tioeteri aromatici se pot obţine şi prin reacţia tiofenolilor cu iodbenzen în prezenţa cuprului.
Adiţia de hidrogen sulfurat sau mercaptani la combinaţii nesaturate e o reacţie mult folosită în sinteze de tioeteri; se lucrează în mediu alcalin şi e necesar un exces de combinaţie nesaturată;
H2S+2CH2=CH2
CH3CH2—S—CH2—CH3
Reacţia mercaptanilor cu olefinele e folosită în reacţii de polimerizare pentru obţinerea unor sulfuri polimere cu proprietăţi de cauciuc. Condensarea hidrogenului sulfurat sau a mercaptanilor cu alcooli, eteri, etilenoxizi are utilizare industrială.
Dimetilsulfură se prepară industrial din H2S şi alcool metilc; formarea tioeterilor e catalizată de oxid de aluminiu activat cu acid silicic sau boric.
Tiofan
328
Tioindigo
Adiţia de mercaptani la combinaţii nesaturate în prezenţa sulfului decurge conform regulii lui Markovnikoff:
R'SH + CH2=CH—R —•-» CH3—CH(SR')—R.
Reacţia sulfului elementar sau a clorurii de sulf cu hidrocarburi aromatice sau olefine, în prezenţa clorurii de aluminiu, conduce de asemenea la sulfuri.
Tioeterii sînt utilizaţi în diverse sinteze organice de insecticide, coloranţi, produse farmaceutice. Dimetilsulfura e folosită la prepararea dimetilsulfoxidului, disolvant cu utilizări multiple. Metiltiopropionaldehida e intermediar în sinteza metioninei. Sulfurile fenolului şi crezolului sînt stabilizatori pentru cauciuc, aditivi pentru uleiuri combustibile şi lubri-fiante. Sulfura de etil diclorată (iperita) e gaz de luptă; unele sulfuri cu catenă lungă au proprietăţi detergente. Sin. Sulfuri organice.
1.	Tiofan. Chim.: Tioeter ciclic; combinaţie eterociclică
cu ciclul compus din patru atomi de carbon şi unul de sulf, derivat tetrahidrogenat al ti-ofenului. Homologi ai u r	j_j
tiofanului au fost izolaţi din unele petro- 2|4	3,	2
luri; biotina, factor de creştere, conţine în j_| £5 2CH molecula sa ciclul tetrahidrotiofenic.	2	2
Lichid incolor, mobil, cu miros pătrunzător, neplăcut, cu p. f. 119°. Proprietăţile sale chimice sînt asemănătoare cu cele ale tioeterilor alifatici. Spre deosebire de tiofen, acest tioeter poate fi oxidat cu peroxid de hidrogen la sulfoxid. Oxidarea cu acid azotic sau cu permanganat de potasiu îl transformă în sulfonă, C4H8S02. Tratat cu apă, trece în tetrahidrofuran. Prin simplă încălzire la roşu, sau catalitic în prezenţă de Ni/Al203 la 400° se dehidrogenează şi trece în tiofen. Cu clorură mercurica formează o sare, C4H8S, HgCL, cu p.t. 124-125°.
Prepararea tiofanului consistă în ciclizarea. 1,4-dihalobuta-nilor în prezenţă de sulfură de sodiu sau de potasiu, în soluţie alcoolică. Se obţin astfel derivaţi ai tiofanului; tiofanul însuşi se obţine prin ciclizarea diclorbutanului.
Tiofanul ca atare e folosit ca odorant pentru hidrocarburi gazoase; sulfona tiofanului e utilizată ca disolvant cu constantă dielectrică superioară.
2.	Tiofen. Chim.:
OOHCi-------oCH(3)
II	II
(oc')HC5 2CH(«)
Combinaţie eterociclică formată dintr-un inel de cinci atomi în care e un eteroatom (sulf). Radicalul său se numeşte tienil.
HC-------CH
II	II
Tiofenul e un lichid incolor cu miros slab; p. f. 84,12°; p. t. -38,3°; df=1,0644; ^°=1,5287; viscozitatea la 20° e de
0,662 cP; refracţia moleculară la 20° 24,365; temperatura critică 310D; căldura de formare AH=—19,6 kcal/mol; presiunea de vapori la 71°=500 mm Hg ; dipolmoment 0,53 Debye; energia de rezonanţă 27,7-*-31 kcal/mol. în spectrele de absorpţie în ultraviolet, tiofenul prezintă trei bande principale la 1400-*-1600 Â, ia 1800*-*2000 Â şi la 2100•••2400 Â. E insolubil în apă, solubil în alcool, benzen şi în majoritateadisolvanţilororganici.
Tiofenul se găseşte în gudroanele de huilă, în fracţiunea de uleiuri uşoare şi în unele petroluri. însoţeşte de obicei benzenul; purificarea benzenului de tiofen se realizează pe cale chimică, datorită reactivităţii mai mari a tiofenului. Prin tratare cu acid sulfuric tiofenul se transformă primul în acid oc-tienilsulfonic, care se separa sub formă de sare de plumb
din care se poate obţine tiofenul pur. Separarea se poate face şi prin fierbere cu acetat mercuric.
Prin pirogenarea unor şisturi bituminoase (ihtiol) se obţin produse bogate în derivaţi tiofenici. Biotina, unul dintre cei mai importanţi derivaţi ai tiofenului, se găseşte în natură.
Tiofenul, asemănător benzenului, prezintă un caracter aromatic pronunţat care îi imprimă o stabilitate deosebită. Reactivitatea sa chimică e ceva mai mare decît a benzenului, dar mai mică decît a furanului şi pirolului. E stabil la temperaturi înalte, stabil faţă de alcalii. Se oxidează la aer şi lumină, şi în prezenţa urmelor de acid oxalic trece în H2S04 şi acid oxalic. Acidul azotic, în anumite condiţii, îl oxidează la acid sulfuric.
Tratat cu apă la 280°, tiofenul'se transformă cu randamente mici în furan.
Tiofenul se fabrică pe scară industrială din butan, care împreună cu vaporii de sulf la 550***700° se ciclizează şi trece în tiofen; conversiunea pe trecere e doar de 8%.
2-Metil-tiofenul şi 3-metil-tiofenu! se obţin printr-o reacţie similară din n-pentan, respectiv din isopentan. Variante ale acestui procedeu sînt acelea cari consistă în barbotarea buta-dienei sau a acetilenei prin sulf topit la 320*"420°; din isopren se obţine astfel 3-metii-tiofen. La prepararea din acetilenă se' poate folosi şi pirita ca sursă de sulf. Furanul, tratat cu hidrogen sulfurat în prezenţa aluminei la 400°, se transformă cu un randament de 30% în tiofen.
Sinteza Paal e o metodă generală mult folosită pentru prepararea tiofenului şi a derivaţilor săi şi consistă în reacţia dintre un compus 1,4-dicarbonilic (aldehide, cetone, acizi) şi trisulfură sau pentasulfură de fosfor:
H2C---CH2	HC-------CH
ii P s ii n
0=C	C=0	HC	CH
ll	^	S^
OH OH	*
CH2—CH2	HC------------CH
I 1	ps	11	II
H3C—CO CO—CH3	H3C—C	C—ch3
Pentru recunoaşterea tiofenului se foloseşte „reacţia indo-fenină“, coloraţia albastră care se obţine la tratarea acestuia cu H2S04 şi isatină. Reacţia e folosită şi la dozarea colori-metrică a tiofenului.
Cu acidul sulfuric în prezenţa de nitrit, tiofenul dă o coloraţie verde care trece în albastru (reacţia Liebermann).
Tiofenul, în acid sulfuric concentrat, dă coloraţii cu alde-hidele (cu aldehida formică dă coloraţie roşie purpurie; coloraţia dispare dacă se adaugă apă). Tiofenul se poate caracteriza prin curba de distilare, dozare de sulf sau prin metode spectro-grafice.
Unii derivaţi ai tiofenului cu acţiune antihistaminică şi antispasmodică sînt utilizaţi în terapeutică. Polimerii tiofenului sînt utilizaţi ca plastifianţi pentru răşini vinii ice. Nitro-tiofenii sînt inhibatori de coroziune.
3.	Tiofos. Chim., Ind. chim.: Sin. Parathion (v.).
4.	Tioften. Chim.: Compus biciclic, conţinînd două inele de tiofen. Se obţine prin încălzirea acidului tricarbalil ic sau a acidului citric cu sulfură de fosfor:
H2C--------C H----------C H2	HC------C-------C H
I	1	I	-» II 11	11
C	OH COOH	COOH	HC	C	CH
xs/ xsy
acid tricarbalilic	tioften
Tiofenul e reactiv faţă de agenţii chimici; e folosit în diverse sinteze chimice.
5.	Tioindigo. Ind. chim. V. sub Tioindigoizi, coloranţi
Tioindigoizi, coloranţi —
329
Tioindigoizi, coloranţi ~
î. Tioindigoizi, coloranţi Ind. chim.: Derivaţi ai tio-naftenului cari au comun lanţul cromoforic —CO—C=C—
II
__CO—, prin care se face legătura între două molecule de
bază, fie în poziţia 2 : 2' fie în poziţiile 3:3', 2:3' sau 3:2', formîndu-se astfel un sistem simetric sau asimetric. Numele tioindigoizilor se formează numind ciclurile cari compun cele două jumătăţi ale moleculei, apoi se indică poziţiile unde se face legătura şi la sfîrşit se adaugă termenul „indigo".
Unii coloranţi tioindigoizi pot fi utilizaţi şi la vopsirea lînii şi sînt întîiniţi în comerţ înglobaţi în sortimentul de coloranţi Helindon care cuprinde coloranţii de cadă cari vopsesc lîna.
Prin încălzire cu alcalii, molecula multor coloranţi tioindigoizi se rupe în două componente. Aceasta e de altfel o caracteristică a multor coloranţi indigoizi; de exemplu coloranţii de tip tionaften-indol-indigo formează un derivat al acidului antranilic şi o o-3-hidroxitionaften-2-aidehidă.
Pentru prepararea acestor derivaţi tioindigoizi sînt utilizate două metode: oxidarea unui compus c o n-ţ i n î n d o grupare m e t i I e n i c â in poziţia 2, plasata între o grupare S şi CO (de ex. tio-indoxil), în acest caz obţinîndu-se produse simetrice; condensarea unui derivat care conţine o grupare m e t i I e n i c a reactiva cu un compus avînd o grupare c e t o n i c â (de ex. tiosatina), în acest caz obţinîndu-se combinaţii din cîte două molecule diferite.
Tioindoxilii (derivaţii 3-oxi-tionaftenului) se prepară la rîndul lor prin următoarele metode.
Ciclizarea acizilor ari l-t iog! icoî ici obţinuţi prin reducerea sulfoclorurilor aromatice la mercap-tani, aceştia fiind condensaţi apoi cu acid cloracetic; prepa-rarea d in acizii aril-tioglico l-o-c a r b o x i 1 ici; obţinerea de derivaţi ai acidului 3-o x i-tionaftencarbonic, de la amine aromatice prin reacţia Herz, foarte utilizată la prepararea de o-aminotiofenoli, intermediari pentru coloranţii tioindigoizi şi de sulf.
Tionaften-2,3-chinona (tioisatina), analogul cu sulf al isatinei, H C
HC^ XC------------CO
I I! I HC	C	CO
Ns/
H
se obţine prin bromurarea tioindoxilului şi hidroliza dibrom-derivatului obţinut. Spre deosebire de isatină, tioisatinele sînt mai puţin accesibile, însă acest neajuns e înlăturat prin prepararea anilidelor tioisatinelor, anume prin condensarea tio-indoxililor. AniIidele obţinute reacţionează ca şi tioisatina, care riti mai e necesar să fie izolată. Anii idele ca atari au fost utilizate şi drept coloranţi pentru acetatul de celuloză; de exemplu produşii de condensare ai 6-metil-, respectiv 6-etoxi-tioindoxil cu p-nitrozofenol sînt coloranţi galbeni.
Prin introducerea de substituenţi diferiţi în cele două nuclee s-a putut realiza un număr mare de combinaţii avînd nuanţe foarte diferite. Astfel, gama de nuanţe obţinută cu coloranţii tioindigoizi e foarte mare, cuprinzînd roşu, roz, violet, brun, negru, etc., spre deosebire de clasa coloranţilor indigoizi, care dispune în special de nuanţa albastră.
T i o i n d i g o u I (Roşu de tioindigo, R, Roşu Helindon BB) — care e analogul indigoului, conţinînd însă în scheletul de bază două nuclee de tionaften în loc de indol, fiind 2,2'-bis-tionaften-indigo — a fost primul colorant din această clasă.
Tioindigoul e mai stabil decît indigoul, faţă de toţi reactivii, şi e de asemenea mai rezistent şi faţă de alcalii. Prin încălzire cu soluţie alcoolică de KOH formează tioindoxil, tionaf-ten-chinonă, derivaţi ai 3-hidroxitionaften-2-aldehida. Tioindigoul se fabrică din acid fenil-tioglicol-o-carbonic. Acesta, la rîndul său, se obţine cu un randament de aproximativ 80% din acidul antranilic prin procedeul descris mai sus. Calitatea acidului fenil-tioglicol-o-carbonic are un rol foarte important pentru faza următoare a sintezei: a) obţinerea tioindoxilului sare de sodiu se realizează prin încălzirea la 190° a acidului fenil-tioglicol-o-carbonic cu o soluţie concentrată de NaOH, cînd are loc deshidratarea urmată de o decarboxilare a acidului tioindoxil carbonic format, b) Colorantul se formează prin diluarea topiturii alcaline a sării de sodiu a tioindoxilului, neutralizarea parţială cu H2S04 şi oxidarea tioindoxilului prin încălzirea soluţiei la 95° cu floare de sulf:
HC
I
HC
H	O
C	C
' \
ii
CH2+2S
H O
X .c
HC C
/y
xs'
H
O	H
C	C
XXCH
C=C	I! I
HC C /	\	C CH
s' xc^
H
Purificarea colorantului se face prin fierberea soluţiei cu bisulfit de sodiu, disolvîndu-se sulful în exces. Tioindigoul vopseşte bumbacul şi lîna dintr-o cuvă galben-aurie în nuanţe roşii-albăstrui închise. Egalizează bine, vopsirile fiind rezistente la lumină şi la clor, însă cu rezistenţă mică la fierberea cu alcalii. E mai uşor redus la leucoderivat decît indigoul, leucoderivatul, la rîndul său, fiind mai stabil şi fiind mai uşor reoxidat la colorantul iniţial decît leuco-derivatul indigoului.
Introducerea de substituenţi în molecula tioindigoului provoacă schimbări ale culorii chiar mai mult decît în cazul indigoului; de exemplu: derivaţii conţinînd grupări alchil, amino, hidroxil, metoxil, şi tioeter au nuanţe mult diferite; cînd substituenţii sînt în poziţia „para“ faţă de atomul de sulf, nuanţa variază către roşu, violet şi nuanţe mai închise; cînd substituenţii sînt „para" faţă de grupările carbonil, culoarea e portocalie, brună-portocalie, roz.
Exemple:
Roz indantren strălucitor R, cu nuanţă strălucitoare şi rezistenţe bune Ia vopsirea pe bumbac ; roşu violet indantren RH, cu utilizare foarte mare deşi e inferior coloranţilor de cadă antrachinonici în ce priveşte rezistenţa la lumină şi fierbere cu alcalii; ecarlat indantren B, un colorant tioindigoid asimetric cu largă utilizare şi cu foarte bune rezistenţe; purpuriu indantren pentru imprimare R, tot un colorant tioindigoid asimetric, obţinut prin condensarea 5,6-benzo-7-cloro-tioindoxi-lului cu p-dimetilamino-anilul-tioindoxilului; brun indantren RRD, analogul naftalenic al tioindigoului, care e foarte mult folosit în imprimerie şi la prepararea indigosolului respectiv.
Derivaţi de	tipul 2-t i o n a fte n-2-'i n d o I-
indigo (numiţi şi hemitioindigoizi):	Derivatul	de	bază
obţinut prin condensarea isatin-oc-aniIidei cu tioindoxil nu are importanţă tehnică; în schimb, derivaţi ca, de exemplu, 5,5'-dibromurat şi S^S'-tribromurat sînt mult utilizaţi. De asemenea sînt valoroşi următorii derivaţi halogenaţi:
Violet indantren pentru imprimat BBF; e pentaclor-deri-vatul, mult utilizat în imprimerie.
Tiol an
330
Tiouree
Albastru indantren pentru imprimare B; se obţine prin condensarea clorurii 5-clor-7-metoxi-4-metilisatinei cu 5, 7 diclor-tioindoxil.
Negru indantren pentru imprimare BL; e obţinut din 9-clor-(6', 7')-benzotioindoxil condensat cu clorură 5-bromoisatinei. Dacăse util izează clorură de isatină, respectiv clorură de 5, 7-di-brom-isatină, se obţin tipurile de negru BGL şi F.
Prin introducerea unui rest naftalenic s-au obţinut produşi cari vopsesc în nuanţe ol iv, brun şi verde, util izaţi la imprimare.
Derivaţii de tipul 3-t i o n a f t e n-2'-i n d o I-indigo sînt reprezentaţi prin cîţiva coloranţi; de exemplu:
Ecarlat tioindigo R, utilizat la vopsirea şi imprimarea bumbacului; se obţine prin condensarea tioindoxilului cu isatină. Dacă la condensare se utilizează 5, 7-dibromisatina se formează un produs care vopseşte cu o nuanţa mai gălbuie.
Brun indantren pentru imprimare R şi 3R: se obţine prin condensarea 4, 5-benzotioindoxilului cu derivatul respectiv al isatinei; de exemplu 7-metil-6-clor-isatina pentru tipul 3 R.
Afară de grupurile de coloranţi tioindigoizi descrise, din aceeaşi clasă mai fac parte şi produşii numiţi „/ n d o I i g-n o n e“ şi cari au fost obţinuţi prin condensarea unui tioindo-xil cu o cetonă sau a tioisatinei cu un compus conţinînd o grupare metilenică reactivă; de exemplu: ecarlat algol GG (Ecarlat Helindon GG), care formează nuanţe foarte vii la vopsirea bumbacului, lînii şi mătăsii, cum şi la imprimat. Derivatul monobromurat e Roşul Ciba R, iar prin tribromurarea produsului de condensare dintre 6-amino:tioindoxil şi acenaf-tenchinonă se obţine un colorant protocaliu care, prin vopsire, dă nuanţe foarte pure şi strălucitoare.
î. Tiolan. Ind. text.: Fibră textilă obţinută prin extrudarea unei soluţii vîscoase de substanţe proteinice. Se fabrică în lungimi comparabile cu lungimea lînii, iar transformarea ei în fire se face prin procedeul de filare specific lînii piepten ate.
Din Tiolan se execută ţesături asemănătoare cu cele de lînă, ca aspect exterior şi proprietăţi termice.
Rezistenţa în stare umeda a acestor produse fiind mică, în practica filării Tiolanul se amestecă cu lîna, pentru a servi ca suport de rezistenţă în stare umedă. Sin. Thiozell.
a. Tiomeracil. Ind. chim., Farm.: Substanţă medicamentoasă de sinteză din grupul inhibitorilor tiroxinei (medicamente antitiroidiene), pe bază 6-metil-2-	^
tiouracil. Se obţine prin condensarea este-	^
rului acetilacetic cu tiouree. Terapia
hipertiroidismului prin extirparea chi- ^3^ C6
2C=S I
HC5 4 3NH
!f
O
rurgicală parţială sau totală a glandei tiroide fiind dificilă şi periculoasă, descoperirea substanţelor din această categorie are o importanţă deosebită. Tiome-racilul e indicat în maladia lui Basedowşi pentru pregătirea organismului în cazul unei tiroidectomii. Simptomele clinice dispar după 2---3 săptămîni, afară de volumul guşei şi exoftalmie, cari nu sînt influenţate. Sin. MTU.
3. Tionaften. Chim.: Combinaţie eterociclică din grupul tiofenului, consistînd dintr-un inel benze-nic condensat cu unul tiofenic. Se găseşte	r
în gudroanele cărbunilor de pămînt şi # \ însoţeşte de obicei naftalina tehnică. HC C CH
Proprietăţile tionaftenului sînt asemă-	<~|_j
nătoare cu ale naftalinei; se prezintă în	^r/	\c/
foiţe incolore cu miros de naftalină;	M
are p. t. 32°; p. f. 221°; e solubil în majoritatea disolvanţilor organici şi e antrenabil cu vapori de apă.
Cu acidul picric dă un compus, C8H6S-C6H307N3, în ace galbene cu p. t. 149°. Cu acidul sulfuric concentrat dă o coloraţie roşie.
Cel mai important derivat al său, 3-hidroxi-tionaftenul (tioindoxilul), e folosit ca materie primă în sinteza indigoului, a tioindigoului, a ecarlatului de tioindigo şi a ecarlatului de Ciba. Sin. Benzotiofen.
4.	Tioneinâ. Chim. biol.: Trimetil-betaina tiolhistidina; derivatul tiolic din betaina histidinei, care conţine un ciclu iminazolic (un eterociclu), care se găseşte în eritrocite. Sin. Ergotioneină.
5.	Tionil. Chim.:	Radical	diatomic (SO)", care se	găseşte
în	unii compuşi	ca	acidul	sulfuros, SO(OH)2,	tionamida,
SO(NH)2, clorură	de	tionil,	SOCI2, etc.
6.	Tioninâ. Chim., Farm.: 7-Aminofentiazina. E baza colorantului bazic Violetul lui Lauth. Vopseşte mătasea şi bumbacul mordansat (v. sub Mor-
dansare) în nuanţe violet-	j_j	^
C N	C
albăstrui
Afară de metodele de preparare în cari rezultă sub formă de clorhidrat, se poate obţine şi prin încălzirea N,N-dimeti!tioninei cu soluţie alcoolică de
cut sXc/9\:/4 Vh
i
_r 7
II
C
2C—NH
Chim.: HOOC-C6H4-SH. Deri-
amoniac.
E greu solubilă în apă şi în alcool, disolvîndu-se cu uşurinţă în eter şi în cloroform.
7. Tioplaste. Chim.: Răşini sintetice cari conţin sulf în moleculă; de exemplu tiocolul (v.).
s. Tiosalicilic, acid vat al acidului sal ic i I ic, în care gruparea OH e înlocuită cu gruparea SH (tiol). Se prezintă sub formă de cristale albe sau pulbere cristalină cu p. t. 164-**165°. E solubil în alcool şi în acid acetic glacial; e greu solubil în apă. Sublimează. Se obţine prin diazotarea acidului antranilic şi înlocuirea azotului prin tratare cu sulfură de sodiu. în soluţii, mai ales în cele alcaline, se oxidează uşor, transformîndu-se în disulfura respectivă, acidul ditiosalicilic, HOOC—C6H4—S —S —C6H4—COOH, cu p. t. 289°.
Soluţia alcoolică de acid tiosalicilic da cu clorură ferică o coloraţie albastră, care dispare repede. Soluţia de acid tiosalicilic în acid sulfuric, la cald, se colorează în roşu. Se întrebuinţează la sinteze, ca intermediar la prepararea t ioind igou lu i şi ca succedaneu al acidului salicilic, în medicină. Derivaţii săi, acidul acetiltiosalicilic (tioaspirina) şi eterul fenilic\tiosalolul), sînt folosiţi în medicină.
9. Tiosemicarbazone. Farm. V. sub TB.
10.	Tiosulfaţi, sing. tiosulfat. Chim. V. sub Acid tiosuI-furic, sub Sulf.
11.	Tiosulfuric, acid Chim.: H2S203. V. sub Sulf.
12.	Tiouracil. Chim. biol.: Acidul 2-tio-6-oxipirimidină. Derivat al uracilului, de care se deose-
beşte prin înlocuirea oxigenului din C2 cu sulf. Tiouracilul are proprietăţi biologice antitiroidiene; e folosit în tratamentul hipertiroidismului şi al tireotoxicozei. Are	,
acţiune antagonistă cu uracilul, în unele	S=C2
procese biologice, de exemplu în biosinteza virusului mozaicului tutunului. Sin. Alkiron (numire comercială)
O
H
C
6 'sCH
H
II
4CH
13. Tiouree. Chim.: NH2CSNH2. Derivat al acidului tio-carbonic. Sînt posibile două forme tautomere:
NHa
S=C
/
NH
HS—C
"NH«
NH2
isotiouree
(pseudotiouree)
Forma iso- nu a fost pusă în evidenţă prin nici o metodă fizică.
Tip
331
Tipar
Se prezintă sub formă de cristale rombice incolore (din alcool); se disolvă în 9 părţi apă rece şi soluţia apoasă e neutră şi are gust amar; e solubilă în alcool, amoniac lichid, piridină, puţin solubilă în eter. Din cauza isomerizării care are loc, la încălzire punctul său de topire nu e precis; încălzită rapid se topeşte ia 180**-182°. La fierbere se descompune.
Prin hidroliză acidă sau alcalină trece în amoniac, hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon. Cu acizii tari formează săruri definite, cristalizate, ca (NH2)2CS-HN03 sau clorhidratul (NH2)2CS-HCI. Cu sărurile anorganice de Hg, Ag, Cu, Cd, Bi formează complecşi de adiţie. Formează aducţi cu unele combinaţii organice (hidrocarburi alifatice ramificate, cetone, esteri, halogenuri şi unele substanţe ciclice) cari, prin topire sau. disolvare, se desfac în componente.
Alchilata cu halogenuri de alchil sau cu sulfaţi de alchil, tioureea formează S-alchilderivaţi, săruri de isotiuroniu, utilizate la prepararea mercaptanilor.
O reacţie importantă de ciclizare a tioureei e condensarea cu monocloracetaldehidă, reacţie utilizată industrial la sinteza
2-amino-tiazolului, intermediar la fabricarea sulfatiazolului.
Industrial, tioureea se obţine prin adiţia cianamidei (cian-amidă de calciu şi H2S04 în mediu apos) la hidrogenul sulfurat:
H2N—C=N + H2S -> H2S—CS— NH2;
prin isomerizarea lentă la temperaturi sub 100° şi rapidă la 160---1700 a tiocianatului de amoniu, pînă la stabilirea unui echilibru (^28 % tiouree):
H4NSCN - SC(NH2)2.
Reacţii mai puţin importante cari conduc la formarea tioureei sînt: tratarea carbonatului de amoniu cu sulfură de carbon la 160°, în tuburi închise, cu randament aproape cantitativ; reacţia diciandiamidei cu sulfura de amoniu.
Identificarea tioureei se face cu clorură de benzofenonă cu care dă o coloraţie albastră intensă; cu ferocianura de potasiu în soluţie acetică dă o coloraţie verde care trece în albastru intens.
Tioureea prezintă toxicitate pentru plante; administrarea prelungită la animale inhibă funcţionarea glandei tiroide. Tioureea a fost prima combinaţie utilizată în tratamentul hipertiroidismului; în timp a fost înlocuită cu derivaţi ai săi cari dau rezultate mai bune.
Tioureea e folosită în sinteza de aminoplaste (condensare cu HCHO), ca intermediar în sinteza sulfatiazolului, indigoului, difeniltioureei; în chimia analitică ca reactiv pentru selen, telur, osmiu, bismut, şi la identificarea acizilor carbo-xilici; la curăţitul vaselor de argint prin faptul că formează cu Ag2S un complex uşor solubil; în industria textilă, la apre-tarea mătăsii artificiale, solubilizarea acetatului de celuloză, adjuvant pentru băile de colorare.
Dintre derivaţii săi, a-naftiltioureea (ANTU) e utilizată ca otravă cu toxicitate specifică pentru şoareci, iar oliltioureea e un bun sensibilizator în Fotografie şi e folosită ca înlocuitor al hiposulfitului de sodiu în băile de fixare. Sin. Tiocarbamidă, Sulfouree.
î. Tip, pl. tipe. 1. Poligr.: Simbol grafic pentru un fonem sau pentru un concept, folosit în comunicări scrise.
2.	Tip. 2. Poligr.: Figură imprimată pe hîrtie, care reprezintă o literă din alfabet, o cifră sau un semn ortografic.
3.	Tip. 3. Poligr.: Sin. (impropriu) Literă tipografică (v.), care e numai clişeul unui tip în accepţiunea Tip 2 (v.).
4.	Tip, pl. tipuri. 4. Gen.: Totalitatea obiectelor apar-ţinînd unei mulţimi cari au proprietăţi tipice, adică proprietăţi cari aparţin şi sînt caracteristice tuturor obiectelor cari constituie mulţimea respectivă.
5.	~ biologic. Geobot.: Sin. Formă biologică (v. Forme biologice).
6.	~ de arboret. Silv.: Asociaţie de arbori cari — într-un anumit climat, în anumite condiţii de sol şi de rocă-mamă, şi fără intervenţia omului — au, aproximativ, aceleaşi caracteristici.
7.	~ de biocenoza. Geobot.: Totalitatea biocenozelor (v.) cari au aceleaşi calităţi şi aceleaşi caractere.
8.	~ de biogeocenozâ. Geobot.: Totalitatea biogeoceno-zelor (v.) cari au aceleaşi calităţi şi aceleaşi caractere.
9.	~ de vegetaţie. Geobot.: Unitate dintr-un sistem de clasificare vegetală, în specia) pentru clasificarea din punctul de vedere al valorii economice, în care se ţine seamă de stadiul de vegetaţie, în legătură cu factorii staţionaii.
Pînă în prezent nu s-a ajuns la stabilirea unui sistem definitiv al tuturor tipurilor de vegetaţie, existînd numai un început care se referă la tipurile de pădure.
10.	~ genetic de sol. Ped.: Categoria din sistematica solurilor care cuprinde toate solurile formate sub influenţa simultană a factorilor climatici, biologici şi hidrologici şi cari posedă caractere variabile între anumite limite, în general restrînse Solurile grupate în acelaşi tip genetic au acelaşi tip de acumulare a substanţelor organice, cu aceleaşi procese de transformare şi descompunere; acelaşi tip de descompunere a masei minerale şi de sinteză a noilor compuşi minerali şi complecşi organo-minerali; acelaşi caracter al migrării şi acumulării de substanţe ; aceeaşi construcţie a profilului solului, cu aceleaşi orizonturi; necesită acelaşi gen de măsuri pentru ridicarea şi menţinerea fertilităţii solului. V. şî Sistematica solurilor, sub Sol 2.
11.	~ sezonier. Geobot.: Aspectul sezonier al unei grupări vegetale oarecari. De exemplu: în păşunile alpine, primăvara, pajiştile de Nardus stricta sînt colorate în violaceu, din cauza florilor de Crocus vernus, tip sezonier caracteristic; în timpul verii, aceleaşi pajişti sînt colorate în albastru, din cauza altui tip sezonier, Viola declinata.
12.	Tipar, pl. tipare. 1. Poligr.: Produs obţinut prin tipărirea (v.) formelor de tipar (v. Formă de tipar). După destinaţia care li se dă, tiparele executate se grupează în trei categorii: tipare auxiliare, cari servesc la controlul şi definitivarea formei de tipar, tipare obişnuite (de ex.: cărţi, broşuri, reviste, ziare, afişe, formulare, etc.) cari constituie marea majoritate a produselor imprimate, şi tipare speciale. Sin. Tipăritură, Imprimat.
Exemple de tipare auxiliare:
Tipar de control: Tipar executat la secţia de prepotrivire, pentru controlul calităţii potrivelii.
Tipar de corectură. V. Corectură, tipar de
Tipar de probă: Sin. Revizie de maşină (v.).
Tipar de revizie: Tipar executat după fixarea şi potrivirea formei în presă, înainte de a începe imprimarea. Pe tiparul de revizie se controlează dacă în timpul manipulării formei nu s-au deteriorat sau au căzut litere, dacă poziţia paginilor în coală e cea justă, dacă signaturile şi colontitlurile sînt aşezate corect, dacă potriveala e bună şi dacă forma e bine unsă cu cerneală. Dacă trebuie ca, în urma reviziei, să se aducă formei de tipar modificări mai importante, se cere un nou tipar de revizie, numit tipar de contra revizie. Sin. Revizie de maşină, Coală de revizie, Coală de control.
Tipar de transport: Tipar executat, cu cerneală grasă, de pe o formă de tipar provizorie, pe o hîrtie specială, folosit la prepararea unei forme definite de tipar plan (piatră litografică, placă de zinc sau de aluminiu).
Exemple de tipare speciale:
Tipar cartografic: Tipar de hărţi şi de planuri, executat, de obicei, în mai multe culori, în tipar plan, litografic sau offset.
Tipar de bilete de călătorie: Tipar executat pe maşini rotative mici, de construcţie specială, cari imprimă simultan pe faţă şi pe verso (uneori în două culori) şi execută toate
Tipar
332
Tipar
operaţiile de finisare a biletelor: numerotata-, tăierea, iar la biletele de tramvai, şi perforarea.
Tipar de decalcomanii: Tipar executat, de obicei, în mai multe culori, pe hîrtie cretată sau pe hîrtie gumată, preparată astfel, încît imaginea tipărită se poate desprinde pentru a fi aplicată pe alt material (lemn, metal, sticlă, etc.), pe care tipărirea nu poate fi executată direct. Deoarece tiparul apare în forma sa definitivă pe obiectul pe care e aplicat, pe foaia de hîrtie textul se imprimă invers; ordinea imprimării culorilor e, de asemenea, inversă. Pentru obiectele ceramice, tiparul se execută cu cerneluri speciale (v. Tipar ceramic, sub Tipar 2). Aplicarea decalcomaniilor se poate face după procedeul umed, la care imaginea e aplicată prin umezire, sau după procedeul cald, la care imaginea e aplicată la cald. Sin. Tipar metacrom.
Tipar de note muzicale: Tipar care cuprinde numai note muzicale sau note muzicale combinate-cu’text. Tipărirea în tipar înalt se face după forme culese din tipe speciale, sau după clişee zincografice. Cele mai bune rezultate se obţin în tipar adînc, de pe plăci de cupru gravate manual. Pentru lucrări curente se poate folosi şi tiparul plan litografic sau offset.
Tipar de tapete: Tipar policrom, executat pe prese rotative speciale de tipar înalt sau pe prese rotative offset, întrebuinţînd cerneluri acoperitoare, rezistente la lumină.
Tipar invizibil: Tipar executat cu cerneluri incolore, cari devin vizibile numai în timpul cît sînt supuse unui tratament special (de ex. încălzire) sau acţiunii unor anumite substanţe chimice. Se foloseşte la tipărirea hîrtiilor de valoare (bancnote, timbre poştale, bonuri, etc.) cu o soluţie de fenolftaleină, care devine vizibilă cînd hîrtia se umezeşte, sau cînd se execută corecturi pe ea.
Tipar în ulei: Tipar fotografic la care se foloseşte o hîrtie preparată cu un strat de gelatină sensibilizată, care copiază fotografic imaginile şi care se developează. Tipărirea se face cu o formă plană sau rotativă, unsă complet cu cerneală. Hîrtia nu acceptă cerneala decît pe porţiunile cari au fost expuse la lumină, obţinîndu-se astfel o imagine bogată în semitonuri.
Tipar înalt d6 artă: Reproducere după originale de artă, folosind clişee metalice pafttografice, gravate de mînă sau acvaforte, sau clişee de lemn (xilogravuri).
Tipar luminos: Tipar cu cerneluri speciale, fosforescente, executat pe o hîrtie neagră sau de culoare foarte închisă. De obicei, se întrebuinţează cerneală albă lipicioasă, peste care se presară pulbere de wolframat de calciu sau de altă substanţă fosforescentă. Se aplică la inscripţiile aşezate în coridoare sau în încăperi întunecoase (culoare, săli de cinematograf, camere obscure, etc.).
Tipar metacrom. V. Tipar de decalcomanii.
Tipar negativ: Tipar la care floarea literelor sau liniile ilustraţiilor rămîn neimprimate, păstrînd culoarea hîrtiei, iar fondul şi spaţiul liber din jurul literelor se imprimă. Tiparul negativ se poate executa folosind litere negative, cu floarea scobită, şi clişee negative.
Tipar pentru orbi: Tipar în relief, folosit la tipărirea cărţilor pentru orbi, cu alfabetul Braille. Forma de tipar e alcătuită din două plăci de tablă suprapuse; pe acestea, textul, în alfabetul Braille, avînd tiparul în relief al literelor, se imprimă cu ajutorul unei maşini speciale de scris; între cele două plăci se introduc foile de hîrtie groasă cari, prin presare, capătă aceleaşi reliefuri ca şi forma.
i.	Tipar. 2. Poligr.: Totalitatea procedeelor de executare a formelor de tipar (v. Formă de tipar) după texte, ilustraţii sau texte combinate cu ilustraţii, şi de obţinere a unor copii identice, prin presarea pe hîrtie sau pe alt material potrivit a formelor de tipar, de obicei acoperite parţial cu cerneală.
După modul de interacţiune dintre forma de tipar şi materialul pe care se tipăreşte, se deosebesc trei procedee de tipar
obişnuite , fundamental diferite unul de altul — tiparul înalt sau pantografic, tiparul plan sau plano-grafic şi tiparul adînc sau calcografic—, iar prin combinarea for, în scopul obţinerii unui produs finit cu aspect deosebit, se obţin procedeele de tipar combinat. Afară de procedeele de tipar obişnuite, există şi procedee de tipar speciale, cari diferă de cele obişnuite, atît în privinţa confecţionării formei de tipar, cît şi în privinţa materialelor întrebuinţate la imprimare (de ex. tipar serigrafic (v.) sau cu şabloane; tipar xerografic, v.).
Tiparul adînc e reprezentat de totalitatea procedeelor de tipar cu forme de tipar a căror suprafaţă activă e adîncită faţă de suprafaţa lor neutră. Forma de tipar adînc se unge cu cerneală fluidă, care umple părţile adîncite, după care suprafaţa neutră se curăţă de cerneală; tipărirea se execută presînd pe formă un material flexibil, de obicei hîrtie, astfel încît să ajungă în contact cu cerneala rămasă în părţile adîncite ale formei. Sin. Calcografie (v.), Tipar calcografic, Tiefdruck. V. şî sub Rotoheliografie.
După modul de preparare a formei de tipar adînc, se deosebesc: tiparul adînc de artă şi tiparul adînc fotomecanic.
Tiparul de arta foloseşte forme executate în întregime prin gravare manuală, prin gravare manuală combinată cu gravare mecanică (v. Gravură în cupru, Gravură în oţel, sub Gravură în metal), sau prin gravare manuală combinată cu gravare chimică (v. Acvaforte, Gravură în acvaforte, Acva-tinta 1). Aceste procedee au fost folosite de artişti, tipărirea executîndu-se numai cu maşina de mînă. Producţia e foarte mică — 10**-12 exemplare pe oră, uneori chiar mai puţin, — din cauza greutăţii de a şterge cerneala de pe suprafaţa formei.
Tiparul fotomecan ic foloseşte forme executate fotomecan ic.
După modul de preparare a formelor şi de tipărire, se deosebesc: tiparul heliografic, tiparul în fotogravură şi tiparul rotoheliografie.
Tiparul heliografic descompune imaginea pe hîrtie pigment, expunînd-o printr-o sită fotografică pozitivă, după ce imaginea a fost copiată. După aplicarea hîrtiei pigment pe placa metalică, se corodează în adîncime, la atacul chimic, numai elementele dintre liniile rasterului, astfel încît pe suprafaţa plăcii seformează o reţea de linii necorodate, care serveşte ca suport pentru cerneală şi ca sprijin pentru racleta care şterge cerneala de pe suprafaţa neutră a formei. Tipărirea se execută în maşini cilindrice. Ştergerea cernelii de pe suprafaţa neutră a formei se face cu racleta sau cu o pînză ştergătoare fără fine. Sin; Heliografie (v.), Tipar în heliografie.
Tiparul în fotogravură foloseşte forme de tipar preparate, plăci de cupru acoperite cu mici granule de asfalt topit rezistente la coroziune, repartizate în mod aproape uniform pe întreaga suprafaţă a plăcii. După topirea granulelor de asfalt se aplică pe placă imaginea copiată pe hîrtie pigment şi se corodează, obţinîndu-se o imagine în adîncime; părţile acoperite cu asfalt rămîn necorodate, formînd suportul pentru cerneală. Tipărirea se execută pe maşina manuală heliografică sau pe maşina cilindrică de tipar adînc. Procedeul se foloseşte pentru tipare de arta. Sin. Heliogravură (v.), Tipar în heliogravură.
Tiparul rotoheliografie foloseşte forme de tipar executate pe un cilindru masiv de cupru sau pe o placă subţire de cupru, care se înfăşoară pe un cilindru, făcînd posibilă astfel tipărirea rotativă. La tipărire se întrebuinţează cerneluri foarte fluide, preparate cu solvenţi volatili (benzină, benzen, toluen, xilen), în ultimul timp şi cu apă. Ungerea formei cu cerneală se face prin cufundarea parţială a formei într-un vas cu cerneală sau prin turnarea ei continuă pe formă. Excesul de cerneală se şterge de pe formă cu ajutorul unei lame, numită racletâ (v. Racletăl). Uscarea tipăriturilor se face prin încălzirea cilin-drelor de transport ale fîşiei de hîrtie, sau prin suflarea unui curent de aer cald pe suprafaţa tipărită a hîrtiei. Construc-
Tîpar
333
Tipar
tiile moderne ale maşinilor de tipar adînc sînt capsulate, spre â evita răspîndirea vaporilor de solvenţi în atmosfera atelierului, şi a face posibilă recuperarea lor. Prin acest procedeu se "pot'executa lucrări într-o singură culoare, în două sau în trei culori, de obicei cu maşini cilindrice, sau mai mult decît trei culori, cu maşini rotative. Tiparul adînc în tricromie face posibilă redarea tuturor nuanţelor, foarte aproape de culorile naturale. Sin. Rotoheliografie (v.).
Tipar calcografic. V. Tipar adînc.
Tiparul înalt e reprezentat de totalitatea procedeelor de tipar cu forme de tipar a căror suprafaţă activă e înălţată faţă de suprafaţa lor neutră. Forma de tipar înalt se unge cu o cerneală vîscoasă numai pe părţile ei înălţate ; tipărirea se execută presînd pe formă un material flexibil, de obicei hîrtie, astfel încît să ajungă în contact cu cerneala care acopere părţile înălţate ale formei. Forma de tipar înalt cuprinde, de obicei, litere de tipografie izolate, culese manual sau mecanic, sau rînduri întregi culese mecanic, material tipografic (linii, ornamente, etc.), albitură şi clişee lineare sau autotipii, obţinute prin gravare chimică sau prin galvanoplastie, mai rar prin gravare în lemn. Pentru tiraje mari, forma de tipar înalt se execută prin stereotipare (v.) plană sau cilindrică, ultimul procedeu făcînd posibilă folosirea maşinilor rotative. Pentru lucrări speciale, forma de tipar înalt se prepară din cauciuc sau din linoleum. Afară de cernelurile vîscoase se folosesc cerneluri fluide (v. Tipar în anilină), iar la tiparul ultrarapid se folosesc cerneluri fluide, cu solvent foarte volatil, care se evaporă imediat după imprimare.
La produsele obţinute prin metoda de tipar înalt, părţile tipărite sînt adîncite în hîrtie, mai ales la marginile formei şi ale clişeelor şi la linii, datorită presiunii exercitate la tipărire. Textul şi clişeele lineare se tipăresc cu o claritate deosebită; autotipiile sînt mai puţin clare, din cauza descompunerii imaginii în puncte. La ornamentele, chenarele şi liniile tipărite se poate observa fiecare element din care sînt compuse. Tiparul înalt se recunoaşte şi după unele greşeli de culegere şi de tipărire, caracteristice: litere aşezate invers, litere căzute sau deplasate, elemente de albitură cari se ridică în formă şi tipăresc, la formele compuse d in I itere izolate; repetarea unu i rînd, aşezarea unui rînd în alt loc, la formele compuse din rînduri întregi.
Tiparul înalt poate fi executat într-o singură culoare, sau în mai multe culori, tipărirea putîndu-se executa la toate categoriile de maşini: plane, cilindrice şi rotative. Sin. Panto-grafie, Tipar pantografic.
Dintre procedeele speciale de tipar înalt fac parte:
Tiparul cu cerneluri v a p o r i n, care se execută la maşini rotative ultrarapide, folosind cerneluri speciale cu liant foarte volatil şi inflamabil (cerneluri vaporin) pentru uscarea rapidă a produselor tipărite la vitezele foarte mari ale maşinilor rotative (viteza benzii de hîrtie, 10***15 m/s). După tipărire, banda de hîrtie e introdusă într-o cameră de uscare închisă ermetic, a presei rotative, în care există temperatură înalta, care face ca liantul să se evapore aproape instantaneu. Camera de uscare e încălzită prin arderea vaporilor liantului în interiorul ei. Viteza mare cu care trece hîrtia prin camera de uscare face ca ea să nu sufere prin contactul direct cu focul.
Tipar de linii, folosit pentru liniatul hîrtiei din care se confecţionează caiete sau registre. Se execută la maşini de construcţie specială (v. Liniat, maşină de ~).
Tipar de pe cauciuc, care foloseşte o formă preparată din cauciuc sau din materiale similare. Forma de cauciuc fiind flexibila, se poate înfăşură pe un cilindru, ceea ce face ca tiparul cu formă de cauciuc să poată fi executat rotativ. Elasticitatea şi flexibilitatea formei de cauciuc fac posibilă tipărirea pe hîrtie aspră, pe cartoane, pe mucava, tablă, plăci de sticlă; ea poate fi utilizată atît ca formă pentru piesele
plane şi cilindrice, cît şi pentru piesele rotative. Pentru tipărire e nevoie de o presiune mai mică, ceea ce împiedică uzarea timpurie a formei; cu aceeaşi formă se pot obţine tiraje de mai multe sute de mii de exemplare. Tipărirea se face cu cerneluri de anilină (v. şî Tipar în anilină).
Tipar de pe linoleum, care foloseşte o formă executată într-o placă de linoleum, prin tăierea şi îndepărtarea manuală a tuturor porţiunilor neutre. Se foloseşte pentru executarea literelor de corp mare, sau a rîndurilor lungi de text în caractere speciale sau de dimensiuni pentru cari nu există material tipografic curent, şi pentru tipare de artă în una sau în mai multe culori. înainte de tipărire suprafaţa formei de linoleum se face dură, ungînd-o cu o soluţie de schellack sau cu cerneală tipografică şi lăsînd-o să se usuce.
Tipar policrom sincron, la care forma de tipar e preparată sau e unsă cu cerneală, astfel încît imprimă toate culorile simultan. Se foloseşte rar, pentru lucrări de artă. Sin. Tipar simultan, Tipar sincron.
Tipar pantografic. V. Tipar înalt.
Tiparul plan e reprezentat de totalitatea procedeelor de tipar cu forme de tipar a căror suprafaţă activă nu prezintă o adîncire sau o înălţare sensibilă faţă de suprafaţa lor neutră. Forma e preparată astfel, încît numai suprafaţa ei activă să primească cerneală, iar cea neutră să o respingă, ceea ce se realizează, în general, folosind fenomenul de repulsie dintre apă şi substanţele hidrofuge.
Forma de tipar plan se execută pe un material cu suprafaţa fin granulată, capabilă să reţină apa, făcînd părţile active receptive pentru cerneală direct, prin acoperire cu substanţe hidrofuge, sau indirect, prin transport sau prin metode fotografice. Umezind suprafaţa formei înainte de fiecare tipărire, apa e reţinută de suprafaţa neutră şi e respinsă de suprafaţa activă. Trecînd apoi valul ungător cu cerneală grasă, aceasta e respinsă de suprafaţa neutră şi e primită de suprafaţa activă. Tipărirea se executa, fie presînd direct un material flexibil, de obicei hîrtie, pe forma de tipar plan, fie indirect, intercalînd între forma de tipar şi materialul care se tipăreşte o formă de cauciuc (v. Tipar offset). Ca material pentru forma de tipar plan se folosesc piatra litografică (v. Tipar litografic), plăci de aluminiu (v. Tipar de pe aluminiu) sau plăci de zinc (v. Tipar de pe zinc); folosirea plăcilor metalice a făcut posibilă înfăşurarea formei pe cilindrul unei maşini rotative, ceea ce a contribuit la dezvoltarea mare a procedeelor moderne de tipar plan (v. Tipar offset). Un procedeu special de tipar plan e tiparul colografic (v.), la care forma se prepară pe o placă de sticlă acoperită cu un strat de gelatină.
Produsele obţinute prin metoda de tipar plan nu prezintă nici un relief. Litografiile se deosebesc prin granularea puţin neregulată a pietrei litografice, spre deosebire de granularea artificială, mai puternică şi mai regulată. Cînd forma e executată prin transport (v.), literele şi imaginile au liniile îngroşate faţă de original, La tiparul plan policrom se întrebuinţează de la şase culori în sus, obţinînd imagini cu nuanţe bogate. Tiparul colografic se distinge prin elemente foarte fine, însă încreţite. Sin. Planografie, Tipar planografic. V. şî sub Litografie; Offset, procedeul
Procedeele mai importante de tipar plan sînt:
Tipar a I g r a f i c: Sin. Tipar de pe aluminiu (v.).
Tipar aiuminografic: Sin. Tipar de pe aluminiu (v.).
Tipar autocrom: Procedeu mai vechi, în general litografic, care real izează reproduceri colorate prin tipărirea succesivă de mai multe culori (3--*4) peste o autotipie alb-negru, dînd impresia unei reproduceri policrome. în prezent, procedeul vechi a fost înlocuit printr-un procedeu fotocolor (v. Fotografie în culori) automat, prin care se obţin adevărate reproduceri policrome simultane, sub formă de fotografii color, în
Tipar
334
Tipar
tiraje pînă Ia 10 000 de bucăţi pe oră. Reproducerea obţinută prin acest procedeu se numeşte, prin extensiune, tot tipar autocrom. Sin. Autocromie.
Tipar chimic: Nume vechi, părăsit, pentru tiparul litografic (v.).
Tipar c o I o g r a f i c, care foloseşte forme preparate din plăci de sticlă acoperite cu un strat de gelatină bicroma-tată, expusă la lumină printr-un negativ fotografic al imaginii de reprodus; porţiunile expuse se întăresc şi nu mai absorb apa, devenind receptive pentru cerneală, iar cele neexpuse absorb apa şi resping cerneala. Tipărirea se execută pe o presă de mînă asemănătoare cu presa de mînă litografică, sau pe o presă cilindrică. Se obţin imagini cu o gradaţie foarte fină a semitonurilor, asemănătoare cu fotografiile. Producţia orară e foarte mică, din cauza dificultăţilor de imprimare şi a uzării rapide a formei. Sin. Colografie, Fototipie, Tipar în fototipie.
Tipar de pe aluminiu, care foloseşte forme preparate pe plăci de aluminiu cu suprafaţa granulată. Prepararea formei se face în acelaşi fel ca şi pe piatra litografică. Tipărirea se execută în prese litografice cilindrice sau în prese rotative, placa de aluminiu putînd fi înfăşurată pe un cilindru. Placa de aluminiu e superioară, din toate punctele de vedere, pietrei litografice, care e un material relativ rar, costisitor şi greu de manipulat. Sin. Algrafie, Aluminografie, Tipar algra-fic, Tipar aluminografie.
Tipar de pe zinc, care foloseşte forme preparate pe plăci de zinc cu suprafaţa granulată. Prepararea formei şi impresiunea se fac în acelaşi fel ca la tiparul de pe aluminiu.
Tipar indirect. V. Tipar offset.
Tipar în fototipie. V. Tipar colografic.
Tipar litografic, care foloseşte forme preparate pe piatră litografică (v.), a cărei suprafaţă are proprietatea de a primi şi de a reţine umezeala, dacă nu e acoperită cu o substanţă hidrofugă. Forma poate fi preparată prin desenare cu tuş sau creion litografic, prin gravare superficială, prin transport (v.)( sau prin metoda fotografică, la care imaginile se copiază fotografic pe suprafaţa pietrei, acoperită cu un strat fotosensibil. Tipărirea se face cu presa de mînă sau cu presa litografică cilindrică; producţia orară e mică, atît din cauza modului de imprimare, cît şi a greutăţii formei de tipar. Sin. Litografie (v.).
Tipar offset, caracterizat prin faptul că tipărirea se execută de pe forme de tipar pe o formă intermediară de cauciuc, care ia cerneala de pe formă şi o aplică pe hîrtie. Forma de tipar se prepară pe o placa de zinc, ca la tiparul de pe zinc, cu deosebirea că e purtătoarea unei imagini directe. Tipărirea se execută în prese offset rotative, forma de zinc şi cea de cauciuc fiind înfăşurate pe cilindre. Prin tiparul offset se realizează o producţie orară mai mare decît prin celelalte procedee de tipar plan. Principiul rotativ al preselor offset face posibilă aşezarea în serie a mai multor cilindre de imprimat în aceeaşi presă, realizînd tipare policrome, sau simultan pe faţă şi pe verso, printr-o singură trecere a hîrtiei prin presă. Folosirea formei intermediare de cauciuc permite realizarea de viteze de imprimare mai mari, decît de pe o formă rigidă de metal sau de piatră, şi utilizarea unor calităţi de hîrtie cari nu pot fi tipărite prin celelalte procedee.
Tiparul offset adînc eun tipar offset la care suprafaţa activă a formei de tipar e corodată la o adîncime uniformă, care nu depăşeşte cîteva sutimi de milimetru. Tipărirea se execută ca la tiparul offset normal. Prin tiparul offset adînc se obţin după aceeaşi formă tiraje mai mari decît la tiparul offset normal şi o calitate mai bună a imaginilor tipărite.
Tipar offset uscat: Sin. Mereu rog rafie (v.)p Pantonografie, Tipar panton.
Tipar panton: Sin. Mercurografie (v.).
Tipar plan uscat: Sin. Mercurografie (v.).
Tiparul combinat foloseşte succesiv mai multe procedee de tipar diferite, pentru a realiza efecte deosebite.
Cele mai uzitate combinaţii sînt: tipar înalt în autotipie, combinat cu cromol itografie; tipar în tricromie, combinat cu tipar colografic, executat la maşină plană; tipar adînc heliografic sau rotohel iografic, combinat cu tipar înalt pentru reproducerea textului .Tiparul combinat se foloseşte şi pentru tipărirea textului, în tipar înalt, în revistele cari apar în mai multe limbi şi a căror parte ilustrativă e executată pentru toate ediţiile în tipar offset sau rotoheliografie.
După construcţia maşinilor de tipar (v. şî sub Tipar, maşină de -^), se deosebesc:
Tipar cu maşină cu cilindru, folosit la toate metodele de tipar din coală, pentru formate mijlocii şi mari. Se poate executa într-o singură culoare, sau simultan în mai multe culori, şi anume: la tipar înalt, cel mult în două culori; la tipar plan Iitografie, într-o singură culoare; la tipar offset, în şase culori; la tipar adînc rotoheliografie, în trei culori. Producţia e mare (1000---8000 de exemplare pe oră), variind după construcţia maşinii, formatul hîrtiei şi procedeul de tipar. Calitatea produselor variază între bună şi foarte bună, după construcţia maşinii, după calitatea hîrtiei şi a cernelii întrebuinţate, după potriveala făcută şi după viteaza de tipărire.
Tipar cu maşină de mînă drn coală, folosit atît la tiparul înalt (pentru tipare de corectură, în special în atelierul de zincografie), cît şi la tiparul plan (pentru transport, pentru inversare şi pentru lucrări cu tiraje reduse) şi la tiparul adînc (pentru lucrări de artă: gravură, acvaforte, acvatinta, etc.). Producţia e foarte mică (10---50 de exemplare pe oră), însă calitatea produselor e superioară.
Tipar cu maşină rotativă, folosit la toate procedeele de tipar din sul, în special pentru ziare, reviste şi cărţi de mare tiraj. Produsele ies din maşină rotunjite, la formatul finit, de cele mai multe ori şi fălţuite; ele pot ieşi şi în sul, dacă materialul imprimat urmează să fie prelucrat la alte maşini (de ex.: cartonaje, pungi, etc.) sau se furnisează în suluri (de ex.: hîrtie de ambalaj, timbre poştale, bilete de tramvai, etc.). Producţia e mare (8000--*36 000 de exemplare pe oră) şi poate fi mărită, după necesitate, la multipli ai aces-, tor valori, prin combinarea şi funcţionarea simultană a mai multor agregate. Calitatea produselor e între mediocră şi bună, variind cu aceiaşi factori ca şi la tiparul cu maşina cu cilindru. Sin. Tipar rotativ.
Tipar cu maşina tighel, folosit numai în tiparul înalt din coală, pentru formate mici (pînă la 350x500 mm) şi tiraje mici sau mijlocii. Producţia e relativ mică (600---1000 de exemplare pe oră; la maşinile tighel automate 800---2000 de exemplare pe oră), iar calitatea produselor variază, după construcţia maşinii, de la medie la superioară. Se foloseşte pentru tipărit lucrări de accidenţă, coperte de cărţi, ilustraţii policrome, etc.
Tipar rotativ. V. Tipar cu maşină rotativă.
După materialul cu care se tipăreşte, diferit de cernelurile tipografice obişnuite, se deosebesc:
Tipar aurit: S\n. Tipar bronzat (v.).
Tipar bronzat, la care suprafaţa tipărită e acoperită cu un strat de pulbere metalică, de cele mai multe ori bronz, aur sau aluminiu. Se execută, de obicei, prin preimprimare, cu o cerneală lipicioasă, de culoare asemănătoare nuanţei bronzului, peste care se presară pulberea de metal. Tiparul bronzat se poate executa şi cu cerneluri de bronz cari conţin pulbere de metal, însă efectele obţinute sînt mai slabe. Bronzarea se
335
Tipar
execută manual sau la maşina de bronzat (v. Bronzat, maşină de Sin.	Tipar aurit, Tipar	cu bronz.
Tipar cu	bronz: Sin. Tipar	bronzat (v.).
Tipar cu	cerneluri metaton.	V. Tipar în dublu	ton.
Tipar cu	firnis, folosit ca	preimprimare	sau	imprimare
finală cu un strat de firnis, pentru îmbunătăţirea calităţii hîrtiei întrebuinţate, respectiv pentru obţinerea unui aspect mai frumos. Hîrtia cretată, tipărită în prealabil pe întreaga suprafaţa cu un strat subţire de firnis de consistenţă medie, nu-şi modifică, practic, dimensiunile la uscare, astfel încît permite executarea celor mai bune tipare policrome. Tipărirea unui strat de firnis lucios, după executarea tiparului, dă imprimatelor un luciu puternic.
Tipar cu folii, în culori acoperitoare sau în aur, argint sau bronz. Tipărirea se face la cald, pentru .ca stratul de culoare să se desprindă de pe fol iu şi să se aplice pe materialul care se tipăreşte. Se utilizează în legătorie, pentru aplicarea inscripţiilor pe copertele cărţilor legate. Sin. Tipar uscat.
Tipar cu mică, similar tiparului bronzat (v.), folosit pentru obţinerea de efecte cari imită gheaţa şi zăpada. Se execută prin preimprimarea cu un strat de firnis, cu mare putere adezivă, peste care se presară pulbere de mică.
Tipar flexografic: Sin. Tipar în anilină (v.).
Tipar în acuarelă, care imită originalele lucrate în acuarelă. Se execută, de cele mai multe ori, policrom, în tipar plan, litografic sau offset, folosind cerneluri transparente.
Tipar în anilină, la care se folosesc forme de tipar înalt preparate pe plăci de cauciuc şi cerneluri lichide pe bază de coloranţi solubili sau pigmenţi cu lianţi pe bază de alcooli sau alţi solvenţi volatili speciali. Folosit iniţial numai la lucrări simple, tiparul în anilină se foloseşte în prezent şi la tipărirea lucrărilor de arta; se imprimă în anilină materiale ca celofanul, staniolul, celonul, etc. cari se imprimă greu prin procedeele obişnuite. E un procedeu folosit mult la tipărirea ambalajelor. Sin. Tipar flexografic.
Tipar în dublu ton, utilizat pentru clişee în autotipie, folosind cerneluri dublu ton (v. sub Cerneală). Sin. Tipar metaton, Ditocromie.
Tipar japonez în acuarelă, la care se folosesc clişee gravate în lemn; porţiunile clişeului sînt unse cu pensula, cu diferite cerneluri colorate, preparate din culori de anilină, frecate cu făină de orez sau cu scrobeală. Irizarea unor părţi se face cu o pensulă uscată, frecînd un ton în celălalt. De multe ori tiparul, care e un tipar, multicolor sincron, se execută cu şabloane. înainte de tipărire hîrtia trebuie să fie bine umezită. Sin. Xilografie .japoneză.
Tipar uscat, la care tipărirea se face fără cerneluri lichide sau semifluide, cu folii (v. Tipar cu folii), sau numai prin simplă reliefare (v. Tipar în relief).
După materialul pe care se tipăreşte,, diferit de hîrtie şi de carton, se deosebesc:
Tipar ceramic, executat pe hîrtie specială de transport, foarte subţire şi flexibilă, pentru a se putea aplica pe produse ceramice. Transportul imaginii imprimate se face prin decal-comanie (v.). Tipărirea se face cu cerneluri speciale, cari pot suporta temperatura înaltă la care sînt supuse produsele ceramice pentru a fi finisate.
Tipar pe celuloid, la care, în loc de hîrtie, se folosesc foi subţiri de celuloid, pentru a obţine produse speciale, sau pentru executarea de diapozitive de text, pentru prepararea formei de tipar înalt la tipar offset sau rotoheliografic. Cernelurile întrebuinţate sînt preparate cu o cantitate mare de sicativ şi cu firnis gros de ulei de in curat, iar imaginea tipărită trebuie să se usuce numai prin evaporare şi oxidare. Analog se execută şi tiparul pe ceton şi tiparul pe celofan.
Tipar pe pergament, utilizat pentru tipărirea de documente importante.
Tipar pe tablă, la care materialul care se tipăreşte e o foaie de tablă. Se execută, în general, în tipar plan indirect, litografic sau offset; se poate executa, şi în tipar înalt, iar pentru un număr mai mic de exemplare se foloseşte decal-comania (v.).
După forma materialului pe care se tipăreşte, se deosebesc:
Tipar din coală, executat pe hîrtie tăiată în coli.
Tipar din sul, executat pe o fîşie de hîrtie care se desfăşoară dintr-un sul.
După numărul culorilor folosite, se deosebesc:
Tipar în culori: Sin. Tipar policrom (v.).
Tipar monocrom, într-o singură culoare. Sin. Tipar unicolor.
Tipar multicolor: Sin. Tipar policrom (v.).
Tipar policrom, în două sau în mai muite culori, de cele mai multe ori suprapuse. Se poate executa în oricare dintre procedeele de tipar: tipar înalt, tipar plan (litografic sau offset), tipar adînc de toate categoriile, şi tipar combinat. Sin. Tipar în culori, Tipar multicolor, Policromie.
După felul de preparare a formei, după felul cernelurilor întrebuinţate, sau după procedeul de tipărire utilizat, tiparul policrom are numeroase variante:
Tipar a n a g I i f, executat în două culori complementare, de obicei roşu şi verde, imprimate puţin deplasat, după un acelaşi clişeu. Privit prin ochelari cu sticle în culori complementare (verde pentru ochiul drept şi roşu pentru ochiul stîng), dă impresia unei imagini în relief, similară cu imaginile stereoscopice. Se foloseşte în cartografie, pentru reliefarea porţiunilor foarte accidentate ale terenului.
Tipar batic, la care hîrtia sau materialul care se tipăreşte se acoperă cu un strat subţire de ceară, care se îndepărtează de pe porţiunile pe cari se aplică culoarea. După aplicarea culorii, porţiunile tipărite se acoperă din nou cu un strat de ceară, se descoperă alte porţiuni, etc., pînă cînd sînt aplicate toate culorile dorite. Se foloseşte la prepararea de hîrtii de ornamentare pentru coperte şi căptuşeală.
Tipar clar-obscur, cu clişee în xilogravură sau în cupru, peste cari se tipăresc, pe suprafeţe mâi mari, porţiuni colorate, lăsînd şi părţi mari albe. Se foloseşte pentru tipare de artă cu efecte speciale. Sin. Chiaroscuro.
Tipar de fonte, de obicei în două culori sau în două nuanţe ale aceleiaşi culori, obţinut cum urmează: cu prima culoare, mai deschisă, se aplică un strat colorat, uniform sau format din diferite ornamente, pe întreaga porţiune impri-mabilă a hîrtiei, peste care se execută tipărirea unui text sau a unei ilustraţii cu o culoare mai închisă. Se utilizează la tipărirea hîrtiilor de valoare, a documentelor şi a ilustraţiilor.
Tipar dublu: Sin. Tipar duplex (v.).
Tipar duplex, de obicei în două culori complementare, la care se foloseşte acelaşi clişeu, puţin deplasat la a doua tipărire faţă de poziţia pe care a avut-o la prima tipărire, sau se folosesc două clişee ale aceleiaşi imagini, primul corodat mai puternic, pentru tiparul de fond, iar al doilea corodat mxi slab, pentru tiparul tonurilor. Se poate aplica la toate metodele de tipar, dînd posibilitatea de a obţine efecte artistice cu mijloace simple. Sin. Tipar dublu, Autotipie duplex, Fototipie duplex.
Tipar irizat, prin care se obţin efecte de spectru solar. în acest scop, jgheabul de cerneală al presei şi valurile frecătoare se împart în mai multe compartimente, fiecare destinat altei culori. La tipărire, cernelurile învecinate se
Tipar
336
Tipar
amestecă în zonele de separaţie, dînd toate nuanţele spectrului, cu treceri treptate de la o culoare la alta.
Tipar în d o u â culori, care utilizează două culori, tipărite simultan, la o maşină de tipar în două culori, sau succesiv. Se poate executa cu orice metodă de tipar, fiind folosit pentru a scoate în evidenţă anumite porţiuni de text sau ilustraţii, sau pentru a da un aspect mai plăcut produselor tipărite (v. şî Tipar duplex).
Tipar în trei culori, care utilizează numai culorile fundamentale: galben, roşu şi albastru (v. şî Tipar în patru culori). Dă cele mai bune rezultate în tipar rotoheliografie. Sin. Tricromie (v.), Tipar în tricromie.
Tipar în patru culori, care utilizează culorile fundamentale: galben, roşu şi albastru — şi culoarea neagră sau cenuşie, pentru redarea tonurilor închise şi a umbrelor. Pentru fiecare culoare se prepară cîte un clişeu după original, pe cale fotochimică, utilizînd filtre colorate în culoarea complementară. La tipărire, care se execută de obicei în ordinea galben, roşu, albastru, negru, se obţin toate nuanţele de culori, prin compunere aditivă şi substractivă. Tiparul în patru culori da cele mai bune rezultate la tiparul înalt, permi-ţînd reproducerea corectă a tablourilor cu nuanţe foarte închise. Sin. Tetracromie, Tipar în tetracromie.
Tipar în tetracromie. V. Tipar în patru culori.
Tipar în t r i c r o m i c. V. Tipar în trei culori.
După succesiunea operaţiilor de tipărire, se deosebesc:
Tipar pe faţă, executat pe prima suprafaţă care e tipărită. Sin. Faţa întîi.
Tipar pe verso, executat pe spatele unei suprafeţe tipărite. Sin. Faţa a doua, Contratipar.
Variante de procedee speciale de tipar, mai importante, sînt următoarele.'
Tipar anastatic, care e un procedeu de reimprimare a unei lucrări tipărite, prin transportul, pe o piatră litografică sau pe o placă de zinc, a textului şi a imaginilor din lucrarea tipărită, cu ajutorul hîrtiei de transport. Prin acest procedeu, care nu poate fi aplicat decît la originalele tipărite cu o cerneală preparată cu firnis, originalul e distrus. Procedeul anastatic e mai economic decît reproducerea fotografică a textului.
Tipar cu obiecte naturale, la care forma e executată folosind direct obiectele cari trebuie reproduse, prin presarea lor pe o placă de plumb sau prin galvanoplastie. Se obţin, astfel, clişee foarte clare, cari dau imagini în totul asemănătoare obiectelor naturale. Sin. Autoplastie, Fiziotipie, Fito-xigrafie.
Tipar cu şabloane: Sin. Tipar serigrafic (v.).
Tipar fără contact, la care imprimarea nu se face prin contactul dintre hîrtie şi cilindrul de presiune, ca în procedeele obişnuite de tipar, ci prin transferarea cernelei de pe formă prin proiectarea ei pe hîrtia care-i trece prin faţă, cu ajutorul fenomenelor electrostatice (v. Maşini pentru tipar fără contact, sub Tipar, maşină de ^). Procedeul poate folosi orice clişeu, obţinut prin procedeele cunoscute: offset, heliogravură, etc., pe care cerneala se aşază fie prin procedeul obişnuit al sistemului respectiv, fie prin oricare alt procedeu. Dintre procedeele de tipar fără contact se menţionează: xerografia (v.), xerocopia (v.), tiparul prin unde ultrascurte, etc.
Tipar gofrat. V. Tipar în relief.
Tipar în relief, la care se obţin texte sau ilustraţii în relief, prin deformarea materialului pe care se tipăreşte. Tiparul în relief se face fără cerneluri (de ex. timbru sec, tipar pentru orbi), sau se foloseşte la reliefarea unor imagini tipărite cu cerneluri după unul dintre procedeele obişnuite (de ex. la fabricarea tapetelor). Sin. Tipar gofrat.
Tipar în relief imitat, care e un tipar în relief, fără deformarea materialului pe care* se tipăreşte, pentru obţinerea de text cu litere în relief. Tiparul se execută cu o cerneală foarte adezivă, peste care se presară o pulbere de colofoniu transparent, sau amestecat cu un colorant; se scutură excesul care nu aderă la imaginea tipărită şi se trece printr-un aparat de încălzire, în care colofoniul se topeşte; la răcire, imaginea tipărită apare în relief. Sin. Monogravură, Tipar termoprint,
Tipar serigrafic: Procedeu de tipar folosind drept clişeu o sită (şablon sau ecran) pregătită în mod special, ale cărui elementejipăritoare sînt formate de ochiurile goale ale sitei, prin cari s#poate depune o cantitate de cerneala pe suportul care se imprimă, iar elementele netipăritoare, de ochiurile acoperite corespunzător. Procedeul prezintă avantajul că permite tipărirea oricărui fel de suport (hîrtie, pînză, masă plastică, lemn, sticlă, ceramică), flexibil sau rigid, de formă plană sau curbă; de asemenea se pot obţine tipare puternice cu straturi groase de cerneală (pînă la 1 cm), ceea ce face ca acest procedeu să fie indicat mai ales pentru tiparul cu cerneluri fluorescente. Procedeul se foloseşte în special pentru tipărituri publicitare şi pentru tipărirea ambalajelor confecţionate de diverse forme, cum şi pentru unele cazuri speciale, ca tiparul scalelor de radio şi al circuitelor imprimate.
Sita sau (şablonul ecranul) serigrafic, e constituită dintr-o ţesătură de fire de mătase, fire sintetice (nylon) sau fire metalice (bronz sau oţel inoxidabil), cu un număr de ochiuri pe centimetru pătrat, care variază în funcţiune de fineţea tiparului (pentru lucrări normale de la 2 500-**6 400 ochiuri pe cm2). Ţesătura, întinsă pe un cadru, are ochiurile prin cari nu trebuie să treacă cerneala acoperite; micile pătrate de culoare cari trec prin ochiurile goale la tipărire se întind pe suportul tipărit, astfel încît marcajul sitei nu mai e aparent.
Pentru realizarea sitei sau a şablonului serigrafic se folosesc metode manuale sau fotomecan ice de genul celor utilizate la pregătirea clişeelor (formelor) offset (v. Offset, procedeul ~)t litografice (v. Litografie), zincografice (v. Zin-cografie), sau rotoheliografice (v. Rotoheliografie). Se poate astfel desena pe sita întinsă cu un creion litografic moale sau cu ajutorul unei pensule muiate într-o cerneală solubilă în benzină; cînd cerneala s-a uscat se aplică un clei tare pe toată suprafaţa sitei, după care se disolvă în benzină cerneala desenului, care se elimină antrenînd şi cleiul de deasupra, lăsînd astfel ochiurile respective goale. Se pot lipi pe sita, pe locurile netipăritoare, decupaje din hîrtie, pelicule celulozice sau alte materiale. în cazul metodelor fotomecan ice se copiază într-o ramă un negativ sau un diapozitiv fotografic, pe un strat foto-sensibil de coloid bicromatat aplicat, în general, pe sită, cu pensula sau cu ajutorul unei turnete (v.). Coloidul poate fi gelatina, cleiul de peşte sau, în metodele mai moderne, alcoolul polivinilic. Se poate copia de asemenea, pe o foaie de gelatină care s-a depus pe sită şi apoi s-a sensibilizat într-o baie de bicromat, sau folosind hîrtia pigment ca în rotoheliogravură (v.). După copiere, developarea se face în apă călduţă, rămînînd pe sită coloidul foarte aderent la locurile în cari a fost inso-lubilizat prin acţiunea luminii. Se pot copia negative sau diapozitive lineare sau chiar în semitonuri, obţinute însă printr-o sită fotografică (v.) grosolană (18-*-24 linii/cm), dar cu atenţie pentru a evita moarajul (v.). Se pot folosi şi pelicule presen-sibilizate pe cari se copiază negativul sau diapozitivul; se developează şi apoi se aplică pe sită.
Pentru obţinerea tiparului se aşază pe suport cadrul cu sita-clişeu, se pune la un capăt, pe toată întinderea, o cantitate mică de cerneală care se întinde, de la un capăt la celălalt, cu ajutorul unei raclete de cauciuc; în felul acesta, cerneala pătrunde prin ochiurile goale ale sitei şi se fixează de suport, rămînînd pe acesta după îndepărtarea sitei. în prezent se folosesc maşini pentru tiparul serigrafic (v. Maşini pentru
Tipar formă de
337
Tipar, maşină de ~
tipar serigrafic, sub Tipar, maşină de ^), cari pot ajunge Ia viteze pînă la 4000 de tiraje pe oră.
Gama de cerneluri folosite e foarte întinsă, putîndu-se aplica orice fel de cerneală, vopsea sau lac, cu condiţia ca pigmentul să aibă o dispersiune suficient de înaintată (suficient de fin), iar consistenţa să le permită să traverseze ochiurile sitei. Pentru hîrtie se pot folosi: cerneluri de apă, cerneluri grase, cerneluri metalice, lacuri colorate, cerneluri fluorescente, iar pentru celelalte suporturi sînt adoptate cerneluri speciale pentru fiecare tip de suport, de la vopselele pentru textile pînă la-cernelurile ceramice pentru faianţă şi porţelan.
După tipărire, imprimatele obţinute trebuie să fie uscate un timp mai mult sau mai puţin lung, în funcţiune de cerneală şi de suport. în cazul tipăririi manuale, uscarea se face, în general, prin întinderea sau suspendarea tiparului la aer, iar dacă tipărirea se face în maşini semiautomate şi automate, tipăriturile sînt trecute, cu ajutorul unei benzi transportoare, printr-un uscător clasic sau cu radiaţii infraroşii.
Procedeul de tipar serigrafic, prin simplicitatea sa, prin diversitatea posibilităţilor sale, prin puterea şi vigoarea tiparului, are în prezent un rol din ce în ce mai mare, în special la realizarea tipăriturilor publicitare. Sin. Serigrafie, Tipar-şablon, Tipar cu sită.
Tipar transparent: Sin. Diafanie (v. Diafanie 1), Diafano-grafie.
Tipar xerografic: Sin. Xerografie (v.).
î. forma de Poligr. V. Formă de tipar.
2.	maşina de Poligr.: Maşină care execută procesul de imprimare sau de tipărire (v.)f pe hîrtie sau pe alt material, de pe forma de tipar (v. Formă de tipar) corespunzătoare procedeului de tipar respectiv (v. sub Grafic, gen ~), care poate fi: tipar înalt sau pantografic, tipar plan sau planografic, şi tipar adînc sau calcografic (v. fig. /). Sin. Presă de tipar, Maşină de imprimat.
Funcţiunile principale ale unei maşini de tipar sînt: ungerea formei de tipar cu cerneală; aşezarea suportului (hîrtie sau
din organe de antrenare, cum şi din dispozitive cari asigură funcţionarea şi manevrarea lor (de oprire a valurilor, de siguranţă, de echilibrare, de reglare a înălţimii valurilor, de compensare a cernelii, de desfacere a valurilor).
Valurile de cerneală sînt piese de formă cilindrică, construite fie în întregime din oţel, bine lustruit, fie avînd un ax metalic pe care e aplicată o îmbrăcăminte de lemn, acoperită cu o masă elastică (clei de valuri sau cauciuc). După funcţiunea pe care o îndeplinesc în ansamblul mecanismului de cerneală, se deosebesc: val ductor, val aiimentator (ridicător, transportor), val frecător şi val ungător (purtător).
Valul ductor e primul val al aparatului de cerneală al unei maşini de tipar, construit în întregime din metal, cu suprafaţa laterală liberă şi avînd un diametru mai mare decît al valurilor următoare. Acest va! se reazemă pe rigla jgheabului de cerneală şi, prin rotire, scoate din jgheab cerneală, care, periodic, e luată prin contact de valul alimentator.
Valul alimentator ajunge alternativ, printr-o mişcare oscilantă, în contact cu valul ductor şi cu primul val frecător, luînd cerneala de pe primul şi cedînd-o celui de al doilea.
Valul frecător (sînt mai multe astfel de valuri) freacă cerneala de tipar pentru a realiza un strat de cerneală omogen şi de grosime uniformă. Aceste valuri executa, pe lîngă mişcarea lor de rotaţie, şi o mişcare alternativă în direcţie axială.
Valul ungător ia cerneală de la ultimul val frecător sau de la un val ungător intermediar şi o cedează valului ungător următor sau o aplică pe suprafaţa activă a formei de tipar.
Jgheabul de cerneală e rezervorul permanent din care se alimentează cu cerneală mecanismul de cerneală al maşinii
C ,
l. Procedee de imprimare, o) tipar înalt; b) tipar plan; c) tipar adînc; 1) hîrtie; 2) cerneală; 3) forma de imprimare.
alt material) pe forma respectivă; presarea suportu lu i pe formă, pentru ca suprafaţa acestuia să se aplice bine şi cu putere pe suprafaţa activă a formei, astfel încît să se producă decalcul cernelii; ridicarea suportului gata tipărit de pe forma şi scoaterea lui din maşină. Ca funcţiune secundară maşina de tipar asigură uscarea cernelii depuse pe suport.
Ungerea formei de tipar cu cerneală se realizează cu aparatul sau mecanismul de cerneală, constituit din valuri şi jgheabul de cerneală, ca elemente principale,
II. Diverse tipuri de jgheaburi de cerneală. a) cu reglare prin piuliţe; b) cu reglare prin şuruburi; c) cu reglare prin efect de pană; d) cu reglare prin pîrghie intermediară; 1) cuţit; 2) suportul cuţitului; 3) corpul jgheabului; 4) şuruburi-prizoniere; 5) suport; 6 şi 7) piuliţe dereglare a cuţitului; 8) şurub de reglare; 9) tijă cu cap prismatic; 10) pîrghie de reglare; 11) val ductor.
de tipar, la fiecare turaţie a acesteia. Jgheabul se compune din: corp (montat pe părţile laterale ale maşinii), c u ţ i t u I de aprovizionare (montat în interiorul corpului, cu lama pe suprafaţa valului ductor, cu a cărei tangentă în punctul de contact formează un unghi ascuţit, în care se menţine cerneală) şi dispozitivul de reglare a debitului de cerneală. După modul de construcţie a acestui dispozitiv, jgheaburile de cerneală sînt: cu reglare
22
Tipar, maşină de /O
338
Tipar, maşină de ~
prin piuliţe (v. fig. II a), cu reglare prin şuruburi (v. fig. II b), cu reglare prin efect de pană (v. fig. II c) şi cu reglare prin pîrghie intermediară (v. fig. II d).
în fig. III e reprezentată schema de principiu a unui mecanism de cerneală pentru o maşină de tipar plan, cilindrică, iar în fig. IV, schema unor mecanisme de cerneală pentru rotative cari tipăresc ziare (fig. IV a) şi reviste ilus- , trate (fig. IV b).
acţionare mecanică sau pneumatică, la maşinile de tipar înalt cilindrice, detipar adînc sau detiparplan. In fig. Vl,e reprezen-
///. Mecanism de cerneală pentru o maşină de tipar plan, cilindrică, cu un grup de nouă valuri.
1) val ductor; ?) val alimentator; 3) valuri frecătoare metalice; 4) valuri frecătoare elastice; 5) valuri ungătoare.
Aşezarea hîrtiei pe forma de tipar se realizează cu ajutorul mecanismului sau aparatului de alimentare cu hîrtie, care face
V. Dispozitivul de alimentare cu hîrtie la o maşină plană (maşină cu presare paralelă).
1) semnele pentru limitarea locului de aşezare a hîrtiei; 2) bandă de oţel ;3) şurub; 4) organ de susţinere fixat cu şuruburi; 5, 6) dantură de reglare; 7) şurub de reglare; 8) suport; 9) gradaţiile piesei de presiune; 10) limbă de apăsare fixată cu şurubul 11\ 12) culisă articulată de piesa de presiune cu şurubul f3; 14) pîrghie.
parte din construcţia însăşi a maşinii. Acest mecanism, care e alcătuit din dispozitivul semnelor (laterale şi frontale) şi din mecanismul de prindere a hîrtiei, e mai simplu la maşinile plane (de ex. la maşinile cu presare paralelă) (v. fig. V), şi construit în diferite tipuri, cu
IV. Schema mecanismelor de cerneală pentru maşini rotative. o) pentru tipărirea ziarelor; b) pentru reviste ilustrate; 1) valuri ungătoare; 2) cilindru de frecare; 3) val trecător.
VI. Aparat de alimentare automată, cu hîrtie în coli, ia o maşină de tipar adînc 1) masă pentru hîrtie; 2) ajutaj; 3, 4) ventuze; 5) cilindru ridicător; 6, 7) role;
8) masă de aşezat coli.
tată schema unu i aparat de al imentare automată, cu hît tie în col i, a unei maşini de tipar adînc, iar în fig. VII, schema mecanismului de alimentare cu hîrtie în sul, a unei maşini rotative.
Presarea suportului pe formă, care asigură decalcul cernelii pe suport, poate fi efectuată prin următoarele procedee:
Presiunea unei plăci pe o forma de tipar plana (v. fig. VIII a), care constituie principiul maşinilor plane verticale tipografice (tipar înalt), adică al primelor maşini de tipar (prese de mînă) şi al maşinilor tighel actuale.
Presiunea unui cilindru a cărui generatoare se sprijină pe
VII. Schema mecanismului de alimentare cu hîrtie în sul, a unei maşini rotative.
A şi 8) mecanismele de imprimare şi de cerneală; 1) sul de hîrtie; 2*"6) cilindre conducătoare.
forma plană (v. fig. VIII b), care constituie principiul maşinilor plane tipografice (tipar înalt) şi litografice (tipar plan) cu
VIII. Principiul de funcţionare al maşinilor de imprimat. a) maşină de imprimat plană (presiunea unei plăci pe o formă plană); b) maşină de imprimat cilindrică (presiunea unui cilindru pe o formă plană); c) maşină de imprimat rotativă (presiunea unui 2 cilindru pe o formă cilindrică); 1) piesă de presiune; 2) fundamentul formei de imprimare; 3) formă de imprimare.
cilindru (orizontale), cum şi al maşinilor „taille douce" (tipar adînc); forma de tipar se deplasează sub cilindru sau cilindrul se deplasează pe forma respectivă.
Tipar, maşină de -
339
Tipar, maşină de —
. Presiunea unei bare (frecâtor) care se sprijină pe forma plană şi care e principiul maşinii litografice de mînă sau al maşinii litografice pentru probe; forma se deplasează sub bară, la fel ca în cazul cilindrului.
Presiunea unui cilindru pe o formă de asemenea cilindrică (v. fig. VIII c), care e principiul obişnuit al maşinilor offset (v.), al maşinilor rotoheliografice (v. şî sub Rotoheliografie), cum si al maşinilor rotative pentru toate procedeele de tipar. La aceste maşini hîrtia se înfăşoară pe cilindrul care realizează presiunea (cilindrul de presiune) acoperit cu un strat elastic, numit aşternut, tipărirea necesitînd o putere mecanică mai redusă decît tipărirea pe principiul plan, unde trebuie apl icată d intr-o data întreaga putere necesară, deoarece întreaga suprafaţă-a hîrtifei se apasă deodată pe formă.
Ridicarea hîrtiei imprimate de pe forma de tipar şi evacuarea ei din maşină, pe masa de depozitare, se realizează cu-ajutorul aparatului de evacuare, care variază de la un sistem de maşină de tipar la altul şi în funcţiune de felul lucrărilor pentru cari e utilizată maşina.
în fig. IXe reprezentat un mecanism pentru evacuarea imprimatelor la maşini pentru tipar înalt, cu cilindru opritor, iar
IX. Mecanism pentru evacuarea imprimatelor ia maşinile pentru tipar înalt, cu cilindru opritor.
1) cilindru de transport; 2,4,5,8,9,10) roţi directoare; 3,7,11) şireturi; 6) cilindru de presiune; 12) vergele de evacuare; 13) ax; 14) sectorul pîrghiei de evacuare; 15) bolţ; 16) opritorul vergelelor; 17) camă de comandă; 18) rolă; 19) contragreutate.
în fig. X, un mecanism similar pentru evacuarea imprimatelor fără atingerea feţei imprimate a colii.
Maşinile de tipar pot imprima hîrtia fie în coli (maşina fiind alimentată manual sau automat), fie în sul, într-o singură
X. Mecanism de evacuare a imprimatelor fără atingerea feţei imprimate a colii. 1) clapă de prindere anterioară a colii de hîrtie; 2) disc; 3) cilindru de întoarcere a colii; 4,5,6) clape posterioare de prindere, a colii de hîrtie; 7) cărucior cu şireturi; 8) sul.
culoare (maşini monocrome) sau în mai multe culori (maşini policrome), pe faţa şi pe verso deodată, în cursul unui singur ciclu de lucru al maşinii. Maşinile moderne de tipar în coli cu alimentare automată (cu aparate automate de pus hîrtia) pot imprima pînă la 8000 de foi pe oră, iar maşinile moderne pentru tipar în sul pot atinge viteza de 10 m hîrtie pe secundă.
Există şi maşini combinate cari, la un singur ciclu de lucru al maşinii, tipăresc prin procedee de tipar diferite (de ex. tipar înalt-offset, tipar adînc-offset, tipar adînc-flexografic).
Acestea se folosesc mai ales la tipărirea ambalajelor şi în general sînt maşini rotative cari tipăresc hîrtia din sul.
Pe lîngă maşinile de tipărit universale (diverse lucrări) se folosesc şi maşini specializate, destinate unui anumit fel de tipărituri (de ex.: maşini pentru bilete, pentru formulare, pentru diagrame, pentru etichete, pentru ambalaje, pentru bancnote şi hîrtii de valoare, etc.).
Se construiesc şi agregate de tipar complexe, cari efectuează,* afară de tiparul propriu-zis, şi operaţiile cele mai diverse de finisaj (perforare, pliere, tăiere, împachetare, formare de pungi, etc.).
Maşini pentru tipar înalt (pantografic): Aceste maşini se compun din suportul de metal care susţine forma de tipar şi care poate fi plan (aşezat orizontal sau vertical) sau cilindric (cînd e plan se numeşte fundament); aparatul de cerneală; piesa care presează hîrtia pe clişeu şi care poate fi plană (dispusă orizontal sau vertical) sau cilindrică (cilindru de presiune); dispozitivul de alimentare cu hîrtie a maşinii şi dispozitivul de scoatere a hîrtiei tipărite; sistemul de acţionare şi dispozitive anexe (de pliat-fălţuit, tăiat, perforat, etc.), mai ales la maşinile cari tipăresc în suluri.
Maşinile de tipar înalt sînt fie maşini plane, cari tipăresc hîrtia numai în coli, fie maşini rotative, cari tipăresc hîrtia atît în coli (mai rar), cît şi în suluri (cele mai obişnuite).
Maşinile de tipar plane se împart, după poziţia fundamentului, care poate fi vertical sau orizontal, în: maşini de tipărit verticale şi maşini de tipărit orizontale (sau cilindrice).
Maşinile de tipărit verticale sînt fie cu acţionare manuală, numite boston (pe cale de dispariţie), fie mecanică, cunoscută şi sub numirea de t i g h e I e.
Bostonul (v. Boston, presă ^) e o maşină simplă, pentru format redus (10x15 şi 20x25 cm), cu acţionare manuală, în prezent pe cale de dispariţie.
Maşinile tighel sînt maşini plane verticale cu acţionare mecanică pentru formate pînă la 35x50cm, cu o productivitate pînă la circa 3000 de coli tipărite pe oră şi cari necesită puteri pînă la 2,5 kW.
După mişcarea de lucru a piesei de presiune prin raport cu fundamentul, se deosebesc: maşini tighel la cari se deplasează atît piesa de presiune cît şi fundamentul formei de tipar; maşini tighel cu piesa de presiune oscilantă (sau basculantă) şi cu fundamentul formei de tipar imobil, şi maşini la cari piesa de presiune execută o mişcare complexă, iar fundamentul formei de presiune e fix.
La maşinile e primul tip (v. fig. XI a), forma de tipar 1 e aşezată pe fundamentul 2, iar presiunea e realizată prin intermediul piesei de presiune 3. Atît fundamentul de formă, cît şi piesade presiune oscilează în jurul axului comun 4, la care sînt articulate. în momentul tipăririi, piesa de presiune, prin întreaga sa suprafaţă plană de lucru, presează simultan hîrtia pe forma de tipar. Se construiesc şi maşini de acest tip la cari fundamentul şi piesa de presiune nu sînt articulate între ele, ci sînt independente.
22*
tighel.
Tipar, maşină de ^
340
Tipar, rrtaşină de ~
Maşinile tighel de tipul al doilea au suprafaţa plană a fundamentului pe care se găseşte forma de tipar \ aşezată în poziţie verticală (v. fig. XI b). Piesa de presiune 3 execută o mişcare oscilantă în jurul axului 4. Ca şi la maşinile de primul tip, suprafaţa de lucru a piesei de presiune, la deplasarea acesteia, e înclinată sub un anumit unghi, faţă de suprafaţa fundamentului, venind în poziţia paralelă cu planul formei de tipar numai în momentul tipăririi. De aceea, în cazul cînd forma de tipar nu e corespunzătoare, presiunea piesei de presiune asupra formei de tipar e neuniformă. Maşinile din această categorie se utilizează în special pentru tipărirea diferitelor formulare.
La maşinile de tipul al treilea, fundamentul 2 al formei de tipar 7 (v. fig. XI c), ca şi la maşinile din categoria a doua, e fix, fiind aşezat în poziţie verticală sau cu o mică înclinare faţă de verticală, iar piesa de presiune 3 execută o mişcare mai complexă. La început e aşezată în poziţie înclinată şi, sub influenţa mecanismului de acţionare, execută o mişcare basculantă în direcţia fundamentului formei de tipar. Cînd ajunge în poziţia extremă, ea nu vine încă în contact cu forma de tipar, ci se mai deplasează încă, prin-tr-o mişcare de translaţie, şi numai la sfîrşitul cursei presează hîrtia pe forma de tipar, deodată şi uniform cu întreaga sa suprafaţă.
Aceste maşini, în general de construcţie [masivă, sînt cele mai moderne şi se utilizează, de obicei, pentru executarea tipăriturilor [ilustrate şi policrome, cu tiraj mare.
Fig. XII repre- canism pentru acţionarea piesei de presiune; 4) meca-zintă schema unei nism de cuplare şi decuplare a presiunii; 5) grupul de maşin i tighel de frecare at aparatului de cerneală; 6) căruciorul valurilor acest tip, CU apa- ungătoare;7) mecanism pentru acţionarea căruciorului; rat automat de	g)	dispozitiv	automat	de	pus	coli.
pus coli.
Maşinile de tipărit orizontale sau maşinile de tipărit cilindrice sînt echipate cu fundament mobil, pe care se aşază forma de tipar, şi cu cilindru de presiune, care se rostogoleşte pe forma de tipar la deplasarea fundamentului. Există şi maşini (mai ales maşinile de corectură) la cari fundamentul e fix, iar cilindrul de presiune, montat pe un cărucior mobil, se rostogoleşte peste fundament, paralel cu suprafaţa plană a acestuia.
Maşin i le ci I indrice se constru iese pentru tiraje pînă la 4000 de coli pe oră şi formate pînă ia 86x122 cm (format A0 brut). Necesită puteri pînă la 5---6 kW, dacă tipăresc o singură culoare, şi pînă la 15 kW, dacă tipăresc două culori.
După construcţia ansamblului de tipărit, se deosebesc: maşini cu cilindru opritor, maşini cu doua ture (cu turaţie continua), maşini cu o tură şi maşini cu cilindru reversibil (cu rotaţie oscilantă), iar după gradul de mecanizare a procesului: maşini de tipărit la cari alimentarea cu coli de hîrtie se face manual, maşini de tipărit cu dispozitive automate separate (demontabile) de pus coli de hîrtie şi maşini de tipărit cu dispozitive înglobate de pus coli de hîrtie (maşini automate de tipărit plane).
XII. Schema unei maşini tighel de tip III cu aparat automat de pus coli.
1) fundament de formă; 2) piesă de presiune; 3) me-
Maşina cu cilindru opritor (v. fig. XIII) are fundamentul mobil, iar cilindrul de presiune efectuează o rotaţie completă
XIII. Maşină de tipărit plană, cu cilindru opritor.
1) batiu; 2) mecanism pentru acţionarea fundamentului; 3) fundament; 4) cilindru de presiune; 5) aparat de cerneală; 6) masă de pus coli; 7) mecanism pentru scoaterea colilor tipărite, masă de recepţie şi mecanism de acţionare a maşinii.
la cursa de ducere a fundamentului (cursa activă), exercitînd presiunea de imprimare, şi se opreşte la cursa de întoarcere a fundamentului (cursa în gol). Pentru realizarea acestor deplasări, de ambele părţi ale fundamentului se găsesc două crema-liere, cari ^angrenează roţile dinţate, montate pe cilindrul de presiune. într-un anumit sector, dinţii acestor roţi sînt retezaţi. Dacă locul de retezare se amplasează în dreptul cremalie-rei fundamentului, atunci roţile dinţate ale cilindrului de presiune ies din angrenarea cu cremaliera şi fundamentul se poate deplasa, în timp ce cilindrul de presiune rămîne imobil. La cursa de lucru a fundamentului, cremalierele sînt angrenate cu roţile dinţate, cilindrul de presiune se rostogoleşte pe forma de tipar şi pe hîrtie se obţine tiparul respectiv. La cursa de înapoiere, roţile dinţate ies din angrenarea cu cremaliera, cilindrul de presiune se opreşte şi forma de tipar trece pe sub cilindrul de presiune fără a intra în contact cu acesta.
Maşina de tipărit cu doua ture (v. fig. XIV) are fundamentul formei de tipar mobil, cilindrul de presiune rostogolindu-se
XIV. Maşină de tipărit plană, cu două ture.
1) batiu; 2) mecanism pentru acţionarea fundamentului maşinii; 3) fundament; 4) cilindru de presiune; 5) aparat de cerneală format din două grupuri de valuri şi placa de cerneală; 6) masă de pus coli şi mecanismele de avansare a colilor la cilindrul de presiune ; 7 şi 8) mecanismde scoatere a colilor tipărite; 9) masă de eliminare a colilor de hîrtie.
pe acest fundament într-o rotaţie completă, în timpul cursei de ducere, şi într-o a doua rotaţie completă în timpul cursei de întoarcere a acestuia. Fundamentul şi cilindrul de presiune sînt echipate cu sisteme separate de acţionare. în timpul operaţiei de tipărire, cilindrul de presiune exercită o presiune (presiunea de tipărire) pe forma de tipar, în timp ce la cursa de înapoiere a fundamentului, fiind ridicat faţă de acesta, nu mai vine în contact cu forma de tipar.
Tipar, maşină de ~
341
Tipar, maşină de• ^
Maşinile cu două ture se construiesc şi pentru tiparul cu două culori la o singură trecere prin maşină. în acest caz maşinile respective sînt formate din: două ansambluri de tipărire, cu cilindru intermediar între ele; doua aparate de cerneală; dispozitiv automat pentru alimentarea şi deplasarea colilor de hîrtie, cu masa de recepţie şi sistemul de acţionare corespunzător. Ansamblurile de tipărire şi aparatele de cerneală sînt similare constructiv cu acelea de la maşina cu două ture pentru tipar monocrom.
Maşina de tipărit cu o singură tură, folosită mai rar şi pentru formate mai mici, se deosebeşte prin sistemul de acţionare a aparatului de tipărire, care diferă de cel al maşinilor cu cilindru opritor şi al celor cu două ture.
Cilindrul de presiune 1 (v. fig. XV) şi fundamentul 2 sînt acţionate la fel ca la maşinile de tipărit cu două ture, de trans-
4 3
XV. Maşină de tipărit cu o singură tură.
misiuni separate. De la motorul electric, mişcarea de rotaţie e transmisă la arborele de acţionare, iar de la acesta, printr-un sistem de angrenaje 3, la cilindrul de presiune, care se roteşte cu o turaţie constantă şi cu o viteză periferică egală cu a fundamentului, şi în cursul unui ciclu de funcţionare a maşinii execută o rotaţie completă. La cursa de ducere, de lucru (utilă), cilindrul de presiune se rostogoleşte pe forma de tipar şi pe o parte a circumferenţei sale realizează presiunea şi, deci, tipărirea. Din cauză că execută o singură rotaţie pentru o cursă dublă a fundamentului, cilindrul de presiune al maşinilor cu o singură tură e aproape de două ori mai mare decît diametrul cilindrului de presiune de la maşinile cu două ture, pentru acelaşi format al fundamentului. Rostogolindu-se pe forma de tipar, cilindrul de presiune efectuează numai o semirota-ţie. Pe o jumătate a circumferenţei cilindrului de presiune se află aşezat aşternutul, prin intermediul căruia se realizează presiunea asupra formei de tipar. Cealaltă jumătate se află într-un plan inferior faţă de aşternut şi de aceea, la cursa de înapoiere a fundamentului, cilindrul de presiune nu vine în contact cu forma de tipar.
Fundamentul maşinii e pus în funcţiune de un mecanism bielă-manivelă, care transmite mişcarea prin bara de tracţiune 4, la osia montată 5. Arborele cu manivelă 6 se roteşte neuniform — la cursa de lucru a fundamentului, mişcarea sa e încetinită, iar la cursa de înapoiere (în gol), mişcarea e accelerată. Neuniformitatea mişcării se realizează cu ajutorul mecanismului cu două manivele, 7, acţionat de un motor electric, şi 9, montat pe arborele principal al maşinii, cuplat cu manivela 7 prin intermediul inelului 8.
Acest mecanism neasigurînd singur realizarea perfectă a mişcării uniforme a fundamentului, maşina e echipată şi cu mecanismul cu cremalieră mobilă 10, pe care se rostogoleşte osia montată 5, care se poate deplasa în ghidaje, în direcţie longitudinală. Mişcarea cremalierei e condusă de camele cari acţionează asupra rolelor de pe cadrul cuplat rigid cu crema-liera mobilă.
Pentru a asigura la cursa de lucru a fundamentului o concordanţă exactă între viteza periferică a suprafeţei de lucru
a cilindrului de presiune şi viteza de deplasare a fundamentului, pe cilindru e fixat un sector dinţat, care intră în angrenare cu cremaliera montată pe latura superioară a fundamentului maşinii.
Maşina plană cu cilindru reversibil (cu rotaţie oscilantă) permite evitarea contactului între faţa tipărită a colii de hîrtie şi şireturile, spetezele sau suprafeţele cilindrice cari pot periclita tiparul. La această maşină fundamentul, în cursa lui de ducere, antrenează cilindrul de presiune, realizînd tipărirea, iar la cursa de întoarcere, în loc să se oprească, continuă să fie antrenat de fundament, rotindu-se în sens contrar, în cursul rotaţiei contrare, cilindrul de presiune e ridicat în sus, şi nu mai vine în contact cu forma. Rotaţia cilindrului în sens contrar e folosită pentru scoaterea frontală a colii fără intermediul sforilor.
Maşinile de tipărit rotative se împart, după modul cum se face alimentarea cu hîrtie pentru tipărire, în: maşini pentru tipărirea pe hîrtie în suluri (rotative cu hîrtie în suluri) şi maşini pentru tipărirea pe hîrtie în coli (rotative pentru hîrtie în coli). Partea comună a acestor maşini consistă în utilizarea stereotipii lor curbe, montate pe cilindrele port-formă (sau cilindrele port-clişeu).
Maşina rotativă de tipar înalt, pentru hîrtie în suluri, e compusă din aparatul de tipărire 1, aparatul de cerneală 2, aparatul de alimentare cu hîrtie în suluri 3, aparatul plan (de fălţuit) 4, transportorul de eliminare 5 şi sistemul de acţionare (v. fig. XV/).
XVI. Maşină rotativă de tipar înalt, pentru hîrtie în suluri.
Forma de tipar, adică stereotipia cilindrică, e înlocuită în cazul maşinilor de tipar flexografic (v.), folosite în special la tipărirea ambalajelor şi a şerveţelelor de hîrtie, prin clişee de cauciuc pentru cari se întrebuinţează cerneluri fluide alcoolice.
Hîrtia în suluri e introdusă în ansamblul de tipărire cu ajutorul cilindrelor de conducere. Ea trece mai întîi între prima pereche de cilindre ale aparatului de tipărire: pe cilindrul port-forma, pe care se află plăcile de stereotipie, şi pe cilindrul de presiune, pe care e întins aşternutul, obţinîndu-se tiparul uneia din feţe. La trecerea la cea de-a doua pereche de cilindre, tiparul se obţine pe verso hîrtiei.
Banda de hîrtie cu cele două feţe tipărite e introdusă în aparatul de fălţuit, unde întîi se execută îndoitura longitudinală cu ajutorul pîlniei de fălţuit. După aceea, banda de hîrtie e tăiată în coli separate, cari se fălţuiesc în funcţiune de modul de prezentare a ediţiei, prin îndoiri paralele şi perpendiculare. Ziarele, gata executate, sau tipăriturile în formă de cărţi sau reviste, se scot din aparatul de fălţuit şi se aşază pe un transportor special.
Dacă prin caracterul tipăriturilor nu e nevoie de fălţuire, banda de hîrtie se taie în coli, cari cu ajutorul unui mecanism special se aşază pe transportorul de evacuare.
Tipar, maşină de	342	Tipar,	maşină	de
La maşinile rotative pentru tipar înalt, folosite la tipărirea ziarelor, principalele aparate sînt aşezate, în general, pe două niveluri (v. fig. XVII), dispozitivele pentru hîrtia în
port-forma ca la maşinile monocrome. Din cauză însă că formele de tipar sînt confecţionate prin matriţare, maşinile respective nu pot tipări ilustraţii cu raster fin.
XVII. Maşină rotativă de tipar
suluri 1, găsindu-se la nivelul inferior, iar aparatele de tipărire 2 la nivelul superior. La acelaşi nivel se găsesc aparatele de cerneală 3 şi aparatele de fălţuit 4, cari deservesc unu sau doua grupuri de tipărire.
Agregatele de tipărit ziare, cu mai multe suluri de hîrtie, se construiesc, de obicei, pentru o lăţime dublă, pe cilindrul port-formă putîndu-se aşeza în lăţime un număr dublu de plăci de stereotipie. O asemenea construcţie, care foloseşte suluri
XVIII, Schema de principiu a funcţionării unei maşini rotative, pentru hîrtie în suluri.
de hîrtie dublu late, permite dublarea numărului de ziare tipărite în cursul unei singure rotaţii a cilindrelor aparatului de tipărire, mărirea formatului ziarului şi, în acelaşi timp economiseşte suprafeţele de producţie.
Maşinile rotative în culori, pentru hîrtie în suluri, sînt destinate tiparului policrom, în special pentru reproducerea originalelor cari nu necesită aplicarea succesivă a culorilor. Ele
înalt, pentru tipărirea ziarelor.
La aceste maşini nu se tipăresc, de obicei, ediţii de pe clişee în tonuri executate prin selecţiune de culori.
Maşina rotativă cu hîrtie în suluri, pentru tipar în culori (v. fig. XVIII), e compusă din instalaţii pentru sulurile de hîrtie, secţii detipărire, aparate de cerneală, dispozitive de fălţuit şi de transport, construite în linii generale la fel ca şi în cazurile.maşini lor pentru tipar monocrom. Pentru combaterea copierii cernelii, maşinaeechipa-tă cu un sul intermediar de maculatură.
înfuncţiunedenu-mărul culorilor cari se tipăresc, principalele mecanisme ale maşinii pot fi amplasate în mod diferit.
La maşinile pentru tipar în culori, cu hîrtie în suluri, banda de hîrtie trece succesiv printr-o serie de aparate de tipărire, fiecare dintre acestea executînd tiparul cu o singură culoare, pe ambele feţe ale benzii. Sistemul de deplasare a hîrtiei e construit astfel, încît pe ambele feţe ale benzii de hîrtie pot fi aplicate cerneluri în diferite combinaţii. Daca, de exemplu, maşina are cinci aparate de cerneală, atunci patru
XIX. Principiul de funcţionare al unei maşini pentru tipar flexografic.
1) val de cerneală; 2) val intermediar; 3) cilindru port-clişeu; 4) cilindru; 5) hîrtie pentru tipărit; 6) vas de cerneală.
XX. Maşină pentru~tipar flexografic în şase culori (o) şi în patru culori (b).
1) cilindru înfăşurător; 2) cilindru desfăşurător; 3) dispozitiv de uscare; 4) grupuri imprimatoare separate pentru^cele şase’culori; 5) cilindru central de presiune.
utilizează ca forme de tipar plăci de stereotipie executate	culori pot fi aplicate pe faţa întîi şi una pe verso, sau trei
prin aceleaşi metode şi montate pe acelaşi tip de cilindre	culori pe suprafaţa din faţă şi două pe verso.
Tipar, maşină de ^
343
Tipar, maşină de —
Maşin-iie pentru tipar flexografic sînt tot maşini rotative de tipar înalt, pentru hîrtie în suluri cu viteze mai mici, dar cari folosesc clişee de cauciuc şi cerneluri fluide alcoolice, în fig. X/X e indicat principiul de funcţionare al acestor 'maşini, iar în fig. XX, schema unor maşini flexografice cu şase culori (o) şi cu patru culori (b), şi cilindrul central de presiune.
Maşinile rotative de tipar înalt, p e n-t r u h î r t i e în coli, se împart în: maşini de tipar pe o faţă într-o culoare (monocrome), maşini de tipar faţă-verso într-o culoare şi maşini de tipar în mai multe culori (policrome).
La maşinile de tipar într-o culoare pot fi tipărite ediţii cu un număr mare de ilustraţii în tonuri, calitatea ilustraţiilor obţinute la aceste maşini nefiind cu nimic inferioară celei obţinute la maşinile de tipar plane.
Productivitatea acestor maşini e de 2-**3 ori mai mare decît,productivitatea maşinilor de tipar plane, astfel că tipărirea multor publicaţii ilustrate, cari în prezent se execută în tiraje mari la maşinile de tipar plane, e mai avantajoasă pe maşini de tipar rotative cu hîrtie în coli.
XXI. Maşină de tipar monocrom.
Maşina de tipar monocrom (v. fig. XXI) e compusă din dispozitivul automat de pus coli 1, cilindrul de presiune 2, cilindrul port-formă 3, aparatul de cerneală 4, transportorul 5 şi masa de eliminare 6.
faţete, asigurîndu-se astfel montarea lor precisă şi potrivirea semnelor în timpul tipăririi.
La maşinile rotative cu hîrtie în coli, moderne, cilindrul port-formă poate fi scos din maşină, potriveala formei făcîn-
XXII. Maşină de tipar policrom.
du-se la o instalaţie specială. Datorită acestui fapt, putînd exista un cilindru port-formă, de schimb, potrivirea formei poate fi începută încă în timpul tipăririi pe forma precedentă.
Colile de hîrtie sînt introduse în maşină cu ajutorul unor dispozitive automate pneumatice de pus coli.
Aparatele de cerneală ale maşinilor rotative pentru hîrtia în coli au placa de frecare fixată pe cilindrul de presiune, putîndu-se astfel realiza o frecare suplementară a cernelii, întinsă pe valurile ungătoare, şi sînt echipate cu un dispozitiv pentru spălarea valurilor (cu un lichid special), amplasat chiar pe maşină.
în fig. XXIII e reprezentată o maşină rotativă de tipar pe hîrtie în coli, pentru tipar în tetracromie. Ea e echipată cu cilin drul de presiune 1f cu diametru mare, în jurul căruia sînt amplasate secţiile, compuse din cilindrele port-formă 2 şi aparatele de cerneală 3. Fiecare secţie e destinată pentru executarea tiparului cu o anumită cerneală (culoare). Aparatele de cerneală pot fi retrase de la cilindrele port-formă, cu ajutorul rolelor 4. Colile de hîrtie sînt introduse în maşină prin intermediul dispozitivului automat de pus coli 5, de unde, cu ajutorul transportorului 6, sînt transmise Ia cilindrul auxi-
£
/t* ^r’
XXIII. Maşină de tipar în tetracromie.
Maşina de tipar policrom (v. fig. XXII) e compusă din aparatul automat de pus coli 1 şi din trei secţii de acelaşi tip 2, fiecare dintre acestea fiind alcătuită din cilindrele auxiliare, de presiune şi port-formă, şi din aparatul de cerneală. De la o secţie la alta pentru tipărirea culorilor următoare, colile tipărite se transmit prin intermediul cilindrelor 3, ajungînd la masa de eliminare 4, cu ajutorul transportorului cu lanţ 5.
Unele maşini rotative în culori cu hîrtie în coli sînt prevăzute, în locul cilindrelor intermediare de transmitere, cu transportoare cu lanţ. Tipărirea la aceste maşini se realizează de pe forme cilindrice (plăci de stereotipie), amplasate pe cilindrul port-formă şi fixate cu dispozitive de strîngere cu
liar 7. De la acest cilindru, colile sînt introduse^sub clapele cilindrului de presiune, de unde, o data tipărite, sînt evacuate cu ajutorul transportorului 8, la masa de eliminare 9.
Maşinile pentru tipar plan (p I a n o g r a-
f i c) diferă după natura materialului din care e confecţionată forma de tipar (clişeul) respectivă.
Pentru litografie (v.), maşinile de tipar (numite curent prese litografice), cari folosesc clişee de calcar litografic (v. sub Calcar), sînt compuse dintr-un fundament rezemat, prin intermediul unor rulouri cilindrice, pe două şine longitudinale, de-a lungul cărora se deplasează în mişcare rectilinie alternativă comandată printr-un mecanism cu biela-
Tipar, maşină de ~
344
Tipar, maşină de ~
manivelă, roată dinţată şi cremalieră. Pe fundament sînt fixate clişeul, masa de umezire şi masa de frecat cerneală. Hîrtia e adusă pe clişeu de un cilindru de presiune cu înveliş elastic, acoperit cu muşama, care angrenează cu fundamentul prin doua roţi dinţate, fixate la extremitate. Cerneala specială pentru litografie e întinsă pe piatră cu ajutorul aparatului de cerneală. Piatra e umezită în părţile neutre cu ajutorul unui aparat de umezire, compus dintr-un dispozitiv de dat apă, cu	cilindre de metal îmbrăcate cu	pîslă,	şi din	masa
de umezire	(placă de fontă îmbrăcată cu	pîslă,	de pe	care
valurile umezitoare iau apa). Aşezarea colilor de hîrtie se face manual, de pe o masă aşezată deasupra cilindrului de presiune, iar scoaterea lor se face manual sau automat. Tirajul acestei maşini e de circa 500 de coli pe oră.
Pentru tiparul plan offset (v. Offset, procedeul ^) se	folosesc maşini de tipar speciale (v.	Offset,	maşină ~), cu	cilindre metalice.
Maşinile pentru tipar adînc (calco-grafie sau tiefdruck), bazat pe imprimare rotativă, numit şi tipar rotoheliografie, folosesc clişee cilindrice calcografice (cu semnele gravate în adîncime).
Aparatul de cerneală se găseşte la partea de jos a maşinii şi în faţă, fiind format (v. fig. XXIV) din jgheabul de cerneală 1, în care se roteşte valul de transport 2, cufundat în cerneală pe aproximativ 1 /4—1 /3 din periferia sa. Valul se acoperă pe toată suprafaţa sa cu o cantitate suficientă de cerneală pe care o predă cilindrului 3, cu forma de tipar. Pe acest cilindru se reazemă racleta 4, care şterge cerneala depusă, aceasta rămînînd numai în cavităţile gravate ale formei. Peste cilindrul formei 3 se roteşte, în sens contrar, cilindrul de presiune 5 (cu diametrul dublu faţă de cel al cilindrului-formă), echipat cu aşternut de cauciuc şi cu un dispozitiv 6 de prindere şi de susţinere a colii de hîrtie 7,care e condusă între cilindrul formei şi cilindrul de presiune. Sistemul de valuri şi de cilindre de mai sus formează grupul de tipar. în momentul în care suprafaţa hîr:ie vine în contact cu suprafaţa cilindrică a formei, datorită suportului elastic (al aşternutului) de cauciuc al cilindrului de presiune pe care e aplicată, hîrtia preia cerneala din cavităţile formei (v. fig. XXV). Pentru ca această preluare să se poată face complet şi pentru aasigurao umplerecompletă a cavităţilor formei de tipar, se foloseşte la tipar o cerneală fluidă cu solvenţi volatili (xilen, toluen, benzina, etc.) (v. Cerneală pentru rotohel iografie, sub Cerneală), care realizează şi uscarea rapidă pe hîrtie a tiparului. Tot în scopul preluării în bune condiţii a cernelii se foloseşte la tipar şi o hîrtie specială puţin încleită, avînd	o cantitate mare de umplutură	cît mai
fină, astfel încît să aibă moliciune şi o bună capacitate de absorpţie, un satinaj	bun, pentru	ca	contactul	cu	forma
să fie cît mai perfect, şi	o bună rezistenţă	la	prăfuire	(v.	şî
Hîrtie pentru rotoheliogravură, sub Hîrtie). Hîrtia respectivă, în special pentru tipărirea policromiilor, poate fi şi cretată, avînd în acest caz o capacitate de tipărire foarte bună.
XXIV. PrincipiuI de funcţionare al maşinii rotoheliografice.
1) jgheab de cerneală; 2) val de transport; 3) cilindru cu forma de tipar; 4) racletă; 5) cilindru de presiune; 6) dispozitiv de prindere şi de susţinere a colii de hîrtie; 7) hîrtie.
XXV. Preluarea cernelii de pe cilindrul formei de către hîrtie. f) cilindrul formei; 2) hîrtie; 3) cilindru de presiune.
XXVI. Aparat de cerneală, construcţie închisă.
1) de Ia rezervorul de cerneală; 2) spre rezervorul de cerneală; 3) cuvă (jgheab) de alimentare; 4) tablă de dirijare a cernelii; 5) cuvă (jgheab) de colectare.
Aparatul de cerneală poate fi şi de construcţie mai simplă, fără val transportor, în care caz cilindrul-formă se roteşte cufundat în parte în cerneala din jgheab. Acest aparat prezintă, însă, dezavantajul că, din cauza dimensiunilor mai mari, evaporarea cernelii şi, deci, schimbarea viscozităţii, respectiv concentraţia pigmentului, sînt mai puternice, şi cerneala are tendinţa de depunere; pentru înlăturarea acestui dezavantaj, jgheaburile de cerneală sînt echipate, în partea de jos, cu un dispozitiv de amestecare.
La maşinile de construcţie modernă, aparatul de cerneală prezintă o construcţie specială, închisă (v. fig. XXVI), care asigură şi un amestec continuu al cernelii. La acest sistem, cerneala curge dintr-un vas pe suprafaţa ci indrului-formă, cantitatea în exces fiind colectată într-un vas aşezat sub cilindru, de unde e pompată la un rezervor de cerneală, iardeaici, în rezervorul de curgere. Pentru asigurarea viscozităţii necesare a cernelii şi, deci, a concentraţiei uniforme în timpul tiparului, în special în cazul executării de policromii, aparatul de cerneala poate fi echipat şi cu dispozitive speciale de control şi de reglaj (prin adaus de solvent) al cernelii.
Maşinile de tipar rotoheliografie pot avea aparatul de cerneală completat şi cu un aparat de suflare, care împroşcă aer pe suprafaţa formei, după ce racleta a şters cerneala. Aerul suflat contribuie la uscarea mai rapidă a porţiunilor cu tonuri deschise, în cari nu se găseşte decît un strat subţire de cerneală, obţinîndu-se astfel o variaţie în tonuri, în funcţiune de cantitatea de aer suflată.
După cum folosesc hîrtia sub forma de coli sau de suluri, se deosebesc:
Maşini rotoheliografice pentru tipar în coală (v. fig. XXVII), echipate cu unu sau cu mai multe grupuri tipăritoare, după cum sînt destinate tiparului în-tr-una sau în mai multe culori, numai pe o faţă a hîrtiei sau pe ambele feţe.
Fiecare grup tipări-tor are un jgheab de cerneală, un c i I ind ru -formă pe care e aplicată racleta şi un cilindru de presiune, care are numai jumătate din periferia sa acoperită de hîrtie, cealaltă jumătate fi ind liberă pentru aşezarea dispozitivului de fixare a aşternutului şi a prinzătoarelor foii. După ultimul grup tipăritor segăseşte un cilindru de transport , pentru depunerea col i lor tipărite, şi pe care sînt repartizate pe periferia sa, din distanţă în distanţă, prinzătoare cari apucă coala, cînd e eliberată de cilindrul de presiune, şi o predau dispozitivului de transport. Maşina poate fi echipata cu aparate automate de pus şi de scos coli, atingînd, în acest caz, pînă la 7000 de tiraje pe oră.
XXVII. Schema de principiu a unei maşini de tipar rotoheliografie în coală.
1) cilindru de presiune; 2) cilindru-tormă; 3) racletă; 4) jgheab cu cerneală; 5) val de transport; 6) aparat de pus (alimentat) coala de hîrtie; 7) aparat de strîns coala de hîrtie tipărită (strîngător).
Tipar
345
Tipar
Maşini rotoheliografice pentru tipar în sui, cari se construiesc pentru executarea diferitelor combinaţii: pentru tipărire dintr-un sul sau simultan, din mai multe suluri; pentru tipar într-una sau în mai multe culori; cu un singur aparat de tăiere şi îndoire a colilor tipărite sau cu mai multe astfel de aparate. Maşinile rotoheliografice pentru tipar adînc în sul au o construcţie mai simplă decît maşinile rotative pentru tipar înalt sau offset (v. Offset, maşină ~), producţia lor depinzînd de numărul de grupuri de tipar. Viteza de rotaţie a acestor maşini atinge, în general, circa 10 000 rot/h, corespunzînd unei producţii de circa ',8 000 de exemplare de ziare în patru pagini.
Maşinile moderne, cari realizează circa 20 000 rot/h, au jgheabul de cerneală (care trebuie să se usuce foarte repede), cilindrul-formă şi racleta fiecărui grup tipăritor închise într-un spaţiu etanş (capsulat), pentru ca vaporii liantului cernelii să nu iasă în atmosferă şi să se recupereze solventul cernelii.
Fig. XXVIII reprezintă o maşină de tipar rotoheliografie în sul, cu patru grupuri tipăritoare, la care, după tipărirea
primei culori, banda e tăiată în coli, cari primesc apoi succesiv celejalte trei impresiuni.
In prezent se construiesc şi maşini combinate pentru tipar flexografic si r o t o h e I i o-grafic, în special pentru imprimarea ambalajelor.
Maşinile pentru tipar serigrafic (v.) sînt acţionate manual, semiautomat sau automat. Maşina cea mai elementară e o simplă masă pe care cadrul cu sită, montat pe şarniere, se poate apleca sau ridica pentru fiecare foaie care se imprimă. Imprimarea se face cu ajutorul unui sul sau al unei benzi de cauciuc, montate într-un suport de lemn care, prin spăsare, pune în contact hîrtia cu sita imprimatoare. Productivitatea acestei maşini e de 200---300 tiraje pe oră, putînd ajunge la 450 tiraje/oră, în cazul cînd se foloseşte o tablă pneumatică, unde foaia de hîrtie e menţinută pe loc, prin sucţiune, pînă la ri-
dicarea ramei
Maşinile semiautomate, cari au dispozitivele de cerneală şi sulul de raclaj montate pe cadru, produc tiraje duble.
în fig. XX/Xe reprezentată o maşină pentru tipar serigrafic automată, la care
XX/X. Maşină automată pentru tipar serigrafic.
şi ridicarea cadrului şi mişcarea valului sînt complet mecanizate. Pe aceste maşini, cari ating tiraje pînă la 4000/oră, se poate lucra cu formate pînă la 86x112 cm.
Maşinile pentru tipar fără contact, cari lucrează pe principiul împroşcării cernelii pe hîrtia de impri-
mat, se bazează pe existenţa a două circuite electrice, separate în maşină, şi anume: un circuit (circuitul de presarcir.â) care trimite prin una din extremităţile lui un curent de electroni negativ asupra suprafeţei clişeului cu cerneală, în timp ce cealaltă extremitate, pozitivă, încarcă suprafaţa hîrtiei astfel, încît cerneala e atrasă în lungul liniei de impresiune, — şi un circuit (circnit de report) care funcţionează prin intermediul a două lame (una la interiorul cilindrului port-formă, constituind polaritatea negativă a circuitului, şi alta în cilindrul cu hîrtia imprimatoare, constituind polaritatea pozitivă a circuitului). Cînd se închide cir-cu itul, polaritatea negativă descarcă electronii în direcţia lamei cu polaritate pozitivă şi cerneala imaginilor ionizate, trecînd între cele două lame, se depune (transferă) pe hîrtie.
După ce hîrtia, de obicei din XXX. Schema unei prese electro-sul, a fost imprimată, e trecută nice pentru tipar fără contact, peste rulourile descărcătoare, 1) cilindru goi; 2) clişeu tipografic la cari electrizarea e anulată care primeşte cerneală de la cilinf-prin punerea lor la pămînt. drul 6 şi rulourile 7; 3) bobină de
în fig. XXX e reprezentată hîrtie; A) dispozitiv electronic care Schema unei prese electronice îndreaptă în punctul 5 liniile de pentru tipar fără contact. V. şî	forţă între lamele 8.
Xerografie.
1.	Tipar, pl. tipare. 3. Tehn., Mett.: Sin. Şablon (v. Şablon 2).
2.	Tipar. 4. Ind. text.: Ansamblul detaliilor de îmbrăcăminte, confecţionate din hîrtie, cari constituie modelul primului exemplar al produsului respectiv (tipar original).
Construirea tiparelor originale se face pe baza dimensiunilor corpului uman ca: dimensiuni lineare (de lungime şi lăţime)
—	şi perimetri (de grosime), la cari se adaugă: rezervele pentru contracţiune; necesarul pentru cusături; rezerve pentru îndoituri în anumite locuri ale detaliilor produsului.
Tiparele originale au înscrise pe ele toate datele tehnice necesare construcţiei şi servesc la confecţionarea şabloanelor din carton, în care scop se transpun prin copiere pe acestea, iar după conturul înscris se taie cu unelte manuale sau cu maşina de tăiat.
3.	Tipar. 5. Cs.: Ansamblu de piese cari, prin forma şi prin modul lor de alcătuire, permit fabricarea prin turnare a diferitelor tipuri de elemente prefabricate de beton, beton armat şi ipsos, folosite în construcţii. Sin. (parţial) Cofraj (v.).
Din punctul de vedere al materialelor din cari se confecţionează, se deosebesc tipare metalice, de lemn, de placaj de lemn, de plăci fibrolemnoase sau de plăci de lemn aglomerat, de ipsos, de beton, de nisip sau de argilă, de clei, de cauciuc, de materiale plastice sau tipare mixte (de lemn şi metal, căptuşite sau nu cu placaje rezistente la umezeală; cu fundul metalic şi cu părţile laterale de beton armat cu suprafaţa mozaicată; cu fundul de lemn sau de metal şi cu părţile laterale, netedesau profilate, de mase plastice, etc.).
Din punctul de vedere al modului de asamblare, se deosebesc: tipare demontabile şi tipare nedemontabile.
Din punctul de vedere al modului de grupare, tiparele pot fi: izolate, cuplate (grupate cîte două), în baterie (mai multe tipare grupate alăturat).
Din punctul de vedere al modului de folosire, tiparele pot fi: mobile, fixe sau matriţe.
Din punctul de vedere al tipului de procedeu tehnologic la care sînt folosite, se deosebesc: tipare pentru procedeul cu agregate în flux şi procedeul în conveior,
\
£0:
25 N 26 o Q o o~
P
r
Diverse tipuri de tipare folosite la confecţionarea prefabricatelor în construcţii. a) tipar de lemn, demontabil, pentru turnarea blocurilor în picioare; b) tipar cu încălzire cu abur;c) cofraj de lemn pentru betonarea unui cheson; cOtipare încălzite cu curent electric: pentru grinzi cu -ecţiune T (dj) şi pentru panouri cu nervuri (d2); e) tipar metalic pentru fabricarea manuală a corpurilor de umplutură; f) tipar mobil pentru	plăci de	ipsos armate cu carton; g) cofraj de lemn pentru betonarea unei grinzi; h) tipar cu fundul suspendat;	i) tipar
demontabil pentru	plăci; j) tipar	de clei;	k) tipar de ipsos dintr-o bucată, pentru confecţionarea detaliilor de finisare; /) tipar de ipsos din bucăţi	demon-
tabile; m) tipar pentru plăci de ipsos şi trestie; n) tipar fix de beton pentru grinzi T; o) tipar fix de lemn pentru grinzi T; p) tipar vibrator în baterie, pentru confecţionarea blocurilor cu goluri (r); 1) fund; 2) feţe laterale; 3) feţe de capăt; 4) intrarea aburului; 5) ieşirea condensatului; 6) prelungitor de tipar; 7) tipar exterior; 8) matriţă; 9) pereţii tiparului mobil, suspendat; 10) tipar; 11) cablu; 12) traversă; 13) ţesătură metalică în tipar; 14) perete frontal ; 15) miez;	16) ramă; 17)	tipar de	clei; 18) model; 19) pastă de ipsos; 20) mortar fluid de ipsos; 21) lemn; 22) tablă de 0,5 mm; 23) vibratoare;
24)	grindă I;	25) miezuri pentru formarea golurilor; 26) miez cu aripi puntru despărţirea blocurilor.
Tipar
347
Tipizare
la care fundul se deplasează în întregime în timpul fluxului tehnologic, şi tipare pentru procedeul în stend, la care fundurile rămîn pe loc şi se deplasează numai elementele marginale.
în figură sînt reprezentate tipare folosite frecvent în practică.
1.	Tipar. 6. Ut., Metg.: Sin. Formă de turnare (v.). Termenul e impropriu în această accepţiune.
2.	Tipar, caseta de Poligr.: Dispozitiv pentru strîngerea literelor culese şi a ornamentelor (v. fig.) pentru operaţia de poleire în legătorie (v. sub Polei-re 2). Sin. Casetă de poleit.
3.	Tipar de linie. C. f.; Unealtă folosită pentru măsurarea ecartamen-tului căii ferate, (atît la construcţia liniei, cît şi în timpul exploatării, spre a constata dacă în aliniament, în curbe sau peste schimbătoarele de cale se menţine distanţa fixată în planul de poză al căii între feţele interioare ale celor două şine, cari constituie calea), cum şi pentru verificarea sabotării şi găuririi traverselor de lemn.
Se deosebesc tipare de linie fixe şi cu cursor (mobile) pentru măsurareaecartamentului, tipare pentru supraînălţări şi tipare pentru sabotat sau găurit traverse.
Tiparul de linie fix (v. sub Ecartament de cale ferată) se aşază perpendicular pe cele două şine, pe suprafaţa de rulare, şi distanţa se măsoară la 14 mm sub nivelul planului orizontal tangent celor două suprafeţe de rulare ale şinelor.
Tiparul de linie cu cursor (tiparul de linie mobil) serveşte la verificarea ecartamentului căii în curbe, unde linia are supralărgire, cum şi la schimbătoarele de cale, unde linia are variaţii de ecartament.
Tiparul de linie pentru supraînălţări în curbe e construit din lemn sau din metal (v. fig. /),
\j
Casetă de tipar.
I. Tipar de linie pentru supraînălţări în curbe.
cu capetele în trepte, gradate din 10 în 10 mm, de la 0---60 mm la un capăt şi de la 60***120 mm la celalalt capăt. Acest tipar se aşa^ă perpendicular pe axa căii şi se potriveşte la treapta respectivă pentru poziţia orizontală, care se verifică cu ajutorul unei nivele cu bulă de aer aşezată pe tipar.
Unele tipare de linie pentru supraînălţări sînt combinate cu tipare de linie de ecartament, obţinîndu-se tiparul de măsu-rat calea complex sau tiparul universal (de ex. tiparul Robei), care măsoară deodată şi supralărgirea şi supra-înălţarea căii. V. sub Ecartament de cale ferată.
II. Tipar de sabotat traverse.
1 şi 2) plăci de fier pentru însemnarea locului unde se cioplesc traversele.
Tiparul de sabotat traverse (v. fig. II) consistă dintr-o bară metalică avînd nituite la extremităţi două
plăci metalice cu înclinarea de 1 : 20 faţă de orizontală. Tiparul se aşază pe traverse spre a se verifica cioplirea acestora (sabotarea) conform înclinării ce se dă celor două şine la alcătuirea căii, în cazul cînd şinele se aşază direct pe traverse, sau pe plăci drepte, fără înclinare.
Tiparul de g â u r i t traverse e similar tiparului de sabotat traverse, cu deosebirea că cele două plăci metalice de la extremităţi au faţa inferioară orizontală şi pe ele sînt marcate locurile în cari trebuie executate găuri în traverse. Acest tipar se foloseşte la alcătuirea panourilor din şine, în. şantierele fixe, unde găurirea traverselor se execută mecanizat, cu maşini speciale de găurit traverse.
4.	Tiparniţa, pl. tiparniţe. Poligr.: Sin. Tipografie (v. Tipografie 2). (Termen vechi, părăsit.)
5.	Tipărire. 1. Poligr.: Reproducerea pe un material oarecare— hîrtie, pînză, piele, tablă sau foaie metalică, material plastic, sticlă, etc. — a unui text, a unei imagini gravate într-un material dur, sau a unui text completat cu una sau cu mai multe imagini, existente pe o formă de tipar (v.), cu ajutorul unei maşini (prese) de tipar (v. Tipar, maşină de ~) care pune în contact forma de tipar cu suprafaţa pe care se imprimă. Tipărirea se face cu o pastă colorată (cerneală tipografică) care, fiind aplicată pe floarea literei (v. Literă tipografică), pe clişeu sau pe gravură, se transpune pe materialul care trebuie tipărit, prin presiune. Sin. Imprimare.
6.	Tipărire. 2. Mett.: Sin. (impropriu) pentru Formare (v,).
7.	Tipărit, maşina de Poligr. V. Tipar, maşină de
8.	Tipăritură, pl. tipărituri. Poligr.: Sin. Tipar (v. Tipar 1).
9.	Tipic. Mat., Gen.: Calitatea unei proprietăţi a unui obiect care e element al unei mulţimi, de a aparţine tuturor elementelor mulţimii şi numai lor (numai obiectele cari au acea proprietate sînt deci elemente ale acelei mulţimi).
10.	Tipie, pl. tipii. Geogr.: Colină cu vîrful retezat, de forma unui trunchi de con. (Termen regional.)
11.	Tipizare. 1. Gen.: Reducerea diverselor tipuri de produse, destinate aceluiaşi scop, la cele recunoscute ca fiind mai bune şi mai corespunzătoare scopului respectiv. Produsele tipizate sînt destinate să fie reproduse pe scară mare. Sin. (parţial) Standardizare (v.).
12.	Tipizare. 2. Cs.: Stabilirea caracteristicilor principale ale obiectelor de construcţii şi a detaliilor acestora din punctul de vedere al destinaţiei, al mărimii, al structurii şi al altor particularităţi, urmată de elaborarea nomenclaturii şi de proiectarea tipurilor unificate de clădiri, construcţii şi ansambluri, de elemente şi detal ii de plan şi constructive, etc.
Tipizarea dezvoltată pînă la nivelul unei norme adoptate pentru un anumit domeniu al construcţiilor (v. Normă de tipizare, sub Standard), şi care stabileşte pentru o perioadă îndelungată de timp nomenclatura, forma, dimensiunile şi celelalte particularităţi principale ale elementelor şi detaliilor tipizate, se numeşte normalizare sau normare, iar tipizarea dezvoltată pînă la nivelul unui standard general de Stat, ştiinţific justificat şi verificat în practică, care fixează pe cale legislativă nomenclatura stabilă, forma, dimensiunile şi celelalte particularităţi principale ale elementelor şi detaliilor tipizate, în vederea aplicării în serie, se numeşte standardizare (v.).
.Obiectele tipizării în construcţii sînt, în special, următoarele: clădirea; construcţia; nivelul (etaj, parter, subsol, demisol, mansardă); secţia, partea independentă a unei clădiri sau a unei construcţii care formează o unitate în privinţa sistematizării, tehnică şi constructivă (de ex.: secţia unei clădiri de locuit care include un complex de apartamente deservite de o singură scară, un pavilion de spital, etc.); tronsonul, partea clădirii sau a construcţiei, separată de alte părţi prin rosturi de tasare, de dilataţie sau seismice; schema funcţională a proiectului, adică reprezentarea schematică a procesului (de
Tipl&
348
Tipograf
fabricaţie, public, social, etc.) care se desfăşoară în clădirea sau în construcţia respectivă, în conformitate cu destinaţia, cu dispoziţia echipamentului, căile de circulaţie, etc.; schema tehnologica a proiectului, adică reprezentarea schematică a organizării procesului de producţie într-o clădire sau într-o construcţie cu destinaţie industrială, cum şi pe teritoriul întreprinderii industriale în întregime; schema de gabarit, adică reprezentarea schematică a planurilor, a secţiunilor verticale şi a faţadelor clădirilor, cari corespund principalelor condiţii impuse gabaritelor şi legăturii reciproce între încăperi; schema de circulaţie, adică reprezentarea schematică a căilor de circulaţie a principalelor fluxuri de oameni, de transport de materiale, de produse, etc., în conformitate cu schema funcţională sau tehnologică data; schema de sistematizare, adică schema de amplasare a elementelor oraşului, raionului, cuartalului, sau schema de amplasare a principalelor grupuri de încăperi ; elementul spaţial de plan, o. încăpere separată sau un grup de încăperi, etajul clădirii, casa scării, etc.; elementul de plan sau proiecţia orizontală a unui element spaţial de plan; înălţimea etajului, respectiv distanţa de ia nivelul etajului inferior pînă la nivelul pardoselii etajului superior; deschiderea, dimensiunea nominală între axele longitudinale de trasare cari stabilesc compartimentarea în elemente de plan pe direcţia transversală clădirii sau poziţia elementelor de construcţii longitudinale verticale portante (pereţi longitudinali sau rînduri de stîlpi); interaxul, respectiv d imensiunea nominală între axele transversale de trasare cari stabilesc compartimentarea în elemente de plan de-a lungul clădirii sau poziţia elementelor de construcţii verticale transversale portante; parametrii de plan, adică dimensiunile lineare principale ale elementelor de plan (deschidere şi interax); parametrii spaţiali de plan, adică dimensiunile lineare principale ale elementelor spaţiale de plan; schema constructivă, de amplasare şi de interlegătură a principalelor elemente de construcţii portante şi de delimitare ale clădirii sau ale construcţiei; elementul de construcţie, respectiv partea constructivă şi funcţională independentă a clădirii sau a construcţiei (de ex.: planşeu, rampă deseară, tîmplărie, etc.); detaliul de construcţie, parte a elementului de construcţie (de ex.: treapta scării, cerceveaua ferestrei, etc.); noduri constructive, în legătură cu îmbinarea elementelor şi a detaliilor de construcţie; elemente prefabricate, element de construcţie sau detaliu de bază ori de completare, executat în prealabil, care se montează la faţa locului în stare finită; etc.
în conformitate cu sarcinile de bază ale proiectării tip — asigurarea construirii unor clădiri şi a unor construcţii în serie sau cari se repetă frecvent pe baza unor proiecte economice de bună calitate, elaborate în prealabil — proiectul tip al unei clădiri sau al unei construcţii se elaborează sub forma unei serii de desene de execuţie pentru toate părţile proiectului (tehnologică, constructivă, tehnică-sanitară; instalaţii electrice; etc.) realizate pe baza aplicării elementelor şi detaliilor de construcţii tipizate, prevăzute în cataloagele de produse prefabricate şi într-o astfel de proporţie, încît să se asigure posibilitatea realizării, după aceste desene, a lucrărilor de construcţii-montaj, cu un volum minim de lucrări de proiectare.
Proiectele tip se elaborează cu un asemenea grad de deta-liere şi cu un astfel de număr de piese, încît să fie asigurată folosirea directă a desenelor de execuţie pentru executarea elementelor de construcţie, stabilirea volumului lucrărilor de construcţie-montaj, a necesarului de materiale principale, de elemente şi detalii de construcţii, determinarea consumului de muncă şi a mijloacelor de mecanizare necesare şi stabilirea preţului de deviz al construcţiei, conform proiectului.
Paralel cu proiectele tip „complexe“ se folosesc pe scară mare şi proiecte tip pentru aşa-numiţele clădiri cu destinaţie universală sau clădiri universale, destinate să fie folosite în diferite ramuri industriale sau pentru diferite fabricaţii. în
aceste cazuri, proiectul tip se elaborează numai pentru partea de construcţie sub formă de desene de execuţie cuprinzînd planuri, secţiuni şi faţade, elemente de construcţii portante şi de delimitare, cum şi sub formă de soluţii pentru încălzire, ventilarea generală a clădirii şi sistemul de canalizare a apelor pluviale. Datele privind utilajul tehnologic şi toate părţile proiectului legate de tehnologia producţiei, cu precizarea problemelor de instalaţii sanitare, alimentare cu energie, automatică şi mecanizare, telecomunicaţii, etc. se elaborează cu ocazia adaptării proiectului tip la condiţiile concrete locale.
Secţiile tip pentru clădirile universale se elaborează pentru : clădiri parter şi multietajate, încăperi sociale şi birouri, cum şi pentru alte clădiri, sub formă de desene de execuţie pentru planuri, secţiuni şi faţade cari caracterizează fragmentele spaţiale de plan ale clădirii cari se repetă, incluziv elementele lor de construcţii portante şi de delimitare.
Secţiile tip se întocmesc pentru tronsoanele centrale şi de capăt ale clădirii, cum şi pentru celelalte părţi caracteristice ale clădirii, astfel încît pe baza desenelor secţiilor tip să se realizeze proiectarea clădirii întregi. Secţiile tip se folosesc pe scară mare în proiectarea întreprinderilor din industria uşoară şi textilă, a clădirilor multietajate din industria electrotehnică, constructoare de maşini uşoare şi de aparate, etc.
Pentru construcţiile agricole se folosesc şi proiecte tip şi secţii tip (la reconstrucţia şi la extinderea clădirilor).
Tipizarea se poate referi la proiecte cu valabilitate generală sau la proiecte cu caracter specific unor anumite regiuni sau unor mari ansambluri.
Proiectele tip cuprind şi indicaţii sau variante de adaptare, în vederea folosirii lor în regiuni în cari sînt obligatorii alte ipoteze decît cele avute în vedere.
Proiectele tip se elaborează de către organizaţiile de proiectare cari, prin dispoziţii legale, au sarcini de întocmire de astfel de proiecte.
1.	Tipia, pl. tipie. Ut., Mett.: Sin. Cep de ghidare (v.).
2.	Tiplu, pl. tipluri. 1. Tehn.: Sin. Diblu (v.).
3.	Tiplu. 2. Tehn.: Sin. Cep (v. Cep 1).
4.	Tiplu de ghidare. Ut., Mett.: Sin. Cep de ghidare (v.).
5.	Tipograf, pl. tipografe. 1. Poligr.: Maşină de cules şi turnat litere sub formă de rînduri întregi (v. şî Linotip) în acelaşi ansamblu mecanic (v. fig. /). Are la partea inferioară, fixă, mecanismul de închidere a rîndului de matriţe 1 şi mecanismul de turnare 2 şi la partea superioară, basculantă, claviatura 3, depozitul de matriţe 4 şi dispozitivul de circulaţie a matriţelor. Se compune din următoarele organe principale: matriţele, inelele de spaţiu, depozitul de matriţe, claviatura, colectorul, depozitul inelelor de spaţii, mecanismul de închidere a rîndului şi dispozitivul de turnare.
Matriţele (v. fig. II), cari sînt bare lungi de alamă cu tije (variabile ca lungime pentru fiecare tip) de oţel, terminate cu un cîrlig mobil, au gravate, pe partea din faţă, copia inversată a tipului, sub care se găsesc tăietura de control şi tăietura de aliniere, iar pe partea din spate tăieturile de conducere. Matriţele pot avea gravate şi cîte două tipe.
Inelele de spaţiu (v*. fig. III) se compun din două piese concentrice: discul şi aripa cu feţele interioare avînd aceeaşi înclinare. Discul e prevăzut cu un fus prin care trece bara de conducere a inelului, iar aripa alunecă pe suprafaţa conică a discului, rotindu-se în jurul fusului, feţele lor exterioare rămînînd tot timpul paralele. O flanşă fixată la marginea discului împiedică aripa să cadă de pe fus.
Depozitul de matriţe 4 se compune dintr-un cadru în unghi obtuz (v. fig. I a, b) aşezat într-un plan înclinat, cu vîrful în sus şi laturile în jos. De acest cadru sînt suspendate matriţele 8 (v. fig. I b), în acelaşi loc fiind aşezate mai multe matriţe de acelaşi fel. Matriţele tipelor mai frecvent folosite sînt agăţate spre vîrful unghiului şi au tijele mai lungi.
Tipograf
340
Tipograf
Claviatura 3 (v. fig. I a, b) se compune din 84 de butoane pentru litere, cifre şi semne de punctuaţie, fiecare buton fiind legat de o bară subţire 5 de locaşul cadrului 4,
Colectorul e situat sub cadru l-depozit şi e alcătuit dintr-o bară 7 (v. fig. I a şi b), legată de cadrul matriţelor prin sîrmele 6 şi dispusă înclinat faţă de cadru, şi dintr-o piesă
/. Maşină de cules şi turnat litere „Tipograf", a) ansamblu general; b) dispozitivul matriţelor şi al claviaturii; c) aşezarea sîrmelor pentru alunecarea matriţelor la colector; o) depozitul inelelor de spaţii; e) mecanismul de închidere a rîndului; 1) mecanism de închidere a rîndului de matriţe; 2) dispozitiv de turnare; 3) claviatură;. 4) depozit de matriţe; 5) bare de legătură; 6) sîrme pentru alunecarea matriţelor; 7) bara colectorului; 8) matriţe; 9) piesă de colectare; 10) inele de spaţii; 11) piedici; 12) cremalieră; 13) placă de rezemare; 14) fanion; 15) şine conducătoare; 16) închizător; 17) gheară de prindere a matriţelor; 18) formă de turnare;
19) transportor; 20) extractor; 21) galion; 22) bare pentru inele
unde sînt suspendate matriţele corespunzătoare literei respective. Prin apăsarea pe buton, bara de legătură 5 acţionează o piedică care oscilează în jurul axului său şi eliberează din depozit o singură matriţă, reţinînd în acelaşi timp pe cea următoare. Matriţa eliberată alunecă prin greutate proprie pe sîrma 6, la locul de alcătuire a rîndului de matriţe.
de colectare 9, aşezată perpendicular pe bară. Pornind de la cadru, aceste sîrme se îndoaie şi se apropie între ele în formă de pîlnie (v. fig. I c), pentru ca matriţele, în căderea lor, să se juxtapună exact una peste alta, formînd rîndul.
Depozitul inelelor de spaţii (v. fig. I d) se compune din două bare paralele 22 cu secţiunea pătrată,
Tipograf
350
Tipografie
îndoite în unghi drept şi terminate cu cîte un pinion, numite bare inelare, pe cari sînt inserate nouă perechi de inele de spaţii 10. Barele sînt aşezate înclinat, pen-ru ca inelele să alunece prin propria greutate, cînd sînt eliberate de piedicile 11. Porţiunea din faţă a barelor e mobilă în jurul axului şi se roteşte cînd cremaliera 12 acţionează pinioanele.
Mecanismul de închidere a rîndului 1 (v. fig .la şi e) se compune din placa de rezemare 13, fanionul 14, şinele conducătoare 15 şi închizătorul 16.
Placa de rezemare e fixată sub bara 7 (v. fig. le şi b) paralel cu ea şi perpendicular pe piesa de colectare 9 (v. fig. / e şi b).
Pe această placă se reazemă rîndul de matriţe.
Fanionul, care e o placă trapezoidală fixată de un ax paralel cu piesa de colectare, ocupă în timpul culegerii o poziţie orizontală, pentru casă lase liberă trecerea matriţelor, iar după ce rîndul a fost împlinit, se ridică, în poziţie verticală, şi închide rîndul. Şinele conducătoare se găsesc în spatele rîndului şi pe ele se sprijină matriţele prin tăietura de conducere. închizătorul situat în faţa rîndului consistă dintr-o placă dreptunghiulară, paralelă cu axul fanionului, de-a lungul căreia sfe găseşte o gheară de prindere a matriţelor 17. Ca şi fanionul, închizătorul stă deschis în timpul culegerii şt se închide numai după ce rîndul a fost terminat.
Dispozitivul de turnare 2 (v. fig. la) se compune din forma de tur- 2) nare şi creuzetul cu pompa de injectare a 3) aliajului. Forma de turnare e un bloc para-lelepipedic alcătuit din două plăci separate prin două cremaliere cari închid cavitatea de turnare a rîndului. Această cavitate se poate mări sau micşora prin manevrarea cremalierelor cu ajutorul unor pinioane, putîndu-se astfel turna cu o singură formă trei lungimi de rî*nd diferite. Creuzetul pentru topirea aliajului (85,5% Pb, 13% Sb, 1,5% Sn) e încălzit cu gaz sau electric şi execută o mişcare de translaţie către forma de turnare.
Prin apăsarea pe butoanele claviaturii, bara de legătură 5 deschide o piedică şi cîte o singură matriţă se eliberează şi alunecă pe sîrma 6, care o conduce la colector. Matriţele cad una peste alta deasupra plăcii de rezemare 13 (v. fig. le), în ordinea culegerii, alcătuind astfel rîndul. Pentru spaţierea cuvintelor, cu ajutorul unui buton special al claviaturii se acţionează piedica inelelor de spaţii, elibe-rîfid de fiecare dată cîte o pereche de inele, cari alunecă pe barele inelare şi se interpun între cuvinte. Fanionul face o rotaţie de 90° şi se aşază peste ultima matriţă, închizînd rîndul. Cremaliera 12 se ridică, antrenînd pinioanele cu barele inelare. Discurile inelelor de spaţii se învîrtesc şi ele, în timp ce aripile stau nemişcate, fiind reţinute de nişte bare din spatele rîndu-“ lui. Prin aceasta se egalează spaţiile dintre cuvinte şi se strînge perfect rîndul de matriţe. Forma de turnare 18 (v. fig. le)
1)
4)
Matriţă de ,,Tipograf", bară de alamă; tijă de oţel; cîrlig mobil; copia inversă a tipului; 5) tăietură de control; 6) tăietură de aliniere; 7) tăietură de conducere.
III. Inel de spaţiu.
1) disc; 2) aripă; 3) flanşă; 4) fus.
se aşază apoi cu cavitatea de turnare pe partea gravată a rîndului de matriţe, creuzetul face o mişcare spre formă, aplicîndu-şi etanş gura de turnare pe deschiderea formei şi execută turnarea, după care se retrage. Transportorul 19 trece deasupra şi extrâctorul 20 se ridică şi împinge rîndul turnat în golul transportorului, unde o pereche de cuţite îi curăţă bavurile. Transportorul duce apoi rîndul şi-l aşază pe gal ionul 21. Mecanismul de închidere a rîndului se deschide, matriţele se eliberează, coşul, format de cadru l-depozit şi sîrmele de conducere, execută o mişcare basculantă şi matriţele revin prin cădere la locul lor din cadru, iar inelele, eliberate de matriţe, alunecă în depozitul lor.
La maşina „Tipograf", matriţele rămînînd pe sîrmele lor de conducere în tot timpul lucrului, cele trei operaţii (culegere, turnare, distribuire) nu pot avea loc decît succesiv, viteza de producţie fiind astfel mai mică decît la maşina Linotip (v.), unde există un circuit al matriţelor independent.
în cazul cînd trebuie schimbat depozitul de matriţe cu altul pentru alta familie de litere se utilizează o ramă similară cu cadrul maşinii, numită gherghef, care se aplică lîngă cadrul-depozit, iar matriţele sînt trecute din locaşul lor în locaşul gherghefului. Se aduce un alt gherghef care conţine matriţele dorite şi se face operaţia invers.
Tipograful culege şi toarnă rînduri lungi pînă la 30 cicero şi litere pînă la corpul 36.
1.	Tipograf, pl. tipografi. 2. Poligr.: în accepţiunea largă a cuvîntului, lucrător care execută lucrări tipografice (poligrafice).
2.	Tipograf. 3. Poligr.: în accepţiunea mai restrînsă a cuvîntului, lucrător care execută una sau mai multe dintre operaţiile principale sau auxiliare în procedeul de tipar înalt (v. sub Tipar 2), şi mai ales operaţia de tipărire propriu-zisă.
3.	Tipografic, clişeu Poligr.: Sin. Literă tipografica (v.).
4.	/%/, semn Poligr. V. Semn tipografic.
5.	Tipografie. 1. Poligr.: Variantă a pantografiei (v. Tipar înalt, sub Tipar 2) care reproduce şi multiplică manuscrisele cu ajutorul tipelor (v.). Procedeele tipografiei consistă în a face cîte un clişeu (litera) pentru fiecare tip, a grupa aceste tipe după poziţia corespunzătoare din manuscris şi în a realiza un clişeu, respectiv forma de tipar cu care se execută apoi operaţiile de tipărire, respectiv de transpunere a cernelii de pe relieful tipelor pe hîrtie (v. şî sub Grafic, gen ~).
Se foloseşte la tipărirea cărţilor, broşurilor, ziarelor, revistelor, registrelor, imprimatelor de birou, etc.
6.	Tipografie, pl. tipografii. 2. Poligr.: Atelierul sau întreprinderea în care se execută lucrări tipografice (poligrafice).
După destinaţie, se deosebesc: ateliere tipografice de interes general, cari execută lucrări pentru păturile largi ale populaţiei, şi ateliere tipografice cu caracter special, în cari se execută numai lucrări pentru anumite instituţii, cum sînt tipografiile pentru căile ferate, tipografiile cu caracter militar sau tipografiile pentru uzul intern al unei întreprinderi sau al unei instituţii.
După felul lucrărilor pe cari le execută, se deosebesc tipografii de cărţi şi broşuri, tipografii de ziare şi reviste, tipografii pentru lucrări de accidenţă (v. Accidenţe , lucrare de ~), tipografii pentru lucrări muzicale, tipografii cartografice (pentru hărţi), etc.
Procesele tehnologice necesare pentru executarea unei lucrări tipografice şi ^caracterul lor determină modul de amenajare al atelierului. în ordinea lucrărilor cari se execută, un atelier de tipografie are următoarele secţii: culegătoria (v.), una sau mai multe încăperi pentru facerea corecturilor, sala de paginaţie, care poate fi amenajată chiar în culegătorie sau în imediata ei apropiere, sala de prepotrivire, care se amenajează lîngă încăperile preselor de tipar, şi sălile cu prese de tipar.
Atelierul de tipografie poate fi completat cu un atelier de stereotipie, totdeauna necesar la tipar pe prese rotative, cum
Tipografie
351
Tiraj
şi cu un atelier de galvanotehnică, pentru clişeele zincografice. Sin. Atelier de tipografie, întreprindere poligrafică.
1.	Tipografie. 3. Poligr.: Industrie care se ocupă cu executarea lucrărilor tipografice (poligrafice). Sin. Industrie poligrafică.
2.	Tipolitografie. Poligr.: Procedeu de imprimare în tipar plan (v. sub Tipar 2) a unor texte culese cu litere mobile, ca pentru forma de tipar înalt. Textul cules se imprimă pe hîrtie de transport (v. sub Hîrtie) şi apoi se transportă în porţiunile corespunzătoare ale formei definitive de tipar plan (piatră litografică sau placă de metal). Se foloseşte pentru intercalarea de text în revistele cu multe ilustraţii, în cataloage de preţuri, etc., în cari textul are un rol secundar, iar ilustraţiile reprezintă partea principală a formei de imprimat.
3.	Tipologie forestiera. Geobot.: Parte a geobotanicei care se ocupă cu clasificarea tipurilor de vegetaţie arborescentă, respectiv a pădurilor, pentru nevoile silviculturii practice.
Tipologia forestieră cuprinde tipologia propriu-zisă a pădurilor şi tipologia staţiunilor forestiere.
Unitatea elementară de clasificare tipologică a pădurilor e tipul de pădure (v. şî Tip de vegetaţie).
4.	Tipometrie. Poligr.: Procedeu de reproducere de hărţi şi figuri geometrice, folosind forme compuse din elemente tipografice şi clişee. E un procedeu vechi, care a fost înlocuit cu procedee mai practice şi mai rapide, de reproducere foto-mecanică prin metode de imprimare în tipar plan şi în tipar adînc.
5.	Tipometru, pl. tipometre. 1. Poligr.: Instrument pentru măsurarea corpului literelor, constituit în mod obişnuit dintr-un şablon de forma unui
culegar (v.) de oţel, avînd [~| E t 6 E E e 6 E E E E E E E E E E E f
intre cei doi pereţi la- ------------------------ 
terali o distanţă de 20 -------------------------------------------—
cicero (v. fig.)* Pentru
măsurarea corpului unei Tipometru pentru măsurarea corpului literelor, litere se aşază culcat un
număr corespunzător de litere identice, astfel încît distanţa dintre pereţii laterali ai tipometrului să fie completată exact.
în cazul literelor turnate, în tipometru trebuie să încapă: 40 bucăţi litera m de corp 6; 30 bucăţi litera m de corp 8; 24 bucăţi litera m de corp 10 sau 20 bucăţi litera m de corp 12.
Pentru măsurări mai precise se folosesc tipometre de precizie, cu cari se pot măsura pînă la 1/100 dintr-un punct (0,00376 mm).
6.	Tipometru. 2. Poligr.: Riglă de metal avînd una sau mai multe scări gradate în unităţi de măsură tipografice (puncte, cicero, cuadraţi)
şi o scară gradată în milimetri şi în centimetri (v.fig.).
TipometruI se foloseşte la controlul dimensiunilor machetei, la mă- Tipometru pentru controlul dimensiunilor machetei, surarea textelor
culese sau tipărite, în scopul stabilirii formatului faţă de suprafaţa hîrtiei, la controlul liniilor tăiate, etc.
7.	Tiporadiografie. Poligr.: Procedeu de reproducere şi multiplicare a documentelor pe cale fotografică, cu ajutorul radiaţiilor X. Teancuri de hîrtie fotografică, în straturi de 50“*100 de coli, peste cari se aşază originalul de reprodus, imprimat cu o cerneală opacă pentru radiaţiile X, se supun influenţei radiaţiilor X incidente din spre original, după care se developează. Se obţin imagini negative. Sin. Tipar radiografie.
8 Tipurilor, teoria Chim.: Teorie depăşită, care reprezenta combinaţiile chimice drept rezultat al substituirii prin
diverşi radicali a atomilor de hidrogen sau a echivalenţilor de oxigen din cîteva combinaţii chimice simple,'.de bază, numite tipuri:
TlTiTlîIlTITnTmTi'm
1	2	3	4	5	6
1	23456719	10	11
I i I i I i I i 1 i I i I i I i 1 i I i 1
h r
Hidrogen
H 1.
ci /’
Acid
clorhidric
H)
c
H I
Apă
H)
H}N. H J
Amoniac
S-au folosit şi alte tipuri, de exemplu „formenul" (metanul), bioxidul de carbon, etc. — Astfel, o aceeaşi substanţă putea fi reprezentată sub diverse forme. Acest fapt producea confuzii.
9. Tir: Tragerea la ţintă cu o armă de foc.
10.	Tiraj, pl. tiraje. 1. Tehn., Termot.: Diferenţa de presiune statică Ap (mm C. A.) prin care se obţine circulaţia de gaze în accepţiunea Tiraj 2. Această diferenţă de presiune trebuie să asigure o anumită viteză decurgere a gazelor prin instalaţie, ţinînd seama şi de energia cinetică necesară trecerii acestor gaze prin rezistenţele gazodinamice ale circuitului (în care e inclus şlcoşu!) şi de energia cinetică necesară evacuării lor (cu o anumită viteză la gura coşului) în atmosferă.
11.	Tiraj. 2. Mş.: Circulaţia aerului comburant şi a gazelor de ardere printr-o instalaţie de încălzire echipată cu focar (căldare de abur, cuptor industrial, sobă de încălzire, etc.), generată de diferenţa de presiune între două secţiuni ale circuitului deschis constituit de elemente componente ale instalaţiei (de ex. la o căldare de abur acest circuit poate fi constituit de canalele de gaze ale căldării în cari sînt amplasate suprafeţele de încălzire, instalaţia de desprăfuire, canalele de fum şi coşul de evacuare în atmosferă).
Tirajul are drept scop: transportul gâzelor de ardere (produse în focar) peste suprafeţele de încălzire, evacuarea acestor gaze în atmosferă şi — uneori — asigurarea alimentării focarului cu aer comburant.
în funcţiune de modul în care se obţine diferenţa de presiune (v. Tiraj 1) care generează circulaţia de gaze, se deosebesc:
Tiraj natural: Tiraj obţinut prin diferenţa dintre greutatea specifică a coloanei de gaze fierbinţi din coşuf de fum şi greutatea specifică a unei coloane de aer atmosferic avînd înălţimea egală cu cea a coşului de fum. Coloana de gaze fierbinţi exercitînd la baza coşului o presiune mai mică decît presiunea pe care o exercită — la gurile de admisiune în focar, a aerului comburant — coloana de aer atmosferic corespunzătoare, se obţine o diferenţă de presiune între secţiunea de la baza coşului şi focar. Această diferenţă de presiune are expresia (v. fig. /)
APst =WcoŞ(Ya-T^).
în carei/coş(în m) e înălţimea coşului, iar y^şi sînt greutăţile specifice (la temperatura lor efectivă) a aerului atmosferic şi a gazelor de ardere. Greutatea specifică a aerului atmosferic depinde — în principal — de umiditatea relativă (variaţia greutăţii specifice fiind de circa 0,003 kgf/m3 pentru variaţia umidităţii relative între 0 şi 100%); greutatea specifică a gazelor de ardere depinde de excesul de aer şi de felul combustibilului.
Tirajul natural poate prezenta următoarele dezavantaje datorite fie condiţiilor de lucru, fie construcţiei defectuoase a instalaţiei: scăderea depresiunii la sarcină constantă sau la creşterea sarcinii instalaţiei — datorită dimensionării şi profilării necorespunzătoare a circuitului de gaze (incluziv a coşului) şi — uneori — pătrunderii razelor solare în coşul de fum (caz frecvent la coşuri le prea joase); invariabi I itatea depre-siunii la variaţiile de sarcină ale instalaţiei datorită — în principal— folosirii unui singur coş de fum pentru mai multe unităţi generatoare de gaze de ardere; neconcordanţa dintre variaţia depresiunii şi variaţia sarcinii instalaţiei datorită variaţiei temperaturii aerului atmosferic, a presiunii barome-
Tiraj
352
Tiraj
trice, cum şi datorită vîntului de la vîrful coşului (toţi aceşti factori avînd o influenţă cu atît mai mare cu cît tirajul e mai mic).
Reglarea tirajului natural se poate obţine fie prin varierea rezistenţei gazodinamice a traseului gazelor de ardere, fie
/. Diagrama Aps^~H(T^—T^) pentru diferite temperaturi ale gazelor de ardere şi ale aerului atmosferic. tp temperatura gazelor de ardere; ta) temperatura mediului ambiant;
P'oar) presiunea barometrică.
Exemplu: înălţimea cocului H=85 m; temperatura mediului ambiant /^=5C; temperatura gazelor de ardere=270°; rezultă: ^=47,2+3,7=50,9mm HaO.
prin varierea depresiunii create de coş. — Prima metodă consistă în obturarea parţială a canalului de fum, cu ajutorul unui registru, astfel încît rezistenţa traseului gazelor să crească iar debitul de gaze aspirat la coş să scadă. A doua metodă (folosită la căldările de abur) consistă în trimiterea unei părţi din debitul de gaze de ardere direct la coş (ocolind preîncălzitorul de apă) obţinîndu-se astfel mărirea tirajului datorită creşterii temperaturii gazelor de ardere din coş.
Tiraj artificial: Tiraj obţinut cu ajutorul unui ventilator sau cu ajutorul unui fluid sub presiune (abursau aer comprimat) prin efect de ejecţie. La instalaţiile cu tiraj artificial, coşul de fum — de înălţime relativ mică —- serveşte numai la conducerea gazelor de ardere, în atmosferă.
Tirajul artificial generat de un ventilator poate fi cu depresiune, cînd întregul circuit de gaze de ardere se găseşte la o presiune inferioară presiunii atmosferice, sau cu suprapre-siune, cînd întregul circuit de gaze de ardere se găseşte la o presiune superioară presiunii atmosferice.
Tirajul cu depresiune poate fi direct, obţinut prin circularea întregului debit de gaze de ardere prin venti-
latorul de tiraj amplasat la baza coşului; indirect, adică prin efect de ejecţie obţinut prin insuflarea de aer atmosferic la baza coşului; combinat, adică prin efect de ejecţie, obţinut prin insuflarea la baza coşului a unei părţi din debitul de gaze de ardere aspirate de ventilator din canalul de fum şi restul aer atmosferic.
Capul racordului de refulare al ventilatorului de insuflare, |a instalaţiile cu tiraj indirect sau combinat, e montat în interiorul coşului, coaxial cu baza acestuia, care e fasonată în formă de difuzor.
Tirajul direct se foloseşte la majoritatea instalaţiilor de căldări de abur şi de cuptoare industriale; tirajul indirect se foloseşte în principal pentru evacuarea gazelor de ardere la temperatură înaltă, pentru evitarea construcţiei costisitoare — din materiale termorezistente — a ventilatorului de tiraj.
In instalaţiile de tiraj direct, de construcţie recentă, se folosesc ventilatoare radiale sau axiale de medie şi înaltă turaţie (750---1500 rot/min). Ventilatoarele cu turaţie mai joasă prezintă avantajul unei uzuri mici şi dezavantajul de a se ancrasa relativ repede, adică după 6000***12 000 ore de funcţionare, necesitînd curăţirea periodică pentru a evita dezechilibrarea rotorului datorită depunerilor neuniforme pe palele acestuia. Ventilatoarele de înaltă turaţie prezintă, faţă de cele de joasă turaţie, avantajul unor dimensiuni radiale mai mici, la debit şi diferenţă de presiune egale, şi dezavantajul erodării de către cenuşa conţinută în gazele de ardere (la instalaţiile pentru arderea cărbunelui). Palele acestor ventilatoare sînt consolidate la bază, iar carcasa blindată e uşor demon-tabilă, pentru a se uşura înlocuirile frecvente ale rotorului. Ventilatoarele instalaţiilor de tiraj ale căldărilor de abur se dimensionează — în general — pentru debitul maximal continuu al căldării şi în ipoteza unui conţinut maxim admisibil de aer în gazele de ardere, luîndu-se un coeficient de siguranţă de 1/1 faţă de debitul calculat. La înălţimea de ridicare a ventilatorului obţinută prin calcule se ia de obicei o rezervă de circa 20% pentru a se ţine seamă de ancrasarea canalelor de gaze şi pentru reglare. Randamentul ventilatoarelor pentru tiraj direct e mic, fiind cuprins între 0,35 şi 0,7. Pentru asigurarea continuităţii în serviciu a căldării se instalează de obicei două ventilatoare, dintre cari unul de rezervă. Acţionarea ventilatoarelor se face în general cu electromotor sau rareori cu turbină cu abur.
Reglarea tirajului se obţine, în funcţiune de tipul de acţionare, prin următoarele metode; varierea turaţiei electromotorului de acţionare folosind electromotoare cu curent continuu sau electromotoare cu curent alternativ asincron (la ultimele, prin schimbarea numărului de poli sau prin varierea rezistenţei circuitului rotoric); reglarea turaţiei ventilatorului cu ajutorul unui variator hidraulic; laminarea curentului de gaze la aspiraţie cu ajutorul unei clapete; turbionarea reglată a curentului de gaze la intrarea în ventilator, cu ajutorul unei coroane de pale orientabile montate înaintea rotorului (metodă folosită numai la unele ventilatoare axiale). La acţionarea cu turbină, reglarea tirajului se obţine prin varierea turaţiei turbinei.
Tirajul cu suprapresiune se obţine prin insuflarea de aer comburant comprimat, în focarul etanş al instalaţiei în care arderea se produce la presiune supra-atmosferică.
La unele căldări navale, tirajul e generat de presiunea supraatmosferică din sala căldărilor care e închisa etanş şi e alimentată cu aer comprimat care pătrunde în focar în care întreţine arderea sub presiune.
Tirajul artificial prin efect de ejecţie obţinut cu ajutorul unui fluid sub presiune se foloseşte în general numai la locomotivele cu abur cu emisiune în atmosferă. La aceste locomotive, aburul e evacuat din cilindrii motori printr-un cap de
Tiraj
353
Tirant
emisiune montat sub coş (v. fig. II), cu viteza de 250---300 m/s, şi produce în camera de fum depresiunea necesară circularii
II. Instalaţie de tiraj artificial la locomotivă.
1) focar; 2) cameră de fum; 3) cap de emisiune; 4) fascicul tubular al căldării orizontale; 5) coş.
gazelor de ardere prin căldare şi evacuării lor în atmosferă; totodată se obţine şi aspiraţia în focar a aerului comburant (prin suprafaţa liberă a grătarului).
Acest sistem de tiraj artificial prezintă avantajul simplicităţii şi al obţinerii reglării automate a producţiei de abur a căldării (în raport direct cu variaţia puterii motorului locomotivei). Variaţia mare a rezistenţelor la mers ale locomotivei şi adaptarea ei la condiţiilede tracţiune feroviară reclamă forţe de tracţiune cari variază între limite foarte largi, de la valoarea zero la o valoare corespunzătoare limitei de adeziune şi limitei de epuizare a căldării. Acestor variaţii mari de forţe de tracţiune le corespund variaţii de putere — şi deci un consum variabil de abur în cilindri. Creşterea consumului de abur produce o creştere a debitului aburului de emisiune şi, în consecinţă, mărirea depresiunii în camera de fum, adică a tirajului. Prin mărirea tirajului creşte solicitarea termică a grătarului şi ca urmare creşte şi producţia de abur a căldării.
Dezavantajul tirajului prin efect de ejecţie la locomotive consistă în randamentul Iui mic (circa 15%).
Tirajul de locomotivă e asigurat numai dacă viteza aburului în capul de emisiune e menţinută. între anumite limite, condiţie care se realizează prin alegerea adecvată a dimensiunilor coşului şi a capului de emisiune, cum şi prin coaxialitatea lor.
Tiraj combinat: Tiraj obţinut prin combinarea tirajului natural cu tirajul artificial cu ventilator, ultimul fiind folosit pentru completarea diferenţei de presiune neacoperite de tirajul natural. Se foloseşte la instalaţiile de căldări cu abur şi la cuptoare industriale. Tirajul combinat permite economisirea energiei electrice corespunzătoare tirajului obţinut pe cale naturală simultan cu o reglabilitate superioară faţă de tirajul natural.
1.	Tiraj. 3. Poligr.: Sin. Tipărire (v. Tipărire 1), Imprimare.
2.	Tiraj. 4. Poligr.: Numărul de exemplare în care se tipăreşte o lucrare.
3.	Tiraj. 5. Poligr.: Producţia orară normală a unei maşini de tipar, exprimată în coli tipărite pe o faţă.
4.	Tiraj. 6. Cinem.: Operaţia de multiplicare prin copiere a unui film, pentru a asigura numărul de copii (copii de ti rai) necesar reţelei cinematografice. Multiplicarea se realizează pornind fie de la negativul de imagine şi cel de sunet, în cazul în care se execută un număr redus de copii, fie de la un contratip (v.).
5.	Tiraj. 7. Ind. aiim.: Operaţia de tragere (turnare) în sticle a vinului special pregătit în vederea saturării cu bioxid de carbon, în procesul de fabricare a şampaniei. Saturarea se obţine printr-o fermentaţie complementară a zahărului, adăugat în acest scop în vinul de tiraj. Pe lîngă vin şi zahăr amestecul de tiraj conţine şi maia de drojdii selecţionate pentru producerea fermentaţiei (v. Şampanie). Tirajul se execută cu ajutorul unor maşini semiautomate sau maşini cu sifonare.
e. Tiraminâ. Chim.: biol.: p-Oxi-fenil-etilamină. Amino-fenol, care se prezintă în cristale cu p.t. 164***165°, solubile în apă,
Tiramina a fost găsită în cornul de secară şi e des întîlnită în produsele de putrefacţie a proteinelor.
E un produs de degradare a tiro-zinei, care se decarboxilează sub influenţa unor anumite bacterii, trecînd în tiramină. Se foloseşte în ginecologie, ca stimulent al contracţiunii uterine.
7.	Tirant, pl. tiranţi. 1. Cs.:
Element de construcţie, cu lungimea mare în raport cu dimensiunile transversale, de metal sau de beton armat, aşezat vertical, înclinat sau orizontal’, destinat să preia numai forţe de întindere. Tiranţii verticali sînt folosiţi pentru suspendarea unor elemente de construcţie (de ex. a tabiierelor podurilor suspendate sau ale podurilor în arc cu calea suspendată, a coardelor fermelor, etc.), şi pot fi executaţi din cabluri metalice, din bare rotunde de oţel, lanţuri, bare profilate, sau din beton armat. Tiranţii înclinaţi sînt folosiţi, fie pentru a prelua forţele exterioare orizontale cari acţionează asupra construcţiilor sau asupra elementelor de construcţie verticale (de ex. stîlpi de susţinere a conductelor aeriene, palplanşe, coşuri de fum, etc.), în vederea micşorării momentelor încovoietoare produse de aceste forţe şi a măririi stabilităţii construcţiilor (tiranţi de ancorare), fie pentru a micşora momentele încovoietoare ale grinzilor, prin producerea unui moment încovoietor iniţial de sens contrar, realizat prin preîntinderea tiranţi lor (de ex. la grinzile armate). Se execută din cabluri metalice, din sîrme sau din bare rotunde de oţel, ori din bare profilate. Tiranţii orizontali sînt folosiţi cel mai des, şi sînt destinaţi să preia împingerile orizontale produse de cadre, arce, bolţi, shed-uri, pentru a micşora momentele încovoietoare produse în barele acestor elemente de construcţie şi pentru ca reazemele să fie solicitate numai de forţe verticale. Se execută din bare profilate, din bare rotunde de oţel, sau din beton armat.
Tiranţii metalici sînt cei mai economici, dar prezintă dezavantajele că sînt supuşi coroziunii şi au un aspect inestetic, în special dacă sînt folosiţi la construcţii monumentale şi la interioare. Pentru a evita acest aspect se folosesc tiranţi formaţi din bare cu secţiunea circulară sau pătrată, şi cari sînt prelucraţi prin răsucire, prin ciocănire, sau sînt împodobiţi cu ornamente metalice. Capetele tiranţilor metalici sînt prelucrate, fie cu buclă sau cu ochi, fie cu filet (v. fig. /), pentru a se putea ancora în elementele de construcţie respective. Capetele cu bucle sau cu ochi se folosesc, în special, la ancorarea în zidărie sau în be- cu capăt îngroşat şi filetat; b) cu buclă sudată; ton, prin introdu- c^cu oc^j forjat. capăt filetat; 1) piuliţă; 3) sudură cerea in ochi sau	din ambe|e părţi; 4) ochi forjat,
in bucla a unei ancore formate, fie dintr-o bară dreaptă, fie dintr-o bară îndoită în formă de S, sau de forme speciale, cu aspect ornamental (v.sub Ancorare 3). Capetele filetate se folosesc pentru ancorarea de profiluri laminate (v. fig. II). La tiranţii formaţi din bare rotunde, lungi şi relativ groase (cu diametrul mai mare decît 22 mm), capetele filetate se îngroaşă prin forjare, astfel încît
=g===ai/
o
(C>aB3- ■	-	.
I. Tipuri de tiranţi metalici.
CD—£
c
HCX nCH
HC CH
\/
I
OH
23
Tirant
354
Tiratroil
diametrul interior ai filetului^săf ie cel puţin egal cu diametrul barei în partea neîngroşată. înnădirea tiranţilor lungi se face cu manşoane de strîngere, filetate, cu ecli-se prinse cu şuruburi sau prin sudare (v. fig. III). înnădirea cu manşoane prezintă avantajul că permite o îndreptare mai bună a tirantului şi realizarea unei tensiuni iniţiale. în acest scop, manşonul are capetele filetate în sensuri contrare.
Caicului tiranţilor metalici se face considerînd secţiunea netă şi determinînd rezistenţele după procedeele de calcul al elementelor supuse la întindere, dacă ti-rantul nu are filet, sau după procedeele de calcul al buloanelor, dacă tirantul are capetele filetate sau are înnădiri cu manşoane filetate. Cînd tirantul e format din mai multe bare, rezistenţele admisibile se
II. Prinderea tiranţilor metalici cu capăt filetat de profilurile laminate.
b
III. înnădirea tiranţilor metalici, a) cu manşon de strîngere; b) cueclise;c) prin sudură.
micşorează cu 10***15%, fiindcă există pericolul ca solicitările barelor să fie diferite, datorită întinderilor inegale ale diferitelor bare.
T i r o n ţ i i de beton a r m o t Fsînt mai puţin economici, dar prezintă avantajul că barele metalice sînt apărate de coroziune, astfel încît se folosesc, în special, la construcţiile supuse intemperiilor sau agenţilor corozivi (hale industriale, poduri). Armatura tirantului poate fi formată, fie din bare rotunde de oţel-beton, fie din bare profilate, dacă împingerea pe care trebuie să o preia tirantul e mai mare decît 50 t. Ancorarea armaturilor se face prin ciocuri cu raza de îndoire mare (egală cu de 20 de ori diametrul barelor), sau prin piese de ancorare speciale. înnădirile barelor armaturii se execută ca la tiranţii metalici. La bolţi şi arce se folosesc, în special, manşoane de strîngere, cari permit întinderea iniţială a tirantului cu o forţă egală cu împingerea laterală produsă de construcţie, în scopul readucerii curbei de presiune, produsă de încărcările permanente, în axa bolţii sau a arcului, cum s-a presupus la proiectare.
Calculul tiranţilor de beton armat se face, fie după stadiul de rupere, fie după stadiul de fisurare, dacă tirantul e^supus agenţilor corozivi şi nu se admite fisurarea betonului. în stadiul de rupere, forţa de întindere e preluată în întregime excluziv de armatură, betonul avînd numai rolul de a proteja armatura. Eventuala fisurare a betonului se evită, în parte, prin etriere şi frete, prin betonarea tirantului după decofrarea construcţiei, astfel încît armatura să se întindă, sub acţiunea încărcărilor permanente, înainte de înglobarea ei în beton —■ cum şi prin folosirea betonului precomprimat. Secţiunea armaturii se determină cu formula:
Nr cN
în care Nr e sarcina de rupere, N e sarcina admisibilă, cr^ e limita de curgere a oţelului-beton folosit, iar c e coeficientul de siguranţă la rupere.
Pentru tiranţii la cari nu se admit fisuri trebuie să se facă verificarea secţiunilor după stadiul de fisurare. în acest caz, dacă armatura a fost calculată după stadiul de rupere, secţiunea necesară de beton, în stadiul de fisurare, se determină cu formula:
cfN-200
A __ J	J
b R‘
în care A y e secţiunea armaturii, calculată după stadiul de rupere, N e sarcina admisibilă, R e rezistenţa la rupere a betonului prin tracţiune, cj e coeficientul de siguranţă la fisurare, iar coeficientul numeric 200 reprezintă valoarea tensiunii în armatură, considerînd alungirea betonului şi a armaturii (s^şi zj) egale cu 0,0001, şi modulul de elasticitate al betonului egal cu 2100 000 kgf/cm2.
Cea mai bună utilizare a materialelor se obţine cînd sarcinile admisibile, în cele două ipoteze de calcul, sînt egale, cînd adică
Nr _ Nf	^cAb RtAb+^Ah
C C j	C	C j
unde Ny e sarcina de fisurare, pi e coeficientul maxim de armare, celelalte simboluri avînd semnificaţiile de mai sus. La tiranţii la cari nu se admit fisuri, înnădirea armaturilor trebuie să se facă numai prin sudură, sau cu manşoane de tensiun'e, oricare ar fi diametrul barelor.
Folosirea betonului armat latiranţii lacari nu se admit fisuri e neraţională, din care cauză se recomandă executarea acestora d in beton precomprimat, pentru a obţine secţiunimai economice.
i- Tirant. 2. Nav.: Bucată de sîrmă avînd la un capăt o cheie de împreunare (v,), iar la celălalt capăt un întinzător (v. întinzător de bord) şi o cheie de împreunare. Un capăt al tirantului se prinde cu o cheie de una din coaste, iar celălalt se prinde de montantul unei separaţii (v. Separaţie 4) pentru a-l susţine. Cu întinzătorul se întinde apoi sîrma pînă cînd se obţine tensiunea necesară pentru rigidizarea separaţiei respective.
2.	Tirant vertical. C. f.: Sin. Şurub de plafon (v. Plafon, şurub de ~).
3.	Tiratron, pl. tiratroane. E/t.: Element electronic cu trei electrozi: un catod, un anod şi un electrod de comandă, acesta din urmă avînd proprietatea de a exercita un control discontinuu asupra curentului de anod (curentul de la anod la catod). Tiratroanele funcţionează în regim de comutaţie, putîndu-se afla în două stări electrice distincte: starea de blocare, caracterizează printr-o tensiune de anod (tensiunea dintre anod şi catod) mare şi un curent de anod nul sau foarte mic, şi starea de conducţie, caracterizată printr-o tensiune de anod relativ mică şi un curent de anod relativ mare. Un tiratron are o rezistenţă electrică foarte mare în starea de blocare şi foarte mică în starea de conducţie, iar procesului transitoriu de trecere din prima stare în a doua îi corespunde de pe caracteristica curent-tensiune o porţiune în care rezistenţa internă diferenţială a elementului e negativă.
Electrodul de comandă controlează numai stabilirea con-ducţiei electrice între anod şi catod: sub acţiunea unui semnal (tensiune sau curent) aplicat în circuitul electrodului de comandă, tiratronul trece brusc din starea de blocare în starea de conducţie; după ce curentul de anod a început să circule, electrodul de comandă în general nu mai influenţează funcţionarea elementului, iar trecerea inversă din starea de conducţie în starea de blocare (întreruperea conducţiei) se produce doar atunci cînd curentul de anod scade sub o anumită limită (ca urmare a anulării sau inversării sensului tensiunii de anod).
Dacă — astfel cum se prezintă adeseori cazul în practică —■ tiratronul se alimentează cu tensiune alternativă în circuitul de anod, în fiecare semiperioadă pozitivă el începe să conducă într-un moment determinat de semnalul aplicat în circuitul
Tiratrotî	355	Tiratron
de comandă şi încetează să conducă la sfîrşitul semiperioadei respective. Reglînd unul dintre parametrii semnalului de comandă, începerea conducţiei poate fi fixată în oricare moment al semiperioadei pozitive a ciclului tensiunii de alimentare, în aceste condiţii, tiratroanele funcţionează ca redresoare comandate sau amplificatoare de curent mediu, adică valoarea medie a curentului de anod variază, în mod continuu, în funcţiune de parametrul reglabil al semnalului de comandă.
Unele tiratroane sînt echipate cu un electrod de comandă suplementar, care face posibilă modificarea în anumite limite a caracteristicilor elementului.
După proprietăţile fizice ale mediului prin care trece curentul de anod, se deosebesc tiratroane cu gaz şi tiratroane semiconductoare.
Tiratron cu gaz: Tub electronic cu gaz (v.) cu trei electrozi, un catod, un anod şi un electrod de comandă.
în funcţiune de felul catodului (v.), natura emisiunii electronice (v.) a acestuia şi tipul descărcării (v. sub Descărcare electrică), tiratroanele cu gaz se împart în tiratroane cu catod cald şi tiratroane cu catod rece.
Tiratron cu catod cald: Tiratron cu gaz, cu descărcare în arc, avînd un catod cald la care se produce o emisiune termoelectronică; electrodul de comandă se numeşte grilă. Sin. (frecvent folosit) Tiratron.
în tiratroanele cu catod cald (v. fig. /) se folosesc în general catozi cu oxizi, avînd fie forma de filament spiralat (v. poziţia 6, fig. / a) sau panglică ondulată (la tipurile cu încălzire directă), fie forma unui cilindru metalic (v. poziţia 6, fig. I b) în interiorul căruia se fixează filamentul, iar în exterior se sudează discuri transversale sau nervuri longitudinale (la tipu-
i. Tiratroane cu catod cald. o) tiratron cu vapori de mercur, cu încălzire directă şi balon de sticlă; b) tiratron cu gaz inert, cu încălzire indirectă şi balon de metal; 1) anod ; 2) balon; 3) borna anodului; 4) borna catodului; 5) borna grilei; 6) catod; 7) ecranul anodului; 8) ecranul catodului; 9) grilă; 10) izolator de trecere.
rile cu încălzire indirectă). Catodul e înconjurat de un ecran termic, întreaga construcţie asigurînd realizarea unei supra-
feţe mari de emisiune electronică şi a unei suprafeţe mici de radiaţie termică. Anodul se execută în formă de disc metalic (nichel sau tantal) sau cupă de grafit; în unele cazuri, e înconjurat de un ecran metalic, conectat electric la catod. Grila poate avea diferite forme constructive; disc de metal (uneori sudat în interiorul unei cămăşi cilindrice) cu unu sau cu mai multe orificii; cilindru metalic scurt; cupă de grafit. Balonul (învelişul) se face de cele mai multe ori din sticlă, iar la unele tiratroane de putere mare, din metal. Balonul e umplut cu un gaz nobil (argon, xenon,! cripton, heliu), cu hidrogen, cu vapori de mercur (obţinuţi prin evaporarea unei picături de mercur lichid introduse iniţial în balon) sau cu un amestec din aceste gaze; presiunea interioară variază la diferite tipuri de tiratroane între 0,001 şi 1 mm Hg.
Catodul se încălzeşte de obicei cu ajutorul unui transformator coborîtor de tensiune. Tensiunea de anod se poate aplica numai după un anumit interval de timp de la alimentarea catodului (timp de p r e în c ă I z i r e).
în serie cu anodul şi cu grila se conectează totdeauna cîte
o	rezistenţă R& şi R (v. fig. II) limitatoare a curentului electrodului respectiv. Cînd'tensiunea ea aplicată în circuitul de anod e pozitivă, iar tensiunea e aplicată la circuitul de grilă e negativă şi destul de mare în valoare absolută, electronii emişi de catod nu se pot deplasa spre anod ; curentul de anod e nul, iar tensiunea de anod ua e egală cu tensiunea de alimentare ea\ ua—ea (starea deblocare). Dacă potenţialul anodului sau al grilei creşte, de la un anumit moment cîmpul electric reuşeşte să antreneze	**
electronii spre anod, gazul se ionizează, ionii pozitivi neutralizează sarcina spaţială negativă a electronilor, se amorsează arcul între anod şi catod şi prin tiratron începe brusc să treacă curent (starea de conducţie); curentul de anod % se stabileşte la o valoare determinată de tensiunea e şi de rezistenţa Ra, iar tensiunea
de anod scade la o valoare redusă: u^—e—Ri. aproximativ
a a a a ~
egală cu potenţialul de ionizare al gazului (v. sub lonizare) şi numită cădere de tensiune directă. în stare de conducţie, curentul şi tensiunea de anod nu depind de tensiunea de grilă; de aceea, creşterea negativării grilei nu provoacă micşorarea şi anularea curentului de anod. Curentul în tiratron se anulează doar atunci cînd, în urma micşorării tensiunii aplicate e t tensiunea de anod ua scade sub valoarea căderii de tensiune directe a tubului respectiv şi ionizarea gazului nu se mai poate întreţine (sau cînd se întrerupe circuitul de anod).
Dacă tensiunea aplicată în circuitul de grilă e negativă, grila atrage din plasmă ioni pozitivi şi îi neutralizează;^astfel se menţine o circulaţie permanentă de ioni din plasmă spre grila, deci circulă un curent de grilă negativ (invers). Dacă tensiunea e e pozitivă, grila atrage din plasmă electroni, iar curentul de grilă e pozitiv (direct). Prin urmare, într-un tiratron în stare de conducţie există totdeauna curent de grilă ig electronic (direct) sau ionic (invers), pe cînd în stare de blocare poate circula numai curent de grilă electronic (cînd ^>0). Tensiunea de grilă (tensiunea dintre grilă şi catod) are valoarea ugz==eg~^£'g'
Trecerea unui tiratron cu catod cald din starea de blocare în starea de conducţie (stabilirea curentului) se numeşte
b		s 1	v v w r *3
			
*9			
u9 t			 ■■		^3	u3
II, Schema de montaj a unui tiratron cu catod cald. 1) anod; 2) grilă; 3) catod.
23*
Tiratron
356
Tiratron
aprindere, iar trecerea inversă din starea de conducţie în starea de blocare (întreruperea curentului) se numeşte stingere.
Condiţiile de aprindere sînt determinate de corelaţia dintre tensiunile ea şi e2 aplicate în circuitele de anod şi de
ea
uap
l
ucr
III. Caracteristica de comandă teoretică a unui tiratron cu catod cald.
ucr) tensiunea critică de grilă; uQp) tensiunea de aprindere.
a tiratronului (v. fig. III).
, eg în două re-**
grilă, adică tensiunile de anod ua şi de grilă u^ în stare de blocare.
La o tensiune de anod dată, aprin-dereatiratronului se produce atunci cînd tensiunea de grilă devine mai mare decît o anumită valoare, numită tensiune critică.
La o tensiune de grilă dată, aprinderea se produce atunci cînd tensiunea de anod depăşeşte o anumită valoare numită tensiune de aprindere. Relaţia dintre tensiunea de aprindere uap$' ten" siunea de grila e sau dintre tensiunea critică ucr şi tensiunea de anod ea e reprezentată grafic prin caracteristica de comandă sau de aprindere Caracteristica de comandă împarte planu giuni; tiratronul se aprinde cînd punctul de funcţionare trece din regiunea din stîn-ga curbei în regiunea din dreapta, însă nu se stinge dacă curba e traversată în sens contrar. De fapt,, caracteristica de comandă (care depinde, bineînţeles, de construcţia şi geometria electrozilor) nu e în general stabilă, ci se poate modifica în timp sau în funcţiune de parametrii regimului de lucru al tiratronului: cu cît presiunea gazului (sau temperatura ambiantă în cazul tiratroanelor cu vapori de mercur), tensiunea de filament, rezistenţa de grilă, frecvenţa tensiunii de anod şi curentul de anod (în intervalul de conducţie precedent) au valori mai mari, cu atît caracteristica de comandă se deplasează mai mult dinspre axa easpre axa e (mai spre stînga). De aceea, în practică se dă pentru fiecare tip de tiratron o zonă sau un domeniu de comandă, care delimitează valorile tensiunilor de grilă şi de anod corespunzătoare aprinderii în regim normal de funcţionare (v. fig. IV).
Caracteristica curent-tensiune a unui tiratron cu catod cald în condiţii normale de conducţie e aproape paralelă cu axa %a (v. fig. V). Curentul de anod maxim admisibil e egal cu curentul de emisiune termoelectronică al catodului (corespunzător cotului superior al caracteristicii curent-tensiune). Dacă curentul tinde să depăşească emisiunea normală a catodului, căderea de tensiune directă creşte şi ionii pozitivi lovesc catodul cu energie sporită, putînd provoca distrugerea stratului activ. Acest fenomen de dezintegrare a catodului devine periculos de la anumită valoare a tensiunii de anod, numită tensiune de dezintegrare; ea e cu cîţiva volţi mai mare decît căderea de tensiune normală uQ.
Dacă tensiunea aplicată în circuitul de anod e alternativă, în fiecare perioadă gazul se ionizează în momentul aprinderii şi se desionizează în momentul stingerii. Aceste procese nu se produc instantaneu, ci în decursul unor anumite intervale de timp numite timp de ion izare şi timp de d es i o n i zare. Valoarea negativă a tensiunii de anod la
V. Caracteristica curent-tensiune a unui tiratron cu catod cald. u0) cădere de tensiune directă; ua) tensiunea de alimentare a circuitului anodului; ia) curentul anodic.
IV. Domeniul de comandă al unui tiratron cu catod cald. * extensiunea aplicată în circuitul grilei; extensiunea de alimentare aplicată în circuitul anodului.
care se amorsează arcul invers se numeşte tensiune de aprindere inversă. Ea depinde, în special, de materialul şi de starea suprafeţei anodului şi e cu atît mai mare, cu cît presiunea gazului e mai mică.
La ti ratroanele cu vapori de me rcu r, presiunea interioară şi caracteristicile electrice sînt determinate în mare măsură de temperatura picăturii de mercur (care la rîndul ei creşte cu curentul de încălzire al catodului, curentul prin tub în stareă de conducţie şi temperatura mediului ambiant).
La ti ratroanele cu gaze inerte, presiunea interioară nu depinde de încălzire, astfel încît temperatura ambiantă poate varia între —60° şi +80°. Caracteristica de comandă (situată în regiunea tensiunilor de grilă negative) şi celelalte caracteristici electrice (căderea de tensiune directă, tensiunea de aprindere inversă) sînt mai stabile, iar timpul de desjonizare şi timpul de preîncalzire a catodului sînt mai mici decît la tuburile cu vapori de mercur; însă, din cauza absorpţiei gazului în pereţii balonului şi în electrozi, presiunea scade lent în timp, iar căderea de tensiune directă creşte. Aceste tuburi sînt utilizate la tensiuni joase şi medii şi lucrează pînă la frecvenţe de ord inu 110*--20kHz.
Unele tipuri de tiratroane cu gaze inerte (de putere mică) conţin, pe lîngă grila de comandă (constituită dintr-un cilindru metalic scurt), o a doua grilă avînd forma unei cămăşi cilindrice cu diafragme interioare, care înconjoară întregul sistem de electrozi şi realizează efectul principal de ecranare între catod şi anod (v. fig. VI).
Aplicînd între grila-ecran şi catod o tensiune continuă variabilă, se poate modifica poziţia caracteristicii de comandă în planul ea, e (v. fig. V//). Tiratroanele cu grilă-ecran se folosesc la tensiuni joase şi medii şi la frecvenţe pînă la 100---200 kHz.
In tiratroanele cu umplere mixta (amestec de gaz inert şi vapori de mercur), iniţial se ionizează gazul inert şi tubul prezintă o rezistenţă mare, astfel încît mercurul se încălzeşte, se evaporă şi preia repede funcţiunile mediului conductor.
La tiratroanele cu hidrogen, presiunea interioară se menţine aproximativ constantă (datorită unui dispozitiv special care compensează absorpţia gazului).
Foarte frecvent, de exemplu în redresoarele comandate (v. sub Redresor 2), tiratroanele cu catod cald se alimentează
VI. Tiratron cu grilă-ecran.
1) anod; 2) balon ; 3) borna anodului; 4) borna catodului; 5) borna grilei de comandă; 6) borna grilei-ecran; 7) catod; 8) cilindrul grilei-ecran; 9)discurile grilei-ecran ; 10) grilă de comandă.
5*2 0-1-Z-3 -4
VII. Caracteristicile de comandă ale unui tiratron cu grilă-ecran.
Tiratron
357
Tiratron
în circuitul de anod cu tensiune alternativă: ea = YlEa sin cat. în asemenea cazuri (v. fig. VIII), în fiecare perioadă tiratronul se aprinde într-un anumit moment al alter- *\\+dp nanţei pozitive (întîr-ziat cu un anumit unghi de aprindere a.ap faţă de începutul perioadei) şi se stinge practic la sfîrşitul aceleiaşi alternanţe (unghiul de stingere aJ/=Tc). Cu cît unghiul de aprindere e mai mare, cu atît durata intervalului de conducţie în fiecare perioadă e mai mică şi valoarea medie a curentului de anod e mai mică. în circuitul de grilă se aplică o tensiune reglabilă de comandă ecom — continua, alternativă (sinusoidală), în formă de impulsuri sau combinată — adeseori suprapusă peste o tensiune fixă de st ÎL	y
conţi-
pol
alternativă.
polarizare nuă sau
Tensiunea de polarizare trebuie să asigure blocarea tiratronului pînă în momentul aprinderii, iar tensiunea de comandă trebuie să mărească — în momentul de aprindere necesar — potenţialul grilei peste valoarea critică. Momentul aprinderii poate fi controlat prin diferite procedee, dintre cari cele mai uzuale sînt: controlul pe verticală cu tensiune sau
VIII. Comanda tiratroanelor (cu catod cald) în circuite de curent alternativ.
a)	comanda pe verticală cu tensiune continuă;
b)	comanda pe orizontală cu tensiune alternativă; c) comanda pe verticală cu tensiune continuă îi alternativă; a) comanda pe orizontală cu impulsuri de tensiune; ea) tensiunea de alimentare aplicată în circuitul de anod ; ep0j) tensiunea de polarizare; ecom) tensiunea de comandă; eg=ep0ţJrecorr.) tensiunea totală aplicată în circuitul de grilă; u,r) tensiunea critică de grilă; ia) curentul deancd : oca£)) unghi de aprindere; 9) unghi de defazaj între
eQ şi eff.
continuă (v. fig. VIII a) cu tensiune alternativă şi continuă (v. fig. VIII c), controlul pe orizontală cu tensiune sinusoidală (v. fig. VIII b) sau cu tensiune în formă de impulsuri (v. fig. VIU d).
Tiratron cu catod rece: Tiratron cu gaz cu descărcare lumi-nescentă, avînd un catod metalic solid (rece), a cărui emisiune electronică se datoreşte, în principal, bombardamentului ionilor pozitivi; electrodul de comandă se numeşte s t a r t e r. Sin. Tiratron cu descărcare luminescenţă, Tub releu cu catod rece.
într-un tiratron cu catod rece, electrozii se pot prezenta în diferite variante constructive, de exemplu (v. fig. IX) catodul are forma unui pahar cilindric activat cu oxizi de metale alca-Iino-pămîntoase, anodul e o tiiă scurtă de molibden, iar star-terul e un disc de nichel cu un orificiu central. Tubul se umple cu un amestec de gaze inerte (neon, argon) la o presiune de cîteva zeci de mm Hg.
Starterul are rolul de a controla amorsarea descărcării între anod şi catod sau ap rinderea tiratronului, adică trecerea lui din starea de blocare în starea de conducţie. Cînd tensiunea ea aplicată în circuitul de anod (v. fig. X) e pozitivă, iar tensiunea ^aplicată în circuitul starterului e negativă, cîmpul e-lectric se concentrează între anod şi starter şi prin circuitul principal anod-catod nu trece curent. Dacă tensiunea es e nulă, descărcarea în circuitul' de a-nod se amorsează la o tensiune ea relativ ridicată (ca într-o diodă cu gaz cu catod rece). Dacă se aplică însă între starter şi catod
o tensiune pozitivă, suficientă pentru formarea unui mic curent de starter i , gazul devine parţial ionizat şi curentul de anod ia începe sa circule (ti-
Rs
——ww----------*
IX. Tiratron cu catod rece, comandă.
1) anod; 2) catod; 3) primul starter starter.
doi electrozi de
al doilea
nS
----/VWV-
ls
-o
X. Schema de montaj a unui tiratron rece.
catod
ratronul se aprinde)
de ia o valoare mai
redusă a tensiunii e .
a
Condiţiile de a-prindere a unui tiratron cu catod rece sînt determinate de valorile tensiunii a-plicate ea (tensiunea de anod în starea de blocare) şi curentului de. starter is. La o tensiune de anod dată, tiratronul se aprinde atunci cînd curentul de starter depăşeşte (de ex. în urma creşterii tensiunii e ) o anumită valoare numită curent critic icr\ la un curent de starter dat, aprinderea se produce atunci cînd tensiunea de anod devine mai mare decît o anumită valoare numită ten-
uap
siune de aprinde re
*P'
>cr
XI. Caracteristica de comandă a unui tiratron cu catod rece.
Relaţia de dependenţă dintre tensiunea de aprindere şi curentul de starter sau dintre curentul critic şi tensiunea de anod e reprezentată grafic prin caracteristica de comandă (sau de aprindere) a tiratronului (v. fig. XI).
în stare de conducţie, curentul de anod şi tensiunea de anod (căderea de tensiune directă) nu depind de tensiunea sau curentul de starter. întreruperea conducţiei sau stingerea tiratronului, adică trecerea lui din starea de conducţie în
Tiratron
358
Tiratron
stare de blocare, se produce cînd tensiunea aplicată în circuitul de anod scade sub valoarea căderii de tensiune directe.
Există tiratroane cu catod rece cu doi electrozi de comandă (v. fig. /X). Al doilea starter (mai apropiat de anod), serveşte la comanda aprinderii, ca într-un tub cu un singur starter. Primul starter (mai apropiat de catod) se conectează electric la catod sau la un potenţial pozitiv (de ex. se alimentează de la sursa ea printr-un divizor de tensiune sau o rezistenţă serie( care limitează curentul electrodului respectiv); această polarizare pozitivă menţine în permanenţă o stare de ionizare slabă a gazului din tub (corespunzînd unui curent de cîţivajxA), ceea ce conduce la stabilizarea caracteristicii (îngustarea domeniului) de comandă, iar pe de altă parte permite modificarea poziţiei caracteristicii de comandă în planul ea, is.
Tiratron semiconductor: Dispozitiv semiconductor cu joncţiuni (v.) constituit din patru regiuni cu conduc-tibilităţi electrice de tipuri diferite, dintre cari trei regiuni sînt echipate cu conexiuni corespunzînd latrei electrozi: un anod, un catod şi un electrod de comandă,	^
numit b a z ă. în	11
funcţiune de materialul din care sînt fabricate, tiratroanele semiconductoare se împart în tiratroane cu siliciu şi tiratroane cu german iu.
Tiratron cu siliciu : Tiratron semiconductor construit din siliciu şi avînd o structură p-n-p-n. Sin.
Redresor cu siliciu cu electrod de comandă Tran-sistor-tiratron,
Trinistor.
Tiratronul cu siliciu (v. fig. XII) e constituit dintr-o pastilă de siliciu monocristalin 7 de tip n, pe ale cărei feţe se realizează prin difuziune (dotare de exemplu cu gaIiu) cîte un strat 9 şi 10 de tip p, iar pe unul dintre aceste straturi se aplică prin aliere (recristaliza-rea unui aliaj de aur şi stibiu) o peliculă subţire 8 de tip n; în regiunea p a joncţiunii aliate e fixat prin fuziune un conductor de aluminiu, care asigură un contact ohmic neredresor şi reprezintă conexiunea bazei 4. Cristalul se sudează (prin X,IL Scheme,e Structurale (o) şi echivalentă (b) intermediul unui suport	a,e	unui tiratron cu siliciu,
de aluminiu 1 şi al foiţei de aur-stibiu 2) între două discuri de molibden 6 şi se sigilează într-o capsulă etanşă, prevăzută cu treceri izolate pentru legăturile exterioare 3 şi 5; ansamblul e sudat pe un radiator de cupru.
Structura p-n-p-n a unui tiratron cu siliciu e echivalentă cu o combinaţie de două transistoare cuplate printr-o joncţiune
XII. Tiratron cu siliciu.
a)	schema constructivă;
b)	secţiune prin dispozitiv; 1) suport de aluminiu; 2) aliaj aur-stibiu ; 3) borna . anodului; 4) borna bazei; 5) borna catodului; 6) discuri de molibden;
7)	pastilă	de	siliciu	de	tip n; 8) regiune n obţinută
prin	aliere;	9,	10)	regiuni	p obţinute prin difuziune.
^1
jz
)
XIV. Schema de montaj a unui tiratron cu siliciu.
colector comună (v. fig. XIII). De regulă, concentraţia purtă torilor are o valoare redusă în regiunea nx (care corespunde cristalului de bază şi e mai largă decît celelalte regiuni), o valoare medie în regiunea p2 şi o valoare relativ mare în regiunile p1 şi n2. în serie cu anodul şi baza se conectează cîte' o rezistenţă Ra şi Rb (v. fig. XIV) care limitează curenţii electrozilor respectivi la anumite valori maxime.
Comportarea şi caracteristicile electrice ale dispozitivului diferă în cele două sensuri de polarizare.
Dacă tensiunea ea aplicată în circuitul de anod e pozitivă, joncţiunile emitor şi J3 sînt polarizate în sens direct, însă joncţiunea colector J2 e polarizată în sens contrar. Dispozitivul se află în stare de blocare: curentul de anod i are o valoare foarte mică (de ordinul curentului rezidual al joncţiunii J2), iar tensiunea de anod ua e practic egală cu tensiunea apl icată e ; rezistenţa dispozitivului e de ordinul 108 iQ. CircuituI bazei fiind întrerupt, la tensiuni de anod mici i creşte destul de puţin cu ua. Atunci însă cînd tensiunea de anod devine suficient de mare, purtătorii minoritari injectaţi din regiunile şi n2 în joncţiunea J2 provoacă în regiunile p2 şi nx o puternică ionizare prin şoc a atomilor de siliciu, adică o multiplicare în avalanşă a purtătorilor. Pe măsură ce tensiunea de anod creşte, se măresc coeficienţii de multiplicare Mp (pentru goluri) şi Mn (pentru electroni), iar odată cu creşterea curentului de anod se măresc factorii de amplificare olx (al transistorului p-n-p) şi oc2 (al transistorului n-p-n), astfel încît factorul de amplificare total al structurii ar=M^a1-j-M^2 creşte. în momentul cînd devine egal cu 1 —ceea ce se produce la valori ale tensiunii ua şi curentului i numite tensiunea de amorsare diodică, respectiv curentul de amorsare d iod ică (corespunzătoare cazului iy= 0) — are Ioc o creştere bruscă a curentului, polarizarea joncţiunii J2 se inversează (devine directă), multiplicarea purtătorilor dispare şi tiratronul trece în starea de conducţie. în această stare, curentul de anod se stabileşte la o valoare determinată de tensiunea ea şi rezistenţa i? , iar tensiunea de anod scade la o valoare redusă: ua—ea—RJa> numită căderea de tensiune directă; rezistenţa electrică e de ordinul cîtorva ohmi.
Aplicînd în circuitul bazei o tensiune e^ în sensul polarizări i directe a joncţiunii /3, va circula un curent de bază în joncţiunea colector se injectează purtători suplementari şi numărul actelor de ionizare creşte, astfel încît factorul de amplificare total <xţ devine egal cu 1 — dacă tiratronul trece în starea de conducţie— Ia o tensiune de anod mai mică decît tensiunea de amorsare diodică. Cu cît curentul de bază sau de comandă e mai mare, cu atît valoarea curentului de anod şi rezistenţa electrică a dispozitivului în stare de blocare sînt mai mari, respectiv mai mici, tensiunea de amorsare se micşorează şi curentul de amorsare se măreşte (v.fig. XV). De obicei, variaţiacurentului de bază se realizează prin reglarea tensiunii eh sau a rezistenţei Rb conectată în serie cu baza. Curentul de bază pentru care tensiunea de amorsare scade la o valoare foarte redusă, aproximativ egală cu căderea de tensiune directă — astfel încît
Tirbuşon
359
Tireoglobulină
dispozitivul se comportă ca o diodă obişnuită cu siliciu (v. sub Diodă semiconductoare) — se numeşte curent critic.
tensiunea de străpungere
wstp
(v. fig. XV),
are loc o creştere apreciabilă a curentului contrar şi, în cele din urmă, tiratronul se deteriorează; de aceea, funcţionarea cu tensiuni inverse apropiate de valoarea ustp nu e permisă.
Trecerea tiratronului semiconductor din starea de blocare în starea de conducţie se numeşte amorsare, în cazul polarizării directe, sau străpungere, în cazul polarizării inverse. Tensiunea de străpungere e egală sau puţin mai mare decît tensiunea de amorsare diodică.
Trecerea inversă din starea de conducţie în starea de blocare se numeşte blocare.
Caracteristicile cele mai importante ale tiratroanelor cu siliciu sînt:
Caracteristicile de comanda (re-prezentînd variaţia tensiunii de amorsare u în funcţiune de curentul de bază iv. fig. XV/); caracteristicile curent-tensiune în sens direct (v. fig. XVII)] caracteristicile circuitului de comanda, cari reprezintă domeniul valorilor tensiunii şi curentului de bază corespunzătoare amorsării dispozitivului în condiţii normale de funcţionare (v. fig. XVIII)] timpul de amorsare, în care tiratronul, după aplicarea semnalului de comandă, trece în starea de conducţie, şi timpul de blocare, în care tiratronuI, după anularea sau inversarea sensului tensiunii de anod, trece în starea de blocare.
Avantajele tiratroanelor cu siliciu sînt următoarele: cădere de tensiune directă redusă, randament mare, rezistenţă inversă mare, capacitatea de a suporta suprasarcini temporare
XVI. Caracteristicile de comandă ale unui tiratron cu siliciu.
(curenţi de vîrf mari), siguranţă de funcţionare şi stabilitate bună, viteza de comutaţie mare, lipsa catodului încăzlit,
volum şi greutate reduse, durată de funcţionare mare. Dezavan-
XV. Caracteristicile unui tiratron cu siliciu pentru diferite valori ale curentulu ^ de bază.
Joncţiunea p2-n2 fiind polarizată direct, tensiunea de bază critică—adică tensiunea bază-catod corespunzătoare curentului critic — e destul de mică (de ordinul 1 V).
în starea de conducţie, baza nu are nici un efect de control asupra curentului şi tensiunii de anod. Tiratronul trece înapoi în starea de blocare, atunci cînd tensiunea aplicată ea se micşorează sau rezistenţa Ra se măreşte atît de mult, încît curentul scade sub o anumită valoare, numită curent de blocare 1^ (sau atunci cînd circuitul de anod se întrerupe).
Dacă tensiunea aplicată ea e negativă, joncţiunea colector e polarizată în sens direct, însă joncţiunile emitor sînt polarizate în sens contrar, astfel încît curentul de anod are o valoare foarte mică; tiratronul se găseşte în stare de blocare, compor-tîndu-se ca un ansamblu de două diode obişnuite legate în serie şi polarizate în sens contrar, iar baza nu are nici o influenţă asupra funcţionării dispozitivului. Pe măsură ce ua creşte în valoare absolută, se intensifică procesele de multiplicare în avalanşă, iar atunci cînd tensiunea de anod ajunge egală cu
XVII. Caracteristicile curent-tensiune ale unui tiratron cu siliciu.
XVIII. Caracteristicile circuitului de comandă ale unui tiratron cu siliciu.
tajul lor consistă în costul relativ mare, determinat de operaţiile tehnologice de fabricaţie, foarte pretenţioase. Dispozitivele de putere mica se pot folosi în diferite scheme de automatizare, circuite de comutaţie şi numărare, oscilatoare de relaxare, etc. Dispozitivele de putere mare au aplicaţii în redresoare comandate, convertoare, invertoare monofazate şi trifazate, instalaţii pentru comanda motoarelor electrice, sisteme de reglare automată, etc.
Tiratron cu germaniu: Tiratron semiconductor construit din germaniu şi avînd o structură p-n-p-n. Sin. Tiristor.
Tiratronu! cu germaniu (v. fig. X/X) e constituit dintr-o plăcuţă de germaniu 6 de tip p, pe una din feţele căreia se aplică prin difuziune (dotare cu arsen) un strat 5 de tip n (baza) şi pe suprafaţa acestuia se realizează prin aliere (fuziunea unui aliaj de indiu şi aluminiu) o regiune 7 de tip p (catodul); plăcuţa e sudată pe un suport de nichel 4 (anodul).
Principiul de funcţionare al tiratronului cu germaniu se bazează (ca şi în cazul tiratronului cu siliciu) pe variaţia factorului total de amplificare ocţ cu curentul; această variaţie e
XIX. Tiratron cu germaniu.
1) borna anodului; 2) borna bazei; 3) borna catodului; 4) suport de nichel; 5) regiune de tip n obţinută prin difuziune; 6) plăcuţă de germaniu de tip p; 7) regiune de tip p obţinută prin aliere.
Pl
determinată de proprietăţile specifice ale joncţiunii p±-m (v. fig. XX), care la curenţi mici colectează goluri, iar la curenţi mari injectează electroni.
în stare de blocare, curentul de anod %a e de aproximativ 1---5 \iA (la temperaturi normale) şi 0Cj,<1. Cînd tensiunea de anod ua creşte, curentul de anod %a se măreşte şi odată cu ia se măreşte otj.. Cînd ar devine egal cu 1, se produce amorsarea, ia creşte apreciabil, iar ua scade la valoarea căderii de tensiune directe (de ordinul 0,3 * * *1 V).
Tensiunea de amorsare d iod ică e de 50*• *100 V, curentul de amorsare diod ică — circa 2 mA, rezistenţa d ispozit ivu Iu i în stare de conducţie — sub 3H. Amorsarea poate fi comandatăcu ajutorul unui semnal aplicat în circuitul bazei (de ex. un impuls avînd o durată de aproximativ 50---100 ns).
1.	Tirbuşon, pl. tirbuşoane. Gen.: Sin. Rac (v. Rac 4).
2.	Tireoglobulină. Chim. biol.: Proteinăcu conţinut de iod, care se găseşte în glanda tiroidă. Tireoglobulină e constituită din
8
XX. Schema structurală a unui tiratron cu germaniu.
Tireotropină
360
Tiroleză, priză —
Tirfon.
monoiodtirozina, S.S.S'-triiod-L-tironină 3,5,3',5'-tetraiod-tiro-nină şi 3,5-diiod-tirozină. Prin hidroliza enzimatică a tireoglo-bulinei se pune în libertate un aminoacid tetraiodat, tiroxina (v.) care, împreună cu triiod-tironina, trece în circuitul sangvin.
1.	Tireotropină. Biol.: Sin. TSH (v.).
2.	Tirfon, pl. tirfoane. C. f.; Şurub de formă specială, utilizat pentru a fixa şinele pe traverse. Tirfonul (v. fig.) are capul bombat, cu o proeminenţă piramidală de secţiune dreptunghiulară pentru înşurubare.
Filetul e triunghiular, nesimetric, la 60°. Tirfonul se execută în două tipuri: unul la care suprafaţa de reazem a capului tirfonului e înclinat faţă de axa tirfonului, şi altul la care această suprafaţă e perpendiculară pe axa tirfonului, în care caz se interpune o plăcuţă între capul tirfonului şi şină.
3.	Tirfon de ridicare. Mett.: Sin. Ridicător cu şurub (v. sub Ridicător), Extractor.
4.	Tirighie. Ind. alim.: Sin. Piatră de vin (v.), Tartru.
5-	Tiristor, pl. tiristoare. Elt., Telc.: Element de circuit semiconductor cu doi electrozi principali şi un electrod de comandă care poate bloca tensiuni relativ înalte aplicate în ambele sensuri între electrozii săi principali şi poate fi deblocat, admiţînd trecerea unor curenţi mari într-unul din sensuri, în momentul cînd i se aplică o impulsie de curent Ja electrodul de comandă. în esenţă tiristorul e o diodă redresoare semiconductoare de putere, echipată cu electrod de comandă. Sin.
Redresor semiconductor cu electrod de comandă.
Tiristorul consistă (v. fig. /) dintr-un cristal semiconductor, de obicei de siliciu, în care s-au creat patru regiuni succesive cu tipuri alternate de conducţie (p-n-p-n) posedînd deci trei joncţiuni; regiunea extremă de tip p constituie regiunea anodică, regiunea extremă n constituie regiunea catodică, iar la regiunea p alăturată regiunii catodice, care se numeşte poartă, e legat electrodul de comandă.
La tensiuni directe (anod-catod) sau inverse nu prea mari şi în lipsa vreunei impulsii aplicate la electrodul de comandă, curentul rezidual prin tiristor e mic (v. fig. II). Acesta e regimul „închis11 al tiristorului. Uiw La aplicarea unei impulsii decu- 2 rent la electrodul de comandă sau la mărirea tensiunii directe aplicate tiristorului peste o anumită limită (v. fig. //), curentul prin tiristor creşte foarte mult, ajungînd să fie limitat numai de circuitul exterior. Acestae regimul „deschis"
£ \C
AI	A
3 b	c
/. Tiristor. o) structura tiristorului ; b) simbol grafic ; c) aspect exterioral unui tiristor de putere; £) electrod de comandă; A) anod; C) catod.
j
tensiunii aplicate între anodul şi catodul tiristorului, cînd el, după un scurt regim transitoriu, se blochează din nou. Duratele regimurilor transitorii de deblocare sau deblocare atiris-toarelor sînt de ordinul a 10 ţxs.
Există o mare varietate de tipuri de tiristoare cu caracteristici în următoarele limite: tensiunea de vîrf maximă blocată în ambele sensuri: 50---800 V; curentul mediu redresat 1---100A; curentul de vîrf pe durata unei perioade pînă la 1000 A; puterea de vîrf maximă a impulsului de curent aplicat pe poartă: 0,1 *‘*5 W; curentul de vîrf necesar în impuls pentru deblocarea tiristorului în sens direct: 0,2***100 mA.
Tiristoarele au numeroase aplicaţii: în redresoare cu reglaj continuu de tensiune; reglajul curentului alternativ de alimentare a unor anumiţi consumatori (cuptoare electrice, sudură, etc.); acţionări electrice automatizate; invertoare şi mutatoare. Ele tind să înlocuiască din ce în ce mai mult redre-soarele cu vapori de mercur cu electrod de comandă (v. Tiratron, Ignitron).
6.	Tirit. Elt.: Material pe bază de carbură de siliciu (car-borundum) obţinut prin aglomerarea cu un liant argilos, la temperaturi înalte, a granulelor de carbură de siliciu, folosit sub formă de potcoavă, discuri sau segmenţi, la realizarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă. V. şi Varistor.
7.	Tirocidinâ, pl. tirocidine. Chim. biol.: Antibiotic cu structură ciclopolipeptidică, izolat din Bacterium brevis, bacterie izolată din sol. Au fost identificate mai multe tirocidine, dintre cari mai bine cunoscută e tirocidinâ A, cu formula brută.* C68H86Ni3Oi3. Conţin mai multe resturi de aminoacizi diferiţi, dintre cari mai importanţi sînt următorii: L-ornitil, L-leucii, L-prolil, L-tirozil, L-valiI, L-aspartil, L-glutamil şi D-fenil-alanil. Prin hidroliză liberează aminoacizii respectivi. Nu conţin nici o grupare carboxilică liberă, deci molecula are structură ciclică. Conţin ca grupări funcţionale libere gruparea fenolică a tirozinei şi gruparea 8-aminică a ornitinei. Schema formulării ciclodecapeptidului e următoarea:
/
L-Val.
I
L-Tir.
I
L-Glu.
L—Or.
\
L-Leuc.
I
D-Fen.
I
L-Prol.
II. Caracteristica unui tiristor (fără impulsie de comandă), curent direct;	tensiune directă ; linv)	curent in-
vers ; U(nv) tensiune inversă; 1) blocare în sens direct; 2) blo-al tiristorului, regim în care căde- care în sens invers ; 3) tensiune rea de tensiune la bornele sale e de	de	blocare	directă fără
1—2 V, adică de ordinul celei care curent de comandă: 4)conducţia apare	pe	o	diodă	semiconductoare	J'JTm după	d^ăşirea
în sensul	direct	al	conducţiei.	Va-	ten5'u"" de blocare
loarea ridicată a curentului prin tiristor se menţine pînă în momentul în care se reduce la zero şi se inversează sensul
L-Âsp.	L-Fen.
\n f /
D—Fen.
în tirocidinâ A, jumătate din moleculă are o secvenţă a aminoacizilor identică cu secvenţa aminoacizilor din molecula gram ic id ine i S (v.), ambele antibiotice fiind elaborate de acelaşi germen (Bacterium brevis). Tirocidinâ e bacteriostatică pentru toţi germenii gram-pozitivi şi gram-negativi, fiind foarte toxică.
8.	Tirolezâ, priza Hidrot.: Construcţie pentru captarea apei din rîurile de munte, avînd forma unui prag de fund transversal pe rîu şi la partea superioară un canal de priză acoperit cu un grătar. Nivelul pragului depăşeşte nivelul fundului rîului numai cu înălţimea necesară pentru ca la orice debite ale rîului scurgerea peste^ creasta pragului să se facă în condiţiile cu prag lat înecat. în cazul cînd lungimea pragului e mare în raport cu debitul captat, canalul de priză se construieşte numai pe o porţiune din lungimea totală a pragului, de partea canalului de aducţie. La capătul canalului de priză din prag se montează de regulă o vană pentru reglarea debitului şi care poate fi utilizată şi pentru spălarea impurităţilor depuse pe grătar.
în complexul construcţiilor de priză intră şi un canal sau
o	conductă de spălare a aluviunilor mari.
Tirolites
361
Tisă
Pentru evacuarea debitelor suplementare captate în timpul viiturilor se utilizează un deversor lateral, care în cazul cînd apa e condusă la decantor printr-un canal deschis se amplasează imediat lîngă priză.
în cazul cînd apa e condusă la decantor printr-o conductă închisa, acesta poate fi situat la o anumită distanţă de priză, care să permită cîştigarea diferenţei de nivel necesare spălării hidraulice a decantorului.
în unele cazuri, cînd debitul de suprafaţă e insuficient la ape mici, în faţa pragului se construieşte un dren în care se montează tuburi cari debuşează în canalul de priză, pentru captarea pînzei subterane din albia rîului (priza caucaziana).
Grătarul de deasupra canalului de captare se face din bare avînd interspaţii de 5---10 mm. Secţiunea transversală a barelor se subţiază spre partea jnferioară, pentru a evita obturarea grătarului cu aluviuni. în timpul iernii, cînd debitul solid e minim, se pot scoate grătarele pentru a se evita îngheţarea lor. în cazul cînd canalul ocupă numai o parte din lungimea pragului, pentru asigurarea captării integrale a debitelor minime se prevăd pile şi vane pentru supraînălţarea nivelului.
i.	Tirolites. Paieont.: Amonit triasic din grupul Cerat
HO—C"	"C—O—C
NC=C/	Nc=c/
Sin. Acid difenil-eter-1 ^^.S-tetraiod^'-hidroxi-^amino-pro-pionic, Tetraiod-tirozină.
5.	Tirozinazâ. Chim. biol.: Enzimă de oxidare din grupul fenoloxidazelor, clasa cupruoxidazelor. Acestea sînt cupru-proteide cu activitate enzimatică, cari intervin în procesele de oxidoreducere prin transfer de electroni, metalul (cuprul) din moleculă avînd capacitatea de a ceda şi primi, reversibil, electroni, prin modificare de valenţă. Fenoloxidazele catalizează oxidarea derivaţilor fenol ici cu formare de chinone, cuprul din structura enzimei funcţionînd ca donator de electroni. Tirozinaza acţionează asupra tirozinei transformînd-o în dihidroxifenilalanină. La plante, are un rol în oxidarea terminală şi în formarea pigmenţilor melanici; colorează cuti-culele insectelor. Acţiunea ei e inhibită de ionii de cianură, cari formează complecşi cu cuprul. Tirozinaza catalizează formarea melaninei, care pigmentează pielea şi părul animalelor.
e. Tirozinâ. Chim. biol.: Acidul p-(p-hidroxi-fenil)-a-amino--propionic. E un produs intermediar, natural, care se formează în organism prin oxi-	f-j }-{
darea fenilalaninei.	q q
toidae cu linia de sutură ceratitică primitivă, la cari numai lobii externi sînt divizaţi. Cochilia, turtită lateral, e evolută, cu coaste radiare prevăzute cu noduri periferice.
Specia Tirolites haueri Mojs, e cunoscută în ţara noastră din Triasicul inferior de Ia Tulcea (Dobrogea).
2.	Tirotricinâ. Chim. biol., Farm.: Antibiotic cu structură polipeptidică produs de Bacterium brevis. Din tirotricină au fost Tirolites haueri. izolate două antibiotice: tirocidina şi grami-
cidina din care, prin hidroliză, se obţin diferiţi aminoacizi (L-triptofan, D-Ieucină, DL-valină, L-alanină, glicoco!) şi 2-eta-nolamină. Nu are un Joc bine stabilit în terapeutică, din cauza toxicităţii sale pentru organismul uman. Prezintă importanţă prin faptul că e primul antibiotic bacterian cunoscut.
3.	Tirotrop, hormon Chim. biol.: Hormon care simulează secreţia glandei tiroide, produs de lobul anterior al hipofizei.
4.	Tiroxinâ. Chim. biol.: Derivat tetraiodurat al eterului p-hidroxifenilic al tirozinei. Se găseşte, alături de diiod-tiro-
J H	J H
C—C	C—C
i- Prin decarboxilare,
HO—C^	V—CH.—CH—COOH
^c— o/	f
H H	NH*
C—CH2—CH—COOH
J H	J	H	NHa
zinâ, în glanda tiroidă a vertebratelor. Iodul, care se găseşte în cantităţi foarte mici în alimente, e fixat de glanda tiroidă sub forma celor doi aminoacizi, într-o singură proteină. Tiro-xina îndeplineşte funcţiunea unui hormon, intervenind ca un reguJator în procesele de asimilaţie din organism. La copii, lipsa tiroxinei produce turburări grave în dezvoltarea fizică şi intelectuală (cretinism) şi conduce la o creştere patologică a glandei tiroide (guşă). Aceste simptome dispar prin administrare de iod. în regiunile sărace în iod, unde aceste boli sînt endemice, se distribuie populaţiei sare de bucătărie conţinînd şi săruri de iod. La adulţi, lipsa tiroxinei, datorită unei disfunc-ţiuni a glandei tiroide, produce scăderea funcţiunilor psihice şi o îmbolnăvire a pielii (myxoedeme). Secreţia prea abundentă de tiroxină produce boala cunoscută sub numele de boala lui Basedow.
Diiod-tirozina acţionează şi ca un antagonist al tiroxinei şi se utilizează ga medicament în boala lui Basedow. în acest scop se utilizează şi compuşi derivaţi ai tiouracilului.
Substanţele antitiroidiene sînt agenţi chimici cari scad metabolismul bazai, turburînd sinteza, liberarea sau acţiunea periferică a hormonului tiroidian (de ex.: iodul, tiouracilul şi compuşii săi).
tirozina formează t/'-ramina, HO—C6H4—
—CHş— CH2NH2, care prin oxidare şi metilare dă naştere, în organismul animal, la adrenalina (v.).
Prin desaminarea oxidativă anormală a tirozinei ia naştere, în condiţii patologice, acidul omogentisic, numit şi alcapton. Tirozinele iodurate sînt precursori din cari se formează hormonul tiroid. Tirozina intră în compoziţia celor mai multe proteine naturale, făcînd parte dintre aminoacizii indispensabili hranei animalelor; se găseşte împreună cu fenilalanina. Sin. p-Hidroxifeni l-alanină.
7.	Tirs. Ped.: Sol negru, cel mai adesea argilos şi cu un orizont de acumulare a carbonatului de calciu, răspîndit în Africa de nord-vest (în Maroc). De origine şi cu caractere discutate încă, prezintă un deosebit interes, deoarece e asemă-. nător cu ceea ce s-a numit recent în ţara noastră sol negru pseudogleic. în Iugoslavia şi în Bulgaria e cunoscut sub numele de smoniţâ, respectiv smolniţâ.
s. Tisaru, Strate de Stratigr.: Complexul de silexuri roşii, verzi sau negre, cu intercalaţii de şisturi marnoase şi gresii cuarţifere, cari, în zona marginală a Flişului din Carpaţii orientali, reprezintă Senonianul inferior.
9.	Tisa, pl. tise. Bot., Silv.: Taxus baccata L. Arbust, rareori arbore care poate ajunge de mărimea II, cu coroana deasă şi cu scoarţa roşietică, din familia Taxaceae. Are tulpina lipsită de canale rezinifere, ramificată de la bază, şi ramurile întinse; frunzele sînt aciculare, plane şi moi, cu vîrful uşor ascuţit, persistente, lucioase şi de culoare verde închisă, pe faţa superioară, mate şi de culoare verde deschisă, pe cea inferioară. E o plantă dioică. Floarea femelă are un singur ovul şi se găseşte Ia extremitatea unei ramuri scurte, iar florile bărbăteşti sînt grupate în spice terminale. Din ovulul fecundat se dezvoltă o sămînţă înconjurată de un înveliş cărnos (netoxic), de culoare roşie, provenit din ţesutul de la baza ovarului; restul plantei e toxic. Cu partea netoxică se hrănesc păsările, ajutînd prin aceasta la răspîndirea seminţelor.
Aria sa de răspîndire naturală — mai mică decît în trecut — cuprinde aproape întreaga Europă (cu excepţia regiunilor nord^estice ale URSS), Nordul Africii, Asia Mică şi Cauca-zul. în ţara noastră se întîlneşte sporadic în regiunile muntoase ale Carpaţilor şi ale Munţilor Apuseni, localizîndu-se în umbra pădurilor de fag cu răşinoase; actuala sa răspîndire e puternic influenţată de factorul antropeic. Preferă staţiuni liniştite, calcaroase, cu soluri umede şi fertile şi cu umiditate atmosferică mare. Contează drept cea mai de umbră specie a florei noastre forestiere. Se înmulţeşte atît prin seminţe, avînd fructi-
Tisco, oţel ~
362
Titan
ficaţie aproape anuală şi destul de abundentă, cît şi prin lăstari de tulpină şi prin butaşi. Creşte foarte încet, formînd inele anuale foarte înguste; are însă longevitatea neobişnuit de mare (trăieşte 2000---3000 de ani). în ţara noastră tisa e decretată monument al naturii şi e protejată prin lege.
Lemnul de tisă are albumul îngust şi duramenul puternic colorat în roşu-brun; e dens, greu, tare, trainic şi foarte elastic. în timpuri mai vechi era folosit la facerea cuielor de fixat şindrila pe acoperişuri; astăzi e folosit în strungărie şi la mobila de lux, cum şi la confecţionarea de obiecte de birou şi de piese ornamentale.
i- Tisco, oţel /^. Metg.; Oţel manganos cu conţinut foarte mare de nichel, care conţine circa 15% Mn şi 35---40% Ni. E foarte rezistent la coroziune, foarte rezistent la uzură. E folosit la fabricarea de inimi de macazuri şi de încrucişări de linii feroviare şi de tramvai.
2.	Tissotia. Paleont,: Amonit cretacic cu cochilia involută şi cu coaste şterse cari au, uneori, cîte un tubercul ombilical Linia de sutură era de tip ceratitic (caracter regresiv), din care cauză speciiie acestui gen au fost numite „ceratiţi cre-toc/'c/“. Nu e cunoscut în ţara noastră.
3.	Tissu durci.[termen francez]. Ind, text.: Ţesătură textilă impregnată cu răşini (de ex. fenolice). Avînd rezistenţă mecanică mare, se întrebuinţează la confecţionarea de piese industriale.
4.	Titan. Chim.' Ti. Element din grupul al patrulea al sistemului periodic al elementelor, subgrupul secundar. Are nr. at. 22, gr. at. 47,90, p. t. 1660°, p. f. 3260°. gr. sp. 4,51.
Titanul e un metal alb strălucitor şi are proprietăţi asemănătoare cu ale elementelor din grupul principal cu siliciu şi germaniu. Titanul în cele mai multe combinaţii e tetravalent. Combinaţiile în cari e divalent şi trivalent sînt colorate, puternic reducătoare şi au tendinţa de a trece în stare tetravalentă.
Titanul se găseşte în proporţia de 0,6% în scoarţa pămîntului, în cenuşi vulcanice, în minereuri de fier, în mice, minereuri niobifere, nisipuri monazitice, cuarţ, bazalt, roci argiloase (cari conţin 0,003---0,25 % Ti02), bauxite, ape minerale, cenuşa planţelor (0,05--*0^4%, avînd rol de catalizator oxidant în vegetale), sînge, etc. în total sînt cunoscute circa 70 de minerale cari conţin titan.
Dintre mineralele de importanţă industrială sînt: ilmeni-tul (v.), perowskitul (v.), rutilul (v.) şi titanitul sau sfenul (v.).
Titanu (cristalizează într-o reţea exagonală compactă, forma a, care la 882° suferă o transformare pol imorfă trecînd în forma (3, care are o reţea cubică centrală. Prin introducerea în titan a elementelor de aliere se poate păstra reţeaua cubică, chiar şi la temperatura camerei. Deosebirea dintre cele două forme ale titanului se manifestă şi prin capacitatea lor diferită de a solubili za elementele de aliere, ceea ce are mare importanţă în metalurgie.
Proprietăţile fizice şi mecanice ale titanului variază mult după puritatea metalului. Chiar cantităţi mici de oxigen, azot, hidrogen şi carbon influenţează foarte mult aceste proprietăţi. Limita de rezistenţă a titanului tehnic şi a celui forjat (56, respectiv 87,5 kgf/mm2) e mult mai mare decît a fierului (30 kgf/mm2), iar modulul de elasticitate e mai mic, corespunzînd cu modulul de elasticitate al cuprului. Rezistenţa la rupere a titanului tehnic e de 2,5 ori mai mare decît a cuprului. Titanul cu un conţinut mic de oxigen şi azot posedă o bună rezistenţă la şoc, ceea ce a făcut posibilă utilizarea sa la blindaje, realizîndu-se o reducere a greutăţii cu 40%. Cu creşterea temperaturii rezistenţa la rupere şi duritate se micşorează, totuşi după o încălzire la temperaturi nu prea înalte e posibil ca el şa fie întrebuinţat ir,că în multe domenii practice. Astfel,
limita de rezistenţă a titanului se micşorează pînă la 42 kgf/mm2 la o încălzire pînă la 200°, în timp ce alungirea lui la această temperatură atinge 32%. La temperaturi între 250 şi 500° titanul aliat îşi menţine proprietăţile mecanice superioare oţelului inoxidabil 18/8 şi aliajelor de aluminiu. Acest fapt a permis înlocuirea oţelului inoxidabil 18/8 cu titanul aliat Ia confecţionarea paletelor compresoarelor cari lucrează la temperaturi nu prea înalte, real izîndu-se o reducere a greutăţii cu 60%. Comparat cu aluminiul, titanul are o greutate cu 40% mai mare, însă are o temperatură de topire de aproape trei ori mai înaltă.
Deşi modulul de elasticitate e mic faţă de cel al fierului (11 000 faţă de 22 000), el poate fi foarte mult întărit prin aliere cu alte elemente, obţinîndu-se aliaje cari permit utilizarea sa la construcţii puternic solicitate.
Titanul are următorii isotopi:
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de ooţinere
43	_	0,58 s	?	Ca40 (a, n) Ti43
45		3,08 h	emisiune (}+	Ca4* (a, n) Ti45, Sc45 (p, n) Ti45, Sc46 (d, 2n) Ti45, Ti46 (n, 2n) Ti45, Ti46 (r, n) Ti45
46	7,95%	-	-	-
47	7,75	_	_	
48	73,45	-	-	-
49	5,51	-	-	-
50	5,34	-	-	-
51	-	42 z	emisiune Q-	Ti50 (d, p) Ti51, Ti50 (n, y) Ti50
Titanul e stabil la temperatura ordinară, fiind protejat de stratul de oxid de la suprafaţă. La 400---5000 se combină cu oxigenul, rezultînd TiOa. Sub forma de pulbere, descompune apa la 700°, trecînd în TiOa. Clorul umed nu-l atacă la rece, dar la 350° se combină cu el rezultînd tetraclorură. Bromul reacţionează la fel la 360°. Acidul clorhidric peste 5% îl atacă ia rece, ca şi acidul de 1 % la fierbere. Titanul se combină cu sulful, reacţia începînd la 700°. Hidrogenul sulfurat şi sulfura de carbon acţionează Ia fel. Cu acidul sulfuric (peste: 5%) reacţionează la rece, dar trebuie încălzit pentru un atac complet (la 80° e atacat chiar de acidul de 1 %). Acidul azotic diluat reacţionează lent la rece, rapid la cald, pentru a da un azotat titanic. Acidul azotic concentrat provoacă o oxidare a suprafeţei care opreşte atacul. Apa regală reacţionează la fel. Titanul e’violent atacat la cald de permanganat, oxid de cupru şi bioxid de plumb; e mai slab atacat de clorat de potasiu, azotat de potasiu şi sodă. E disolvat de soluţiile calde de per-sulfat şi de cele de bisulfat.
Proprietatea titanului de a se combina uşor cu oxigenul, la temperaturi înalte, e utilizată larg în metalurgie. Acţiunea lui dezoxidantă la elaborarea oţelurilor e superioară celei a siliciului (0,02% Ti acţionează la fel ca şi 0,25% Si). Combinarea sa uşoară cu azotul, rezultînd o nitrură covalentă, şi cu hidrogenul, cu care formează o combinaţie interstiţială, a condus la utilizarea sa la confecţionarea aparaturii pentru vid înaintat. în mediul coroziv de apă marină şi de atmosferă marină, titanul posedă o rezistenţă foarte bună, ceea ce asigură largi utilizări în construcţia navelor.
Titanul rezistă bine la soluţiile concentrate fierbinţi de clorură de magneziu şi de hidroxid de sodiu 10%, în cari oţelul inoxidabil e uşor atacat. Rezistenţa sa la acţiunea vaporilor de apă supraîncălziţi, sub presiune înaltă, e de cinci ori
Titan
363
Titan
mai mare decît a oţelurilor speciale utilizate pentru confecţionarea paletelor de turbine cu abur. Aceste calităţi asigură perspective largi de utilizare a acestui metal recent livrat de industrie în cantităţi mari.
Procedeele industriale de elaborare a titanului metalic sînt:
Procedeul prin reducerea tetraclorurii de titon se bazează pe faptul că magneziuI metalic sau sodiul metalic nu reacţionează cu titanul metalic; nu se topesc cu acesta şi nici nu formează soluţii solide sau compuşi chimici. Magneziul şi sodiul reacţionează violent cu TiCI4 gazoasă, conform reacţiilor exoterme:
TiCI4gaz+2 Mg|ichid -> Tis0|id+2MgCI2lichid+122kcal
TiCi4gaz+4Nalichid Tisolid+4 NaCllichid+185’5 kcal’
Titanul obţinut prin această reacţie se prezintă sub formă de masă poroasă şi spongioasă care trebuie separată de restul reactanţilor.
Reducerea se efectuează în creuzete de oţel inoxidabil, la presiune joasă, într-o atmosferă de argon sau de heliu. Creuzetul e încălzit la 800° şi apoi temperatura se menţine între 850 şi 900°, datorită reacţiei exoterme. Tetraclorura de titan se	introduce	în	creuzetul	de	reacţie, care e perfect etanş şi
în care	s-a	introdus	magneziu, sub formă de lingouri. Pentru a
nu se produce reacţii secundare, magneziuI se introduce în
exces de circa 30 % faţă de cantitatea necesară teoretic. în general nu se foloseşte sodiu, reacţia fiind prea puternic exo-termă. Clorurade magneziu for-f2	mată din reacţie fiind mai grea
se colectează la fundul reactorului şi se evacuează. O insta-
i	laţie pentru reducerea cu mag-
|_	neziu e reprezentată schematic
Gradul de puritate al metalului după distilarea magneziului şi a clorurii de magneziu e de circa 99%. în procesul de retopire în vid se îndepărtează o parte din impurităţi (acestea sînt: magneziu, clor, fier, hidrogen, oxigen, azot şi carbon), printre cari clorul şi magneziul complet. Puritatea titanului după aceste operaţii atinge 99,95%.
Titanul purificat se retopeşte în vid sau într-o atmosferă de gaz inert, în cuptoare electrice cu arc, de construcţie specială.
Procedeul de descompunere a tetraiodurii de titon se utilizează numai pentru obţinerea unui produs cu un înalt grad de puritate. Se utilizează TiJ4 pură, care e descompusă termic conform reacţiei:
II. Retortă pentru separarea în vid a titanului din burete de titan.
1) legătura la instalaţia de vid ; 2) de-flector; 3) cămaşă de apă; 4) rezervor pentru sare; 5) coloană de susţinere ; 6) retortă; 7) cuptor electric;
8) creuzet.
I. Secţiune schematică printr-o instalaţie pentru reducerea cu magneziu a titanului din tetraclorură.
1) rezervor de presiune pentru tetraclorura de titan; 2—9) sistemul de alimentare cu tetraclorură de titan; 10—16) aparate de control şi de măsură; 17) butelie cu gaz inert; 18) zidăria cuptorului; 19) capacul amovibil al cuptorului; 20) reactor-retortă pentru reducere; 21) capacul amovibil al reactorului; 22) orificiu pentru scurgerea intermitentă a clorurii de magneziu; 23) blocuri de magneziu.
în fig. /. Buretele de titan rezultat e introdus într-o retortă (v.fig. II), pentru reducerea şi distilarea în vid a impurităţilor.
TiJ4=Ti-f 2J2,
urmată de condensarea titanului pus în libertate sub formă de cristale mici, pe o sîrmă incandescentă de wolfram sau de titan.
Se utilizează materiale foarte pure; procesul e condus cu mare atenţie, iar în cazul condensării pe o sîrmă de titan pur se obţine un produs practic liber de carbon, de azot şi de oxigen, cu un conţinut foarte mic de fier, aluminiu, nichel şi magneziu.
Acesta e de fapt un proces de rafinare a titanului tehnic.
Procedeul de reducere a bioxidului de titan cu hidrurâ de calciu se bazează pe reacţia:
Ti02+2 CaH2=TiH4+2 CaO.
Hidrura de titan se descompune ulterior la temperaturi înalte, sub vid înaintat, dînd titan şi hidrogen. O cantitate de hidrogen rămîne totuşi în titan, alături de alte impurităţi. Prin acest procedeu nu se obţine decît un produs tehnic.
Pentru a se evita reacţia inversă, se lucrează cu un exces de hidrură şi se limitează conţinutul de CaO. De aceea se lucrează cu cel puţin trei părţi CaH2 la o parte hidrură de titan rezultată, iar oxidul de calciu format se spală cu acid acetic. Se evită să se lucreze la temperaturi înalte sau sub vid, fiindcă în aceste condiţii e favorizată reacţia dintre titan şi oxidul de calciu.
Titanul a fost folosit la început, sub formă de feroaliaje (v.), la dezoxidarea şi rafinarea aliajelor.
Adausurile de 0,1 * * *0,6 % Ti la aliaje neferoase (bronzuri de aluminiu şi alame speciale, anumite aliaje complexe pe bază de Al-Mg, etc.) le conferă proprietăţi mecanice mai bune, cum şi proprietăţi anticorozive mai bune. Adausul de 0,1 % Ti în aliajul standard marca Ak 2 face ca duritatea acestuia să scadă mult mai încet cu creşterea temperaturii. Prezenţa simultană a unor mici cantităţi de titan şi de crom în aliajul de turnătorie Al-Zn-M'g cu 5%Zn şi 0,5% Mg face ca acesta să îmbătrînească natural, mărindu-i totodată duritatea, rezistenţa de rupere şi limita de curgere, dînd astfel un aliaj de mare rezistenţă pentru construcţiile cari vin în contact cu apa.
în oţelurile speciale Cr-Ni austenitice, inoxidabile, cu
0,22***0,8% Ti, carbura de titan care se formează le măreşte duritatea şi le micşorează tendinţa spre coroziune intercrista-lină, mărindu-le refractaritatea şi rezistenţa la uzură prin
Titan, alb de
364
Titan, aliaje de —
frecare. Carburile complexe de wolfram şi titan dau aliaje dure W-Ti pentru metaloceramică, cu mare rezistenţă la tăierea oţelurilor.
Adausul de 0,05-*-0,15% Ti la oţelurile carbon obişnuite cu 0,32***0,41 % C micşorează tendinţa de creştere a grăuntelui la încălzire, după forjare, deci înnobilează oţelul.
Adausurile de titan la fonte le măresc duritatea şi rezistenţa la uzură, rezistenţa la coroziune şi ameliorează proprietăţile pieselor turnate din fontă; de exemplu fonta perlitică cu
1,5-“2%Mn şi 0,06---0,1 % Ti se utilizează în construcţiile de automobile, deoarece manganul ameliorează rezistenţa şi proprietăţile de antifricţiune, iar titanul, capacitatea de prelucrare a fontei.
Prin aplicarea unei suspensii de pulbere de titan sau de hidrură de titan cu alcool, pe suprafaţa pieselor metalice cuprate în prealabil, urmată de încălzirea în vid sau în hidrogen uscat la 950°, se obţine, pe suprafaţa piesei, un strat fin, dur, şi cu structură eutectică Cu3Ti+soluţie solidă de Ti a în Cu. Procedeul e numit titan i z a r e.
Se cunosc următor ii compuşi mai importanţi ai titanului:
Oxizi. Titanul formează trei oxizi:
6	iox i du I de titan, Ti02, de culoare albă, se întîi-neşte în natură sub forma a trei minerale: rutiI (tetragonal), anatas (tetragonal) şi brookit (rombic). în rutil, fiecare ion Ti+4 e înconjurat de 6 ioni O-2 şi fiecare ion O-2 de patru ioni de Ti+4.
Oxidul de titan, Ti2Q3, e un compus de culoare violetă închis şi se obţine prin reducerea bioxidului de titan cu hidrogen la circa 1200°, după reacţia:
2	Ti02-f-H2=Ti203-f H20.
Sub oxidul de titan, TiO, e de culoare brună-neagră şi are luciu metalic. Suboxidul de titan se obţine prin încălzirea la circa 1500°, în vid, a unui amestec de praf de titan metalic cu bioxid de titan, după reacţia:
Ti02+Ti=2 TiO.
Suboxidul de titan e un oxid foarte rezistent, care se reduce greu pînă la metal.
Oxizii inferiori ai titanului au caracter bazic, iar bioxidul de titan are proprietăţi amfotere. Prin disolvare în acizi, bioxidul formează săruri în cari titanul ia parte sub formă de cation Ti4+ sau formează ionul de titanii —(TiO)2+.
La topirea bioxidului de titan cu alcalii se formează tita-naţi, săruri ale acizilor titanici.
Acizi titanici. Acidul ortotitanic sau alfa-tita-nic, H4Ti04, se depune din soluţiile reci ale bioxidului de titan în acid sulfuric sau clorhidric, la tratare cu alcalii, amoniac sau sodă, sub forma unui precipitat voluminos alb. La fierberea soluţiei sau Ia o menţinere îndelungată la rece acidul ortotitanic trece în a c i d u I metatitanic sau beta-titanic, mai stabil, H2Ti03. Acidul ortotitanic se disolvă la rece în acizi minerali diluaţi, de asemenea în soluţii de alcalii.
Acidul metatitanic poate fi obţinut, de asemenea, prin hidroliza sau fierberea soluţiilor acide diluate de sulfat de titan. E un praf alb, care se îngălbeneşte Ia încălzire; nu se disolvă în acizi şi în alcalii diluate, însă se disolvă în acid sulfuric concentrat fierbinte.
Acizii pertitan ici pot fi obţinuţi din acidul ortotitanic prin înlocuirea atomilor de oxigen din acesta cu grupări peroxidice. Sînt cunoscuţi acizii pertitanici cu compoziţia H4TiOs şi H4TiOs, şi de asemenea sărurile corespunzătoare ale acestor acizi. Soluţiile cari conţin compuşii pertitanici sînt colorate în galben, la concentraţii mici, sau în roşu-portocaliu Ia concentraţii mari. Acest lucru se foloseşte pentru determinarea analitică a titanului. Acizii pertitanici se obţin şi prin acţiunea apei oxigenate asupra soluţiilor acide .şi neutre ale compuşilor titanului tetravalent.
Titanaţi. Sînt cunoscuţi m e ta- şi o r t o t i t a p a ţ i i, Na2Ti03, Na4Ti04; de asemenea, pol ititanaţii, în cari raportul TiOa: NaaO e>1 ; de exemplu: Na2Ti305, Na2Ti307, Na4Ti308, etc. Titanaţii metalelor alcaline sînt puţin solubili în apă.
Dintre titanaţii altor metale, importanţi sînt: titana-t u I de calciu, CaTiOa, care se întîlneşte în natură sub forma mineralului perowskit; ti ta natul de fier, FeTiOg, în natură mineralul ilmenit, şi s i I i c o-tita n a tu I, Ca0-Ti02Si02, în natură mineralul sfen. Toate aceste săruri sînt puţin solubile în apă.
Sulfaţi de titan. La disolvarea în acid sulfuric a bioxidului de titan sau a acidului titanic, în funcţiune de concentraţia acidului, se formează sulfatul normal, Ti(S04)2, sau sulfatuide titanii, (Ti0)S04, care cristalizează sub forma de dihidrat, (Ti0)S04-2 H20.
Sulfaţii sînt stabili numai în soluţii foarte acide. Prin diluarea sau neutralizarea unei soluţii acide şi fierberea acesteia are loc o hidroliză cu formarea unor sulfaţi bazici insolubili sau de acid metatitanic, H2Ti03.
Săruri halogenate. Titanul formează săruri halogenate uşor fuzibile şi cari fierb Ia temperatură joasă.
Tetraclorura de titan, TiCI4, se obţine prin acţiunea clorului uscat la 700° asupra bioxidului de titan, în prezenţă de cărbune, sau prin acţiunea clorului asupra feroti-tanului la 500°. b un lichid incolor, care industrial se obţine foarte impur, din care cauză e colorat. Se purifică prin fracţionare la 130-“137°.
în apă şi, ae asemenea, în aer umed, clorură de titan hidro-lizează, formînd acid metatitanic alb, după reacţia:
TiC!4-f 3 H20=H2Ti03+4 HCI.
Prin aceasta se explică formarea unui fum des alb, cînd clorură de titan vine în contact cu aerul umed. Ea e utilizată în scopuri strategice (fumigerita), pentru camuflaj.
B r o m u r a şi i o d u r a de titan se descompun Ia temperaturi de 1100---12000, cu separarea metalului. Acest lucru se foloseşte în unele procese de obţinere a titanului foarte pur.
Tetrafluorura de titan ca atare nu are importanţă. Totuşi, sînt importanţi fluorotitanaţii complecşi ai poia-siului şi sodiului. Aceştia se formează prin adăugarea fluorurii de potasiu sau a fluorurii de sodiu la soluţii cari conţin TiF4■
2	KF+TiF4=K2TiF6.
Un compus asemănător se formează cu fluorura de sodiu. Fluorotitanatul de potasiu e puţin solubil în apă. La 20° solu-bilitatea e de 1,26%. Fluorotitanatul de sodiu e mai solubil decît sarea de potasiu.
Sărurile titanului trivalent se obţin la reducerea soluţiilor de săruri tetravalente. De exemplu, la reducerea cu zinc metalic sau cu fier a unei soluţii de sulfat de titan tetravalent, se obţine un sulfat de titan trivalent:
2	Ti(S04)2+Zn=Ti2(S04)3+ZnS04.
Soluţiile de titan trivalent sînt colorate în violet şi la pW mai mare decît 3 se hidrofizează cu separarea unui precipitat de hidroxid de titan sau de precipitat bazic de titan trivalent.
1./</,	alb de ~/Chim.; Sin. Bioxid de titan. V. sub Titan.
2.~,	aliaje de Metg.; Aliaje tehnice al căror component principal e titanul, adausurile de aliere putînd fi două, trei sau mai multe dintre elementele crom, mangan, molibden, aluminiu, indiu, fier, vanadiu, oxigen, etc. Aceste elemente se aliază în proporţii mici cari, în general, nu depăşesc cîteva procente din fiecare (de ex. maximum 8% Mn, 5% Al, 4% In, etc.).
Titan, carbură de ~
365
Tithonîc
Cromul, manganul şi molibdenul măresc apreciabil atît caracteristicile mecanice ale aliajelor de titan, cît şi rezistenţa la oxidare la temperaturi înalte. Aluminiul are o influenţă similară, însă în măsură puţin mai mică, Indiul aliat în proporţie de pînă la 4% măreşte sensibil caracteristicile mecanice şi rezistenţa la oxidare la temperaturi înalte, însă micşorează duritatea la temperaturi înalte. Fierul şi vanadiul au influenţă favorabilă asupra rezultatelor tratamentelor termice. Oxigenul şi azotul îmbunătăţesc caracteristicile mecanice, cînd sînt aliate în proporţii mici (pînă la circa 0,25%), însă în proporţii mai mari reduc plasticitatea, făcînd aliajul, fragil.
Aliajele de titan sînt sensibil mai uşoare decît oţelul şi au proprietăţi superioare celor ale acestuia; rezistenţa de rupere la tracţiune poate avea valoarea la 100---135 kgf/mm2; limita de curgere, minimum 50---90 kgf/mm2; rezistenţa la coroziune superioară celei a oţelurilor inoxidabile de tip 18/8; rezistenţă la oxidare la temperaturi pînă la circa 900°; excepţională rezistenţă la coroziune în apă de mare şi în atmosfera salină.
Aliajele de titan sînt folosite la fabricarea următoarelor piese: rotoare, palete de turbine, piese intermediare, etc., pentru motoare cu reacţie; borduri de atac ale aripilor şi suprastructuri la avioane supersonice; flotoare de hidroavioane, placi de blindaj şi piese de armament (în aviaţie); elice de vapoare, arbori şi diferite piese de pompe marine sau din industria chimică cari funcţionează în anumite medii agresive; arcuri şi alte organe de maşini; etc.
1.	carburâ de Metg.; Compus al carbonului cu titanul, cu formula TiC. Are densitatea 4,25 şi e foarte dură (duritatea HRC 70-**75). Se fabrică prin topirea'-bioxidului de titan cu carbon sau cu clorură de calciu. E folosit, în amestec cu carburi de wolfram, la fabricarea de metale dure sinterizate, cu proprietăţi înalte de aşchiere; mai e folosit şi la fabricarea de electrozi pentru lămpi cu arc electric. V. şî sub Carburi.
2.	/^, prealiaje de Metg.: Aliaje ale titanului cu cupru, cu aluminiu, cu cupru şi aluminiu, cu mangan şi aluminiu sau cu nichel şi aluminiu, cu compoziţiile indicate în tablou, cari sînt adăugate în topitură, la elaborarea anumitor aliaje, fie pentru a le curăţi de impurităţi, în cursuI elaborării, fie pentru a le îmbunătăţi anumite caracteristici de rezistenţă sau de material.
Compoziţia prealiajelor de titan (în %)
Aliajul	Ti	Cu	I Al	Mn	| Ni
Titan-cupru	90	10	—	—	-
	80	20	—		—
Titan-aluminiu	50	_	50	—	_
	25	—	75	—	—
	15	—	85	—	—
	5	-	95	—	-
Titan-cupru-aluminiu	10	25	65	—	_
	15	25	60	—	—
	20	50	30	—	-
Titan-aiuminiu-mangan	20	—	30	50	—
	25	—	25	50	—
Titan-aluminiu-nichel	20	_	40	_	40
	25	—	35	—	40
3.	Titan, macara Mş. V. Macara-ciocan rotativă, Macara-ciocan pivotantă, sub Macara 1.
4.	Titanal. Metg.: Aliaj pe bază de aluminiu, cu compoziţia: 12,2% Cu, 4,3 % Si, 0,8% Mg %, 0,7% Fe şi 82% Al. Are rezistenţa la uzură la temperaturi normale şi înalte, deosebit de mare. E folosit la turnarea de pistoane de motor.
5.	Titanaugit. Mineral.: Varietate de augit (v.), bogată în TiOa (pînă la 4-**5%)f Fe2Os şi Al203.
6.	Titan-bronz. Metg.: Grup de alame speciale cu compoziţiile indicate în tablou.
Tip	Cu	Zn	Al	Mn	Sn	Fe	Alte elemente
1	59	37	2-3	0,5	_	0,5	Si 0-0,5
2	59	38,8	—	0,4	0,7	1,1	_
3	53,5	46	0,2	—	—	0,3	_
4	59,3	40,1	—	—	0.6	—	_
5	—	—	94,5	1,5	—	—	Mg 4
Sînt folosite la turnarea sau la matriţarea de piese cărora li se cere o mare rezistenţă la coroziune: aliajul tip 5 e folosit la fabricarea de piese din construcţiile navale. Var. Bronz-titan.
7.	Titanit. 1. Mineral.: Sin. Sfen (v.).s
8.	Titanit. 2. Metg.: Metal dur metaloceramic (v, sub Metal dur) constituit din carbură de titan şi carbură de molibden, şi din nichel, în proporţie mică, ca liant.
9.	Titanizare. Metg. V. sub Titan.
10.	Titanomagnetit. Mineral.: Varietate de magnetit (v.) cu un conţinut în Ti02 pînă la cîteva procente, care, la temperaturi înalte, intră în compoziţia mineralului sub formă de soluţie solidă.
11.	Titanometrie. Chim.: Totalitatea metodelor reductome-trice în cari se folosesc soluţii titrate de clorură titanoasă.
12.	Titanosaurus. Paleont.: Reptilă gigantă din grupul Sauro-poda. Specia Titanosaurus dacus Nopesa a fost descrisă în ţara noastră în Cretacicul superior de la Sînpetru (Haţeg).
13.	Titanotheridae. Paleont.: Grup de mamifere ungulate, imparidigitate, cari au trăit din Eocenul mediu pînă în Oligocen şi a cărui evoluţie a avut loc în America şi în Asia. De la forme mici, ajung la forme mari, masive, specializate, cu craniul cu protuberanţe osoase, cu dentiţie de tip buno-sele-nodont şi cu membre relativ scurte.
Resturile lor fosile sînt abundente în America şi în Asia şi sînt rare în Europa, genul cel mai cunoscut fiind Titano-therium din Oligocenul Americii de Nord.
în Eocenul de la Cluj a fost descris un gen nou, Brachy-diastematherium, cu specia B. transylvanicum Bockh, de la care se cunoaşte numai maxilarul inferior.
14.	Tithonic. Stratigr.: Etajul terminal al jurasicului din domeniul alpin, corespunzător Portlandianului şi Purbeckia-nului din Nord-Vestul Europei. în accepţiunea cea mai largă care i-a fost acordată, Tithonicul cuprinde şi un echivalent al Kimeridgianului superior din Anglia, zonele cu Taramel-liceras lithographicum, cu Subplanites vimineus şi cu Berria-sella ciliata ale Tithonicului inferior din Suabia, fiind corela-bilecu zonelecu Subplanites şi Pavlovia ale argilei de Kimeridge.
Zonele cu amoniţi ale Tithonicului (str. s.) sînt: zona cu Semiformiceras semiforme (fauna de Rogoznik), la partea inferioară, şi zona cu Virgatosphinctes transtorius şi Berriasella chaperi (subetajul Ardescian), la partea superioara. în general, fauna de amoniţi a Tithonicului superior prezintă afinităţi strînse cu cea a etajului Berriasian care urmează deasupra. Alte forme caracteristice ale Tihonicului sînt: Conobelus orbig-nyanus, Duvalia ensifer, Heterodiceras communis, Diceras speciosum, Metaporhinus convexus, Pygope dyphia.
Faciesurile mai răspîndite ale acestui etaj sînt: faciesul pelagic cu calcare pelitomorfe în Tintinnide (Calpionella alpina, Calpionella elliptica, Calpionella undelloides); faciesul calcarelor oolitice cu crinoizi, brahiopode şi amoniţi; -faciesul recifal şi pararecifal cu calcare zoogene construite şi calcare microdetritice cu hidrozoare (Ellipsactinia ellipsoidea, Sphae-ractinia), corali, nerineide (Phaneroptyxis staszicyi), pachio-donte şi crustacee (faciesul de Stramberg). Mai puţin dezvoltat e faciesul de fliş (în Bulgaria, Crimeea).
în Carpaţii româneşti şi în aria vorland-ului' carpatic, depozitele Tithonicului ocupă suprafeţe vaste. Astfel, faciesul
Titirez
366
Titlu, balanţă de —
pelagic cu Tintinnide e dezvoltat în Maramureş (klippele de tip pienin de la Poiana Botizei), în aria flişului cretacic intern din Carpaţii Orientali, în partea de Nord şi Nord-vest a Cîmpiei române (Platforma moesică), în Banatul occidental (zona Reşiţa); faciesul calcarelor oolitice (în parte roşii) se întîlneşte în masivul Bucegi; faciesul recifal şi pararecifal e răspîndit în Dobrogea de Nord (Dorobanţu), partea de sud şi de vest a Cîmpiei române, Banatul oriental (Mehedinţi), pe marginea masivelor cristaline din Carpaţii orientali (sinclinalul Hăghimaş, împrejurimile Braşovului, culoarul Dîmbo-vicioarei, klippele din versantul estic al Bucegilor), în Munţii Apuseni.
1.	Titirez, pl. titireze. 1. Ind. ţâr.: Partea de jos, de forma conică, a fusului de tors, care, prin greutatea sa, face ca fusul sa se învîrtească mai uşor.
2. Titirez. 2. Ind. ţâr.: Sin. Hădărău (v.).
3.	Titlu, pl. titluri. 1. Poligr.: Numele unei lucrări editate sau al unei părţi distincte a ei (articol, capitol, paragraf, etc.).
4.	Titlu. 2. Poligr.: Totalitatea inscripţiilor aşezate înaintea textului unei lucrări sau înaintea unei părţi distincte a acesteia, putînd cuprinde, afară de numele lucrării sau a! părţii respective, şi alte indicaţii suplementare.
Se deosebesc:
Titlu centrat: Titlu aşezat simetric faţă de axa formatului de text, despărţit prin albituri de textul care-l precede şi de cel care-l urmează.
Titlu colectiv: Titlu comun al unei lucrări care apare în mai multe volume, şi care se repetă la fiecare volum, sau titlul unui volum care cuprinde părţi independente (de ex. o colecţie de nuvele ale mai multor autori, publicate într-un singur volum). Cînd o lucrare are, pe lîngă titlul principal (v.), şi un titlu colectiv, acesta se imprimă pe pagina din stînga, iar pe pagina din dreapta se imprimă titlul principal, care, în acest caz, se numeşte titlu special.
Titlu de carte: Sin. Titlu principal (v.).
Titlu de coloană: Sin. Colontitlu (v.).
Titlu de copertă: Titlu imprimat pe coperta unei cărţi, a unei broşuri, reviste, etc., cuprinzînd, de obicei, numele autorului sau al instituţiei care publică lucrarea, numele lucrării, numărul de ordine, numărul de volume ale lucrării, editura şi anul apariţiei. Dacă grosimea cărţii permite, datele respective se imprimă pe cotorul cărţii (titlu de cotor).
Titlu de ziar: Inscripţia aşezată în fruntea primei pagini a unui ziar, asemănătoare cu titlul unei cărţi, şi care cuprinde, de obicei: numele ziarului, scurte indicaţii privind scopul publicaţiei, datele de apariţie, adresa redacţiei şi a administraţiei, condiţiile de abonament, tariful publicaţiilor, anul, numărul şi data apariţiei. Se obişnuieşte ca titlul de ziar să fie cules uneori mai strîns în partea stîngă, lăsînd în partea dreapta un spaţiu liber în care se imprimă o „manşetă" sau sumarul numărului respectiv.
Titlu fals: Titlu aşezat singur pe prima pagina fără soţ a unei părţi dintr-o lucrare, spatele paginii rămînînd neimprimat.
Titlu în cap de rînd: Titlu aşezat la început de alineat, în rînd cu textul; se culege, de obicei, cu o literă de rînd din acelaşi corp cu litera textului, însă cu aldine, cursive sau capitaluţe.
Titlu în casetă: Titlu aşezat în cuprinsul textului, de obicei încadrat într-un chenar.
Titlu în frontispiciu: Titlu aşezat la linia superioară a formatului de text, între el şi text rămînînd un spaţiu neimprimat.
Titlu marginal: Titlu aşezat pe rama albă a unei pagini.
Titlu permanent: Titlu care, în ziare şi în reviste, se foloseşte în mod regulat (de ex.: Spectacole, Sport, Ultima oră). Poate fi cules din elemente tipografice sau poate fi executat ca un clişeu.
Titlu principal: Titlu aşezat pe pagina de titlu sau pe coperta interioară a unei cărţi, cuprinzînd detalii despre lucrare, cari nu se imprimă pe copertă. Sin. Titlu de carte.
5.	pagina de Poligr.: Pagina de la începutul unei cărţi, broşuri, etc., care cuprinde în principal titlul, autorul, editura şi anul, cum şi, eventual, alte elemente bibliografice, Pagina de titlu nu are paginaţie şi se culege special pentru a i se da o estetică deosebită.
6.	Titlu. 3. Poligr.: Partea de text d intr-o lucrare, cupr insă între două titluri de aceeaşi importanţă (în sensul Titlu 2).
7.	Titlu. 4. Poligr.: Operă editata. Accepţiunea derivă din cea de sub Titlu 3; în acest sens se înţelege prin titlu, în activitatea de editare, orice lucrare editată sau o parte din ea, care formează o unitate independentă din punctuI de vedere grafic (carte, broşură, număr de revistă, formular, afiş, etc.).
8.	Titlu. 5. Cinem.: Partea scrisă de ia începutul unui film, care indica subiectul, realizatorii şi studioul care a produs filmul. Se obţine prin filmarea unor titluri desenate sau decupate şi aşezate pe un fond corespunzător.
9.	Titlu» 6, Cinem.: Traducerea dialogului imprimată pe filme vorbite în limbi străine. Textul traducerii se aplică pe copia standard la partea inferioară a fotogramei, prin ştanţare sau prin copiere fotografică,
10. Titlu. 7. Chim.: Sin. Titru (v. Titru 1).
11. Titlu. 8. Metg.: Sin. Titru (v. Titru 3).
12.	Titlu. 9. Ind. text.: Indice de fineţe a fibrelor şi a firelor fine, în sistemele directe de numerotare (v. Numerotarea firelor), cari dau masa .lineară, adică greutatea pe care o are unitatea de lungime a fibrelor. E răspîndit titlu! pentru mătase şi pentru produse din polimeri naturali sau sintetici, numit titlu în denieri, cu simbolul Td, sau titlu internaţional, cu simbolul Ti, ambele reprezentînd fineţea fibrelor sau a firelor, exprimată prin numărul de denieri (1 den = 0,05 g) pe care îj are lungimea de 450 m, sau numărul de grame pe care îl are lungimea de 9000 m.
Titlu poate fi considerat şi modul de exprimare a fineţii în sistemul tex (v.), care are simbolul Tt^tex^, deoarece aparţine tot sistemelor directe.
Relaţia dintre titlu, în denieri, şi fineţea, în sistemul tex şi în sistemul metric, e:
qT	9000
Td=9It(tex)= — .
13.	balanţa de Ind. text.: Aparat pentru determinarea titlului (v.), adică a numărului de fineţe al firelor-(v. Fineţe 3) prin cîntărirea unei jurubiţe.(v.) în care lungimea firului e cunoscută.
Cuprinde (v. fig.): o pîrghie oscilantă de cîntărire 1, cu braţe neegale, cu un cîrlig 2, la unul dintre capete, şi o contragreutate 3, la capătul opus ; un cadran 4, de forma unui arc de cerc, pe care se găsesc scări gradate, corespunzătoare tipurilor de lungimi ale jurub iţelor şi pecari acul indicator indică titlul firului; un suport compus din coloana de susţinere 5 şi picioarele 6.
Pentru fixare în poziţie verticală e echipat cu şuruburi de calare şi cu nivelă cu bulă de aer.
Jurubiţa de o anumită lungime, obţinută în prealabil pe o vîrtelniţă (v.) cu perimetrul cunoscut, se suspendă de cîr-ligul 2, iar pe scală se citeşte direct numărul de fineţe sau titlul firului, în denieri sau în tex (v.).
Titrarâ
367
Tixotropîe
1.	Titrare. Chim.: Operaţie efectuată în vederea determinării conţinutului într-un component al unei soluţii, consistînd în adăugarea treptata, în soluţia de analizat, a unei soluţii titrate de reactiv, pîna la punctul de echivalenţa, şi măsurînd volumul consumat în reacţie.
Punct de echivalenţă e momentul în care reacţia a luat sfîrşit, respectiv momentul în care ambele substanţe au reacţionat complet, soluţia de titrare incorporîndu-se în toată cantitatea de substanţă de determinat.
Pentru determinarea concentraţiei uneia dintre substanţele cari intră în reacţie e necesar: să se cunoască precis concentraţia soluţiei titrate; să se determine precis volumele soluţiilor substanţelor cari intră în reacţie; să se stabilească precis sfîrşitul reacţiei, respectiv punctul de echivalenţă.
Cantitatea exactă din substanţa de titrare necesară pentru a se atirige punctul de echivalenţă se numeşte echivalent de titrare.
2.	^ conductometricâ. Chim.: Titrare în care, pentru indicarea punctului de echivalenţă, se foloseşte variaţia conductivităţii electrice a soluţiei de analizat.
3.	~ potenţiometricâ. Chim.: Titrare în care, pentru indicarea punctului de echivalenţă, se foloseşte saltul de potenţial, care se constată la măsurarea potenţialului dintre soluţia analizată şi un electrod polarizat scufundat în soluţia respectivă.
4.	Titrimetrie. Chim.: Sin. Volumetrie (v. sub Analiză chimică), Analiză volumetrică, Titrare volumetrică.
5.	Titru, pl. titruri. 1. Chim.: Cantitatea de substanţă activă, exprimată în grame, care se găseşte disolvată în 1 ml soluţie .Sin. Titlu.
In majoritatea cazurilor, pentru determinarea titrului unei soluţii se titrează, cu soluţia al cărui titru trebuie determinat, o cantitate cunoscută de substanţă chimic pură.
Prepararea unei soluţii titrate dintr-o substanţă pură şi stabilă se face prin cîntărire precisă şi disolvare în apă sau în alt solvent. Astfel, se pot prepara, de exemplu, soluţi i^ titrate de carbonat de sodiu, borax, acid oxalic, etc., în apă. In cazul cînd substanţa nu e pură, sau e instabilă, higroscopică, deci nu poate fi cîntărită cu exactitate, se cîntăreşte aproximativ, iar titrul soluţiei se determină prin titrare cu o soluţie etalon. Valoarea raportului dintre titrul real al soluţiei şi cel calculat, pentru o reacţie dată, reprezintă factorul soluţiei. Factorul serveşte la simplificarea calculelor analitice. Soluţiile cu titru cunoscut se folosesc în volumetrie.
6.	~ raţional. Chim.: Titrul unei soluţii ales astfel, încît numărul de mililitri consumaţi la titrare să indice direct, în condiţiile de lucru determinate, conţinutul într-un anumit component al soluţiei de analizat.
7.	Titru. 2. Chim.: Numărul de grame dintr-o substanţă, cu care reacţionează într-un anumit sens, sau cari sînt puse în libertate de un centimetru cub de soluţie.
8.	Titru. 3. Metg.: Procentul de metal nobil dintr-un aliaj. Sin. Titlu.
9.	Tiuram. Ind. chim.: Numire improprie a disulfurii de
H3c l	l ch3
)n—c—s—s—c—n( h3cx	xch3
tetrametiltiuram. E o substanţă folosită ca accelerator, la vulcanizarea cauciucului. Se prepară prin oxidarea acidului ditiocarbonic, care se obţine prin condensarea dimetilaminei cu sulfură de carbon.
10.	Tiuram, sulfuri de Chim.: Compuşi cu structura
D	S	S	R
II	II	/	3
XN—C—($) —C—Nv	, cari se întrebuinţează în indus-
R/	*	R4
tria cauciucului ca acceleratori de vulcanizare şi în agricultură ca fungicide. Cel mai cunoscut reprezentant al acestui grup e
O	O
II	li
disulfura de tetrametiltiuram, (CH3)2N—C—S—S—C—N(CH3), care se obţine din ditiocarbamat-N-dimetilat prin oxidare cu clor, perhidrol sau acid azotos. Ca fungicid e numit: TMTD, Thiram, Thiosan, Arasan, Sulsol, Pomarsol, iar ca agent de vulcanizare, Vulcacit.
Compusul analog, însă tetraetilat, e folosit ca medicament contra alcoolismului sub numele de Antabuse.
n. Tiv, pl. tivuri. Ind. text.:	Partea marginală a unui
obiect de îmbrăcăminte confecţionat din ţesături sau din tricoturi, de lînă, de bumbac, mătase, sintetice, etc., îndoită şi fixată printr-o cusătură ascunsă sau vizibilă, pentru a se împiedica destrămarea marginii tăiate la croit a materialului.
12.	Tivilchie, pl. tivilchii. Ind. ţâr.: Pieptar confecţionat din piele cu blană în interior, care se încheie cu nasturi în partea stîngă—-trei nasturi pe umăr, trei nasturi sub braţ; e ornat cu cusături manuale sau de maşină, pe piept, pe spate şi pe margini, fiind purtat de femeile din mediul rural.
13.	Tivire.	1.	Ind.	text.: Executarea unui tiv (v.).
14.	Tivire.	2.	Ind.	lemn.:	Operaţia de detaşare	prin	feres-
truire a marginilor scîndurilor brute la tăierea buştenilor, pentru a obţine canturi plane, perpendiculare pe feţe. Tivirea scîndurilor se execută la ferestrăul de tivit (v. Ferestrău pentru lemn, sub Ferestrău), într-o singură trecere (cînd ferestrăul are două discuri) sau în două treceri (cînd ferestrăul are un singur disc). Sin. Refecare.
15.	Tivire.	3.	Ind.	lemn.:	Operaţia de detaşare	prin	feres-
truire a marginilor plăcilor	fibrolemnoase brute,	după	duri-
ficare şi condiţionare. De regulă, operaţia se efectuează la un agregat de tivit (numit şi maşină de tivit sau agregat de formatizat), la care —după tăierea marginilor cu două discuri de ferestrău paralele—-placa trece la alte două d iscuri de ferestrău paralele d ispuse transversal, cari efectuează tăierea la formatul necesar şi apoi plăcile sînt transferate la sortare şi ambalare.
16.	Tivit, agregat de Ut., Ind. lemn. V. sub Tivire 3.
17.	Tiviturâ, pl. tivituri. Arte gr.: Şuviţă de pînză sau de hîrtie, aplicată pe marginile unui carton sau ale unei plăci de sticlă, pentru a o prinde de alt carton sau de altă placă de sticlă.
îs. Tixotropie. Chim. fiz.: Transformarea reversibilă a unor geluri în soli, în urma agitaţiei mecanice (malaxare, acţiunea ultrasunetelor, etc.), după încetarea acţiunii mecanice solii obţinuţi transformîndu-se din nou în geluri. Timpul în care se produce această ultima transformare se numeşte timp de gelatinizare tixotropă.
Tixotropia nu se observă la sistemele disperse diluate, la sistemele foarte concentrate, sau la soluţiile coloidale hidro-fobe; la cele din urmă, tixotropia se produce numai în prezenţa unei cantităţi determinate de electrolit.
în cazul unor soluţii coloidale, încetarea acţiunii mecanice nu conduce la restabilirea caracteristicilor iniţiale ale soluţiei. Aceste soluţii se numesc tixolabile.
Prin curgere lentă sau în urma unei acţiuni mecanice slabe se provoacă fenomenul invers tixotropiei, de mărire a visco-zităţii şi a rezistenţei la deformare, cu reducerea timpului de gelatinizare tixotropă, fenomen numit r e o p e x i e.
Lichefierea tixotropă se produce prin distrugerea parţială a structurii soluţiei coloidale în timpul agitaţiei mecanice, structură care se restabileşte după încetarea acesteia. Tixo-labiIitatea e datorită distrugerii adînci a structurii, din cauza instabilităţii structurale a gelului sau din cauza mediului de dispersiune foarte vîscos, care împiedică restabilirea structurii
Tizera
368
Tîrîrea frecvenţei
iniţiale. Reopexia e datorită formarii unei structuri supra-micelare, prin suprapunerea particulelor coloidaie.
Materialele argiloase cari prezintă tixotropie nu se pretează la fasonarea produselor ceramice în a căror masă ceramică intră, prin metoda turnării.
1.	Tizerâ. Silv., Ind. piei.: Produs tanant, provenind de la arbustul numit Tizera, care creşte în Sicilia şi în Africa de Nord şi al cărui lemn conţine 20-**22% substanţe tanante.
2.	Tizic. Ind. ţâr.: Turte prismatice, confecţionate din baligă amestecată cu paie sau cu ogrinji (resturi de paie, de fîn nemîncate de vite, cotoare sau tulpini ale plantelor de nutreţ, etc.)» cari se întrebuinţează în mediul rural drept combustibil sau ca material de construcţie în locul cărămizilor.
3.	Tizit. Metg.: Aliaj dur turnat cu conţinut mare de
wolfram şi de titan, cu compoziţia 2***4% C, 40-*-85% W,
4—15% Ti, 3***5% Cr,	Ce şi restul fier. Conţine în
structură cantităţi mari de carburi de wolfram, de titan, de crom şi de fier, cum şi carburi complexe ale acestor elemente. Datorită conţinutului mare de carburi, aliajul e foarte dur (90“*92 HRA), dar şi foarte fragil. îşi păstrează duritatea pînă la temperaturi de 600---9000 (în raport cu conţinutul de wolfram şi de titan). La conţinuturi mai mici (dar cuprinse în limitele indicate) de wolfram şi de titan, tizitul are proprietăţi apropiate de ale altor aliaje dure turnate cum sînt: lit-hinitul (v.), steiIitele (v.), sormaitul (v.), etc.; Ia conţinuturi mari (spre limitele superioare) de wolfram şi de titan, are proprietăţi apropiate de ale aliajelor dure metaloceramice, dar e inferior acestora din cauza fragilităţii lui excesiv de mari. Se toarnă sub formă de plăcuţe cu cari se armează scule aşchie-toare. Se produce şi sub forma de granule sau de electrozi, cu cari se încarcă scule aşchietoare sau unele piese cari funcţionează în medii foarte corodante (palete de turbine, piese cari lucrează în apă de mare, etc.).
4.	Tîlv. 1. Bot., Ind. ţâr.: Lagenaria vulgaris. Plantă erbacee agăţătoare sau tîrîtoare din familia Cucurbitaceae, cu flori mari, albe, cu fructe de forme variate şi, la maturitate, de culoare gălbuie. Fructul tîlvului, numit simplu tot tîlv, e folosit Ia scoaterea prin aspiraţie a vinului sau a băuturilor alcoolice dintr-un butoi. Sin. Tigvă.
5.	Tîlv. 2. Ind. ţâr.: Prin extensiune, orice unealtă avînd forma unei pîlnii cu o ţeavă lungă şi subţire, folosită în acelaşi scop.
e. Tîmplar, pl. tîmplari. Ind. lemn., Ind. ţâr.: Lucrător calificat, care fabrică—în serie mare sau cu bucata — din piese de cherestea, din semifabricate de lemn sau, uneori, din lemn neprelucrat în prealabil, piese de lemn necesare în construcţii (de ex.: ferestre, uşi, scări, ferme, elemente de pod, etc.), mobilă sau anumite obiecte ori ustensile de uz general. De regulă tîmplarul prelucrează materia primă prin aşchiere (cu ferestrăul, cu rindeaua, cu dalta sau cu maşini-unelte pentru prelucrări corespunzătoare) şi efectuează asamblări prin încleire, prin îmbinări speciale pentru lemn, sau folosind piese metalice (de ex. cuie, şuruburi, balamale, etc.), cum şi operaţii de finisare (cum sînt sculptarea, dăltuirea, vopsirea, lustruirea, acoperiri diferite, etc.).
Tîmplarul e numit, după natura obiectelor pe cari Ie confecţionează, tîmplar de mobilă, tîmplar de construcţii, sau de binale, etc. Sin. (regional) Stoler.
7.	Tîmplar de mese. Ind. lemn.: Sin. Măsar (v.). (Termen regional.)
8.	Tîmplărie. 1. Ind. lemn., Ind. ţâr.: Meşteşugul prelucrării lemnului (care are forma de piese de cherestea, de piese neprelucrate în prealabil, sau, uneori, de piese semifabricate) şi al produselor lemnoase, în piese sau obiecte folosite în construcţii (de ex.: uşi, ferestre, ferme, elemente de construcţii de poduri, elemente de cofraje pentru beton, etc.), mobilă, ambalaje, etc. Meşteşugul e numit după natura construcţiei
sau a obiectului pentru care se lucrează; de exemplu tîmplărie de construcţie sau de binale, tîmplărie de mobilă, etc. Sin» (regional) Stolerie.
9.	Tîmplărie. 2. Ind. lemn., Cs., Arh.: Obiecte fabricate ori semifabricate, sau lucrări executate din lemn, de tîmplari. Obiectele folosite în construcţii (uşi, ferestre, scări, etc.) sînt numite tîmplărie de construcţie sau de binale. Uneori, unele piese fabricate din profiluri metalice sau din beton armat şi folosite în construcţii, cum sînt uşi şi ferestre, sînt numite, impropriu, tîmplărie metalica, respectiv tîmplărie de beton armat.
10.	Tîmplărie, pl. tîmplării. 3. Ind. lemn., Ind. ţâr.: Atelierul sau fabrica în care lucreazătîmplarii, pentru a confecţiona
—	din piese de cherestea, din produse din lemn sau, uneori, din lemn neprelucrat în prealabil — piese folosite în construcţii (de ex.: uşi, ferestre, etc.), mobilă, etc. Atelierul e utilat cu unelte, maşini-unelte şi alt utilaj de prelucrare, unelte de trasat, mijloace de transport, etc. Sin. (reginoal) Stolerie.
Uneltele şi utilajul de prelucrare ale unei tîmplării sînt, de regulă, unelte şi utilaj de aşchiere (de ex.: ferestraie, rindele, cuţite, dălţi, burghie, pile, răzuitoare, etc.), şi, uneori, maşini-unelte corespunzătoare; unelte şi utilaj de asamblare (de ex.: cleşte şi prese de încleit, ciocane, şurubelniţe, oale pentru clei, etc.); etc. Utilajul auxiliar poate fi constituit, de exemplu, din tejghele de tîmplărie, pietre de ascuţit, tocile şi maşini de ascuţit, cleşte pentru prinderea pînzelor la ascuţire, ceaprazuri şi aparate de ceaprazuit, etc., instalaţii de ventilat şi de absorbit praful şi talaşul, etc. Utilajul de transport poate fi constituit, de exemplu, din cărucioare, transportoare, etc. Instrumentele de măsură şi de verificare folosite în tîmplărie sînt: metrul, ruleta, rigla, dreptarul, etc. Instrumentele de trasat folosite sînt: zgîrieciul, acul de trasat, şabloanele, echerele, compasul, nivela, etc.
Atelierul de tîmplărie al unei fabrici, în care prelucrarea se face în principal cu maşini-unelte, e numit impropriu atelier de tîmplărie mecanică.
11.	Tîrîitoare, pl. tîrîitori. Ut., Agr.: Sin. Netezitoare (v.), Tîrşitoare.
12.	Tîrîrea frecvenţei. Telc.: Fenomen care consistă în schimbarea frecvenţei unui oscilator electronic, cînd se variază
/. Oscilator Ia care s-a cuplat un circuit exterior.
Cr, Lr) capacitatea şi inductivitatea proprie a circuitului exterior; M, Mj şi Qr± M2) inductivitatea mutuală; C şi L) ca-	L_
pacitatea şi inductivitatea proprie a oscilatorului.
M'\—
elementele unui circuit exterior, cuplat cu oscilatorul. Fenomenul prezintă interes în teoria generală a oscilatoarelor elec-
II. Curbele de variaţie a frecvenţei oscilatorului din fig. I atunci cînd se consideră M*—0 şi se variază capacitatea circuitului exterior. o) cuplaj sub cel critic; b) cuplaj egal cu cel critic; c) cuplaj mai mare decît cel critic; f) frecvenţa oscilatorului sub influenţa circuitului exterior.
	r-r0
1 To 1 I 1	
tronice, în studiul emiţătoarelor şi pentru unele metode de măsura a frecvenţelor radio.
De exemplu, dacă se studiază fenomenul pe un sistem de tipul celui din fig. / şi se consideră nulă inductivitatea mutuală M2, se obţin curbele de variaţie a frecvenţei din fig. //;
Tirla	369	Toarcian
dacă M2 are însă o valoare mare, aspectul fenomenului se schimbă, obţinîndu-se curbele de variaţie din fig. III. Sin. Antrenarea frecvenţei.
///. Curbele de variaţie a frecvenţei oscilatorului din fig. /. cîrd M^>MX şi se variază capacitatea circuitului exterior. Ca parametru s-a luat A=M2/Mx.
1.	Tîrlâ, pl. tîrle. Zoot.: Loc neîmprejmuit şi neacoperit, unde se odihnesc animalele şi în special oile aflate la păşune. Prin extindere se numeşte tîrlă şi stîna cu dependenţele ei.
2.	Tîrlie, pl. tîrlii: Sanie mică.
3.	Tîrn, pl. tîrnuri. Mătură lungă, făcută din nuiele.
.	4. Tîrrtaţ, pl. tîrnaţe. Arh.: Prispă (v.) mai înaltă, ampla-
sată pe faţada anterioară sau de jur împrejurul caselor rurale, la care se ajunge suind 5***6 trepte. Spre deosebire de prispă, tîrnaţul e pardosit uneori cu lespezi sau cu duşumea.
5.	Tîrnave, vinuri de Ind. alim.: Vinuri obţinute în podgoria Tîrnavelor. Cele mai bune vinuri din podgoria respectivă se obţin în limitele triunghiului viticol Crăciune-lul-de-Jos-Richiş-Tîrnăven i.
Vinurile de Tîrnave au o culoare slab gălbuie, cu gust vinos, adeseori dulceag, cu tăria alcoolică peste 12°. Se pretează la învechire, ceea ce le îmbunătăţeşte calitatea.
' Soiurile cele mai răspîndite sînt: Riesling italian, Fetească albă, Traminer roz, Pinot gris, Muscat Ottonel, Fetească regală, etc.
6.	Tîrnâ, pl. tîrne. 1. Ind. ţâr.: Coş de nuiele împletite, cu două toarte, mai larg la gură decît la fund. Serveşte la culesul şi la încărcatul în car al porumbului, al dovlecilor, strugurilor, etc.
7.	Tîrnâ. 2. Ind. ţâr.: Stup de albine făcut din nuiele împletite.
s. Tîrnâcop, pl. tîrnăcoape. 1. Ut., CsC. f., Gen.: Unealtă constituită dintr-o bară masivă de oţel, curbată prin forjare, care are aproximativ la mijloc o gaură transversală pentru ccada de lemn, şi care are ambele capete ale braţelor ascuţit
I. Tîrnăcoape pentru minerit, standardizate.
J) tîrnăcop cu un cap ascuţit şi cu un tăiş, pentru săpat; b) tîrnăcop cu două capete ascuţite, pentru dezagregarea rocilor; c) tîrnăcop pentru burat; 7) vîrf; 2) tăiş; 3) cap pentru burat; 4) ochi; 5) manşon de protecţie.
(v. fig. I b), sau numai unul difttre ele ascuţit, iar celălalt lăţit sau în formă de pană (v. fig. la) şi dispus „în cruce"
II. Tîrnăcop cu un singur braţ, pentru minerit.
faţă de axa cozii. Coada de lemn se fixează, în general, folosind un manşon de protecţie. Tîrnăcopul e folosit în minerit (la dezagregarea rocilor, a terenurilor pietroase şi la tăierea rocilor moi), în lucrări de terasament (de ex. la lucrat balastul), la săpat, etc. Se mai construiesc tîrnăcoape cu un singur braţ (v. fig. II) şi tîrnăcoape cu dimensiuni mici, folosite, de exemplu, de alpinişti; ultimele pot fi mînuite cu o singură mînă. :
Tîrnăcopul de burat, numit pe şantier şi stop, are un braţ ascuţit şi un braţ cu cap lăţit şi e folosit la burarea balastului sub traversele de cale ferată, cum şi la scoaterea acestui balast, în lucrările de întreţinere a liniei (v. fig. / c).
9.	/v/,topor-^. Ut., Tehn. V. Topor-tîrnăcop.
10.	Tîrnâcop. 2. Ut., Cs., C. f.: Corpul de oţel al tîrnăcopului, în accepţiunea Tîrnăcop 1.
11.	Tîrnâcop de zidar. Ut. :Sin. Ciocan de zidar, cu vîrfuri. V. sub Ciocan 1.
12.	Tîrpan, pl. tîrpane. Ind.. hîrt.: Var. Tarpan. Sin. Co-sor (v. Cosor 2).
13.	Tîrşitoare, pl. tîrşitori. Ut., Agr.: Sin. Netezitoare (v.), Tîrîitoare.
14.	Toaca, pl. toace: Instrument de semnalizare, constituit dintr-o scîndură de lemn sau dintr-o placă de metal, care se suspendă prin două legături de o grindă şi în care se loveşte, după un ritm anumit, cu două ciocănele. Sonoritatea variază după porţiunea lovită şi după ritmul în care e lovită.
15.	Toaipâ, pl. toaipe. 1. Ut., Ind. ţâr., Ind. lemn.: Bardă dogârească mare. V. sub Bardă.
16.	Toaipâ. 2. Ut., Ind. ţâr., Ind. lemn.: Secure mare, cu leafa lungă, folosită la cioplitul grinzilor. V. şî Secure.
17.	Toamnâ, pl. toamne. Astr.: Anotimpul care urmează după vară şi precede iarna şi care, din punctul de vedere astronomic, reprezintă (în emisfera boreală) intervalul de timp dintre echinocţiul de la 21 septembrie şi solstiţiul de la 22 decembrie.
is. Toanâ, pl. toane. 1. Pisc.: Suprafaţa (ocolul) cuprinsă între aripile din plasă ale uneltelor de pescuit înconjurătoare. Ea variază în funcţiune de dimensiunile uneltei, iar în cazul a două unelte cu dimensiuni egale, cu cît toana are suprafaţă mai mare, cu atît randamentul e mai bun, deoarece astfel e înconjurat şi prins peştele de pe o suprafaţă de arie mai mare .
19.	Toanâ. 2. Pisc.: Operaţia de prindere a peştelui determinată de lansarea şi recuperarea uneltelor de pescuit înconjurătoare (năvod, tifan, etc.), sau a capătului fix al setcilor de Dunăre în sensul curentului, pe distanţe de 1-**3km, în pescuitul scrumbiilor. Toana, care e o operaţie specifică pescuitului industrial obişnuit, se face din bărci, de către pescari al căror număr variază în funcţiune de dimensiunile uneltei (2---14 sau multiplu de 12 în cazul navoadelor ingurite).
20.	Toarcere. Ind. text., Ind. ţâr.: Sin. Filare (v. Filare 3). Termenul toarcere e folosit frecvent pentru operaţia de filare care se efectuează manual,. în sectorul producţiei ţărăneşti.
21.	Toarcian. Stratigr.: Etajul terminal al Liasicului, cuprins între zona cu Pleuroceras spinatum a Domerianului superior şi zona cu Leioceras opalinum şi Hammatoceras subinsigne a Aalenianului inferior (baza Doggerului). Toarcianui cuprinde de jos în sus zonele cu : Dactyl ioceras tenuicostatum, Harpoceras falei fer, Hi Idoceras bifrons, Lytoceras jurense. Alte forme caracteristice ale acestui etaj sînt: printre amoniţi, diferite specii de Peronoceras, Frechiella, Haugia, Grammoceras şi Pseudo-grammoceras, Dumortieria (D. levesquei, D. moorei); printre
24
Toarta
370
Toba capului mort
belemniţi: Mesoteuthis conoideus, Hastites subclavatus; printre crinoizi: Pentacrinus basaltiformis; printre gasteropode: Amphi-trochus subduplicatus ; printre lameiibranhiate: Posidonomya bronni; printre reptile specii de Plesiosaurieni (Thaumato-saurus) şi Ihtiosaurieni (Stenopterygius) (în^şisţurile bituminoase de Boll-Suabia). Faciesul cel mai răspîndit al Toarcia-nului din Europa e faciesul pelagic, argilos sau marnos, uneori bituminos. în vecinătatea ţărmurilor mării toarciene se dezvoltă local gresii, calcare oolitice, uneori feruginoase, sau calcare spatice, în special spre partea superioară a etajului, în Alpii Orientali şi Meridionali ca şi în Carpaţii de Nord, faciesul pelagic al Toarcianului îmbracă aspecte particulare, fiind reprezentat prin calcare cenuşii cu cefalopode şi brahio-pode, calcare roşii nodulare cu amoniţi, marne pătate (Flec-kenmergel), şisturi lemnoase.
în Carpaţii româneşti, depozitele Toarcianului se găsesc răspîndite în Munţii Apuseni (marne şi calcare marnoase cenuşii bogate în cefalopode, în Pădurea Craiului şi în Bihorul central); în Banat (facies marnos în zona Reşiţa şi facies gre-zos-argilos în zona Sviniţa); în împrejurimile Braşovului (facies grezos); în munţii Persani (marne cu Harpoceratide).
1.	Toarta, pl. toarte: Partea ieşită în afara şi, de obicei, încovoiată în formă de arc, de care se pot apuca anumite obiecte, respectiv veriga, inelul sau belciugul cu ajutorul căruia se suspendă un obiect.
2.	Tobare. Tehn., Mett.: Procedeu de curăţire a pieselor (metalice, de lemn, etc.) mici, a ţevilor, etc., prin frecare şi ciocnire într-o toba de curăţit rotitoare, de regula în jurul unei axe orizontale (de cele mai multe ori cilindrică sau prismatică). Tobarea se aplică şi la şlefuirea, sablarea sau lustruirea pieselor, utilajul folosit fiind numit tobă de şlefuit, tobă de sablat, respectiv tobă de lustruit. Sin. Dare la toba.
Toba se încarcă cu piese de curăţit pînă la circa 3/4 din capacitatea ei interioară, printr-o gură de pe manta; împreună cu piesele, se introduc şi bucăţi de fontă albă cu dimensiunile între 20 şi 65 mm, cum şi aşchii mici de oţel. După încărcare, gura se închide cu un capac. în timpul rotirii tobei, datorită frecării şi ciocnirii pieselor între ele şi de bucăţile de fonta albă şi de aşchii, suprafeţele pieselor se curăţă, îndepărtîn-du-se amestecul de formare aderent şi arsura; concomitent se îndepărtează, în parte, şi miezurile mărunte şi relativ simple. Pentru evacuarea prafului care se formează în timpul curăţirii, aerul din interiorul tobei se aspiră cu ajutorul unui exhaustor (v. fig.)*
' k
Turaţia n a tobei se determină cu relaţia: n=—~ , în care
V-R
R (în m) e raza tobei, iar Ă e un coeficient cu valoarea 21,2, pentru tobele cu diametrul peste 700 mm, respectiv 23,1, pentru tobele cu diametri mai mici. Timpul de curăţire net, în cursul căruia toba se învîrteşte, variază între 30 şi 60 min, după care se opreşte toba şi se descarcă. în cazul unei turaţii prea joase, durata curăţirii creşte; în cazul unei turaţii prea înalte, forţa centrifugă creşte, piesele sînt presate puternic pe pereţii tobei, iar timpul de curăţire creşte de asemenea.
Curăţirea pieselor mici şi simple se face, de regulă, în tobe cu secţiune circulară; curăţirea pieselor complicate, cu dimensiuni mijlocii, în tobe cu secţiune exagonală sau oc-togonală. Pentru piese mici se folosesc tobe mici verticale sau înclinate, numite clopot (v. Clopot 4).
3.	Toba, pl. tobe. 1: Instrument de percusiune, format dintr-o cutie cilindrică, pe fundurile căreja sînt întinse piei cari, lovite cu baghete, produc sunetul. în toba mică, cutia e un cerc de lemn de paltin, de brad sau de salcie, cu lăţimea de aproximativ 12 cm şi cu diametrul de 20---25 cm.
Se mai construiesc tobe în cari lungimea cutiei e mult mai mare decît diametrul membranelor. Aceste tobe se numesc tamburine.
Membranele sînt întinse şi legate una de alta cu o sfoară groasă de cînepă. Toba produce totdeauna aceeaşi nota şi e folosită pentru măsură şi pentru ritm.
4.	Toba. 2. Tehn.: Organ de maşină rotativ, de regulă în formă de corp cav de revoluţie, cu lungimea mantalei în general mai mare decît raza. Toba, rotativă în jurul axei ei de simetrie, serveşte ca organ de transmitere a forţei de tracţiune sau a unui cuplu, după cum pe ea se înfăşoară elemente flexibile de tracţiune sau se cuplează organele cărora li se comunică mişcarea; de asemenea, toba poate servi ca organ de frînare, cînd trebuie să se poată bloca pe un organ imobil al sistemului tehnic de frînat. De exemplu, toba de cablu sau de lanţ transmite o forţă de tracţiune, iar toba cuţitelor tocătoarelor de paie sau toba treieratorilor transmite’un cuplu.
Toba de înfăşurare a cabestanului e numită şî clopot.
Uneori toba nu are manta continuă, ci e constituită din două sau din mai multe discuri montate perpendicular pe axa ei, discurile fiind legate prin mai multe elemente drepte sau elicoidale (tobă scheletică).
s. ~a capului mort. Expl. petr.: Tobă fixată sub capul sondei, pentru legarea (fixarea) capului inactiv al cablului de foraj (capul mort), dupâ ce acesta, plecînd de la toba tro-liului, a trecut succesiv pe cîte una dintre rolele geambla-cului şi ale macaralei.
Toba e asemănătoare cu un mosor cu dimensiuni mari şi e echipată cu tălpi pentru fixare.
O tobă de construcţie specială e cea care serveşte la ancorarea capului mort în cazul folosirii aparaturii (drilo-metrului) tip Martin- Tobă Martin-Dekker de ancorare a capului mort. Dekker (v. sub Dina- 0 r°lă de înfăşurare a cablului; 2) cablul de foraj mograf) pentru măsu- din spre capul mort; 3) braţ de pîrghie care preia rarea greutăţii lăsate solicitarea din capul mort;4)dispozitiv hidraulic de pe sapă (v. fig.). transformare a tracţiunii din cablu în presiune. Toba are forma unei
roţi cu braţ de pîrghie, pe care sînt două şanţuri pentru ghidarea cablului la înfăşurarea capului mort. Pe periferia roţii e fixat un braţ de pîrghie, care se poate deplasa pe distanţă mică, odată^cu rotirea roţii, iar pe postamentul tobei-roţi, un alt braţ. între aceste braţe se fixează dispozitivul hidraulic cu diafragmă, de transformare a tracţiunii în presiune.
Capătul mort al cablului se fixează prin şarniere de braţul de pîrghie solidar cu roata, astfel încît tracţiunea în cablu se manifestă: printr-o tendinţă de rotire a roţii /printr-o uşoară
Secţiune longitudinală printr-o tobă de curăţire cilindrică.
1) corp cilindric; 2) fus tubular; 3) flanşă de prindere a fusului; 4) palier cu cusinet amovibil; 5) piciorul palierului; 6) sită; 7) legătură la exhaus-torul pentru evacuarea prafului.
Tobă de cablu
371
Tobă de uscare
deplasare a braţului de pîrghie; prin tracţiune în dispozitivul hidraulic de transformare a eforturilor; prin crearea presiunii care se transmite, prin intermediul lichidului din sistem, la aparatul cu cadran, care indică efortul din cablu.
1.	/%/ de cablu. 1. Mine. V. sub Extracţie, maşină de ~
2.	~ de cablu. 2. Elt.: Sin. Bobină de cablu (v.).
3.	~ de cruce. Cinem.: Sin. Tambur dinţat pentru mişcarea sacadată (v.)f Tambur de cruce.
4.	~ de trefilat. Ut., Mett.: Tobă care transmite asupra materialului trefilat forţa de tracţiune necesară trecerii acestuia prin filiere. Toba poate fi simplă sau etajată. V. şî sub Trefilat, maşină de
5.	^ pentru lanţ. Tehn. V. sub Lanţ, transmisiune cu
6.	Toba. 3. Tehn. :Organ de maşină de forma unei tobe în accepţiunea 2, pe mantaua căru ia sînt trasate gradaţi i cari servesc la măsurare (v. Tobă de spaţiere, şi Tobă gradată) sau sînt fixate alte organe de maşină active, tăietoare ori de mărunţire (v. toba cuţitelor la tocătoarele de paie, sub Tocătoare de furaj; toba de treierătoare batoză (sau alte organe de comanda, de exemplu came (v. Tobă de comandă). Sin. Tamaur.
Uneori toba nu are manta continuă, ci e constituită numai dintr-un ax, din doua sau din mai multe discuri perpendiculare pe acesta şi dintr-un grup de elemente de legătură, drepte sau elicoidale (toba scheletica).
7.	~ de batoza. Ut., Agr.: Organul de lucru rotitor a( batozei (maşină de treierat, combină de cereale), care desface boabele din spice prin lovire şi frecare, la trecerea tulpinilor între toba antrenată în mişcare de rotaţie şi contrabătătorul fix. E formată dintr-un ax pe care sînt calate discurile (două sau mai multe), la periferia cărora sînt fixate 6’**8 şine riflate (toba cu şine) sau 10---12 şine netede pe cari sînt fixate, radial, cuie (toba cu cuie). Sin. Bătător. V. şî sub Batoză.
8.	^ de comanda. Ind. text.: Mecanism de comandă a mişcărilor maşinilor circulare automate de fabricat ciorapi. Toba de comandă are formă cilindrică; pe suprafaţa ei laterală, divizată în traseuri, numite şi cărări, sînt fixate came prin cari se introduc şi se scot din acţiune mecanismele de formare a ochiurilor, mecanismele de alimentare, de transmitere a mişcărilor, de tragere a tricotului, etc. Pentru producerea unui ciorap (deci pentru
efectuarea tuturor comenzilor), toba de comandă efectuează, în general, o rotaţie completă, prin 13---20 de avansuri intermitente. Poziţiile şi dimensiunile tobei de comandă depind de tipul maşinii.
9.	~ de spaţiere. Poligr.:
Sin. Tambur set, Tambur de spaţiere. V. sub Monotip.
10.	de spâlare. Prep. min. V. sub Spălător 4.
n. ~ de tocâtoare. Ut.,
Agr. V. sub Tocătoare de furaj.
12.	distribuitoare. Ut.,
Metg.:	Dispozitiv pentru
dirijarea materialului la laminarea cu mai multe fire (la laminoare continue), con-stituit dintr-un cilindru cu canale de ghidare tăiate pe manta astfel, încît crestele să formeze came, şi care — ca rotirea acesteia, comandată de la distanţă — prezintă cîte
unul dintre canale pentru primirea firului, pe care-l îndreaptă spre calibrul liber. Rotind toba, firul următor intră în alt canal de ghidare, care îl dirijează spre altcalibru al cajei de lucru (v. fig.).
în general, toba distribuitoare se utilizează împreună cu un me-canismcu roledis-tribuitoare, fiind dispuse unul după celălalt, astfel încît se completează.	1) cuptor; 2) tobă distribuitoare; 3) sensul de lami-
13.	gradată. nare; 4) sensul de rotire a tobei; a>--cf) semifabrica-
Tehn.: Sin. Tarn-	tele dirijate spre patru calibre ale cajei.
bur gradat (v.),
14.	Toba. 4. Cinem.: Cutie metalică cu format rotund sau dreptunghiular în care se încarcă, respectiv se bobinează filmul la aparatele de proiecţie pentru film de 35 şi de 70 mm. Ea are rolul de a proteja bobina de film debitoare sau receptoare a aparatului de proiecţie, de pericolul de aprindere sau defactori mecanici. Cele două tobe ale unui aparat de proiecţie sînt dispuse una la partea superioară (toba superioară) şi alta la partea inferioară (toba inferioară).
La ieşirea din tobă, filmul trece printr-un etufor (v.), care asigură stingerea filmului în caz de aprindere a acestuia, înainte ca incendiul să ajungă la bobina de film.
De obicei, aceste tobe sînt echipate cu fereastră de evacuare a gazelor, uşă de încărcare, dispozitiv de iluminare, scara indicatoare a lungimii filmului existent încă în aparat şi dispozitiv de debitare, respectiv de recepţie (bobinare) a filmului.
în funcţiune de dimensiuni, tobele pot primi bobina de 600, 900 m film, sau chiar mai mult.
îs. Toba. 5. Poligr.: Sin. Masă de pus coli (v.).
16.	Toba. 6. Ut., Mett. Sin. Tobă de curăţit. V. sub Tobare.
17.	Toba de curăţit. Mett. V. sub Tobare.
îs.Tobă de deshidratare.
Ind. hîrt.: Sin. îngroşător (v. îngroşător 2).
19.	Toba de eşapament. Mş. V. Eşapament, tobă de .
20.	Toba de evacuare.
Mş.; Sin. Tobă de eşapament (v. Eşapament, tobă de ~).
21.	Tobă de lustrui!. Tehn. V. sub Tobare.
22.	Toba de sablat. Mett. V. sub Sablare 2.
23.	Toba de uscare. Ut.,
Cs.: Maşină de separare, folosită la uscarea agregatelor minerale utilizate la prepararea betoanelor şi a mixturilor. Poate fi staţionară sau mobilă şi poate funcţiona cu combustibili solid, I ichid sau gazos.
Tobele de uscare sînt constituite din următoarele părţi principale: cadrul, toba propriu-zisă, care e compusă dintr-o manta cilindrică de tablă, izolată termic, închisă la ambele
Tobă de uscare staţionară.
1) manta cilindrică; 2) palete; 3) inele de sprijin ; 4) role de rotaţie ; 5) cadru; 6) gură de golire; 7) coroană dinţată; 8) jgheab de alimentare; 9) focar; 10) coş.
24*
Toba frîneî
372
Toc
capete şi avînd în interior palete de antrenare a materialului supus uscării, fixate de obicei paralel cu axa tobei, pe suprafaţa cilindrică; inelele de sprijin şi de rotaţie ale tobei (doua inele de sprijin, fixate la exteriorul mantalei cilindrice, sprijinite pe cîte două role); coroana dinţată de acţionare, fixată tot la exteriorul mantalei, şi care e angrenată de pinionul de atac al mecanismului de acţionare; focarul tobei; jgheabul de al imentare cu materiale ; coşu I de fum, pentru evacuarea gazelor arse; priză pentru eventualele cicloane de desprăfuire; eventual, remorca cu trenul de roţi, pe care se montează cadrul cu toba şi accesoriile (numai la toba de uscare mobilă).
în figură e reprezentată schematic o toba de uscare staţionară.
i. Toba frîneî. Mş.: Corp de fomă cilindrică, cu suprafaţa laterală interioară netedă, care e solidarizat cu axa sau
Complexul de frînă al unei roţi de autovehicul.
1) tobă (tambur); 2) sabot; 3) garnitură de frînă (de ex. metal asbest); 4) axul de articulaţie al saboţilor; 5) resort de rapel; 6) camă; 7) pîrghie de acţionare a frînei, respectiv a camei; 8) butuc.
cu organul de maşină care trebuie frînat (v. fig.). Pentru înce tinirea sau pentru încetarea mişcării tobei se apasă, pe suprafaţa ei laterală interioară, unu sau doi saboţi (eventual căptuşiţi cu material aderent, de ex. cu metalasbest), articulaţi cu un organ imobil; forţa de apăsare a saboţilor trebuie să fie atît de mare, încît să asigure frecarea de alunecare necesară, respectiv frecarea de repaus, dintre suprafeţele în contact.
La autovehicule, de exemplu, tobele sînt confecţionate din fontă şi au un butuc, pr.in intermediul căruia se calează pe arborele planetar (la roţile motoare) sau se asamblează cu fuzete (la roţile directoare). Sin. Tambur de frînă.
2. Tobâ Galland. Ind. alim.: Tobă de germinare (v. sub Germinator).
3* Tobias, acid Chim.: C10H9O3NS. Acidul 2-amino-naftal in-1-srulfonic. Se obţine anhidru, sub formă de plăcuţe (din apă fierbinte), sau hidrat, sub formă de ace (din apă rece). Acidul liber e greu solubil în apă; sarea de sodiu cu o moleculă de apă e uşor solubilă. Se poate obţine din beta-naftilamină prin sulfonare cu acid clorsulfonic sau SOs, în mediu de tetracloretan. Produsul tehnic se fabrică uzual din acid 2-naftol-1-sulfonic prin reacţia Buchener. Se încălzeşte într-o autoclavă la 150-**152° (8***10 atm) şi timp de aproximativ 36 de ore un amestec format din soluţie de sulfit de sodiu (25-*-26° Be), soluţie amoniac (20%) şi acid 2-naftol-1-sulfonic. Soluţia de sulfit se prepară separat prin introducere de S02 lichid sub nivelul unei soluţii amoniacale, sub răcire, la maximum 40°. Se filtrează la 80°, iar filtratele se tratează cu HCI
SOsH H |
HC
\:/Cxc^
c—nh2 I
CH
H
H
20° Be la 40*--42°. Suspensia se filtrează şi se obţine acidul Tobias, ca pastă avînd un conţinut de circa 3% isomeri şi 0,3 * * *0,5 % beta-naftilamină. Se poate usca (la 70°) şi măcina sau se utilizează sub formă de pastă, ca prim component sau diazocomponent, la fabricarea azo-coloranţilor. Prin sulfonare cu oleum 20% la 25° sau cu oleum 7,5% la 30---400, formează acidul 2-naftilamin-1,5-disulfonic. Sin. Acid 2-naftil-amin-1 -sulfonic.
4.	Tobin-bronz. Metg.:	Alama	specială	cu	compoziţia
38--*40% Zn, 0,5***2,5% Sn şi restul cupru şi impurităţi în proporţia de maximum 0,15% Fe+0,35% Pb. E întrebuinţată la confecţionarea de piese de maşini, prin turnare sau prin forjare. Var. Bronz Tobin. V. şî Alame, sub Cupru, al iaje ds — .
5.	Tobogan, pl. tobogane. 1: Instalaţie de sport şi amuzament, formată dintr-un schelet de rezistenţă, o platformă superioară, un jgheab cu pantă variabilă continuu şi o scară pentru accesul la platformă. Jgheabul are borduri mici şi rotunjite şi e acoperit,cu linoleum, cu scliviseală de ciment, cu lemn lustruit, etc.
6.	Tobogan. 2. Ind. alim., Tehn.: Cale de transport, constituită dintr-un jgheabînclinatfix(metalicsau de lemn), pecare se coboară, cu viteză mică, materiale împachetate, sub acţiunea gravitaţiei. E folosit, de exemplu, în mori, pentru grîne sau pentru faină în saci. Sin. (parţial) Plan înclinat pentru saci.
7.	Tobogrip, ancora Nav.: Ancoră folosită pe îmbarcaţiuni, asemănătoare unei ancore cu braţe oscilante (v. sub Ancora), avînd însă fusul tu-
bular constituit din două jumătăţi de cilindru prinse cu balamale şi cu un dispozitiv de închidere (v. fig.)- Prezintă avantajul că poate fi filată de-a lungul lanţului unei ancore deja fundarisite pentru a o împerechea (v. sub împerecherea ancorelor) în vederea timpului rău.
b. Tobralco. Ind. text.:
Pînză de bumbac fină, care prezintă dungi sau carouri formate din combinaţia unor fire subţiri cu altele groase.
Dacă în urzeală, după zece fire subţiri urmează un fir gros, ţesătura prezintă dungi
longitudinale, iar dacă şi în bătătura se face aceeaşi combinaţie, ţesătura prezintă carouri.
Desimea firelor în urzeală e de 30-*-32/cm, iar în bătătură, de 25***30/cm. Greutatea e de 160*’*200 g/m2. Legătura, pînză. Pînza Tobralco e albita, vopsita uni, sau imprimată. Se întrebuinţează la confecţionarea de rochii de vară.
9* Toc, pl. tocuri. 1. Gen.: Cutie cu dimensiuni mici, cu formă alungită, de lemn, de carton, de piele, etc., care serveşte la purtarea şi protejarea, fie a anumitor obiecte de uz personal (de ex. ochelari), fie a anumitor unelte (de ex. cute de ascuţit coasa), a anumitor instrumente de măsură (deex. şubler) sau a unor instrumente muzicale (de ex. flaut). Sin. (parţial) Teacă (v.).
10.	Toc. 2. Arte gr.: îmbrăcăminte protectoare pentru cărţi sau documente, executată de obicei din carton sau din mucava, simplă, sau acoperită cu hîrtie colorată, cu pînză de legătură, piele, etc. Sin. Teacă.
11.	Toc. 3. Ind. ţâr.: Sin. Obod (v. Obod 1), Văcălie, Veşcă.
12.	Toc. 4. Ind. lemn.: Piesă de cherestea semifabrieată, tivită paralel, cu grosimea de 58 şi 68 mm şi cu lăţimea de 15 * * *19 cm, folosită în tîmplărie. Sin. (parţial) Dulap.
13.	Toc. 5. Nav.: Piesă de lemn dispusă între feţele sau pereţii unei macarale (v.) şi fixată cu cuie de cupru (la macarale
Ancoră Tobogrîp.
0 fus tubular; 2) balama; 3) dispozitiv de închidere; 4) braţ articulat; 5) lanţ de ancoră.
Toc
373
Tocare
de lemn) sau cu buloane metalice (la macarale de oţel). Macaralele de lemn au tocuri atît la capul cît şi la coada căpă-tînii (v.). iar la macaralele metalice, tocurile de la coadă uneori pot lipsi.
1.	Toc. 6. Ind. piei.: Piesă care, împreună cu talpa, branţul, umplutura, glencul, bombeul şi ştaiful, alcătuiesc partea de jos a încălţămintei.
Se confecţionează din piele, din lemn de tei, fag sau mesteacăn, din lemn acoperit cu piele, din bucăţi de talpă stratificată, din material plastic înlocuitor de piele, din cauciuc obişnuit şi microporos, din plută sau din metal (tocurile-cui). Pentru a fi mai uşoare, se confecţionează uneori tocuri goale în interior sau umplute cu miez de lemn.
Fixarea tocului de talpă se face, în general, prin cuie sau prin înşurubare (cazul tocurilor metalice), iar tocurile joase, de cauciuc, se pot fixa prin lipire, fără cuie. Se fabrică pe scară mare şi tocuri cari fac corp comun cu talpa (monolite), cum şi corpuri de toc (fragmente) şi capace de toc.
2.	Toc. 7. Gen.: Ustensilă pentru scris şi pentru desen cu cerneală sau cu tuş, constituită dintr-o tijă (de lemn, de mase plastice, etc.) de diferite grosimi, echipată la o extremitate cu un sistem de fixare a unei peniţe (v.).
3.	~ rezervor. Gen.: Sin. Stilou cu cerneală. V. sub Stilou.
4.	Toc. B. Arh., Cs.: Ramă aşezată în golul unei uşi sau al unei ferestre, servind ca suport pentru canatele uşii sau pentru cercevelele ferestrei.
Tocul de uşă sau cel de fereastră se compune, de obicei, din două piese verticale (montanţi) şi două orizontale (traverse) îmbinate la colţuri şi formînd un cadru, în general dreptunghiular. La ferestrele şi uşile cu contur special (ferestre rotunde, uşi şi ferestre ogivale, etc.), tocul are forma golului respectiv. Tocurile uşilor interioare se fac, de obicei, numai din trei piese (fără piesa orizontală inferioară, care se numeşte prag). Ferestrele şi uşile duble pot avea tocuri separate (pentru fiecare rînd de cercevele sau canaturi în parte), sau tocuri comune.
Fixarea tocurilor de uşi şi de ferestre în pereţii de zidărie se face, de obicei, în cuie sau cu şuruburi, în ghermele îngropate în prealabil în zid. Uneori, tocurile se fac, în partea de sus şi de jos, cu urechi cari intră în goluri special amenajate în zidărie.
în pereţii de lemn, tocurile se fixează cu ajutorul unui şanţ făcut în partea lor exterioară, în care intră o pană cioplită în capetele bîrnelor sau ale grinzilor peretelui de lemn.
în partea interioară a tocului se scobeşte un falţ (la ferestrele duble, două falţuri) pentru a permite deschiderea cerce-velelor (canatelor) spre interior sau spre exterior.
5.	Toc de antrenare. Ut., Mett.: Sin. Inimă de antrenare (v.)f Inimă de strung.
6.	Toc de râsadniţâ. Agr.: Sin. Răsadniţă de suprafaţă» V. sub Răsadniţă.
7.	Toc de strung. Ut., Mett.: Sin. Inimă de antrenare (v.).
s. Toc de tampon. C. f. V. sub Tampon de vehicul feroviar.
9.	Tocare. 1. Ind. alim.: Proces tehnologic de bază în
industria preparatelor de carne, care are ca scop favorizarea amestecării diferitelor componente ale produselor, cum şi accelerarea proceselor de maturare şi de prelucrare termică.
Maşinile de tocat au organele cari ajung în contact cu carnea smălţuite sau confecţionate din materiale inoxidabile. Se folosesc următoarele patru tipuri de maşini de tocat: maşini cari realizează o tocare grosieră, numite wolfuri; maşini cari fac o tocare fină, numite cuttere; maşini basculante, numite wiegemessere; maşini cari taie carnea sub formă de cuburi sau de fîşii.
W o l f u I serveşte la tocat carne, slănină şi unele produse vegetale. Se compune din (v. fig.): postament 1; pîlnia
de încărcare 2; mecanismul de aducere a cărnii Ia tăiat, format din cilindrul melcului şi din melcul 3; motorul electric 4; transmisiunea 5; sistemul de tăiere 6.
Pentrutocarea de cantităţi mai mici de carne, în bucătării (de cantine, de gospodării individuale, etc.), se folosesc maşini de construcţie asemănătoare cu wolful, însă cu un singur cuţit şi cu o singură sită, acţionate manual sau mecanizat, numite curent maşini de tocat.
C u 11 e r u I se foloseşte la obţinerea pastei de carne. Se compune dintr-o cupă care se învîrteşte în sens invers acelor de ceasornic, un ax central aşezat pe rulmenţi, un mecanism de transmisiune a mişcării cupei format din roţi dinţate, un şurub fără fine, un ax orizontal cu 3---6 cuţite în formă de secere, un dispozitiv de cuplare a motorului cu axul orizontal, un motor electric şi un capac de protecţie.
Wiegemesserul serveşte la tocarea cărnii pentru fabricarea salamurilor de durată. E o maşină „basculantă “de tip vechi, care — din cauza gabaritului mare şi a productivităţii reduse — are o utilizare restrînsă. Se compune din: postamentul de fontă cu două picioare verticale pe care sînt fixate lagărele unui arbore de transmisiune cu roţi; două roţi-volant calate la extremitatea arborelui de transmisiune, pe cari sînt articulate două braţe pentru conducerea a 5***9 cuţite; cuţitele, în formă de sabie, au lungimea de 1000 mm şi sînt fixate pe un cadru metalic. Cuţitele mărunţesc carnea aşezată pe un butuc efectuînd o mişcare de balansare (ca un leagăn). Butucul se învîrteşte în jurul axei sale cu turaţia de 25 rot/min, iar cuţitele balansează pe butuc cu 60---100 oscilaţii/min. Productivitatea orară a maşinii e de 150 kg carne tocată.
Maşina de t â i a t î n cuburi se compune din două cutii paralelepipedice de tablă de zinc, în cari se introduce carnea sau slănina, un piston de aluminiu care presează produsul, pompă hidraulică care acţionează pistonul, şi sistemul de tăiere dispus sub cutii. Acesta e constituit din două rame orizontale cu cuţite montate paralel, ladistanţe egale; sistemele de cuţite sînt perpendiculare, astfel încît între ele se formează spaţii de formă pătrată. Cele două rame cu cuţite au o mişcare alternativă. Ramele se mişcă concomitent pe direcţii perpendiculare. Sub rame se găseşte un cuţit semilunar care taie slănina în formă de cuburi.
10.	Tocare. 2. Agr.: Mărunţirea cu mijloace mecanice a nutreţurilor verzi, a fînului, a paielor, cocenilor, rădacinoa-selor şi a altor produse agricole vegetale. Pentru tocare se folosesc dferite tipurii de tocători (v. Tocătoare de furaj), staţionare sau de cîmp, cum şi combina de însilozare.
11.	Tocare. 3. Ind. hîrt.: Operaţie de marunţire a lemnulu i, pînă la dimensiuni cît mai convenabile, pentru uşurarea pătrunderii agenţilor de dezincrustare (v.), în procesul de fabricare a celulozei (v.). Practic, dimensiuni le cele mai bune sînt 18---35mm lungime, 18 — 35 mm lăţime şi 4-• *6 mm grosime, mărunţirea prea înaintată conducînd la o degradare mecanică a lemnului, care influenţează în mod negativ calitatea produselor finite.
Operaţia de tocare se execută cu maşini speciale, numite tocătoare, cari diferă constructiv prin sistemul de alimentare cu lemn, numărul de cuţite tocătoare, aşezarea disculu i tocător (vertical sau orizontal) şi felul acţionării maşinii (direct sau prin curea).
Tocat, maşină de — carne
374
Tocătoare de furaj
în fig, / e reprezentat un tocător de lemn dintre cele folosite în mod curent în fabricile de celuloză, echipat în mod normal cu 3---4 cu-	3
ţite (discuri), însă	1
avînd, la modelele moderne, pînă la
12	cuţite.
/. Tocător de lemn,
o)	vedere generală, cu suport pentru lemn rotund şi fără cutia metalică a discului tocător; b) vedere generală, cu suport pentru deşeuri de cherestea şi cu cutia metalică a discului; f) rotorul discului tocător; 2) cuţit; 3) aripioare; 4) axul de antrenare al discului; 5) lagăr;
6)	roată de antrenare;
7)	suport pentru iemn rotund ; 8) cutie metalică;
9)	gură de evacuare;
10)	şuruburi de reglare a poziţiei cuţitului de bază;
11) contracuţit.
în cazul cînd se toacă deşeuri de cherestea, tocătorul e echipat cu un suport special, care are o serie de cilindre striate, sau cu dinţi cari conduc bucăţile de rămăşiţe de cherestea către discul tocător, respectiv către cuţite.
Uniformitatea aşchiilor de lemn obţinute e asigurată, în procesul tehnologic de tocare (v. fig. //), de respectarea operaţiilor suplementa-re cari însoţesc toca-rea propriu-zisă, şi anume .'deservi rea corectă a tocătorului, desprăfuirea şi sortarea surcelelor, sfă-
II. Schema tocării lemnului.
1) lemn ; 2) suport pentru introducerea lemnului; 3) tocătorul propriu-zis; 4) conductă pentru suflarea surcelelor de lemn; 5) ciclon desprăfui-tor;6) ciururi sortatoare. 7) conductă pentru aşchii şi noduri mari de lemn; 8) dezintegrator; rîmarea nodurilor de 9) elevator; 10) pîlnie pentru colectarea prafului lemn şi a surcelelor şi a rumeguşului de lemn; 11) ventilator; 72)trans-mai mari, cari au re-	portor	de	surcele	sortate,
zultatla primatocare.
i* Tocat, maşina de ~ came. Ind. alim. V. sub Tocare 1.
2.	Tocat, maşina de ~ paie şi stuf. Ut., Agr. V. sub Tocătoare de furaj.
3.	Tocâlie, pl. tocălii. Ind. ţâr.: Dispozitiv folosit Ia războiul de ţesut, care serveşte la împiedicarea derulării sulurilor. Sin. Cordenci, Cripalcă.
4.	Tocătoare de coaja, pl. tocători de coajă. Ind. piei.: Maşină pentru mărunţirea preliminară, înaintea măcinării, a cojilor folosite ca material tanant (v. Tanant). Maşina funcţionează pe acelaşi principiu ca şi tocătoarea de furaj (v.).
5.	Tocâtoare de furaj. Ut., Agr.: Maşină de mărunţit furaje prin tăiere. Prin tocarea furajelor grosiere cu maşina se îmbunătăţeşte calitatea, se uşurează consumul integral al lor, iar gradul de digerare al furajului creşte. E constituită din următoarele părţi principale: un batiu cu dispozitiv de alimentare, un aparat de tăiere şi un dispozitiv de evacuare. Sin. Tocătoare de nutreţ.
După natura furajului tocat, se deosebesc:
Tocătoare de paie: Tocătoare folosită la tocarea paielor, a fînului, a plantelor verzi, etc. După felul aparatului de tăiere, se deosebesc tocători de paie cu disc sau cu tobă. La tocâ-toarea cu disc, organul principal al aparatului de tăiere a furajului e un disc — care se roteşte în plan vertical — şi pe care sînt fixate, de cele mai multe ori radial, mai multe cuţite cu tăişul drept sau curbat, iar la tocâtoarea cu toba, aparatul de tăiere e format dintr-o tobă-col ivie, de obicei cilindrică, cu axa în planul orizontal, constituită din două discuri calate pe ax, între cari sînt fixate pe suprafaţa laterală cuţite, dispuse, în general, cu tăişul înclinat faţă de generatoare. Tocătoarea manuală de paie cu disc (v. fig. /), de exemplu, are două cuţite cu tăişul curb, fixate pe spiţele unei	roţi-volant, acţi-
onată manual. Mănunchiul de paie e împins în lungul unui jgheab de alimentare şi e prins între două cilindre de alimentare, de obicei dinţate, acţionate de la roata-volant prin intermediu!	unor angrenaje,
astfel încît se menţine un raport constant între turaţia roţi i-volant şi viteza de înaintare a materialului	(se obţine deci o	lungime constantă	de	tăiere
a furajului);	pentru a schimba	această	lungime	se	schimbă
angrenajele sau se reduce numărul cuţitelor.
Tocătoare de nutreţuri pentru însilozare, cu tobă (v. fig. II): Tocătoare folosită tocarea paielor, a fînulu i, a tulpinilor de porumb, cum şi la tocarea plantelor verzi cari urmează să fie însilozate. Pe o tobă scheletică sînt fixate patru cuţite cu ^ tăişul elicoidal, pentru a obţine continuitate în tăiere.
Distanţa dintre placa-cuţit 5 a gurii (numită şi placa contra-tâietoare) şi tăişurile
/. Tocătoare manuală de paie, cu disc. 1) volant cu cuţite; 2) spiţă port-cuţit; 3) cuţit; 4) gură de evacuare; 5) mîner; 6) jgheab de alimentare; 7) batiu.
II. Tocătoare de paie şi de însilozare, cu tobă. o) secţiune de ansamblu; b) subansamblul tobei; 1) batiu; 2) tobă cilindrică; 3) cuţit; 4) volant; 5) placă-cuţit; 6) roată dinţată de acţionare a dlindrului de alimentare inferior; 7) cilindru de alimentare inferior, reglabil în înălţime; 8) cilindru de alimentare superior; 9) jgheab de alimentare; 10) resort elicoidal de reglare a distanţei; 11) roată de transmisiune; 12) roată dinţată.
cuţitelor poate fi variată în funcţiune de furajul tocat, cum şi pentru compensarea uzurii plăcii. Cilindrul de alimentare
Tocător de cîrpe
375
Tolbutamidă
superior, apăsat de un resort, poate fi deplasat, pentru a varia mărimea spaţiului de trecere a furajului între cele două cilindre de alimentare. Antrenarea maşinii se face prin roata de transmisiune cu curea; cilindrul superior primeşte mişcarea de la cel inferior prin intermediul a patru roţi dinţate.
Tocătoarea mecanică de siloz (TMS-6), fabricată în ţara noastră, e folosită pentru tocarea furajelor destinate însilo-zării, cum şi la tocarea paielor. Din punctul de vedere constructiv şi funcţional se aseamănă cu tocătoarea manuală (v. fig. /). E acţionată mecanic (puterea necesară 7 kW) şi are
o	productivitate de 6 t/h (furaje verzi). Pe cele două braţe pe cari sînt fixate cuţitele se găsesc de asemenea două palete cari aruncă materialul tocat pe un canal vertical la capătul căruia se găseşte un deflector care dirijează materialul în groapa de siloz, remorcă, etc. Prin schimbarea roţilor dinţate cari antrenează cilindrele de alimentare se poate varia lungimea particulelor tăiate în limitele de 6***104mm. Maşina e depla-sabilă, fiind echipată cu patru roţi de transport.
III.	Tocătoare de rădăcinoase, cu; tobă.
/) volant; 2) roată de transmisiune; 3) tobă tronconică; 4) batiu ; 5) coş de alimentare ; 6) ax; 7) cuţit; 8) mîner; 9) lagăr de alunecare; 10) jgheab de evacuare.
Tocătoarea de rădăcinoase (v. fig. ///) are o tobă tronconică, cu opt cuţite, prin potrivirea (prereglarea) cărora se poate schimba grosimea bucăţilor tăiate. Poate fi acţionată manual sau mecanizat, prin roată de transmisiune.
i.	Tocător de cîrpe. ind. hîrt.; Maşină folosită în pro-cesul tehnologic de fabricare a pastei semichimice din cîrpe pentru tocareacîrpelor pregătite pentru fierbere.
Organul activ al tocătorului se compune (v. fig.)dintr-un dispozitiv 1 prevăzut cu cuţite 2, care are o mişcare alternativă de jos în sus şi de sus în jos, realizată de ji un motor electric prin acţi-onarea unui ax cu excentric 3 şi a unor biele 4. Sub cuţite se găseşte o masă 5 a cărei suprafaţă exterioară e îmbrăcată cu tablă de	Tocător	de	cîrpe.
plumb sau de zinc, şi pe care cuţitele în mişcare taie cîr-pele. După tăiere, acestea sînt evacuate spre silozul de cîrpe ocate.
Tocătoarele moderne sînt echipate la partea superioară cu braţe pentru aspirarea prafului.
2.	Tocila, pl. tocile. 1. Ut., Tehn.: Sin. (parţial) Abrazor cilindric (v. sub Abrazor); Sin (parţial) Piatră de polizat (v.).
3.	Tocila. 2. Ind. ţâr.: Piatra sau maşina compusă dintr-un disc abraziv acţionat cu un mîner (v. fig.) sau cu o pedală, cu care se ascut instrumentele de tăiat.
4.	Tocire. 1. Tehn.: Stricarea prin abraziune intenţionată sau neintenţionată (uzură) a ascuţişului unei muchii tăietoare, a unui vîrf ascuţit al unei unelte tăietoare (de ex.: cuţite de tăiere, cuţite de aşchiere, topor, ac, etc.) sau al unui obiect oarecare (de ex.: colţ de potcoavă, vîrf de lan- Tocilâ de tîmplar cu ma.
nivelă.
1)	suport cu patru picioare;
2)	cutie de apă; 3) abrazor; 4) manivelă; 5) suport pentru
picurător.
cie, etc.).
5.	Tocire. 2. Mett., Ind. lemn.:
Polizare la tocilă (v. Tocilă 2).
6.	Tocitoare, pl. tocitori. Ind. alim.:
Ladă de lemn, în care se introduc, pentru fermentare, strugurii zdrobiţi în prealabil, la producerea vinului colorat. După ce s-a consumat, prin fermentare, circa 40-*-50%din zahărul strugurilor, întreaga masă se presează, obţinîndu-se un must cu conţinut mare în alcool, a cărui fierbere se termină în aceeaşi tocitoare.
Tocitoarea se foloseşte şi la păstrarea tescovinei dulci, pînă cînd, după transformarea zahărului în alcool, tescovina e trecută la distilare, pentru fabricarea rachiului de tescovină; în acest scop, tescovina e presată cît mai mult în tocitoare, pentru a se elimina golurile de aer, cari ar oxida alcoolul format, pînă la acid acetic şi bioxid de carbon, cauzînd astfel pierderi importante de alcool.
7.	Tocitor, pl. tocitori. Mine: Muncitor care lucrează la carierele de piatră.
8.	Tocoferol. Chim. biol.: Sin. Vitamina E (v. sub Vitamine).
9.	Tohoarcâ, pl. tohoarce. Ind. text.: Produs de îmbrăcăminte lung şi larg, confecţionat din piei argăsite şi în rest neprelucrate, cu blana în afară, avînd mîneci şi purtat de păstori.
10.	Tokar. Ind. text.: Bumbac cu fibra lungă, care se cultivă în Sudan şi care se recoltează manual în cursul lunilor octom-brie-februarie. Se exportă în baloturi a circa 225 kg neto.
11.	Tolâ, pl. tole. 1. Mett.: Sin. Tablă. (v. Tablă 1).
12.	^ silicioasâ. Metg., Elt.: Sin. Tablă silicioasă (v. sub Tablă 1).
13.	Tolâ. 2. Mett.: Foaie de tablă subţire sau groasă, tăiată la dimensiunile necesare într-o anumită lucrare, sau pentru a face un anumit serviciu. Exemple: tolele tăiate pentru virolele de căldare, tolele de oţel cu siliciu pentru rotorul sau pentru statorul unei maşini electrice, etc.
14.	~ terminala. Transp.: Foaie de tablă curbată, care se prinde la partea din urmă a remorcilor de tramvai, deasupra tamponului, pentru a împiedica agăţarea de vagon a unor călători.
is. Tolba, pl. tolbe. Gen.: Geantă care se poartă suspendată la şold şi în care se păstrează merindele, vînatul, etc^., iar în trecut, avînd forma unui toc cilindric, servea la păstrarea săgeţilor. Sin. Torbă
ie. Tolbutamidâ.
H H C=C
h3c—c(	V
c—c
H H
N-(4-metilbenzolsulfanil)-N'-butiluree. Sulfamidă anti-gli-ceminată. Se prezintă ca pulbere albă cristalină de culoare
Chim., Farm.:
O H O H
_ S—N—C—N—C H2—C H2-C H2—C H3 II
O
Toleranţă
376
Toleranţe, sistem de
albă, practic insolubilă în apă, uşor solubilă în acetonă şi în alcool, solubilă în soluţii de alcooli, avînd p.t. 128,5-**129,5°. Saobţine din p-toluen-sulfoniluree (sintetizatădin p-toluen-sul-fonamidă şi cianat de potasiu) prin condensare cu n-butila-mină, în soluţie acetică. Avînd o acţiune hipoglicemiantă şi fiind bine suportată de organism (are toxicitate redusă) se întrebuinţează în medicină, în tratamentul diabetului zaharat (diabet sensibil insulinorezistent), scăzînd producerea de gluca-gon (antagonistul insulinei) şi compensînd, astfel, glicemia; e contraindicată în insuficienţa insulinică, în coma şi precoma diabetică, etc. Sin. D-860, Orinază, Rastinon, Artosin, Butamid, Diabet-amid, Dolipol, Ipoglicon, etc.
1.	Toleranţa, pl. toleranţe. Tehn.: Diferenţa dintre cele două valori extreme între cari trebuie să se găsească valoarea unei mărimi caracteristice a unui obiect sau a unui material, pentru ca acestea sa corespundă unei prescripţii impuse. în tehnică şi, mai ales, în metalotehnicâ, termenul toleranţă se foloseşte, în principal, pentru a indica diferenţa dintre cele două valori extreme (maximă şi minimă) ale unei dimensiuni lineare D, adică:
T — D	—D . ,
max mm '
unde T e toleranţa.
Pentru o anumită valoare nominală a unei dimensiuni, toleranţa indică precizia necesară pentru fabricaţia obiectului considerat; cu cît toleranţa e mai mica, cu atît precizia e mai mare, şi invers.
Astfel, intervin toleranţe ale alezajului, arborelui, ajusta-jului, jocului sau strfngerii.
Toleranţa alezajului e toleranţa diametrului interior al unei cavităţi (găuri) care are suprafaţă laterală de rotaţie. Exemple: toleranţa diametrului unei cavităţi cilindrice sau a oricărui diametru al unei cavităţi conice; toleranţa diametri lor exterior, mediu şi interior ai unei cavităţi filetate ; etc.
Toleranţa arborelui e toleranţa diametrului exterior al unui corp de revoluţie. Exemple: toleranţa diametrului unei suprafeţe cilindrice exterioare (cum ar fi la axuri cilindrice) sau a oricărui diametru al unei suprafeţe conice exterioare; toleranţa diametri lor exterior, mediu şi interior al unui şurub; etc.
Toleranţa ajustaj ului e suma dintre jocul maxim şi strîngerea maximă, în cazul ajustajului intermediar a două obiecte cari se întrepătrund.
Toleranţa jocului e diferenţa dintre jocurile extreme, cel maxim şi cel minim, în cazul ajustajului cu joc a două obiecte cari se întrepătrund şi cari pot fi cilindrice, conice, cu feţe de asamblare plan-paralele, filetate, etc.
Toleranţa strîngerii e diferenţa dintre strîn-gerile extreme, cea maximă şi cea minimă, în cazul ajustajului cu strîngere a două obiecte cari se întrepătrund şi cari pot fi cilindrice, conice, cu feţe de asamblare plan-paralele, etc.
2.	cîmp de r^.Tehn.:
Zona dintre liniile cari, în reprezentarea grafică a tole-ranţelor.simboiizeazăsupra-feţeleunui obiect corespunzătoare valorilor extreme prescrise, maximă şi minimă, ale dimensiunilor obiectului. De exemplu, la suprafeţe cilindrice (v. fig. /), cîmpul de toleranţă e zona dintre generatoarele corespunzătoare diametrilor d .
!. Cîmpul de toleranţă al unui obiect cilindric.
N) diametru! nominal; dm]n şi dmax) dia-metrii minim şi maxim; L0) linia zero; T) mărimea (înălţimea) cîmpului de toleranţă.
şi dmax. înălţimea T a cîmpului de toleranţă (numită mărimea
în general, la corpurile de revoluţie se reprezintă numai cîmpul de toleranţă şi generatoarea cilindrului fictiv care ar avea diametrul nominal N (v. fig. II) şi care se numeşte linie zero (v.). Diferenţele dintre dia-	+	t	...
metrii limită şi dia-	^ /r	J f
metrul nominal sînt	^	I—ti2Z
abaterile limita, şi	_____a’___
anume: diferenţa din-	şţ
tre diametrul maxim x	I	f
şi cel nominal e aba- ;	1
terea superioara (a.,
a's şi a"s din fig. //), II- Reprezentarea schematică a mărimii şi a pozi-
	■ V -'.v77.j	3s Lm/3 zero j
3,	7	rr ţ 3s
T
iar diferenţa dintre diametrul minim şi cel nominal e aba-
ţiei cîmpului de toleranţe. as, as şi as) abateri superioare; aj, o/ şi a t) abateri inferioare.
terea inferioară (a-, a- şi aj din fig, II). Astfel, toleranţa unui diametru se poate defini şi ca diferenţa dintre abaterea superioară şi cea inferioară a acelui diametru.
3.	Toleranţe, sistem de Tehn.: Ansamblul de toleranţe, abateri limita şi ajustaje, obţinut din anumite formule de calcul, în general empirice. Sistemele de toleranţe permit alegerea corespunzătoare a ajustajelor, cum şi standardizarea uneltelor şi a calibrelor limitative. Un sistem de toleranţe se referă numai la suprafeţe de acelaşi gen, astfel încît există sisteme de toleranţe pentru: suprafeţe cilindrice sau conice, pentru suprafeţe filetate, pentru suprafeţele de contact ale roţilor dinţate, etc.
Sistemele de bază sînt cele pentru suprafeţe cilindrice, cum sînt sistemul de toleranţe STAS, OST, ISA, etc. Sistemul de toleranţe STAS e obligatoriu pentru ajustajele cu joc şi intermediare, la diametri nominali între 1 şi 180 mm, şi e numai recomandat în toate celelalte cazuri.
Caracteristicile principale ale unui sistem de toleranţe (STAS, OST, ISA, etc.) sînt următoarele:
în sistemele de toleranţe, ca sistemul STAS, se deosebesc două sisteme de ajustaje, şi anume (v. fig.): „alezaj unitar11 si „arbore unitar“. La ajus-
.......................^
tajele „alezaj unitar“-şemenţine constantă poziţia cîmpu-lui de toleranţă al alezajului şi se variază cea a obiectelor interioare cu cari se asamblează (obiectele cuprinse), iar la ajustajele „arbore unitar" se menţine constantă poziţia cîmpului de toleranţă al arborelui şi se variază cea a obiectelor exterioare cu cari se asamblează (obiectele cuprinzătoare). Ajusta-jul alezaj unitar se foloseşte, mai ales, în construcţia de motoare, maşini-unelte, etc., pentru economie de unelte (în special de alezoare); ajus-tajul arbore unitar se folo
W7XV7WA V/A
cîmpului de toleranţă) toleranţei.
reprezintă, la scara aleasă, valoarea
Sisteme de ajustaje.
A) alezaj unitar; 8) arbore unitar; seşte, în special, in construc- N) diametrul nominal. u) linia zer0. ţia de maşini agricole şi de T) !nă|ţimea (cl liti de t0,eranţe), maşini textile, cari au arbori
lungi şi la cari se admit toleranţe relativ mari (arbori cari se pot trage direct la dimensiunea finala), pentru economie de material şi de manoperă.
Toleranţele (în \i) se determină folosind relaţia empirica:
T—ai — aib^/D+cD), în care D (în mm) e diametrul nominal al piesei, i e unitatea
Toi id ine
377
Tolidine
Tabloul I. Valorile coeficientului a corespunzătoare diferitelor clase de precizie STAS sau OST, respectiv calităţilor 5—16 ISA
10
16
25	40
64
100 160
250
400
640
1000
STAS
OST
ISA
Alezaj
unitar
Arbore
unitar
Alezaj
unitar
Arbore
unitar
Calitate
2a
2a
3a
3a
10
12
13
10
10
15
16
Clasele de precizie 2, 4, 6 şi 7 STAS, respectiv 2, 3, 4 şi 5 OST sînt intermediare calităţilor ISA: clasa 6 OST nu exiscă
de toleranţă, a e un coeficient care variază cu calitatea de prelucrare a suprafeţei (v. tabloul I), b şi c sînt coeficienţi caracteristici sistemului de toleranţe. în sistemele STAS şi OST i e definit prin b—0,5 si c=0, iar în sistemul ISA, prin 6=0,45 şi e=0,001.
Un sistem de toleranţe se împarte în categorii, numite close de precizie în STAS sau în OST, şi familii de ajustcje (recomandate) în ISA, în fiecare categorie fiind consemnate abaterile limită ale arborilor şi alezajelor pentru un număr bine determinat de ajustaje diferite. O categorie, care indică poziţia (faţă de linia zero) şi mărimea cîmpului de toleranţe, diferăde altă categorie prin valorile abaterilor limită, corespunzătoare aceluiaşi diametru şi aceluiaşi ajustaj. în STAS sau în OST, categoriile sistemului de toleranţe se notează cu numere, iar în ISA ele se notează cu litere (pentru poziţia cîmpului de toleranţă), şi cu numere (pentru calitatea de prelucrare a suprafeţei, adică pentru mărimea cîmpului de toleranţă); numerele cresc odată cu toleranţele, astfel încît, la diametrul nominal dat, precizia de prelucrare e cu atît mai mare (adică toleranţele sînt cu atît mai mici) cu cît numărul categoriei e mai mic, şi reciproc.— în STAS şi în OST, categoria, respectiv clasa de precizie, se alege în funcţiune de metoda şi de regimul de lucru. Sistemul STAS cuprinde zece clase de precizie, dintre cari cele numerotate de la 1 la 7 (în ordinea descrescîndă a preciziei de prelucrare) corespund suprafeţelor de asamblare ale obiectelor (cari formează ajustaje), iar cele numerotate de la 8 la 10 incluziv corespund suprafeţelor libere ale obiectelor.
Gama de diametri nominali se subdivide într-un număr de intervale (douăsprezece intervale în STAS sau în OST şi treisprezece intervale în ISA), caracterizate printr-un diametru mediu, care reprezintă media aritmetică (în STAS sau în OST) sau media geometrică (în ISA) a valorilor din intervalul respectiv. Deci, din relaţia care exprimă unitatea de toleranţă,
i=by D+cD,
Pentru obiectele de prelucrat, în oricare d intre sistemele alezaj unitar şi arbore unitar, fiecare categorie cuprinde un număr determinat de ajustaje, adică de poziţii ale cîmpurilor de toleranţă faţă de linia zero.— In STAS, simbolul acestor cîmpuri e format din două litere, cari stabilesc poziţia cîmpului (faţă de linia zero), şi un număr (al clasei de precizie), care stabileşte mărimea cîmpului. Se folosesc litere mari pentru ale-zaje şi litere mici pentru arbori (v. tabloul II), cu următoarele semnificaţii: prima literă simbolizează caracterul ajustajului, adică J şi j pentru joc, S şi s pentru strîngere, T şi t pentru ajustaj intermediar sau de trecere, — a doua literă defineşte amănunţit acest ajustaj, cu indicaţia că ordinea alfabetică a literelor corespunde ajustajelor de la joc mare spre strîngere mare, Temperatura de referinţă e de +20°, aceasta fiind temperatura la care trebuie sa se raporteze măsurile executate asupra obiectelor, pentru a determina dacă se încadrează între dimensiunile limită prescrise.
Tabloul li. Caracterizarea şi simbolizarea ajustajelor STAS
Caracterul ajustajului	Numirea ajustajului	Simbol Alezaj	literal i ) Arbore
Ajustaje cu strînge-	Ajustaje presate special	SX	sx
re		SV	sv
		SU	su
	Ajustaj presat la cald (fretat)	SC	SC
	Ajustaj presat	SB	sb
	Ajustaj presat uşor	SA	sa
Ajustaje interme-	Ajustaj blocat	TD	td
diare	Ajustaj forţat	TC	tc
	Ajustaj aderent	TB	tb
	Ajustaj cu frecare	TA	ta
Ajustaje cu joc	Ajustaj alunecător	JE	ie
	Ajustaj semiliber	JD	jd
	Ajustaj liber	IC	jc
	Ajustaj larg	JB	jb
	Ajustaj foarte larg	JA	ja
în ca re D (în mm) e diametrul mediu al intervalului, rezultă cîte o unitate i constantă pentru fiecare interval, dar aceasta creşte o dată cu diametrul D, de la un interval la altul (pentru orice clasă de precizie, respectiv pentru orice familie de ajustaje). Astfel, toleranţa e determinată numai dacă se cunosc atît clasa de precizie, respectiv familia de ajustaje, cît şi intervalul în care e cuprins diametrul nominal al obiectului de prelucrat. în sistemul STAS, gama 1—500 mm e împărţită în următoarele douăsprezece intervale de diametri nominali (în mm): 1-3, 3—6, 6-10, 10—18, 18-30, 30-50, 50-80, 80—120, 120—180, 180—260, 260-360, 360***500; unele intervale cuprind două sau mai multe subintervale, după clasa de precizie.
H
-NHo
i. Tolidine, sing. tolidină. Chim.: Derivaţi ai 4,4'-dia-
minoaifenilului, în cari substituenţii sînt grupări metil în poziţiile orto sau meta faţă de gruparea amino. Sînt utilizaţi ca intermediari în industria azocoloran-ţilor. Importanţă tehnică au:
o-Tolidina (4,4'-diamino-3,3'-dimetil-difenil ; 4,4'-diami-no-3,3'-ditoliI) are p. t. 129°; cristalizează sub formă defoiţe E solubilă în alcool etilic, în eter; e puţin solubilă în apă. O soluţie de o-tolidină în 10% acid clorhidric detectează
//
,N—C^ \
CH,	ch3
I H	H |
C—C	c—c
	# %
1C-	u o I
,C=C/	xc=c/
H H	H H
o-tol idină
Toi ilacetaldeh idă
378
Tolman, efectul ~
1	parte acizi Ia10milioane părţi apă, formînd o coloraţiegalbenă. Se obţine printr-un procedeu similar cu acela de la benzidină, prin reducerea o-nitrotoluenului cu zinc în soluţie alcalină apoasă la hidrazo-derivat, care apoi, tratat cu acizi, suferă transpoziţie benzidinică. E utilizat ca intermediar pentru azo-colo-ranţi, ca de exemplu: Benzo-purpurina 4 B(o-tolidină 2 moli acid naftionic); Chrisamina R (o-tolidină ij acid sal ici I ic); Bordo diamin S (acid GR o-tolidină fenol; colorantul
2
disazoicse etilează); Albastru rezistent Benzo (acid epsilon <-o-1 2 tolidină -► alfa-naftilamină acid epsilon); etc.
De asemenea se obţin şi coloranţi mai complicaţi de tip tetrakisazoici.cum şi coloranţi cari pot fi diazotaţi pe fibră şi trataţi cu componente de cuplare ducînd la îmbunătăţiri aie proprietăţilor colorantului (de ex. rezistenţa la spălare):
de exemplu, Albastru Oxamin R (acid J>
alcalin
o-tolidină
acid Neville-Winther) vopseşte albastru-violet care se transformă într-o nuanţă violetă-albastră mai rezistentă, prin dia-zotare şi developare cu beta-naftol.
o-Tolidina e folosită şi la fabricarea unor coloranţi galbeni de sulf, ca, de exemplu, galben Immedia 3 GT, care se obţine de o-tolidină şi p-nitroanilină amestecate cu sulf şi încălzite la 180*’*250o.
Acidul o-tolidin-6,6'-disulfonic se obţine de la acid 2-nitro-toluen-4-sulfonic şi e un intermediar pentru unii coloranţi acizi, de exemplu: Galben rezistent la piuă H 5G (acid o-tolidin-6,6'-disulfonic zj 2 moli acetoacetanilidă); Roşu acid antracen
3	B (o-tolidin-6, 6'-disulfonic 2 moli beta-naftol), care e un colorant acid pentru lînă cu mordant de crom.
m-Tolidina (4,4/-diamino-2,2'-dimetildifenil; 4,4'-diamino--2, 2/-ditolil) cristalizează în formă de prisme din apă fierbinte. Are p. 1.108---1090;	ri_, H r
e solubilă în eter,	h	i	3	3|	H
în alcool etilic. Se	C—C	C C
prepară printr-un H M	%r rS	%r
procedeu similar cu	/	\	/	hă
cel de obţinere a	C=C	C—C
benzidinei, însă	H	H	.	.	„	^	^
pornind de la m-	m-tolidina
nitrotoluen, prin reducere la hidrazo-derivat, urmat de tratament cu acid pentru a efectua transpoziţia. E un intermediar utilizat pentru prepararea azo-coloranţi lor cari au proprietăţi excelente cînd sînt utilizaţi drept coloranţi acizi pentru lînă.
m-Tolidina formează diazo-coloranţi acizi pentru lînă caracterizaţi prin rezistenţe bune la piua şi cari sînt cuprinşi în categoria coloranţilor de tip supranol, de exemplu: Portocaliu Supranol RR(acid G <- m-tolidină -> acetoacetanilidă); Ecarlat Supranol G (acid GR <- m-tolidină acetoacetanilidă); etc.
La prepararea unor coloranţi de tip Polar se utilizează m-tolidina tetraazotată; de exemplu: Portocaliu Polar GS: acid G <- m-tolidină fenol; disazoicul e esterificat cu p-to-luen-sulfoclorură.
Pentru coloranţi acizi complexaţi cu crom pentru vopsirea pielii, tip Erganil, se utilizează de asemenea m-tolidină: Galben Erganil RCN (m-tolidină2 moli 1-[2'-hidroxi-3'-car-box i-5'-su I fo]-fen i I- 3-met i I-5 - p i razo lonă).
E utilizată şi la prepararea de pig-	^^2 CHO
menţi, de lacuri (Ca, Ba), de exemplu: pigment Carmin 3 B [acid R (85%)<-m-tolidinăacid Schaeffer (15%)].
Acidul 3,3'-diclor-m-toIidin-6,6'-disuI-fonic a fost utilizat la prepararea de disazo-coloranţi simetrici ş-i asimetrici cu rezistenţe excelente.
I
C
y\c& 1	—ch3
ii i
HC5 4 3CH H
o-tol ilacetaldehidă
meri se prezintă sub formă lichidă şi sînt miscibili cu alcoolul etilic, cu eterul etilic şi cu cloroformul.
o-Tolilacetaldehida are miros de iasomie; e parţial misci-bilăcu apa, benzenul şi ligroina. Se utilizează în parfumerie. m-Tolilacetaldehidae un ulei galben deschis, cu miros plăcut. p-Tolilacetaldehida e un lichid incolor cu miros intens de flori de S/ringa. E puţin solubilă în benzen şi e insolubilă în apă. Se utilizează în parfumerie.
2.	Tolilacetat. Chim.: p-Cresilacetat; lichid incolor pînă la galben deschis, cu miros plăcut de flori de narcisă. E solubil în alcool etilic, eter etilic, cloroform; e puţin solubil în apă. Se obţine prin tratarea p-crezolului cu anhidridă acetică în prezenţa de acid sulfuric sau prin reacţia dintre p-cre-zolat de potasiu şi clorură de acetil. Se utilizează în compoziţiile de parfumerie şi săpunărie.
3.	p-Tolilaldehidâ. Chim.: C8H80. p-Metifbenzaldehidă. Lichid incolor pînă la galben, cu miros care aminteşte de migdalele amare. E solubil în alcool etilic. Se oxidează uşor. Se utilizează în industria parfumeriei şi a aromelor alimentare.
4.	Tolil-peri, acid Chim.: Acid 1-[p-tolil]aminonafta-len-8-sulfonic. Se fabrică prin încălzirea la 170° a acidului Peri (acid-1-naf-
tilamin-8-sulfonic)	H	H
cu exces de p-to-
luidină în prezen- HOsS HN-------------------C^	,C—CHa
ţa clorhidratului	I	î
aminei. Produsul
NC II
H H
Hetilfenilacetaldehidă. Se cunosc cei trei isomeri: orto-, meta- şi para-, corespunzători poziţiilor gru-ărilor acetaldehidă şi metil de 1,2; 1,3 şi 1,4. Cei trei iso-
H H
reacţiei se alcali- HC''	NC' VCH
nizează, iar ex- I cesul de amină e HC_v	C% ,CH
îndepărtat prin distilare sau prin extracţie cu solvent. Acidul tolil-peri se separă prin precipitare cu acid sau adaus de sare. Răşinile formate în timpul reacţiei pot fi îndepărtate prin adaus	de oxid de	magneziu şi	hiposulfit
către sfîrşitul distilării	excesului de amina.	Prin condensarea
acidului tolil-peri cu p-aminofenol urmată de reducere, se obţine leuco-derivatul indofenolului. Acidul tolil-peri e folosit drept component de cuplare pentru fabricarea mono-azo-coloranţilor, cum şi ca intermediar la fabricarea unor coloranţi de sulf.
5.	Tollens, soluţie Chim.: Reactiv folosit la recunoaşterea calitativă a zaharurilor reducătoare. E compus din azotat de argint precipitat cu hidroxid de sodiu şi tratat cu amoniac pînă la disolvarea precipitatului. în prezenţa zaharurilor reducătoare, depune o oglindă de argint metalic pe pereţii vasului în care are loc reacţia.
6.	Tolman, efectul Fiz., Elt.: Apariţia unui curent electric într-un conductor, ca urmare a accelerării acestuia. Inerţia mecanică a purtătorilor (electronii) se manifestă printr-o întîrziere a antrenării lor de către corpul în care ei se mişcă, de unde rezultă că, în procesul de accelerare a conductorului, electronii capătă o viteză relativă faţă de acesta, ceea ce are drept consecinţă apariţia unui curent electric. Efectul Tolman depinde de sarcina specifică q/m a purtătorilor {q=±qQ e sarcina elementară, m e masa unui purtător) şi permite măsurarea el (această determinare are numai valoare istorică).
Teoria simplificată a efectului Tolman se bazează pe ipoteza că variaţia în timp a forţei exterioare care se exercită asupra unui electron e suficient de lentă pentru ca, asimilînd mişcarea purtătorului printre particulele localizate ale conductorului (de ex. ionii din nodurile reţelei cristaline) cu o mişcare într-un mediu vîscos, viteza relativă a electronului
Toloacă
379
Toluchinonă
*Vel	Pere^'	conductorului)	să	fie,	practic,	în	fiecare
moment egală cu valoarea sa limită
rel “
lim*
în absenţa unui cîmp aplicat, asupra unui electron lucrează, conform legilor mişcării relative, într-un sistem de referinţă antrenat împreună cu conductorul (care are prin ipoteză
viteza	v	şi	acceleraţia	=v),	forţa	de inerţie— mv; con-
form ipotezei, această forţă e practic compensată de forţa de frecare —f»v|im» unde / caracterizează rezistenţa la înaintare a	purtătorilor în	mediul	vîscos	menţionat:
f-vnm=f-vre] = -mv.
Mişcarea relativă a electronilor se manifestă ca un curent de densitate
-	-	mv
J=,-nqvre] = nq— .
n fiind concentraţia electronilor (numărul lor pe unitatea de volum) şi q sarcina elementară. Coeficientul / se exprimă cu ajutorul conductivităţii electrice a, întrucît, în cazul unui cîmp electric aplicat E şi al unui conductor imobil, fvVm = ~—qE, deci
7	“	&
J = gE= —nq vre\ —	nq-y ’
astfel încît /= — . Ecuaţia efectului Tolman e deci cr	'
— m	-
Ea permite determinarea sarcinii specifice qjm pe două căi, prin metoda balistică şi prin metoda cuasistaţionară.
în metoda balistica, v variază de la o valoare iniţială v0 la o valoare finală nulă (conductorul e oprit brusc din mişcare), iar un galvanometru balistic inserat în circuit e parcurs de cantitatea de electricitate
IC.nl m
Q = |)*d/|=-cv4.
în această relaţie, Q, vQ se măsoară, a se ia din tabele şi qjm se calculează; A e aria secţiunii conductorului.
în metoda cuasistaţio-narâ, imprimînd conductorului o mişcare armonică v—v0-s\n<&t, curentul variază şi el armonic, conform relaţiei:
- m
f — — G'CdA ‘Vn'COS (Ot.
9
Măsu rînd m
a mp I i t u d i n e a g(x)Av0 cu ajutorul unui
Experienţe pentru măsurarea efectulu Tolman.
o) experienţă de tip balistic; b) experienţă de tip cuasistaţionar; 1) cilindru de material izolant; 2) bobină înfăşurată pe cilindru; 3) ax metalic; B) galvanometru balistic; V) voltmetru.
galvanometru obişnuit (sau prin intermediul cîmpului
magnetic creat de acest curent) şi cunoscînd cr, se poate calcula qfm.
Cele două tipuri de experienţe au fost realizate folosind conductoare circulare (bobine, cilindre metalice) şi mişcări de rotaţie (v. fig.)*
în experienţa balistică, de exemplu, cilindrul 1 e iniţial în rotaţie; frînîndu-se brusc mişcarea, galvanometrul B e traversat de un impuls de curent. în experienţa cuasistaţionară, cilindryj 1 oscilează în iurul axei sale; prin efect Tolman iau naştere în el curenţi circulari, cari dau naştere unui cîmp magnetic alternativ longitudinal, al cărui efect de inducţie în bobina 2 e măsurat de voltmetru! V.
Din efectul Tolman se poate deduce că, într-un metal în repaus, electronii se comportă practic ca particule libere (fără interacţiune între ele) într-un mediu vîscos. Această interpretare sta la baza teoriei moderne a metalelor, în care ea apare însă numai ca o primă aproximaţie a situaţiei reale
1.	Toloaca, pl. toloace. Geogr.: Sin. Izlaz (v.),
2.	Toloaca. 2. Agr.: Sin. Ogor sterp (v. sub Ogor).
3.	Tolometru, pl. tolometre. Fiz., Tehn. V. sub Turbidi-metru.
4.	Tolu, balsam de Ind. chim.: Produs de exsudaţie al arborelui Myroxylon balsamum L. Harms var. L. genuinum Bai11 (familia Leguminosae), care creşte sălbatic în regiunile septentrionale ale Americii de Sud (Colombia). Pentru stimularea formării balsamului, se execută pe trunchi inciziuni în formă de V, din cari se scurge un lichid vîscos, care se colectează în cupe de tablă şi care se întăreşte în aer. Produsul comercial e o masă brună sau galbenă-brună, cu miros plăcut aromatic, amintind pe cel de vanilie. Consistenţa depinde de vechimea balsamului şi de temperatură: masa semi-fluidă, care se înmoaie la 30° şi se topeşte la 60---650, devine cu timpul casantă. Balsamul de Tolu e solubil în alcool etilic, în eter, în cloroform şi are indicele de aciditate 102*• *158 şi indicele de saponificare 154--*236,7.
Balsamul e un amestec de substanţe răşinoase (75---80%) cu: benzoat de benzii, cinamat de benzii, o cantitate mică de ulei eteric şi urme de vanilină.
Balsamul de Tolu se foloseşte în Farmacie ca expectorant şi inhalant. Se utilizează de asemenea în parfumerie, sub formă de rezinoid şi de ulei eteric de tolu.
Rezinoidul, care se obţine prin extracţii repetate ale balsamului cu alcool de concentraţie mare, se prezintă ca o masă foarte vîscoasă, de culoare închisă, solubil în alcool etilic, cu miros plăcut, avînd foarte bune proprietăţi de fixare a mirosului. Se utilizează ca fixator şi ca substanţă odorantă.
Uleiul eteric, care se obţine prin distilarea cu vapori de apă a balsamului, e un lichid vîscos, solubil în alcool etilic 90 %, cu miros plăcut, dulce, amintind de parfumul de zambile. E folosit ca ingredient al compoziţiilor de parfumerie şi de săpunărie.
5.	Toluare. Farm.: Operaţia de acoperire a pilulelor cu balsam de Tolu în soluţie eterică 1 : 5, pentru a forma o peliculă care să facă mai uşor de ingerat un medicament cu miros sau cu gust neplăcut, sau pentru a rezista acţiunii sucului gastric.
6.	Toluchinonă. Chim.: Derivat metil ic al benzochinonei. Are p. t. 68-**69°; sublimează; e greu solubil în apă la rece; e solubil în alcool, în eter. Se prezintă sub
formă de cristale aciculare de culoare gal-	q
benă. Are proprietăţi chimice asemănătoare	||
cu ale benzochinonei. Formează mono-	C.
oxime; cea cu gruparea NOH în poziţia 1 }-jc are p.t. 155°, iar cea cu gruparea NOH în poziţia 4 are p. t. 134-“135° cu descom- HC punere.
Toluchinonă se obţine prin oxidarea orto-sau meta-toluidinei cu bicromat de potasiu şi acid sulfuric. E utilizată ca intermediar în sinteze de materii colorante benzo- şi naftochinonice. Sin. 2-Metil-benzochinonă-(1,4).
O
c—
II
CH
CHo
Toluen
380
Toluilendiamine
i.	Toluen. Chim.: Metilbenzen. Hidrocarbura aromatică din seria benzenului, cu p. t. —95°; p, f. 109,8°; lichid incolor, cu miros asemănător cu cel al benzenului, puţin solubil în apă, miscibil cu alcool, eter şi cu	A CH3
alte substanţe organice. Se poate obţine din	i
subprodusele cocseriilor (gaz şi gudron) şi ale	/ ^
uzinelor de gaz (gudron), la distilarea uscată a	CH
cărbunilor la 900---10000. Gazul de cocserie con- j_.il * ţine aproximativ 10 g/m3. Izolarea se face prin	\ #
spălare, la rece, cu fracţiunile grele obţinute la	C
distilarea gudroanelor, cari sînt apoi distilate.
Toluenul trece în prima fracţiune de distilare (80***170°, uleiul uşor), alături de alte hidrocarburi. — Se poate obţine şi din benzinele cari conţin în procente mari hidrocarburi aromatice. Acestea se concentrează prin distilare fracţionată: fracţiunea care distilă între 90 şi 115° poate conţine pînă la 15% toluen. Din fracţiunile concentrate se obţine, fie prin extracţie selectivă cu bioxid de sulf lichid (procedeul Edeleanu), fie prin adsorpţie selectivă prin coloane cu silicagel, fie prin distilare extractivă, distiIîndu-se benzina cu un solvent, benzina nearomatică rămînînd ca reziduu, fie prin distilare azeotropă, prin amestec cu un compus auxiliar (nitrometan, metiletilcetona-apă, metanol, dioxan, etc.).
Sintetic, toluenul se poate obţine prin piroliza hidrocarburilor saturate, aolefinelor şi a altor combinaţii, la 750* •-1.000°. Cantităţi mari de toluen se obţin prin aromatizarea heptanului normal, cum şi prin cracarea catalitică a benzinelor în prezenţă de hidrogen (hidroforming), în special a fracţiunii 90---115°, în prezenţa sărurilor sau a oxiziior de crom, de molibden, etc., şi ca produs secundar în reacţiile de cracare, de piro-genare, etc. ale parafinelor inferioare (metan, etan, propan, butan), la fabricarea acetilenei.
Toluenul reacţionează cu numeroase substanţe, fie în catenă, fie în nucleu.
Toluenul are numeroase întrebuinţări. E un foarte bun disolvant pentru lacuri, pentru răşini şi plastifianţi, pentru sulf, fosfor şi grăsimi. Uşurează omogeneizarea amestecurilor de răşini de nitroceluloză în solvenţi. E o materie prima importantă pentru prepararea orto- şi paraxilenului, a pseudobu-tiltoluenului, a toluidinelor, a clorurii şi a bromurii de benzii, a trotilului, a zaharinei, a acidului benzoic, a benzaldehidei, etc. E folosit ca lichid termometrie în termometrele pentru temperaturi joase. Are o acţiune toxică asupra sistemului nervos.
i-	Toluensulfocloramidâ. Chim.: CH3C6H4—S02—NHCI. Substanţă germicidă, folosită ca sare de sodiu sub numele de clotciminâ T (v. sub Cloramine), sau activino (v.). Conţine 15% clor activ.
Toiuidinâ, pl. toluidine. Chim.: CH3C6H4NH2. MetiI-anilină. Grupul toluidinelor cuprinde cei trei isomeri: o-, m-, p-toluidinele şi derivaţii lor.
o-Totuidina se prezintă sub forma unui ulei fără culoare, cu p. t. -24° şi -16° (dimorfism), p. f. 199,7°, d^0= 0,999 ; m-toluidino e un ulei incolor cu p. t. —31,5°, p. f. 203,3°, d^2—0,99; p-toluidina se prezintă sub forma unor plăci incolore cu p. t. +45° şi p. f. 200,4°. o-ToIuidina poate conţine aproximativ 1 % isomeri para. p-Toluidina tehnică e de obicei pură şi lipsită de isomeri. Isomerii sînt fabricaţi prin reducerea nitroderivaţilor corespunzători.
Toţi trei isomerii sînt intermediari pentru fabricarea azo-coloranţi lor; o- şi p- sînt utilizate şi la obţinerea coloranţilor triarilmetanici, iar isomerul p- şl la fabricarea pri-mulinei şi a coloranţilor antrachinonici acizi.
Derivaţii toluidinelor au o largă utilizare, ca de exemplu:
4-clor-o-toiuidino, cu p. t. 21 •••22°, p. f. 237/722 mm, şi în special 5-clor-o-toluidina, cu p.t. 29---300, p. f. 236* * *2.38/730 mm, cari sînt întîlnite în tehnică sub numirea de Bază de roşu rezistent KB, respectiv Bază de roşu rezistent TR şi sînt folo-
site în vopsirea cu coloranţi de developare azoici. Primul se prepară prin reducerea nitroderivatului corespunzător cu fier şi acid formic în soluţie apoasă, iar al doilea (5-cior-deri-vatul) se prepară prin clorurarea acet-o-toluidinei în c!or-benzen la 50°, cînd se formează ca produs secundar şi 3-cloro-acet-o-toluidina. Gruparea acetil e hidrolizată prin încălzire într-o autoclavă cu soluţie NaOH 33% la 175°. După separare, amestecul celor două baze se distilă fracţionat, obţinîndu-se cele două componente. Baza e trecută în final în clorhidrat;
5-clor-derivatul e foarte toxic.
6-Clor-o-toluidina, cu p. f. 245°, şi 4-clor-m-toluidir>a, cu p. t. 29-**30° şi p. f. 230°, se obţin prin reducerea nitroderivaţilor respectivi.
Baze pentru vopsirea cu coloranţi azoici de developare sînt şi unii derivaţi nitraţi, ca de exemplu: 4-nitro-o-toluidino, cu p. t. 107°, numită în tehnică Bază de ecarlat rezistent G, şi care se fabrică din o-toluidină, prin nitrare la 1---100 prin adaus de HNOs concentrat în soluţia o-aminei în H2S04 98%. Se formează ca produs secundar şi isomerul 6-nitro-o-toluidina. Separarea celor doi isomeri se bazează pe solubiiitatea mai mare a sulfatului 6-nitro-derivatului care rămîne în soluţie, după diluarea şi răcirea la 25° a masei de nitrare. 4-Nitro-derivatui mai conţine în final încă aproximativ 4***5% din isomerul 6-nitro.
5-Nitro-o-toluidina se prezintă sub formă de ace galbene cu p. t. 129°; se utilizează în tehnică sub numirea de Bază de roşu rezistent RL. Se fabrică cu un randament de aproximativ 80%, prin nitrarea cu HN03 62% a N-benzen-sulfonil-o-tolu i-dinei, în clorbenzen, la 40---500. Hidroliza grupării benzen-sulfonil se face cu H2S04 95%.
3-Nitro-p-toluidina se prezintă sub forma de foiţe roşii cu p. t. 117°; se utilizează sub numirea de Bază de roşu rezistent GL şi se fabrică prin nitrarea acet-p-toluidinei şi hidroliza grupării âcetil.
Unii derivaţi conţinînd şrupări metoxi sau etoxi au o mare importanţă ca intermediari în industria azo-coloranţilor, ca, de exemplu:
3-Amino-4-metoxi~toluenul, cunoscut sub numele de cresi-dină, cu p.t. 51,5°, p. f. 235°, e un tintermediar important pentru azo-coloranţii violeţi şi albaştri.
Importanţă tehnică au şi produşii de tipurile: N-Etil-o-toluidina (p. f. 214---214,5°) şi NN-dietil-o-tolui-dina, fabricate împreună prin trecerea unui amestec de o-toluidină şi dietil-eter, în stare de vapori, peste un catalizator de Al203 la 250°. Se separă prin distilare fracţionată.
N-Etil-p-toluidina (p. f. 217°) e intermediar la fabricarea
2-amino-N-etilacet-p-toluidinei, iar N-etiJ-m-toluidina se utilizează la prepararea 6-amino-N-etilbenz-m-toluidinei.
Afară de utilizările de mai sus, tolu id inele sînt întrebuinţate şi la prepararea unor coloranţi xantenici, de exemplu Violet acid 4R (diclorfluoran condensat cu o-toluidină), sau a unor coloranţi tiazinici, de exemplu Albastru de metilen NN, etc.
4.	Toluilendiamine, sing. toluilendiamină. Chim.: Derivaţi diaminaţi ai toluenului. Importanţă tehnică au	următorii:
2,4-Toluilendiamina (2,4-diaminotoluen); are	p.	t.	99°;
p. f. 283’**285°; cristalizează sub formă de ace incolore. E uşor solubilă în apă la fierbere. Se obţine prin reducerea 2,4-dinitrotoluenului în	CH3
soluţii apoase sau prin reducere catalitică în soluţie alcooHca în prezenţa catali-	#	\
zatorilor de nichel. E utilizată ca inter- ^	^	NH2
med iar la prepararea unor azo-coloranţi valoroşi ca, de exemplu:	^	/
Crisoidina Y, R, colorant utilizat mult	9
pentru vopsirea bumbacului şi a pielii în nuanţe portocalii strălucitoare cari devin mai rezistente prin developarea materialului vopsit sau imprimat cu diazoic de p-nitroaniiină. Structura colorantului e: clorură de benzen diazonium->m-fenilen- şi m-toluilen-diamină.
NH,
Tom
381
Tomata
Negru rezistent difenil: acid gamma 4-aca-m 3,3'-dimetiI--4f4'-diamino-difenilamină -> m-toluilendiamină; are rezistenţă moderată la lumină şi la spălare şi nu e sensibil la acizi şi la alcalii.
Se obţin coloranţi tetrakisazoici, ca:	Brun trisulfon
B: acid naftionic — -► acid 2R m-tolu ilendiamină ben-zidină -> acid sal ici I ic, vopseşte în brun după retratare cu bicro-mat de sodiu şi sulfat de cupru, avînd rezistenţe bune la lumină şi la spălare. Benzidina poate fi înlocuită cu o-tolidină şi dia-nisidină, obţinînd mărcile G şi GG.
Pentru unii coloranţi acridinici se utilizează, la obţinerea lor, m-toluilendiamina, ca intermediar, cum e de exemplu: Benzoflavina, colorant galben pentru imprimarea bumbacului şi vopsirea pielii, care se obţine prin condensarea benzalde-hidei cu m-toluilendiamină la tetra-amino-ditolilfenilmetan, care se ciclizează la dihidroacridina, prin încălzire cu acid clorhidric sub presiune, şi apoi aceasta se oxidează cu aer sau cu clorură ferica.
2.4-Toluilendiamina	e intermediar şi ia fabricarea unor coloranţi azinici, de exemplu: Roşu Neutral, sintetizat prin adausul p-nitrozo-dimetilanilinei la o soluţie de m-toluilendiamină în acid clorhidric conţinînd puţină clorură feroasă, în industria coloranţilor de sulf, m-toluilendiamina are un rol important la fabricarea decoloranţilor galbeni şi portocalii, uneori în amestec cu benzidina, ca de exemplu: Galben Immedial D(m-toluilendiamină încălzită cu sulf la 190°); Portocaliu Immedial C (m-toluilendiamină încălzită cu sulf la 250°); Galben Eclipse G (mono-sau diformii derivaţii m-tolu ilendia-minei cu sulfură de sodiu, sulf şi apă, urmată de coacere la 250°).
La prepararea unor coloranţi negri de sulf de tip Indocarbon se foloseşte de asemenea m-toluilendiamina; de exemplu: Indocarbon CLG, Indocarbon CL pentru imprimare, Indocar-bon IB pentru imprimare, se obţin prin încălzirea unui amestec de N-p-hidroxi-fenil-beta-naftilamină şi indofenol-carbazol cu cantităţi mici de m-toluilendiamină.
Are utilizări şi la prepararea coloranţilor de oxidare şi a diisocianaţilor.
2.5-Toluilendiaminâ	(2,5-diaminotoluen ; p-toluilendiamină); are p. t. 64°; p. f. 273-*-274°. Cristalizează în formă de plăci, din benzen. E uşor solubilă în
apă, în alcool şi în eter. Se prepară	j 3
prin reducere cu fier şi cu acid, de	q
exemplu din 2-amino-5-nitrotoluen.
Are utilizare ca intermediar la fabricarea coloranţilor azinici, de exemplu HaN—C CH Safranina T extra,	care	vopseşte
bumbacul mordansat	cu	tanin în
nuanţe roşii strălucitoare cu rezistenţe bune la spălat şi slabe la lumină şi drept colorant de oxidare la vopsitul blănurilor şi al părului.
2.6-Toluilendiaminâ	(2,6-d iaminotoluen); are p.t. 106°;
p. f. 279°; cristalizează din apă sub formă de prisme. Se prepară din dinitroderivatul respectiv,	^j_j
prin reducere cu fier şi acid sau	j 3
hidrogenare catalitică. Are utilizări	q
ca şi 2,4-toluilendiamina.	w Kl___r/ %r______Kw
Isomerii 3 : 4- şi, respectiv, 3 :5-	2	^	,	2
-diaminotoluen, nu	au	utilizări	|_| q
tehnice.
în industria azo-coloranţi lor îşi găsesc utilizare unii acizi sulfonici ai toluilendiaminelor, cum e cazul la prepararea unor trio-azo şi poli-kis-azo-coloranţi. De exemplu:
Brun oxidiamin G: acid m-toluilendiamin-5-sulfonic <-benzidină —► m-fenilendiamină acid sulfanilic.
Brun toluilen T sau 3 M:	m-fenilendiamină <- acid 2,6-
toluilendiamin-4-sulfonic -> m-fenilendiamină <- acid naftionic.
HC^ XC—NH,
H
CH
1.	Tom, pl. tomuri. Poligr.: Carte care face parte dintr-o lucrare mare, împărţită în mai multe volume. Paginaţia acesteia poate fi în continuare sau începe de la 1 pentru fiecare volum. Sin. Volum.
2.	Tomata, pl. tomate. Agr., Bot.: Solanum lycopersi-cum L., sin. Lycopersicum esculentum Mill. Plantă ierboasă anuală din familia Solanaceae, originară din America de Sud. Rădăcina tomatelor e la început pivotantă şi devine puternic ramificată în fazele de vegetaţie mai înaintate. Tulpina, întîi erectă, ia ulterior, la multe soiuri, o poziţie culcată şi trebuie aracită. Ea are proprietatea de a se ramifica prin lăstari (copili), cari se formează la subsuoara frunzelor. La soiurile pitice, cu tulpina scurtă, viguroasă, rigidă şi puţin ramificată, arâcirea nu e necesară. Frunzele, compuse din foliole, sînt imparipe-nate. Inflorescenţa e O cimă simplă sau compusă, cu flori erma-frodite, de culoare galbenă. Fructul e o bacă cărnoasă, cu suprafaţa netedă sau creaţă şi, în stare coaptă, de culoare roşie sau, mai rar, ^galbenă, roză ori albă. Fructele au între cîteva grame şi 500 g. învelişul (epicarpul) fructelor e subţire, iar pulpa (mesocarpui) are o consistenţă şi un conţinut de zahăr care diferă foarte mult de la un soi la altul. Lojele seminale sînt 2.***8; ele conţin seminţe mici, de culoare cenuşie, acoperite cu puf.
Există un număr foarte mare de soiuri de tomate. După port, se deosebesc: soiuri cu port înalt, soiuri cu port semi-înalt, soiuri pitice, iar după locul de cultură: soiuri pentru cultura în cîmp şi soiuri pentru cultura în sere şi răsadniţe, în mod obişnuit, soiurile se clasifică după durata perioadei de vegetaţie,-şi anume în: soiuri timpurii, cu o perioadă de vegetaţie de 100***115 zile, soiuri semitimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de 120---130 de zile, şi soiuri tîrzii, cu o perioadă de vegetaţie de peste 130 de zile. în ţara noastră se cultivă soiuri importate şi aclimatizate şi soiuri şi hibrizi creaţi în ţară. Hai răspîndite sînt, dintre soiurile timpurii: Hibridul nr.10x Bizon, Maiak, Bizon, Miciurin, California, etc.; dintre soiurile semitimpurii: Aurora, Linia 71, Pritchard, de Ţigăneşti, Luculus, etc.; dintre soiurile tîrzii: Rutgers, Pitică-de-Odesa, Inimă-de-bou, etc.
Tomatele sînt foarte sensibile la frig. Seminţele germinează la temperatura de 15°, iar plantele au nevoie de o temperatură de 22---280, în timpul zilei, pentru a se dezvolta în condiţii optime. Cerinţele de lumină sînt de asemenea mari. în schimb, cele de apă sînt relativ moderate; totuşi, în timpul formării fructelor, nevoia de umiditate a plantelor e mare. Tomatele cresc bine în special pe soluri fertile, permeabile, nisipoase-lutoase şi lutoase-nisipoase.
In asolament, locul tomatelor e după varză, castraveţi, leguminoase; cartofii, pătlăgelele vinete şi ardeii sînt plante premergătoare nepotrivite. Tomatele se înmulţesc prin răsad sau prin semănatul direct în cîmp. Semănatul direct se face între 1 şi 20 aprilie, cu o cantitate de sămînţă de 2,5—3,5 kg/ha, în rînduri ori în cuiburi. De obicei se seamănă tomatele cu seminţe de plante indicatoare (salată sau ridichi), cari, răsărind mai curînd, permit executarea praşilei oarbe. După semănat, solul se tăvalugeşte. Lucrări de întreţinere sînt rări tu I # prăşitul, muşuroitul; se aplică, de asemenea, suplementar îngrăşăminte minerale, cari se pot da şi extraradicular, prin stropire. Pentru grăbirea coacerii şi pentru îmbunătăţirea calităţii fructelor se folosesc şi stropiri cu substanţe stimulatoare de creştere.
Pentru producerea răsadului se seamănă în luna februarie în răsadniţă caldă. După 15---20 de zile de la răsărit, răsadul se repica în ghivece nutritive sau în altă răsadniţa. Răsadul se căleşte înainte de plantare şi se plantează la locul definitiv la începutul lunii mai, fie manual, fie cu maşina de plantat. După plantare, se execută prăşitul; muşuroitul; legatul de araci sau de spaliere formate dintr-un singur fir de sîrmă ori de relon ; udatul; mulcirea; îngrăşatul suplementar; copilitul,
Tombac
382
ton
care constă în înlăturarea tuturor copiii lor sau în lăsarea unui singur sau a doi copiii; ciupitul vîrfurilor tulpinilor (lucrare necesară în regiunile mai nordice); combaterea dăunătorilor şi a bolilor. Recoltarea se face în general la 129 de zile după semănat şi la 56 de zile după plantat. în partea de sud a ţării noastre, soiurile timpurii încep să fie recoltate spre sfîrşitul lunii iunie; soiurile tîrzii se recoltează între 1 septembrie şi 15 noiembrie. Fructele recoltate necoapte se maturizează artificial, în încăperi cu temperatura de 20---250. Prin folosirea de sere demontabile şi de corturi confecţionate din material plastic, recoltarea poate fi prelungită pîna în iarnă. Producţia de plantă se ridică la 3-*-4 kg, iar de hectar, la 30---60 t. Cultura forţată se face în sere şi în răsadniţe. în sere, tomatele se cultivă din toamnă şi pînă în luna iunie a anului următor; în răsadniţe, cultura tomatelor începe cu 50---70 de zile mai tîrziu decît în sere.
Pentru producerea seminţelor se folosesc plante provenite din sămînţâ de elită, cultivate pe parcele speciale, cu aplicarea unei agrotehnici superioare.
Fructele de tomate, cari conţin vitaminele A, B şi C şi pînă la 2,5% zahăr şi chiar mai mult, au o valoare alimentară mare. Ele se consumă în stare proaspătă sau congelată şi sînt folosite ca materie primă în industria conservelor pentru pregătirea de suc, de piureuri, bulion, pastă concentrata, făină vitaminată, etc.
Tomatele sînt atacate de virusuri: mozaicul (Nicotiana virus 1), răsucirea frunzelor (Nicotiana virus 4), frunzele de ferigă (Cucumis virus 1 Doolittle), dungile brune ale tulpinii sau streakul (Lycopersici virus 1 Bewley), stolburul (Lycoper-sici virus 5 Samuel, Bald şi Eardley); de bacterioze: cancerul bacterian (Corynebacterium michiganense Jens.); de micoze: mana (Phytophthora infestans DeBy.), pătarea albă a frunzelor (Septoria lycopersici Speg.); putregaiul negru al fructelor (Phoma destructiva Plowr.), etc. Virozele se combat prin dezinfectarea seminţelor şi a solului, distrugerea insectelor cari transmit virusurile, rotaţia raţională a plantelor. Combaterea bacteriozelor se face prin dezinfectarea seminţelor şi a solului. Micozele se combat prin stropiri cu substanţe fungicide şi prin măsuri agrotehnice şi de igienă culturală.
Principalii dăunători ai tomatelor sînt: coropişniţa (Gryl-lotalpa gryllotalpa L.), nematodul rădăcinilor (Heterodera marioni Cornu), viermele-sîrma (Agriotes lineatus), păduchii de frunza (Myzodes persicae Sulz.), cari se combat cu insecticide. — Sin. Pătlăgea roşie.
i.	Tombac. Metg.: Grup de aliaje cupru-zinc, conţinînd obişnuit cel puţin 80% Cu şi restul zinc, sau uneori şi staniu şi alte elemente de aliere; un a-daus în proporţie mica de arsen dă aliajului oculoare cenuşie strălucitoare (însă îi reduce jnaleabilita-tea). în tablou sînt indicate compoziţiile unor tipuri de aliaje tombac.
Se prelucrează bine prin deformare ia cald şi la rece (prin laminare şi trefilare); au bune proprietăţi mecanice şi de turnare.Se întrebuinţează, de exemplu, în industria automobilelor, la fabricarea tuburilor de radiatoare (aliajele cu 95---97% Cu); în
Compoziţiile unor aliaje tombac
	Compoziţia, în %			
Tip				alte
	Cu	Zn	Sn	elemente
Tombac 80 ro-				
mânesc	• 80±1	19-21	—	—
Tombac 85 ro-				
mânesc	85 ±1	14-16	—	—
Tombac 90 ro-				
mânesc	90	9-12	—	—
Tombac chine-				
zesc	85	15	—	—
Tombac francez	80	20	—	—
Tombac francez	80	17	3	_
Tombac cana-				
dian	82	17,5	0,5	—
Tombac german	85,3	6	8	0,3 As ; 0,3 Sb; 0,1 Bi
Tombac roşu	97,5	2,5		—
Tombac auriu	82	17,5	0,5	—
diferite ramuri ale industriei, sub formă de table, de site şi ţesături de sîrmă (aliaje cu 80---82%Cu); pentru decorare, sub forma de foiţe (aliajul cu 90% Cu).
2.	Tombasil. Metg.: Alamă cu mare rezistenţă la coroziune, cu conţinut mare de siliciu. Are compoziţia 67--*75% Cu, 21 * * *31 % Zn şi 1,75* *-5 % Si. V. şî Alamele, sub Cupru, aliaje de —.
3.	Tomberon, pl. tomberoane. Transp.: Vehicul pentru transportul materialelor granulare, în blocuri, sau în formă de pastă, constituit dintr-o cutie metalică montată semiarticulat pe un ax cu două roţi cu diametru mare(c^1 m), spre a putea fi basculat în jurul axului, pentru descărcare; e împins de una sau, pe pante de peste 4%, de două persoane (v. fig.).
Tomberoanele folosite pentru transportul mortarului şi al betonului se construiesc din oţel. Capacitatea cutiei e de 0,15--*0,25 m3 (pentru o încărcătură utilă de 400 kg); greutatea proprie e de circa 140 kg; greutatea încărcăturii e de 200---400 kg. Cutia poate fi simetrică sau nesimetrică faţă de ? planul vertical care conţine axa osiei; în ultimul caz, centrul de greutate al încărcăturii e situat, faţa de axa roţilor, mai sus şi în	Tomberon	pentru 5antiere	de
partea dinapoi, pentru ca tombe-	construcţii
ronui să nu se răstoarne singur şi	t)	cutie. 2)	osiemon;ată. 3)	m!.
forţa de rasturnare sa fie minima.	ner,	propteat
Dacă roţile se execută pe rulmenţi,
capacitatea cutiei se poate mări cu 25%, fără să se mărească efortul necesar pentru deplasare. Distanţa optimă de transport e sub 50 m; în cazuri speciale, tomberonul poate fi folosit la transporturi pînă la 100---120 m.
4.	Tombolo. Geogr.: Cordon litoral sau ansamblu de cordoane litorale cari unesc o insulă cu ţărmul. După numărul
Tipuri de tombolo.
a) simplu, tip Quiberon; b) dublu, tip Giens; c) triplu, tip Monte Argentario; L) lagună; I) insulă; 1) cordoane litorale.
Săgeţile indică direcţia curentului.
de cordoane cari leagă insula de ţărm, se deosebesc: tombolo simplu, tombolo dublu şi tombolo triplu (v. fig.).
5.	Tombstone, ancora Nav.: Ancoră cu un singur braţ, folosită la ancorarea geamandurilor. V. şî sub Geamandură de legare, sub Geamandură 1.
6.	Ton, pl. tonuri. 1. Fiz. V. sub Sunet.
7.	Ton. 2. Poligr.: Fiecare dintre nuanţele unei culori spre deschis (adăugare de alb) sau spre închis (adăugare de
Ton
383
Tonaj-registru
negru). Tonurile obţinute prin amestecarea în diferite proporţii numai a culorilor alb şi negru se numesc semitonuri.
Reproducerea întregii game de tonuri ale unei imagini fotografice e una dintre problemele cele mai dificile ale poligrafiei. Se realizează, parţial, cel mai bine prin fotocolografie (v.). Sin. Nuanţă.
1.	Ton. 3. Poligr.: S in. Cerneală pentru tipar de fond (v. sub Cerneală).
2.	Ton, pl. toni. 4. Zool., Pisc.: Thunnus thynnus L. Specie de peşte marin migrator, din familia Thunnidae, cu dimensiuni medii variind între 1 şi 3 m şi maximum 5 m. Are corpul alungit, uşor comprimat lateral, cu capul triunghiular, botul conic, gura terminală neprotractilă, iar pe maxilare, un singur şir de dinţi conici ascuţiţi. Corpul, acoperit de o piele groasă, e protejat în partea posterioară de solzi foarte mici; în regiunea anterioară, solzi mari şi groşi formează o cuirasă pectorală. Trunchiul caudal are o carenă laterală şi două creste mici. Colorat în albastru închis pe spate, are laturile şi abdomenul cenuşii, cu pete argintii şi cuirasa albăstruie.
Formă marină pelagică de cîrd e un foarte bun înotător; rapace, se hrăneşte cu scrumbii, lufari, sardele, etc.
Migrator, foarte frecvent în Mediterană, trece rar şi în Marea Neagră, în perioada aprilie-septembrie, unde se şi reproduce.
Cu mare importanţă economică, cantitativă şi calitativă, în mările şi în oceanele calde, se consumă proaspăt, sărat şi conservat.
3.	Tonaj, pl. tonaje. 1. Nav.: Capacitatea interioară a unei nave, măsurată în tone-registru (v.). Se deosebesc:
Tonajul brut consistă din volumul spaţiilor situate sub puntea de tonaj, numit şi volumul principal (v. sub Tonaj, punte de —), din volumul spaţiilor dintre punţile de deasupra punţii de tonaj, volumul suprastructurilor închise, destinate mărfurilor, proviziilor şi locuinţelor echipajului şi pasagerilor, excesul volumului bocaporţilor (peste 0,5% din tonajul brut, calculat din cele precedente). Din tonajul brut sînt excluse: catargele, volumul suprastructurilor deschise, spaţiile pentru serviciul echipajului (dacă sînt pe covertă), băile, closetele, etc., frigoriferele (daca sînt pe covertă), spălătoria, etc., lampisteria, etc., compartimentele servomotorului cîrmei, etc.
Tonajul net consistă din volumul spaţiului care poate fi folosit pentru transport de marfă sau de pasageri. Se calculează scăzînd din tonajul brut spaţiile deductibile, adică spaţiile cari nu pot fi folosite pentru transport, şi anume: spaţiile echipajului, spaţii cuprinzînd serviciile sanitare ale echipajului, magazia boţmanului, magazia de pituri şi similare, camera de navigaţie, staţiunea de radio (fără sala de aşteptare a pasagerilor), spaţiul aparatului motor, caldarinele, magazia de vele (la navele propulsate excluziv cu vele), etc.
Măsurarea tonajului consistă în stabilirea dimensiunilor navei, după regulamentele de tonaj (cari pot fi diferite de cele folosite în mod obişnuit în construcţiile navale), şi în efectuarea calculelor pentru obţinerea tonajului. Regulile de tonaj nu sînt stabilite pe cale internaţională, ci diferă foarte puţin între ele pentru diferite ţări. în linii generale, tonajul se măsoară după două reguli numite Regula I şi Regula II. Regula I e o aplicaţie a procedeului Moorsom şi e regula normală. Regula II se aplică navelor încărcate, folosind formula tonajului sub punte (în tone):
((Ş + V)
XC
2,832
în care L e lungimea punţii superioare, măsurată între muchia exterioară a baturii etravei la faţa din pupa (exterioară) a etamboului, din care se scade distanţa dintre punctul de întîl-nire a bolţii cu batura etamboului, pînă la faţa din pupa a
etamboului; l e lăţimea maximă măsurată peste bordaj, la secţiunea transversală de la mijlocul lungimii L] Se desfăşurata flancurilor navei în dreptul secţiunii transversale de la mijlocul lungimii L, între urmele punţii superioare pe flancurile navei (se măsoară cu ajutorul unui lanţ cu zale plate, trecut pe sub navă); C e un coeficient empiric egal cu 0,17 pentru navele de lemn şi cu 0,18 pentru cele metalice.
Tonajul navelor militare se măsoară după aceleaşi reguli. Tonajul iahturilor considerate ca nave de comerţ se calculează după aceleaşi reguli, însă pentru regate (v.), la stabilirea preţului iahturilor, etc., se calculează tonajul după reguli speciale, variabile după regulamentele diferitelor asociaţii sportive, uzul local, etc.; de exemplu., după regula numită regula Tamisei, tonajul e dat de formula:
T =
(L-l)XlX y / 94
în care L e lungimea navei, iar l e lăţimea.
După felul procedeului de măsurare folosit, se deosebesc:
Tonaj Moorsom: Tonaj calculat după regula lui Moorsom, care consistă în a împărţi nava prin secţiuni transversale, a căror arie se calculează după regula lui Simpson (v. Simpson, formula lui ~), după care, aplicînd ariilor, la rîndul lor, din nou regula lui Simpson, se calculează volumul navei. Acest procedeu stă la baza tuturor sistemelor moderne de măsurare a tonajului.
Tonaj Panama: Tonaj calculat după Regulamentul canalului Panama, care diferă, în unele puncte, de regulile naţionale. Astfel, pentru tonajul Panama, în cazul unui dublutund care se ridică de la carlingă spre borduri, se măsoară ordonate intermediare. Compartimentele dublului fund folosite ca tancuri pentru lubrifianţi nu intră, pe cînd tancurile din borduri şi deep-tancurile intră în acest tonaj. Spaţiile din interiorul teugii, dunetei şi castelului central trebuie să se conformeze regulilor pentru tonajul Suez (v.). Spaţiile destinate navigaţiei, adică pentru timonerie, vinciuri de ancoră, servomotor, camera hărţilor, etc., sînt excluse din calcul, indiferent dacă se găsesc pe punte sau sub aceasta.
Tonaj Suez: Tonaj calculat după regulamentul Canalului Suez, care diferă, în unele puncte, de regulile naţionale. Astfel, în tonajul Suez se includ în tonajul brut spaţiile deschise, cari pot fi uşor închise. Pentru a fi scutit de includerea unui spaţiu în tonajul brut, trebuie ca acesta să aibă deschideri în borduri cu o lărgime de cel puţin jumătate din lăţimea navei în punctul considerat. Regulile Suezului sînt, de asemenea, mai restrictive în privinţa scutirii spaţiilor de sub teugă şi dunetă. In privinţa spaţiului pentru maşini se aplică, de obicei, Regula germană (v.), însă la cererea armatorului se poate aplica şi Regula Dunării (v.).
4.	~ deadweight. Nav.: Greutatea pe care o poate duce o navă afundată în apă de mare pînă la linia de încărcare de vară, sau diferenţa de deplasament dintre nava încărcată şi nava goală, în aceleaşi condiţii. Tonajul deadweight cuprinde echipajul, pasagerii, bagajele, proviziile de orice fel, apa dulce de băut sau pentru diferite servicii, mobilierul, ustensilele de bucătărie, vesela, poşta, coletele, încărcătura, combustibilul, apa de balast, piesele de rezervă ale instalaţiilor bordului, etc. Tonajul deadweight se exprimă în tone metrice (1000 kg) sau în tone engleze (egale cu 2240 de livre).
5.	^-registru. Nav.: Tonajul (v. Tonaj 1) brut sau net înscris în certificatul de tonaj şi în celelalte documente ale navei, calculat de autoritatea competentă în ţara respectivă, după formula oficială, în urma unei măsurări (v. sub Tonaj 1) efectuate după normele oficiale.
Tonaj, deschidere de —
384
Tonajul trenului
1.	deschidere de Nav.: Deschidere neetanşă într-o punte sau într-un perete, avînd drept scop să facă să se considere că spaţiul respectiv e deschis, adică nu trebuie inclus în tonajul navei. La navele de tipul shelterdeck, deschiderea punţii-shelter poate fi făcută etanşă, în care caz nava se numeşte shelterdeck închis, ceea ce măreşte tonajul navei cu spaţiul cuprins între shelterdeck şi covertă.
2.	măsurare de ~.Nav. V. sub Tonaj 1.
3.	punte de	Nav.: Punte sub care se măsoară
volumul principal al tonajului unei nave. La navele cu două punţi, puntea de tonaj e puntea superioară (coverta). La navele cu mai mult decît două punţi, puntea de tonaj e a doua punte, începînd de jos. Dacă măsurarea tonajului se face după regula II (v. sub Tonaj 1), se consideră ca punte de tonaj puntea superioară,
4.	Tonaj. 2. Nev.: Sin. Deplasament (v.). Termen impropriu în această accepţiune şi folosit în special pentru navele militare.
s. ~ Washington. Nav.: Deplasamentul (v. Tonaj 2) unei nave militare, calculat după clauzele tratatului de la Washington, adică deplasamentul navei complet terminate, cu echipajul complet, cu maşini şi căldări, gata să ia marea, avînd ia bord întregul armament, muniţiile, instalaţiile, obiectele de inventar, proviziile, apa dulce pentru echipaj, aprovizionările de orice natură, cari trebuie să fie la bord în timp de război, cu excepţia combustibilului şi a apei de rezervă pentru alimentarea căldărilor şi a maşinilor. Tonajul Washington se exprimă, de regulă, în tone-deplasament (v.).
6.	Tonaj. 3. Mine: Cantitatea de produs extras dintr-o exploatare minieră într-o zi, într-o lună sau într-un an, exprimată în tone. După felul produsului, se deosebesc tonaj de produs brut, tonaj de semiprodus şi tonaj de produs curat sau finit, ori t o n a j n e t.
7.	Tonajul trenului. C. f.: Greutatea tuturor vagoanelor cari formează un tren, exprimată în tone.
Tonajul maxim care poate fi remorcat de o locomotivă depinde de forţa de tracţiune disponibilă la cîrligul de tracţiune al .locomotivei, la solicitarea maximă a ei, fără epuizarea căldării. Acest tonaj se stabileşte astfel, încît rezistenţele totale pe cari le întîmpină trenul la înaintarea lui să fie cel mult egale cu forţa de tracţiune la cîrligul locomotivei.
Tonajul unui tren se obţine cu formula:
Ft-GfiV,± yc)
Q- Wq±Jc M.
în care: Fţ (în kgf) e forţa de tracţiune a locomotivei, Gj (în t) e greutatea locomotivei, Wj (în kgf/t) e rezistenţa de rulare a locomotivei; W (în kgf/t) e rezistenţa de rulare a vagonului; Tc ('n kgf/t) e rezistenţa caracteristică a liniei.
Pentru fiecare serie şi tip de locomotivă se stabilesc, pe bază de calcule, tonajele cari pot fi remorcate, la diferitele rezistenţe caracteristice, de la 0 pînă la 35 kg/t, în ipoteza că se menţine o viteză de circulaţie constantă de 15 km/h la rezistenţa caracteristică respectivă, şi cari sînt înscrise în „tabela tonajelor de remorcare", numită şi tabela 8 (în Instrucţiunea de remorcare C.F.R.). Tonajele din tabelul B sînt calculate în ipoteza că trenul are în compunerea lui mai mult decît 50% din osii încărcate; cînd trenul are un număr de osii încărcate mai mic, tonajele înscrise în tabelă se reduc cu 10%. Tonajul maxim al trenului se reduce la cel rezultat din numărul de osii cari pot fi admise în compunerea trenului, în funcţiune de felul frînării acestuia (v. tabloul).
Tonajele maxime stabilite cu ajutorul tabelei B se verifică pentru a evita necesitatea la cîrlig a unor forţe de tracţiune
Numărul maxim de osii admis de felul frînării trenului
Feiul frînării	Felul trenului	Numărul maxim de osii
Frînare automată cu frînă cu	Orice fel de tren	60
acţiune rapidă, tip călători		
Frînare automată cu frînă cu_	Trenuri militare, mixte, de	
acţiune înceată, tip marfă	coletărie, de mesagerie, de	
	marfă şi de serviciu	200
Frînare automată cu frîne cu	Trenuri militare, mixte, de	
acţiune rapidă, tip călători,	coletărie, de mesagerie, de	
şi cu frînă cu acţiune înceată, tip marfă a) cînd frîna predominantă	marfă şi de serviciu	
e cea cu acţiune rapidă b) cînd frîna predominantă		60
e cea cu acţiune înceată		200
Frînare de mînă	Trenuri de călători	60
	Trenuri militare, de coletărie, de mesagerie, de marfă	
	şi de serviciu	150
Frînare mixtă (frînă cu acţiune înceată şi, concomitent, cu frînare de mînă)	Orice fel de tren	150
mai mari decît cele admise de rezistenţa dispozitivelor de tracţiune şi cari sînt înscrise şi marcate cu anumite semne convenţionale pe fiecare vagon.
Cînd trenul e remorcat şi cu locomotive intercalate în corpul lui se verifică tonajul admis de rezistenţa dispozitivelor de tracţiune, separat pentru prima parte a trenului, care revine locomotivei din faţă, şi separat pentru partea a doua, care revine locomotivelor intercalate.
Cînd trenul are şi locomotivă împingătoare, această verificare se face după ce se scade tonajul care revine locomotivei împingătoare.
Tonajele trenurilor de călători se reduc pe timp de iarna în funcţiune de temperatura şi de felul în care se face încălzirea trenului (cu abur de la locomotivă sau cu abur dat de vagonul special de încălzit trenul, ataşat la tren).
în regiunile cu vînturi puternice, cînd nu se poate menţine timpul de mers al trenului stabilit prin graficul de mers, se pot face reduceri de tonaj pînă la cel mult 30% din tonajul maxim, în funcţiune de intensitatea vîntului.
Pe timp defavorabil (cu zăpadă abundentă şi cu viscol de intensitate mare) se iau măsuri speciale pentru remorcarea trenului, şi anume: reducerea tonajului pînă la 50%; utilizarea remorcării cu dublă tracţiune; suprimarea unor trenuri; curăţirea liniei cu pluguri de zăpadă şi urmărirea trenurilor după pluguri.
Se deosebesc:
Tonaj brut: Tonajul unui tren rezultat din însumarea greu-, tăţii — în tone — a tuturor vagoanelor cari compun trenul, în greutatea unui vagon fiind cuprinsă tara vagonului plus greutatea încărcăturii. La calculul tonajului brut nu se iau în consideraţie locomotivele în acţiune din tren. Tonajul brut al unui tren de marfă nu poate fi mai mare decît tonajul care se stabileşte prin calcule, conform normelor date prin Instrucţiunile de remorcare.
Tonajul sporit (v.) al trenului de marfă poate fi admis cu respectarea anumitor condiţii speciale de remorcare şi cu consimţămîntul personalului de tracţiune.
Tonajul brut al trenurilor de călători şi mixte nu poate fi mai mare decît tonajul maxim prevăzut în livretele de mers ale trenurilor, stabilite odată cu graficele de circulaţie. Sin. Tonaj real, Tonaj total, Tonaj de remorcat.
Tonaj de remorcat: Sin. Tonaj brut (v.).
Tonaj net: Tonajul unui tren rezultat din însumarea greutăţii încărcăturii vagoanelor.
Tonaj real: Sin. Tonaj brut (v.).
Tonalît
385
Tonomstrîe
Tonaj redus: Tonaj aplicat trenurilor atunci cînd condiţiile atmosferice sînt defavorabile tracţiunii, cum sînt: vînt puternic, temperatură joasă sau zăpadă abundentă.
Tonaj sporit: Spor de greutate dat unui tren atunci cînd acesta circulă pe distanţă mai lungă, fără opriri în staţii şi cînd condiţiile atmosferice sînt favorabile, în sensul că rezistenţele trenului sînt mai mici decît cele ce au stat la baza calculului tonajului şi cînd mecanicul trenului execută o bună remorcare. Sin. Supratonaj.
Tonaj de frînat: Tonajul trenului care trebuie asigurat la frînare şi care se obţine din tonajul total al trenului înmulţit cu un procent de frînare.
Procentul de frînare e prevăzut în livretul de mers al trenului respectiv pe porţiunea de linie pe care circulă acel tren. Tonajul total rezultă din însumarea greutăţii tuturor vehiculelor cari constituie trenul.
Procentele de frînare-miscare în livrete au fost calculate cu ajutorul tabelei de frînare prevăzute în Instrucţiunile de frînare şi remorcare.
La vagoanele de marfă echipate cu schimbător de greutate gol-încărcat se ia în calcul greutatea corespunzătoare indicatorului poziţiei de frînă înscrise pe vagon (pe o tăbliţă;.
La vagoanele de marfa fără acest schimbător se ia în calcul greutatea vagonului egală cu tara, atunci cînd vagonul e gol, şi maximum 26 t, cînd vagonul e echipat cu frînă manuală.
La vagoanele de călători, greutatea frînată a unui vagon e egală cu tara vagonului şi cu maximum 26 t, cînd frînarea se face manual.
Cînd un vagon are roţi cari nu sînt frînate se iau în calcul numai acele osii cari sînt frînate.
Tonaj frînat: Tonajul constituit din suma greutăţilor frînate, adică suma greutăţii osiilor echipate cu frîne active. Tonajul frînat al unui tren trebuie să fie cel puţin egal cu tonajul de frînat (v.) prevăzut în livretul de mers al trenului.
Vagoanele echipate cu frîne active realizează frînarea trenurilor prin apăsarea saboţilor pe bandajele roţilor, fără a depăşi o anumita limită, de la care începe blocarea roţilor. Apăsarea saboţilor (exprimată în tone) variază între 0,5 şi
0,85 din greutatea vagonului, în funcţiune de cursa pistonului şi de poziţia pîrghiilor la timoneria frînei.
în calculul frînării trenului se foloseşte expresia „greutate frînată“ a fiecărui vagon, care se calculează cu formula:
în care A e apăsarea saboţilor; 0,7 e media aproximativă de apăsare a saboţilor, faţă de greutatea vagonului (limitele de apăsare fiind cuprinse între 0,5 şi 0,85); / e coeficientul de frecare (care reprezintă calitatea frînei şi poate fi mai mare, egal sau mai mic decît unu). Greutatea frînata obţinută cu formula dată poate să difere de tara sau de greutatea de comutare a vagonului. Greutăţile frînate ale vagoanelor cu frînă activă însumate dau tonajul frînat al trenului. Sin. Tonaj frînat real.
Tonaj frînat real: Sin. Tonaj frînat (v.).
1.	Tonalit. Petr.: Diorit (v.) cuarţifer, cu hornblendă şi biotit.
2.	Tonalitate: Nuanţă a culorilor.
3.	Tonare. 1. Poligr.: Acoperirea părţilor albe ale unei tipărituri executate în tipar plan (litografic sau offset), cu un strat subţire de cerneală, datorită faptului că suprafaţa neutră a formei nu mai reţine umezeală suficientă şi, din cauza aceasta, nu mai respinge toată cerneala. Prevenirea sau înlăturarea tonării se face adăugind cernelii un antiton. Sin. Gresare.
4.	Tonare. 2. Foto.; Sin. Virare (v. Virare 5), Tonarea imaginii.
5.	Tona, pl. tone. Ms.: Unitate de masă, egală cu 1000 kg. Are simbolul t.
6.	Tona de refrigeraţie. Termot.: Unitate de măsură folosită în Statele Unite ale Americii pentru a determina capacitatea maşinilor frigorigene, prin comparaţie cu gheaţa naturală care ar produce aceleaşi efecte, egală cu 288 000 BTU = =72 574,79 kcal/24 h=-3000 kcal/h.
7.	Tonâ-deplasament, pl. tone-deplasament. Nev.: Unitate de măsură egală cu 1 t engleză sau 1016 kgf, folosită uneori la măsurarea deplasamentului unei nave militare.
8.	Tonâ-forţâ, pl. tone-forţă. Ms.: Unitate de greutate, egală cu 1000 kgf. Are simbolul tf.
9.	Tonâ-kilometru, pl. tone-kilometru. C. f.: Unitate de măsură pentru toate transporturile efectuate pe o linie de cale ferată, care rezultă din produsul dintre tonajul trenurilor (v. Tonajul trenului), exprimat în tone, şi distanţele parcurse, în kilometri.
Se deosebesc: tonâ-kilometru brută şi tonă-kilometru netă, după cum se au în vedere tonajuI brut sau tonajuI net al vagoanelor, respectiv al trenului, ultima măsurînd deci produsul finit în activitatea transportului de mărfuri de pe o linie de cale ferată.
Tona-kilometru brută e un indicator de bază în transportul feroviar, prin care se determină volumul transportului şi asupra căruia se repartizează cheltuielile de exploatare ale liniei respective.
Tona-kilometru netă e un indicator în transportul feroviar asupra căruia se repartizează şi se calculează preţul de cost şi care se urmăreşte să fie cît mai redus.
10.	Tonâ-registru, pl. tone-registru. Nav.: Unitate de măsură egală cu 100 picioare cubice engleze sau 2,8316 m3. Tona-regis-tru e folosită la măsurarea tonajului (v.) brut şi net al navelor.
11.	Tongrian. Stratigr.: Etajul inferior al Oligocenului (—Sannoisian) sau ansamblul seriei oligocene. (Termen învechit.)
12.	Tonire. Pisc.: Strîngerea peştelui în aglomerări, în anumite perioade, la trecerea spre locurile de hrană sau reproducere, depunerea icrelor, iernat, etc.
13.	Tonka, fasole Bot., Ind. alim.: Seminţele a două specii de Dipterix, arbuşti aparţinînd familiei Leguminosae. Cele provenind din Dipterix odorata Willd. sînt cunoscute sub numele de fasole angostura şi se recoltează din arbuşti cresc în Venezuela şi în Guineea. Cele provenind de la Dipterix oppo-sitifolia Willd. se numesc fasole para; ele se recoltează în Brazilia şi sînt mai mici şi mai puţin apreciate decît primele. Seminţele sînt conţinute într-un fruct de mărimea unui ou; acesta se sparge, iar seminţele se usucă la soare, se aşază în vase umplute cu rom şi se lasă să macereze 24 de ore. Se scoate apoi romul în exces şi seminţele se usucă din nou la aer. Ele devin întîi negre şi umflate, apoi se micşorează şi se acoperă cu cristale mici de cumarină. Fasolea Tonka are un miros agreabil; ea conţine un ulei eteric, 1***3% cumarină, răşini, gume, sitosterină, stigmasterină, zahăr, amidon. Se foloseşte sub formă de tinctură la aromatizarea tutunului, în parfumerie şi în cosmetică. E aproape complet înlocuită prin cumarină sintetică.
14.	Tonometrie. Chim. fiz.: Capitol al Chimiei fizice care are ca obiect determinarea tensiunilor de vapori ale soluţiilor substanţelor nevolatile şi determinarea greutăţilor moleculare ale acestor substanţe prin intermediul valorilor tensiunilor de vapori măsurate.
Conform legii lui Raoult (v. Raoult, legile lui —), dacă n0 e numărul de moli de solvent şi % e numărul de moli de substanţă disolvată, p0 e tensiunea de vapori a solventului pur şi pe tensiunea de vapori a soluţiei, deci Ap=p^—p
25
Tonou
386
îopinambut*
e coborîrea tensiunii de vapori prin disolvare, în cazul soluţiilor diluate nt fiind neglijabil faţa de n0\
&P __ n1 ,
Po n*
Dacă soluţia conţine gt grame de substanţă disolvată în g0 grame de solvent şi m1 e greutatea moleculară a substanţei disolvate şi mQ cea a solventului,
Ap _ gjm0
Po Somi
şi, deci,
relaţie care permite determinarea greutăţii moleculare a substanţei disolvate.
1.	Tonou. Av.: Evoluţia în care avionul execută o rostogolire (înşurubare) în direcţia de mers, în jurul axei longitudinale, fără a schimba direcţia şi fără să piardă din înălţime. Tonoul poate fi repede sau încet, după cum e executat cu sau fără motor. Sin Rostogolire, Sfredei orizontal.
2.	Tool-joint. Expl. petr.: Racord special pentru prăjinile de foraj (v. Racord special pentru prăjini de foraj, sub Racord 3). (Termen pe cale de dispariţie.)
3.	Top, pl. topuri. 1. Ind. chim.: Partea superioară a unei coloane de rectificare.
4.	Top. 2. Ind. chim.: Produsul care iese pe la partea superioară a unei coloane de rectificare.
5.	Top. 3. Ind. hîrt., Poligr.: Coli de hîrtie sau de carton împachetate complet în hîrtie sau numai banderolate. Numărul de coli dintr-un top e de obicei 250, 500 sau 1000.
6.	Top de tutun. Ind. alim.: Aglomeraţie compactă de foi de tutun suprapuse, care se formează în maşina de tăiat, spre a prezenta cuţitului un corp cît mai omogen, astfel încît tăierea să se facă în bune condiţii (în fire lungi şi de lăţimi egale).
7.	Topaz. Mineral.: AI2[Si04][F, OH]2. Silicofluorură de aluminiu, naturala, cu compoziţia chimică variind în limitele; 62-48,2% Al2Os; 39-28,2% SiOa; 13-20,4% F; pînă la 2,45% HaO. Conţine adeseori incluziuni gazoase şi lichide. Se întîlneşte în cavităţile rocilor magmatice acide (graniţe, riolite) şi, în special, în filoanele pegmatitice, sau, ca incluziuni mici, în aureolele de contact din jurul masivelor intruzive. Se formează şi pe cale hidrotermală în şisturi, gnaisuri, acestea fiind mai bogate în hidroxil care substituie fluorul. Se întîlneşte şi în aluviuni, în fragmente rulate, topazul fiind un mineral stabil din punctul de vedere chimic.
Cristalizează în sistemul rombic clasa rombo-bipiramidală, fiind frecvente cristalele cu habitus prismatic, în cari predomină feţele de pinacoid şi de bipiramide. Se prezintă frecvent compact sau rad iar. Rar e incolor, fiind de obicei colorat în galben cu diferite nuanţe, albastru deschis, violet, verde, roz, mai rar roşu. Expus acţiunii razelor solare, culoarea lui se deschide. E transparent, are luciu sticlos, clivaj perfect după
(001)	si spărtură concoidală după alte direcţii, duritatea 8 si gr. sp! 3,52-3,57.
E optic biax, cu indicii de refracţie: n^—1,607*--1,629, nm—1,610***1,630 şi w =1,617—1,637. E descompus de sarea de fosfor, separîndu-se Si02, scheletiform. Cristalele, transparente, frumos colorate în special cele galbene, albăstrui, roze şi incolore, sau fragmentele de topaz se întrebuinţează ca pietre preţioase.
Zăcăminte de topaz se găsesc în Ural, în Estul Siberiei, în Ucraina, în Brazilia (în provincia Minas-Gerais); din aluviuni se scot topaze de culoare galbenă-roşieticâ, uneori incolore şi transparente.
8.	Tophet. Metg.: Grup de aliaje de tip nicrom sau fero-nicrom (v. sub Nicrom), cu compoziţiile indicate în tablou. Aliajele Tophet sînt folosite— sub forma de benzi, de sîrmă sau de piese turnate — ca elemente de rezistoare, piese rezistente la temperaturi®înalte, etc.
9.	Topilâ, pl. topile. Ind. ţâr., Ind. text.: Groapă para-lelepipedică improvizată şi cu funcţionare sezonieră, folosită în gospodăria casnică sau, uneori, în industria textilă, pentru topirea (v. Topire 4) tulpinilor de in şi de cînepă, fiind legată de o sursă de apă (rîu, iaz, gîrla, lac) printr-un şanţ de alimentare şi printr-un şanţ mai adînc, de scurgere.
Lipsa unei protecţii pentru tulpinile puse la topit, menită să înlăture total contactul acestora cu pereţii de pămînt ai topi lei f oferă microbilor terigeni ai putrefacţiei posibilitatea să intervină dăunător în procesul topirii, cauzînd pătarea şi chiar degradarea mecanică a fibrelor celulozice (v. Fibră textilă). Acest defect se atenuează în oarecare măsură prin acoperirea fundului topi lei cu un strat de ramuri lemnoase, prin primenirea apei şi neprelungirea duratei de topire peste o anumită limită. Sin. Topitoare.
io.	Topinambur. Agr., Bot.: Helianthus tuberosus L. Plantă ierboasă perenă din familia Compositae. Are rădăcina fibroasă, puternic dezvoltată; stoloni numeroşi; tubercule de formă variată (rotundă, ovală, piriformă, etc.) şi de culoare albă, galbenă, roşie, violetă, cari se dezvoltă pe partea terminală a stolonilor. Tulpina, cilindrică, acoperită cu peri, poate ajunge pînă la înălţimea de 3 m. Frunzele sînt alterne, cu limbul mare, oval şi cu peţiolul lung. Florile, galbene, sînt dispuse în pani-cule şi nu fructifică decît în regiuni călduroase. Fructul e o achenă cu lungimea de 5—6 mm. în ţara noastră se cultivă soiuri cu tubercule de culoare albă sau vînătă deschisă.
Cerinţele topinamburului faţă de clima şi de sol sînt modeste. E rezistent la secetă şi la ger ; tuberculele pot suporta temperaturi de —30°. Nevoia de îngrăşăminte nu e mare, deoarece rădăcinile pătrund adînc în sol şi au capacitatea de a solubiliza substanţele nutritive greu solubile. Ca îngrăşămînt organic se aplică gunoi de grajd.
Topinamburul se înmulţeşte, în general, pe cale vegetativă, prin tubercule. Se cultivă în afară de asolament, menţinîndu-se timp de 10-**15 ani pe acelaşi teren. Se poate cultiva şi în asolament; în acest caz, însă, se reduce durata culturii la 1—2 ani şi se impune distrugerea samulatrei, care se dezvoltă după recoltarea topinamburului. Terenul pentru cultura plantei se ară toamna şi se plantează toamna sau primăvara, cu o cantitate de 1500—1800 kg tubercule ia hectar. Lucrările de întreţinere consistă din: grăpat, prăşit, rărit. Recoltarea se face toamna, însă, dacă iarna nu e aspră, se poate efectua şi primăvara, în acest scop folosindu-se un plug de scos cartofi sau o maşină de recoltat cartofi. Tuberculele recoltate se păstrează în şanţuri, în şoproane şi în grămezi acoperite cu pămînt jilav. Producţia conţine 200-• *600 q tubercule şi 300—400 q tulpini la hectar.
Boalacare producecele mai mari daune culturilor de topinambur e putregaiul alb, provocată de ciuperca Sclerotinia libertiana Fuck, care atacă tulpinile, de unde infecţia trece la tubercule. Se combate prin distrugerea plantelor atacate şi prin diferite măsuri agrotehnice. Dăunătorii principali sînt: larvele cărăbuşului de Mai (Melolontha melolontha L.), viermele-sîrma (Agriotes Sp.), omida dudului (Hyphantria cunea Drury) (v. Omidă) şi mai ales şoarecii de cîmp (v. Şoarece).
Tuberculele şi tulpinile se folosesc ca nutreţ pentru animale; cele dintîi în stare crudă, iar cele din urmă, în stare însilozată.
Compoziţia aliajelor Tophet
(în %)
Tip i	Ni	Cr I	Fe
A	80	20		
B	65-75	16-23	Rest
C	60	24	16
D	34	20	46
îopîrfc
387
Topire
Alte întrebuinţări ale tuberculelor sînt: ca materie primă pentru fabricarea spirtului şi, mai rar, ca aliment pentru oameni. Sin. Napi porceşti, Mere-de-pămînt.
i.	Topire. 1. Fiz.: Trecerea unei substanţe, prin încălzire, din starea solidă în starea lichidă.
O substanţă definită, cristalizată, se topeşte Ia o temperatură determinată, numită temperatura ei de topire, a cărei valoare depinde de natura substanţei şi de presiunea exterioară. Temperatura de topire a substanţei, la presiunea normală, se numeşte temperatura normala de topire sau punctul de topire al substanţei respective. Variaţia dT a temperaturii de topire pentru o variaţie dp a presiunii e dată de ecuaţia lui Clapeyron:
T fiind temperatura absolută de topire la presiunea p, Av variaţia volumului specific al substanţei prin trecerea din starea cristalină în starea lichidă, L căldura latentă specifică de topire, adică cantitatea de căldură care trebuie dată unităţii de masă a substanţei pentru a trece din starea solidă în starea lichidă, temperatura sa rămînînd constantă şi egală cu temperatura de topire. Variaţia temperaturii de topire cu presiunea e reprezentată printr-o curbă, numită curbă de topire, care leagă presiunile (purtate în ordonate) cu temperaturile de topire (purtate în abscise). Punctele curbei reprezintă stări de echilibru între un solid şi lichidul produs prin topire.
Din formula lui Clapeyron rezultă că, dacă Az/>0, temperatura de topire creşte cînd presiunea exterioară creşte (cazul celor mai multe substanţe). Dacă Av<0, temperatura de topire scade cînd presiunea exterioară creşte (de ex. în cazul gheţii, a cărei temperatură de topire scade cu circa 0,0075° pentru fiecare creştere a presiunii cu o atmosferă, cînd creşterea presiunii nu depăşeşte cîteva zeci de atmosfere).
Substanţele în stare rigidă sticloasă nu au o temperatură de topire bine determinată, trecerea din faza rigidă în faza lichidă efectuîndu-se printr-o înmuiere treptată. Din această cauză, substanţele în stare sticloasă pot fi considerate lichide sub-răcite, cu viscozitate foarte mare.
2.	câldurâ de Fiz. V. Căldură de topire, sub Căldură. V. şî sub Topire 1.
3.	curba de	Fiz. V. sub Topire 1.
4.	punct de	Fiz. V. sub Topire 1.
5.	temperatura de Fiz. V. sub Topire 1.
6.	Topire. 2. Tehn.: Operaţia de trecere a unei substanţe, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă.
7.	Topire. 3. Metg.: Procedeu metalurgic uscat, la care produsul final ajunge în stare Iichidă. E utilizată la prepararea şi turnareadiverselor metaje şi aliaje, la afinarea lor, la obţinerea matelor şi a speisselor, etc., fiind însoţită, în general, de transformări chimice (oxidare, reducere, sulfurare, carbu-rare, etc.), în care caz e numită după natura acestor transformări (topire oxidantă, topire reductoare, topire sulfurantă, topire carburantă, etc.); licuaţia (v.) şi patinsonarea (v.) sînt exemple de topiri fără transformări chimice.
Topire carburantă: Topire aplicată excluziv în siderurgie, pentru carburarea în stare topită a oţelurilor cu un procent de carbon insuficient, şi care constituie una dintre fazele procedeelor de elaborare a oţelurilor.
Se efectuează: la elaborarea în convertisorul Thomas, prin adăugare de fontă-oglindă, pentru oţelurile dure, respectiv de feromangan sau de fonta pură (produsă cu mangal), pentru oţelurile moi; la elaborarea în cuptoarele Siemens-Martin şi în cele electrice, prin adăugare de cocs, de fontă, de grafit sau de aglomerate formate din cărbune, gudron (ca aglomerant) şi bucăţi de fier vechi (pentru îngreunarea aglomeratului); la elaborarea oţelurilor speciale în creuzete de grafit, prin adău-
gare de fontă pură. Substanţele carburante se introduc în cuptor, fie în încărcătură, fie în oţelul topit, spre sfîrşitul elaborării. Prin topire carburantă se obţine şi fontă sintetică (v. sub Fontă, Fonta de a doua topire), din deşeuri de oţel carburate cu cărbuni.
Topire complexă: Procedeu metalurgic de obţinere a unui metal (Me) prin reacţia în stare topită dintre produsele de prăjire parţială oxidantă (oxid sau sulfat) a sulfurii sale şi sulfura remanentă. Topirea complexă e deci precedată de pră-jirea oxidantă, parţială, a sulfurii, conform reacţiei:
3	MeS+3 Oa=2 MeO-f MeS+2 S02,
sau
2	MeS+2 02=MeS04+MeS.
Produsele solide rezultate (MeO sau MeS04 şi MeS) reacţionează în topitură după reacţia:
MeS-j-2 MeO=3 Me+S02,
sau
MeS + MeS04=2 Me+2 SOa,
obţinîndu-se metalul în stare liberă. Procedeul e aplicat în metalurgia cuprului (tratarea matei de cupru în convertisor) şi a plumbului.
Topire cu precipitare: Procedeu metalurgic de obţinere a unui metal (Me) direct din sulfură, prin precipitarea în stare topită, cu ajutorul altui metal (Me') a cărui sulfură are o căldură de formare mai mare (adică sulfura metalului de pre-‘cipitat trebuie să fie mai puţin stabilă decît sulfura metalului precipitant), reacţia de precipitare fiind:
MeS-fMe^Me+Me'S.
Se aplică în metalurgia plumbului (v. sub Plumb) şi a sti" biului, metalul precipitant fiind fierul.
Topire oxidantă: Procedeu metalurgic de separare prin oxidare în stare topită, a unor substanţe nedorite sau a impurităţilor, care se aplică în metalurgia tuturor metalelor cari nu se obţin pure şi ale căror impurităţi au o afinitate mai mare pentru oxigen decît metalul respectiv. Aplicaţii speciale: afinarea fontei pentru obţinerea oţelului prin oxidarea parţială a elementelor carbon, siliciu, mangan, sulf şi fosfor, folosind oxigen din aer introdus sub presiune (procedeele Bes-semer, Thomas), oxigen industrial introdus sub presiune (procedeul LD) sau oxigen din minereuri oxidante (procedeul Siemens-Martin); cupelaţia (v.) plumbului argentifer; topirea piritică (v.).
Topire piritică: Topire oxidantă aplicată în metalurgia cuprului, pentru concentrarea sulfurii de cupru din calcopirite (v.), într-o mată cu 30** *40% cupru. E singura topire oxidantă care e aplicată direct minereului şi deci se poate considera ca o asociere a topirii scorifiante cu o prăjire oxidantă. Se realizează într-un cuptor-turn de prăjire, prin suflare puternică de aer (100 m3/min şi m2), care oxidează fierul din su Ifura de fier componentă a calcopiritei. Căldura de formare a oxidului feros, FeO, adăugată la căldura de ardere a cărbunelui de amorsare din încărcătură (3---4%), provoacă topirea încărcăturii. Din oxidul feros, FeO, fondanţi, Si02 şi gangă, se formează zgura; rămîne o mată bogată în sulfură de cupru şi săracă în sulfură de fier.
Topire reductoare: Procedeu metalurgic de reducere completă sau parţială în stare topită, a oxizilor metalici naturali, pentru obţinerea unor metale sau aliaje din oxizii respectivi, pentru transformarea unor produşi oxidici complecşi în alţi produşi uşor tratabili, pentru dezoxidare, etc. Reducerea oxizilor se efectuează cu elemente reducătoare solide (carbon, aluminiu, siliciu, magneziu, etc.) sau gazoase (hidrogen, oxid de carbon, etc.). Reductorul trebuie să formeze- un oxid cu o căldură de formare mai mare, sau,cu o tensiune superficială
Topire
388
Topire
mai joasă decît a oxidului de redus. Prin topire reductoare cu carbon, reductorul întrebuinţat cel mai mult, se obţin, de exemplu: fonta de furnal, din minereurile oxidice ale fierului (hematit, magnetit); staniul, din casiterit; stibiul, plumbul, metalul Monel (v.), din oxizii rezultaţi din prăjirea oxidantă a sulfurilor (stibiu, galenă şi, respectiv, minereuri canadiene); metalele secundare (vanadiul, zirconiul, titanul, tantalul, molibdenul); respectiv feroaliajele metalelor secundare, dacă oxizii acestora au fost topiţi împreună cu oxizi de fier; ferocromul, din minereu (cromit); sulfuri sau arseniuri uşor tratabile, din sulfaţi, respectiv din arseniaţi.
Topirea reductoare se aplică şi pentru dezoxidare, la reducerea oxizilor remanenţi, rezultaţi dintr-o topire oxidantă. Dezoxidanţii întrebuinţaţi sînt: plumbul, siliciul şi magneziu!, în metalurgia cuprului şi a aliajelor sale; manganul şi magneziu!, în metalurgia nichelului; diferite feroaliaje (feromangan, ferosiliciu, silicomangan, silicocalciu, etc.), în metalurgia oţelului.
Aluminotermia (v.) e, de asemenea, un procedeu de topire reductoare, apiicat în metalurgia metalelor secundare, elementul reductor fiind excluziv aluminiul.
Topire scorifiantă: Procedeu metalurgic aplicat minereurilor, pentru separarea, prin topire, a minereului de gangă: prin adăugare de fondanţi (Si02, CaO), cari reacţionează la topire cu elementele din gangă, se obţine o zgură diferenţiată de mineral. Aplicarea procedeului e condiţionată de completa insolubilitate a minereului în zgură, de o cît mai mare fluiditate a zgurii şi de o diferenţă mare între greutăţile specifice ale minereului şi zgurii, în stare lichidă. Aplicaţii industriale: în metalurgia cuprului, la minereurile cu 70***80% cupru; la obţinerea matelor sau a speisselor bogate în cupru sau în nichel, din minereurile sărace în aceste metale.
Topire sulfurantă: Procedeu metalurgic de sulfurare în stare topită a oxizilor din minereurile oxidice, cu ajutorul unor sulfuri mai puţin stabile. Reacţia apare incidental în metalurgia cuprului; procedeul se aplică însă în special în metalurgia nichelului, înlocuind topirea reductoare, deoarece din garnierit (v.), care e mineralul de bază pentru extracţia nichelului, prin topire reductoare cu carbon, în loc de nichel pur, s-ar forma un aliaj Fe-Ni-C, adică o fontă. La topirea sulfurantă, prin adăugare de gips (CaS04), calcar (CaCOo) şi cărbune, se formează sulfură de calciu (CaS), care sulfurează nichelul şi fierul, conform reacţiei:
NiOFeO-j-2 CaS = NiSFeS+2 CaO,
obţinîndu-se o sulfură dublă de nichel şi fier; ceilalţi componenţi ai garnieritului (MgO, SiOa, etc.) se ridică în zgură. Din sulfura dublă de nichel şi fier, prin prăjire şi topire oxidantă se îndepărtează fierul şi se poate separa nichel pur.
i.	Topire. 4. Ind. text.: Operaţia de separare a fibrelor textile din tulpinile unor plante liberiene ca: inul (v.), cînepa (v.), iuta (v.), chenaful (v.), canatnicul (v.), etc., prin descompunerea biochimică (fermentativă) şi înlăturarea substanţelor pec-tice, cari solidarizează fibrele cu partea lemnoasă a tulpinii şi chiar fibrele între ele.
în timpul topirii, substanţele pectice trec treptat din forma insolubilă în forma solubilă, asimilabilă microorganismelor. Cerurile, lignina şi celuloza nu se modifică mult prin topire, dar o treime din substanţele proteice se disolvă. în timpul topirii, tulpina pierde şi o parte din substanţele tanante şi din cele minerale.
Principiile de bază ale topirii sînt comune pentru toate categoriile de plante textile I iberiene, însă fiecare dintre acestea imprimă operaţiei unele particularităţi determinate de structura şi de compoziţia tulpinii plantei respective.
în evoluţia procesului de topire se deosebesc trei faze importante: faza fizică, faza biologică preliminară şi faza biologică principală.
Faza fizica începe din momentul în care tulpinile iau contact cu apa şi durează 4***8 ore. Ea se caracterizează prin: disolvarea substanţelor solubile organice şi minerale; umflarea substanţelor coloidaie din celulele tulpinilor; degajarea de băşici de gaze, datorită eliminării aerului din golurile din tulpini. în această fază se disolvă circa 0,05% din greutatea tulpinilor şi ansamblul lor cu apa creează un mediu favorabil dezvoltării bacteriilor. Substanţele pectice se umflă, absorb cu aviditate apa, devenind astfel uşor distructibile de bacterii. Spre sfîrşitul fazei, tulpinile îşi măresc volumul cu 10*• *15% şi se produc crăpături în tulpini, prin cari lichidul şi bacteriile pătrund mai uşor.
în această fază nu se observă prezenţa microorganismelor în lichid şi în tulpini şi nu se produc nici modificări structurale în tulpini.
Faza biologică preliminară durează 12-• *16 ore şi se caracterizează prin fermentaţie lactică şi prin apariţia bulelor gazoase. în lichid apar microorganismele banale provenite din tulpini, aer, apă, de pe pereţii basinelor şi de pe obiectele cari servesc la topire. Aceste microorganisme se înmulţesc hrănindu-se cu substanţele organice şi minerale disolvate, fără să participe la fermentaţia substanţelor pectice (la operaţia topirii propriu-zise). Se formează acizii formic, acetic, lactic, butiric, succinic, etc. Suprafaţa lichidului se acoperă cu o spumă pînă la 15 cm grosime şi spre sfîrşit se degajă gaze (hidrogen), cari se aprind la flacără. în tulpină nu se produc modificări ^structurale, iar coaja rămîne solidară cu partea lemnoasă. între această fază şi între faza a treia, bacteriile de însoţire continuă să lucreze cu o intensitate descrescîndă.
Faza biologică principala începe aproximativ la 24 de ore de la cufundarea snopilor în lichid. Spuma se linişteşte, deoarece nu se mai degajă gaze, iar pe suprafaţa lichidului se formează o pojghiţă din microbii cari tind să iasă la aer. Pe tulpini apar mucozităţi, din basin se degajă miros de acid butiric, iar la microscop se observă prezenţa microbilor activi în lichidul de topire.
După alte 24 de ore se produce o nouă fermentaţie, degajînd gaze cu intensitate mai mică decît în faza a doua. E fermentaţia substanţelor pectice, care se intensifică pînă la un maxim, după care scade, şi care produce separarea straturilor liberiene de partea lemnoasă (topirea propriu-zisă).
Afară de substanţele pectice, pe o scară mult mai redusă fermentează: răşini, uleiuri, amidon, substanţe tanante, substanţe proteice, acizi, alcooli, etc., cari au rămas din fazele precedente.
Durata topirii cu apă caldă e de 3***5 zile şi depinde de felul materiei prime (tulpinile mai recent recoltate, mai groase şi cele culese înainte de coacere se topesc mai repede), temperatura lichidului din basin, aciditatea lichidului, nutriţia suplementară pentru flora microbiană (fosfaţii, azotaţii, unele săruri de fier, sulfatul de amoniu, etc.) şi de adausul de bacterii selecţionate din culturi pure.
Cînd se descompun mai mult de jumătate din substanţele pectice ale tulpinii de in, topirea se termină.
Gradul de topire la care trebuie întrerupt procesul de topire se numeşte punct optim de topire. Prelungirea topirii peste acest punct provoacă supratopi rea, iar înteruperea topirii înainte de punctul optim de topire provoacă subtopi rea, ambele fiind considerate defecte de topire.
După topire, snopii se scot şi se întind pentru uscare la soare, iar pereţii şi fundul basinului se spală bine cu perii de oţel şi se clătesc cu apă.
Topirea poate fi naturală, dirijată şi mixtă.
Topirea naturală se realizează prin cufundarea, un anumit timp, a snopilor de tulpini în ape stătătoare sau curgătoare, în noroi, pe cîmpie la rouă sau pe zăpadă, fără intervenţia directă a omului pentru modificarea evoluţiei vieţii micro-biene. Acest procedeu de topire se desfăşoară neregulat, sub
Topit, basin de ~
389
Topit, canale de —
influenţa variaţiilor condiţiilor atmosferice; necesită suprafeţe mari de lucru, infectează apele şi distruge peştii din ele.
‘Topirea n a t u r a i a în apa se poate face în rîuri, în basine, gropi, rezervoare, iazuri, canale de irigaţie, etc., anaerobioza fiind realizată prin acoperirea tulpinilor cu apă
-	si prin dezvoltarea la suprafaţa apei a unei pojghiţe de microorganisme, care împiedică pătrunderea oxigenului în lichidul de topire. în unele regiuni, snopii de plante se încarcă în lăzi paralelepipedice cu grătar, numite baloane, iar în alte regiuni se încarcă pe plute. Baloanele şi plutele de snopi sînt balastate cu bolovani aşezaţi deasupra snopilor şi sînt ancorate de mal cu frînghii. După topire, a cărei durată e de 6—15 zile, se ridică bolovanii, se trag la mal baloanele sau plutele şi se descarcă cu furca. Snopii se expun la soare în conuri răsfirate şi se întorc, pentru ca uscarea şi albirea parţială a fibrelor să se facă omogen. Pentru a obţine rezultate bune, apa trebuie să aibă duritate mică, reacţie slab alcalină, temperatura de 18***2.0°, viteza de curgere mică, suprafaţa liniştită şi fundul acoperit cu mîl. Apele curgătoare trebuie să antreneze produsele dăunătoare fermentaţiei, fără a dezorganiza microflora activă. Randamentul de fibre lungi, Ia topirea în apă curgătoare, e de 13*• *16%, iar materialul fibros care rezultă are culoare deschisă, e lucios, mătăsos, cu miros specific, uşor de divizat în fibrile cu aspect de panglici, e rezistent şi uşor filabil. Topirea în apă stătătoare, în forma cea mai răspîndită, se face în gropi numite t o p i I e (v.), săpate în teren argilos şi impermeabil, în cari se aduce (prin şanţuri) apă din rîurile sau din lacurile cele mai apropiate. Apa intră la nivelul fundului şi iese, scurgîndu-se printr-o ţeavă-ajutaj, fixată la nivelul superior al gropii. înainte de umplerea cu apă, gropile se umplu cu snopi de tulpini, aşezaţi orizontal sau vertical, pe un fund de scînduri sau de ramuri, care să ferească tulpinile de contactul cu pămîntul, pentru combaterea putrezirii. După topire, urmează descărcarea, spălarea, iar apoi uscarea şi albirea snopilor, prin expunere la soare în conuri răsfirate. Topirea în gropi se face toamna. în timpul iernii, al primăverii şi al verii, gropile rămîn expuse acţiunii apelor şi se distrug.
Topirea pe zăpada se face lăsînd tulpinile liberiene întinse pe zăpadă, stratul avînd grosimea de circa 20 cm (3 t pe un hectar), timp de circa 30 de zile. Se obţine astfel un randament de circa 10% fibre.
Topirea la rouă are nevoie de un mediu mai umed decît atmosfera obişnuită, în care să se facă germinarea şi dezvoltarea ciupercilor active în procesul de descompunere a pectinelor (Cladosporium herbarum, Mucor plumbeus, Rhiso-pus nigricans, Penicillium, Aspergillus, Boefritis). Aceste ciuperci se dezvoltă bine la temperatura de 11 ***20°f la o umiditate atmosferică relativă de cel puţin 60%, la o umiditate minimă a tulpinilor de 40%. Procedeul consistă în întinderea tulpinilor (2***2,5 t pe un hectar) pe cîmpii cosite, pe trifoi sau pe lunci, evitînd locurile prea umede, şi întorcînd tulpinile cu furca la fiecari 10 zile. Topirea durează pînă cînd tulpinile capătă culoarea cenuşie (din galbene-verzui, cum erau iniţial) şi devin fărîmicioase.
Topirea dirijată se realizează prin modificarea radicală a condiţiilor biologice prin: încălzirea apei, hrănirea florei microbiene active cu săruri adăugate în lichidul de topire, activizarea procesului cu ajutorul culturilor de microbi selecţionaţi, neutralizarea lichidului, utilizarea basinelor cu instalaţii de alimentare şi primenirea condiţionată a apei.
După comportarea microbilor faţă de oxigen, se deosebesc: topire anaerobă, în care microbii acţionează fără a avea nevoie de prezenţa oxigenului (topirea în apă), şi topire aerobă, în care microbii acţionează numai în prezenţa oxigenului (topirea pe zăpadă, la rouă şi topirea dirijată aerob).
în topirea anaerobă dirijată cu apă caldă (procedeul industrial cel mai răspîndit), fazele topirii
ies mai clar în evidenţă, putînd fi îmbunătăţite în scopul scurtării duratei procesului, conservării şi omogeneizării calităţii fibrelor, creşterii randamentului de fibre şi reducerii procentului de cîlţi. Pentru aceasta se folosesc basine de ciment aşezate în spaţii închise sau în aer liber, avînd fundul acoperit cu grătare de lemn sub cari se găsesc ţevi cu abur de încălzire, în aceste basine, snopii de tulpini sortate’ se aşază oblic în două rînduri şi se acoperă cu un strat subţire de snopi aşezaţi orizontal şi cu scînduri, cari sînt susţinute de grinzi fixate pe pereţii basinelor. Basinelese umplu cu apă încălzită (22***30°), iar pentru menţinerea temperaturii se utilizează^ aburul, care circulă prin ţevile situate la fundul basinului. în cursul procesului de topire, apa se înlocuieşte de 3***6 ori sau se primeneşte prin scurgerea continuă a unei cantităţi şi prin înlocuirea acesteia cu apă proaspătă.
în topirea aerobă dirijată, procedeu I se bazează pe acţiunea fermentativă a unor microbi cultivaţi de tipul Pectinobacter amylophilum, Apocyni Macrinov, etc. asupra tulpinilor.
înainte de a fi cufundate în lichidul dc topire cu microbi, tulpinile se sterilizează pentru distrugerea microbilor comuni preexistenţi. în acelaşi lichid se face succesiv topirea mai mujtor încărcături.
Durata tratamentului (topirii) scade la circa 70 h în prima topire, la circa 20 h la a cincea topire, după care urmează o fază staţionară, în care durata topirii rămîne constantă. După această fază, cînd se observa că durata topirii creşte, lichidul din basin se evacuează.
Dificultatea care apare în practicarea acestui procedeu consistă în prepararea lichidului de topire şi în manipularea acestuia. Randamentul în fibre şi calitatea fibrelor sînt superioare în comparaţie cu produsul topirii anaerobe; de aceea, procedeul topirii aerobe tinde să fie aplicat tot mai mult.
Topirea mixtă consistă în alternarea operaţiei de întindere la rouă, timp de şase zile, cu operaţia de afundare în apă a tulpinilor, timp de şase zile, pînă cînd se obţine o topire completă. Acest procedeu elimină o parte din dezavantajele topirii la rouă şi permite prevenirea fenomenului de supratopire.
i-	Topit, basin de Ind. text.: Groapă de formă para-lelepipedică, care se foloseşte pentru topirea dirijată a unor plante textile (in, cînepă, iută, chenaf, abutilon). Groapa are fundul şi pereţii laterali acoperiţi cu un strat de cărămidă zidită sau de beton armat, impermeabil, şi e echipată cu o instalaţie de alimentare cu apă, cu o instalaţie pentru încălzirea apei cu abur, cu o instalaţie pentru scurgerea apei, şi uneori cu o instalaţie de încărcare şi descărcare mecanizată.
După modul de încărcare cu tulpini, se deosebesc: basine cu încărcare pe o singură parte, cari au lungimea de cel mult
5	m, şi basine cu încărcare pe două părţi, cari au lungimea de cel mult 10 m.
Basinele de topit au capacitatea de încărcare de 1,5**-10 t tulpini uscate. Pe fundul lor se aşază grătare de lemn, cari ţin tulpinile deasupra fundului.
Basinele cari trebuie să funcţioneze în tot cursul anului se construiesc în încăperi închise. Basinele cari funcţionează sezonier (numai vara) se construiesc afară, eventual sub un simplu acoperiş.
Spre a asigura condiţii mai bune pentru circulaţia lichidului se construiesc mai multe basine paralele şi cu lăţimea spre baza de deservire, frontul de deservire fiind mic (3***3,5 m).
Pentru utilizarea optimă a volumului basinelor, acestea se pot încărca cu baloturi de tulpini presate, cu densitatea de 140 kg/m3, uşurîndu-se, în acelaşi timp, mecanizarea încărcării şi descărcării basinelor, fără a se prelungi durata topirii. V. şî Topilă.
2.	Topit, canale de Ind. text.: Construcţii descoperite, asemănătoare cu basinele de topit (v. Topit, basin de ~), de
Topitor de lianţi bituminoşi
390
Topitor de lianţi bituminoşi
cari se deosebesc prin forma geometrică (au lungimea de 40---50 de ori mai mare decît lăţimea: 100/2, 23/1,80 m, şi uneori forma de potcoavă), prin modul de circulaţie a apei, prin posibilităţile de condiţionare mai înaintată a biochimismului şi prin mecanizarea operaţiilor de încărcare şi descărcare. Sînt îngropate în pămînt, aşezate în baterii de cîte doua canale şi funcţionează pe principiul topirii anaerobe dirijate, cu apă caldă (v. sub Topire 4).
O baterie de canale de topit cuprinde următoarele părţi (v, fig.): două canale 1 şi 2, cari se separă printr-un perete de
Baterie compusă din două canale de topit.
1	şi 2) canale de topit; 3) pereţi de beton armat; 4) strat de egalizare, de beton ; 5) fundaţii de beton ; 6) scobituri pentru barele de ghidare ale bărcilor ; 7) nivelul terenului.
beton 3; un strat comun de beton armat 4, care se sprijină pe fundaţii de beton armat 5; o instalaţie de încărcare situată la unul dintre capetele unui ansamblu de baterii, cuprinzînd un şopron, un suport al macaralei şi o macara, o instalaţie de descărcare, similară cu instalaţia de încărcare, dar mai robustă, care e situată la capătul opus al canalelor; o instalaţie de alimentare cu apă, care se găseşte la capătul de descărcare a tulpinilor topite; un număr variabil de bărci, cari se încarcă cu cîte circa 350 kg tulpini, se aşază pe suprafaţa apei cu ajutorul macaralei, se afundă prin înaintare condusă de două aripi ale fiecărei bărci şi de scobiturile 6 din pereţii canalelor, scobituri cari descriu la capătul de încărcare un traseu descendent, astfel încît bărcilesă intresub nivelul apei. în perioada topirii (4---5 zile), bărcile circulă spre capătul de descărcare, lăsînd în urmă flora cea mai bogată în microorganisme şi întîlnind temperaturi din ce în ce mai înalte. La capătul de încărcare, bărcile străbat, timp de 24 de ore, o zonă în care temperatura apei e de 20°; apoi timp de alte 48 de ore, o zonă în care temperatura e de 27°, iar în ultimele 48 de ore, o zonă în care temperatura apei e de 33°.
Prin această dispoziţie, procesul biochimic se dezvoltă viu în prima perioadă; apoi se moderează treptat, evitîn-du-se fenomenul de supratopire.
Primenirea a-pei se face prin împroşcare zilnică cu 1/5 din volumul canalului.
Hidromodulul cu care funcţionează e 30.
i.	Topitor de lianţi bituminoşi. Ut., Cs.: Instalaţie, fixă sau mobilă, folosită pentru topirea lianţilor bituminoşi folo-
/. Topitor fix pentru bitum, a) vedere laterală; b) vedere din faţă; 1) cazane; 2) zidărie; 3) canale de tiraj; 4) uşă de focar; 5) vană de golire ; 6) gaură de încărcare; 7) coş de tiraj.
siţi la prepararea îmbrăcămintelor rutiere alcătuite din mixturi asfaltice.
Topitoarele de lianţi sînt agregate auxiliare, cari alimentează cu lianţi topiţi şi încălziţi pînă la o temperatură de 160-**180° diferite instalaţii (de preparare a mixturilor asfaltice, de malaxare a asfaltului turnat, gudronatoarele sau auto-gudronatoarele).
Topitoarele de lianţi bituminoşi pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: după felul liantului care e topit (bitum, asfalt, gudron, etc.); după mobilitatea instalaţiei (topitoare fixe, transportabile sau mobile); după gradul de mecanizare a instalaţiei (topitoare manuale, topitoare mecanizate); după felul combustibilului folosit (cu lemne de foc, cu cărbune, cu combustibil lichid, gaze naturale).
Principalul criteriu de clasificare îl constituie mobilitatea instalaţiei, care poate fi asociată cu tipul liantului şi cu gradul de mecanizare al instalaţiei.
Bitumul şi asfaltul se topesc în topitoare de toate tipurile: fixe, transportabile sau mobile. Gudronul se topeşte (se fierbe), de obicei, în topitoare mobile, echipate de cele mai multe ori cu dispozitive de stropire (gudronatoare sau autogudro-natoare).
Topitoarele mecanizate pot fi fixe, transportabile sau mobile. Topitoarele manuale sînt, de obicei, mobile, mai rar transportabile si, în orice caz, de capacitate mică (pînă la 400-500 I).
Un topitor de lianţi bituminoşi e constituit din următoarele părţi principale: un focar în care se produce arderea combustibilului; un recipient, izolat termic, în care se topeşte liantul; canale de fum şi coşul de evacuare a fumului; eventual un ventilator pentru tiraj forţat.
La instalaţiile mobile, mai există şasiul cu trenuri de roţi, pe care sînt instalate elementele componente precedente.
Topitoarele de bitum sau gudron au, de cele mai multe ori, şi o pompă de circulaţie a liantului topit; topitoarele de asfalt sînt echipate totdeauna, în locul pompei, cu un dispozitiv de malaxare.
Topitoarele fixe pentru bitum consistă fv. fig. /) dintr-o serie de cazane, 1, protejate de o înzidire, 2. Sub cazane se găsesc focarele accesibile prin uşile 4, iar dedesubtul grătarelor (în cazul alimentăni cu combustibil solid) sînt amplasate canalele de tiraj 3. încărcarea cazanelor cu
bitum solid se face prin găurile de încărcare 6, iar evacuarea bitumului topit se efectuează cu ajutorul vanelor de golire 5. Gazele de ardere încălzesc cazanele, fie princanaledefum executate din zidărie, fie prin tuburi metalice de fum. Canalelesau tuburile de fum debuşează într-un canal colectiv de evacuare a fumului, legat cu coşul 7. Tirajul poate fi natural sau forţat.
Topitoarele transportabile pentru bitum sau gudron consistă din mai multe agregate de
Topitorie
391
Topografie
inventar (cazane şi focare), montate pe sănii şi legate între ele prin conducte demontabile. Coşurile de fum sînt, de asemenea, demontabile, iar agregatul comun pentru asigurarea tirajului forţat e transportabil.
Top itoorele mobile sînt folosite mai des decît instalaţiile fixe sau transportabile şi au’diferite capacităţi. Ele se execută, fie sub formă de topitoare trase manual (v. fig. II), cu capacităţi mici (50---100 I), fie sub formă de*topitoare remorcabile, cu capacităţi de la 500---10 000 I.
Topitorul reprezentat în fig. III, de mare capacitate, e alimentat cu combustibil lichid, preîncălzit cu ajutorul rezistenţelor electrice. Un ventilator şi o pompă de combustibil, acţionate electric, asigură arderea perfectă în focar. O altă pompă, cu roţi dinţate, cuplată cu un motor electric, serveşte la circulaţia liantului topit. Un mic electropalan, suspen-
II, Topitor de bitum manual.
mobil,
III. Topitor de bitum mobil, de mare capacitate, tractat. a) vedere laterală; b) secţiune transversală; 1) cazan; 2) focar; 3) electro palan.
dat de un braţ basculant, serveşte la ridicarea butoaielor cu bitum şi la descărcarea lor în cazanul topitorului mobil.
Remorca pe care e montată instalaţia de topire are roţi duble pe pneuri, oişte de cuplare şi instalaţie pneumatică de frînă.
Topitoarele mobile de asfalt sînt echipate, în loc de pompa de circulaţie de bitum şi gudron, cu un mijloc de malaxare cu palete, acţionat mecanic, mai rar manual (la capacităti sub 500 I).
Topitoarele mobile de asfalt cari trebuie să se deplaseze des, deci nu pot fi racordate la o reţea electrică, sînt echipate cu un motor cu ardere internă cu o putere pînă la 10 CP, cuplat cu dispozitivul de malaxare. De obicei, sînt montate pe şasiul unui autocamion, malaxorul fiind acţionat uneori şi de la o priză de putere.
1.	Topitorie, pi. topitorii. Ind. text.: Unitate industrială în care, din materia prima constituită din tulpini de in, cînepă, teişor, etc. se separă fibrele textile liberiene, prin topire, (v. Topire 4), iar acestea se prelucrează pentru obţinerea fuiorului (v.) şi a cîlţilor (v.), în stare filabilă, ca materie primă pentru filaturi (v.) şi frînghierii. De regulă e situată în regiunea culturilor, în apropiere de calea ferată şi de o apă^ curgătoare care nu seacă niciodată.
în funcţiune de felul plantelor cari se prelucrează, se deosebesc: topitorii de in, topitorii de cînepă, etc.
2.	Topiturâ, pl. topituri. Metg., Mett.:	Metalul lichid
dintr-un cuptor de topit, în timpul unui ciclu de topire sau de elaborare.
3.	Topliţâ, pl. topliţe. Pisc.: Loc special amenajat pe pîraiele rezultate din izvoare, sau în albii vechi (moarte) destinate deversărilor puietului de salmonide produs în pepi-
niere şi în staţiunile de incubaţie, în scopul acomodării la condiţiile naturale de viaţă şi întăririi lui, înainte de trecerea în apele naturale, pentru repopularea lor.
Topi iţa asigură o apă la temperaturi aproape constante, înlăturînd expunerea puietului la acţiunea dăunătoare a puhoaielor şi a peştelui adult. Ele se amenajează în zone cu fundul stabil, la apă mică (15---25 cm), liniştită, a cărei primenire e asigurată, care prezintă locuri bune pentru hrănire şi adăpost (vegetaţie acvatică, crengi, pietre cu scobituri, etc.) 'sau ^permite amenajarea lor.
în topliţe, hrana naturală poate fi completată şi prin distribuirea de hrană pregătită.
După atingerea vigurozităţii necesare pentru suportarea condiţiilor din apele naturale, puietul din topliţe e dirijat către acestea. Prin utilizarea topliţelor, pierderile de puiet, în general foarte mari în cazul deversărilor directe în apele naturale, au fost simţitor reduse.
4.	Topograf, pl. topografi. Topog.: Tehnician specializat în măsurători terestre de detaliu, folosind metode şi instrumente topografice,
5.	~ minier. Mine:	Topograf	specializat	în	măsurători
topometrice în interiorul minelor, cum şi în reprezentarea grafică şi numerică a ridicărilor miniere.
6.	Topografic, desen Desen. V. sub Desen cartografic.
7.	plan Topog. V. Plan topografic.
8.	punct	Topog. V. Punct topografic.
9. ''Vj reper	Topog. V. sub Reper 7.
10.	/</, semnal Topog. V. Semnal topografic.
u.	Topografica, harta Topog. V. Hartă topografică, sub Hartă.
12.	reducere Geofiz. V. Reducere topografică.
13.	Topografice, elemente Topog.: Totalitatea amănuntelor întîlnite pe o suprafaţă de teren, respectiv pe un teritoriu care urmează a fi cartat (v. Cartare). Elementele topografice sînt: naturale (de ex.: apele naturale de orice fel şi mărime, limitele dintre diferitele zone de vegetaţie, văile, dealurile, munţii, rîpele, etc.) sau artificiale, construite sau demarcate de om (de ex.: limitele dintre proprietăţi sau diferitele moduri de folosinţă a terenurilor; construcţiile de toate genurile, ca: drumuri, poduri, linii ferate, fabrici, case, garduri, îndiguiri, canale, fîntîni, săpături, ramblee, etc.). Sin. Detal ii topografice.
14.	Topografice, simboluri Topog., Desen:	Simboluri
grafice folosite în desenul topografic şi în desenul cartografic pentru a reprezenta forma reliefului scoarţei terestre, natura culturilor cari acoperă terenul, căile de comunicaţie, apele curgătoare şi stătătoare, mlaştinile şi terenurile mocirloase, izvoarele şi fîntînile, oraşele şi satele, clădirile izolate şi lucrările de artă (poduri, ziduri de sprijin, etc.), semnalele topografice şi geodezice, reperele de nivelment, reperele kilometrice ale căilor de comunicaţie, etc. (v. fig. //•••XV/, sub Desen cartografic). Sin. Semne topografice.
15.	Topografie. Topog.: Ramură a tehnicii măsurătorilor terestre, care se ocupă cu măsurătorile efectuate pe suprafeţe destul de mici pentru a putea fi considerate plane, neglijîn-du-se, astfel, curbura suprafeţei Pămîntului.
In Topografia propriu-zisă, rezultatele măsurătorilor sînt reprezentate, prin simboluri convenţionale, în planuri sau hărţi topografice. în Topometrie, rezultatele măsurătorilor şi ale calculelor sînt concretizate prin coordonate sau prin alte valori numerice (distanţe, arii, etc.).
După cum se urmăreşte determinarea numai a proiecţiei orizontale a punctelor remarcabile ale unei porţiuni de teren, respectiv şi situaţia lor, în altitudine, unul în raport cu altul, topografia se subdivide în planimetrie şi nivelment.
Din punctul de vedere al gradului de precizie urmărit, se deosebesc: topografie expeditiva, în care scopul măsurătorilor e obţinerea de crochiuri topografice şi de hărţi indicatoare sau de itinerar, şi topografie
Topologic, spaţiu
392
Topologic, spaţiu
riguroasă sau topografie de precizie, în care scopul măsurătorilor e realizarea de planuri topografice sau determinarea precisă a coordonatelor punctelor terestre măsurate.
După domeniul în care e folosită, se deosebesc următoarele ramuri principale:
Topografie cartografică, scopul fiind construcţia de hărţi topografice; topografie minieră, scopul fiind ridicarea în plan a minelor şi galeriilor subterane; topografie forestieră, scopul fiind indicarea în plan a pădurilor şi întocmirea planurilor forestiere; topografie cadastrală, scopul fiind realizarea de planuri cadastrale, de comasări, etc.; topografie tehnică, scopul fiind realizarea de planuri necesare proiectării şoselelor, a căilor ferate, etc.
1.	Topologic, spaţiu Mat.: Mulţime M împreună cu o topologie a sa. O aplicaţie / a unui spaţiu topologic A într-un spaţiu topologic B e continuă, dacă pentru orice mulţime deschisă D a lui B, fml(D) (mulţimea elementelor din A, cari sînt duse de / în D) e deschisă în A. De exemplu, funcţiunea f(x)—ex e o aplicaţie continuă a lui R în R, f(x, y)—x-\-y e o aplicaţie continuă a lui R2 în R, iar f(x)—(x, x) e o aplicaţie continuă a lui R în R2, R fiind dreapta reală (v. mai departe).
Dacă / e biunivocă şi f(A)=B, şi dacă/, /-1 sînt continue, /se numeşte aplicoţie topologică sau omeomorfism; două spaţii A, B, între cari există un omeomorfism, sînt omeomorfe; în particular, două figuri din plan sînt omeomorfe ca spaţii topologice, cu topologia relativă. Două spaţii omeomorfe au aceleaşi proprietăţi topologice.
Există trei metode importante de a defini o topologie într-o mulţime M: a) fiind dată o familie Cp de aplicaţii f-ale mulţimii M, în spaţiile topologice A-, se poate considera cea mai puţin fină topologie a lui M, pentru care aplicaţiile fi sînt continue; b) fiind dată o familie-^. de aplicaţii g. ale spaţiilor topologice B. în mulţimea M, se poate considera cea mai fină topologie a lui M, pentru care aplicaţiile gi sînt continue; c) fiind dată o metrică pe mulţimea ikf, de ci o funcţiune (distanţa) care asociază la fiecare pereche (x, y) de elemente din M un număr nenegativ d(x,y), astfel încît : 1°) y)~bd(y, z)^d(x, z), 2°) d(x, ^')=0 dacă şi numai dacă x—y, 3°) d(x, y)=d{y, x), se poate defini topologia în M, avînd
ca bază interioarele sferelor din M, deci mulţimile S „ de
x0, r
forma Sx^r—^x^M\d{x,x0)<^}. Interiorul sferei e format, deci, din punctele x din M, av*nd distanţa la un punct fix xQ mai mică decît numărul pozitiv r\ atunci x0 e centrul sferei, iar v e raza.
De exemplu, în mulţimea R a numerelor reale se poate defini distanţa d prin formula: d(x, y)=\x—y\. Spaţiul topologic obţinut din R cu topologia dată de această distanţă se numeşte dreapta reală. Analog, se defineşte spaţiul euclidian ^-dimensional, considerînd mulţimea Rn a sistemelor ordona-, te de n numere reale (xv ..., # ) şi distanţa: d(x, y)=[(x1-y1y-j— unde	....xH), y=(yv .... yj.
Două spaţii R", Rm sînt omeomorfe, numai dacă »=m (teorema lui ftrower a invariantei dimensiunii).
Aplicaţiile lui Rn în R definite de f-(xlt •••, xn)=xţ sînt continue şi cea mai fină topologie a lui Rn pentru care se menţine această proprietate e topologia definita mai înainte, numită şi topologia naturală a lui Rn.
Rn e spaţiul topologic cel mai important în Matematice, fiind în acelaşi timp uşor de definit şi prezentînd proprietăţi nebanale; de asemenea, Rn serveşte la definirea celor mai frecvent întîlnite spaţii studiate pînă azi.
Astfel, varietăţile sînt spaţii topologice avînd următoarele proprietăţi: au bază numerabilă; sînt separate (orice două puncte distincte aparţin la două mulţimi deschise fără puncte comune); orice punct al spaţiului aparţine cel puţin unei mulţimi deschise omeomorfe cu spaţiul Rn, n fiind un număr întreg fix, dimensiunea varietăţii. Exemple de varietăţi: sfera, torul, planul proiectiv, planul punctat (din care s-a scos un număr de puncte), cilindrul, conul.
Fiind date mai multe spaţii topologice X , cari depind de un indice a, se poate defini un nou spaţiu topologici, numit produsul cartesian al spaţiilor Xa. Punctele iui X sînt funcţiunile cari fixează în fiecare Xa un punct x . Pentru fiecare indice a se poate considera o aplicaţie pa de la X la X^, asociind funcţiunii at punctul xa fixat de x în X^. Topologia lui X se defineşte ca cea mai puţin fină topologie a lui X pentru care funcţiunile pa sînt toate continue.
De exemplu, spaţiul Rn e omeomorf cu produsul cartesian a n drepte reale R.
Dacă se consideră un număr finit de spaţii Xv ...,X , punctele produsului lui cartesian Ar1 x ••• X X^ sînt simboluri de forma (x1, ..., x^), unde xi e un punct din X■ (i —1, 2, ..., p). Mulţimile de forma D1 xD2 x ••• x constitu ie o bază a produsului cartesian X, x ••• xl,, D. fiind mulţimi deschise în AT-.
1 p t • 1
Dacă X e un spaţiu topologic şi dacă A e o parte a lui X, topologia relativă a lui A are ca mulţimi deschise intersecţiu-nile lui A cu mulţimile deschise din X.
De exemplu, sfera cu n dimensiuni e submulţimea Sn a lui Rn+^, formată din punctele (xlt ...,xff+^) avînd x\-\-----f~x2+1=1
şi dotată cu topologia relativă a lui Sn în Rn+^. Sn e o varietate cu n dimensiuni.
51 e cercul; orice varietate cu o dimensiune e omeomorfă fie cu S1, fie cu R1.
Mulţimea dreptelor cari trec prin originea 0 — (0, ..., 0) a spaţiului constituie spaţiul proiectiv Pn. Asociind fiecărui punct x=j=.0 din	dreapta	Ox,	se	obţine	o	aplicaţie	/	a	spa-
ţiului Rn+^ — {O} în Pn. Luînd în Rn+0—{o} topologia relativă de submulţime a lui , topologia lui Pn e cea mai fină topologie a mulţimii Pn pentru care / e o aplicaţie continuă.
Un spaţiu topologic X e compact, dacă din orice familie de mulţimi deschise, cari au proprietatea că reuniunea lor e X, se poate extrage o subfamilie finită cu aceeaşi proprietate. Exemple: spaţiile Sn, Pn sînt compacte. Spaţiul Rn nu e compact, deoarece din familia interioarelor sferelor de rază 1, cari acoperă spaţiul	(au reuniunea	egală cu	i?/2+1) nu se
poate extrage o mulţime	finită cu aceeaşi	proprietate.
Produsul cartesian al unei familii de spaţii compacte e un spaţiu compact.
Varietăţile cu două dimensiuni (suprafeţe) se împart în suprafeţe deschise şi în suprafeţe închise (compacte); de asemenea, o suprafaţă poate fi or/'en-tabilă sau neorientabilă.	Suprafeţele
închise orientabile sînt sfera, torurile generalizate şi sînt determinate, din punctul de vedere topologic, printr-un număr întreg nenegativ, genul lor.
Două suprafeţe închise	orientabile
sînt omeomorfe numai dacă au acelaşi gen. Sfera S2 are genul 0. Suprafaţa de Tor genera|izat. gen p>0 e discul cu p găuri; pentru
p—'l se obţine torul obişnuit; pentru p = 3 suprafaţa e reprezentată în figură. Dacă Se o suprafaţă neorientabilă, există o suprafaţă orientabilă S' şi o funcţiune continuă a lui S' pe S,
Topologie
393
Topologie
astfel ca orice punct din S sa fie imaginea a exact două puncte din S'. Planul proiectiv P2 e neorientabil şi lui îi corespunde sfera S2 ca suprafaţă S'.
Spaţiile topologice în cari s-a definit şi o structură algebrică (de grup, inel, spaţiu vectorial, corp, etc.) prezintă interes deosebit. în acest caz, cele două structuri, algebrică si topologică, trebuie să satisfacă anumite condiţii de continuitate (adunarea, înmulţirea, luarea inversului, înmulţirea cu un scalar trebuie să fie continue). Se obţin, în acest caz, un grup, respectiv un inel, un spaţiu vectorial sau un corp topologic.
Singurele corpuri topologice conexe şi local compacte sînt: corpul numerelor reale, corpul numerelor complexe şi corpul numerelor cuaternionice. Un spaţiu topologic e conex dacă nu se poate descompune în reuniunea a două submulţimi deschise nevide fără puncte comune. Spaţiul topologic X e local compact, dacă orice punct din X aparţine unei mulţimi deschise A, inclusă într-o mulţime B, care cu topologia relativă e compactă.
Spaţiul Rn e un spaţiu vectorial topologic, dacă e luat cu topologia naturală şi cu structura de spaţiu vectorial obişnuită.
Un grup topologic al cărui spaţiu e o varietate e un grup Lie. Grupurile Lie de dimensiune 1 sînt comutative. Unui grup Lie oarecare i se poate asocia o algebră de numere hiper-complexe (algebra Lie a grupului). Proprietăţile grupurilor Lie sînt conţinute în mare măsură în structura algebrelor Lie asociate.
Spaţiile vectoriale şi inelele topologice apar în special în probleme de Analiză şi sînt studiate mai ales în Analiza funcţională.
Un exemplu important de inel topologic e mulţimea funcţiunilor continue, cu valori reale, pe un spaţiu compact dat X. în acest inel, adunarea şi înmulţirea se definesc cu formulele:
(/•*)(*)=/(*)!?(*).
(f+g) (*)=/(*)+£(*).
iar topologia e dată de distanţa
d{f. g) = max | f(x)-g(x) |.
i.	Topologie. 1 Mat.: Ramură a Matematicelor, care studiază proprietăţile spaţiilor topologice. Se deosebesc: topologia generala, utilizînd în special raţionamente de teoria mulţimilor; topologia algebrică (combinatorie, după numirea veche), care asociază spaţiilor topologice invarianţi algebrici, astfel încît unor spaţii omeomorfe să le corespundă invarianţi egali sau isomorfi. Topologia diferenţială studiază proprietăţile varietăţilor dotate cu structură diferenţială (v. mai departe). Invarianţii mai importanţi cari se pot asocia spaţiilor topologice sînt dimensiunea, grupurile de omotopie, grupurile de omologie şi grupurile de coomologie.
Dimensiunea spaţiului topologic X e cel mai mic număr întreg n, pentru care, oricare ar fi acoperirea U a lui X, există o acoperire TJ', mai fină decît U, astfel încît orice punct din X să aparţină la cel mult n+1 mulţimi din U'. O acoperire U a spaţiului topologic X e o familie de mulţimi deschise, a căror reuniune e X, O acoperire U' e mai fină decît U, dacă orice mulţime a acoperirii U' aparţine cel puţin unei mulţimi a acoperirii U.
Dimensiunea, în acest sens, a spaţiului Rn e chiar n.
Grupurile de omotopie ale unei perechi de spaţii topologice X, A, (ACZX) depind de un număr natural n şi de un punct x0&A şi se notează cu tun(X, A, x0). Grupul tz^X, A, x0) se defineşte considerînd aplicaţiile continue / ale cubului IH={{xlt Xn)\	Î=1,	n}cRn, în X, avînd
proprietăţile
unde I" 1 e faţa lui In dată de *„=0, iar ]” 1 e reuniunea celorlalte 2^—1 feţe ale Iui In.
în mulţimea Fn a aplicaţiilor / se defineşte o lege de compunere (/, g) -> fg prin formula:
f t2, ••*, tn), 0</,< “
(fg)(*v •••■*«)= \	1
| 1 ^)* ~2 •
Două aplicaţii /0, /x din F se numesc omotope dacă există
o aplicaţie continuă h a spaţiului topologic lnxl în X, astfel încît:
h(In~:xI)<ZA,	h(ln^Xl)={x0}
şi astfel încît:
h(lnX { 0 })=/„, hlj" X { 1 })=ft.
Dacă aplicaţiile f0, fi{g{), g±) sînt omotope, produsele f0g0, f± gx sînt de asemenea omotope. Omotopia e o relaţie de echivalenţă care împarte mulţimea Fn în clase şi ultima proprietate arată că se poate defini o lege de compunere între clase.
Grupul de omotopie Tcn(X,A, x0) e mulţimea claselor de echivalenţă, dotată cu această lege de compunere.
n (X, A, #0) e grupul de omotopie relativă de dimensiune n
a perechii (X, A). Dacă {x0}=A, acest grup se notează cu Kn{X, x0) şi se numeşte grupul de omotopie absolută a spaţiului X, cu punctul fix x0. Dacă X e conex prin arce, grupurile tzJ^X, x0), ^n(X, Xj) sînt isomorfe, oricari ar fi punctele x0 , xx din X. Grupurile de omotopie ale unui spaţiu dau indicaţii asupra numărului de găuri cari trebuie umplute, pentru ca spaţiul să devină asemănător cu spaţiul Rn, care nu are găuri. De exemplu, dacă din spaţiul obişnuit Rs se scoate o sferă plină, domeniul rămas are grupul de omotopie tt2 cu un generator, corespunzător găurii ce o prezintă.
Grupurile k^X, A, x9), (n^3) şi tz„(X, x0), («^2) sînt comutative. Grupul ^(X, x0) e grupul fundamental sau grupul lui Poincară al spaţiului X şi în general nu e comutativ.
Grupurile de omotopie ale spaţiului Rn sînt toate triviale (se recluc la elementul unitate). Grupurile de omotopie tc. ale sferei S^sînt triviale pentru i<n \ Ttn{Sn) e isomorf cu grupul aditiv al numerelor întregi. Pentru i>n, calculul grupurilor tz-(Sn) prezintă dificultăţi mari.
Grupurile de omotopie ale unei suprafeţe' sînt triviale pentru dimensiunile mai mari decît 1. Grupul fundamental al unei suprafeţe compacte orientabile de gen p e grupul cu 2p generatori %,•••,#£, &i. •••»&£. legaţi printr-o singură
relaţie	fcj-	pa~p ^~p • GruPu‘ fun-
damental al spaţiului proiectiv Pn e grupul ciclic de ordinul 2, deci are două elemente e, a, cu legile de compunere e2=e, ea=ae=a, a2=e.
Un spaţiu conex prin arce X e simplu conex, dacă grupul său fundamental e trivial. Deci Rn, S^sînt simplu conexe, dar Pn şi suprafeţele de gen p>0 nu sînt simplu conexe. De asemenea, scoţînd din R2 un număr de puncte, sau d in i?3 un număr de drepte, se obţin spaţii cari nu mai sînt simplu conexe. Grupul fundamental al domeniului plan limitat de un cerc C şi de p cercuri interioare disjuncte C- e grupul liber cu p generatori.
Topologie
394
Topologie
Grupurile de omologie şi coomologie au la bază noţiunea de complex. Ele dau indicaţii asupra subspaţiilor dintr-un spaţiu dat, cari nu au frontieră şi cari nu sînt frontiere ale altor subspaţii.
Conceptul de complex, si mp l ic ial sau abstract, serveşte la precizarea acestor proprietăţi ale unui subspaţiu, de a nu avea frontieră şi de a nu fi frontiere ale altor subspaţii. în general, un subspaţiu fără frontieră se numeşte ciclu. De exemplu cercul sau sfera din R3 sînt cicle. Un arc de cerc sau
o	zonă sferică nu sînt însă cicle, frontierele lor fiind formate respectiv din două puncte şi două cercuri.
în spaţiul R3, orice ciclu eo frontieră. De exemplu, cercul e frontiera interiorului său, sfera la fel. Din contra, un inel circular are cicle cari nu sînt frontiere. De exemplu, un cerc din inel, concentric cu el, nu e frontieră.
Complexul simplicial se defineşte cu ajutorul simplexului standard An, care e mulţimea punctelor din i?w+1, ale căror coordonate, notate »*“>*#» verifică relaţiile
x0>0, #i>0f —, ^>0, x0-\-xx-\----------^xn^'
Anulînd un număr de coordonate x. ,	, se obţine o
H	lp
faţa de dimensiune n—p a lui A*, notată cu A? ; . Anu-' r *i * p
lînd n coordonate, se obţin vîrfurile A• ale lui An, cari au
toate coordonatele nule, afară de una egală cu 1. Faţa
A; . conţine n—p-\-1 vîrfuri ale lui An, anume vîrfurile^,-ti • ip	J
cu	•••,**. Invers, n—£4-1 vîrfuri A - } A - , A .
P	1	Jo Ji Jfl—p
ale lui An definesc o faţă de dimensiune n—p a lui An, ce se
poate cu	(jrfi,;	*=0,	-	.
..., n—p, l—1, ..,p).
Un complex simplicial e o mulţime K de feţe ale lui An> care odată cu o faţă (A-Aj ) conţine orice faţă generată
de o parte din vîrfurile A. ,—,A.t deci orice fată a lu i An r	J*	Jr
continută în (A. , ••• , A.). De exemplu, toate fetele lui A.
Jo	jr'
formează un complex simplicial.
Mulţimea punctelor feţelor din K, dotată cu topologia relativă dată de Rn^, se notează cu \K\ şi se numeşte poliedru! asociat complexului simplicial K. Un astfel de poliedru e bilater.
Două complexe simpliciale Kv K2 distincte pot avea polie-drele \KX\, \K2\ omeomorfe.
Un complex de lanţuri sau complex abstract e un şir de grupuri abeliene C0,Clt C2, ... şi un şir de omomorfime c)0, 9i. S2 -	- 9/ f'ind definit pe C. cu valori în , astfel
ca produsul omomorfismelor g)-_______-j să fie nul. Subgrupul
lui Cg , format din elementele a avînd 9^=0, se notează cu Zq şi se numeşte grupul g-ciclelor. Elementele de forma (a'E^+1). formează un subgrup B^ al lui numit grupul frontierelor.
Grupul cît Zq\Bq se numeşte grupul de omologie de dimensiune q al complexului considerat şi se notează cu Hq.
Fiind dat un complex simplicial K, i se poate asocia un complex de lanţuri, notînd cu C grupul abelian liber generat de feţele (Ajo , ••• , A. ) ale lui K, unde /o</i<*-'</q ■ Omomorfismu! J) se defineşte prin formula
q
Grupurile de omologie H ale acestui complex de lanţuri se numesc grupurile de omologie ale complexului simplicial K şi se notează cu Hq(K).
Două complexe Kt, K2, avînd poliedrele \KX |, ]i£2| omeomorfe, au grupurile de omologie isomorfe (teorema de invarianţâ). Această teoremă permite definirea grupurilor de omologie ale unui spaţiu topologic X, omeomorf cu un poliedru \K |, punînd H^(X)=H^(K). Spaţiile cu această proprietate se numesc triangulabile. Sfera Sn, spaţiul proiectiv Pn şi în general varietăţile cu structura diferenţiabilâ sînt triangulabile.
Sfera S2 e omeomorfă; deci se poate identifica, din punctul de vedere topologic, cu poliedrul format din feţele de dimensiune 2 ale lui A3, care e un tetraedru. Acest poliedru e asociat complexului K format din feţele de dimensiune 0,1 şi 2 ale lui A3. Torul se poate identifica cu poliedrul asociat unui complex simplicial format din 18 feţe de dimensiune 2, 27 feţe de dimensiune 1 şi 9 vîrfuri. Identificînd aceste vîrfuri cu vîrfurile simplexului standard A8, torul se identifică cu poliedrul asociat unui complex K, format din 18 feţe de dimensiune 2 ale lui A8.
Grupurile de omologie Hq(X) ale unei varietăţi X de dimensiune n sînt triviale pentru q>n. Singurele grupuri netriviale ale sferei Sn sînt grupurile HQ(Sfî) şi Hn(Sn)t cari sînt isomorfe cu grupul aditiv al numerelor întregi Z. Grupurile de omologie ale unei suprafeţe compacte orientabile S, de gen p sînt date de formulele:
H0{S)=H2(S)—Z, H1(S)=ZiP, fiind produsul direct a lp grupuri Z.
Grupurile de omologie ale varietăţilor sînt legate de perioadele integralelor cari se pot defini pe varietăţi şi au apărut iniţial în studiul integralelor abeliene pe o suprafaţa rieman-niana.
Grupurile de omologie se pot defini şi pentru un spaţiu
topologic X, care nu e triangulabil (omologia singulara).
Se notează cu mulţimea aplicaţiilor continue / ale lui Aq
în X. generează un grup abelian liber C^(X). Pe C^(X)
se defineşte un omomorfism g) în CnAX) prin formula:
ţz y 1
v=£
i	=0
în care	j	e dată de formula:
/,•(*#■ "• ■	*i-\. o, xq_$.
Grupurile C^ şi omomorfismele formează un complex de lanţuri, ale cărui grupuri de omoogie se numesc grupurileI de omologie singulara ale lui X şi se notează cu Hq(X). Dacă X e triangulabil, aceste grupuri sînt isomorfe cu cele definite anterior.
Dacă 1e un complex de lanţuri şi G un grup
abelian, se notează cu C$(G) mulţimea omomorfismelor h ale lui Cy în G. Dacă hx, h2 sînt două astfel de omomorfisme, se defineşte suma lor hx-\-h2 punînd
(^î+^W-AiW+AaW.- x&q
0^ devine astfel grup abelian. Se poate defini un omomorfism 8$ de la Cq la C^+1, prin formula
(8*W)(*)«*©f+iW). (*ec?+1).
Avem S^+1<^=0. Elementele Iui C^(G) se numesc colanţurile cu valori în G ale complexului considerat. Colanţurile h avînd
Topologre
395
Topologie
2q(h) = 0 se numesc cocicle, iar colanţurile de forma hEiCq~1, se numesc cofrontiere. Cocicleie formează un subgrup Zq{G) al lui Cq{G), iar cofrontierele formează un subgrup Bq(G) al lui Zq(G). Grupurile cît H%(G) — —Z^(G)/B^(G) se numesc grupurile de coomologie cu coeficienţi în G ale complexului de lanţuri considerat. Aplicînd complexului de lanţuri singulare ale spaţiului X, se obţin grupurile de coomologie singulară a lui X, cu coeficienţi în G.—
Dacă/, g sînt două aplicaţii continue ale spaţiului topologic X în spaţiul topologic Y, se spune că/, g sînt omotope, dacă există o aplicaţie continuă h \X x [0,1] Y, astfel ca h(x,0 )=/(*),	A(*.1	)=£(*)■.
pentru orice x EzX. Se spune în acest caz că h constitu ie o omotopie a aplicaţiilor /, g sau o deformare continua a aplicaţiei / în aplicaţia g. Dacă X e un subspaţiu al lui Y şi / e aplicaţia de incluziune i:Xc.Y care asociază fiecărzi punct xţ^X acelaşi punct, considerat în Y, se mai spune că h e o deformare continua a lui X în g (.X) în Y.
Topologia algebrică a introdus de asemenea noţiuni noi, cum sînt cele de spaţiu fibrat şi fascicul, cari au aplicaţii importante în geometria diferenţială, în teoria funcţiunilor de mai multe variabile complexe sau în geometria algebrică.
Un spaţiu fibrat e un triplet (B, p, X), format dintr-un spaţiu topologic B (spaţiul total), dintr-un spaţiu topologic X (baza) şi dintr-o aplicaţie continuă p (proiecţia) de la B la X. Această aplicaţie trebuie să verifice condiţia de ridicare a omotopiei: Dacă / e o aplicaţie continuă a unui poliedru P în B şi dacă h e o aplicaţie continuă a lui Pxl în X, astfel încît pf~ restricţia lui h la Px{0 }, trebuie să existe o aplicaţie continuă k a lui Pxl în B, astfel încît pk—f şi /== restricţia lui k la Px{o}. Imaginea inversă p~~1 (x) a unui punct x£X se numeşte fibra în # şi se notează Fx.
Probleme importante în teoria spaţiilor fibrate sînt: clasificarea spaţiilor fibrate cînd se dă baza X şi se cere ca fibrele-Fx să fie omeomorfe cu spaţiul unui anumit grup topologic G; stabilirea unor relaţii între grupurile de omologie, coomologie şi omotopie ale spaţiului total, bazei şi fibrei; determinarea secţiunilor, deci aplicaţiilor continue 5 ale lui X în B, astfel încît s(x) EF# pentru orice x£X.
Cu ajutorul spaţiilor fibrate se obţin noi invarianţi topologici ai spaţiilor topologice, şi de asemenea se obţin metode noi de calcul al grupurilor de omologie şi omotopie.
Exemple de spaţii fibrate: Vectorii normali la o suprafaţă din Rs formează un spaţiu fibrat, avînd suprafaţa ca bază şi dreapta reală ca fibra. Vectorii tangenţi la o varietate dife-renţiabilă V formează un spaţiu fibrat, fibra fiind un spaţiu vectorial. Existenţa unei secţiuni nenule nicăieri în acest spaţiu fibrat revine la existenţa unui cîmp continuu de vectori tangenţi Ia V. Dacă V—S2, un astfel de cîmp nu există, dar pentru F—S3 există cîmpuri continue de vectori tangenţi.
Studiul secţiunilor conduce la clasele caracteristice, cari sînt elemente ale grupurilor de coomologie ale bazei X.
Un fascicul de grupuri abeliene (sau de inele) peste un spaţiu topologic X e o pereche (F, p), formată dintr-un spaţiu topologic F şi dintr-o aplicaţie continuă £ a lui F în X, astfel încît: orice punct / dini7 aparţine unei mulţimi deschise, care e aplicatăomeomorf de p pe o mulţime deschisă a lui p(f)\ Fx—p—1(x)e un grup abelian (inel), pentru orice x£X\ suma f+g sau diferenţa f—g (produsul fg) a două elemente avînd p(f)—p(g) e o funcţiune continuă de /, g.
Exemplu: Dacă /, g sînt două funcţiuni definite pe două mulţimi deschise TJ, V cari conţin un punct x^X, se scrie ~~fg, dacă/=g pe o submulţime deschisă W a intersecţiunii
lui U cu V. S-a introdus astfel o relaţie de echivalenţă în mulţimea funcţiunilor /, definite pe X, în jurul punctului#. Clasele de echivalenţă definite de această relaţie se numesc germeni de funcţiuni continue în Mulţimea germenilor de funcţiuni continue, definite în diferitele puncte ale lui X, constituie un fascicul de inele peste X, numit fasciculul de germeni de funcţiuni reale continue pe X.
O structura diferenţiabilâ, analitica sau algebrică, revine la indicarea unui subfascicul al acestui fascicul, deci a unui fascicul.(F't p') avînd F'CLF ş-i p'~ restricţia lui p la F'. Noţiunea de fascicul permite astfel un studiu unitar al varietăţilor diferenţiabile, analitice sau algebrice (varietăţi cu structuri diferenţiabile, analitice sau algebrice). în cazul varietăţilor diferenţiabile, F' e format din germeni de funcţiuni diferenţiabile, iar în cazul varietăţilor analitice, F' e format din germenii de funcţiuni analitice, cari se pot defini prin elemente tayloriene (serii convergente în jurul unui punct, de puterile pozitive ale coordonatelor).
Un spaţiu fibrat (.B, p, X) avînd spaţiul X ca bază şi fibra spaţiu vectorial permite să se asocieze lui X un fascicul, şi anume fasciculul de germeni de secţiuni locale ale spaţiului fibrat. Se numeşte secţiune locclâ a lui (B, p, X) o aplicaţie continuă s a unei mulţimi deschise U a lui X în B, astfel încît s(x)£Fx pentru oride x£U. Două secţiuni 5, s' în jurul lui x definesc acelaşi germen, dacă ele coincid într-o mulţime deschisă care conţine pe x.
De exemplu, dacă se consideră spaţiul fibrat al vectorilor normali la o suprafaţă S din P3, secţiunile locale sînt cîmpuri Ie de vectori normali la 5, definite pe mulţimile deschise de pe S. Dacă suprafaţa S e orientabilă, vectorii normali la S, luaţi de o aceeaşi parte a Iui S şi unitari, formează o secţiune definită pe toată suprafaţa S. Dacă însă Snu e o suprafaţă orientabilă, de exemplu dacă S e o bandă a lui Mobius, atunci nu există, în spaţiul fibrat al vectorilor normali, nici o secţiune pe întreaga suprafaţă, dar există secţiuni locale. Încercînd prelungirea unei astfel de secţiuni, se obţine la un moment dat o obstrucţie, care e un invariant algebric ce exprimă neorien-tabilitatea suprafeţei S.
i.	Topologie. 2.Mat.: Mulţime Tde părţi ale unei mulţimiM» supusă condiţiilor: orice reuniune de mulţimi din T e o mulţime din T şi orice intersecţiune finita de mulţimi din T e o mulţime din T. Sin. Structură topologică.
Mulţimea vidă e o parte a lui M şi e egală cu reuniunea unei familii vide de părţi a lui M, ce pot fi considerate în T. Deci mulţimea vidă e în T. De asemenea, mulţimea totală e un element din T. Elementele mulţimii T se numesc mulţimi deschise ale topologiei. Complementarele lor’faţă de M se numesc mulţimi închise.
Aceeaşi topologie T se poate defini dual, cu ajutorul mulţimilor închise, cari trebuie să satisfacă condiţiilor: orice intersecţiune de mulţimi închise e o mulţime închisă, orice reuniune finită de mulţimi închise e o mulţime închisă.
Alte definiţii folosesc noţiunile de vecinătate a unui punct sau de închidere a unei mulţimi (v. sub Structură 1).
într-o aceeaşi mulţime M se pot defini mai multe topologii. Fiind date două topologii Tlt T2 în M, se spune ca T1 e mai fină decît T2 (majorează pe T2), dacă orice mulţime deschisă (închisă) în T2 e deschisă (închisa) şi în Tt.
De exemplu, topologia discretă a mulţimii M e mai fină decît orice altă topologie a lui M. Mulţimile deschise în topologia discretă sînt toate părţile lui M. De asemenea, orice topologie a Iui M majorează topologia trivială, care are numai două mulţimi deschise: mulţimea totală M şi mulţimea vidă.
O submulţime B a mulţimii T de părţi deschisese numeşte bază a topologiei T,dacă orice mulţime deschisă e o reuniune de mulţimi din B.
Topometrică, ridicare —
396
Tor
Fiind dată o familie arbitrară F de părţi ale lui M se poate defini topologia cel mai puţin fină T, care are mulţimile din F deschise; o mulţime deschisă oarecare a acestei topologii e o reuniune (finită sau infinită) de intersecţiuni finite de mulţimi din familia F. Familia F se numeşte sub-bazâ a topologiei T; intersecţiunile finite de mulţimi din F constituie o bază a lui M.
1.	Topometrică, ridicare Topog. V. sub Ridicare 2.
2.	Topometrice, tabele Topog.: Tabele numerice cari servesc la efectuarea calculelor unei ridicări topometrice.
3.	Topometrie. Topog.: Diviziune a Topografiei, care se ocupă cu reprezentarea numerică, pe bază de coordonate spaţiale, a punctelor terestre caracteristice ale unei mici suprafeţe de teren, ridicate pe cale topometrică.
4.	Topometru. Topog.: Tehnician specializat în Topometrie (v.).
5.	Topor, pl. topoare. 1. Ut., Ind. lemn.: Unealtă tăietoare compusă dintr-o masă activă de oţel cu un tăiş — numită corpul toporului (v. fig. I d) — cu care e solidarizată o coadă
/.Topoare.
o) topor de uz genera!; b) topor de uz casnic, pentru spart lemne; c) topor pentru cioplit traverse; d) topor de uz casnic, pentru cioplit; e) topor de uz forestier pentru curăţit de crengi şi de cioturi; 1) corp; 2) leafă (pană); 3) vîrf; 4) barbur;
5) tăiş; 6) prag; 7) faţă (muchie); 8) ochi.
de lemn, numită şi toporişte, cu axa în planul tăişului, şi care se foloseşte prin lovire Ia curăţitul lemnului (de ex. trunchiuri), de cioturi şi de crengi, Ia despicatul lemnelor şi, uneori, la cioplit (de ex. cioplirea traverselor). Toporul se mînuieşte, în general, cu ambele mîini. Toporul, care e mai mic şi mai uşor decît securea (v.), se deosebeşte de aceasta şi prin forma corpului, avînd şi un prag.
In Estul ţării noastre, termenii topor şi secure se folosesc cu sensuri schimbate între ele, faţă de cele indicate mai sus.
Corpul toporului, care are un plan de simetrie care cuprinde axa cozii, e format din următoarele părţi: capul toporului, care are secţiunea transversală dreptunghiulară şi aproape constantă şi e terminat cu faţa toporului, în general plană (numită şi muchia toporului); ochiul toporului, în care se fixează coada; leafa toporului (sau pana toporului), în formă de pană, terminată cu tăişul curb şi cuprins în planul de simetrie al corpului, la leafă deosebindu-se şi următoarele părţi: vîrful, barburul şi pragul sau câlcîiul (v. fig. I d). Tăişul e curb. Dimensiunea paralelă cu axa cozii, a secţiunii prin leafă, creşte continuu şi asimetric spre tăiş. Coada toporului, numită şi toporişte, de lemn greu fisibil (de ex.: de corn,
de frasin, salcîm, etc.), are axa dreaptă şi secţiunea transversală, de regulă, constantă. Coada se fixează în ochiul din cap prin pene sau prin armături prinse de coadă cu şuruburi de lemn.
Corpul se confecţionează din oţel, prin forjare; ochiul se stanţează. Faţa şi tăişul sînt polizate, călite, apoi revenite pe circa 1/3 din înălţimea lefii.
Forma şi dimensiunile corpului şi ale cozii depind de scopuI în care e folosit toporul; de exemplu: toporul pentru spart lemne, pentru uz casnic (v. fig. Ib); toporul pentru cioplit traverse (v. fig. / c); toporul de uz general (v. fig. / o); toporul forestier pentru curăţit, adică pentru detaşat crăci şi cioate (v. fig. / e); toporul pentru cioplit (v. fig. I d); etc.
Un topor de uz special e toporul mic de pompier sau topora-şul de pompier (v. fig. II), care are corpul cu masă de circa 1,100 kg şi cu pragul dispus aproximativ la mijlocul lefii. La
	$	
~i			
		
il cărei corp are la un capăt
II. Toporaş de pompier.
1) corp; 2) leafă; 3) prag; 4) ochi; 5) coadă; 6) pene.
toporaşul de pompier, corpul e polizat pe toată suprafaţa. Corpul e calat pe coadă cu două pene dispuse în T. E mînuit, de regulă, cli o singură mînă. Toporaşul e purtat la centură, într-un toc de piele sau de pînză.
6.	^-tîrnâcop, pl. topoare-tîrnăcoape. Ut., Tehn.: Unealtă tăietoare a pompierului, o leafă terminată cu un tăiş curb, iar la celălalt capăt un vîrf ascuţit, curbat spre coadă (v. fig.).
Tăişul şi vîrful sînt cuprinse în planul de simetrie al corpului, care cuprinde şi axa cozii. Coada e scurtă şi e calată
Topor-ttrnăcop.
1) corp; 2) leafă de topor; 3) vîrf de tîrnăcop; 4) armatură de tablă: 5) coadă.
în ochiul corpului cu armaturi prinse cu şuruburi de lemn. Toporul-tîrnăcop poate fi mînuit şi cu o singură mînă. Se poartă la centură, într-un toc de piele sau de pînză.
7.	Topor. 2. Ut., Ind. lemn.: Sculă constituită din corpul de oţel al toporului, în accepţiunea Topor 1. Sin. Corpul toporului.
8.	Topor francez. Ut., Ind. lemn, Cs.: Sin. feslă de sabotat. V. sub Sabotarea traversei.
9.	Toporişte, pl. toporişti. Ut., Ind. lemn.: Sin.Coadăde topor. V. sub Topor 1.
io.	Tor, pl. toruri. 1. Geom.: Suprafaţă de rotaţie ale cărei curbe meridiane sînt cercuri avînd centrele la o aceeaşi distanţă de axa de rotaţie.
Torul e generat deci prin mişcarea de rotaţie a unui cerc în jurul unei drepte situate în planul cercului şi care nu conţine centrul lui (v. fig.).
Torul se prezintă şi ca o suprafaţă tubulară fiind înfăşu-rătoarea unei familii (5^) cu un parametru de sfere egale de rază b ale căror centre aparţin unui cerc fix (T) de rază a
Tor.
Tor
39?
Torcretarâ
Raportînd spaţiul la un reper cartesian ortogonal cu originea O în centrul cercului (T), axele x'x, y'y fiind în planul cercului, acest cerc e reprezentat de ecuaţiile ('jy	x2-\-y2=a2, z—0
iar familia de sfere (5^) e reprezentată de ecuaţia (x—X)2-f (y—y.)2-{- z2—b2—0, între X şi ^ existînd relaţia
X2-f [L2=a2.
Ecuaţia torului e:
(2)	f=i(x2-\-y2jrz2jra2—b2)2—4a2(x2-{-y2) —0.
Torul e o suprafaţă de ordinul 4 care conţine cercul absolut al spaţiului ca linie dublă şi care admite plane bitangente.
Secţiunea suprafeţei (2) printr-un astfel de plan bitangent e o cuartică singulară formata din două cercuri.
O sferă din familia (S^) admite reprezentarea parametrică:
!x—a cos t~\~b cos u sin v y—a sin t-\-b sin u sin v z=b cos v.
Cercul caracteristic, adică cercul de-a lungul căruia torul e tangent la sfera (3), corespunde relaţiei
t—u,
adică e cercul mare al sferei (3) al cărui plan conţine axa z'z*
Reprezentarea parametrică a torului e deci: r x=(a~\-b sin v) cos u
4)
y=(a+b sin v) sin
z—b cos v•
Cele două forme diferenţiale pătrat ice asociate acestei reprezentări (v. Suprafaţă) sînt:
j (pi=(a-{-b sin v)2du2-{-b2ăv2
\92=(a-|-6 sin v) sin vdti2-\-băv2,
iar curbura medie şi curbura totală sînt date de formulele:
a-\-2b sin v
(6)
(5)
/	b(a-\-b	sin v)
între razele principale de curbură există relaţia:
Se întîlneşte, de obicei, sub formă de mase solzoase şi pulverulente şi, rar, în concreştere cu autunitul (v.)/
Are culoare verde de smaragd şi luciu sticlos (pe feţele de clivaj sidefos). Prezintă clivaj perfect după (001). Are duritatea 2—2,5, gr. sp. 2,3—3,6 şi indicii de refracţie:
=1,576-1,582 şi nm=1,590-1,592.
Se topeşte la flacăra suflătorului, dînd o globulă neagră şi se disolvă în HN03. E puternic radioactiv,
3.	Torcâtorie, pl. torcătorii. Ind. text.: Sin. Filatură (v.).
4.	Torcretare. Cs.; Procedeu de preparare şi de punere în operă specială a unui mortar de ciment sau a unui beton cu agregate fine, sub presiunea aerului comprimat, cu ajutorul unei instalaţii de torcretat.
Instalaţia de torcretat. (v. fig. /) se compune dintr-o maşină de torcretat* dintr-un compresor, un rezervor de apă, un filtru de aer, un furtun cu injector, şi din conductele respective de aer, apă şi amestec uscat.
Torcretarea se foloseşte la executarea plăcilor subţiri de beton armat (la înveli-tori, cupole, rezervoare de apă), a tuburilor cu armatură înfăşurată pe un miez de beton, pentru
/. Instalaţie de torcretat.
1) maşină de torcretat; 2) compresor; 3) rezervor de apă; 4) filtru de aer; 5) injector; 6) conductă (furtun) de apă; 7) conductă pentru materiale; 8) conductă de aer.
1	1 _ b __ 1 ,
i?! + R2 RxR2 ~ b '
deci torul e o suprafaţă de tip Weingarten (v. Suprafaţă Wein-garten).
Cele două familii de linii de curbură sînt formate din cercuri; prin urmare, torul e o ciclidă (v. Ciclida). Genul topologic al torului e: p—1.
1.	Tor. 2. Arh.: Mulură convexă, de obicei cu profil semi-
circular, folosită în compoziţia bazelor coloanelor antice, în arhitectura romanică la decorarea arhivoltelor — şi în cea gotică	la	formarea nervurilor. Stilul gotic	foloseşte şi un	tor
de	secţiune	eliptică (toroid), profilul fiind	format	din două
arce de cerc cari se intersectează în unghi ascuţit.
2.	Torbernit. Mineral.: Cu(U02)2(P04)2*12 H20. Fosfat bazic hidratat de cupru şi uraniu, care se formează în pegmatite şi în zonele de oxidare ale zăcămintelor hidrotermale de uraniu, wolfram, staniu, etc., cari conţin în minereurile primare diverse minerale de uraniu şi fosfor (v. şî Uranite).
Conţine 7,70% CuO, 57,50% U03, 14,50% P2Os şi 20,30% HaO. La 45° pierde patru molecule de apă şi se transformă în metatorbernit.
Cristalizează în sistemul tetragonal, clasa ditetragonal-bipi-ramidală, în cristale mici, bine conturate, cu habitus tabular.
executarea unui strat de beton impermeabil (de ex. la rezervoare, tunele, etc.), pentru corectarea unor defecte de turnare a betonului, la betonarea porţiunilor degradate ale construcţiilor de beton armat, la executarea unor tencuieli de calitate superioară, pentru acoperirea unor elemente de lemn sau de metal cu un strat ignifug, pentru realizarea unui finisaj decorativ al construcţiilor, etc.
Amestecul umed care iese din injector e proiectat pe un cofraj dinainte pregătit sau pe faţa unui element de construcţie executat în prealabil şi care trebuie acoperit cu beton torcretat. Pentru elemente de construcţie noi e suficient să se execute numai un cofraj pe o singură parte a acestora şi care, după întărirea betonului, poate fi scos şi folosit din nou. Dacă trebuie aplicat un strat de mortar sau de beton torcretat pe o suprafaţă mare (pentru reparaţii, izolări, tencuieli speciale, etc.), suprafaţa respectivă trebuie pregătită în prealabil, prin curăţire cu un aparat de sablat (în acest scop poate fi folosit chiar aparatul de torcretat), şi prin spălarea ei cu apă, în timpul lucrului se ţine injectorul la distanţa de circa 1 m de la suprafaţa care se torcretează, iar vîna de amestec umed e proiectată perpendicular pe această suprafaţă. La început, particulele mari ale amestecului, cari ies din injector cu o viteza foarte mare (90—100 m/s), izbindu-se de suprafaţa ce se prelucrează, ricoşează, pînă cînd se formează pe suprafaţă o pojghiţă de ciment în care încep să se înglobeze particulele de toate dimensiunile. Din această cauză, de o parte se pierde material „ricoşat", care e nisip aproape curat (şi care poate fi folosit din nou), iar de altă parte, amestecul depus pe suprafaţa peretelui conţine o cantitate mai mare de granule mari decît amestecul preparat pentru lucru. La proiectarea pe o suprafaţă orizontală, de sus în jos, cantitatea de material ricoşat e de circa 15%; la proiectarea de jos în sus, de circa 60%; la proiectarea pe o suprafaţa verticală, în medie de circa 40%.
Torcretat, maşină de
m
Torent
Maşina de torcretat se compune din două camere cari se pot închide ermetic şi în cari se introduce amestecul
II. Maşină de torcretat.
1) camera superioară; 2) camera inferioară; 3) capacul camerei superioare; 4) capacul camerei inferioare; 5) pîrghii pentru manevrarea capacelor; 6) disc cu alveole; 7) paletă de amestecare; 8) pipă; 9) conductă exterioară; 10) motor cu aer comprimat; 11) conductă de aer comprimat, pentru echilibrarea presiunii din cele două camere; 12) conductă generală de aer comprimat; 13) conductă de aducere a aerului comprimat, la pipă; 14) arbore cu filet fără fine, pentru antrenarea roţii cu alveole; 15) intrarea aerului comprimat; 16) ieşirea materialului sub presiune; 17) ajutajul conductei exterioare; a) intrarea apei sub presiune; b) intrarea amestecului uscat de material; c) cameră de amestec; d) cămaşă de cauciuc.
ve agregat şi de liant uscat (v. fig. //). Camera superioară ser-deşte la realizarea presiunii atmosferice sau a presiunii înalte,
în momentul introducerii materialului în maşina sau în camera inferioară, astfel încît alimentarea să se facă fără întreruperea lucrului şi fără scăderea presiunii din camera inferioară. în camera inferioară se găseşte un disc cu alveole, care e rotit de un motor cu aer comprimat. Aerul comprimat care serveşte la proiectarea betonului intră în camera inferioară, printr-o piesă în formă de pipă, şi antrenează, în conducta exterioară, materialul adus de fiecare alveolă, în dreptul pipei. înainte ca materialul să iasă din conductă, prin injector, i se adaugă apa necesară, care e adusă, prin altă conductă, la injector, la o presiune puţin mai înaltă decît presiunea amestecului uscat. Materialele folosite trebuie să aibă granule cu diametrul maxim de 8 mm, pentru a se evita înfundarea conductei de ieşire şi a injectorului.
î. Torcretat, maşina de Cs. V. sub Torcretare.
2.	Torefiere. Gen.: Operaţia de încălzire a unei substanţe la foc direct, în prezenţa aerului, fie pentru a distruge unele principii dăunătoare, fie pentru a provoca formarea unor principii aromatice sau chiar numai pentru uscare. în cursul torefierii se produce, uneori, un început de calcinare. Exemple: torefierea cafelei, torefierea tutunului (pentru a se pierde o parte din nicotină conţinută şi mirosul dezagreabil al tutunurilor inferioare).
3.	Torent, pl. torenţi. Geogr., Geol., Hidrot.: Curs de apă cu scurgere intermitentă care se formează pe pantele repezi şi neregulate în regiuni muntoase sau deluroase şi e caracterizat prin viituri (v.) scurte şi debite mari după ploi torenţiale sau topirea brusca a zăpezilor şi gheţarilor.
De obicei, un torent se formează prin1 adîncirea progresivă a urmelor lineare lăsate de şiroirea (v.) apei pe pantele repezi şi lipsite de vegetaţie (v. fig. /). Condiţiile cari favorizează formarea torenţilor sînt: coeziunea mică a rocilor şi, în special, starea de dezagregare şi proprietatea lor de a absorbi apa; condiţiile de climă (diferenţe mari de temperatură, caracterul precipitaţiilor, etc.); panta şi orientarea versantelor; poziţia nivelului de bază al eroziunii (v.sub Profil de echilibru), iar cele cari favorizează dezvoltarea lor sînt: distrugerea plantaţiilor de pe coaste (prin tăieri, călcare de către vite, etc.); aratul coastelor pe lungul pantei; executarea de canale, drumuri (comunale şi vicinale), limite de proprietăţi, etc., de-a lungul liniei de cea mai mare pantă; rupturile accidentale de baraje.
Un torent e constituit din trei părţi: basinul de recepţie (regiunea superioară), canalul de scurgere (regfenea de mijloc) şi conul de dejecţie (regiunea inferioară).
Basinul de recepţie (v.) reprezintă suprafaţa de pe care torentul îşi colectează apele şi aluviunile. Are de obicei o formă apropiată de un semicerc, cu pereţi aproape verticali, în basinul de recepţie se produce o eroziune pronunţată de suprafaţă şi se formeată ogaşe şi viroage, cari converg spre zona centrală a torentului şi. cu timpul evoluează la rîndul lor în torenţi.
Canalul de scurgere e valea propriu-zisă a torentului, cu panta mai mică, prin care se realizează transportul apei şi al aluviunilor colectate din basinul de recepţie, spre baza pantei, în canalul de scurgere, care se prezintă de regulă sub forma unei văi înguste cu pereţii foarte înclinaţi, se produc o eroziune de adîncime şi totodată o lărgire a văii prin prăbuşirea malurilor.
Fazele de dezvoltare ale unui torent.
Torent noroios
m
Torîu
Conul de dejecţie (v.) (agestru) e zona torentului de la baza pantei, în care are loc numai depunerea aluviunilor transportate. Conul de dejecţie se caracterizează printr-o mare afînare şi înmuiere a depunerilor, cum şi prin faptul ca, după fiecare viitură, torentul îşi croieşte alt drum prin conul de dejecţie, pentru evacuarea apelor.
După o evoluţie îndelungată, prin eroziune regresivă (dinspre aval spre amonte), torentul se poate transforma într-un curs de apă cu caracter permanent, alimentat, în special, de deschiderea prin eroziune a unor strate acvifere subterane.
Torenţii au o acţiune negativă din punctul de vedere al economiei naţionale, care se manifestă prin: spălarea stratului vegetal din basinul de recepţie şi acoperirea stratului vegetal din aval, în zona conului de dejecţie, cu aluviuni, reducînd prin aceasta suprafaţa utilă pentru agricultură şi mărind suprafaţa terenurilor sterile; eroziunea de adîncime care poate dăuna lucrărilor şi amenajărilor tăiate de torent, care prin atingerea stratelor acvifere le drenează şi le coboară suprafaţa hidrostatică; distrugerea reţelelor de drumuri, căi ferate, a satelor, livezilor, etc. Formarea şi dezvoltarea torentilor se combat în basinul de recepţie prin lucrări de amenajare a torenţilor: împăduriri şi interzicerea defrişărilor; terasari; arături în lungul curbelor de nivel; interzicerea efectuării de şanţuri în lungul pantei; etc. şi în canalul de scurgere prin reducerea pantei cu ajutorul unor lucrări transversale (baraje).
1.	~ noroios. Geol.: Scurgeri de noroi, cu mare putere distructivă, foarte frecvente în văile înguste şi în chei.
Condiţiile esenţiale pentru formarea şi dezvoltarea torenţilor noroioşi sînt: existenţa unei pante a văii de cel puţin 35% în părţile superioare; prezenţa, în cantităţi mari, în partea superioară a văii, a unor produse de alterare dezagregate sau a unui sol necoeziv, uşor erodabil; precipitaţii atmosferice foarte mari sau topiri de zăpezi ori de gheţari cari pot furnisa brusc cantităţi mari de apă.
Principalul mijloc de combatere a torenţilor noroioşi e menţinerea zonei basinului de recepţie permanent împădurite,
2.	Torenţial. 1. H/c/r.: Calitatea regimului hidraulic al unui curs de apă cu suprafaţa lineară de a fi caracterizat prin apariţia bruscă a unor debite foarte mari în secţiuni de curgere strîmte, cu pante mari, ceea ce dă cursului de apă un caracter foarte violent. V. şî Torenţial, regim
3.	regim Hidr.: Regimul de curgere al unui curent cu suprafaţă liberă, ale cărui adîncimi normale sînt mai mici decît adîncimea critică şi al cărui număr Froude (Fr) e supraunitar sau panta lui logaritmică e mai mare decît cea critică,
în cazul unui regim torenţial se folosesc relaţiile:
h<Kr^Fl-,	F^ţ> 1;
cr y g	h	cr	acÂ
în cari h e adîncimea normală; h e adîncimea critică; a e coeficientul lui Coriolis; q e debitul specific; g e acceleraţia gravitaţiei; v e viteza curentului; i e panta logaritmică; icr e panta critică; c e coeficientul lui Chezy.
4.	Torenţial. 2. Meteor.: Calitatea unor ploi de a avea intensitate mare (şi durată scurtă).
s. Torianit. Mineral.: (Th, U)02. Oxid de toriu şi de uraniu, natural, isomorf cu uraninitul (v.), care se găseşte sub formă de cristale cubice regulate. Are culoare neagră care, prin alterare, devine brună-neagra pînă la cenuşie închisă, cu luciu sticlos asemănător cu al blendei. E casant, cu spărtura concoidală, şi are duritatea 5,5***6,5, gr. sp. 8***9,7 şi indicele de refracţie n—2,20.
E foarte radioactiv; nu se topeşte la flacăra suflătorului, dar se disolvă în acid azotic concentrat şi în acid sulfuric diluat, cu degajare de heliu.
6.	Toric, pl. torici. Zoo/., Pisc.: Sarda sarda Bloch. Pală-midă (v.) în vîrstă de 2***3 ani, devenită matură sexual, deci aptă pentru reproducere. (Termen regional.)
7.	Torilenâ: Chim.: C15H24. Sescviterpenă izolată din uleiul eteric obţinut prin distilarea cu vapori de apă a fructelor de Torilis anthriscus Gmel. Are gr. mol. 204,34.
8.	Torit. Mineral. V. Thorit.
9.	Toriu. Chim.: Th. Element din grupul al patrulea secundar al sistemului periodic. Are nr. at. 90; gr. at. 232,038; gr. sp. 11,71 ; p. t. 1827°. Conţinutul în toriu în scoarţa pămîntului e de 0,0011%; deci e destul de răspîndit, însă dă mai rar aglomerări în minerale. Se cunosc azi peste 50 de minerale cari conţin toriu. Cel mai bogat în toriu e thoritul, un orto-silicat de toriu, ThSi04; orangitul e un produs de dezagregare al toritului.
Toriul se găseşte în gadolinit, pirocraz, monazit, thorianit, samarskit, euxinit, allurit, etc. Sursa principală din care se extrage e monazitul, care conţine între 1 şi 18%ThOâ sub formă de silicat şi, probabil, fosfat, deoarece nisipurile mona-zitice sînt cele mai răspîndite dintre mineralele cari conţin toriu. Aceste nisipuri conţin, alături de toriu, fosfaţi de ceriu şi de alte elemente lantanide.
Nisipurile monazitice cu un conţinut de cel puţin 5% Th02 sînt supuse la operaţii adecvate pentru separarea toriului. Astfel, ele sînt supuse acţiunii acidului sulfuric concentrat la cald pînă la completa dezagregare, după care se separă de gangă prin turnare în apă rece. La dezagregarea cu acid sulfuric are loc reacţia:
(Ce, La, Th) (POJx+y H2S04 -> (Th, La, Ce) (SO^-f * H3P04 .
Din soluţie, toriul se precipită ca fosfat împreună cu celelalte elemente ale pămînturilor rare. Separarea de elementele lantanide se face pe baza solubiIitâţii oxalatului de toriu şi amoniu faţă de aceiaşi oxalaţi dubli ai elementelor lantanide. Din oxalatul de toriu şi amoniu prin tratare cu acid sulfuric la cald şi apoi prin cristalizare se obţine sulfatul de toriu, Th(S04)2*9 H20. Alte procedee conduc la obţinerea azotatului de toriu, acesta fiind produsul cel mai întrebuinţat în tehnică. Monazitul poate fi prelucrat şi prin metode alcaline; astfel, după măcinare se tratează cu o soluţie caldă de sodă caustică de 45%, la presiunea atmosferică şi la 135°. Raportul dintre soluţie: solid e de 1,7 : 1,0. Timpufde reacţie e de 2-**3 ore. După diluare cu apă se filtrează, obţinîndu-se turta de hidroxizi de toriu şi pămînturi rare, în timp ce în soluţie trece fosfatul de sodiu. Reacţia după care are ioc dezagregarea alcalină e:
(Ce, La, Th)(P04)x+y NaOH -> (Ce, La, Th)(0H)^=Na^(P04)x .
Toriul precipită ca Th(OH)4, iar ceriul, ca Ce(OH)3. Precipitatul de hidroxizi e solubilizat cu acid clorhidric 37% şi, în soluţie trec 99,5% din pămînturile rare şi toriul. Ultimul se precipită cu hidroxid de sodiu, în proporţia de 99 % ca Th(OH)4.
Toriul metalic pur e greu de obţinut, deoarece la reducerea lui se combină cu reducătorii, sau formează aliaje. A fost obţinut prin electroliza unui amestec de săruri topite KThF5 cu KCI şi NaCI. Destul de pur a fost obţinut fie prin reducerea tetraclorurii de toriu cu metale alcaline sau amestec de metale alcaline şi alcalino-pămîntoase conform reacţiei:
ThCI4 +4 Na -> Th+4 NaCf+70,8 kcal,
fie prin reducerea bioxidului de toriu cu un amestec de calciu şi sodiu în prezenţă de clorură de calciu:
ThOa+2 Ca -> Th+2 CaO+11,4 kcal.
Reducerea se execută în vid sau în atmosferă de gaz inert, la temperatura de 1100---12000. Durata procesului e de cîteva minute.
Torîu A
400
Torîu S
în toate aceste metode, metalul conţine şi bioxid de toriu în urma reducerii incomplete, sau marii afinităţi a lui pentru oxigen. Totuşi, prezenţa oxidului nu dăunează calităţilor mecanice ale toriuiui.
Toriu liber de oxigen s-a putut obţine ca şi celelalte metale din subgrupul titanului, prin descompunerea termică pe fir de wolfram a tetraiodurii, în vas închis pe la 1700°.
Toriul pur e un metal moale, de culoare cenuşie închisă, care se aseamănă, ca proprietăţi, cu platinul. Punctul de fierbere dedus din tensiunea de vapori e de 3530°.
Se cunosc următorii isotopi ai toriuiui :
Numărul de masă	Abun- denţa	Timpul de înjumătăţire	Tipul dezintegrării	Reacţia nucleară de obţinere
224	-	foarte scurt	emisiune a	Dezintegrarea 22®U
225	-	7,8 min	emisiunea (90%) captură K (10%)	Dezintegrarea 22®U
226	-	30,9 min	emisiune a	Dezintegrarea 2®“U
227 (RdAc)	-	18,6 z	emisiune a	Dezintegrarea 2”Ac
228 (Rd Th)	-	1.9 ani	emisiune a	Dezintegrarea 2^Ac
229	-	7000 ani	emisiune a	Dezintegrarea 2j^U; dezintegrarea (prin captură K) a 229Pa
230 (Io)	-	8,3x104 ani	emisiune a	Dezintegrarea 2^U
231 (UY)	-	24,6 h	emisiune 3“	Dezintegrarea ^Ac
232	100%	1,39x1010 ani	emisiune a	-
233 '	~	23,5 min	emisiune (3~	»îTh(n, Y)*£rh: ISjTh (d, p) »»Th
234 (UXx)	-	24,1 z	emisiune	Dezintegrarea 2®*U
Din punctul de vedere chimic, toriul e similar puţin plaţi n u l u i. Nu e atacat de acizii diluaţi, incluziv acidul fluorhidric. Se disolvă în acizi halogenaţi concentraţi şi în special în apă regală. E stabil faţă de hidroxizii alcalini. Arde în curent de oxigen cu degajare de căldură şi de lumină. Pe la 500° se combină violent cu halogenii şi cu sulful, iar la temperaturi mai înalte şi cu azotul. Se combină, de asemenea, direct cu fosforul şi cu carbonul. Pulberea de toriu absoarbe hidrogen, dînd o hidrură interstiţială, a cărei stabilitate scade cu creşterea temperaturii. Toriul metalic are întrebuinţări puţine în tehnică. Se întrebuinţează ca adaus mic (sub 1%) în aliaje de crom-nichel destinate rezistenţelor pentru încălzire electrică, cărora le măreşte durata de exploatare.
Toriul se obţine în procesele respective, electrolitic sau de reducere cu calciu, sub formă de pulbere şi pentru a-l aduce sub forma de metal compact, pulberea e presată în matriţe la 6---12 tf/cm2, Brichetele presate se sinterizează în vid (5***10~3 mm col. Hg) la temperaturi de 1100***1400°. Toriul
obţinut e compact (10,5“*11 g/cm3) şi suficient de plastic pentru a putea fi prelucrat prin laminare, trefilare şi forjare, în ultimul timp, toriul metalic găseşte utilizare în tehnica nucleară, pentru obţinerea 233U care nu se găseşte în natură.
Toriul e tetravalent şi dă următoarele combinaţii mai importante:
O x i d u I (b i ox i d u I) de toriu, ThOa, care se obţine prin calcinarea azotatului, carbonatului sau oxidului hidratat de toriu. E o pulbere albă, amorfă. Prin topire cu minera-lizatori se poate obţine cristalizat cubic. în stare cristalină e insolubil în acizi diluaţi, în baze sau în topituri ale acestora. Poate fi dezagregat prin atacare repetată cu acid sulfuric sau prin topire cu bisulfat de potasiu, cînd trece în sulfat de toriu, Th(S04)2. Bioxidul obţinut prin calcinarea oxalatului între 500 şi 600°, are aspectul unei pulberi afinate, care e mult mai reactiv. Aceasta formă se pretează la formarea de soluţii coloidale. Bioxidul de toriu e refactar; în amestec de 99,1 % toriu şi 0,9% oxid de ceriu are o putere emisivă mare la incandescenţă; de aici utilizarea lui în sitele de incandescenţă, cum şi în amestec cu alţi oxizi, ai celorlalte elemente lantanide, la fabricarea filamentelor Nernst pentru obţinerea de radiaţii infraroşii.
Bioxidul de toriu mai e utilizat ca adaus la wolfram, căruia la încălzire îi favorizează formarea de monocristale, şi la activarea electrozilor în tuburi electronice ; în diagnosticul Roentgen al aparatului digestiv ca absorbant al radiaţiilor X; drept catalizator la obţinerea benzinelor sintetice după procedeul Fischer şi Tropsch în amestec cu alte substanţe: la fabricarea creuzetelor refractare pentru topirea platinului, a indiului, etc.
Dacă se tratează soluţia unei sări de toriu cu amoniac sau cu hidroxizi alcalini se obţine un precipitat gelatinos, alb, numit h i d r o x i d de toriu. Nu se ştie precis dacă e un hidroxid sau un gel al bioxidului. După încălzire chiar în soluţia în care s-a format dă o roentgenogramă asemănătoare celei a bioxidului. Produsul proaspăt precipitat se disolvă în acizi şi absoarbe bioxid de carbon din aer, ceea ce dovedeşte caracterul bazic. Nu se disolvă în hidroxizi alcalini. Prin atacul bioxidului de toriu cu acid sulfuric concentrat se obţine sulfatul de toriu anhidru, Th(S04)2, care prin hidroliză trece în diferiţi hidraţi. Prin adaus de soluţii de sulfaţi alcalini la soluţia sulfatului de toriu se obţin sulfaţi dubli, uneori mai greu solubili.
Azotatul de toriu, Th(N03)4, se obţine din bioxid prin tratare cu acid azotic. Din soluţii nu prea acide cristalizează cu 12 molecule de apă. E solubil în apă şi în alcool. Suferă hidroliză, dînd săruri bazice. E întrebuinţat la impregnarea sitelor de incandescenţă. Dă cu mare uşurinţă săruri duble.
Se cunosc şi alte săruri ale toriuiui, metafosfatul, carbonatul, acetatul; sînt incolore, hidrolizează dînd săruri bazice şi prin adaus de săruri alcaline dau săruri duble. Se cunosc şi halogenurile toriuiui. în special tetraclorura, ThCI4, se pretează la formarea de săruri duble, ca şi la combinaţii complexe cu amoniac sau cu baze organice.
î. Toriu A. Chim.: Th A. Isotopul cu numărul de masă 216 al poloniului, rezultat prin dezintegrarea toronului, în filiaţiunea familiei radioactive a toriuiui. E un element radioactiv care se dezintegrează cu emisiune de particule a (în proporţia de 99,986%) şi cu emisiune de electroni (în proporţia de 0,014%), cu timpul de înjumătăţire de 0,158 s, trecînd, în primul caz, în ||2ThB.
2.	Toriu B. Chim.: Th B. Isotopul cu numărul de masă 212 al plumbului, rezultat prin dezintegrarea toriuiui A, în filiaţiunea familiei radioactive a toriuiui. E un element radioactiv care se dezintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătăţire de 10,6 h, trecînd în 2J|ThC.
Torîu C
401
Toroidă
după cum sistemul de unităţi e sau nu e raţionalizat), r e distanţa unui punct curent al secţiunii transversale a miezului la axa torului, iar S e suprafaţa acestei secţiuni (v. fig.).
12. Toroida, pl. toroide. Geom.: Curbă paralelă asociată unei elipse (v. Paralelă, curbă ~). Fiind dată o elipsa raportată la reperul cartesian ortogonal format de axele sale de simetrie:
(1)
-1=0
ecuaţia curbei paralele care corespunde la o distanţă dată d se obţine prin eliminarea parametrului X între relaţiile:
1.	Toriu C. Chim.: ThC. Isotopul cu numărul de masă 212 al bismutului, rezultat prin dezintegrarea toriu lui B, în filiaţiunea familiei radioactive a toriului. E un element radioactiv care se dezintegrează atît cu emisiune de particule a (în proporţia de 33,7%), trecînd în toriu C", cît şi cu emisiune de electroni (în proporţia de 66,3%), trecînd în toriu C', cu timpul de înjumătaţire de 60,5 min.
2.	Toriu C'. Chim.: ThC'. Isotopul cu numărul de masă 212 al poloniului, rezultat prin dezintegrarea toriului C în filiaţiunea familiei radioactive a toriului. E un element radioactiv care se dezintegrează cu ^emisiune de particule a, cu timpul de înjumătaţire de 3x10~7s, trecînd în toriu D.
3.	Toriu C". Chim.: ThC". Isotopul cu numărul de masă 208 al taliului, rezultat prin dezintegrarea toriului C, în filiaţiunea familiei radioactive a toriului. E un element radioactiv care se dezintegrează cu emisiune de electroni, cu timpul de înjumătaţire de 3,1 min, trecînd în toriu D.
4.	Toriu D. Chim.: Th D. Isotopul cu numărul de masă 208 al plumbului, rezultat atît prin dezintegrarea toriului C', cît şi prin dezintegrarea tor iu lu i C", în filiaţiunea familiei radioactive a toriului.
5.	Toriu X. Chim.: ThX. Isotopul cu numărul de masă 224 al radiului, rezultat prin dezintegrarea radiotoriului, în filiaţiunea familiei radioactive a toriului. E un element radioactiv care se dezintegrează cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătaţire de 3,64 zile, trecînd în toron.
6.	Toriului, familia Fiz.: Familia de elemente radioactive care porneşte de la 2^q Th şi care are următoarea fi-	Sub	formă	parametrică,	curba	(3)	admite	reprezentarea
liaţiune:
(2)
(X+tf2)<
\2x2
■ +
+
(X-j-62)2
X2x2
=1
=d2.
(X+«2)2 ^ (X+62)2 Ecuaţia toroidei poate fi pusă sub forma:
(3)
unde
(3')
PfP|+4 PJ+4 PfP3+18 P1P2Pz—27 P|=0,
P P»=,
~(a2+b2+d2) -(a2+b2) d2-
■a2b2
232
90
Th
228
228
RdTh-
224
ThX
220
Tn
■^ThA-^ThB
£ MsTh 1 -» ™ MsTh 2	90
„2184ThC'
283 ThC^™„	82ThD
83 N2g?ThC'/ 82
7.	Tormentilla, extract de Ind. chim.: Produs obţinut prin infuzia sau decocţia rizomului uscat de Potentilla sil-vestris, Potentilla tormentilla şi alte specii din familia Rosa-ceae, cari cresc în Europa şi în Asia de Nord. Rizomul conţine pînă la 20% substanţe tanante, tormentol, puţin ulei eteric, răşini, amidon, oxalat de calciu şi o substanţă colorantă, roşu de tormentilla, care e un produs de descompunere al taninului. Extractul de tormentilla se foloseşte ca astringent în preparatele pentru igiena gurii, ca înlocuitor al rădăcinii deRathanid; de asemenea, în cosmetică, pentru bronzarea artificială.
8.	Tornada, pl. tornade. Meteor. V. Tipuri de vînt, sub Vînt.
9.	Tornebohmit. Mineral.: (Ce, La, AI)3[OH | (S04)2]. Silicat de aluminiu şi pămînturi rare (Ce, La) natural, cristalizat în sistemul monoclinic, sub formă de mase compacte. Are culoare verde-mâslinie, duritatea 4,5 şi gr. sp. 4,94.
io. Torogoatâ, pl. torogoate: Instrument de suflat, în genul saxofonului, însă drept, construit din lemn de paltin sau din metal, şi care are şase găuri şi o clapă.
u. Toroidalâ, bobina E/t., Telc.: Bobină electrică (v.) cu înfăşurare constituită din spi e juxtapuse dispuse uniform la periferia unui tor (v.), construită fără miez feromagnetic sau cu miez feromagnetic omogen.
Dacă înfăşurarea e dispusă într-un singur strat de grosime neglijabilă, dispersiunea magnetică e neglijabilă şi inductivitatea bobinei toroidale e dată de relaţia:
(4)
X4-a2 c\
CA
c2 — a2—b2,
cum şi reprezentarea
(5)
X — X-.+S
y=yi+z
b2 dxx
Y bix\ -f cfiy l a2dyt Yb^x\ -f cfiy\ (S2 = 1)
L =
Reprezentare schematică a unei bobine toroidale.
y YoţxN2 f dA
2 7T	Js r
în care [x=jx0(i,r e permeabilitatea miezului, N e numărul de spire, x e coeficientul de raţionalizare (egal cu 1 sau 47t,
unde	e	punctul corespunzător al elipsei.
Toroida e o curbă algebrică de ordinul al optelea, simetrică în raport cu axele elipsei, şi e formată din două ramuri, una situată în regiunea interioară a elipsei şi cealaltă situată în regiunea exterioară	a elipsei. Forma
curbei depinde de valorile lui d.
Astfel, pentru	a>d>b, toroida
are forma din figură, avînd patru puncte de întoarcere reale.
Toroida are opt puncte duble, patru dintre ele fiind la distanţă finită, două dintre ele fiind situate pe axa mare	a elipsei şi celelalte	două	fiind	situate	pe	axa
mică. Cel puţin	una dintre aceste două	perechi	e	reală.	Cele-
lalte patru puncte duble sînt improprii. Două dintre ele sînt punctele improprii ale elipsei şi celelalte două sînt punctele ciclice 7(1, i, 0) /(1,	0).
Curba are 12 puncte de întoarcere, dintre cari cel mult patru sînt reale şi corespund punctelor elipsei în cari raza de curbură a elipsei e egală cu d.
Toroida e de clasa 4 şi de genul 1. Ecuaţia tangenţială a curbei e:
Toroidă.
(6)
[(b2—d2)u\-\-(a2—d2)u\—4 d{u\-\-uţ)u\=0.
Toron
402
Torpila
Aria domeniului plan care are ca frontiera cele doua ramuri e egală cu aria dreptunghiulară ale cărei dimensiuni sînt egale cu 2 d şi cu lungimea elipsei.
1.	Toron. 1. Chim.: Tn. Element cu nr. at. 86 şi numărul de masă 220, isotop cu radonul (v.) şi actinonul (v.), rezultat, în fi Naţiunea familiei radioactive a toriuiui, prin dezintegrarea toriuiui X. Ca şi ceilalţi doi isotopi, e un gaz radioactiv, dezintegrîndu-se cu emisiune de particule a, cu timpul de înjumătăţire de 54,5 s, trecînd în toriu A.
2.	Toron, pl. toroane. 2. Ind. text.; Grup de fire sau de şuviţe fibroase, răsucite împreună în acelaşi sens, pentru a lucra solidar, care serveşte la fabricarea produselor cablate (de ex.: fire cablate, aţă cablată, sfori, frînghii, etc.). Sin. Liţă.
3-	Toropter. Av.: Sin. Coleopter (v. sub Aeronavă).
4.	Torpedare.Expl. petr.: Sin. Torpilare (v.),
5.	Torpedo. Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de plumb, cu compoziţia apropiată de următoarea: 20% Sb, 0,9% As, 1,8% Ni şi restul plumb. V. şi sub Aliaj antifricţiune.
6.	Torpedo, tub Av. V. Tub torpedo.
7.	Torpilare. Expl. petr.: Provocarea în sondă, la o adîncime dinainte stabilită, a unei explozii, prin folosirea unei torpile (v. Torpila 2). Sin. Torpedare.
Efectul de distrugere provocat de explozia încărcăturii e folosit pentru: salvarea unei garnituri de foraj prinse la puţ şi care nu a putut fi degajată prin metodele curente; slăbirea rezistenţei rocilor foarte dure, în vederea uşurării forajului prin ele; în cazuri de instrumentaţie, pentru distrugerea sau îndepărtarea anumitor corpuri căzute sau rămase la puţ; în sondele de producţie, pentru intensificarea afluxului de ţiţei în cazul stratelor compacte; pentru detubarea coloanelor; etc.
în cazul torpilării pentru salvarea garniturii de foraj rămase la puţ se introduce o torpilă prin interiorul garniturii de prăjini, deasupra locului unde garnitura e prinsă de teren şi, prin explodarea torpilei, prăjina se rupe, partea de deasupra locului de rupere se liberează, iar restul rămîne definitiv la puţ.
In cazul detubării coloanelor, torpilarea se efectuează pentru retezarea coloanelor cari urmează să fie detubate.
La sondele productive, torpilarea stratului productiv se face pentru mărirea razei zonei de drenaj a fluidelor cari curg din strat în gaura de sondă, prin crearea de caverne sau de fisuri în stratul productiv compact.
Pentru a evita exercitarea efectului exploziei asupra coloanei de exploatare, deasupra torpilei se menţine .o coloană de burare, a cărei greutate echilibrează efectul balistic al gazelor rezultate din explozie.
Pentru burare se foloseşte ţiţeiul, care are o mare elasticitate pe unele materiale soljde, ca nisipul şi argilele plastice.
s. Torpila, pl. torpile. 1. Nav.: Proiectil autopropulsat şi ghidat (în direcţie şi în adîncime), care e lansat de o navă, de un avion sau de la uscat contra unei nave, pentru a o scufunda prin explozia provocată prin impactul a-cesteia cu corpul navei sub linia de plutire, iar la navele mari,subcui-rasă. Torpila se lansează, fie cu ajutorul tuburilor lans-torpile (v.), fie din ghearele de susţinere de pe avion (lansarea făcîndu-se de la înălţime mică). Viteza torpilei e de peste 40 de noduri, bătaia putînd ajunge pînă la 10 000 m. Torpila, care are o formă exterioară carenată, terminată la proră cu o calotă sfe-
Torpilă (schemă).
1) percutor; 2) încărcătură de exploziv; 3) rezervor de aer comprimat; 4) rezervor de apă pentru motorul de antrenare; 5) rezervor de comburant; A) vaporizator; 7) manetă de comandă automată a robinetului de aer comprimat; 8) motor de antrenare; 9) arbore motor; 10) rezervor de ulei pentru motor; 11) elice; 12 şi 13) aparate de comandă a direcţiei; 14) sistem de aripi directoare; 15) cîrme.
rică, iar la pupă cu un trunchi de con, cuprinde următoarele părţi (v. fig.): aparatul de aprindere cu siguranţă, dispozitivul de tăiat plasele metalice, conul de război cu încărcătura de explozie (200---700 kg) sau conul de exerciţiu (cu lest de apă şi dispozitiv de golire cu aer comprimat pentru a da flotabilitate pozitivă torpilei şi pentru a putea fi pescuită); un sistem propulsor constituit din două elice (cari se învîrtesc în sens diferit, spre a anula deviaţia în direcţie datorită pasului elicei), o sursă de energie care poate fi un motor cu piston (cu cilindri în stea sau în linie), o turbină (cu gaze, cu aer comprimat, sau cu abur) sau un motor electric (acţionat de o baterie de acumulatoare electrice), etc.; un mecanism de dirijare mecanic, constituit dintr-un giroscop (pentru menţinerea direcţiei de lansare prin comanda manevrei servomotorului pneumatic al cîrmelor verticale) şi un mecanism piston hidro-static-pendul (pentru menţinerea asietei şi adîncimii comandate prin manevra servomotorului care acţionează cîrmele orizontale) sau electric, constituit din mai multe releuri cari comandă cîrmele acţionate de servomotoare pneumatice după vibraţiile produse de elicele sau de corpul navei atacate (dirijare acustică).
în trecut, ca arme de torpilare se foloseau: torpila de scondru, care consista dintr-o încărcătură de exploziv situată la capătul unui scondru fixat în prova unei şalupe torpiloare care se apropia de nava inamică, pînă cînd torpila atingea bordajul ei, cînd exploda (prin impact sau prin comandă electrică de la bordul şalupei); torpila divergenta, care consista dintr-o încărcătură de exploziv remorcată de o navă uşoară care la trecerea ei prin prova navei inamice o făcea să atingă sîrma de remorcă, care rabătea încărcătura spre bordaj, unde exploda; torpila remorcată, care consista dintr-o încărcătură de exploziv remorcată la o anumită adîncime şi menţinută printr-un sistem de aripioare reglabile pînăcînd trecea deasupra locului probabil unde se găsea submarinul inamic.
9.	~ automobila. Nav.: Sin. Torpilă (v. Torpilă 1). Termen învechit, folosit în trecut pentru a diferenţia torpila propriu-zisă de mina marină, care se numea tot torpilă (v. Torpilă 3).
io.	Torpila. 2. Expl. petr.: Recipient cu material exploziv folosit pentru provocarea unei explozii în gaura de sondă, în cadrul unei operaţii de torpilare (v.).
Corpul torpilei, avînd gabaritul corespunzător diametrului găurii de sondă, e de formă cilindrică, construit din burlane sau din ţevi de extracţie cu grosimea pereţilor redusă la
2--*3 mm prin strunjire, sau confecţionat din tablă de fier îndoită şi sudată, şi din tuburi de ciment armat cu sîrmă.
în interiorul corpului cilindric se introduce o încărcătură de substanţe explozive a căror explozie e provocată de la suprafaţă cu ajutorul unei amorse (detonator) sau prin încălzirea
pînă la incandescenţă a unei rezistenţe electrice.
Lansarea torpilelor se face cu ajutorul unui cablu electric sau al unui cablu de oţel, în care caz torpila e echipată cu mecanism de ceasornic care după un anumit timp, prestabilit, închide un circuit electric alimentat de cîteva pile uscate introduse în torpiJă şi provoacă explozia.
Ca substanţe explozive pentru torpile se întrebuinţează nitroglicerina, dinamitele, amonalele, trotilul şi balistita. ’
forpiiă
403
Torpilor
Torpila cu nitrogliceri na (v. fig. /) are pereţi subţiri şi corpul deschis la partea superioară, pe unde se toarnă nitroglicerina.
Torpila cu dinamită (v. fig. II) se compune dintr-o serie de elemente 1, umplute fiecare, prin tasare, cu
dinamită. La partea inferioară a torpilei se găseşte o cameră 2, umplută cu plumb (are rolul de lest), iar pentru egalizarea presiunilor, în torpilă sînt executate orificiile 3. în torpilă
I. Torpilă cu nitroglicerină.
1) amorsă; 2) lest; 3) gaură pentru umplere şi pentru introducerea amorsei; 4) toartă;
5) cablu electric.
III. Amorsă pentru tor-mită.	pila cu dinamită.
se introduc amorse, cari consistă din (v. fig. III): un tub de alamă 1, echipat la capătul inferior cu un capac 2, iar la capătul celălalt cu o rondela metalică 3 şi un dop de cauciuc 4, care are un canal central prin care trece cablul electric, legat la o rezistenţă electrică; aceasta, prin încălzire, provoacă aprinderea materialului exploziv de iniţiere din interiorul tubului de alamă. Cablul cu care se introduce torpila e constituit dintr-un conductor electric interior (de fire de oţel combinate cu fire de cupru) şi e conectat şi armat cu o tresă metalică, pentru a conferi cablului rezistenţă mecanică suficientă pentru suportarea greutăţii torpilei.
Torpila cu balistitâ (v. fig. IV) se confecţionează din ţevi de extracţie sau din burlane 1, în cari se introduce bal istita.
Corpul torpilei are un capăt conic sudat; la celălalt capăt, cu diametru mai mic, se înşurubează o reducţie 2. Aceasta are o toartă 3, de care se leagă cablul cu care se introduce torpila, un canal 4 prin care intră cablul electric şi un locaş 8, în care se fixează un dop de cauciuc, pentru a împiedica intrarea apei în torpilă, pe lîngă cablul electric. Pentru a împiedica pătrunderea apei în torpilă, legătura dintre ţeavă şi reducţie se izolează cu materiale plastice 6. Torpila se umple cu balistită, iar explozia e provocată prin încălzirea unei rezistenţe electrice 5, alimentată cu curent electric prin cablul 7. Introducerea torpilei se face cu acelaşi cablu folosit la torpilele cu dinamită.
Lungimea unei torpile cu balistită e de 3-*-5 m, iar cantitatea de balistită folosită e de 15---40 kg, în funcţiune de condiţiile din gaura de sondă.
Din punctul de vedere al acţiunii lor, se deosebesc:
Torpile pentru zguduire, cari au roiul de a produce un efect de zguduire, nu de distrugere. Secţiunea acestui tip de torpilă e foarte redusă şi lungimea ei nu depăşeşte lungimea unei prăjini de foraj. Se foloseşte pentru a uşura deşurubarea prăjinilor de foraj prinse la puţ.
Torpile cu acţiune dirijată, la cari unda explozivă are o acţiune dirijată, efectul concentrat sau difuz real izîndu-se prin aşezarea unei calote care constituie obstacole destinate refracţiei undei explozive, în direcţia dorită.
După forma şi locul de plasare a calotelor, se deosebesc: torpile cu acţiune laterală concentrată, torpile cu acţiune laterală difuzată şi torpile cu acţiune verticală (v. fig. V).
Torpila cu acţiune laterală concentrată (v. fig. VI) se compune dintr-un tub de fontă sau de asbociment 3, cu lungimea de un metru, în care se introduc încărcături separate de substanţe explozive 1, cari au adîncituri inelare semisferice 2. Atît la partea superioară, cît şi la cea inferioară a torpilei se introduc amorse electrice 4, legate în serie.
Torpilă cu listită.
V. Schema formelor de torpile cu acţiune dirijată.	VI. Torpilă cu acţiune la-
o) laterală, concentrată; £>) laterală, difuzată;	terală concentrată,
c) verticală.
Cu ajutorul acestui tip de torpile se realizează mărirea diametrului găurii de sondă şi crearea de fisuri în stratele constituite din roci compacte. Ele se folosesc de asemenea pentru torpilarea separată a unor intervale de strate ; pentru formarea de caverne sub stratul productiv, în vederea unei explozii de putere mai mare care urmează să fie efectuată în strat, cum şi pentru uşurarea procesului de injecţie a gazelor sau a apei în cadrul unui proces de recuperare secundară sau de menţinere de presiune; la tăierea coloanelor pentru detubarea lor.
Torpilele cu acţiune tlaterală difuzată sînt construite pe principiul difuzării undei explozive, forma calotei de refractare a undei explozive fiind convexă. Acest tip de torpile au utilizare limitată numai la torpilarea stratelor productive de grosime mică.
Torpilele cu acţiune verticală sînt folosite pentru spargerea unui dop din talpă şi pentru străbaterea, prin foraj, a unor formaţiuni foarte tari.
i- Torpila. 3. Nav.: Sin. Mină marină. (Termen învechit.)
2.	Torpiloare, şalupa Nav.: Sin. Vedetă torpiloare (v. sub Navă militară, sub Navă 1).
3.	Torpilor, pl. torpiloare. 1. Nav. V. sub Navă militară (sub Navă 1)..
4.	Torpilor, pl. torpilori. 2. Nav.: Marinar specializat, din marina militară, însărcinat cu întreţinerea, manevrarea şi lansarea torpilelor. Se mai deosebesc subofiţeri torpilori şi ofiţeri torpilori.
26*
Torr
404
Torsiometru
1.	Torr, pl. torri. Fiz.: Unitate de presiune, egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 mm, la temperatura de 0°.
2.	Torreon. Ind. text.: Bumbac cu lungime mijlocie, cultivat în Mexic, avînd caracteristici asemănătoare celor ale bumbacului american Upland (v.).
3.	Torricelli, principiul lui Mec.: Condiţia de echilibru al unui corp solid sau al unui sistem de puncte materiale, supus numai la acţiunea greutăţii sale, e ca diferenţiala virtuală a cotei centrului lui de greutate să fie nulă (§£=0), adică pentru orice deplasare virtuală a punctelor lui, centrul său de greutate să nu-şi modifice nivelul. Cota centrului de greutate al unui corp solid rezemat pe un plan e minimă, maximă sau constantă, după cum corpul e în echilibru stabil, labil sau indiferent.
De exemplu, un con e în echilibru stabil dacă e rezemat pe bază, în echilibru labil (Kmax) dacă e rezemat în vîrf, şi în echilibru indiferent (£cons ), cînd e rezemat după o generatoare.
In cazul funcţiunii gravitaţionale U, a cărei variaţie SC/ corespunde deplasărilor virtuale ale sistemului, principiul lui Torricelli e un caz particular al relaţiei $£/=0 pentru poziţia de echilibru a sistemului considerat.
4.	teorema lui Fiz.: Un lichid perfect care curge printr-o conductă de la o înălţime h are o viteză egală cu viteza pe care ar avea-o în cădere liberă de la aceeaşi înălţime, adică v=^2 gh, g fiind acceleraţia gravitaţiei.
în realitate, viteza de scurgere prin orificii e mai mică, datorită pierderilor de sarcină cari se produc în fluidul real, astfel încît
»=<P„V
cpp fiind un coeficient de viteză subunitar.
5.	Torridon, Gresia de Stratigr.: Serie foarte puternică (6000 m) de gresii roşii şi brune, de arcoze, conglomerate şi şisturi, stînd pe gnaisurile arhaice din Nordul Scoţiei şi din Hebride (gnaisurile lewisiene) şi suportînd, în uşoară discordanţă, depozitele Cambrianului. (faza mişcărilor asintice). Gresia de Torridon, analogă cu gresia jotniană, reprezintă o molasă a Algonkianului superior.
6.	Tors. 1. Ind. text.: Sin. Filare (v. Filare 3), Toarcere.
7.	Tors, pl. torsuri. 2. Gen.: Operă plastică reprezentînd partea superioară a trupului omenesc, fără cap şi fără membre.
8.	Torsadare. Ind. text.: Sin. Răsucire (v. Răsucirea firelor textile), şi mai exact: Torsionare (v. Torsionarea fibrelor).
9.	Torsadarea circuitelor. Telc.: Operaţia de răsucire a conductoarelor şi a circuitelor efectuată în cadrul grupării conductoarelor (v.) unui cablu de telecomunicaţii cu scopul de a realiza această grupare şi de a asigura echilibrarea lor (v. Echilibrare 2). Sin. Răsucirea circuitelor în cabluri.
io.	Torsadâ, pl. torsade. Arh., Arta:
Element decorativ care imită o frînghie f răsucită sau împletită. Torsadele se în- ^ trebuinţează, în general, ca motiv decorativ al unei muluraţii, — orizontale (bandou), verticale sau oblice (de ex. pe o nervură de boltă sau pe fusul unei coloane), — ca element din ancadramentul unui element arhitectonic minor (de ex.	^	,
un ancadrament de uşă, de tablou, de Torsadă executata în ju-
oglindă) (v. fig.)* Torsada poate fi exe- ru unei cooane-cutată din acelaşi material din care e executat elementul pe care e aplicată (piatră, lemn, metal), în aceeaşi culoare sau în culoare contrastantă faţă de fond.
11.	Torsiograf, pl. torsiografe. Ms., Metg.: Torsiometru (v. Torsiometru 3) echipat cu un sistem de înregistrare grafică a unghiurilor de torsiune ale barelor încercate la torsiune (v. încercare la torsiune, sub încercare mecanică), în funcţiune de valoarea cuplului de forţă aplicat în cursul încercării.
12.	Torsiometru, pl. torsiometre. 1. Ind. text.: Instrument pentru determinarea torsiunii firelor (numărului de torsionări pe 1 m de fire). E constituit din (v. fig.): un dispozitiv de-
Torsiometru.
1 şi 2) cieme; 3) fir; 4 şi 5) roţi dinţate; 6) maniveiă; /) ax rotitor; 8) discuri dinţate coaxiale; 9) şurub; 10) lupă.
prindere a firului, consistînd din două cleme, dintre cari una rotitoare 1 şi alta fixă 2, între cari se fixează o porţiune de fir 3; un dispozitiv de detorsionare compus din roţile dinţate
4	şi 5, o manivelă 6 (la instrumentele cu acţionare manuală), respectiv un mecanism acţionat cu.motor electric şi un ax orizontal 7, care transmite mişcarea la clema rotitoare 1; un dispozitiv de numărare a rotaţiilor, care consistă din două discuri coaxiale dinţate 8, angrenate la şurubul 9, şi din două ace indicatoare (unul pentru numărul de rotaţii ale axului 7, iar celălalt pentru indicarea sutelor de rotaţii ale acestuia); o lupă 10 dispusă deasupra firului, servind la determinarea sensului de răsucire şi la observarea momentului cînd detorsionarea e terminată (cînd fibrele din fir devin paralele între ele), pentru oprirea mecanismului şi citirea numărului de torsionări constatate, şi cari se raportează prin calcul la lungimea de 1 m.
La firele de bumbac, măsurarea torsiunii se face printr-o metodă indirectă, care consistă în răsucirea într-un sens pînă la ruperea probei puse între cleme, citirea torsionărilor pe disc, prinderea unei noi porţiuni din acelaşi fir între cleme, răsucirea ei în sens contrar tot pînă la rupere şi citirea numărului de rotaţii constatate. Torsiunea reprezintă semidiferenţa dintre cele două citiri.
Pentru determinarea torsiunii firelor multiple se aplică metoda paralelizării, ca la firele simple. Se taie apoi firele simple dintre cleme, cu excepţia unui singur fir care rămîne fixat între cleme; se acţionează apoi clema rotitoare, pentru determinarea torsiunii acestui fir simplu. Această operaţie se execută fi ind necesar să se cunoască atît torsiunea aplicată firelor multiple, cît şi torsiunea aplicată fibrelor pentru obţinerea firelor simple. Gradaţiile de pe discul măsurător permit citirea atît a torsiunii spre stînga, cît şi a torsiunii spre dreapta.
13.	Torsiometru. 2. Ind. hîrt.: Aparat pentru determinarea rezistenţei hîrtiei la răsucire. Aparatul (v. fig.) cuprinde două cleme 1 şi 2 cu cari se fixează extremităţile benzii de hîrtie încercate. Clema superioară 1 e suspendată de o lamă metalică
3,	care trece peste un scripete 4. Lama metalică se termină cu o tijă 5 echipată cu un suport care se încarcă cu greutăţi variabile 6 .Clema superioară, care poate avea numai o mişcare de translaţie pe verticală, poate fi de asemenea imobilizată cu ajutorul pîrghiei 7 care—în momentul ruperii epruvetei de hîrtie — împiedică ridicarea bruscă a clemei şi face imposibilă căderea greutăţii 6. Clema inferioară 2 e fixată de o tijă 8, care poate avea o mişcare de rotaţie dată de un dispozitiv de transmisiune cu angrenaje 9, acţionat de roata de mînă 10,
Torsiometru
405
Torsiune
Schema torsiometrului.
câre poate fi blocată cu ajutorul pîrghiei 11,— sau de un motor electric. Un numărător înregistrator 12, în legătură cu mecanismul de rotaţie al tijei 8, înregistrează numărul de învîrtiri ale acesteia, respectiv numărul de răsuciri ale epruvetei de hîrtie 13 pînă la rupere.
Clema de jos 2, care poate fi ridicată şi coborîtă cu tija 8, fixează distanţa cerută între cleme, cu ajutorul cuiului de blocaj 14.
întregul ansamblu de elemente se găseşte aşezat pe un stativ în formă de coloană 15, echipat cu un postament 18 şi cu şuruburi de calaj 16 şi 17 şi cu fir cu plumb şi nivelă de apă pentru calare perfect verticală.
î. Torsiometru. 3. Metg.; Aparat pentru măsurarea unghiului de torsiune al unei bare încercate la torsiune (v. încercare la torsiune, sub încercare mecanică).
Se compune dintr-un dispozitiv în care e incastrat unul dintre capetele barei de încercat, dintr-un dispozitiv cu ajutorul căruia se poate aplica un cuplu cunoscut la celălalt capăt al barei, şi dintr-un instrument cu care se măsoară unghiul de torsiune al barei.
2.	Torsionare. 1. Rez. mat., Tehn.: Sin. Răsucire (v. Răsucire 1).
3.	Torsionare. 2. Tehn., Mett., Ind. text.: Operaţie de prelucrare a materialelor prin răsucire, în accepţiunea Răsucire 1. Sin. Răsucire (v. Răsucirea firelor textile, Răsucirea materialelor metalice), Torsadare.
4.	fibrelor. Ind. text.: Operaţie principală a procesului de filare, prin care înşiruirilor formate de fibre îndreptate şi paralelizate li se dau răsucituri pentru a li se mări rezistenţa la diferite solicitări. Pentru torsionarea unui grup de fibre paralele se exercită acţiunea unor cupluri de forţe, în secţiunile transversale şi, ca urmare, fibrele se deformează, se dispun după linii elicoidale, ceea ce are ca rezultat o serie de fenomene, şi anume: în fibre apar tensiuni proprii, mai mari în fibrele din spre exterior, ceea ce face ca acestea să comprime pe cele din spre interior şi înşiruirea de fibre se îndeasă, îşi micşorează diametrul, devine aproape cilindrică şi se scurtează, prin micşorarea distanţei dintre secţiunile transversale, datorită înclinării fibrelor faţă de axa longitudinală. V. şi Răsucirea firelor textile.
Sensul torsionării se determină după înclinarea fibrelor de la exteriorul produsului torsionat şi poate fi: torsionare stînga sau S, cînd fibrele sînt înclinate de la dreapta jos spre stînga sus, şi torsionare dreapta sau Z, cînd înclinarea e de la stînga jos spre dreapta sus (v. fig. /). Simbolurile S şi Z s-au dat prin similitudine între direcţia fibrelor în semitort sau fir cu partea mediană a literelor mari S şi Z.
Torsionarea dată înşiruirilor formate fie din fibre cu lungime limitată, fie din fibre continue, e de două feluri : torsionare reala, cînd sensul de înclinare al fibrelor e acelaşi, sprestînga sau spre dreapta, în tot lungul înşiruirii pe care răsuciturile rămîn permanente, şi torsionare falsa, cînd sensul înclinării fibrelor alternează şi se
anulează, astfel încît în lungul înşiruirii nu rămîn răsucituri, efectul fiind însă condensarea înşiruirii şi, ca urmare creşterea în oarecare măsură a rezistenţei la tracţiune.
I. Semne convenţionale pentru indicarea sensului torsiunii semitorturilor şi a firelor.
Z) torsiune la dreapta; S) torsiune la stînga.
Torsionarea se foloseşte în filatură pentru a se da rezistenţă suficientă semitorturilor (v.), pretorturilor (v.) şi firelor (v.). Semitorturilor şi pretorturilor, cari sînt produse intermediare, adică înşiruiri de fibre cari urmează să mai fie supuse unei laminări, nu li se dă decît o torsionare mai redusă, pentru a fi posibilă încă alunecarea fibrelor unele faţa de altele, pe cînd firelor, cari sînt produse finite, li se dă o torsionare puternică, care fixează fibrele unele de altele şi astfel se obţine o rezistenţă mare la tracţiune şi la uzura.
Intensitatea de torsionare se exprimă prin indicele „tor-siune“, care reprezintă numărul de răsucituri pe unitatea de lungime a produsului torsionat, de exemplu pe metru, decimetru, centimetru sau pe ţoii. Obişnuit, torsiunea se ia pe metru.
Torsiunea unui fir se determină cu ajutorul aparatului numit torsiometru (v.).
Dependenţa dintre gradul de torsionare şi rezistenţa înşiruirii torsionate se reprezintă grafic ca în diagrama din fig. II. Cînd înşiruirea de fibre paralele nu are nici o torsionare, rezistenţa e data numai de aderenţa dintre fibre, Fn. Pe măsură ce înşiruirea e torsionată, frecarea dintre fibre creşte şi rezistenţa de alunecare se măreşte.
La un moment dat, torsiunea mare face să apară în înşiruire fibre cari, fi ind înlănţu ite puter-nic, nu mai pot alunecaşi astfel contribuie cu rezistenţa lor proprie la rezistenţa firului.
Pînă la apariţia primelor fibre cari nu mai au posibilitatea de a aluneca, înşiruirea torsionata relativ uşor se numeşte semitort (v.); apoi, după apariţia fibrelor cari nu mai pot aluneca înşiruirea devine fir. Pe măsură ce creşte gradul de torsionare se măreşte numărul fibrelor cari
II. Variaţia rezistenţei semitortului şi a firului în raport cu torsiunea. P) sarcină de rupere; a) coeficient de torsiune; FQ) forţa de aderenţă între fibre; as) coeficientul de tor-nu mai pot aluneca şi se micşo- siune în semitort; ac) coeficientul rează numărul celor cari mai au de torsiune critic; Ts) torsiune sfabă-posibilitatea de a aluneca. Rezistenţa firului creşte repede; apoi, pe măsură ce se măreşte torsiunea, creşterea rezistenţei e din ce în ce mai mică, pînă cînd, la un moment dat, deşi torsiunea creşte, rezistenţa firului scade. Torsiunea la care rezistenţa firului e maximă se numeşte torsiune critica. Crescînd torsiunea în continuare, rezistenţa firului scade, din cauza
micşorării componentei axiale a forţelor elastice cari apar în lungul fibrelor înclinate. în cazul fibrelor continue, rezistenţa scade din aceeaşi cauză, pe măsură ce torsiunea creşte (v. fig. II, curba Qly).
s. Torsiune, pl. torsiuni. 1. Geom.: Invariant diferenţial metric asociat unei curbe în spaţiu. Unui punct simplu regulat M al unei curbe în spaţiu (C) continue şi diferenţiabHe^J se asociază o figură formată de trei vectori unitari, T, N, B necoplanari şi ortogonali doi cîte doi (v. fig. /):
(T, N, B)z£0 T.N=N.B=B-T= 0.
Vectorul T e vectorul unitar al tangentei în M la (C), sensu I lui fiind concordant cu sensul crescător al arcelor curbei. N e vectorul unitar al normalei principale, care e normala în M
semitort; Tc) torsiune critică; T) torsiune ; Fx) curba variaţiei rezistenţei semitortului, dată numai de forţele de frecare prin alunecare; Q) curba variaţiei părţii din rezistenţa firului datorită fibrelor cari nu mai pot aluneca; F) curba variaţiei părţii din rezistenţa firului datorită fibrelor cari mai pot aluneca; Qt) curba variaţiei rezistenţei firului din fibre continue.
Torsiune, rază de
406
Torsiune dublă
la (C) situata în planul osculator şi a cărei orientare pozitivă e un element intrinsec, independent de orientarea fixată pe curbă (v. Normală 1),	^
iar B e vectorul unitar al binormalei, adicăal normalei perpendiculare pe planul osculator, orientat de relaţia vectorială
B — TxN.	I.	Torsiune.
De-a lungul unui arc al curbei (C), B e o funcţiune vectorială de lungimea 5 a arcului acestei curbe.
Primul vector derivat al acestei funcţiuni e paralel cu normala principală, deci există o relaţie de forma:
d) d*
ds
= tN
şi scalarul t care intervine în această relaţie de paralelism se numeşte torsiune a curbei (C) în M.
Semnificaţia geometrică a valorii absolute a torsiunii într-un punct M e dată de relaţia:
ll	. • Acd
(2)	M	=	lim
A/-»0
As
unde A9 e unghiul
A<p= (B(s), B(s+As))
pe care îl formează vectorii unitari B relativi la punctul M — care corespunde valorii 5 a lungimii arcului M0M, M0 fi ind un punct fix al curbei (C) considerat ca origine a arcelor — şi la un punct M1 din vecinătatea lui M—care corespunde lungimii s+As a arcului M0MV Acest unghi se numeşte unghi de contingenţa al binormalelor.
O altă semnificaţie e dată de relaţia:
ii	Act-,
(3)	|T|	=	l,m	1
A/->0
adică:
As
(4)
de?!
ds
unde Acj e lungimea arcului PPX al indicatoarei sferice a binormalelor (IY) (v. Ind icatoare sferică) corespunzător arcu lu i MM±.
Lungimea a arcului indicatoarei sferice (I^) fiind o funcţiune de lungimea arcului s:
(5)	Cl = CTl(s).
valoarea absolută a torsiunii în M e, prin urmare, egală cu valoarea absolută a derivatei funcţiunii (5) în M.
Semnul torsiunii îşi găseşte semnificaţia geometrică în poziţia ramurii curbei (C) — formată din punctele lui (C) cari corespund valorilor lui s dintr-un interval de forma s — 7}< <s<s+t), — 7) fiind un număr pozitiv convenabil de mic — în raport cu planul osculator, astfel cum rezultă din fig. II, în
3^0
II. Torsiune (semnul torsiunii).
care e reprezentată proiecţia ortogonala a acestei ramuri pe planul rectificant, format de tangenta şi binormala în M, şi
în care săgeata indică sensul corespunzător valorilor crescătoare ale arcului s.
Dacă curba (C) e definită de ecuaţia vectorială:
(6)	M=M(t)	,
torsiunea e dată de formula:
(7)
(M', M", Mm)
(.M'xM"f
în cazul în care funcţiunea (6) e exprimată în raport cu un reper cartesian ortogonal (0, i, j, k),
M (;t)=x(t)i-fy(i)j Jrz(t)k, formula (7) devine:
(8)
unde:
I y'	z'
^ y"	z"
| x,n yf"	zm
	fC*
A=y' z"—y	’’ z'
B—z'x"—x'	’ z”
C~x'y"—x'	■y.
O	curbă în spaţiu care, în fiecare dintre punctele ei are torsiunea nulă, e o curbă plană, adică toate punctele ei aparţin unui aceluiaşi plan în spaţiu.
Funcţiunea vectorială de o variabilă scalara t\
M(t)—	^	(u'	x	u)ăt,
(9)
unde
u~u(t)
e un vector unitar arbitrar dat şi a e o constantă, defineşte
0	curbă în spaţiu a cărei torsiune e constantă şi egală cu a.
Unei curbe în spaţiu (C), a cărei torsiune e constantă: t=a,
1	se asociază o curbă (Cţ), definită de funcţiunea vectorială:
(10)	MjO) = - ~ JY(s) - ^ B(s) ds a cărei curbură e constantă
Pi=a,
şi o curbă (C2), .definită de funcţiunea vectorială:
(11)	Mjs)=XM{s) + (X | - -1- N(s) — ^ B (s)dsj,
X şi [x fiind două constante, care e o curbă Bertrand (v. Ber-trand, curbă ^).
1.	raza de Geom.: Valoarea reciprocă a torsiunii (v. Torsiune 1), în punctul către care tind cele două extremităţi ale arcului cuprins între două puncte definite de planele oscula-toare la o curbă strîmbă, cînd lungimea arcului tinde către zero.
2.	Torsiune. 2. Rez. mat. V. sub Răsucire 1.
3.	~ specifica. Rez. mat.: Sin. Rotire (răsucire) specifică. V. sub Răsucire 1,
4.	~f centru de Rez. mat. V. Centru de torsiune.
5.	încercare la	Rez. mat. V. încercare la torsiune,
sub încercare mecanică.
e.	rezistenţa la	Rez. mat.: Sin. Rezistenţă de rupere
la torsiune (v. sub Rezistenţă de rupere).
7.	Torsiune. 3. Tehn., Ind. text.: Efectul torsionării, în accepţiunea Torsionare 1.
8.	^ dubla. Ind. text.: Efect al torsionării la unele maşini de filat de construcţie recentă, consistînd în depunerea pe fir a două torsiuni la fiecare rotaţie a fusului, la cari —con-
Torsiune
407
Torsor
comitent cu torsiunea simplă produsă în timpul rotirii fusului — se captează şi a doua torsiune rezultată din desfăşurarea unei spire de pe bobina de alimentare (spre deosebire de maşinile de filat obişnuite — cum e maşina cu inele — la cari această a doua torsiune se pierde ca într-o falsă răsucire).
Torsionarea cu dublă torsiune se aplică la fibrele continue viscoza şi mătase sintetică, cum şi în răsucitorii.
Utilajul necesar (maşina de răsucit cu torsiune dublă) cuprinde o maşină sau un aparat pentru umplerea bobinelor (cari se deosebesc de cele obişnuite atît prin formă cît şi prin modul de depunere a firului) şi un sistem de filat constituit în principal din: bobina de alimentare, fusul rotitor şi un dispozitiv care recuperează torsiunea generată de desfăşurarea bobinei, datorită modului particular de conducere a firului.
1.	Torsiune. 4. Ind, text.: Indice care arată gradul de torsionare al unui semitort sau al unui fir şi care e apreciat prin numărul de rasucituri pe cari le are semitortul sau firul pe o lungime egală cu unitatea. Astfel, torsiunea se măsoară în răs/m ; răs/dm ; răs/cm; ras/ţol, în cele mai multe cazuri luîndu-torsiunea în răsucituri pe metru.
2.	coeficient de	Ind. text.: Factor de înmulţire a
inversului rădăcinii pătrate a titlului (text), în formula de torsiune (v. Torsiune, formula de ~), pentru aflarea torsiunii care e necesara unui semitort sau unui fir pentru a corespunde ca rezistenţă, moliciune şi structură, cerinţelor specifice unor anumite domenii de folosinţă. Coeficientul de torsiune depinde de caracteristicile fibrelor cari se filează (lungimea, fineţea, sarcina de rupere, gradul de maturitate, ondulaţiile naturale), de felul prelucrării (cu pieptenare sau fără pieptenare), felul maşinii de filat şi de caracteristicile semitortului sau ale firului (fineţea, domeniul de folosinţă). Valorile lui se iau din tabele întocmite pe bază de experienţe şi cu ajutorul formulei:
a
T
(tex )
VTt(tex)
în care T reprezintă numărul de torsionări pe unitatea de lungime, a(tex). coeficientul de torsiune în sistemul tex şi Tt^x)» titlul firului respectiv. Sînt şi tabele cari dau valorile <X(m) ale coeficientului de torsiune din sistemul metric, care e în curs de înlocuire cu sistemul tex. între coeficienţii de torsiune ai celor două sisteme există relaţia:
a(tex)=Vl000.a(m) =31,7 oc(m)-
Sarcina de rupere a unui fir creşte nelinear cu mărimea valorii coeficientului de torsiune pînă la o limită corespunzătoare coeficientului de torsiune critic, a cărui depăşire atrage scăderea rezistenţei firului.
3.	formula de Ind. text.: Relaţie cu ajutorul căreia se calculează torsiunea T care trebuie dată unui fir, cunoscînd coeficientul de torsiune a (v. Torsiune, coeficient de —) şi fineţea, respectiv titlul firului (Nm, respectiv Tex).
Dacă se foloseşte numărul metric, torsiunea care trebuie dată se calculează cu formula lui Koechlin:
T =
(m)
V N m.
în cazul în care se foloseşte exprimarea fineţei în sistemul Tex, formula de torsiune e:
T =
(tex)
Tt
(tex)
Torsiunea e dată la maşini de mişcarea de rotaţie a fuselor şi a furcilor.
Pentru reglarea maşinilor astfel încît să dea produsului torsiunea necesară se montează la maşină o roată cu un anumit număr de dinţi, numită roată de torsiune, a cărei schimbare face să varieze lungimea produsului debitată pe minut, în timp
ce turaţia fusului care produce torsionarea rămîne constantă. Prin calcul se determină numărul de dinţi pe cari trebuie să-i aibă roata de torsiune, pentru ca maşina să dea produsului torsiunea necesară calculată cu formula d@ mai sus.
4.	neregukmtate Ia Ind. text.: Indice cu care se apreciază uniformitatea unui fir în ce priveşte torsiunea în tot lungul lui. O neregularitate mică la torsiune caracterizează un fir uniform ca rezistenţă şi ca fineţe.
5.	roata de Ind. text.: Roată de schimb pentru varierea torsiunii la maşinile, de filat şi răsucit firele textile. V. Torsiune, formula de
6.	Torsor, pl. torsori. Mec.: Operator linear tq , care asociază unui sistem (v) de vectori alunecători şi în raport cu un punct O, numit origine sau pol, o pereche de vector V şi Mq (numiţi componentele vectoriale ale torsorului) egali, respectiv, cu suma tuturor vectorilor sistemului şi cu suma momentelor tuturor vectorilor faţă de punctul O. se scrie tq(v), = (V,M0), Vectorul V se numeşte vectorul rezultant ai sistemului (v), iar Mq vectorul său moment în O. Adeseori indicele O e lăsat la o parte, daca prin aceasta nu se creează vreo confuzie; se scrie deci t(v)=(V, M).
Operaţia căreia trebuie supus sistemul (v) pentru a obţine torsorul sistemului (v) e dată de operatorul t, respectiv tq, care se bucura de următoarele două proprietăţi funcţionale:
T [(*>) + (v') ]=T(v)+') -	—^{v).
X fiind o mărime scalară. Schimbarea polului din O în O' lasă vectorul V neschimbat; vectorul M însă se schimbă potrivit formulei Mq^Mq + O'OxV (el rămîne deci neschimbat numai în cazul cînd vectorul rezultant V e nul). Produsul scalar VM rămîne ca şi V neschimbat. Vectorul V şi produsul VM sînt invarianţi ai grupului alcătuit din toate transformările origin ii.
Formula precedentă exprimă că dacă torsorul în O e nul, torsorul va fi nul în oricare alt punct O' al spaţiului.
Păstrînd originea şi aplicînd sistemului iv) o transformare elementară de echivalenţă, torsorul sistemului (v) rămîne neschimbat. în particular, dacă vectorii v-j (/=1, 2,•••, n.) apli-
caţi în punctul A-(i =1,2,*
sînt înlocuiţi prin suma lor
= Yj vij sau> mai general, prin vectorii v\j{j—1. 2, ••*,«'-)
aplicaţi tot în A- şi îndeplinind condiţia	v'ţj, atunci
j=1	_	7=1
torsorul sistemului (v), alcătuit din toţi vectorii	1, 2-**, n;
j=1, 2, —, n.) rămîne neschimbat. De asemenea, dacă oricăru i
vector v-- aplicat în Af\i corespunde un vector vr aplicat i j i ji
în Aj , aşa fel ca torsorul acestor doi vectori să fie egal cu zero, atunci t (v-) e nul, adică F=0, M=0. în special, torsorul forţelor interioare aplicate unui sistem de puncte materiale (cari sînt supuse principiului acţiunii şi reacţiunii) e egal cu zero. Locul punctelor O pentru cari cele două componente au aceeaşi direcţie e o dreaptă, axa torsorului sau axa centrală a sistemului (v); în oricare din punctele acestei axe torsorul are forma minimală.
Operatorul torsor are un rol fundamental în soluţionarea problemelor centrale ale Mecanicii; el se aplică în special asupra a doua sisteme de vectori: a) sistemul forţelor cari
Tort
408
Tortuozitate, coeficient de ~
acţionează asupra unui sistem de puncte; b) sistemul impulsurilor legate de un sistem de puncte. Torsorul sistemului de forţe se reduce numai la sistemul forţelor exterioare. Teoremele aferente sînt următoarele două: I. în Statica: Condiţia necesară de echilibru al unui sistem de forţe aplicate unui sistem de puncte e ca torsorul lor să fie nul faţă de un pol oarecare, în cazul sistemului nedeformabil de puncte, condiţia e şi suficientă. II. în Dinamica: Derivata în raport cu timpul a torsorului impulsurilor	e egală cu torsorul forţelor
F. aplicate asupra sistemului de puncte considerat
—	t(F). Aceasta teoremă are drept componente cele două teoreme generale privind mişcarea sistemelor de puncte: teorema impulsului şi teorema momentului cinetic.
în cazul cînd sistemul de puncte e nedeformabil (rigid) şi cînd torsorul forţelor e nul în permanenţă, de exemplu faţă de centrul maselor, atunci mişcarea se reduce la o translaţie rectilinie uniformă asociată cu o rotaţie Euler-Poinsot în jurul centrului maselor.
i-	Tort, pi. torturi 1. Ind. text.: Sin. (impropriu) Fir tors de cînepă, de in, de lîna, etc.
2.	Tort. 2. Ind. alim.: Prăjitură făcută de obicei din straturi suprapuse de aluat şi cremă. Sin. Tortă.
3.	Tortonian. Stratigr.: Etaj al Miocenului mediu cuprins între Helveţianul superior (=Carpatian) şi Sarmaţian (=Mio-cenul superior), ale cărui depozite tip sînt marnele albastre cu Pleurotome de la Tortona (Piemont).
Fauna Tortonianului inferior din Carpaţi (incluziv basinul Vienei) cuprinde, printre foraminifere, speciile: Robulus echi-natus, Bolivina hebes, Orbulina suturalis, Globorotalia mayeri, Heterostegina, Valvulineria; cea a Tortonianului superior, speciile: SpiropJectommina carinata, Ulvigerina pygmaea, Globi-gerinoides triloba şi Candorbulina universa, la partea inferioară, iar mai sus: Bulimina elongata şi Ulvigerina venusta, alături de specii ale pteropodului Spirialis (S. valvatina, S. koeneni). Printre moluştele caracteristice ale Tortonianului sînt: Chlamys solarium, C. malvinae, C. elegans, Pecten bes-seri, Spaniodontella pulchella. La sfîrşitul Tortonianului, în teritoriul carpatic şi basinul uralo-caspic a avut loc o uşoară îndulcire a apelor, marcată prin sărăcirea faunei (faună cu Venus konkensis). în Carpaţii orientali şi Podişul moldovenesc, partea superioară a Tortonianului cu faună salmastră constituie subetajul buglovian.
Tortonianul carpatic cuprinde depozite foarte variate: conglomerate şi gresii, marne argiloase (Tegel), tufuri şi tufite, calcare cu Lithothamnium (calcar de Leitha), şisturi argiloase cu radiolari, evaporite (sare gemă şi gips).
Depozitele tortoniene sînt larg răspîndite pe teritoriul ţarii noastre, atît în Carpaţi cît şi în aria vorlandului carpatic (Podişul moldovenesc, Dobrogea meridională, partea de nord şi de vest a Platformei moesice). Extensiunea maxima a mării tortoniene are loc în Tortonianul superior.
în general, depozitele Tortonianului inferior (zona cu Robulus şi Orbulina suturalis) sînt cantonate în depresiunile puternic subsidente din Carpaţi (Basinul Transilvaniei, zona neogenă a Carpaţilor orientali, Depresiunea getică). Ele se găsesc cuprinse în partea terminală a depozitelor, atribuite curent Helveţianului (partea superioară a Stratelor de Hida din Basinul Transilvaniei, partea superioară a „Helveţianului cenuşiu" din Carpaţii Orientali). în Carpaţii Orientali, incluziv Maramureşul, în Basinul Transilvaniei şi în Depresiunea getică, Tortonianul superior cuprinde la partea lui inferioară marne cu globigerine (zona cu Candorbulina universa) şi tufuri daci-tice (Tuful de Dej). Deasupra acestui orizont de bază urmează masive de sare gemă, adeseori diapire şi argile cu blocuri (brecia sării), apoi şisturi cu radiolari [local cu intercalaţii de gips) şi, în fine, marne cu Spirialis. în basinele interne ale
Munţilor Apuseni (basinele Sălajului, Beiuşului, Zarandului) şi ale Carpaţilor meridionali (Bozovici-Nera, Bahna, Baia de Arama, Basinul Streiului), Tortonianul cuprinde local calcare recifale de tip Leitha, conglomerate (conglomeratele de Alma-şul Mare) şi intercalaţii puţin dezvoltate de cărbuni (Ţebea).
în Podişul moldovenesc, baza Tortonianului superior cuprinde nisipuri cuarţitice (de ex. la Miorcani),— local şi pietrişuri cu elemente de silex (cremenişuri), peste cari urmează evaporite, apoi calcare cu Lithothamnium şi marne cu foraminifere. în Dobrogea meridională, Tortonianul, foarte subţire, e reprezentat prin calcare marnoase cu faună de tip Ciokrak. în partea de vest a Cîmpiei romîne, acest etaj îmbracă un facies marnos bogat în foraminifere, local cu intercalaţii subţiri de gips spre partea inferioară (Cetate).
4.	Tortuozitate. Fiz., Expl. petr.: Caracteristica unei reţele de canale capilare, în general, şi a unei roci colectoare, în particular, de a prezenta o conformaţie geometrică şi de interconexiune între canale astfel, încît fluidele cari o parcurg într-o direcţie macroscopică, statistică, de curgere, au un traseu efectiv mai lung. Tortuozitatea e cantitativ exprimată: printr-un coeficient de tortuozitate elementar, referitor la un anumit traseu (v. Tortuozitate, coeficient de ~); printr-un coeficient de tortuozitate global, caracterizînd comportarea rocii din punctul de vedere al prelungirii traseului mediu, între două plane normale, pe direcţia macroscopică de curgere, în cazul rocilor colectoare sedimentare clastice, cari prezintă în general o pronunţată anisotropie; printr-osuprafaţa de distribuţie a coeficientului de tortuozitate global, suprafaţa avînd alura unui elipsoid orientat cu axa minimă normală pe planele de stratificaţie.
în unele analize ale reţelelor de canale capilare, coeficienţii de tortuozitate sînt exprimaţi prin pătratele rapoartelor respective de sporirea lungimii parcursurilor: T=t2 (în notaţia Kozeny-Carman), deoarece coeficienţii de permeabilitate absolută ai rocilor respective sînt, la alţi factori egali, propo-ţionali cu t'2.
Pentru analiza curgerilor polifazice s-au propus coeficienţi de tortuozitate fazicâ definiţi analog, dar considerîndu-se elementele de reţea de canale ocupate de fiecare dintre faze, ca
o	reţea independentă.
Dacă măsura directă, prin observaţie microscopică, pe secţiuni succesive, constituie cea mai exactă metodă, ea e însă atît de costisitoare încît în majoritatea cercetări lor e în locu ită cu măsurarea prin modelarea electrică, rezistivă, deşi această modelare e departe de a fi ^reprezentativă din cauza distribuţiei diferite a fluxurilor. în adevăr, un element din secţiunea unui canal, — conductor electric—, prezintă aceeaşi valoare de conductivitate electrică, indiferent dacă el e situat la periferia, sau în zona centrală a secţiunii, dar o capacitate de curgere (o permeabilitate absolută) mult mai mică în cazul amplasării periferice decît în cel al amplasării centrale, ceea ce conduce la o altă distribuţie a liniilor de curent şi, implicit, la altă lungime medie a lor.
4.	^/, coeficient de Fiz.:, Expl. petr.: Raportul dintre lungimea unui parcurs sinuos, prin canalele unei reţele de canale (v. Reţea de canale capilare), între două puncte oarecari ale acesteia, şi lungimea celui mai scurt drum posibil (segmentul rectiliniu dintre punctele respective).
Coeficientul de tortuozitate, supraunitar ca valoare, condiţionează: permeabilitatea absolută a mediului poros; forma curbelor de permeabilitate relativă; starea iniţială de saturaţie în zăcămînt şi însăşi eficienţa procesului de extracţie a ţiţeiului.
Pentru un mediu poros (v. Poros, mediu ~) cu o reţea de canale continuă, valoarea medie a acestui raport, determinat pentru un număr mare de astfel de perechi de puncte, poate fi considerată, cu aproximaţie, coeficientul de tortuozitate al mediului (reţelei).
Torţă de înaltă frecvenţă
409
Toxic
Valoarea medie a coeficientului de tortuozitate e: 2---10 pentru unele agregate de fibre; 5***15 pentru roci mai puţin cimentate şi 15*"50 pentru roci mai cimentate. Valoarea exactă a acestui coeficient poate fi determinată, mai laborios, prin metode microscopice (secţiuni succesive) sau, mai expeditiv, prin metode conductometrice, sub forma unui coeficient de sporire a rezistivităţii electrice a mediului poros (solide izolante), saturat cu o soluţie salină (conductivă), din cauza sinuozităţii parcursului.
Neidentitatea liniilor de curent (întrucîtva mai uniform distribuite pe secţiune în cazul curentului electric) dă erori sistematice la astfel de determinări.
î. Torţa de înalta frecvenţa. Fiz., Elt. V. Descărcare în torţă, sub Descărcare electrică 1.
2.	Torţei. Bot.: Sin. Cuscută (v.).
3.	Torula. Chim. biol.: Ciupercă (drojdie) din familia Nesac-charomycetaceae, care se înmulţeşte numai prin înmugurire, Torula e o drojdie sălbatică, foarte raspîndită, cu celule mici şi rotunde, cu dimensiunile de 1,5-**4,5f/ şi care produce o fermentaţie alcoolică foarte slabă. în generai, torula nu atacă zaharoza, ci preferă în special glucoza şi maltoza. Unele specii din genul Torula, ca de exemplu Torula utilis, sînt folosite pentru producerea furajelor bogate în proteine, adică a drojdiilor furajere.
4.	Total, pl- totaluri. 1. Mat.: Suma rezultată dintr-o adunare.
5.	Total. 2. Gen.: întregul rezultat din ansamblul părţilor.
e. Totalizator de ture. Ms.: Sin. Contor de ture (v.),
Contor de rotaţii.
7.	Totîrlâ, pl. totîrle. Ind. ţâr. V. Duriţă.
8.	Toucas-metal. Metg.: Aliaj cupru-nichel cu compoziţia 35,6% Cu, 28,6% Ni şi restul fier, plumb, staniu, antimoniu şi zinc în proporţii egale. E întrebuinţat la confecţionarea de piese ornamentale. Var. Metal Toucas.
9.	Toucasia. Paleont.: Lameiibranhiat aberant din grupul Rudista, familia Diceratidae, caracteristic pentru faciesul reci-fal al Cretacicului inferior. Cele două valve ale cochiliei erau inegal dezvoltate: valva liberă (dreapta) avea forma unei căciuli (capuliformă), iar valva fixă (stînga) era mai mare şi răsucită în spirală. Muşchii aduc-tori se inserau diferit: cel anterior pe cele două valve, cel posterior pe o lamă mioforă.
împreună cu genul Requienia (v.) a format calcare recifale, cunoscute şi sub numirea de'calcare cu cap roti ne.
Specia Toucasia carinata Math. se găseşte Toucasia carinata. în ţara noastră în calcarele recifale ale Cretacicului inferior din Carpaţi şi din Dobrogea.
10.	Tournaisian. Stratigr.: Etajul inferior al supraetajului Dinanţian, cuprins între nivelul d'Etroeung cu KIeistopora (v. Strunian) şi Visean. Partea inferioară a Tournaisianului e reprezentată de zona cu Zaphrentis şi Spirifer tornacensis, iar partea superioară de zona inferioară cu Caninia şi Spirifer konincki. O altă formă caracteristică a Tournaisianului e gonia-titul Pericyclus princeps.
Calcarele tournaisiene cu Spirifer şi corali sînt cunoscute şi în ţara noastră în Banat (Valea Hidegului).
11.	Toval. Ind. piei.: Piele de taurine, de porcine sau de cabaline, tăbăcită vegetal sau în combinaţie cu materii tanante sintetice, cu extracte de lignină sau cu formol. Tovalul e uns cu un amestec de grăsimi, e moale şi „plin" la pipăit, bine curăţit pe partea cărnoasă, uniform egalizat şi în culoare naturală. Din el se confecţionează detaliile de sus ale unor articole de încălţăminte.
12.	Tovarăşe, specii r*/, Geobot. V. sub Fidelitate 2.
13.	Tovâlaş. Ind. piei. V. sub Sortimente de piei finite, sub Piele.
14.	Tovele. Mine: Cele două bîrne de lemn, aşezate în cruce şi fixate de axul crivacului (v. Crivac 1), de cari se înhămau caii cari învîrteau toba cilindrică, la instalaţia de extras sare din ocne.
15.	Townsend, teorema lui /*>. Fiz., Elt.: Tensiunea electrică de amorsare a unei descărcări autonome într-un gaz e aceeaşi pentru două configuraţii de electrozi, similare din punctul de vedere geometric, dacă raportul presiunilor în cele două cazuri e egal cu inversul raportului de similitudine.
De exemplu, dacă se consideră două perechi similare de electrozi între cari se găseşte un gaz de aceeaşi natură, şi dacă
raportul distanţelor dintre electrozi e k==~, dacă raportul
o
presiunilor gazului în cele două cazuri e —=—, tensiunea de
p k
amorsare a descărcării autonome e aceeaşi în ambele cazuri.
16.	Toxic, pl. toxice. Gen.: Substanţă chimică organică sau anorganică, naturală sau de sinteză, care, introdusă în organismul vieţuitoarelor şi în speciai ai omuiui, dăunează acestora, temporar sau permanent, prin turburarea funcţiunilor întregului organism, sau produce moartea. Sin. Otravă.
Toxiceje acţionează, de obicei, unindu-se cu ţesutul viu, pe care-l modifică sau îl descompun, producînd intoxicaţiile (v.); acestea pot avea un caracter acut, subacut sau cronic. Acţiunea lor depinde de anumite condiţii, ca: proprietăţile fizicochimice, concentraţia în sînge, toleranţa sau rezistenţa organismului, starea organelor interne şi a sistemului nervos central, modul de introducere în organism, etc. Se cunosc toxice cu acţiune predominant generală şi toxice, cu acţiune predominantă asupra unui singur organ sau asupra unui sistem. Toxicele produc, de obicei, următoarele fenomene: tur-burări gastrointenstinale (vărsături, diaree, dureri abdominale); turburări cardiovasculare; turburări nervoase (astenie, ameţeli, convulsiuni, lipotimie); turburări locale (durere vie, arsuri şi dureri în cavitatea bucală, în faringe, esofag, stomac, intestine, etc.) sau colaps cu sfîrşit letal.
Toxicele fabricate sau folosite în unele procese de producţie, sub formă de materii prime, disolvanţi, produşi intermediari, adjuvanţi, etc., se numesc toxice industriale.
Intoxicaţiile pot fi acute sau cronice. Intoxicaţiile acute se produc cu manifestări imediate şi intense, cînd toxicul a pătruns în organism într-o cantitate relativ mare şi într-un timp relativ scurt. Intoxicaţiile cronice, cu manifestări cari apar după acumularea în difereite organe a unei cantităţi din substanţa respectivă, se produc cîbd toxicul pătrunde în organism în cantităţi mici, într-o perioadă mai îndelungată de timp. Aceeaşi substanţă poate produce şi o intoxicaţie acută şi una cronică deşi şi manifestările şi organele afectate sînt diferite.
După natura lor, toxicele se elimină pe diferite căi, fie sub formă nemodificată, fie combinate cu alţi produşi din organism, şi anume: prin rinichi, prin plămîni, ficat, glandele salivare, piele, glande sudoripare şi sebacee. Uneori, toxicele se acumulează în anumite ţesuturi, de exemplu metalele grele.
Acţiunea toxică a substanţelor variază după compoziţia lor chimică; de exemplu, la hidrocarburi, la o creştere a numărului de atomi de carbon în moleculă creşte şi acţiunea toxică, ceea ce explică faptul că primele fracţiuni de la distilarea ţiţeiului sînt mai puţin toxice decît cele următoare. Acţiunea toxică creşte şi după gradul de nesaturaţie al substanţelor; de exemplu, etanul e mai puţin toxic decît etilena, iar aceasta e mai puţin toxică decît acetilena ; oxidul de carbon e mult mai toxic decît bioxidul de carbon; combinaţiile arse-nului trivalent sînt mult mai toxice decît ale arsenului penta-valent. Acţiunea toxică a hidrocarburilor, a alcoolilor, a este-rilor, a aldehidelor, etc., variază după structura moleculelor lor; astfel, la hidrocarburile isomere, catena laterală micşo-
Toxice cardiace
410
Toxină
rează toxicitatea; metil-hexanul e mai puţin toxic decît hepta-nul normal; daca în molecula unui compus organic se înlocuieşte hidrogenul cu oxigen, sulf sau cu un hidroxil, toxicitatea creşte sensibil; dacă într-un nucleu aromatic se introduce o grupare amino sau nitro creşte acţiunea toxică a substanţei iniţiale asupra sîngelui.
Acţiunea simultană a mai multor substanţe poate da efecte de intoxicare cumulative. Astfel, în industria coloranţilor şi a produselor intermediare, de exemplu la operaţiile de sulfonare, acţiunea toxică a vaporilor de acid sulfuric se combină cu acţiunea nocivă a benzenului; la nitrare, oxizii de azot au efecte toxice combinate cu ale vaporilor de benzen, iar la clorurarea benzenului, acţiunea clorului se adaugă la aceea a benzenului; consumarea alcoolului în timpul manipulării plumbului, cromului, mercurului, toluenului, xilenului, nitroglice-rinei, dinitroclorbenzenului, etc., ajuta la absorpţia acestor substanţe în sînge, mărind acţiunea lor toxică.
Temperatura înaltă cgntribuie la creşterea acţiunii toxice a substanţelor folosite, pe de o parte prin mărirea tensiunii de vapori a acestora, iar pe de altă parte, prin accelerarea circulaţiei sîngelui intoxicat în organism, cum şi prin uşurarea pătrunderii toxicelor prin pielea transpirată.
După modul de acţiune, se deosebesc: toxice asfixiante, iritante, narcotice, etc.
Asfixiantele împiedică pătrunderea oxigenului în cantitate suficientă în plămîni, prin modificarea compoziţiei normale a aerului; de exemplu, bioxidul de carbon, metanul, etc., se combină cu hemoglobina din sînge (carboxihemoglobina, formată cu oxidul de carbon, cianhemoglobina, formată cu compuşii cian ici, etc.).
Iritantele (de ex.: acizii şi bazele tari, bromul, clorul, cromul, etc.) au o acţiune corozivă asupra ţesuturilor, pro-ducînd inflamarea lor.
Narcoticele (de ex.: protoxidul de azot, unele hidrocarburi, alcoolii, anilina, nitrobenzenul, etc.) provoacă somnul artificial, micşorînd sensibilitatea generală şi dăunînd sistemului, nervos, aparatului circulator, etc.
Toxicele diferite, cari cuprind celelalte toxice, cari acţionează în diferite moduri şi cari nu pot fi încadrate în grupurile de mai sus (de ex.: vaporii metalelor, fosforul, combinaţiile organice ale arsenului şi stibiului, etc.).
Substanţele toxice mai importante sînt următoarele: Dintre elemente şi compuşi anorganici: clorul, bromul, fluorul şi acizii corespunzători, hidrogenul sulfurat, acidul sulfuric, bioxidul de sulf, amoniacul, oxizii azotului, acidul azotic, hidrogenul arseniat, oxidul şi bioxidul de carbon, sulfura de carbon, acidul cianhidric şi derivaţii săi, bioxidul de siliciu, hidroxizii de sodiu şi potasiu, mercurul, zincul, plumbul, cromul şi compuşii lor.
Dintre compuşii organici:	acetilena,	benzina,
benzenul, toluenui, xilenul, derivaţii halogenaţi ai hidrocarburilor aciclice (monoclormetanul, diclormetanul, cloroformul, dicloretanul, tetracloretanul, tricloretilena, tetraclorura de carbon), derivaţii halogenaţi ai hidrocarburilor aromatice (clor-benzenul, o- şi p-diclorbenzenuI, alcoolii, nitro- şi aminoderi-vaţii hidrocarburilor aromatice (anilina, nitrobenzenul, dinitro-benzenul), etc.).
Ca măsuri de prevenire şi combatere a intoxicaţiilor cu toxice industriale se impun: mecanizarea şi automatizarea operaţiilor cu astfel de substanţe; organizarea unei ventilaţii naturale şi mecanice; folosirea unui echipament de protecţie corespunzător; etanşarea şi ermetizarea aparaturii; raţionalizarea procesului tehnologic; înlocuirea substanţelor toxice cu produse mai puţin dăunătoare; controlul şi semnalizarea automată ; folosirea numai a substanţelor corespunzătoare standardelor şi măsuri de igienă personală.
i.	Toxice cardiace. Farm.: Produse naturale elaborate de organismul broaştei rîioase (Bufo vulgaris) şi glicozide de
origine vegetală, cari, în doze foarte mici, sînt folosite ca medicamente cardiovasculare. Ele au o acţiune excitantă asupra miocardului hipodinamic, mărind puterea de contrac-ţiune şi de travaliu al inimii. Calităţile terapeutice ale veninului secretat de glandele pielii broaştei rîioase au fost cunoscute şi întrebuinţate, în trecut, în medicina populară, ca hemostatice, analgezice, în tratamentul edemului, etc. Acest venin are asupra inimii o acţiune similară digitalei, însă e mult mai toxic. Din punctul de vedere chimic, veninul acestei broaşte e un amestec de adrenalină, bufotenine (derivaţi ai triptaminei), bufogenine şi bufotoxine. Au fost identificate bufotalina şi bufalina. Ultima corespunde, ca structură şi configuraţie, digitoxigeninei, deosebindu-se prin inelul lactonic de şase atomi. Toxicele cardiace acţionează asupra inimii şi asupra musculaturii sistemului vascular, modificînd ritmul şi debitul card iac.
2.	Toxicofor. Biol.: Calitatea unei vieţuitoare de a conţine substanţe toxice (pentru om).
3.	Toxicologie. Gen.: Ştiinţacare se ocupă cu studiul otrăvurilor şi cu acţiunea lor asupra organismului. Aplicată la om, constituie una dintre ramurile importante ale Medicinii legale.
4.	Toxiinfecţie alimentara, pl. toxiinfecţii alimentare. Biol., Ind. alim.: îmbolnăvire produsă prin consumul de alimente infectate (v. Intoxicaţie).
5.	Toxina, pl. toxine. 1. Gen., Biol.: Substanţa toxică naturală de origine proteinică, sintetizată de unele bacterii. Toxinele au fost clasificate în doua categorii, şi anume: exo-toxine produse, în principal, de bacteriile gram-pozitive, secretate în mediul lor propriu sau în umorile organismului animal infectat, şi endotoxine, produse în principal de bacteriile gram-negative, cari se eliberează din corpul microbian numai după distrugerea (liza) acestuia. Endotoxinele se găsesc în culturile vechi, în cari corpul microbilor a suferit autoliză (autodige-rare).
Dintre exotoxine, toxinele difterică, tetanică şi botulinică au fost obţinute în stare pură, ultimele două chiar sub formă cristalină; ele sînt proteine termolabile, formate din 19 aminoacizi cari se găsesc în proporţii diferite şi în alte proteine, de exemplu în serumalbumină. Toxina difterică se localizează şi produce leziuni în majoritatea celulelor organismului, din muşchi, miocard, vase sangvine, nervi, ficat, piele, etc., acţionînd prin blocarea sintezei fermentului respirator (citocro-mul b); toxina botulinică produce paralizii progresive prin acţiunea sa asupra sistemu lu i nervos, iar toxina tetanică produce contracţiuni musculare prin acţiunea asupra celulelor motoare din coarnele anterioare din măduva spinării. Toxinele pot fi denaturate cu ajutorul căldurii sau al altor agenţi fizici ori chimici; pot fi detoxifiate cu aiutorul unor agenţi apţi de a ataca grupările aminice libere, în principal, cu formaldehidă, obţinîndu-se substanţe netoxice.
Toxinele au proprietăţi antigenice, respectiv, de a stimula apariţia în sîngele animalelor a unor substanţe cu proprietăţi antitoxice (anticorpi). Aceasta a condus la prepararea serurilor (v.) antitoxice şi antimicrobiene. Sub acţiunea unei soluţii de iod iodurat sau a formolului, toxinele pierd proprietatea toxică, însă păstrează proprietatea antigenică, putînd fi folosite la imunizarea unor animale, în scopul preparării serurilor antitoxice sau a vaccinurilor (v.), necesare prevenirii şi tratării bolilor respective. în acest mod, toxina devine o substanţă nevătămătoare, un toxoid. în patologia umană, succesul serului antidifteric se explică prin faptul că bacilii difterici din gîtul bolnav liberează cantităţi mici de toxine; fenomenele patologice apar înainte de a se fi atins doza mortală. Intervenind la timp cu serul antitoxic, această seroterapie, aparent curativă, are, de fapt, efect profilactic.
Nu se cunosc substanţe chemoterapice sau antibiotice cu acţiune specific antitoxică. în difterie, scarlatină, tetanos, etc., substanţele antimicrobiene, împiedicînd înmulţirea şi meta-
Toxină
411
Tractoare
holismul intens al germenilor respectivi, provoacă scăderea sau încetarea elaborării toxinelor, fără însă a se neutraliza toxina apărută anterior intervenţiei.
1.	Toxina. 2. Prep. min.: Combinaţie chimică (sare) rezultată din descompunerea mineralelor, a căror prezenţă în minereu împiedică sau îngreunează procesul flotaţiei (v.).
2.	Toxisterinâ. Chim. V. sub Vitamina D2.
3.	Toxisterol. Chim. biol.: Compus toxic, care se obţine alături de suprasterol I şi II cînd se suprairadiază vitamina D2 cu radiaţii ultra-violete, emanaţii de rad iu, etc. Procesul de transformare, pornind de la ergosterol, în cazul suprairadierii, se prezintă astfel: ergosterol -* lumisterol -* tahisterol -> vita-
toxisterol
mina D2
suprasterol I şi II.
Se obţin, în acest caz, produşi toxici, cari pierd calitatea antirahitică. Pielea care conţine vitaminele D posedă un mecanism protector prin care aceste reacţii secundare sînt evitate „in vivo“. Prin supradozarea excesiva de vitamină D în tratamentele antirahitice, se constată turburări toxice datorite impurităţilor (toxisterol) existente în această vitamină.
4.	Toxoforâ, grupare Chim.: Grupare de atomi din molecula unei substanţe chimice care are efect toxic asupra organismului, agenţilor patogeni, insectelor, etc.
5.	TPN. Chim. biol.: Sin. Trifosfopiridinnucleotidă (v.), Codehidraza II (v. sub Codehidraze), Coenzima II, Co II.
6.	TPNH. Chim. biol.: Formă simplificată de prezentare a coenzimei trifosfopiridinnucleotidei (TPN) redusă, după fixarea hidrogenului din substrat, care urmează a-l transfera unui acceptor. Gruparea funcţională din molecula TPN care conferă codehidrogenazelor capacitatea de a fixa reversibil hidrogenul substratului e nucleul piridinic, respectiv atomul de azot din acest nucleu. Azotul piridinic din ciclu trece, reversibil, din pentavalent, în trivalent; prin aceasta eliberează două valenţe a doi atomi de C din molecula coenzimei. în coenzima oxidată, atomul de azot din ciclul piridinic e sub formă de ion cuaternar „piridiniu", puternic bazic, sub forma unei sări interne, iar forma redusă conţine azot trivalent, slab bazic. Sin. TPNH2.
7.	Trachinidae. Pisc.: Familie de peşti marini din grupa Trachinoformes, cu corpul alungit, acoperit de solzi foarte mici cicloizi, ochii situaţi în partea superioară a capului, dinţi mici fini, aripioarele dorsală şi anală foarte lungi şi ţepi pe opercul şi dorsală, cari au la baza lor glande veninoase. Familia cuprinde un singur gen, cu patru specii, dintre cari una—dragonul sau dracul-de-mare (Trachinus draco L.) trăieşte în apele noastre, atingînd dimensiuni cari variază între 30 şi 40 cm lungime şi 200---400 g greutate. E brun pe spate, cenuşiu-roşcat cu dungi oblice, albastre şi galbene pe laturi, iar abdomenul e alb.
Se hrăneşte cu crustacee, cu viermi şi cu peşti.
Formă marină bentonică trăieşte pe funduri nisipoase, suportînd şi apele îndulcite de la gurile Dunării. în perioadele calde, mai—septembrie, se apropie de ţărm, unde se pescuieşte înţepăturile sale, dureroase, au efect neurotoxic, producînd linfangite, turburări respiratorii şi cardiace.
Carnea, foarte gustoasă, se consumă proaspătă.
8.	Trachyceras. Paleont.: Amonit tri-asic din grupul Ceratitoidae, cu cochilia ombilicată avînd ornamentaţie caracteristică: numeroase coaste radiare pe cari sînt d ispuse şiruri de noduri concentrice. Trachyceras austriacum .
Specia Trachyceras aon M’unst. a fost menţionată în ţara noastră în Triasicul mediu de la Hagighiol-Dobrogea.
9.	Tractare. Tehn.: Sin. Tracţiune (v. Tracţiune 3).
io.	Tractoare, pl. tractoare. Geom.: Curbă plană pentru care, în fiecare punct M al ei, segmentul de tangentă avînd ca extremităţi punctul de contact M şi punctul T în care tangenta în M intersectează o dreaptă fixă (d) din plan are lungimea egală cu o valoare constantă a.
Raportînd planul la un reper cartesian ortogonal avînd dreapta (d), numită baza — ca axă x'x, tractoarele relative la o aceeaşi bază (d) sînt curbele integrale ale ecuaţei diferenţiale:
(1)	y2(1+y/a)=«2,
a cărei integrală generală e reprezentată parametric de reiaţi ile:
(2)
x=a(In tg — + cos t) + x0 y=a sin t,
x0 fiind o constantă arbitrară şi t variind în intervalul O^^tt şi reprezentînd unghiul format de tangenta la curbă cu axa x'x.
Considerînd familia de cercuri de rază constantă a şi avînd centrele pe axa x'x, ecuaţia diferenţială (1) defineşte şi traiectoriile ortogonale ale acestor cercuri. Aceste traiectorii sînt deci tractoare egale, cari se deduc dintr-una din ele prin translaţii paralele cu (d).
O	curbă oarecare din familia (2) admite baza (d) ca asimptotă şi are un punct de întoarcere în (xQ, a), dreapta
fiind axă de simetrie.
Curba (2) corespunzătoare valorii ^0=0 e reprezentată cartesian de ecuaţia:
x = a In
y
+ Va
-r.
Luînd ca origine a arcelor punctul de întoarcere A(0, a),
TC
lungimea unu i arc AM, unde M corespunde unei valori t > -r- *
e dată de formula:
(3)
-a In sin t=a In -
Diferenţa dintre lungimea arcului AM şi abscisa punctului M e dată de:
s—x——a [ In (1 —cos /) + cos t]
şi, dacă M se depărtează, pe curbă, către domeniul de la infinit, există relaţia:
lim (s—#)=fl(1—In 2).
t-+TC
(4)
Curbura e data de formula:
i^i
si ecuaţia intrinsecă a curbei e:
1/
(5)
R = a I
(6)
Ri-\-di=dîea ,
1
R fiind raza de curbură R= —
Tractoare polară
412
Tractor
Punctul C, centrul de curbură relativ la punctul M, se află la intersecţiunea normalei în M la curbă cu perpendiculara în T pe asimptota curbei.
Evoluta tractoarei e lănţişorul:
care poate fi pusă sub forma:
(7)
+ e
Aria domeniului plan care are ca frontieră trapezul mixtiliniu OM'MA (v. fig. /) e dată de formula:
/. Tractoare.
(8)
unde t >
Aria domeniului plan infinit mărginit de asimptota x'x şi de curbă e:
(9)
7Cflr
~T
Rotind tractoarea în jurul asimptotei sale, se obţine supra~ faţa numită pseudosfera (v. Pseudosferă).
Tractoarea e o curbă brahistocronă (v. Brahistocronă, curbă —) pentru forţele piane perpendiculare pe o dreaptă fixă din plan şi proporţionale cu distanţele de la punctele de aplicaţie la dreaptă.
într-un mod mai general, fiind dată o curbă plană orientată (C), pe semitangenta pozitivă în fiecare punct M al ei se construieşte un punct N astfel ca MN—a, «fiind un număr constant dat. Mulţimea punctelor N formează o curbă (F) care se numeşte curba echitan-genţialâ în raport cu (C).
Curba (C) se numeşte curba tractoare în raport cu (r) (v. fig. //).
Dacă (C) e reprezentată parametric sub forma:
x=x(s),	y=y(s),
s fiind arcul curbei (C), relaţiile:
(10)
/ X—x(s) -J- ax\s)
l	Y=y(s) + ay'(s)
V
II. Tractoare generală.
dau reprezentarea parametrică a curbei (I1) şi există relaţia: ’ da-!2
(11)
dsj =1 + ^2'
a fiind arcul curbei (F) şi p fiind curbura curbei (C).
î. ~ polara. Geom.: Curbă plană a cărei tangentă polară (v. Tangentă) are o lungime constantă a, adică o curbă pentru care, în fiecare punct M al ei, segmentul de tangentă avînd ca extremităţi punctul de contact M şi punctul T în care tangenta în M intersectează perpendiculara prin polul O pe dreapta (OM) are lungimea egală cu o valoare constantă a.
Tractoarea polară e curbă integrală a ecuaţiei diferenţiale:
(D
d y
(2)	d s—a
s fiind arcul curbei.
Din (2) rezultă relaţia:
Prin alegerea convenabilă a axei polare, ecuaţia curbei poate fi pusă sub una din formele:
(3)
(4)
Y a2 — f
arc cos — a
Tractoarea polară mai poate fi reprezentată parametric prin relaţiile:
(5)	f—a	cos t,	0—tg t—t.
Polul O e un punct asimptotic şi curba e simetrică în raport cu axa polară (v. fig.).
Punctul A(a, 0) e punct de întoarcere.
Raza de curbură data de formula:
__ ar]f a2—r2 a2—2r2 sau de formula:
i^ytg20C,
a fiind unghiul pe care normala îl face cu (OM).
Curba are două puncte de inflexiune:
e=e(l-£). (e*=1).
2.	Tractor, pl. tractoare. Ut.: Autovehicul capabil să dezvolte o forţă de tracţiune mare la cîrligul sau la bara de remorcare. Tractorul serveşte fie la purtarea şi tractarea pe orice teren a unor utilaje rulante, în principal a utilajelor agricole (pluguri, combine, semănători, cultivatoare, maşini de prăfuit şi stropit, etc.), fie la remorcarea, transportul şi acţionarea anumitor utilaje utilizate în agricultură, construcţii, silvicultură, etc.
Se folosesc tractoare cu roţi şi tractoare cu şenile, pentru a tracta utilaje de lucru sau pentru transport, cum şi tractoare echipate cu diverse utilaje de lucru. Deoarece tractoarele sînt autovehicule utilizate în domenii diverse şi în condiţii de lucru diferite, ele se deosebesc prin unele particularităţi distincte, cum sînt: tractorul agricol trebuie să dezvolte o forţă de tracţiune mare, să aibă o viteză corespunzătoare condiţiilor agrotehnice, să nu provoace degradarea structurii solului, etc.; tractorul pentru, lucrări terasiere şi pentru perdele forestiere trebuie să permită aratul ia o mare adîncime şi să posede o mare stabilitate (merge pe pante, pe maluri, etc.); tractorul de transport trebuie să aibă viteză relativ mare, greutate constructivă mică, dar suficientă pentru a asigura aderenţa la sol.
în general, tractorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: durată mare de serviciu, fără reparaţii; consum minim de combustibil, ceea ce se apreciază prin consumul specific (gf/CP oră) raportat la puterea la cîrlig; conducerea comodă, prin plasarea adecvată şi manevrabilitatea uşoară a levierelor
Tractof
413
T ractof
de comandă, cum şi accesibilitatea la organele vehiculului şi motorului, pentru eventuale reparaţii; mersul lin, fără şocuri, deci o bună echilibrare a motorului şi o buna suspensiune a tractorului.
Un tractor e constituit din următoarele subansambluri principale (v. fig. /): motorul, transmisiunea, organele de rulare, mecanismul de direcţie, frîneleşi organele de antrenare şi remorcore.
13	12	7	11
I. Subansamblurile tractorului. a) tractor cu roţi: 1) motor; 2) ambreiaj; 3) schimbător de viteză; 4-5) reduc-tor; 6-7-8) puntea din spate; 9-10) mecanismul de direcţie; 11) priză de putere (roată de curea); 12) organ de remorcare; 13-14) organe de rulare (roţi). — b) tractor cu şenile; /) motor; 2) ambreiaj; 3) schimbător de viteză; 4-5, 6 şi 7-8) puntea din spate (respectiv reductorul central, ambreiajele laterale, reductoarele finale); 9) priză de putere (roată de curea); 10) organ de remorcare; 11, 12, 13 şi 14) organe de rulare (respectiv roţiie stelate, role de sprijin, roţile de ghidare, banda fără fine a şenilei),
Motorul furnisează energia necesară atît pentru învingerea rezistenţelor proprii la rulare, cît şi pentru remorcarea sau antrenarea maşinilor cuplate. Tractoarele actuale sînt echipate cu motor cu ardere internă, constructiv asemănător motorului de automobil (v. Motor cu ardere internă; v. şî Motor de autovehicul, sub Motor mobil), care poate fi motor cu electroaprindere (anume, motor cu carburator) sau cu auto-aprindere (de obicei un motor Diesel fără compresor), uneori supraalimentat. Majoritatea tractoarelor au motorul în faţă, motor cu axa orientată longitudinal şi cu cilindri verticali, dar se folosesc şi tractoare cu motorul în spate, mai ales cînd acesta e de putere mică.
Motoarele de tractor sînt de cele mai multe ori în patru timpi, mai rar în doi timpi, şi pot fi cu 2, 3, 4 sau 6 cilindri, în general verticali; răcirea se face cu apă, eventual cu aer, pentru unele motoare de puteri mai mici. De obicei, motorul e situat la partea frontală a tractorului şi e prins rigid de şasiu în patru puncte sau prin intermediul unor reazeme, dar poate fi prins rigid în spate şi articulat într-un punct în faţă. La tractoarele cu şasiu autoportant, motorul face corp comun (în spate) cu carterul cutiei de viteză şi al punţii din spate.
La motoarele de tractor, pentru a evita uzurile premature datorite în special prafului, se folosesc filtre eficiente, cari să asigure o curăţire foarte bună a aerului.
Pentru o utilizare cît mai raţională a motorului de tractor, acesta trebuie să se încadreze în anumite limite statistice, în ce priveşte greutatea energetică (numită şi „greutate specifică constructivă") şi consumul specific.
Greutatea energetica, care trebuie redusă pînă la limita de aderenţă, e (în kgf/CP)
unde Gc (în kgf) e greutatea constructivă, a motorului uscat (adică nealimentat) şi Pg (în CP) e puterea efectivă a motorului. De regulă, greutatea energetică e 5***13 kgf/CP la motoarele
cu carburator şi 8***26 kgf/CP la motoarele Diesel, iar greutatea constructivă a motorului e 33---920 kgf la motoarele cu carburator şi 400---2200 kgf la motoarele Diesel.
Consumul specific (în gf/CPh) e
unde Cg (în kgf/h) e consumul orar şi Pg (în CP) e puterea efectivă. De regulă, consumul specific e cuprins între 150 şi 225 gf/CPh la motoarele Diesel (limita inferioară fiind pentru motoare supraalimentate), 220---280 gf/CPh Ia motoarele cu benzină şi 250---350 gf/CPh la motoarele cu petrol. Din punctul de vedere al consumului specific ar fi recomandabilă utilizarea motorului Diesel, care utilizează un combustibil mai ieftin (cel puţin în ţara noastră) şi prezintă o siguranţă mare în exploatare.
Puterea motorului unui tractor trebuie să asigure deplasarea tractorului, cu remorca corespunzătoare, prin intermediul transmisiunii şi al echipamentului de rulare (avînd în vedere aderenţa cu solul), cu viteza de rulare necesară. Puterea la dispozitivul (cîrlig sau bară) de remorcare (în CP) e:
V-fiV
^ c~^nec~^	270 ’
unde Pg (în CP) e puterea efectiva a motorului şi Pfjec (în CP) e puterea corespunzătoare rezistenţei de rulare, v)/ e randamentul mecanic total al transmisiunii, e coeficientul de rezistenţă la rulare, G (în kg) e greutatea tractorului şi V (în km/h) e viteza de rulare. Coeficientul de rezistenţă la rulare are valoarea (xr=0,i ***1,2, şi e diferit sau acelaşi pentru toate organele de rulare, după cum tractorul e cu roţi sau cu şenile.
Pornirea motoarelor de tractor se face după diverse procedee. Mult utilizată epornirea electrică, atît la motoarele cu carburator, cît şi la motoare Diesel de putere mică şi mijlocie. De asemenea se pot folosi motoare a u x i I i a r e sau pornirea cu benzină.
Instalaţia de pornire electrica cuprinde: obaterie de acumulatoare, ca sursă de energie; un demaror, care e un motor electric, cu dispozitive de cuplare; rezistenţe electrice, dispuse în galeria de aspiraţie sau în cilindrii motorului; pompe de combustibil, cu acţionare manuală. Rezistenţele electrice montate în galeria de aspiraţie preîncălzesc aerul aspirat, după ce în prealabil s-a injectat pe ele o cantitate de benzină, iar rezistenţele electrice montate în cilindrul motorului constituie o sursă caldă, care înlesneşte autoaprinderea combustibilului (motorina) la turaţii mai joase.
Motoarele auxiliare sînt motoare cu carburator, avînd o putere de 8---30 CP. Aceste motoare, folosite pentru pornirea motoarelor Diesel şi în special a celor de putere mare, pot fi monocilindrice sau bicilindrice, în doi timpi sau în patru timpi.
Pornirea cu benzina se foloseşte Ia unele motoare Diesel, adoptate pentru funcţionarea cu benzină, pînă la turaţia de lansare. Un motor Diesel care se porneşte cu benzină trebuie să cuprindă atît echipamentul de alimentare cu motorină, cît şi echipamentul de alimentare cu benzină, ultimul fiind constituit dintr-un carburator, un dispozitiv de micşorare a raportului de compresiune (prin mărirea camerei de ardere), o instalaţie electrică pentru aprinderea amestecului şi un dispozitiv de comutare a alimentării de la benzină la motorină (cînd s-a atins turaţia de lansare). Acest procedeu de pornire fiind destul de complicat a rost în parte abandonat.
Puntea din faţa e o osie echipată cu roţi, care e legată elastic sau rigid de blocul motor.
Tractol*
414
Tractor
Transmisiunea e constituită din ambreiaj, cutia de viteze (schimbătorul de viteză) şi puntea din spate. în ce priveşte puntea din spate, aceasta cuprinde transmisiunea centrală, diferenţialul (la tractoare cu roţi), mecanismul de viraj (la tractoare cu şenilă) şi transmisiunea finală; de asemenea se poate considera că şi organele motoare de rulare aparţin punţii din spate.
A m b r e i a j u I e mecanismul, în cele mai multe cazuri cu fricţiune, care face legătura decuplabilâ şi elastica între motor şi transmisiunea tractorului. Cuplarea şi decuplarea se obţin prin efectul de frecare, folosind unu sau mai multe discuri de fricţiune, eventual saboţi. Pentru a asigura transmiterea momentului motor, cuplul de frecare trebuie sa fie de 1,5—3,5 ori mai mare decît cuplul motorului.
Ambreiajele pot fi permanent cuplate şi facultativ cuplate, cu un disc sau cu mai multe discuri.
Ambreiajele permanent cuplate nu se deosebesc de cele ale automobilului şi se utilizează în special la tractoarele cu roţi. Forţa de apăsare e realizată uneori de un resort central, alte ori de mai multe resorturi dispuse în cerc, pe un disc de presiune.
Un ambreiaj e compus, în principal, din două discuri de presiune (de fontă sau de oţel), unul anterior şi altul posterior, cari sînt discuri de antrenare. Discul antrenat e de tabla de oţel căptuşită cu garnituri asbestometalice, pentru a avea un coeficient de frecare mare şi pentru a fi rezistent la temperatură, şi e antrenat solidar cu axul ambreiajuiui, care transmite cuplul motor la cutia de viteze. La acest ambreiaj se deosebesc şi pîrghii le de decuplare, cari sînt acţionate, prin intermediul unui manşon de decuplare, apăsînd pe o pedală; raporturile de transmitere ale pîrghiilor sînt astfel alese, încît cursa pedalei să fie cuprinsă între 100 şi 200 mm, la o forţă de apăsare care să nu depăşească 20*-*40 kgf.
Ambreiajele facultativ cuplate (v. fig. II), spre deosebire de cele permanent cuplate, realizează transmiterea momentului, motor numai în cazul cînd intervine o forţă din exterior. Aceste ambreiaje sînt utilizate mai frecvent la tractoarele cu şenile.
Schema unui astfel de ambreiaj e următoarea (v. fig. II): pe arborele ambreiajuiui 1 e calat un disc de presiune 2, iar pe butucul acestui disc e montat discul de presiune balador 3,
II. Schema ambreiajuiui facultativ cuplat. a) poziţie decuplată; b şi c) poziţie în cuplare; 1) arborele ambreiajuiui: 2) disc de presiune calat pe arbore; 3) disc de presiune balador; 4) disc conducător; 5) cruce; 6 şi 8) pîrghii; 7) căţel; 9) manşon mobil; 10) dantură.
între cele două discuri, fiind discul conducător 4, căptuşit pe ambele feţe cu garnituri asbestometalice (discul conducător primeşte mişcarea printr-o coroană dinţată, care angrenează
cu o coroană dinţata interioară a volantului); pe butucul discului 2 mai e înşurubată o cruce 5, de care sînt articulate pîr-ghiile 6, avînd capetele de presiune 7 în forma de camă (căţei) la extremitatea dinspre discuri şi fiind articulate cu manşonul mobil 9 prin intermediul pîrghiilor 8. Cînd ambreiajul e decuplat (v. fig. II a), manşonul mobil 9 se găseşte în poziţia extremă din dreapta, în care caz pîrghiile de cuplare 7 (căţeii) nu vin în atingere cu discul de presiune 3, deci discurile conduse 2 şi 3 nu apasă pe discul conducător 4. Pentru cuplare se deplasează manşonul mobil 9 spre stînga, astfel încît pîrghiile S trec din poziţia oblică în poziţie neutră, verticală (v. fig. II b); în această poziţie, pîrghiile 6 se găsesc în echilibru instabil şi la oricît de mici trepidaţii (inevitabile în timpul funcţionarii) au tendinţa să revină în poziţia liberă iniţială, ceea ce se evită dacă se trece manşonul mobil 9 peste poziţia neutră (v. fig. II c), adică realizînd o cursă de înzăvorîre care asigură poziţia stabilă a pîrghiilor (deoarece poziţia puţin înclinată în sens invers a pîrghiilor 8 va produce o forţă axială, care apasă manşonul mobil 9 spre butucul discului de presiune 2). Pentru decuplare, cu ajutorul manetei de comandă se trece manşonul mobil 9 dincolo de poziţia neutră, spre dreapta. — Ambreiajele facultative se reglează prin schimbarea poziţiei crucii 5 faţă de discul condus 3, înşurubînd sau deşurubînd crucea, după cum jocul funcţional trebuie sa fie micşorat sau mărit.
Schimbătorul de viteză, numit şi cut/e c/e viteze, e un mecanism complex cu roţi dinţate, care permite modificarea raportului de demultiplicare dintre turaţia arborelui motorului şi turaţia roţilor propulsoare, respectiv a roţilor stelate ale şenilei, astfel încît să se poată obţine un cuplu de propulsiune care să învingă cuplul rezistent (datorită rezistenţelor la înaintare), prin variaţia cuplului motor în limite admisibile. Deci se pot obţine diferite viteze de rulare şi forţe de tracţiune la cîrligul de remorcare, în funcţiune de condiţiile de lucru; de asemenea, prin schimbătorul de viteză se realizează mersul înapoi al tractorului, fără inversarea sensului de rotaţie al arborelui cotit al motorului, cum şi oprirea prelungită a tractorului cu motorul în funcţiune.
La tractoare se folosesc, în general, schimbătoare discontinue (în trepte) cu roţi baiadoare, similare schimbătoarelor de automobil. Totuşi e preferabil un schimbător de viteză continuu, deoarece permite o utilizare mai raţională a puterii motorului şi posibilitatea adaptării tractorului la toate condiţiile de lucru; actualmente se folosesc unele cutii de viteze cu schimbare continuă, pe diverse tractoare. De asemenea se folosesc cutii de viteze la fiecare roată motoare, ceea ce reduce gabaritul tractorului, cum şi preţul de cost.
Schimbătoarele de viteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: sa cuprindă un număr suficient de trepte demultiplicatoare (numite „viteze"), judicios alese, cari să asigure cea mai raţională utilizare a motorului; sa fie constructiv simple şi rezistente, cu dimensiuni mici şi greutate redusă; să permită schimbarea comodă a vitezelor; să prezinte siguranţă în timpul funcţionării şi să fie silenţioase; să aibă randament cît mai mare. La tractoare se utilizează: cutii de viteze în trepte, cu un număr limitat de viteze, şi c u t i i de viteze fără trepte progresive, cari permit orice raport de ţransmitere, între anumite limite.
Cutiile de viteze în trepte sînt mecanisme constituite din mai multe perechi de roţi dinţate, cu raporturi de transmitere d iferite, la cari schimbarea vitezelor se efectuează prin cuplarea diferitelor perechi de roţi dinţate, astfel încît trecerea de la o viteză la alta se face în salturi. Cutiile de viteze fără trepte sînt mecanisme cari, prin intermediul unui sistem mecanic, hidraulic sau electric, permit trecerea continua şi progresivă de la o viteză la alta, asigurînd o variaţie continuă a momentului transmis la roţile motoare ale autovehiculului.
Tractoi*"
415
TractoF
Cutiile de viteze în trepte se clasifică după numărul de arbori ai schimbătorului, după felul mişcărilor acestor arbori, sau
T
după numărul treptelor de viteza.
-	După numărul de arbori ai schimbătorului de viteză, exceptînd arborele vitezei de mers înapoi, se deosebesc: s c h -imbătorul de viteză „în serie"
(v. fig. IU o), în general cu doi arbori, la care demultiplicarea se obţine prin angrenarea unei perechi de roţi de pe arborii de antrenare 1 şi principal 2; schimbătorul de viteze „în paralel"
(v. fig. III b), cu trei arbori, la care priza directă se obţine prin cuplarea directă a arborelui de antrenare 1 cu cel principal 2, iar o de-multiplicare se obţine prin angrenarea unei perechi de roţi de pe arborii intermediar 3 şi principal 2, arborii de antrenare şi cel intermediar fiind cuplaţi permanent (de ex.la tractorul KD-35); s c h i m b ăt o r u I de viteză cu in versor, la care se obţine acelaşi număr de viteze
	, *3 /	
13 / m 1	MH	^ ^IfUifL -v -n p~ y U B\
U 3
III. Schimbătoare de viteză. a) schimbător de viteză „în serie", cu doi arbori; b) schimbător de viteză „în paralel", cu trei arbori; 1) arbore de antrenare (primar); 2) arbore principal; 3) arbore intermediar (secundar); 4) arbore pentru mers înapoi.
IV.	Schimbător de viteză combinat.
1)	arbore de antrenare (primar); 2) arbore principal ; 3 şi 4) arbori intermediari (secundari).
\m
±_
T
de mers înainte şi de mers înapoi sau un număr mai mic de viteze de mers înapoi; schimbătorul de vite ă
Schimbarea vitezelor poate fi realizată prin: mecanism de comandă cu manetă şi articulaţie sferică (v. fig. V o), mecanism de comandă cu maneta şi sector (v. fig. V b), mecanism de comandă cu manetă şi culisă (de ex. la tractorul KD-35, Universal 26 şi 27 şi U 650).
Unele construcţii sînt echipate cu o demultiplicare suplementară, pentru tractarea cu viteză redusă (0,7***0,8 km/h) a anumitor utilaje agricole, cum sînt maşinile de plantat răsaduri. La construcţiile actuale de tractoare, în special la tractoarele universale.se folosesc cutii de viteze (în trepte) cu 5, 10 şi chiar 20 de trepte de viteză, acţionate manual.
Există tractoare echipate şi cu cutii de distribuţie, montate înspateie cutiei de viteze sau lateral, cari asigură distribuirea puterii în mod corespunzător fiecărei punţi motoare (v. fig. VI)', această cutie de distribuţie cuprinde şi un li-mitor de sarcină, care protejează puntea din faţă, cînd roţile motoare principale din spate patinează.
Vitezele de rulare ale tractoarelor se stabilesc după destinaţia lor, considerînd fie condiţiile agrotehnice ale lucrărilor agricole, fie condiţiile obişnuite de transport rutier. Viteza maximă de rulare e V	km/h la lucrările agricole şi
VI. Reductorul osiei motoare din faţă.
1) carcasa reductorului; 2,3, 4) pinioane; 5) acuplaj lamelar; 6 şi 7) roţi dinţate cilindrice; 8) articulaţie cardanică.
= 20-
•30 km/h la transporturi; raportul 9 = vmaxlvmi„
dintre vitezele de lucru maximă (V maxJ diapazonul vitezelor, se alege p=2***8 pentru tractoarele agricole şi p=5***15 pentru tractoarele rutiere şi universale.
In schimbătorul de viteză, treptele de viteză pot fi termenii unei progresii geometrice (v. fig. VII c) sau aritmetice (v. fig. VII b), dar pot avea şi valori cuprinse între termen i i celor
V. Mecanisme de comandă ale schimbătorului de viteză, o) cu manetă şi articulaţie sferică; b) cu manetă şi sector; c) cu manetă şi culisă; 1) bară de comandă; 2) furcă; 3) manetă; 4) articulaţie sferică; 5) sector; 6) bară de acţionare; 7) pîrghie de acţionare; 8) zăvor; 9) resort; 10) pinion.
combinat (v. fig. IV), care permite obţinerea unui mare număr de viteze.
VII. Diagramele forţei de tracţiune Ia cîrlig (forţei de remorcare) în funcţiune de cuplul motorului, la un.tractor cu şenilă. a) la schimbător cu trepte de viteză în progresie geometrică; b) la schimbător cu trepte de viteză în progresie aritmetică; C) cuplu motor ; Cmm) cuplu motor minim; T) componenta paralelă cu calea, a forţei de tracţiune la cîrlig (forţă de remorcare); Tj, T2, T3) valorile maxime corespunzătoare treptelor de viteză 1,2 şi 3 ale forţei T'; Tmm) valoarea minimă în viteza a treia a forţei T';
R') rezistenţa de rulare.
două progresii. La schimbarea fiecărei trepte de viteză, la treptele în progresie geometrică se menţin aceleaşi limite ale cuplului motor, iar la treptele în progresie aritmetică se menţine o diferenţă constantă între forţele de tracţiune. De obicei, se admite că durata de lucru a tractorului la orice valoare a forţei de tracţiune e aceeaşi, astfel încît se alege un schimbător
Tractor
416
Tractor
de viteză la care fiecare dintre treptele de demultiplicare să aibă o valoare cuprinsă între termenii corespunzători ai celor două progresii.
Puntea din s p a t e (v. fig. VIII şi IX) e un ansamblu de mecanisme cu roţi dinţate, care, în principal, are drept
VIII. Puntea din spate a unui tractor pe roţi.
1) pinion conic al transmisiunii centrale; 2) coroană dinţată conică a transmisiunii centrale; 3) satelit; 4) .pinionul transmisiunii finale; 5) roata transmisiunii finale; 6) carcasa (trompa) osiei; 7) osie;<9) axul diferenţialului; 9) roată dinţată conică (planetară), corp comun cu pinionul transmisiunii finale ; 10) axul prizei de putere.
scop mărirea raportului de transmitere şi înscrierea tractorului în curbe. Organele componente ale punţii din spate sînt transmisiunea centrală, diferenţialul, ambreiajele laterale, transmisiunea finală. Pentru înscrierea în curbe servesc fie mecanismul diferenţial, la tractoarele cu roţi, fie ambreiaje sau mecanisme planetare, la tractoarele cu şenile.
Transmisiunea centrală e un ansamblu de pin ioane, în generai pinioane conice cu dinţi drepţi sau curbi, avînd un raport de transmitere mare, cuprins între 3 şi 8. Prin transmisiunea centrală se schimbă sensul fluxului de forţă, din flux longitudinal în tranversal sau invers.
Diferenţiclul e un mecanism utilizat la tractoarele cu roţi, şi care permite înscrierea în curbă. Se folosesc diferenţiale simple, duble, conice sau combinate; astfel de diferenţiale sînt închise sau deschise, cu patru sau doi sateliţi (v. fig. X a, b, c). La tractoare, diferenţialul poate fi b I o c a b i I, prin comenzi efectuate din exterior, sau autoblocabil; blocarea se
foloseşte cînd e necesar ca diferenţialul să nu funcţioneze (de ex. la trecerea unor zone de teren grele sau evitarea patinării), dar numai la deplasări
în linie dreaptă.
Ambreiajele laterale (v. fig. IX) sînt mecanisme de viraj utilizate la tractoarele cu şenile. Aceste ambreiaje, în general de tip multi-disc, sînt permanent cuplate, decuplarea lor fi ind
7-
IX. Puntea din spate a tractorului cu şenile. a) cu mecanism diferenţial; 1-2) reductor central; 3) mecanism diferenţial; 4) sabot cu bandă de frînă; 5) tambur de frînă; 6-7) reductor final; 8) roată stelată. — b) cu ambreiaje laterale asbestometalice (ferodo): 1) coroană dinţată conică; 2) axul transversal al punţii din spate; 3) mecanism de decuplare; 4) d|sc de presiune mobil al ambreiajuiui lateral; 5) discuri cu garnituri ale ambreiajuiui lateral; 6) disc de presiune fix al ambreiajuiui lateral; 7) tambur antrenat; 8) banda frînei.
comandata prin manete. Pentru întoarcerea tractorului se decuplează ambreiajul lateral şi se apasă pe o pedală, care
m
M
X. Tipuri de diferenţial. a) simplu; b) dublu, conic; c) dublu, combinat; 1) pinion de atac; 2) coroană dinţată; 3) caseta sateliţilor; 4) satelit; 4X şi 42) sateliţi interiori şi exteriori; 5) mecanism cu melc; 6-7) angrenaj cilindric; 8) tambur de frînă.
acţionează frîna cu bandă a ambreiajuiui, oprind şenila în jurul căreia se execută întoarcerea. La unele tractoare se utilizează mecanisme planetare simple sau duble, pentru înscrieri în curbă.
T ractof	417	T acta r
Transmisiunea finala (v. fig. XI) e un ansamblu de roţi dinţate cilindrice care permite mărirea raportului de transmitere şi a distanţei libere pînă la sol („lumină"). Transmisiunea finală poate fi: transm is iune finală simplă, cînd e constituită dintr-o pereche de pinioane (v. fig. XI c), şi anume un pinion montat pe arborele planetarşi altul montat pe semiarborele roţii motoare, la tractoarele pe roţi, res-pectivun pinion montat pe arborele punţii motoare (în afara ei) şi altul montat pe arborele stelei, fa tractoarele cu şenilă; transmisiune finală dublă, cînd e constituită din două perechi de pinioane (v. fig. XI b). Ra-portu I de transm itere al transmisiunii finale e cuprins între 5 şi 20, valorile superioare fiind obţinute cu reductoare de tip planetar.
Organele de rulare asigură deplasarea tractorului pe cale (adică pe un drum sau pe teren), în
dublă la o distanţă de 100--*200 m, o singură roată directoare în faţă,
XI. Transmisiune finală.
a) simplă: 1) carterul transmisiunii finale; 2) pinionul transmisiunii finale; 3) roata transmisiunii finale; 4) roată stelată (stea motoare). — b) dublă: 1) toba antrenată (tambur) a ambreiajuiui lateral; 2) carterul transmisiunii finale; 3 ^şi 4) prima pereche de pinioane a transmisiunii finale; 5 şi 6) a doua pereche de pinioane a transmisiunii finale; 7) roată stelată (stea motoare).
iar alte tractoare au montată într-o furcă.
Roţile motoare sînt constituite din butuc, cbadă sau jantă şi elementele de legătură, ultimele fiind în general spiţe duble. Obada metal ică (latractoare agricole) poate avea pinteni sau poate a-vea crampoane la periferie, pentru mărirea aderenţei la sol, peste aceste proeminenţe putînd fi îmbrăcat un bandaj neted (solidarizat cu obada prin şuruburi), pentru a permite rularea tractorului a-gricol pe căi de comunicaţie (v. fig. XIII), Acest sistem e astăzi abandonat aproape complet, din cauză că degradează structura solului.
La roţile cu pneuri, dimensiunea anvelopelor se măsoară considerînd pneulsub presiunea de regim si se indică prin (v. fig. XIV)
d-,
sau
(V
■dj)xba
care scop între aceste organe şi sol trebuie să existe o anumită aderenţă pentru rulare. Organele de rulare pot fi roţi ,sau şenile, după tipul constructiv al. tractorului; roţile pot fi cu pneuri sau metalice.
La tractoarele cu roţi se folosesc roţi motoare şi roţi directoare, eventual şi roţi motoare-directoare. Tractoarele uzuale, cu simplă tracţiune, au două roţi motoare în spate şi două roţi directoare în faţă. Tractoarele cu forţă mare de tracţiune pot avea două sau trei perechi de roţi motoare.
XII. Roţi directoare- montate pe fuzetă dublă.
1) roată directoare; 2) fuzetă dublă; 3) pîrghie de comandă.
Unele tractoare agricole din faţă mult apropiate (v.
au cele două roţi directoare fig. XII), montate pe o fuzetă
unde dj (în ţoli sau în mm) e diametru! jantei şi ba (în ţoîi sau în mm) e lăţimea totală a anvelopei. Actualmente seutil izează aproape excluziv roţi cu pneuri de presiune joasă, de exemplu cu presiunea interioară 0,8***2 kgf/cm2 pentru tractoarele agricole şi cu presiunea interioara de 2---6 kgf/cm2 pentru cele rutiere; pneurile de joasă presiune protejează solul şi nu produc degradarea structurii solului, cum se întîmplă cu roţile cari au o bandă metalică (roţi metalice), acesta fiind unul dintre motivele pentru care se preferă tractoarele cu patru roţi motoare în locul tractoarelor cu şenile.
Deoarece există tendinţa de a micşora greutatea constructivă a tractorului, greutatea aderentă a tractoarelor agricole poate fi mărită prin ataşarea unor greutăţi adiţionale la roţile
XIII. Roţi motoare, a) cu pinteni în formă de pană; b) cu pinteni în mă de sapă.
for*
27
T ractor
418
T ractor
motoare, sau prin umplerea pneurilor cu apă. Greutatea aderentă a tractoarelor se poate mari folosind o benă, care se încarcă cu lest.
Roata directoare e similară celei motoare, dar are diametrul egal cu 0,5-*-0,7 din diametrul roţilor motoare
XIV. Reglarea ecartamentului prin deplasarea şi inversarea discurilor, o) reglarea între limitele fî şi B' prin deplasarea discurilor montate cu con-cavitatea spre interior; b) reglarea între limitele B' şi B" prin deplasarea discurilor montate cu convexitatea spre interior; 1) puntea din spate; 2) discul roţii; 3) pneu.
(adică 520--*860 mm), lăţimea fiind de 80-*160 mm, stabilită după aceleaşi criterii. Pentru a preveni lunecarea laterală a roţilor, deci pentru menţinerea direcţiei de mers pe teren moale, obada roţilor metalice are o creastă mediana (de 40***75 mm înălţime), respectiv bandade rulare a pneurilor (la roţile elastice) are două sau mai multe nervuri longitudinale pronunţate.
Ecartamentu I tractoarelor cu roţi poate fi variabil (v. fig. XIV), în special la tractoarele agricole, însă e egal la roţile din faţă şi din spate,
Ia tractoarele rutiere.
La tractoarele cu şenile (v. fig. XV), sistemul de rulare e o şenilă care cuprinde o banda metalică, roata stelata, roata de întindere, căruciorul, role de susţinere şi role de sprijin.
După felul de legare a roţilor purtătoare de rama şenilei sau de cadrul tractorului, se deosebesc: suspensiune cu şenila rigida (v. fig. XV a), cu axele rolelor purtătoare legate prin suporturi rigidecu rama şenilei, care se foloseşte la tractoare cu viteză redusă de rulare (de ex. la excavatoare); suspensiune cu şenila semi rigida (v. fig. XV b), cu rama articulată cu cadrul tractorului şi cu un balans ier cu resort la partea anterioară, astfel încît şenila poate oscila în jurul articulaţiei la trecerea
XV. Tipuri de şenilă. a) rigidă; b) semirigidă; c) elastică; 1) banda şenilei; 2) rama şenilei; 3) roată stelată; 4) roată de ghidare; 5) rolă purtătoare; 6) role purtătoare ale căruciorului balansier; 7) resort de suspensiune.
XVI. Cărucior balansier.
1) rolă purtătoare; 2) balansier; 3) resort; 4) articulaţia dintre ba-lansiere; 5) articulaţia căruciorului cu cadru! tractorului; 6) banda şeniiei.
obstacolelor (de ex. la tractoarele S-80, KD-35); suspensiune cu şenilă elastică (v. fig. XV c), cu cărucioare balansiere (v. fig. XV/), fiecare cărucior avînd o independenţă relativa, ceea ce permite adaptarea şenilei la neregularitaţile terenului (de ex. la tractorul DT-54). Lungimea suprafeţei de sprijin a şenilei (L0) se stabileşte ţinînd seamă că centrul de presiune asupra solului trebuie să fie aproximativ pe mijlocul acesteia, iar raportul LJBts se determină din condiţiile de înscriere în curbă. EcartamentuI tractoarelor cu şenile, agricole, se poate lua egal cu diferenţa dintre lăţimea de lucru a plugului şi lăţimea şenilei.
Roata stelată (steluţa), care e roata motoare a tractorului cu şenile, poate fi amplasată în partea dinapoi (în special la tractoare agricole) sau în partea dinainte. Roata stelată (v. fig. XVII), cu diametrul de 650-*-900 mm, are la periferie 12—27 de proeminenţe în formă de dinţi (de ex.: la tractoarele S-80Cater-pi Iar, Bully-Wender) sau creste (de ex. Ia tractorul KD-35), pasul acestora fiind de două ori mai mic decît pasul şenilei cu care se angrenează, pentru ca uzura roţii stelate să fie redusă (deoarece fiecare dinte angrenează o dată la două rotaţii). Arborele roţii stelate se aşază astfel încît, în momentul cînd începe să angreneze un element de şenilă, ultima rolă de sprijin să părăsească elementul următor; distanţa dintre proiecţiile roţii stelate şi a ultimei role de sprijin, pe latura inferioară a şenilei, e de 2I4***2,6 din pasu I elementului şenilei.
Roata de întindere (de ghidare) serveşte atît la ghidarea mişcării şenilei, cît şi la întinderea acesteia, fiind montată pe un arbore cotit (de ex. la tractorul DT-54) sau pe axa unei furci (de ex. la tractorul D-35), asupra cărora acţionează dispozitivul de întindere. Astfel, roata de ghidare, al cărei diametru e de 430*”730 mm, poate fi deplasată, pentru a obţine întinderea sau slăbirea şenilei. Axul roţii de ghidare se dispune astfel, încît elementul şenilei care se găsea în dreptu I ei să fie cu 35--*65 mm mai jos decît elementul de pe partea superioară a roţii stelate, iar între roata de ghidare şi prima rolă de sprijin să fie o distanţă minimă de 25-**35 mm.
Şenila propriu-zisă sau banda metalică articulată se compune din elemente separate, articulate cu ajutorul unor axuri sau al unor buloane, şi cari au pinteni sau creste (de 35***65 mm înălţime) pe faţa de contact cu solul (pentru mărirea aderenţei). Un element de şenilă poate fi o piesă monobloc, obţinută prin turnare (de ex. la tractorul KD-35), sau o piesă complexă, obţinută prin asamblarea unor elemente de şenile laminate şi prinse pe un lanţ separat (de ex. la tractorul S-80 Caterpilar, etc.).
Rolele de sprijin, numite şi role purtătoare (de regulă, 3***6 perechi), transmit greutatea corpului tractorului la sol prin intermediul şenilei pe care rulează. Aceste role
XVII. Tipuri de roţi stelate (stele motoare), o) cu dinţi; b) cu creste; 1) roată stelată; 2) bandă cu dinţi; 3) bandă cu creste.
Tractor*
419
T ractor
(de oţel turnat şi tratat termic), al căror diametru e de 180***350mm (raportul d intre diametrul rolelor şi pasul elementelor şenilei se alege 1***1,25 la tractoarele agricole şi 1,5***5 ja tractoarele de transport), au gulere marginale, pentru a nu aluneca de pe banda şenilei, iar axurile lor sînt fixate prin suporturi de rama căruciorului.
Rolele de susţinere (de regulă 1 ***3 perechi la tractoare agricole) servesc la susţinerea laturii superioare a şenilei, reducînd săgeata acesteia, care se formează datorită . greutăţii proprii. Aceste role (de fontă) sînt supuse unei sarcini mai mici, iar axurile lor sînt fixate în consolă de cărucior sau de corpul tractorului.
Mecanismul de direcţie cuprinde ansamblul organelor cari servesc la dirijarea tractorului în mers, pentru ca acesta să poată rula în aliniament sau să vireze. înscrierea în curbe, adică virajele, se obţin prin orientarea corespunzătoare a roţilor directoare (acţionînd un volan de direcţie) sau prin desincronizarea mişcării organelor laterale de propulsiune, în-trerupînd fluxul deforţăspreşenila interioară(acţionînd manete sau pedale), fie prin ambele mijloace. — Dirijarea prin orientarea roţilor directoare se foloseşte la tractoarele cu roţi, echipate cu un mecanism de direcţie (asemănător celor de la automobile), şi anume: se rotesc simultan axurile roţilor directoare, dacă roţile sînt montate pe două fuzete separate (legate printr-o bară de legătură), sau se roteşte osia din faţă, dacă roţile sînt montate pe o fuzeta comună (dublă), respectiv dacă roata directoare unică e montată într-o furcă. ■— Dirijarea prin desincronizarea mişcării organelor de propulsiune se foloseşte la tractoarele cu şenile, şi anume: se frînează parţial sau total (cu pedale) roata stelată dinspre interiorul virajului, dacă tractorul e echipat cu diferenţial, sau se decuplează (cu maneta) şi se frînează am-breiajul dinspre interiorul virajului, dacă tractorul e echipat cu am breiaje laterale. — Dirijarea combinată, prin orientare şi desincroni-zare, se foloseşte la unele tractoare cu roţi, de exemplu la cele cu dublă tracţiune.
Virajul ia tractorul cu r o ţi se efectuează înclinînd roţile de direcţie faţă de sensul de deplasare al tractorului, în care caz asupra tractorului se exercită momentul Mp provocat de forţele de frecare şi de reacţiune'i solului asupra pneului (v. fig. XV///). Dacă se determină valorile Mp pentru un tractor cu diferenţial şi fără diferenţial, rezultă
XVIII. înscrierea în curbă a tractorului cu roţi şi forţele cari intervin.
/) centru instantaneu de rotaţie în curbă: R) rază de viraj; B) ecartament; b) lăţimea roţii motoare; L) ampatament; I) distanţa de la axa punţii din spate la punctul de remorcare; Fc) forţa de remorcare (forţa la cîrlig); F^şiF') componentele rezistenţei la rostogolire şi alunecare în curbă a roţilor de direcţie; Mr) momentul rezistent; X-X') direcţia de rostogolire; Y-Y') direcţia de alunecare (derapare).
Mp=F
1-P 6 p
la tractorul cu diferenţial, şi
MU=F
bţ_
R
J52
F " 4 p ’ R ’
la tractorul fără diferenţial, ştiind că F e rezultanta forţelor
de reacţiune a solului şi a forţelor de frecare, p e coeficientul pierderilor prin patinare, B e ecartamentu! tractorului, Re raza de virai şi b e lăţimea roţii. Deci diferenţialul reduce cuplul Mp opus virajului, efect care pentru valoarea statistică
B=4b devine
Mp
M
6_
4
16 62 b2
B2 _ = 24.
?3-
\f n
■fTW
! /
Cînd virajul se efectuează prin rotirea fuzetelor roţilor directoare trebuie ca prelungirea axelor fusurilor fuzetelor să treacă prin centrul instantaneu de rotaţie al tractorului în viraj. Prin urmare, fuzetele trebuie să se rotească cu unghiuri diferite (v. fig. X/X).
Axele de rotaţie A şi £ ale fuzetei şi pîrghiile AC, CD şi DE formează un lanţ cinematic, numit patrulaterul de direcţie, avînd unul dintre puncte (de ex. A) în legătură cu mecanismul de direcţie. Mişcarea se transmite de la un fus la altul prin tirantul CD; alegînd CD, AC şi DE, unghiurile a şi p vor fi cele necesare teoretic, cari se exprimă prin funcţiunile circulare
T
tg a=
XIX. Unghiurile roţilor de direcţie.
Aşi£) articulaţiile fuzetelor; AC şi DE) pîrghiile (levierele) fuzetelor; CD) tirant de închidere a patrulaterului; ACDE) patrulaterul (trapezul) direcţiei; a) unghiul de înclinare a roţilor interioare; 3) unghiul de înclinare a roţilor exterioare; R) rază de viraj; a) distanţa de la axa longitudinală a vehiculului la axul fuzetei; L) ampatament.
tg P=
R — a
R-\-d
unde L e ampatamentul tractorului, R e raza de viraj şi a e distanţa de la axa longitudinală a vehiculului la axa fuzetei. în poziţia de mers rectiliniu, AC şi DE se întîlnesc la circa 1/4 L de la axa din spate, iar raportul AC/CD se ia aproximativ 0,12-0,16.
V i r a j u I I a tractorul cu şenile se bazează în general pe variaţia cuplului motor transmis roţilor motoare, deci şenilelor. Virajul tractorului cu şenile e caracterizat printr-o încărcare suplementară, apreciabilă, a motorului.
Reacţiunile transversale ale solului, la rotirea şenilelor, se compun din: forţe de frecare la alunecarea şenilelor pe sol, reacţiunea solului din cauza deformării datorite acţiunii şenilelor, reacţiunii laterale datorite deplasării punctulu-rde aplicare a reacţiunii longitudinale a solului pe suprafaţa de sprijin a dinţilor de aderenţă şi reacţiuni datorite adunării pămîntului de către muchia şenilelor.
Dacă se consideră tractorul fără remorcă, deci o încărcare uniformă pe suprafaţa şenilelor, şi se neglijează forţele centrifuge, rezistenţa totală la viraj a tractorului cu şenilă va fi
GL
X C[x = [l — ,
Mp—2 imunde ţi e coeficientul care depinde de acţiunea solului (de ex.
27,
Tractor
420
T ractor
[x=0,4 pentru drum bătut şi [x=0,7 pentru sol afînat), G e
greutatea tractorulu şenilă şi x e distanţa de la mijlocul şenilei la o secţiune oarecare. Valoarea coeficientului de rezistenţă la viraj a tractorului depinde de raza de viraj R (v. fig. XX) şi se poate considera că jjl e suma reacţiu-nilor laterale pe unitatea de greutate de tractor repartizata pe unitatea de lungime a şenilei.
Posibilitatea de viraj a tractorului cu şenile e în funcţiune de puterea motoru lu i şi de aderenţa şenilelor cu solul.
Frînele tractoarelor sînt frîne cu saboţi, frîne cu bandă şi frîne-disc. Conside-rînd felul transmisiunii forţei de frînare, se deosebesc frîne cu comenzi mecanice,
i, L e lungimea suprafeţei de sprijin pe
Frînele cu disc (v. fig. XXII), utilizate în ultimul timp, au gabarite reduse şi prezintă siguranţă mai mare.
0,8
0,6
Op
0,2
5	10
75
b
20	25	SO	Hm
XX. Dirijarea tractorului cu şenilă, o) înscrierea în curbă a tractorului cu şenilă: /) centru instantaneu de rotaţie; R) razăde curbură; B) ecartament; b) lăţimea şenilei: /) distanţa la punctul de remorcare; T) forţă de remorcare; V» Vi, V2) viteze de rulare; oij) viteză unghiulară; — b) variaţia rezistenţelor totale la viraj, în funcţiune de raza de viraj: rt) curba corespunzătoare pentru pămînt ţelină;r2) curba corespunzătoare pentru pămînt mirişte; T3) curba corespunzătoare pentru pămînt arătură.
hidraulice şi pneumatice, în general un tractor avînd două astfel de frîne (de ex. mecanică şi hidraulică sau mecanică şi pneumatică), mai ales tractoarele rutiere.
Frînele cu saboţi pot fi fixate pe arborii planetari sau pe semiarbori, după cum pot fi solidarizate cu roţile motoare sau cu arbori auxiliari, tamburele de frînare fiind în afară (v. fig. XXI a).
Frînele cu banda sînt utilizate, în special, la tractoarele cu şenile. în acest caz, carterele ambreiajelor laterale sînt în formă de tambur, iar pe ele se înfăşoară o bandă metalică căptuşită cu garnituri asbestometalice, care constituie organul
1) pedală de comandă a frînei din dreapta; 2) pedală de comandă a frînei din stînga; 3) bridă de legătură a pedalelor; 4) frîna din dreapta; 5) frîna din stînga; 6) axul pedalelor; 7) pîrghie de comandă a frînei din stînga; 8) nucă; 9) contrapiuiiţă; 10) furcă; 11, 16) pîrghii; 12) disc de antrenare; 13) discuri de fricţiune; 14) arbore planetar; 15) pedala ambreiajuiui; 17) clichetul deblocare a pedalelor; 18) tijă de acţionare a clichetului.
Organele de antrenare şi remorcare asigură posibilitatea folosirii tractorului în diverse scopuri, cît mai economic, de exemplu pentru tractarea unui vehicul sau pentru antrenarea
XXI. Frîne.
a) frînă cu saboţi: 1) toba frînei (tambur); 2) sabot; 3) garnitură asbestometalică (ferodo); 4) ax de antrenare a! tamburului; 5) camă de acţionare a saboţilor; 6) con de reglare. — b) frînă cu bandă: 1) carterul punţii din spate; 2) toba antrenată (tambur) a ambreiajuiui lateral; 3) bandă de frînă; 4) garnitură asbestometalică (ferodo); 5) pedală de acţionare a frînei; 6) dispozitiv de reglare.
frînâtor. Pentru acţionarea frînelor cu bandă se folosesc	unei maşini de lucru, cînd tractorul e în mişcare sau în repaus,
pedale sau pîrghii, manevrate de conducător (v. fig. XX/ b),	Aceste organe pot fi: bara de	remorcare, cîr-
Tractor
421
Tractor
{igul de remorcare, arborele prizei putere, roata de curea, etc.
d e
C î r I i g u I de remorcare e folosit pentru cuplarea unor utilaje, a remorcilor şi a semiremorcilor. CîrNgul e prins
XXIII, Poziţia barelor de remorcare. a) bară posterioară; b) bară pendulară; 1) şenilă; 2) bară în poziţie axială; 3) bară în poziţie laterală; h) înălţimea de la soi a punctului de remorcare.
poziţia de transport.
1) suport; 2) cilindru de forţă; 3) ax cu braţe; 4) tirant lateral; 5) tirant central; 6) întinzător; 7) bară de remorcare; 8) placă-suport; 9) braţ; 10) suport.
Bara de remorcare, numită şi bară de tracţiune, serveşte la cuplarea utilajelor şi a vehiculelor tractate, fiind dispusă în partea posterioară a tractorului. Deoarece punctul de cuplare are o importanţă foarte mare asupra stabilităţii tractorului şi a utilajului remorcat (de ex. a unui utilaj agricol în timpul lucrului), barele de remorcare permit reglarea poziţiei acestui punct, de obicei în plan orizontal şi vertical; limitele de reglare în plan orizontal sînt de circa 200 mm în jurul centrului barei, iar în plan vertical, între 300 şi 450 mm (v. fig. XX///).
Cum în ultimul timp se folosesc utilaje agricole purtate, tractorul e echipat cu un mecanism cu bare şi tiranţi, prin care se poate realiza lucru în agregat cu utilaje purtate şi se-mipurtate. în plus, acest mecanism serveşte pentru a comanda trecerea din poziţia de lucru în poziţia de transport şi invers atît a utilajelor purtate, cît şi a celor tractate (v. fig.
XXIV).
Fig. XXV reprezintă schema unui astfel de mecanism cu comandă hidrau-
XXV. Instalaţia hidraulică.
1) pompă hidraulică; 2) filtru ; 3) conductă de refulare; 4) distribuitor hidraulic; 5) conductă de retur; 6) tijă de comandă; 7) priză hidraulică-dreapta; 8) priză hidraulică-stînga; 9) priză hidraulică suple-mentară-spate; 10) priză hidraulică-spate; 11) conductă de absorpţie; 12) tuburi flexibile pentru priza suplementară-spate; 13) ţeava filtru-pompă; 14, 15 şi 16) manete de acţionare ale distribuitorului.
Iică, care cuprinde o
pompă hidraulică, un filtru, conducte de legătură, un distribuitor cu sertare şi cilindrii de forţă respectivi.
XXVI. Schema cinematică a tractorului U 650.
1) ambreiaj principal; 2) arbore tubular pentru acţionarea prizei directe şi a pompei hidraulice; 3) ambreiajul amplificatorului de cuplu; 4) reductorul planetar al amplificatorului de cuplu; 5) arborele primar al cutiei de viteză; 6) arborele intermediar al cutiei de viteză; 7) arborele secundar al cutiei de viteză; 8) pinion pentru mersul înapoi; 9) grup de roţi dinţate pentru sincronizarea prizei de putere; 10) transmisiune centrală (grup conic); 11) mecanism diferenţial; 12) transmisiune finală; 13) osia roţii; 14) grup de roţi cilindrice pentru antrenarea prizei de putere şi a pompei hidraulice; 15) pompă hidraulică; 16) axul prizei de putere; 17) grup de roţi cilindrice şi conice pentru acţionarea roţii de curea; 18) roată de curea; 19) reductorul planetar al prizei de putere; 20) frînele prizei de putere; 21) extremitatea de cuplare a prizei de putere; 22) mecanism de blocare a diferenţialului.
printr-o legătură e-lastică de şasiul tractorului, pentru amor-tisarea şocurilor provocate de remorcă, la trecerea peste obstacole şi la decuplarea remorcii. De regulă, cîrligul de remorcare e echipat cu dispozitive de cuplare şi decuplare automată, cum şi cu siguranţe contra decuplărilor accidentale.
Arborele prizei d e p u te re serveşte la transmiterea puterii, de la motorul tractorului, la mecanismele utilajelor cu care tractorul lucrează în agregat. Priza de putere se poate folosi atît pentru acţionarea mecanismelor utilajelor tractate sau purtate (cari efectuează un proces de lucru în deplasare), cît şi pentru acţionarea mecanismelor maşinilor staţionare.
Prizele	de	putere	pot	fi	sincrone şi independente	(v.	fig.	XXVI). —	Priza	de	putere sincronă e sincro-
x v V \
Tractor
422
Tractor
b) mon-
XXVII. Roată de curea, o) montată lateral, la cutia de viteze; tată în spate, după transmisiune ; 1) roată de curea; 2) limita celor mai apropiate piese; 8) lăţimea roţii de curea; h) înălţimea de ia sol a axului roţii de curea; e) distanţa de la roata de curea la piesa vecină (e>8).
lucrări,
dispusă
nizată cu viteza de deplasare a tractorului, turaţia acestei prize fiind cuprinsă între 160 şi 2000 rot/min. Mişcarea e imprimată de axul secundar al cutiei de viteze, prin intermediul unei perechi de roţi dinţate, al unui ax intermediar şi al unui reductor planetar. —
Priza independenta are o turaţie care nu depinde de viteza de deplasare a tractorului. De exemple, la tractorul U-650, mişcarea prizei e obţinută de la volantul motorului prin intermediul unei perechi de roţi dinţate, al unui ax intermediar şi al reductoru-lui planetar, iar turaţia axului prizei e de 536 rot/min la turaţia nominală de 1800 rot/min a motorului.
Roata de curea (v. fig. XXVII) permite antrenarea
unor maşini staţionare, cu cari se execută diverse cînd tractorul e în repaus. Roata de curea poate fi direct pe arborele motor, ia un arbore al cutiei de viteze, sau în spatele transmisiunii, iar înălţimea de la sol e de 500--*750mm, latrac-toarele mijlocii, şi de 850---1200 mm, la tractoarele mari.
Diametrul roţilor de curea e JD=300-**
400 mm şi lăţimea e Z=200-**300 mm, turaţia acestei roţi fiind de 550* • *1000 rot/m i n.
Stabilitatea tractorului e capacitatea lui de a rula, fără să se răstoarne pe pante (la urcare şi la coborîre) şi pe terenuri cu înclinări transversale. De aceea, la un tractor se determină stabilitatea longitudinală şi stabilitatea transversală.
S	t a b i I i ta tea longitudinala (v. fig. XXVIII a) se determină prin unghiul limită de înclinare longitudinală, al pantei pe care un tractor frînat poate să stea fără să se răstoarne. Din condiţiile
XXVIII. Tractor pe un teren înclinat, o şi b) tractor cu roţi, înclinat longitudinal, respectiv transversal; c şi d) tractor cu şenile, înclinat longitudinal, respect v transversal; O) centrul de greutate aî tractorului; O') punctul de răsturnare la înclinare longitudinală; O") punctul de răsturnare la înclinare transversală; /„ şi h) distanţele de la centrul de greutate la axa punţii din spate, respectiv la sol; G) greutatea tractorului (Gi— G sin G8=G cos-9-,	G'= G sin ^ şi
Ga=Gcos^)î L) ampatament; e) ecartament; #•) unghiul de declivitate (înclinare longitudinală);
4») unghiul de înclinare transversală.
de echilibru, în cazul tractorului fără agregat, rezultă condiţia de stabilitate
în care a e distanţa de ia centrul de greutate la axa roţilor motoare şi h e înălţimea de la sol a centrului de greutate. Astfel, planul transversal vertical dus prin centrul de greutate al tractorului trebuie să treacă prin punctul de tangenţă a roţilor cu suprafaţa solului.
Această stabilitate depinde de coordonatele centrului de greutate, cari se modifică dacă tractorul e cuplat cu o remorcă sau cu un utilaj purtat, daca are suspensiune sau dacă e cu roţi sau cu şenile. Unghiurile maxime, cari caracterizează stabilitatea longitudinală a tractoarelor, sînt: oc—30---400, pentru tractoare cu roţi, şi a=40-*-50°, pentru tractoare cu şenile.
Stabilitatea transversala (v. fig. XXVIII b) se verifică în funcţiune de posibilitatea de răsturnare a unui tractor în viraj, pe pantă, în jurul muchiei inferioare a suprafeţei de sprijin a mecanismului de rulare. Pentru a asigura o poziţie stabilă a tractorului e necesar ca
tg
în care B e ecartamentul tractorului şi h e înălţimea centrului de greutate faţă de sol. Astfel, verticala dusă prin centrul de greutate al tractorului trebuie să treacă pe deasupra muchiei şenilei.
La determinarea unghiului limită de stabilitate transversală se ţine seamă de starea solului, de felul suspensiunii, de felul utilajului cuplat cu tractorul, etc. Unghiurile maxime, cari caracterizează stabilitatea transversală a tractoarelor, sînt aproximativ: p=20*-*30°, pentru tractoare pe roţi,şi |3—30---350, pentru tractoare cu şenile.
Clasificarea tractoarelor se face după diverse criterii, şi anume: după destinaţie, se deosebesc: tractoare agricole, tractoare rutiere (în general rapide, folosite în oraşe şi pe şosele pentru tractarea remorcilor sau a unor maşini de lucru fără auto-, propulsiune), tractoare de transport (cu platformă) şi tractoare utilate (de ex. cu macara, troliu, etc.); după construcţia cadrului, se deosebesc tractoare cu şasiu, cu semişasiu şi fără şasiu; după tipul motorului, se deosebesc tractoare cu motoare cu ardere internă (cari pot fi motoare cu electroaprindere sau cu autoaprindere), cu motoare cu abur şi cu motoare electrice; după puterea motorului, se deosebesc tractoare de putere mică, mijlocie şi mare; după tipul transmisiunii, se deosebesc tractoare cu transmisiune mecanică, hidromecanică, hidraulică şi electrică; după felul organelor de rulare, se deosebesc tractoare cu roţi, cu semişenilă şi cu şenilă. Uneori prezintă interes clasificarea după forţa la cîrlig, în special pentru a scoate în evidenţă utilizarea mai economică a motorului de tractor în diverse lucrări, cum sînt: întreţinerea culturilor şi trasportul, cari reclamă o forţă de
0,5—1,4 tf; aratul şi recoltatul, cari reclamă o forţă de 1,4*• *2,5 tf sau mai mare, etc.
Tractoarele agricole, folosite pentru diverse lucrări agrotehnice, pot fi tractoare cu destinaţie generală, echipate cu roţi (pneumatice ori metalice) sau cu şenile, avînd lungimea de 3000---5000 mm şi puterea de 30---80 CP, iar viteza de rulare fiind 3---15 km/h; tractoare universale (v. fig. XXIX), în general echipate cu roţi pneumatice, avînd ecartamentul variabil şi înălţimea minimă de la sol de circa 650 mm (mai
Tractor
423
Tractor
mare decît a tractoarelor precedente), iar viteza de rulare fiind de 2--*30 km/h; tractoare cu destinaţie limitata, în general
tuie ansamblul autoportant sînt astfel dimensionate şi asamblate, încît să reziste solicitărilor cari intervin.
XXIX. Tractorul universal U 650 (construit în ţara noastră).
A) lungimea totală; B) înălţimea totală; C) înălţimea maximă a volanului; D) lăţimea totală; £) ampatament; F) ecartamentul inferior al roţilor directoare; G) ecartamentul roţilor motoare; H) lăţimea echipamentului motor;
K) înălţimea liberă de la sol.
echipate cu roţi pneumatice, avînd înălţimea minimă de la sol de 150---800 mm (după felul lucrărilor de efectuat; de exemplu valorile mai mici corespund lucrărilor în pomicultură) şi puterea de 8---30 CP. Constructiv, tractorul cu destinaţie generală e relativ rigid şi e echipat cu toate organele de remorcare şi antrenare, dar are cutia de viteze cu numai 3-*'6 trepte de viteza de mers înainte şi 1---2 trepte de mers înapoi, spre deosebire de tractorul universal, care are o cutie de viteze cu circa 5 * *-10 viteze şi uneori un inversor sau un demultiplicator (pentru a putea rula cu viteze sub 1 km/h). — Tractoarele de transport, folosite pentru transporturi forestiere şi în construcţii, sînt echipate cu o platformă plană basculantă. Această platformă poate fi continuata, fie cu cea a remorcii, fie cu un scut pe care se sprijină capetele buştenilor sau cu trolii. — Tractoarele utilate, folosite în agricultură, în hidrotehnică, construcţii, transporturi, etc. sînt echipate cu macarale, trolii, elevatoare, etc. Astfel de tractoare se utilizează numai la lucrările pentru cari au fost construite.
Tractoarele cu şasJu au şasiul în formă de cadru sau de grindă bifurcată, pe care sînt montate motorul, cutia de viteze şi puntea din spate. La unele tractoare, cum sînt anumite tractoare cu roţi, şasiul e suspendat elastic pe osii, prin resorturi. — Tractoarele cu s e m i ş a s i u, numit şi semicadru sau semi rama, au în partea din faţă un şasiu constituit din profiluri în formă de ramă solidarizată cu o traversă frontală turnată, iar celelalte organe ale tractorului sînt solidarizate între ele şi înlocuiesc restul şasiului. — Tractoarele fără şasiu, numite autoportante, au motorul, carterul ambreiajului, cutia de viteze şi puntea din spate solidarizate între ele, formînd un ansamblu unic, care se reazemă pe osia din faţă şi pe puntea din spate. Organele cari consti-
Tractoarele cu motoare cu ardere i n te r-n â sînt echipate, fie cu motoare cu electroaprindere, mai ales motoare cu carburator, fie cu motoare cu auto-aprindere, în general motoare Diesel. Se mai folosesc motoare cu gaz, în care caz pe tractor e instalat un generator de gaz, pentru lemn, turbă, etc. De asemenea s-au introdus şi motoare cu pistoane libere, adică agregate formate dintr-un motor cu pistoane ca generator de gaze şi o turbină cu gaze. —Tractoarele cu motoare cu abur, cari sînt aproape abandonate, sînt echipate cu un agregat format dintr-un cazan de abur şi un motor cu abur. Cazanul de abur e rezemat pe un suport al punţii din faţă şi pe puntea din spate, motorul cu abur (motor cu piston) fiind dispus deasupra cazanului. Acest tractor, cu roţi motoare cu dimensiuni foarte mari (1,5***2,5m) şi antrenate printr-un lanţ de angrenaje, se poate folosi în lucrările terasiere ca rulou compresor, deoarece e greu şi are o viteză de rulare foarte mică (1,2-• *3 km/h). — Tractoarele electrice sînt echipate cu un electromotor, alimentat de la o reţea electrică din apropiere, cum şi cu o tobă pe care se înfăşoară cablul de racord, a cărui lungime poate atinge pînă la 760 m. Acest tractor, care poate fi cu roţi sau cu şenile, are şasiul asemănător celui cu motor termic, iar transmisiunea e mult simplificată, prin suprimarea ambreiajului şi a cutiei de viteze, însă prezintă dezavantajul că nu poate fi folosit decît în regiunile cu energie electrică disponibila şi ieftină.
în ultimul timp se încearcă introducerea tractoarelor Diesel electrice, cu generator propriu şi cu motoare electrice la fiecare roată motoare.
Tractoarele de putere mica sînt echipate cu motoare de 8---30 CP, cari au o putere la cîrlig de 3---24 CP. —
Tractor
424
Tractor
Tractoarele de putere m i j I o c./' e sînt echipate cu motoare de 30---80 CP, cari au o putere la cîrlig de 25---50 CP. ■— Tractoarele de putere mare sînt echipate cu motoare de putere mai mare decît 80 CP, uneori putînd ajunge şi pînă la 1650 CP. Aceste tractoare sînt folosite la unele lucrări de construcţii, terasiere, etc.
Transmisiunea mecanica, mult utilizată şi în prezent, e constituită din mecanisme stereomecan ice, cum sînt: ambreiajul cu fricţiune, cutia de viteze mecanică (cu roţi dinţate), puntea din spate (de asemenea cu pinioane, cu dantură conică şi dreaptă). Această transmisiune, la care fluxul de forţă se transmite prin elemente mecanice, de la motor la roţile motoare, prezintă următoarele dezavantaje: randament unic, adaptabilitate mică, preţ de cost mare etc. — Transmisiunea hidromecanica e o combinaţie între transmisiunea mecanică şi un ambreiaj hidraulic (v. fig. XXX), care permite real izarea unui coeficient de adapta-
XXX. Turboambreiaj.
1) carterul comun turboambreiajului şi ambreiajuiui cu fricţiune; 2) volantul motorului, solidar cu carcasa turboambreiajului: 3) rotorul primar (pompă centrifugă) al ambreiajuiui hidraulic; 4) rotorul secundar (rotor de turbină) solidar cu discul de ântrenare a ambreiajuiui mecanic ; 5) ambreiaj cu fricţiune.
bilitate mărit, un moment mare la sarcini mari şi o variaţie aproape continuă a vitezei de deplasare a vehiculului. Această transmisiune, care începe să fie mai mult folosită, prezintă interes în special la tractoarele cari lucrează în condiţii foarte grele.— Transmisiunea hidraulica e constituită dintr-o pompă hidraulică, un distribuitor şi un motor hidraulic, sursa energetică fiind motorul. Uneori, pentru a realiza
o	soluţie constructivă optimă, se intercalează o transmisiune finală mecanică (reductor planetar) la roţile motoare.
Tractoarele cu roţi (v. fig. XXXI) sînt echipate aproape excluziv cu roţi pneumatice, deoarece acestea protejează structura solului şi asigura o aderenţă relativ bună cu solul, roţile metalice fiind abandonate. Un tractor cu roţi poate avea: două roţi motoare montate în spate şi două roţi de direcţie în faţă, patru roţi motcare inegale şi patru roţi motoare egale.
Tractoarele cu doua roţi motoare în spate au ecartamentul reglabil în faţă şi în spate. Pentru a putea realiza limite de
reglaj cît mai largi la puntea din faţă, s-au realizat tractoare t r i c i c I e, la cari roţile din faţa au fost apropiate foarte mult; astfel e posibilă deplasarea tractorului cu roţile din faţă pe un singur rînd, ceea ce permite atît o conducere
XXX', Tractor agricol de uz general, cu roţi.
1) radiator; 2) capota motorului; 3) rezervor de combustibil; 4) carterul transmisiunii; 5) roată de curea; 6) coloana direcţiei; 7) bară de comandăr 8) maneta schimbătorului de direcţie; 9) manetă de frînă; 10) scaunul conducătorului; 11) roată directoare; 12) roată motoare (propulsoare); 13) cîrlig de remorcare; 14) apărătoarea roţii (aripă).
mai sigură a tractorului cu utilaje purtate, cît şi agregarea maşinilor lateral, etc., dar prezintă dezavantajul că se reduce stabilitatea tractorului.
Tractoarele cu patru roţi motoare inegale au în faţă roţi motoare-directoare, antrenate prin intermediul unei cutii de distribuţie (ataşată la cutia de viteze), o transmisiune cardanică şi un grup conic la roţile din faţa.
Tractoarele cu patru roţi motoare egale, de asemenea cu roţi motoare-directoare în faţă, dezvoltă o forţă mare la cîrlig, apropiată de cea a tractoarelor cu şenile.
Tractoarele cu semîşenilă au o şenilă peste roata motoare din spate, incluziv o roată de întindere montată între roata de direcţie din faţă şi cea motoare. Aceste tractoare nu sînt prea mult răspîndite, din cauza complicaţiilor constructive şi a dificultăţilor în utilizare, deşi asigură o aderenţă bună la sol.
Tractoarele cu şenilă au ca organe de rulare două lanţuri, turnate sau laminate, numite şenile. Aceste şenile, cari servesc la f>ropulsiunea şi dirijarea tractorului, sînt antrenate prin intermediul a două steluţe montate lateral, fie în spatele tractorului, fie în faţă. Şenila e întinsă cu ajutorul unei roţi şi al unui mecanism de întindere, acest mecanism fiind montat pe căruciorul tractorului, care poate fi turnat sau format din profiluri laminate şi sudate. Pe cărucior mai sînt montate role de sprijin, în număr de 3 sau 6 perechi (după mărimea tractorului), iar pentru susţinerea şenilei sînt montate role de susţinere, al căror număr variază de la 1 •••3 (v. fig. sub Şenila).
După tipul suspensiunii tractorului cu şenila, se deosebesc tractoare cu suspensiune rigidă, semielastică şi elastică.
Tractorul cu suspensiune r i g i dâ (v.fig. XV a) se caracterizează prin legătura rigida dintre şasiu (cadru) şi căruciorul care poartă şenila. Această suspensiune face ca şenila să nu copieze denivelările mici ale solului, dar toate trepidaţiile sînt transmise tractorului, iar aderenţa cu un sol tare şi accidentat nu e suficient de bună. Şenila cu suspensiune rigidă a fost în buna parte abandonată, fiind încă utilizată la excavatoare, rulouri compresoare şi alte utilaje cari au o viteză redusă de rulare.
Tractorul cu suspensiune semielastică (v. fig. XV b) se caracterizează prin doua legături, una rigidă
Tractor de sudare
425
Tractor de sudare
* alta elastică, între şasiu şi căruciorul port-şenilă. Legătura ^'ajdă e o articulaţie care permite rotirea căruciorului în plan vertical, iar o legătură elastică e un balansier transversal, djn arc cu foi sau cu resorturi elicoidale; legătura elastica reia o parte din şocurile provocate de drumul pe care rulează senila, permiţînd şi o mişcare limitată a căruciorului şi a şenilei, faţa de cadrul tractorului
Această suspensiune asigură o deplasare mai lină a tractorului şi realizează o capacitate de trecere a tractorului mai bună. Şenila cu suspensiune semielastică e frecvent utilizată la tractoarele agricole cu destinaţie generală.
Tractorul cu suspensiune elastica (v. fig. XVc), utilizat în special pentru vehiculele de transport, se caracterizează prin faptul că nu are un cărucior pentru întreaga şenila, ci are cărucioare independente (balansiere), formate din două role, ceea ce prezintă avantajul că şenila poate sâ copieze cît mai complet deformaţiile solului şi masele nesuspendate sînt mai mici. Astfel de tractoare, utilizate în special pentru transport, se deosebesc de cele precedente prin faptul că acestea au un cărucior pentru întreaga şenilă.
Suspensiunea elastică poate fi:	elastică
ind i v i d u a I ă, cînd corpul tractorului se sprijină pe fiecare dintre rolele de sprijin, prin cîte un arc separat; elastică compensată, cînd corpul tractorului se sprijină în patru puncte, prin balansiere intermediare, cari repartizează sarcina între rolele de sprijin invers proporţional cu braţele balansierelor; elastică mixtă, cînd numărul de cărucioare cu balansiere ale suspensiunii e mai mare decît doi.
i-	Tractor de sudare.
Metg.; Cărucior autopropulsat, echipat cu un cap de sudare, caree folosit pentru efectuarea sudărilorautomate(v. Sudare automată). Tractorul de sudare (v. fig. I) cuprinde căruciorul, cu electromotorul de antrenare 1 şi cu o coloană 4 cu două braţe, pe aceste braţe fiind montate: capul de sudare 8, buncărul tf cu dispozitivul de presărare a fluxului, caseta 14 pentru sîrma de sudură şi tabloul de comandă 17.
Tractorul de sudare e conectat la un transformator de sudare sau la un grup covertisor de sudare pentru intensităţi mari de curent (500--2000 A), printr-un cofret prin care e legat şi transformatorul la reţea; aceşt cofret cuprinde: transformatoare de 30 V
(pentru alimentarea bobinelor de excitaţie ale contactoarelor instalaţiei, acţionate prin butoanele de la tabloul de comandă 17), un grup motor-generator de curent continuu (pentru alimentarea motoarelor 1 şi 8X ale tractorului), redresoare de seleniu (pentru circuitul de excitaţie al motoarelor 1 şi 8J, un releu intermediar, rezistenţă de sarcină, siguranţe fuzibile, etc. La tractoarele de sudare, viteza de înaintare a sîrmei e reglabilă, reglarea putînd fi dependentă sau independentă de tensiunea arcului de sudare.— Fig. II reprezintă schema electrică principală a tractorului cu reglare dependentă, legat la transformatorul de sudare şi cu cofretul instalaţiei, care cuprinde: electromotorul 1, al cărui rotor (care imprimă mişcarea de înaintare a sîrmei) e al imentat cu curent continuu de generatorul 2, antrenat de un motor asincron 3; înfăşurarea de excitaţie a electromotorului 1, care e alimentată de la reţeaua de 220 V, prin redresorul 4 şi transformatorul coborîtor 5; înfăşurările de excitaţie ale generatorului 2, cari influenţează motorul capului de sudare, înfăşurarea 21 provocînd îndepărtarea electrodului de piesă, iar înfăşurarea 22, apropierea electrodului de piesă; înfăşurarea
23,	care întăreşte acţiunea înfăşurărilor 21 sau
22,	după caz. în momentul în care începe sudarea, electrodul atinge piesa, iar tensiunea în înfăşurarea 22e aproape nulă; sub influenţa înfăşurărilor 2X şi 22 , curentul debitat de generatorul 2 în motorul 1 provoacă îndepărtarea electrodului de piesă.' După amorsarea arcului, tensiunea înfăşurării 22 fiind mai înaltă, se schimbă polaritatea generatorului 2 şi sensul curentului în înfăşurarea 23, astfel încît motorul se roteşte în sens invers, iar sîrma coboară spre arcul format. Variind tensiunea înfăşurării 2X cu potenţiometru I 6— corespunzător punctului 19 din fig. I — se stabilese tensiunea ar-cului şi vitezade înaintare a sîrmei; rezistenţa 7 lărgeşte gamatens iun i lor în arc şi poate fi shuntată prin întreruptorul 8. — Uneletipuri detractoare sînt cu reglare independentă, funcţio-nînd pe principiul autoreglării procesului de sudare. Prin stabilirea unei viteze constante de înaintare a sîrmei, egală cu viteza de topire, procesul se autoreglează fără să producă lungiri sau scurtări prea mari ale ar-cului electric. La aceste automate, reglarea vitezei de înaintare asîrmei se face în mod continuu ; acelaşi sistem de reglare continuă e folosit şi la reglarea vitezei de sudare a
/. Tractor de sudare.
1) electromotorul căruciorului; 2) reductor; 3) roţile căruciorului; 4) coloană verticală. 4i şi 42) braţele coloanei; 43) brăţări; 5) manşonul coloanei; 6) roată de mînă; 7) roată de mînă; 8) cap de sudare; 8X) electromotorul capului de sudare; 82) rolă de apăsare; 84) role de îndreptare; 8S) ghidaje cilindrice; 8e) şurub de acţionare; 87) roată de mînă; 8g) manetă; 9) port-contact; 9X) borne de conectare; 9a) şuruburi de reglare; 10) sîrmă de sudare; 11) buncăr cu flux; 12) tuburi telescopice; 13) obturator; 14) casetă pentru sîrmă; 15) furcă cu rolă; 16) şuruburi de calare; 17) tablou de comandă; 18 şi 19) potenţiometre; 20 şi 21) butoane; 22) buton de pornire; 23) buton de oprire; 24) indicatorul vitezei de sudare.
Tracţiune
426
Tracţiune, forţă de —
tractorului. La tractoarele de sudare, intensitatea curentului de sudare variază între 300 şi 2000 A, pentru diametri ai sîrmei de sudare între 2,5 şi 8 mm. Viteza de înaintare a sîrmei e de
II. Schema electrică a tractorului de sudare.
1) electromotorul capului de sudare; 2) generator; 3) motor asincron; 4) redresoare; 5) transformator coborîtor; 6) potenţiometru; 7) rezistenţă; 8) în-treruptor; 1j) înfăşurarea de excitaţie ale electromotorului h 2lt 22 şi 23) înfăşurări de excitaţie ale generatorului 2.
1	•••10 m/min, iar viteza de înaintare a tractorului (viteza de sudare) e de 10---90 m/h (cu tractoarele de tip nou se pot obţine viteze pînă la 300 m/h). Greutatea tractoarelor e de 65---140 kg.
1.	Tracţiune. 1. Rez. mat.: Solicitare simplă a unei bare drepte supuse acţiunii unor forţe axiale, cari tind sa îndepărteze două secţiuni transversale infinit vecine. (Termen vechi, nerecomandabil.) V. şî întindere 3.
2.	Tracţiune. 2. Tehn.: Sin. (la vehicule motoare) Forţă de tracţiune (v. Tracţiune, forţă de ~ )
3.	~# caracteristica de ~. C. f.: Curba care reprezintă dependenţa reală a vitezei de mers V a unui vehicul motor (locomotivă, automotor, vagon-motor electric) de forţa-de tracţiune F la periferia roţilor motoare. Această curbă F=f(V) e aproximativ o iperbolă echilatera.
La vehiculele fără schimbător de viteză (de ex. la tracţiunea în curent continuu cu motoare serie), motorul de tracţiune trebuie să fie ales astfel, încît forţa de tracţiune (respectiv cuplul motor) să varieze în acelaşi sens cu rezistenţele Ia mers (de ex. să aibă cuplul de demarare mare); la vehiculele cu schimbător de viteză (de ex. la tracţiunea cu motoare cu ardere internă), adaptarea forţei de tracţiune la condiţiile de mers se obţine, în principal, prin modificarea raportului de demulti-piicare dintre turaţia motorului şi turaţia roţii motoare (roată de propulsiune).
4.	forţa de Transp., Ut.: Forţa pe care un organ de propulsiune o exercită asupra unui sistem tehnic (de ex.: autovehicul, vehicul feroviar, etc.) pentru a-l pune sau pentru a-l menţine în mişcare. Forţa de tracţiune e o forţă activă (motoare), care trebuie să învingă toate rezistenţele pe cari le întîmpină sistemul tehnic considerat, la demarare sau în deplasare; în acest sens, rezistenţele la mers sînt forţe reactive (rezistente).
După felul sistemului tehnic asupra căruia se exercită, se deosebesc: forţă de tracţiune efectivă, sau forţă de propulsiune la sisteme tehnice cu consum de energie din interior, de exemplu la vehicule autopropulsate (automobile, tractoare, locomotive, aeronave, nave, etc.), la transportoare sau transbor-doare autopropulsate, poduri rulante, palane electrice, etc.;
forţă de tracţiune utilă sau tracţiune la chlig, numită şi forţă de remorcare, la sisteme tehnice cu consum de energie din exterior, de exemplu la vehicule-remorci (remorci rutiere, vagoane feroviare, planoare de transport, sănii, şlepuri, etc.), la planoare, etc. Forţa de propulsiune se exercită asupra organului de propulsiune, de exemplu roata motoare la autovehicule, roata motoare sau cuplară la locomotive, roata stelată la tractoare cu şenile, elicea la avioane sau la nave, etc. Forţa de remorcare se exercită la cîrligul sau Ia bara de remorcare.
La vehicule motoare, cari sînt autopropulsate, forţa de tracţiune se numeşte şi tracţiune; de exemplu, tracţiunea roţii la vehicule cu roţi, tracţiunea elicei la aeronave cu moto-propulsoare sau cu turbopropulsoare, etc. Dacă vehiculul motor tractează una sau mai multe remorci, pentru acesta forţa de remorcare e o rezistenţă utilă, egală cu forţa de tracţiune utilă, care e o fracţiune din forţa de tracţiune efectivă. Sin. Tracţiune.
Exemple:
Forţă de tracţiune la vehicule. Transp.: Forţa de tracţiune exercitată la periferia roţii motoare (mai exact, roată propulsoare) a unui vehicul autopropulsat, datorită cuplului de propulsiune la această roată, obţinut din cuplul motorului. La autovehicule, la automotoare, sau la locomotive Diesel, cuplul de propulsiune se obţine transformînd cuplul motorului prin intermediul unei transmisiuni (v.), dar la locomotive cu abur, cuplul de propulsiune se obţine din cuplul motorului prin intermediul mecanismului motor al acestora.
Forţa de tracţiune, numită şi forţă de tracţiune efectivă sau forţă de propulsiune, depinde de caracteristicile motorului vehiculului, fiind limitată de aderenţa dintre roţi şi cale, adică:
Fp<*Gj ,
unde Fp e forţa de propulsiune, Gj e greutatea aderentă (sarcina corespunzătoare osiei motoare) şi a e coeficientul de aderenţă la cale. La vehicule cari tractează remorci (de ex.: vagoane feroviare, remorci rutiere, şlepuri, planoare de transport), o fracţiune din forţa de propulsiune, numită forţă de tracţiune utilă, e folosită pentru echilibrarea forţei de remorcare, care e egală cu suma rezistenţelor la mers ale remorcii.
Forţa de propulsiune, care e forţa de tracţiune efectivă, se mai poate exprima printr-o relaţie de forma:
Fp=R + T^.aGj ,
unde i?esuma rezistenţelor la mers ale vehiculului (rezistenţele de rulare, aerodinamică, de declivitate şi inerţială) şi T e forţa de tracţiune utilă, iar restul simbolurilor au semnificaţiile indicate mai sus (v. şî fig. VII, sub Stabilitatea autovehiculului). Deci forţa de propulsiune trebuie să fie mai mică decît Iimita de aderenţă txGj, pentru ca roţile propulsoare (motoare) să nu patineze, deoarece la limita de aderenţă încetează repausul relativ dintre zonele de contact al roţii şi căii. La roţile motoare frînate ale vehiculului, forţa de propulsiune e nulă şi intervine numai forţade frînare ; la roţile purtătoare, cum sînt roţile directoare la automobilele cu tracţiunea în spate, forţa de propulsiune va fi egală cu rezistenţa de rulare Rf., adică
pentru a obţine rostogolirea acestora pe cale.
La autovehicule, automotoare sau locomotive Diesel, forţa de propulsiune se determină din cuplul Cm la arborele motorului
Tracţiune, forţă de ~
427
Tracţiune, forţă de
de antrenare, considerînd raportul de transformare kt al transmisiunii, adică:
270 Pm
; *)/=—r~-v
fp=
ktD
sau
2C„
F = _ţ- = 2-716,2 -r^r = 6,366 • P kt D	kfD
,Vhin
htDa
- W
unde Fp (în kgf) e forţa de propulsiune, Cm (în kgf) şi Pm (în CP) sînt cuplul şi puterea efectivă a motorului, D (în m)e diametrul roţii motoare, r\m e randamentul mecanic al motorului (respectiv al locomotivei), t\ţ e randamentul total al transmisiunii, n (în rot/min) e turaţia motorului, Vh (în I) şi i sînt cilindreea totală şi numărul de cilindri ai motorului, a e numărul de timpi ai ciclului motor, iar V (în km/h) e viteza de rulare. Sin. Forţă de tracţiune efectivă.
La determinarea forţei de propulsiune interesează, în special, rampa maximă pe care o poate urca un autovehicul cu sau fără remorcă. De exemplu, rampa maximă dmax pentru un autovehicul e
d =100 -max	I	lt-j-	Kjt
G + Gy
expresie care se deduce din inegalitatea:
(G+Ga) Gv+0,01 d) < (G^+XGJii,
cu neglijarea rezistenţelor aerodinamică şi inerţială, ştiind că Ga (în kg) e greutatea aderentă a vehiculului motor, GA (în kg) e greutatea remorcii, iar jx şi sînt coeficienţii de aderenţă şi rulare; factorul X=Z (11—10) e nul sau nenul, după cum remorca e independentă sau dependentă (semiremorcă), dar 6^4=0 numai dacă vehiculul nu are remorcă.
La locomotivele cu abur, forţa de tracţiune efectivă se exprimă în funcţiune de caracteristicile căldării de abur, adică
Ft=
TIO zH„
■ [kgf],
CJP V
sau în funcţiune de caracteristicile motorului, adică nd2lp.
7 y*[kgf]'
F,= 0,97
La locomotivele Diesel-electrice, forţa de tracţiune efectivă uniorară se exprimă prin relaţia:
0,36In XJ I
^	’	mmm	n	r_
Fi=--------v-------- f>„ [kgf],
în care Umş i jm sînt tensiunea şi curentul la bornele motoarelor electrice de tracţiune, n e numărul acestor motoare, iar V
l. Curbele forţei de tracţiune la locomotiva cu abur, a) la locomotive cu doi cilindri; b) la locomotive cu trei cilindri; 1, 2 ş 3) curba forţei de tracţiune a fiecăruia dintre cilindrii locomotivei; 4) suma forţelor de tracţiune ale cilindrilor locomotivei; 5) forţa de tracţiune medie.
şi 7)m au semnificaţiile de mai sus. între această forţă de tracţiune efectivă Ff şi cea de durată Fţ există relaţia F^ =
=1,1-1,2 F. .
*d
La locomotivele electrice, cu motoare de curent monofazat, forţa de tractiune efectivă uniorară e:
n U I cos cd -.-7 mmm t
: 0,367-----------—--------- 7}
hi
[kg],
unde z (în kg/m2h) e producţia orară specifică de abur a căldării, Hv (în m2) e suprafaţa de vaporizare a căldării, Ca (în kg) e consumul de abur al locomotivei, P (în CP) e puterea efectivă a locomotivei, nc e numărul cilindrilor, d (în cm) e diametrul cilindrului, l (în cm) e cursa pistonului, p. (în kgf/cm2) e presiunea medie indicată în cilindri, iar celelalte simboluri au semnificaţiile indicate mai înainte. Presiunea de regim a căldării de abur a locomotivei epc-p-loL, unde a e un coeficient care variază cu gradul de admisiune, cu gradul de deschidere a regulatorului şi cu viteza de rulare. Forţa de tracţiune maxima la putere dată e valoarea maximă a forţei de tracţiune efectivă, în timpul unei rotaţii complete a roţilor; forţa de tracţiune indicata, care corespunde presiunii indicate a aburului din cilindri, variază în funcţiune de valoarea instantanee a unghiului manivelei motoare şi valoarea medie a acestei forţe (la putere dată), şi se numeşte forţa de tracţiune medie (v. fig. /).
unde cos 9 e factorul de putere, iar celelalte simboluri au semnificaţiile de mai sus. La locomotivele cu motoare de curent continuu, expresia forţei de tracţiune efectiva e aceeaşi ca la locomotivele Diesel-electrice. V. şî sub Locomotivă.
Forţa de remorcare e o forţă de tracţiune exercitată la cîrligul de remorcare al unui vehicul fără autopropulsiune sau la un organ oarecare al acestuia, pentru a obţine deplasarea vehiculului prin rostogolirea sau alunecarea organelor lui de propulsiune, după caz. Această forţă, numită şi forţă de tracţiune la vehicule remorcate, trebuie să echilibreze rezistenţele la mers ale vehiculului sau ale vehiculelor remorcate.
La vehicule cu organe de rostogolire (roţi), forţa de remorcare se exprimă prin relaţia:
Ft =R^otG,
iar la vehicule cu organe de alunecare, prin relaţia:
Ft = R^oLG,
în care R e suma rezistenţelor la mers, G e greutatea vehiculului remorcat şi a e coeficientul de aderenţă la cale.
Forţă de tracţiune efectivă: Sin. Forţă de propulsiune (v. sub Tracţiune, forţă de —).
Forţă de tracţiune utilă. V. sub Tracţiune, forţă de
Forţă de tracţiune indicată. V. sub Tracţiune, forţă de
Tracţiune
428
Tracţiune cu cablu fără fine
Forţă de tracţiune Ia aeronave. Av.: Forţă de propulsiune a aeronavelor, în aer sau pe sol. Propul-siunea se obţine prin forţa de tracţiune a unei elice, dacă aeronava e echipată cu un grup motopropulsor (cu motor cu piston ori cu turbomotor), sau a unui reactor, dacă aeronava e echipată cu un turboreactor, sta-toreactor sau pulsoreactor. Cînd el icea e antrenata de un turbopropulsor, afară de tracţiunea elicei intervine, într-o oarecare măsură, şi efectul direct de reacţiune. La avion şi autogir, forţa portantă e o consecinţă a tracţiunii, fiind datorită mişcării relative dintre aeronavă şi aer, iar la elicopter, forţa portantă e o componentă a tracţiunii rotorului acestuia, obţinută prin înclinarea potrivită a planului de rotaţie al rotorului. Uzual, forţa de tracţiune a aeronavelor se numeşte tracţiune, care după felul organului propulsor poate fi tracţiunea elicei sau tracţiunea reactorului,
Tracţiunea elicei: Forţa care se exercită pe palele unei elice, dacă aceasta se mişca în aer, sub acţiunea unui cuplu motor. Tracţiunea elicei (T) se exprimă prin una dintre relaţiile:
r=|-F2 tzR-x sau T=^-TtR*(RQe)*ty,
în cari p e masa specifică a aerului, V e viteza elicei, R e raza acesteia, t e un coeficient de încărcare specifica, Q,e e viteza unghiulară a elicei şi ^ e coeficientul de tracţiune. Reprezentarea grafică a variaţiei coeficientului 4», în funcţiune de pasul aerodinamic, constituie una dintre curbele caracteristice de funcţionare a elicei.
Tracţiunea elicei scade cînd viteza de zbor a avionului creşte, deoarece unghiul de incidenţă efectiv al palelor variază în sens defavorabil. Pentru a evita acest inconvenient se construiesc, în general, elice cu pas variabil, la cari e posibilă schimbarea în zbor a unghiului de incidenţă, deci îmbunătăţirea, tracţiunii.
Tracţiunea reactorului:	Forţă	care reprezintă reacţiunea
asupra unui reactor a gazelor expulsate din acesta. Tracţiunea reactorului se exprimă prin relaţia:
if=îM @Vt-v) + Se(pt-pt),
în care ms e masa de aer care trece prin motor într-o secundă, P e raportul dintre debitul de amestec combustibil-aer şi debitul de aer, Se e secţiunea de ieşire a ejectorului, ve şi pe sînt viteza şi presiunea în această secţiune, v e viteza de zbor şi p0 e presiunea exterioară. La rachete, cari utilizează alt comburant în loc de aer, tracţiunea are expresia:
j?=mve + Se (pt-p0),
unde m e masa de gaze cari ies din rachetă într-o secundă.
La statoreactoare, tracţiunea (în funcţiune de caracteristicile motorului) are expresii diferite, după cum compresiunea aerului se face fără sau cu undă de şoc, sau după cum motorul are sau nu are ejector cu secţiune reglabilă. — în cazul compresiunii fără şoc, caracteristicile de tracţiune sînt, în principal, identice la statoreactoarele cu ejector reglabil şi cu ejector cu secţiune constantă. La creştere constantă de temperatură (datorită arderii), tracţiunea creşte aproximativ paraboliccu viteza, dacă M<0,5 ; ritmul de creştere al tracţiunii devine mai lent cînd viteza creşte din ce în ce mai mult, tracţiunea tinzînd către o valoare limită. — în cazul c o m p r e-siunii cu un dă de şoc, pentru creştere constantă de temperatură, tracţiunea creşte cu viteza pînă la o valoare maxima, scăzînd apoi la valori foarte mici, pentru numere M foarte mari.
La turboreactoare, tracţiunea creşte odată cu viteza de zbor pînă la o anumită valoare a numărului M, care depinde de construcţia turboreactoru- R lui. După atingerea acestei valori maxime, tracţiunea scade repede, atingînd valoarea zero pentru un număr M oarecare (v. fig. II). Tracţiunea turboreactorului scade odată cu creşterea înălţimii de zbor, însă mai lent decît se produce scăderea masei specifice a aerului.
La rachete, tracţiunea creşte cu altitudinea, datorită scă-derii presiunii exterioare (v. "• Variatia tra‘*u"ii turboreacto-Rachetă)	rului, în funcţiune de numărul M.
1.	Tracţiune. 3. Tehn.: Exercitarea unei forţe de tracţiune (v. Tracţiune, forţa de ~) asupra unui vehicul, pentru a-l pune sau pentru a-l menţine în mişcare. Sin. Tractare.
2.	Tracţiune. 4. Tehn.: Mişcarea vehiculelor terestre sub acţiunea forţei de tracţiune.
3.	^ cu cablu fârâ fine. C. f.: Tracţiune de vagonete sau de vagoane, prin intermediul unui cablu fără fine, ghidat pe role, care e întins de-a lungul unei căi ferate (industriale sau normale) şi e antrenat de un troliu. Cablul fără fine (cu capetele înnădite) porneşte de la troliul de acţionare, e condus pe role (montate pe capre sau pe sol) pînă la staţiunea de întoarcere şi revine la troliul de acţionare; cablul e întins cu ajutorul mecanismelor de întindere (contragreutăţi).
Troliul de acţionare se montează, în general, la capătul staţiunii de încărcare, în prelungirea traseului de cale ferată sau lateral. El cuprinde: dispozitivul de antrenare prin fricţiune a cablului (înfăşurat pe janta unei roţi), angrenajele de reducere a turaţiei motorului electric, frîna de manevră (pe arborele motorului) şi frîna de siguranţă (pe axa roţii de acţionare). Mărirea aderenţei dintre cablu şi jantă, pentru a evita alunecarea cablului, se obţine fie prin dispunerea unui anumit număr de măsele sau de bacuri pe janta, fie prin mărirea unghiului de înfăşurare a cablului pe jantă. Măselele, de lemn, de cauciuc, de piele, ferodo, etc., sînt fixate în coadă de rîn-dunică pe jantă. Bacurile sînt înşirate în perechi pe janta şi pot prinde cablul în cleşte, cînd acesta trece pe roata cu bacuri. Unghiul de înfăşurare a cablului pe jantă se măreşte prin înfăşurarea repetată într-un şanţ elicoidal, sau prin trecerea cablului peste jantele unor roţi auxiliare (montate pe acelaşi ax sau pe axuri diferite).
Staţiunea de întoarcere a cablului se instalează la capătul final al căii ferate pe care se face transportul. Ea e constituită dintr-o moletă cu şanţ simplu, montata pe schelărie, peste care e trecut cablul, pentru ca să fie dirijat înapoi la troliul de acţionare.
Staţiunea de întindere a cablului poate fi instalată la unul dintre capete (uneori combinată cu staţiunea de întoarcere), sau pe parcurs (pe ramura cel mai puţin solicitată). E constituită dintr-o moletă cu axul montat în paliere solidarizate pe
o	sanie. Această sanie e trasă de o contragreutate, astfel încît se întinde cablul între troliu şi staţiunea de întoarcere, pentru ca să nu cadă de pe role sau de pe roţile de ghidare, şi se produce tracţiunea din cablu, care-l împiedică să alunece pe janta; alunecarea săniei pe ramă se datoreşte alungirilor pe cari le are cablul din cauza variaţiilor sarcinii.
Acuplajele servesc la prinderea vagonetelor de cablu, în general prin fricţiune, şi anume la capetele liniei, în staţii intermediare, etc. (pentru trasee în pantă, sau cu alternanţe de pante şi rampe, vagonetele trebuie ataşate la ambele capete de
Tracţiune feroviara
429
Tracţiune feroviară
cablu) şi trebuie sa asigure legarea-dezlegarea rapida a vago-netelor, să realizeze o funcţionare sigură şi să fie uşoare. Se folosesc: acuplaje cu furcă, cu corn de berbec şi acuplaje cu brăţară şi pană. — Acuplajul cu furcă prinde cablul într-o furcă rotativă în jurul unui pivot montat pe peretele frontal al cutiei vagonetului. Aderenţa dintre cablu şi furcă fiind mică, aceasta se foloseşte numai pentru trasee orizontale. — Acuplajul cu corn de berbec e constituit dintr-o tijă răsucită (ca un corn de berbec), la capătul care se prinde de cablu, celălalt capăt avînd un ochi, prin care trece lanţul care se ataşează la vagonet. Se foloseşte pentru cabluri cu diametrul pînă la 34 mm şi cu forţa de tracţiune pînă la 600 kg. — Acuplajul cu brăţară şi cu pană cuprinde o brăţară, care e legată de vagonet (printr-un cablu, sau cu lanţ, cu cîrlig la capăt) şi în care se introduce cablul (printr-o deschidere laterală), şi dintr-o pană, care poate strînge brăţara de cablu ; are funcţionarea mai sigură decît celelalte. Decuplarea se face prin scoaterea penei.
Rolele de ghidaj ale cablu lu i se montează la fiecari 40"*50 m sau la curbe, şi au diametri cari variază de la 300 mm (la role de conducere) la circa 800 mm (la role pentru curbe). La trasee în linie dreaptă se folosesc role stelate (acestea sînt stelate numai la partea inferioară pentru a permite trecerea acupla-jului), în perechi, iar la curbe se folosesc role cilindrice.
Puterea instalaţiei de transport cu cablu fără fine depinde de lungimea traseului, de variaţiile de direcţie sau de înclinare şi de capacitatea vagonetelor (vagoanelor). Viteza de mişcare a cablului e de cel mult 1,5 m/s.
i.	~ feroviara. C. f.: Tracţiunea vehiculelor feroviare grupate în general în convoaie de vagoane (trenuri). Se deosebesc: tracţiune interurbana (tracţiune efectuată cu trenuri de călători sau de mărfuri) şi tracţiune urbana (tracţiune efectuată cu tramvaie sau cu metropolitane, în centre locuite); uneori se numeşte tracţiune suburbana tracţiunea trenurilor cari leagă centrele populate cu localităţi suburbane.
După felul vehiculului motor, tracţiunea poate fi cu^ locomotivă, cu automotor, sau cu vagon-motor electric. — în s/s-temu/ cu locomotiva, tracţiunea e efectuată de una sau de mai multe locomotive. Caracteristica de tracţiune F=f(V), adică variaţia forţei de tracţiune F la periferia roţii motoare, în funcţiune de viteza de mers V, se exprimă printr-o relaţie care e aproximativ o iperbolă echilateră. Caracteristicile de funcţionare a vehiculului motor trebuie să se adapteze mersului acestei curbe, pentru a satisface condiţiile de stabilitate, de funcţionare şi de economicitate. Adaptarea la condiţiile de circulaţie impuse de configuraţia căii, de trafic, sarcina de remorcare, etc., se poate realiza fie direct (la locomotivele cu abur sau la cele electrice), fie indirect (la locomotivele Diesel şi la cele cu turbine cu gaz), unde e necesară o transmisiune cu demultiplicare între motorul de antrenare şi osiile motoare. Tracţiunea cu locomotive e sistemul folosit, în general, pentru remorcarea trenurilor. — în sistemul cu automotor, tracţiunea e efectuată de unu sau de mai multe automotoare cuplate în rame. Sistemul deserveşte numai traficul de călători şi e caracterizat prin greutate mică, putere specifică mare, viteze mari de mers (100"*180 km/h) şi confort. Motorul de tracţiune e, în general, un motor Diesel, cu transmisiune mecanică, hidraulică sau electrică. Se fac şi încercări cu automotoare, cu motoare cu abur de înaltă turaţie. — în sistemul cu vagon-motor electric, tracţiunea e efectuată de unu sau de mai multe vagoane motoare, echipate cu motoare electrice, sursa de energie electrică fiind străină.
După felul energiei folosite pentru obţinerea forţei de tracţiune, se deosebesc: tracţiune cu abur, tracţiune cu motor Diesel, tracţiune cu turbină cu gaze şi tracţiune electrică.
Tracţiunea cu abur se realizează, fie cu locomotive cu abur cu piston (sistemul cel mai răspîndit), fie cu locomotive cu turbine cu abur. Prezintă următoarele avantaje: adaptare foarte bună a motorului cu abur la condiţiile de tracţiune feroviară (cuplu motor) variabil între limite largi şi capacitate de supraîncărcare mare; forţă de tracţiune variabilă între valoarea zero şi o valoare maximă corespunzătoare limitei de adeziune şi limitei de epuizare a căldării; autonomie mare de funcţionare, avînd o instalaţie de produs energie proprie, funcţionînd cu combustibil în orice stare de agregare; nu are nevoie de instalaţii complicate pentru întreţinerea şi remizarea locomotivei. Dezavantajele tracţiunii cu abur sînt: randament mic al locomotivelor (7• • • 11 %); durată lungă pentru intrarea în serviciu a locomotivei, datorită timpului necesar pentru punerea sub presiune a căldării; transport oneros al combustibilului de calitate inferioară; folosirea unui grup căldare de abur-motor, care e voluminos.
Tracţiunea cu motor Diesel se real izează cu locomotive sau cu automotoare cari au un motor principal Diesel şi o transmisiune între arborele motorului şi osia motoare şi care poate fi mecanică, hidraulică sau electrică. Avantajele tracţiunii cu motor Diesel sînt: randament mare (25-**28%); rapiditate de intrare în serviciu; posibilitatea construirii de unităţi de puteri mari; stabilitate mare în mers a vehiculului motor, independentă de sursele de apă; funcţionare puţin influenţată de stări climatice; condiţii de serviciu cari permit mai multă curăţenie. Dezavantajele acestei tracţiuni sînt: necesitatea transmisiunii; sortimente de combustibil limitate.
Tracţiunea cu turbine cu gaze se obţine cu locomotive cari au ca motor principal o turbină cu gaze, avînd arborele motor legat, printr-o transmisiune electrică, la osia motoare. Randamentul acestor locomotive e de 14—16 %; avantajele sistemului sînt cele ale turbinei cu gaze.
Tracţiunea electrică se obţine cu locomotive sau cu vagoane-motor electrice cari au motoare electrice, alimentate de la o sursă de energie străină. Avantajele tracţiunii electrice sînt: randament mare (16 * * * 18 % la periferia roţilor motoare ale locomotivei, în cazul centralelor termoelectrice, şi 34***36%, în cazul centralelor hidroelectrice); stabilitate mare în mers a vehiculelor-motor (neavînd mase mari în mişcare rectilinie alternativă); capacitate mare de supraîncărcare; frînare cu recuperare; variaţia forţei de tracţiune între valoarea zero şi o valoare maximă, corespunzătoare limitei de adeziune şi limitei de încălzire şi de comutaţie a electromotoarelor; rapiditate de intrare în serviciu; posibilitatea de circulaţie în ambele sensuri; funcţionare neinfluenţată de stări climatice; condiţii de serviciu cari permit multă curăţenie; posibilitatea construirii de unităţi de puteri mari. Dezavantajele tracţiunii electrice sînt: cheltuieli mari de investiţie; lipsă de autonomie (vehiculele motoare fiind legate printr-o reţea la sursa de energie străină); consum de materiale costisitoare (metale neferoase şi izolanţi).
în sistemele de tracţiune electrică obişnuite se foloseşte curent continuu sau curent alternativ. — Tracţiunea în curent continuu utilizează tensiuni de 1,5 sau de 3 kV ale firului de cale. Avantajele tracţiunii în curent continuu sînt: adaptabi-Iitatea foarte bună a motorului serie la condiţiile de tracţiune ; reglarea între limite largi a vitezei; redresarea în substaţiuni a curentului trifazat (de frecvenţă industrială) din reţeaua generală de electrificare, etc. Dezavantajele tracţiunii în curent continuu sînt: limitarea tensiunii de condiţiile de funcţionare a motoarelor (deci numărul mare de substaţiuni de alimentare), secţiune mare de fir (din cauza tensiunii joase a firului de cale), curenţi vagabonzi continui în zonele din apropierea şinelor (deci efecte de coroziune în instalaţiile metaiice din aceste zone). — Tracţiunea în curent alternativ (monofazat sau trifazat) utilizează tensiunile de 11---20kV, cu frecvenţa
Traducere
430
Traductor
de 162/3 Hz şi tensiunile de 11 şi 25 kV, cu frecvenţe de 25 şi 50 Hz. Avantajele sistemului de tracţiune în curent monofazat sînt: posibilitatea de reglare a turaţiei motoarelor între limite largi (prin variaţia tensiunii aplicate la borne); distanţe mari între substaţiuni le de alimentare (60---100 km); secţiuni relativ mici ale firelor de contact; absenţa curenţilor vagabonzi continui. Dezavantajele sînt: necesitatea utilizării unor frecvenţe de 162/3 sau 25 per/s (din cauza joasei limite de comutaţie a motorului monofazat asincron cu colectdr); neinte-grarea reţelei de tracţiune electrică în reţeaua generală de electrificare (în substaţiunile de alimentare sînt instalate numai transformatoare statice, instalaţiile cu convertisoare de faze fiind costisitoare); inducţia electromagnetică în liniile de telecomunicaţii din apropiere. Unele dintre aceste dezavantaje dispar prin folosirea unor motoare asincrone cu colector monofazate, cu frecvenţa industrială de 50 per/s. Un caz particular al tracţiunii în curent monofazat îl constituie sistemul la care firul de contact are curent monofazat cu frecvenţa de 50 per/s, care e convertit pe locomotivă (Dnn convertisoare) în curent trifazat, motoarele de tracţiune fi ind motoare asincrone; reglarea turaţiei se obţine prin variaţia numărului de poli sau prin variaţia frecvenţei (printr-un convertisor de frecvenţa). V. şî sub Locomotivă electrică.
După numărul de vehicule motoare folosite la remorcarea trenului, se deosebesc: tracţiune simplă şi tracţiune multiplă.
Tracţiune simpla: Sistem de remorcare a trenurilor cu o singură locomotivă aşezată, de obicei, în capul trenului pentru a fi solicitate la tracţiune toate dispozitivele de legare ale vagoanelor.
Pe liniile cu deciivităţi foarte mari, peste 40%, se foloseşte şi sistemul de împingere a trenului cu locomotiva, acest sistem fiind considerat ca un caz excepţional — şi viteza de circulaţie e foarte mult redusă.
Tabelele cari dau tonajul de remorcat al unei locomotive, sînt stabilite pentru tracţiune simplă şi cu viteza de cel puţin 15 km/h, pentru rezistenţa caracteristică respectivă.
Locomotivele cari remorchează trenurile în simplă tracţiune circulă, în general, cu botul înainte şi cu tenderul în spate; în unele cazuri, cînd sînt obligate să circule cu tenderul în faţă, viteza lor nu poate depăşi 60 km/h, pentru tenderul cu boghiu, şi 50 km/h, pentru tendere fără boghiu. Pentru locomotivele Diesel şi electrice nu există diferenţe de viteză atunci cînd se schimbă sensul de mers, deoarece acestea sînt înzestrate cu cabine de comandă la ambele extremităţi.
Tracţiune multiplă: Sistem de remorcare a trenurilor cu două sau cu mai multe locomotive cari pot fi aşezate în capul, la mijlocul sau la coada trenului. Tracţiunea multiplă se foloseşte pe liniile cu rezistenţă caracteristică mare şi în vederea sporirii capacităţii de transport pe linia respectivă.
Tonajul trenului remorcat cu tracţiune multiplă se stabileşte luîndu-se ca bază tonajele date din tabele pentru remorcarea trenurilor cu simplă tracţiune şi ţinînd seamă de poziţia locomotivelor în corpul trenului şi de rezistenţa cîrligului de tracţiune.
Remorcarea trenului cu două locomotive— numită şi tracţiune dublă — se poate face aşezînd cele două locomotive cuplate în capul trenului, conducerea efectuînd-o numai mecanicul primei locomotive. în acest caz tonajul se obţine prin însumarea tonajului dat de tabela B — din instrucţiunea de remorcare — pentru fiecare locomotivă în parte.
Dacă se face remorcarea trenu lu i cu aşezarea celei de a doua locomotive în coada trenului, ca locomotivă împingătoare, tonajul acesteia se reduce cu 10%. Locomotivele împingătoare se folosesc cînd nu e asigurată rezistenţa cîrligului de tracţiune pe linia cu declivitate mare.
Tracţiunea cu trei locomotive, numită şi tracţiune triplă, se poate folosi aşezînd două locomotive în capul trenului şi a treia locomotivă intercalată la coada trenului—-după cum sînt asigurate condiţiile de rezistenţă a cîrligului de tracţiune (v. Tonajul trenului).
Tracţiunea cu patru locomotive, numită şi tracţiune cuadru-plă, se foloseşte cu două locomotive în capul trenului şi celelalte două locomotive intercalate în mijloc sau una la mijloc şi alta la coada trenului, după cum sînt asigurate condiţiile de rezistenţă a cîrligului de tracţiune.
Hai mult de cinci locomotive nu se folosesc în tracţiunea multiplă.
x. Traducere. Tehn.: Transformarea unei mărimi de o anumită natură (de ex.: mecanică, termică, etc.) într-o mărime de altă natură (de ex. electrica). V. şi sub Traductor.
2.	Traductor. Tehn., Elt., Telc.: Dispozitiv supus acţiunii unui sistem fizic sau tehnic cu scopul de a stabili o corespondenţă univoca între valorile unei mărimi caracteristice acestui sistem şi valorile unei mărimi de altă natura, caracteristică altui sistem tehnic. Sin. (parţial) Captor.
Prima mărime se numeşte mărime de intrare a traductorului, iar a doua, mărime de ieşire a traduc-torului, Corespondenţa realizată de traductor se numeşte traducere şi asigură implicit o convertire a variaţiilor mărimii de intrare într-un semnal (v.) de ieşire constituit de variaţiile mărimii de ieşire, adică o transmisiune a informaţiei (v.) asociate acestor variaţii de la sistemul fizic sau tehnic de la intrare la sistemul tehnic de la ieşirea traductorului, sistem care efectuează de obicei operaţii de măsurare, control, comandă, reglaj, telecomunicaţie, etc. Semnalul de ieşire trebuie să fie adecvat acestor utilizări şi de aceea e, de obicei, un semnal electric sau pneumatic.
Instrumentele de măsură cu citire directă sînt, în fond, traductoare a căror mărime de ieşire e o mărime geometrică: lungimea de arc a scalei gradate.
în mod impropriu, coresppndenţa realizată de traductor e numită uneori transformare a mărimii de intrare în mărimea de ieşire.
Transformarea de energie care însoţeşte adeseori transmisiunea informaţiei prin traductor constituie un fenomen secundar,-ceea ce deosebeşte traductoarele de transductoare (v. Transduc-torl) şi de transformatoarele de energie (v. Transformator 3, Mutator). Traductoarele sînt aşadar transformatoare de informaţie caracterizate în principal prin f i d e-
I	i t a t e a traducerii şi nu prin randamentu I transformării energetice asociate.
Traductoru'l e un element constitutiv al aparatelor de măsurare pe cale electrică a mărimilor neelectrice, al dispozitivelor de reglare automată a proceselor tehnologice (v. şî Reglare automată, Reglare, instalaţie de — automată, Regulator), al instalaţiilor electroacustice (v. şi Transductor 1).
Caracteristicile generale ale traduc-t o a r e I o r sînt: caracteristicile de intrare, caracteristicile de funcţionare şi caracteristicile de ieşire.
Caracteristicile de intrare sînt:	natura
mărimii de intrare (cel mai frecvent o mărime neelectrică, la traductoarele propriu-zise, din cari se exclud instrumentele de măsură cu citire directă), intervalul de variaţie a mărimii de intrare (limitat inferior de eroarea sa constructivă şi de zgomotul propriu şi limitat superior de distorsiuni excesive ale semnalului de ieşire şi de scăderea siguranţei în funcţionare), impedanţa echivalentă de intrare, definită pentru sistemul de la intrare pe baza analogiei dintre traductor şi un cua-dripoI(v.) electric, energia sau puterea cerute la intrarea traductorului.
Traductor
431
Traductol*
Caracteristicile de funcţionare sînt: caracteristica statică, sensibilitatea absolută, sensibilitatea relativă, caracteristica dinami-	y
că, frecvenţele de rezonan-	e
tă, zona de insensibilitate, eroarea sistematică, eroarea întîmplătoare, clasa de precizie şi durata de funcţionare.
Caracteristica statică intrare-ieşi re (v. fig. /) e relaţia care exista între mărimea de ieşire xg şi mărimea de intrare pentru variaţii infinit lente ale acesteia, adică funcţiunea xe=f(x-) corespunzătoare unui regim staţionar şi care poate fi lineară sau nelineară, continuă sau neuniformă (cu isterezis).
Sensibilitatea absolută a traductorului caracteristicii statice prin relaţia:
Ax dx S= lim -r— = — = /'(*•)
Ax;->0 A*;	"
discontinuă şi eventual
definită pe baza
şi variază, în general, cu punctul de funcţionare al traductorului, fiind constantă numai în cazul traductoarelor avînd caracteristici statice lineare şi numite traductoare I i n e a r e.
Sensibilitatea relativă a traductorului e definită prin relaţia: Axe!xe	xi
S = lim _£_î = s-i.
r Axj+O &xilxi	xe
Caracteristica dinamică defineşte comportarea traductorului la variaţiile în timp ale mărimii de intrare. Se poate exprima prin:
Ecuaţia diferenţială a traductorului, care leagă variaţiile în timp ale mărimilor de ieşire şi de intrare ale traductorului.
Funcţiunea de transfer a traductorului, definită de raportul dintre transformatele Laplace (v.) ale mărimilor de la ieşirea şi de la intrarea traductorului (prima fiind calculată pentru valori nule ale mărimilor cari exprimă condiţiile iniţiale):
Xe(P) Q(P)
~X.(p) P(p) '
unde p=GJcj<& e o variabilă complexă (notată adeseori cu litera 5), iar
Xe(p) = -£{*,(*)};	X0) = £{Xi{t)} ■
La traductoare lineare funcţiunea de transfer e o caracteristică efectivă a traductorului, independentă de funcţiunea de timp care reprezintă mărimea de intrare.
Caracteristicile amplitudine-frec-venţă şi fază-frecvenţă ale traductorului, defini-te pentru regim armonic (p—joi) de relaţiile:
?i ?(w)=[arg^“)-arg*iO'“)]-
A(<d) =
Funcţiunea de răspuns transitoriu, defi-nită de variaţia în timp a mărimii de ieşire, cînd mărimea de intrare e funcţiunea treaptă unitate sau funcţiunea impulsie
unitate (v. şî Răspunsului, metoda^- transitoriu). Mai frecvent se utilizează funcţiunea de răspuns transitoriu la impulsia unitate
y(t)=%e(t) | xi (/)=«(/),
a cărei transformată Laplace e chiar funcţiunea de transfer Y(j>) cînd traductorul e linear.
în primă aproximaţie cele mai multe dintre traductoare pot fi considerate lineare şi reprezintă, din punctul de vedere al caracteristicii dinamice, elemente aperiodice, caracterizate prin ecuaţia diferenţială:
dx
r-^+v-s»,
respectiv prin funcţiunea de transfer
YlJ’)=2 Yp+T
(în care T e constanta de timp a traductorului, iar S, sensibilitatea lui statică), şi prin funcţiunea de răspuns transitoriu
5 — * y(t)=-e T.
Timpul de răspuns, numit şi timp de amorţi s a r e, e durata după care regimul liber e practic amortisat, ceea ce se consideră ca are loc cînd eroarea dinamică instantanee a traductorului (v. mai jos) scade sub 1 •••2% din valoarea nominală a mărimii de ieşire.
Pentru traductoarele aperiodice timpul de răspuns e 4***5 T.
Frecvenţa de rezonanţă se defineşte numai pentru traductoare cu regim liber oscilatoriu şi e frecvenţa mărimii de intrare armonice la care se anulează defazajul impedanţei de intrare (fiind practic egală cu frecvenţa oscilaţiilor proprii, respectiv cu frecvenţa pentru care modulul impedanţei de intrare e maxim sau minim).
Zona de insensibilitate e zona cuprinsă între două curbe limită între cari traducerea nu e riguros univocă: la o valoare x a mărimii de ieşire corespund mai multe valori ale mărimii de intrare, cuprinse în intervalul finit Ax-s, numit lărgimea zonei de insensibilitate şi în particular prag de insensibilitate (la x =0). Zona de insensibilitate e datorită în special fenomenului de isterezis (magnetic, electric, sau mecanic), cum şi altor cauze ca: solicitări mecanice, termice, variaţii de sarcină, tensiuni de alimentare, etc.
Eroarea sistematică a traductorului e compusă din eroarea constructivă şi eroarea de influenţă a mediului înconjurător.
Eroarea constructivă include: eroarea scării (deplasarea zeroului, eroarea de gradare, eroarea de nelinea-ritate), eroarea de isterezis, zgomotul propriu (în parte) şi eroarea dinamică.
Eroarea dinami'ca instantanee a traductorului exprimă abaterea răspunsului dinamic al traductorului faţă de cel static şi se defineşte ca diferenţa dintre valoarea instantanee a erorii sistematice totale ^i{t)=xe{t)—f{x-), unde f(x.)e caracteristica statică, şi eroarea statică ss(x.) corespunzătoare valorii instantanee x.(t) a mărimii de intrare:
edinW=e/W-e,(*,•(*))•
Eroarea dinamică medie pătratică a traductorului se defineşte prin relaţia:
e —
din
Ui
f (2 )/Aj.
e (Od/ ,
0 din
şi se foloseşte uneori pentru aprecierea calităţilor dinamice ale traductorului. Eroarea dinamică a traductorului poate fi redusă prin metode de corecţie dinamică.
Traductor
432
Traductor
Eroarea de influenţă include influenţele sistematice ale factorilor externi ca: temperatura, presiunea, umiditatea, cîmpurile magnetice şi electrice, radiaţiile, vibraţiile, acceleraţiile, şocurile mecanice, factorii biologici în climatul cald, etc. Erorile sistematice, mai ales acelea datorite influenţei continue a unora dintre factorii cunoscuţi ai mediului exterior, sînt de obicei evitate sau compensate prin dispozitive speciale.
Eroarea întîmplâtoare a traductorului consistă în fluctuaţia întîmplătoare a mărimii de la ieşire provocată de influenţele accidentale ale factorilor externi sau de zgomotul propriu (în parte).
Clasa de precizie e definită de eroarea de măsurare maximă raportată la valoarea maximă a semnalului de ieşire şi exprimată în procente. Traductoarele uzuale au clasa de precizie 1 sau 1,5 şi mai rar 2,5. Creşterea performanţelor reglării automate a impus construcţia de traductoare de clasă 0,5 şi 0,2.
Durata de funcţionare a traductorului reprezintă durata medie de timp în care traductorul poate funcţiona în condiţiile normale garantate de constructor.
Caracteristicile de ieşire sînt: natura mărimii de la ieşire (cel mai frecvent o mărime electrică, la traductoarele propriu-zise); intervalul util de variaţie a mărimii de ieşire (limitat inferior de zgomot şi de pragul de insensibilitate şi limitat superior de nivelul maxim admis la intrare pentru a nu se produce distorsiuni ale semnalului sau deteriorări ale traductorului) şi impedanţa echivalentă de ieşire (care limitează puterea care poate fi transferată sarcinii).
Clasificarea traductoarelor.
în tehnica actuală se foloseşte o mare varietate de traductoare, cari se pot clasifica după locul ocupat în instalaţia mai complexă din care fac parte, după posibilitatea de funcţionare reversibilă, după natura mărimilor de intrare şi de ieşire.
După locul ocupat în instalaţia mai complexă din care fac parte, se deosebesc traductoare primare şi traductoare secundare.
Traductor primar:	Traductor	a	cărui mărime de
intrare constituie obiectul măsurării efectuate. Traductoarele primare de tip parametric se mai numesc captoare sau sezisoare.
Traductor secundar: Traductor aparţinînd unei instalaţii complexe şi a cărui mărime de intrare e mărimea de jeşire a unui alt traductor. Sin. Traductor intermediar.
în particular, traductorul secundar poate fi un traductor de adaptare, care traduce variaţiile mărimii de ieşire a unui alt traductor (de ex. a unui traductor primar) într-un semnal unificat al instalaţiei automatizate respective (de ex. o tensiune electrică, o presiune de aer, etc.) sau într-o mărime electrică convenabilă instrumentului de măsură final. Sin. Adaptor.
După posibil i ta tea d e funcţionare reversibilă, se deosebesc traductoare reversibile şi traductoare nereversibile.
Traductor reversibil:	Traductor	care stabi-
leşte o corespondenţă biunivocă între valorile mărimii de intrare şi cele ale mărimii de ieşire şi anume astfel încît poate funcţiona fără modificări, în condiţii corespunzătoare din punctul de vedere tehnic, pentru a traduce variaţiile celei de a doua mărimi în variaţii ale primei mărimi.
Traductor nereversibil: Traductor care nu poate fi utilizat fără modificări şi în condiţii corespunzătoare din punctul de vedere tehnic, pentru a traduce variaţiile mărimii lui de ieşire în variaţii ale mărimii lui de intrare.
După natura electrică sau neelectrică a mărimilor de la i n t r a r e ş i de la ieşire, se deosebesc traductoare de mărimi neelectrice în mărimi electrice şi traductoare de mărimi electrice în mărimi electrice — traductoarele din ambele aceste clase numindu-se traductoare electrice —, traductoare de mărimi electrice în mărimi
neelectrice şi traductoare de mărimi neelectrice în mărimi neelectrice-—traductoarele din ambele aceste clase numindu-se traductoare neelectrice. —
Traductor de mărimi neelectrice în mărimi electrice:	Traductor	a	cărui	mărime de
intrare e o mărime neelectrică (presiune, viteză, temperatură, concentraţie, distanţă, frecvenţă, etc.) şi a cărui mărime de ieşire e o mărime electrică sau magnetică. Sin. (parţial) Traductor electric.
Faţă de alte dispozitive de măsurare a mărimilor neelectrice, acest traductor prezintă importante avantaje: posibilitatea folosirii unei amplificări electronice, magnetice sau electromecanice (ceea ce conduce la mărirea sensibilităţii măsurării); posibilitatea citirii sau înregistrării uşoare şi precise a rezultatelor măsurărilor prin folosirea unor instrumente electrice adecvate ; posibilitatea de telemăsurare, de centralizare şi de prelucrare a rezultatelor (filtrări, adunări, scăderi, înmulţiri, împărţiri, diferenţieri, integrări, etc.); inerţie mică, adică timp de răspuns mic; posibilitatea de folosire lesnicioasă în sistemele de măsură, comandă, reglare şi control automat unificate. Sistemul tehnic de la ieşirea unui astfel de traductor e de obicei un circuit electric.
După natura mărimii neelectrice de la intrare, se deosebesc: traductoare electrice de mărimi mecanice (niveluri, deplasări, grosimi, rugozităţi, forţe, presiuni, vacuum, cupluri, puteri, viteze, acceleraţii, etc.), traductoare electrice de mărimi analitice (densităţi, viscozităţi, concentraţii), traductoare electrice de mărimi termice (temperaturi, fluxuri de căldură, cantităţi de căldură), traductoare electrice de mărimi chimice (necesare analizelor chimice calitative şi cantitative), traductoare electrice de mărimi optice (iluminare, strălucire, flux luminos, etc.) şi traductoare electrice de mărimi acustice (presiune acustică, intensitate acustică, etc.).
După modul obţinerii mărimii electrice la ieşire, se deosebesc: traductoare generatoare şi traductoare parametrice.
Traductor generator: Traductor care constituie o sursă de energie electrică pentru circuitul electric de ieşire, astfel încît nu are nevoie de o altă sursă de energie în acest circuit pentru a putea funcţiona. Mărimea electrică de ieşire a unui traductor generator e, de obicei, o tensiune electromotoare, iar energia debitată de el provine din tranformarea energiei neelectrice asociată mărimii de intrare.
După fenomenul fizic care stă la baza funcţionării traductoarelor generatoare, se deosebesc: traductoare de inducţie, traductoare electrochimice, traductoare fotovoltaice, traductoare piezoelectrice şi traductoare termoelectrice. Sin. Traductor activ.
Traductorul de inducţie permite transformarea mărimilor de măsurat în tensiuni electromotoare de inducţie.
Principalele traductoare din această categorie sînt cele cari urmează:
Traductorul de inducţie pentru măsurarea vitezelor de rotaţie ale arborilor de maşini, care, din punctul de vedere construc-
$
	V I	2
	J3 Gf	
	* i	,1
II.	Traductoare de inducţie pentru măsurarea vitezelor de rotaţie. a) tahogenerator de curent alternativ; b) turometru cu disc neferomagnetic;
1)	disc neferomagnetic; 2) resort spiral.
tiv, poate fi un microgenerator electric de curent continuu sau de curent alternativ, numit t a h o g e n e r a t o r (v. fig. Ha) t
Traductor	433	Traductor
sau un dispozitiv de măsura cu disc neferomagnetic antrenat de curenţii turbionari induşi în disc de un magnet în mişcare de rotaţie (t u r o m e t r u) (v. fig. II b).
Traductorul de inducţie pentru măsurarea debitelor unor fluide, realizat fie sub forma unui tahogenerator de curent alternativ (v. fig. III a) antrenat printr-o
£~°
■Ş-c/2
B\
nr
III.	Traductoare de inducţie pentru măsurarea debitelor. a) tahogenerator de curent alternativ; b) debitmetru de inducţie pentru lichide electroconductoare; 1) elice; 2) magnet; 3 şi 4) electrozi.
elice de fluidul din conductă, fie sub forma de debitmetru de inducţie pentru lichide electroconductoare (v. fig. III b): ultimul permite măsurarea debitului fluidelor corozive, radioactive sau cu viscozitate mare, prin măsurarea tensiunii electromotoare continue care apare între electrozii 3 şi 4 aşezaţi pe o axă perpendiculară atît pe direcţia vitezei fluidului v, cît şi pe direcţia inducţiei magnetice B produse în exterior (conducta trebuind să fie executată din material electroizolant şi rezistent la acţiunea fluidului).
Traductorul de inducţie cu bobină mobilă sau cu reluctanţă variabilă, pentru măsurarea vibraţiilor mecanice sau acustice
*
7/ : ’//
c
—i,
V. Ansamblu de electrozi de sticlă (A) şi de calomel (8) pentru măsurarea />H-uiui unei soluţii.
IV.	Traductor de inducţie pentru măsurarea vibraţiilor. a) tip pick-up; b) tip microfon electrodinamic; c) pentru măsurarea parametrilor oscilaţiilor mecanice.
(v. fig. IV). împreună cu traductorul de inducţie pentru măsurarea parametrilor oscilaţiilor mecanice, ca amplitudinea sau acceleraţia, se utilizează circuite electrice integratoare, respectiv derivatoare, la cari se aplică tensiunea electromotoare data de traductor, proporţională cu viteza vibraţiilor.
Traductor electrochimic: Traductor pentru măsurarea gradului de aciditate sau de alcalinitate al unor soluţii lichide, prin măsurarea tensiunii de electrod a unui electrod (v.) cufundat în acea soluţie. Se foloseşte în procese de producţie sau lucrări cu caracter chimic (industria chimică, alimentară, a celulozei şi a hîrtiei, a petrolului, etc.). Sin. Traductor de pH.
Funcţionarea sa se bazează pe faptul că variaţia concentraţiei soluţiilor acide sau bazice schimbă concentraţia ionilor din soluţie, ceea ce modifică tensiunea electrică de contact de la suprafaţa electrozilor cufundaţi în soluţie. Măsurînd diferenţa de potenţial între doi electrozi anumiţi introduşi în soluţie, se poate determina concentraţia soluţiei cercetate. Electrozii folosiţi pentru măsurare sînt de hidrogen, de stibiu, sau de sticlă, în combinaţie cu electrozi de referinţă de calomel sau de clorură de argint. Ansamblul (v. fig. V), consistînd dintr-un electrod de măsurare de sticlă A şi unul de referinţă
de calomel 8, folosiţi în mod curent la măsurarea ^>H-ului unei soluţii, e compus cum urmează: electrodul de sticlă e constituit dintr-un balon 1 de sticlă specială bogată în Na şi Ca şi fără Al şi K, cu grosimea de 0,05---0,1 mm, situat la extremitatea unui tub de sticlă
2,	care e umplut cu o soluţie 3 de acid clorhidric de concentraţia 0,1 N şi în care e cufundat un fir de platin 4, trecut prin7 tr-un tub protector de sticlă 5.
Electrodul de calomel 8, de referinţă, e constituit dintr-un tub de sticlă 6, avînd la partea inferioară o cantitate mică de mercur 7, în care e introdus firul de platin 8; dedesubtul mercurului se găseşte o pastă 9, dintr-o soluţie suprasaturată de calomel. La partea inferioară, tubul 6 e închis printr-un tampon poros de asbest 10, imbibat cu o soluţie saturată de clorură de potasiu. Electrodul de calomel e introdus în tubul protector 11 umplut cu o soluţie'saturată de clorură de potasiu.
Măsurarea diferenţei de potenţial electric între electrozi, care e de ordinul sutelor de mV pentru pH variind între 2 şi 12, trebuie efectuată astfel, încît curentul consumat să fie nul sau cît mai redus, pentru a nu polariza electrozii şi pentru a micşora căderea de tensiune în rezistenţa interioară care e foarte mare pentru electrozii de sticlă (0,5-• -100 M'O). Se folosesc în acest scop fie aparate indicatoare electronice, cu amplificatoare avînd rezistenţă de intrare foarte mare (1000*--
10	000 MO), fie potenţiometre de curent continuu, cu rezistenţă proprie mare, cu echilibrare manuală ^au automată.
Traductor fotovoltaic: Traductor fotoelectric constituit dintr-o celulă fotoeîectrică (v.) cu strat de baraj, numită şi celulă fotovoltaică, avînd ca mărime de ieşire curentul celulei.
Celulele fotovoltaice consistă din trei straturi solide suprapuse (v. fig. VI): o placă de bază 1 (de aluminiu sau de fier), un strat semiconductor cristalin 2 (de seleniu, siliciu sau germaniu, sau oxid de seleniu ori sulfuri de taliu, argint sau cadmiu) care a căpătat, în urma unui tratament termic adecvat, un strat de baraj la partea superioară şi un strat transparent 3 metalic (de aur sau de platin), care constituie totodată unul dintre electrozi (negativ), avînd deasupra un inel metalic 4 pentru legarea electrică la circuitul exterior. La iluminarea stratului transparent al celulei apare o tensiune electromotoare între electrozii celulei, care creşte o dată cu creşterea fluxului luminos, prezentînd un fenomen de saturaţie (la 0,35--*0,40 V). Curentul debitat variază linear pentru valori mici ale fluxului luminos (sub 10 Im) şi pentru rezistenţe de sarcină mici (sub 100 ohmi) şi prezintă fenomenul de saturaţie pentru fluxuri şi rezistenţe de sarcină mari. Sensibilitatea acestor celule variază între 0,4 şi 40 mA/lm, iar sensibil itatea spectrală variază cu materialul folosit, prezentînd un maxim în domeniul radiaţiilor vizibile (celula cu seleniu se remarcă prin curba de sensibilitate spectrală foarte apropiată de aceea a ochiului uman, avînd maximul de sensibilitate la 0,570 (xm) sau în domeniul radiaţiilor infraroşii (celulele cu sulfuri de taliu sau argint, cele cu germaniu sau cu siliciu).
Datorită tensiuni i electromotoare produse de celulele fotovoltaice atunci cînd sînt iluminate, acestea pot fi folosite în
VI. Celulă fotovoltaică (cu strat de baraj).
28
Traductor5
434
Traductor
circuite fără alte surse de tensiune electromotoare, acţionînd direct fie un instrument electric de măsură, fie un releu foarte sensibil. Prin aplicarea unei tensiuni auxiliare în serie cu celula fotovoltaică şi cu rezistenţa de sarcină, funcţionarea celulei se modifică devenind o fotod i od a, iar prin combinări de cîte două fotodiode în construcţii convenabile se obţin fototrans istoare, de obicei în conexiune n-p-n, lumina cazînd peste regiunea centrală p; la acestea, atît curentul fotoelectric cît şi curentul de obscuritate apar amplificaţi la ieşire.
Inerţia celulelor fotovoltaice e de acelaşi ordin de mărime cu a celulelor fotorezistive Q^IO"5 s), în timp ce inerţia celulelor fotoemisive e mult mai redusă (10“8---10“9 s). (V. mai jos Traductor fotoelectric, sub Traductor parametric.)
Traduc t-o r pi ezoelectric: Traductor bazat pe efectul piezoelectric, consistînd în apariţia de sarcini electrice de polarizaţie la suprafaţa unor dielectrici cu structură cristalină (de ex.: cristalele de cuarţ, de turmalină sau de sare Seignette) sau a anumitor substanţe policristaline aglomerate (de ex.: ceramice pe bază de titanat de bariu, fosfatul de amoniu dihidrogen, etc.), supuse acţiunii unor deformaţii mecanice.
Deoarece sarcina electrică ce apare pe suprafaţa cristalului piezoelectric în momentul aplicării sau variaţiei forţei se păstrează numai un timp relativ redus, din cauza pierderilor de sarcină electrică prin rezistenţa de izolaţie şi prin rezistenţa proprie a traductorului, aceste traductoare nu pot fi folosite în regim static, ci numai într-un regim dinamic (de obicei cu frecvenţe de ordinul a 0,1 •••100 kHz).
Traductoarele piezoelectrice se utilizează în special pentru măsurarea vibraţiilor şi a oscilaţiilor mecanice sau acustice, verificarea calităţii de prelucrare a suprafeţelor metalice (profilometre, aparate pentru măsurat rugozităţi), măsurarea presiunilor în cilindrii motoarelor cu explozie, redarea imprimărilor acustice pe discuri, etc.
Traductor termoelectric:	Traductor numit
şi termoelement sau termocupiu, care funcţionează pe baza efectului termoelectric, consistînd în apariţia unei tensiuni electromotoare într-un circuit alcătuit din două conductoare de natură diferită, atunci cînd cele două puncte de joncţiune (sudură) ale conductoarelor sînt situate la temperaturi diferite (v. fig. VII o).
Tensiunea termoelectromotoare EQ care apare în circuitul termocuplului nu se modifică dacă se intercalează în circuit unu sau mai multe conductoare şi (sau) un instrument de măsurare (v. fig. VII b), cu condiţia ca joncţiunile termocuplului cu conductoarele de prelungire (2 a şi 2 b în fig. VII b) să fie menţinute la aceeaşi temperatură 02 ca înainte de prelungirea circuitului.
Tensiunea termoelectromotoare cu diferenţa de temperatură 0!—( temperaturilor la cari se situează punctul de sudură al termocuplului (0-J prin menţinerea capetelor sale libere (reci) la o temperatură constantă
(02), numită temperatură de referinţă, şi prin măsurarea tensiunii cu ajutorul unui compensator de curent continuu, sau a) cu un milivoltmetru magnetoelectric, primul
procedeu fiind mai exact, deoarece elimină erorile datorite variaţiei rezistenţei circuitului de măsurare.
variind aproape linear : folosită la măsurarea
VII. Traductor termoelectric, schemă de principiu; b) măsurarea tensiunii termoelectromotoare.
Traductoarele termoelectrice sînt utilizate la măsurarea temperaturii cuptoarelor sau a diferitelor medii gazoase, lichide, granuloase sau pulverulente, în gama temperaturilor de la —200 la +1700° şi chiar mai mult (pînă la 2400°), prin aducerea punctului de sudură al traductorului în contact cu mediul respectiv sau sub acţiunea radiaţiei calorice a mediului cald (la temperaturi peste 1400°).
Materialele folosite frecvent pentru conductoarele termo-cuplelor sînt: Pt-Pt90Rh10 (0 la 1700°), care e cel mai stabil termocupiu (e utilizat la stabilirea scării internaţionale de temperatură între 630,5 şi 1063°), Cu-constantan (Cu57Ni43, de la —200 la +350°), Fe-constantan (—200 la +800°), cromel-alumel (Ni^Cr^-Ni^, Al, Si, Mn, de la —200 la +1350°), lr-lr50Rh50 (maximum 2000°), lr-lr90Rh10 (maximum 2400°), etc., iar pentru conductoarele de prelungire: cromel-alumel, cupru sau aliaje de cupru cu nichel, primele dintre acestea fiind cele mai utilizate.
Traductorul termoelectric, care măsoară temperaturi peste 100---1500 prin contact direct cu mediul cald, se execută de obicei protejat contra contaminărilor chimice cu un tub ceramic sau de cuarţ şi, după necesitate, cu încă un tub metalic în exteriorul primufui, contra deteriorărilor mecanice. în exterior, în cazul temperaturilor peste 1000°, tubul metalic se mai protejează cu un înveliş de carbură de siliciu, grafit sau argilă arsă contra şocurilor termice şi a coroziunilor chimice din partea mediului cald. învelişurile protectoare măresc însă mult inerţia termică a traductorului şi pot produce erori de măsurare. Alte erori, apărînd din cauza variaţiilor temperaturii de referinţă, pot fi micşorate sau eliminate prin termostatarea capetelor reci ale termocuplului, prin menţinerea lor la o temperatură cu variaţii mici (de ex. la temperatura camerei, de 15-**25° sau în sol, la 2-*-3 m adîncime, unde temperatura e practic constantă tot timpul anului), sau prin reglarea manuală ori automată a unei rezistenţe montate în circuitul de măsurare a tensiunii termoelectromotoare.
Traductor parametric: Traductor la care variaţiile mărimii neelectrice de la intrare sînt traduse în variaţiile unui parametru al unui element pasiv al circuitului său electric de ieşire. Traductorul parametric necesită o sursă auxiliară de energie electrică în acest circuit. Principalii parametri utilizaţi în acest scop sînt: capacitatea (traductoare capacitive), inductivitatea (traductoare inductive şi magnetoelastice) şi rezistenţa (traductoare electrolitice, fotoelectrice, magnetorezistive, radioactive, reostatice, cu contacte sau cu rezistenţă de contact variabilă, tensorezistive şi termorezistive). Sin. Traductor pasiv.
Traductor c a p a c i t i v: Traductor care consistă dintr-un condensator la care variază fie distanţa dintre armaturi, fie suprafaţa armaturilor, fie permitivitatea mediului dielectric, astfel încît aceste traductoare pot măsura: prin variaţia distanţei dintre armaturi — o deplasare lineară	-//.<•	.—_________
(în generai foarte mică, de or-	^
dinul micronilor) sau o neuni-	^	^
formitate a grosimii unui material sau, indirect, o forţă, o
Si.
im7,
s	b
VIII. Traductoare capacitive cu variaţia distanţei dintre armaturi.
a)	pentru măsurarea forţelor sau a presiunilor; b) pentru măsurarea vibraţiilor.
presiune, amplitudinea unor vibraţii, etc. (v. fig. VIII aş i b); prin variaţia suprafeţei active a armaturilor — o deplasare
Traductor
435
Traductor
mare lineară sau unghiulară, o vibraţie, etc. (v. fig. IX a şi b); prin variaţia permitivităţii mediului dielectric — variaţii
/ ------------i
f
inductive cu variaţia reluctanţei magnetice a bobinei (e, f şi g). Tipurile (a), (c) şi (d) sînt fără miez feromagnetic, iar tipurile
o	b
IX. Traductoare capacitive cu variaţia suprafeţei active a armaturilor. a) pentru deplasări lineare; b) pentru deplasări unghiulare.
de compoziţie chimică, variaţii ale proporţiilor constituenţilor într-un amestec de substanţe cu permitivităţi diferite, variaţii de umiditate ale corpurilor solide şau gazoase (apa avînd o permitivitate de 10“-30 de ori mai mare, permitivitatea medie a corpurilor umede variază mult în funcţiune de cantitatea de apă conţinută), variaţii de nivel de lichid într-un vas, variaţii de grosime a unor fire sau benzi, de materiale dielectrice sau conductoare (v. fig. X).
Traductoarele capacitive sînt simple, robuste şi au o inerţie mică. Din cauza valorii mici a capacităţii lor, de cîţiva pF, măsurarea variaţiilor de capacitate, de ordinul sutimilor şi chiar al mii-mi lor de pF, necesită circuite de măsurare cu circuite acordate pe o anumită frecvenţă în domeniul 103-“105Hzşi cari funcţionează pe porţiunea lineară a caracteristicii de rezonanţă electrică, cum şi o bună izolare şi ecranare a conductoarelor de legătură şi stabilizarea tensiunii de alimentare.
	
	
			
XI. Traductoare inductive simple.
T raductor inductiv: Traductor care consistă din una sau din mai multe bobine a căror inductivitate, respectiv reactanţă proprie sau mutuală se modifică prin acţiunea pe care o are mărimea neelectrică de măsurat, de obicei o deplasare, o forţă sau	f	\
o presiune mecanică, asu- jS pra unuia dintre parametrii bobinelor: numărulde spire, forma sau poziţia bobinelor, reluctanţacir-cuitului magnetic al bobinei sau chiar permeabilitatea magnetică a mediului.
Se deosebesc traductoare inductive simple, traductoare inductive diferenţiale şi traductoare magnetoelastice.
Traductoarele inductive simple (v. fig. XI) pot fi: traductoare inductive	f	f
cu variaţia numărului de spire (o şi b), traductoare inductive cu variaţia poziţiei bobinelor (c şi d), ceea ce conduce la variaţia inductivităţii mutuale a bobinelor; traductoare
J	®	0	*'	C
X. Traductoare capacitive cu variaţia permitivităţii mediului dintre armaturi pentru măsurarea:
o) umidităţii materialelor; b) nivelului lichidelor; c) variaţiilor grosimii, firelor sau benzilor.
celelalte cu miez, ceea ce conduce la mărirea inductivităţii traductorului, însă restrînge posibilitatea de a fi folosit la
frecvenţe înalte (maximum 20 kHz) şi introduce nelinearităţi în caracteristica traductorului. Unele tipuri sînt adecvate pentru a sezisa deplasări mici ale unor mişcări de translaţie (c şi g), sau de rotaţie (d şi f), iar altele pentru deplasări mari (a, e şi b).
Traductoarele inductive diferenţiale (v. fig. XII) folosesc două înfăşurări în montaj diferenţial (v.) şi pot fi traductoare cu variaţia numărului de spire (o şi b) ; traductoare de tip transformator cu variaţia induct îvităţi lor mutuale (c); traductoare cu variaţia reluctanţei bobinelor cari formează traductorul-diferenţial Traductoarele diferenţiale au sensibilitatea şi precizia mai mari decît traductoarele simple, au o caracteris-(	tică mai lineară şi tot-
f\
-o
Vjr
9
magnetice a (d, e, f şi
Var
XII. Traductoare inductive diferenţiale.
Traductoarele de tip minării unui circuit
odată avantajul că semnalul de ieşire e mult mai puţin influenţat de factorii externi (cîmpuri magnetice, variaţii de temperatură, variaţii ale tensiunii de alimentare, ale frecvenţei, etc.).
Variaţiile inductivităţii traductoarelor inductive se măsoară — în general — cu punţi de curent alternativ func-ţionînd în regim neechilibrat şi furnisînd în diagonal a de măsura a punţii o tensiune de dezechilibru dependentă (linear pentru variaţii foarte mici) de variaţiile inductivităţii traductorului. transformator prezintă avantajul eli-de măsurare a inductivităţii furnisînd
28*
Traductor
436
Traductor
în secundar o tensiune electromotoare dependentă de parametrul măsurat.
Funcţionarea traductoarelor inductive în regim dinamic e limitată la frecvenţe mici atît de masele mecanice în mişcare cît şi de frecvenţa maximă a tensiunii aplicate (limitată de creşterea pierderilor prin curenţi turbionari în miezul fero-magnetic).
Domeniul util al traductoarelor inductive e cuprins, pentru deplasări lineare, de la 0,02 [im la aproximativ 10 mm (cu demultiplicări putînd fi mult mai mare), iar pentru forţe, de la 0,1 •••0,3 gf pînă la forţe de ordinul tonelor, prin utilizarea de resorturi sau dispozitive elastice adecvate.
Traductoare le magnetoelastice se bazează pe efectul mag-netostrictiv invers (v. sub Magnetostricţiune), avînd un miez feromagnetic a cărui permeabilitate magnetică variază în funcţiune de eforturile mecanice de compresiune, întindere, încovoiere sau torsiune, aplicate asupra lor, ceea ce conduce la modificarea inductivităţii bobinei plasate pe acel miez. (Efectul magnetostrictiv direct consistă în modificarea dimensiunilor corpului supus acţiunii unui cîmp magnetic variabil.) Materialele cu efect magnetostrictiv invers pronunţat sînt: fierul, cobaltul, nichelul, aiiajele ferosiliciu şi feronichel (de tip permalloy), şi se utilizează sub formă de bare sau de fire cari preiau integral sau parţial efortul mecanic.
Traductoarele magnetoelastice pot fi folosite la măsurarea deformaţiilor, a forţelor, a acceleraţiilor, etc. (v. fig. XIII). Construcţia lor e robustă şi pot fi folosite atît în regim static
Y/Zs'-mf/ZA				 	°
	y\	J	
	—° i ■ j		 J I	o
		0 -4» C	
XIII. Traductoare magnetoelastice pentru măsurarea forţelor de compresiune (a) a acceleraţiilor (b) şi a deplasărilor (c).
cît şi în regim dinamic, la studiul unor fenomene transitorii rapide de ordinul kHz. Prezintă însă erori mari datorite temperaturii, isterezisului magnetic, neomogeneităţii structurii materialului şi unui pronunţat efect de îmbătrînire.
Traductor r e z i s t i v: Traductor în care variaţiile mărimii neelectrice de măsurat determină variaţiile rezistenţei echivalente în curent continuu a unui element sensibil al circuitului electric de ieşire.
După fenomenul fizic folosit şi după modul de variaţie a rezistenţei (prin dimensiunile geometrice ale unui fir conductor, prin rezistivitatea materialului, etc.), se deosebesc: traductoare conductimetrice, traductoare fotoelectrice, traductoare mag-netorezistive, traductoare radioactive, traductoare reostatice, traductoare cu contacte, traductoare cu variaţia rezistenţei de contact, traductoare tensorezistive, traductoare termo-rezistive.
Traductorul conductimetric se bazează pe variaţia conductivităţii mediului dintre doi electrozi de metal. Un exemplu e' traductorul electrolitic utilizat pentru măsurarea concentraţiilor electrol iţi lor prin măsurarea rezistenţei unei celule cu electrolit. Permite măsurarea concentraţiilor slabe (sub 50 mg/l) de săruri sau acizi, conductivitatea acestor soluţii slabe variind linear cu concentraţia. Pentru a evita producerea electrolizei în timpul măsurării se utilizează o tensiune alternativă. Trebuie luate măsuri şi pentru a se compensa variaţia rezistenţei celulei ,cu temperatura prin legarea
XIV. Traductor electrolitic.
rezistenţei R a electrol itu lui în paralel cu o rezistenţă Rm de manganină şi apoi în serie cu o rezistenţă RCu de cupru aşezată în electrolitul de măsurat (v. fig. XIV). Traductoarele electrolitice se utilizează intercalate pe conductele din instalaţiile industriale, per-miţînd o măsurare c6modă a concentraţiei diferitelor soluţii în procesele tehnologice în "Industria chimică, a salinităţii apei de alimentare a caza-nelor centralelor termice, etc.
O variantă a traductoarelor conductimetrice etraductorul pentru măsurarea umidităţii unui material care, în stare
uscată, e rău conducător din punctul de vedere electric (lemn, hîrtie, ţesături). Acest traductor se bazează pe scăderea rezistenţei electrice a materialelor o datăcu creşterea umidităţii lor.
Traductorul fotoelectric se bazează pe efectul fotoelectric (v.) extern sau intern. Sin. Celuia fotoeiectrică.
Traductoarele fotoelectrice pot fi cu celule foto-e m i s i ve, cu vid sau cu gaz, bazate pe efectul fotoelectric extern, datorit emisiunii fotoelectronice a unui catod de material special, sau cu celule fotorezistive, bazate pe efectul fotoelectric intern, adică pe scăderea rezistenţei electrice a unor materiale semiconductoare atunci cînd sînt ilumin-ate. (V. mai sus şî Traductor fotovoltaic, sub Traductor generator.)
Celulele fotoemisive consistă dintr-un balon de sticlă (v. fig. XV) care conţine un catod metalic 1, de cesiu, oxid de cesiu sau aliaje ale cesiu lui cu argintul, antimoniuI sau stron-ţiul, sub forma unei plăci sau a unor particule depuse pe peretele interior al balonului, şi un anod metalic central 2; în interior se face vid sau e introdus un gaz inert. Celulele fotoelectrice cu gaz au sensibilitatea mai mare (100---250 fjiA/lm) faţă de aceea a celulelor cu vid. Inerţia acestor traductoare e foarte mică, putînd fi folosite pînă la frecvenţe de ordinul a 10—100
XV'. Celulă fotoemisivă (cu efect fotoelectric extern).
kHz, iar caracteristica lor de sensibilitate spectrală e situată în domeniul spectrului vizibil şi ultraviolet (0,3***0,7 fxm) sau infraroşu (0.4---2 pim), după materialul folosit pentru catod. Curentul de lucru fiind în general foarte mic, un astfel de traductor trebuie urmat de un amplificator electronic. Există şi celule fotoemisive speciale, cu emisiune secundară (v. Multiplicator fotoelectronic) cari se pot utiliza fără amplificare ulterioară.
Celulele fotorezistive, nu m i te şi fot o-rezistenţe, sînt construite din materiale semiconductoare ca seleniul, germaniul ori siliciul, sau sulfuri, oxizi şi halogenuri de tal iu, de plumb, de bismut ori de cadmiu, apli-	I
cate pe o suprafaţă suport din	I
material izolant, şi mărginită de doi electrozi- (v. fig. XVI).
Sensibilitatea lor e mult mai mare (0,03***10 A/Im) decît a	xw.
celor fotoemisive, au dimensiuni mai reduse, caracteristica de sensibilitate spectrală avantajoasă pentru radiaţii infraroşii (0,5***2,7 fjim) şi inerţie mică; sînt însă influenţate mult de temperatură şi sînt insuficient de stabile în timp.
Traductoarele fotoelectrice pot fi folosite fie direct, măsu-rîndu-se o mărime optică (un flux luminos sau o radiaţie de
Celulă fotorezistivă (cu efect fotoelectric intern).
Traductor
437
Traductor
lungime de undă apropiată de spectrul vizibil), fie indirect la măsurarea mărimilor neelectrice capabile să provoace variaţia unui flux luminos.
Schemele după cari se face măsurarea sînt diferite (v. fig. XVII); în cazul fig. XVII o, curentul electric al celulei 2 e determinat de radiaţiile pe cari le emite direct obiectul 1 şi cari satisfac legea Planck-Wien ; în cazul fig. XVII b, o
1 z
XVII. Scheme cu traductor fotoelectric, pentru măsurări de: a) temperaturi;
b)	transparenţă, absorpţie sau culori; c) rugozitate, umiditate, deplasări lineare sau unghiulare; d) grosimi, deplasări mici sau numărul obiectelor în mişcare.
sursă de lumină artificială 3 luminează obiectul 1, lichid sau gazos, ale cărui radiaţii primite de celula 2 permit măsurarea transparenţei, absorpţiei culorii, etc. a obiectului 1; în cazul fig. XVII c se măsoară fie calitatea unei suprafeţe prelucrate (rugozitatea), fie umiditatea mediului înconjurător prin măsurarea temperaturii de apariţie a punctului de rouă, fie deplasarea lineară sau unghiulară a unui obiect 1 care poartă o suprafaţă reflectoare; în cazul fig. XVII d, în calea fasciculului luminos emis de lampa 3 deplasîndu-se corpul de măsurat 1, opreşte o parte din fluxul luminos şi modifică astfel iluminarea celulei fotoelectrice 2, permiţînd să se măsoare fie deplasarea, fie dimensiunile geometrice ale corpului de măsurat, fie numărul obiectelor cari trec prin faţa celulei fotoelectrice.
Utilizarea unei singure celule fotoelectrice fiind legată de erori datorite variaţiei tensiunii de alimentare, a fluxului luminos emis de lampa auxiliară sau a caracteristicilor celulei din cauza fenomenului de obosire, unele scheme cu traductoare fotoelectrice se execută în montaj diferenţial (v. fig. XVIII)
XVIII. Schema măsurării concentraţiei unei substanţe opace sau colorate diferit, aflată în amestec cu un mediu lichid sau gazos.
1,2) oglinzi; 3) sursa luminoasă ; 4, 5,6,7) lentile; 8) fantă variabilă, gradată; 9) mediul cu substanţa a cărei concentraţie se măsoară ; 10, 11) celule fotoelectrice; 12, 13) tuburi electronice; 14) instrument electric de măsură; RltR2) rezistenţe; R3) rezistenţă de punere la zero a instalaţiei.
în care se elimină erorile provocate de primele două cauze de erori citate.
Traductorul magnetorezistiv consistă dintr-o rezistenţă electrică executată dintr-un material a cărui rezistivitate variază cu inducţia cîmpului magnetic ce acţionează asupra lui. O sensibilitate mare o are bismutul, a cărui rezistenţă variază
cu 6% pentru 1000 Gs, traductorul fiind confecţionat sub forma unor spirale plane fixate pe suporturi din materiale izolante avînd suprafaţa mică, în scopul măsurării localizate a cîmpului magnetic.
Traductorul radiocctiv e un traductor de radiaţii ionizante, consistînd dintr-o cameră de ionizare sau un contor de particule de tip Geiger-Muller, asociat cu una sau cu mai multe surse de radiaţii şi circuite de măsurare a curenţilor cari le străbat. Curentul care parcurge aceste traductoare e produs prin aplicarea unei tensiuni continue de ordinul a 200*• *300 V pentru camerele de ionizare şi a 1000---1300 V pentru contoarele Geiger-M'uller şi depinde de: natura, densitatea, compoziţia chimică şi presiunea mediului gazos supus ionizării, de dimensiunile şi forma camerei şi a electrozilor, cum şi de proprietăţile şi natura agentului ionizant. Prin menţinerea constantă a unora dintre factorii enumeraţi, se pot separa şi măsura ceilalţi prin măsurarea curentului din traductor.
Schemele de folosire a traductorului radioactiv sînt variate (v. fig. X/X): pentru măsurarea presiunii (v. fig. XIX a); pentru măsurarea concentraţiei unui mediu gazos (fig. X/X b), de
-tf
*1—0
X/X. Traductoare radioactive folosite la măsurarea:
o)	presiunii;b) concentraţiei gazelor; c) grosimii diferitelor laminate; d) nivelului lichidelor în rezervoare; e) grosimii acoperirilor metalice.
care depinde numărul moleculelor de gaz ionizate în unitatea de timp, deci curentul prin camera de ionizare; pentru măsurarea grosimii unor table sau bare cari nu permit at'ngerea cu alte instrumente de măsură, datorită, de exemplu, temperaturii lor înalte (v. fig. X/X c); pentru măsurarea nivelului unor lichide corozive (v. fig. X/X d) prin deplasarea, paralel cu axa rezervorului, a sursei radioactive 1 şi a contorului de particule 2, pînă în poziţia în care există o modificare bruscă a numărului de particule ionizante detectate de contor şi care corespunde cu limita superioară (nivelul) a lichidului din rezervor; pentru măsurarea grosimii unor acoperiri sau a unor foi metalice în cazul cînd accesul în scopul măsurării nu e posibil decît dintr-o singură parte a foii, în care caz se măsoară intensitatea radiaţiei reflectate, care depinde de grosimea stratului măsurat (fig. X/X e).
Traductorul reostatic consistă dintr-un reostat al cărui cursor se deplasează sub acţiunea mărim i i neelectrice de măsurat şi e folosit în special pentru transmiterea la distanţă a deplasărilor relativ mari, lineare (de ordinul milimetrilor pînă la cîţiva decimetri) sau unghiulare (de ordinul gradelor pînă la sute de grade) obţinute de la diferite aparate mecanice, ca de exemplu: nivelmetre cu plutitor, cari măsoară nivelul lichidului dintr-un rezervor, diferite manometre, debitmetre, etc., sau de la instrumente electrice de măsură cu ac indicator ca: ampermetre, voltmetre, wattmetre, etc.
Traductor
438
Traductor
Traductoarele reostatice se construiesc sub forma de mici reostate lineare sau circulare, executate dintr-un conductor cu rezistivitate mare (manganină, coristantan, nichelină, aliaje de platin cu iridiu, etc.), de diametru mic (pînă la 0,1 mm), bobinat pe carcase de material izolant şi pe care calcă un cursor din fire sau benzi de material conductor cu elasticitate mare (argint, bronz fos^foros, bronz cu beriliu, aliaje de platin cu beriliu, etc.). în construcţii speciale elicoidale se obţin traductoare reostatice al căror cursor poate efectua pînă la zece rotaţii complete. în construcţia din fig. XX a, care e curentă, traductorul reostatic e circular cu cursor, iar în construcţia din fig. XX b şi c traductorul reostatic e circular fără cursor, cu mercur (la rotirea lui, mercurul scurt-circuitează o porţiune oarecare a rezistenţei, realizînd dependenţa practic lineară a rezistenţei cu unghiul de rotaţie al întregului traductor; tubul de sticlă al traductorului e golit de aer, ceea ce permite îmbunătăţi-reacontactului dintre rezistenţă şi mercur).
Pentru obţinerea unei dependenţe nelineare între deplasarea cursorului şi rezistenţa traductorului se utilizează carcase profilate convenabil sau se execută înfăşurarea cu o rezistenţă neuniformă (secţiunea conductorului variabilă) ori cu pasul înfăşurării diferit. Fineţea reglării depinde în mod invers de numărul de spire pe unitatea de lungime a carcasei traductorului.
Traductoarele reostatice se montează în circuite electrice alimentate de obicei în curent continuu (v. fig. XX/), cel mai frecvent utilizate fiind montajele: serie, potenţiometric şi în punte, cari folosesc fie traductoare simple (v. fig. XXI a şi £>), fie traductoare diferenţiale (v. fig. XXI c, d şi e). Prin
XX. Traductor reostatic circular. a) cu cursor; b şi c) fără cursor (cu mercur),
XX/. Circuite electrice cu traductoare reostatice. a) montaj în serie; b) montaj potenţiometric; c şi d) montaj în punte; e) montaj diferenţial cu instrument de măsură logometric.
aceste montaje, mărimea de la intrare e tradusă într-un curent sau o tensiune electrică care se măsoară cu un instrument de măsură magnetoelectric cu bobină simplă (v. fig. XXI a-'-d) sau de tip logometric (v. fig. XXI e), ultimul prezentînd avantajul de a furnisa indicaţii neinfluenţate de variaţiile tensiunii sursei de alimentare.
Caracteristica statică intrare-ieşire e în general nelineară, dar poate fi linearizată în unele cazuri: în cel din fig. XXI b, dacă instrumentul de măsură are rezistenţa proprie mult mai mare decît rezistenţa reostatului, care la rîndul său trebuie să
fie linear; în cazul fig. XXI c şi d, dacă, în plus, deplasarea e mică (cîteva procente din valoarea sa maximă posibilă); în cazul fig. XXI e, indicaţia instrumentului de măsură depinzînd de raportul curenţilor din bobinele sale, linearizarea se poate obţine numai printr-o construcţie neuniformă a întrefierului instrumentului de măsură.
Traductorul cu contacte constituie o variantă simplificată a traductorului reostatic: deplasarea mecanică de măsurat
A
XXII, Traductoare rezistive cu contacte, o) cu două limite de sensuri opuse; b) cu cîte trei limite în fiecare sens; c) cu patru limite într-un singur sens.
comandă un circuit prin închiderea sau deschiderea unor contacte ori prin comutarea lor (v. fig. XXII). Aceste traductoare servesc în special la controlul fin al dimensiunilor pieselor, însoţit de semnalizarea abaterilor ’(+ sau —) sau de sortarea lor automată prin acţionarea de către contactele traductorului a unor relee cari modi- _ Q w fică prin dispozitive ade-^[ cvatetraseul pieselordu-
pă felul şi mărimea XXIII. Circuit de sortare automată cu tra-abaterilor respective (v. ductor cu contacte şi cu relee (R, şi R2). fig. XXIII).
Traductorul cu variaţia rezistenţei de contact, numit şi traductor cu pa stile de cărbune, consistă dintr-o coloană de 10*• *15 pastile de cărbune de retortă presat, a cărei rezistenţă electrică scade cînd creşte forţa de compresiune sau presiunea care se exercită asupra coloanei (datorită creşteri i număru lu i şi a suprafeţelor punctelor de contact dintre pastilele de cărbune, puncte cari constituie rezistenţe electrice elementare legate în paralel) (v.fig. XXIV). Variaţia rezistenţei coloanei cu presiunea exercitată asupra ei se foloseşte la aceste traductoare în scopul măsurării presiunilor sau a forţelor de apăsare mari. Traductoarele de acest tip necesită o precomprimare iniţială pentru a stabili punctul de funcţionare al traductorului pe o porţiune mai lineară a caracteristicii Rz=:f{P) (de ex. 20---25 kg/cm2).
Traductoarele cu pastile de cărbune sînt sensibile (aproximativ 40 {jun/kg/cm2), dar sînt influenţate mult de temperatură
XXIV. Traductor rezistiv cu pastile de cărbune.
1)	coloană de pastile de cărbune;
2)	şurub de fixare în poziţia iniţială;
3)	pivot de aplicare a forţei; 4) carcasă metalică; 5) discuri metalice; 6) garnituri izolatoare; 7) rondele de cupru pentru legare cu circuitul
exterior.
Traductor
439
Traductor
si au Isterezis mecanic pronunţat. Pentru a se micşora influenţa temperaturii se construiesc traductoare diferenţiale, alcătuite din două coloane de pastile de cărbune solicitate în sens invers de efortul mecanic care se măsoară, şi conectate în braţele alăturate ale unei punţi simple cu funcţionare neechilibrată. Isterezisul mecanic se micşorează prin utilizarea traductorului în regim dinamic.
Traductorul tensorezistiv e constituit dintr-un conductor electric sau un semiconductor a cărui rezistenţă electrică variază cu starea de deformaţie a materialului respectiv, ceea ce permite utilizarea lui la măsurarea deformaţiilor mecanice, a tensiunilor şi a forţelor concentrate. V. şi Tensometru.
Traductorul tensorezistiv cu conductor, numit şi traductor tensometric, consistă dintr-un conductor subţire (0,02---0,04 mm diametru) de material conductor (constantan, manganină, nicrom, isoelastic, etc.) a cărui rezistenţă variază cu starea de deformare mecanică (tensiune sau compresiune) a conductorului, în limitele deformărilor elastice, datorită atît deformărilor geometrice ale lungimii şi secţiunii transversale a conductorului, cît şi variaţiei rezistivităţii materialului, cauzată de modificarea numărului şi mobilităţii electronilor liberi din conductor. Construcţiile mai răspîndite de traductoare tensometrice sînt cele sub formă de mărci tensometrice (v. fig. XXV a) şi de
3	b
XXV, Traductoare tensometrice. o) marcă tensometrică; b) folie tensometrică.
folii tensometrice (v. fig. XXV b). Foliile tensometrice sînt formate prin depunerea unor vapori metalici (de nichel, cobalt, stibiu, platin sau paladiu) pe un suport izolant foarte subţire, astfel încît să rezulte un traseu ondulat, în timp ce mărcile tensometrice conţin conductorul subţire dispus de asemenea ondulat şi fixat prin Iipire între două foiţe de hîrtie.
Utilizarea acestor tipuri de traductoare tensometrice se face prin lipirea lor cu un lac aderent şi rezistent la dezlipire, umiditate şi temperatură (lac nitrocelulozic, răşini fenolice sau siliconice, emailuri sticloase, în funcţiune de temperatura locului de instalare), pe piesele ale căror deformaţii trebuie măsurate, de obicei cîte două traductoare alăturate, unul activ şi altul inactiv (nu suferă deformaţiile piesei), în scopul compensării variaţiilor rezistenţei traductorului activ cu temperatura (cele două traductoare se montează în laturile alăturate ale unei punţi Wheatstone).
Traductoarele tensometrice se montează în circuite de punte, alimentate de preferinţă în curent alternativ (pentru eliminarea erorilor datorate tensiunilor de contact şi termoelectrice cari pot apărea în punctele de conexiune ale traductorului) şi pot fi utilizate atît în regim static cît şi în regim dinamic, însă numai pentru urmărirea unor fenomene cari se produc cu frecvenţe relativ reduse (cîteva zeci de Hz pentru mărcile tensometrice şi cîţiva kHz pentru foliile tensometrice). Caracteristica lor de funcţionare e lineară în limitele deformaţiilor mici (sub 5***100/00).
Traductorul tensometric cu semiconductor e executat din materiale semiconductoare (carbon, germaniu, siliciu), depuse într-un strat foarte subţire (carbonul, divizat fin, e aglomerat cu lianţi neconductori), pe un suport izolant şi flexibil. Aceste traductoare au sensibilităţi de 25---150 de ori mai mari decît traductoarele cu conductor, însă au caracteristica de funcţionare nelineară şi sînt mai instabile.
Traductorul termorezisf.lv, numit şi termorezistor, e constituit dintr-un conductor sau un semiconductor care e străbătut de un curent electric şi se găseşte în echilibru termic cu mediul înconjurător. Rezistenţa traductorului depinde de temperatura conductorului care, la rîndul ei, se stabileşte la o valoare corespunzătoare schimbului staţionar de căldură dintre conductor şi mediul înconjurător. Acest schimb de căldură se face prin conductibilitatea termică a mediului şi a conductorului, prin convecţie şi prin radiaţie. Intensitatea schimbului de căldură e influenţată de diferiţi parametri geometrici şi fizici ai traductorului (dimensiuni, formă, material) şi ai mediului (viteza relativă de mişcare faţă de traductor, conductibili-tate termică, presiune, densitate şi temperatură). Dependenţele enumerate permit folosirea traductoarelor termorezistive la măsurarea mărimilor cari caracterizează mediul, ca: temperatura, viteza, concentraţia, presiunea (vidul), însă pentru aceasta e necesar ca, printr-o construcţie adecvată, rezistenţa traductorului să fie influenţată numai de mărimea care trebuie măsurată, influenţele celorlalţi factori trebuind să fie micşorate la minimum sau compensate, altfel constituind tot atîtea surse de erori de măsurare. în acest fel, măsurarea mărimii neelectrice care influenţează rezistenţatraductorului e redusă la măsurarea fie a rezistenţei sale (sub curent constant sau practic nul), fie a curentului care străbate rezistenţa încălzind-o la o anumită temperatură dată (la rezistenţă constantă), fie a temperaturii la care ajunge rezistenţa (sub curent constant sau practic nul).
Tipurile de termorezistenţe utilizate în mod curent sînt cele destinate termoanemometrelor, analizoarelor de gaze, vacuummetrelor cu termorezistenţă şi termometrelor cu rezistenţă.
Traductorul termorezistiv al anemo-metrelor consistă dintr-un conductor subţire (0,02***
0,06 mm diametru) din nichel, wolfram sau platin, de lungime mică (5---50 mm), întins între două tije de manganin fixate într-un suport izolant (v. fig. XXVI), străbătut de un curent electric de încălzire şi plasat în curentul de aer sau de gaze care răceşte termorezistenţă funcţiune de viteza relativă a mediului faţă determorezistenţă. Căi- XXW. Traductor termorezistiv de ane-dura dezvoltată de curentul	mometru.
electric care, parcurge traductorul e cedată practic integral prin convecţie mediului, pierderile prin radiaţie şi prin conductibilitate fiind reduse prin alegerea temperaturii de lucru (500---7000) şi, respectiv, a formei traductorului (practic filiform). Coeficientul de transmisiune a căldurii prin convecţie depinde în principal de viteza de deplasare a mediului, modificînd astfel, funcţiune de viteză, temperatura şi rezistenţa traductorului.
Măsurarea vitezei mediului se poate face măsurînd rezistenţa traductorului parcursă de un curent constant, ceea ce se poate realiza măsurînd curentul de dezechilibru al unei punţi Wheatstone în latura căreia s-a montat traductorul şi al cărei curent de alimentare se men- XXVII. Circuit de măsurare în ţine constant, CU ajutorul unui am- punte al anemometrului cu ter-permetru (V. fig. XXVII). O altă	morezistenţă.
cale e de a măsura curentul necesar pentru a menţine rezistenţa traductorului la o valoare constantă (deci temperatură constantă), ceea ce se poate obţine cu ajutorul aceleiaşi scheme de punte din fig. XXVII lucrînd în regim echilibrat. A treia posibilitate e de a măsura direct
Traductor
440
Traductor
temperatura traductorului parcurs de un curent constant, ceea ce se poate efectua cu ajutorul unui termocuplu al cărui punct de sudură e adus în imediata vecinătate a termorezistenţei şi prin măsurarea tensiunii electro-. motoare date de termocuplu (v fig. XXVIII). în oricare din cazuri caracteristica obţinută e nelineară.
Inerţia e mică, permiţînd folosirea acestor traductoare în observarea unor fluctuaţii ale vitezei, avînd frecvenţe pînă la 1 ***10 kHz, excepţie făcînd traductoarele asociate cu termocupluri cari au constante de timp mult mai mari (de ordinul a 1 ***10 secunde). Domeniul util de măsurare a vitezei variază cu construcţia traductorului, de la 0,5 cm/s pînă la viteze foarte mari, în domeniul supersonic.
Traductorul termorezist iv al anali-zoarelor de gaze e constituit dintr-un conductor de platin sau nichel, subţire (0,02***0,05 mm	diametru),	încălzit
prin trecerea unui curent electric la circa	100***120°	şi	fixat
axial în interiorul unui tub (avînd diametrul de 5-**7mm şi lungimea de 70---80 mm) prin care e trecut, de asemenea axial, cu viteză redusă, curentul de gaze analizat (v. fig. XXIX), astfel încît la echilibrul termic cu mediul înconjurător schimbul de căldură se face practic numai prin conductibilitatea termică a mediului. Dacă mediul gazos e un amestec dintr-un număr mic de gaze cu conductibilităţi termice diferite, amestecul are o conductibilitate termică rezultantă care depinde de proporţia gazelor în amestec, fiind o medie ponderată a conductibil ităţilor termice ale constituenţilor. în acest fel, temperatura de regim staţionar sau rezistenţa traductorului parcurs de un curent constant, ori curentul necesar pentru a menţine termorezistenţa la XX/X. Traductorul ter-
o	rezistenţă (deci temperatură) constantă, morezistiv al unui ana-° constituie tot atîtea mijloace de a măsura lizor de gaze. proporţia amestecului de gaze. Traductoarele se folosesc frecvent pentru măsurarea conţinutului de C02 în gazele arse sau în aer (în gama 0---20%C02 pentru gazele arse, respectiv 0***2%C02 pentru aer) sau de hidrogen în aer, aceste componente avînd conductibilităţi termice diferite sensibil de cea a aerului. V. şî Analizor automat de gaze.
Traductorul termorezistiv al termometrelor cu rezistenţă consistă dintr-o rezistenţă care, fiind străbătută de un curent electric puţin intens, se găseşte practic la aceeaşi temperatură cu mediul’ în care sînt plasate, rezistenţa lor modificîndu-se în funcţiune de variaţiile de temperatură ale mediului şi permiţînd prin aceasta măsurarea temperaturii.
Materialele folosite pentru construcţia acestor termorezis-tenţe sînt fie conductoare metalice (de obicei metale pure), fie semiconductoare (termistoare), ultimele prezentînd avantajele unor inerţii termice mici şi variaţii de rezistenţă de 10***30 de ori mai mari decît primele, la aceeaşi variaţie de temperatură, dar şi c/ezavantajele specifice semiconductorilor: instabilitatea caracter/sticilor în timp (îmbătrînire) şi domeniu de folosire mai restrîns (—100—(-120° faţă de —265—[-1000° pentru metale conductoare). V. şî Termometru.
Traductorul metal ic se confecţionează din cupru (pentru temperaturi pînă la +150°, deoarece peste această temperatură cuprul se oxidează puternic), nichel (pînă la temperaturi de -j-300°, deoarece la temperaturi mai înalte variaţiile
XXVIII. Circuit de măsurare cu termocuplu al unui termoane-mometru.
rezistenţei nichelului sînt ireversibile) sau platin (de la —200 la +700° şi, cu corecţii speciale, pînă la —264°, respectiv +1000°, deşi pentru temperaturi înalte se preferă termocuple) sub forma unui conductor filiform (0,02*-*0,10 mm diametru) cu lungimea corespunzătoare obţinerii unei anumite rezistenţe (de ordinul a 100 Q) înfăşurat sau dispus în ondule ori în spirală, pe un suport izolant (de mică, porţelan sau cuarţ), după cum se măsoară temperatura de volum sau de suprafaţă. Termorezistenţa e protejată de obicei contra acţiunii agenţilor chimici (printr-un tub de sticlă, cuarţ sau porţelan) şi a celor mecanici (printr-un al doilea tub metalic, în exterior), ceea ce măreşte însă mult inerţia lor termică (5***7 minute).
Traductorul semiconductor, numit şi termistor, e confecţionat din amestecuri de pulberi în cari predomină (pe lîngă sulfuri, silicaţi, etc.) oxizi de magneziu, de nichel, de cobalt, zinc, titan, etc., comprimate sub forme diferite (mărgea, beţişoare, tablete), cari apoi sînt supuse la temperaturi înalte, transformîndu-se în masă solidă. Electrozii (de wolfram) sînt aplicaţi prin procedee speciale, ca volati-
I	izarea de coloizi metalici, aplicarea de paste metalice sau strîngerea materialului semiconductor cu conductorii electrozilor. Dimensiunile acestor termistoare pot atinge valori de ordinul
0,1 ***4 mm, ceea ce permite măsurarea locală a temperaturilor. Inerţia lor termică e cu atît mai mică cu cît au volumul mai mic (între 200 şi 1 secundă, putînd atinge în cazuri speciale cîteva milisecunde). Valorile nominale ale rezistenţelor termi-stoarelor sînt de ordinul kQ (10“’200 kQ), faţă de cari rezistenţa conductoarelor de legătură e complet neglijabilă chiar pentru distanţe de ordinul sutelor de metri.
Traductorul termorezistiv al vacuum-metrelor e asemănător cu cel al analizoarelor de gaze, cu deosebirea că e aşezat într-un vas de sticlă (v. fig. XXX).
b
XXX. Traductoare termorezistive de vacuummetre.
o)	cu termorezistenţă; b) cu termocuplu.
care se pune în legătură cu recipientul în care se măsoară presiunea. La presiuni mici, de ordinul a 10***10~3 mm coloană de mercur, conductibilitatea termică a gazelor scade mult prin micşorarea numărului de rrîolecuie şi prin mărirea parcursului mediu al lor, astfel încît temperatura termorezistenţei şi rezistenţa acesteia cresc, oferind un mijloc de măsurare a presiunilor joase.
Traductor de mărimi electrice în mărimi electrice: Traductor la care mărimea de intrare e electrică (putere, frecvenţă, fază, etc.), iar cea de ieşire e de asemenea electrică, dar de altă specie. Aceste traductoare sînt de obicei traductoare generatoare (v.). Astfel de traductoare sînt, de exemplu, circuitele detectoare de fază, circuitele detectoare de frecvenţă, etc. Tot în această categorie intră dispozitivele analog-numerice utilizate pentru trecerea de la mărimi cu variaţie continuă la sisteme de impulsii codificate, şi invers.
Traductorul convertisor de tensiune continuă în tensiune alternativă funcţionează fie pe principiul bobinelor cu miez feromagnetic premagnetizat, fie pe principiul vibratorului.
\
\ Traductor
441
Traductor
Traductorul din fig. XXXI consistă dintr-o înfăşurare de comandă 1, alimentată cu tensiunea continuă de măsurat Zişi dispusă pe un miez feromagnetic 2 pe care îl premagneti-
Ujux
_jr'
Ui o-
XXXI. Traductor convertisor de tensiune continuă în tensiune alternativă, cu bobină cu miez feromagnetic premagnetizat. a) schema electrică; b) caracteristica de funcţionare.
zează, modificînd astfel inductivitatea înfăşurării de lucru 3
dispusă pe acelaşi miez şi montată într-un circuit alimentat de
o tensiune alternativă C7 , în serie cu rezistenţa de sarcină R aux
de la bornele căreia se poate obţine o tensiune alternativă a cărei valoare efectivă depinde aproape linear de tensiunea continuă U• de la intrarea traductorului (v. fig. XXXI b), dadă miezul feromagnetic funcţionează nesaturat. Traductorul din fig. XXXII consistă dintr-un vibrator cu contact comutator care permite aplicarea tensiunii continue de intrare U-, alternativ, pe fiecare dintre cele două jumătăţi ale înfăşurării primare a transformatorului 1, ceea ce face ca în secundarul acestuia să se obţină o tensiune alternativă de frecvenţă egală cu aceea a comutărilor contactului şi amplitudine maximă proporţională cu tensiunea de intrare U-, dacă transformatorul funcţionează cu miezul feromagnetic nesaturat.
Traductorul de fază e un circuit electric capabil să producă la ieşirea sa un curent sau o tensiune continuă dependentă de defazajul dintre o tensiune alternativă, de măsurat, situată la intrare u avînd faza variabilă, şi o tensiune alternativă auxiliară w , avînd aceeaşi frecvenţă cu ux, dar faza fixă. Dintre circuitele folosite mai frecvent e redat acela al traductorului de faza în inel, numit şi circuit modulator în inel (v. fig. XXXIII a), compus din două transformatoare cu secundare?
XXXII. Traductor convertisor de tensiune continuă în tensiune alternativă, cu vibrator cu contact comutator.
O
trie M trece un curent produs de ux/2 şi redresatde redresorul2 sau 1 după sensu i tensiun i i u (iar în următoarea semi perioadă a tensiunii ua, de redresoarele 4sau 3), adică un curent ■/’med = = K-ux- cos cp, unde 9 e defazajul tensiunii nx faţă de ua. Pentru ca indicaţia instrumentului de măsură M să nu depindă de valoarea-tensiun ii ux, se poate folosi un logometru a cărui deviaţie e funcţiune de raportul curenţilor cari străbat înfăşurările sale (v. fig. XXXIII b).
Traductorul de fază din fig. XXXIV a, cu două circuite, e compus din două transformatoare cu secundarele conectate
0
XXXIV. Traductor de fază cu două circuite. a) schema electrică; b) caracteristica de funcţionare.
astfel, încît asupra punţilor de redresare 7 şi 2 se aplică suma, respectiv diferenţa tensiunilor proporţionale cu u şi ux , dintre cari ux are defazajul 9 faţă de ua considerată ca origine de fază (frecvenţa fiind obligator aceeaşi). La ieşirea din punţile 1 şi 2, cari se potrivesc să funcţioneze în regiunea lineară a caracteristici lor lor de redresare, se obţin tensiunile Ut şi U2 proporţionale cu valoarea medie a modulelor tensiunilor de la intrările punţilor, adică:
Ui~U2=K1\ua-ux\ -K2\ua+ux
relaţie care, pentru cazul cînd U devine:
= U şi în regim sinusoidal, 9	9
2 — cos ^
variind practic linear cu 9 în intervalul 0***180°(v. fig. XXXlVb).
Traductorul de frecvenţă e constituit din unu sau din mai multe circuite electrice dependente de frecvenţă prin aceea
L
XXXIII. Traductor electric de fază cu circuit modulator în inel. a) cu instrument magnetoelectric obişnuit (M); b) cu logometru.
rele conectate în diagonalele unei punţi conţinînd patru redresoare 1, 2, 3, 4 legate în inel, şi cu ieşirea executată de la prizele mediane ale secundarelor celor două transformatoare. Tensiunea efectivă ua fiind mai mare decît nx şi blocînd succesiv cîte două d in redresoarele inelului (în semiperioada pozitivă a tensiunii u considerată în cazul fig. XXXIII a sînt blocate redresoarele 3 şi 4), prin instrumentul de măsură magnetoelec-
XXXV. Traductoare electrice de frecvenţă. a) schema cu două circuite RL ; b) schema cu două circuite RC ; c şi d) scheme cu două circuite RLC; e) scheme cu două circuite diferenţiale; f) bicircuit cu defazor (D: defazor); g) punte Wien-Robinson; h) punte RLC; 0 montaj defazor RC.
că posedă inductivităţi sau capacităţi a căror reactanţă variază odată cu frecvenţa, făcînd să varieze curenţii din circuitele
Traductor
442
Traductor
respective sau tensiunile de la ieşirea circuitelor, în funcţiune de frecvenţă (v. fig. XXXV).
Traductorul de putere poate fi sau cu e I e m e n t e dinamice (rezultat din combinarea unui dispozitiv wattmetric de instrument de măsură electrodinamic cu un traductor reostatic, inductiv sau capacitiv de deplasare unghiulară, sau a unu i d ispozitiv wattmetric de contor de inducţie cu un traductor de viteză de rotaţie, de inducţie sau cu celule fotoelectrice), sau cu elemente statice. Ultimul tip (v. fig. XXXVI) e un circuit care conţine elementele pă-	1
tratice 1 şi 2 (elemente termoelectrice cu punctele de sudură încălzite de căldura dezvoltată prin trecerea curenţilor prin rezistenţa de încălzire, sau elemente redresoare cu caracteristici aproximativ
pătratice), cărora li se aplică tensiunile ut şi u2 egale, respectiv cu suma şi cu diferenţa tensiunilor obţinute în secundarele transformatoarelor de tensiune 1, respectiv de curent 2, la bornele rezistenţei r, şi cari sînt practic proporţionale, respectiv, cu u şi i. Elementele pătratice furnisează la ieşirea lor cîte o tensiune continuă proporţională cu valoarea medie pătratică a tensiunilor aplicate la intrarea lor, astfel că tensiunea E de la ieşirea traductorului e dată de relaţia:
XXXVI. Traductor electric de putere cu elemente statice.
E=K(u{ - u%)=K[(Kxu +K^f~(K1u-K^i)2]=^K/4ui =
=K"UI cos 9 =K"-P ,
adică e proporţională cu puterea electrică activă.
Traductor de mărimi electrice în mărimi n e e I e c t r i c e: Traductor la care mărimea de intrare e o mărime electrică (curent, tensiune, putere, energie, defazaj, frecvenţă, etc.), iar mărimea de ieşire e neelectrică, mecanică (deplasare lineară sau unghiulară, etc.), termică, acustică sau optică.
Dintre aceste traductoare fac parte: diversele dispozitive sau instrumente electrice de măsură de tip magnetoelectric, feromagnetic (electromagnetic), electrodinamic, electrostatic, de inducţie, termic cu fir cald, etc., cari au la ieşire de obicei o deplasare unghiulară sau un cuplu de rotaţie, traductoarele electrice reversibile (unele dintre traductoarele de inducţie, piezoelectrice, capacitive şi inductive) şi, într-un sens mai larg, alte dispozitive sau aparate electrotehnice cari pot fur-nisa la ieşire o mărime neelectrică dependentă de o mărime electrică aflată la intrarea lor (motoare electrice, relee, rezis-toare, lămpi electrice, cu incandescenţă, cu descărcări în gaze sau cu luminescenţă,* etc.).
Traductor de mărimi neelectrice în mărimi neelectrice:	Traductor	la care mărimea
de intrare e o mărime neelectrică (mecanică, termică, acustică, optică, etc.), iar mărimea de ieşire e de asemenea neelectrică. Aceste traductoare-pot fi clasificate, după natura acestor mărimi, în traductoare de niveluri, de deplasări, de grosimi, de forţe, de presiuni, de debite, de puteri, de viteze, de acceleraţii, de oscilaţii, de densităţi, de viscozităţi, de temperaturi, de cantităţi de căldură, etc., sau după starea de agregare a agentului de transmisiune a mărimii de la intrare spre ieşire: traductoare mecanice, în cazul corpurilor solide, traductoare hidraulice, în cazul corpurilor lichide şi traductoare pneumatice, în cazul corpurilor gazoase. Dintre acestea, traductoarele mecanice au apărut şi s-au dezvoltat mai întîi, urmate fiind de cele hidraulice şi pneumatice; ultimele au obţinut recent
o	dezvoltare importantă, favorizată de simplicitatea şi de
costul redus pe care îl au unele tipuri şi de posibilitatea de folosire comodă în sisteme unificate de măsură, comandă, reglare şi control automat, în special atunci cînd nu e necesară transmiterea semnalelor de la ieşire la distanţe prea mari.
Traductoarele mecanice consistă din mecanisme cari traduc variaţiile mărimilor neelectrice de la intrare în alte mărimi neelectrice la ieşire, ca de exemplu: forţe sau presiuni în deplasări (arcuri, resorturi sau alte elemente elastice), deplasări unghiulare în deplasări lineare sau invers (şurubul fără fine acţionat de roata dinţată, mecanismul bielă-manivelă, etc.), reduceri sau amplificări de forţe, presiuni sau deplasări (pîrghii, mufle, şuruburi, angrenaje de roţi dinţate, etc.), viteze unghiulare în deplasări lineare (dispozitivul regulatorului centrifug de viteză), temperaturi în deplasări (elementele bimetalice), şi altele.
Traductoarele pneumatice, împreună cu traductoarele hidraulice, asemănătoare lor, traduc mărimea neelectrică de la intrare într-o presiune sau diferenţă de presiune a unui fluid gazos, respectiv lichid aflat la ieşirea lor. Tipurile principale sînt:
Traductorul pneumatic de deplasare: Consistă dintr-o incintă cu trei orificii (v. fig. XXXVII a), dintre cari orificiile
XXXVII, Traductor pneumatic de deplasare, o) schiţa constructivă; b) caracteristica de funcţionare.
1	şi 2servesc la intrarea şi ieşirea aerului comprimat, iar3pen-tru măsurarea presiunii din interior care, la o presiune de alimentare constantă, depinde de distanţa h dintre ajutajul de ieşire 2 şi clapeta 4 care materializează deplasarea de măsurat. Caracteristica de funcţionare a traductorului care exprimă variaţia presiunii din traductor funcţiune de deplasarea clapetei (v. fig. XXXVII b) are o alură aproximativ lineară, cu excepţia extremelor zonei de variaţie a deplasării h\ Ia deplasări foarte mici, unde clapeta influenţează direct secţiunea de trecere a aerului, presiunea din traductor scade aproximativ cu pătratul creşterii distanţei h\ în zona mijlocie a caracteristicii, clapeta nu mai modifică secţiunea de curgere a aerului, dar creează o contrapresiune prin transformarea parţială a presiunii dinamice a vinei de aer într-o forţă de reacţiune; în zona a treia, vîna atinge clapeta din ce în ce mai puţin şi presiunea tinde să nu mai fie influenţată de poziţia clapetei, presiunea variind după o putere subunitară a distanţei h. Pentru presiuni de alimentare mai ridicate, punctul de funcţionare al traductorului se deplasează spre presiunea maximă admisă de cerinţele de linearitate şi traductorul poate funcţiona într-un domeniu mai larg de variaţie a distanţei h. Semnalul de ieşire al acest<?r traductoare e de obicei semnalul unificat pneumatic (0,2**-1 at, faţă de presiunea atmosferică), pentru deplasări variind între 2 şi 5 mm, presiunea de intrare fiind cuprinsă între 1,1 şi 1,4 at (valoare absolută), iar consumul de aproximativ 70 Nl/h. Presiunea de ieşire poate acţiona fie un instrument de măsură, fie un element de execuţie, în cazul folosirii cu regulator proporţional, în sistemele de reglare automată unificate (acţionarea făcîndu-se direct, sau printr-un releu intermediar, de asemenea pneumatic).
Folosirea acestui tip de traductor în mediile fluide e posibilă, însă e îngreunată de necesitatea unei purităţi şi fluidităţi mari şi constante a fluidului folosit.
Traductorul pneumatic (sau hidraulic) de presiune are la intrare o presiune sau diferenţă de
Traductor
443
Traductor
presiune a unui fluid gazos (aer, abur) sau lichid, care e transformată într-o deplasare lineară sau unghiulară, prin intermediul unor dispozitive sau aparate manometrice ca: manometru! inelar (v.), manometrul cu burduf (v.), manometrul cu membrană (simplă sau dublă) (v.) şi manometrul cu tub curbat (v. Bourdon, tub —) (v. fig. XXXVIII).
Manometrul inelar poate măsura diferenţe de presiune mici, de la un domeniu de 0---10 mm col. apă pînă la
XXXVIII, Traductoare de presiune (manometrice). a) inelar; b) cu burduf; c) cu membrana; d) cu tub curbat.
0-*-2500 mm col. apă, în funcţiune de lichidul folosit în tubul inelar; diferenţa de presiune provoacă deplasarea unghiulară a
inelului cu un unghi a^arc sin
K
unde Ap~p1—p2 e dife-
în cazul traductorului cu diafragma (v. fig. XXXIX), între debitul Q şi diferenţa de presiune AP există o relaţie de forma Q=K-A-i&P , în care K e o constantă, iar A e secţiunea de trecere prin diafragmă, de unde rezultă posibilitatea de măsurare a debitului prin măsurarea diferenţei de presiune create de diafragmă (cu un manometru inelar sau cu unul diferenţial cu membrană simplă sau dublă).
Q-
XXXIX. Traductor de debit cu diafragmă (cu rezistenţă dinamică constantă).
renţa presiunilor aerului în cele două jumătăţi ale inelului, iar K e o constantă constructivă. Se foloseşte la măsurarea diferenţelor mici de presiune, a vidului şi a presiunilor joase (maximum cîteva fracţiuni de atmosferă).
Presiunile relativ joase (între 0 şi 1 at) se măsoară cu element elastic sub formă de burduf, presiunile medii (0---25 at) cu membrană, iar cele înalte (0---2500 at), cu tub curbat.
Traductoarele pneumatice de presiune pot fi utilizate şi ca traductoare hidraulice de presiune, pentru diferenţele mici de presiune (de la 0---35 la 0---30 000 mm col. apă), fiind potrivite celulele cu membrană dublă, de fapt un manometru diferenţial cu două burdufuri solidarizate etanş între ele şi împreună cu corpul elementului, care se deformează sub acţiunea diferenţei de presiune. Pentru presiunile medii şi înalte se utilizează dispozitivele cu membrană şi cu tub curbat.
Aceste traductoare necesită protecţie faţă de mediul coroziv a cărui presiune trebuie măsurată, de care trebuie separate, fie cu un vas de separare cu lichid intermediar, fie cu lichid de protecţie injectat în conducta de racord al manometru lui cu conducta prin care circulă mediul coroziv; în ultimul caz lichidul protector trebuie să aibă o presiune cu puţin superioară celei măsurate, să fie mereu prezent şi să se poată amesteca fără inconveniente tehnologice cu mediul coroziv.
Erorile sistematice ale acestor traductoare sînt datorite, în principal, frecărilor şi influenţei temperaturii asupra elasticităţii materialelor pieselor elastice şi asupra diferitelor piese constructive confecţionate din materiale cu coeficienţi de dilataţie diferiţi.
Traductoarele de aceste tipuri pot funcţiona în regim static şi, la frecvenţe mici, în regim dinamic (0,5***5 Hz, de regulă, putînd ajunge pînă la 10 kHz în special, pentru presiuni înalte).
Traductorul pneumatic (sau hidraulic) de debit, consistă fie dintr-o rezistenţă aero-sau hidro-dinamică constantă (o diafragmă sau un ajutaj de trecere profilate în mod special), care creează o diferenţă de presiune între amontele şi avalul rezistenţei, variabilă cu debitul măsurat, — fie dintr-o rezistenţă hidrodinamică variabilă (un tub tronconic cu obstacol mobil), care variază secţiunea de trecere a fluidului, păstrînd diferenţa de presiune constantă între intrarea şi ieşirea sa. Sin. Debitmetru cu plutitor, Debitmetru de tip Rota.
XL. Traductor de debit cu rezistenţă dinamică variabilă (de tip Rota).
în cazul traductorului cu rezistenţa variabila (v. fig. XL), fluidul trece printr-un tub tronconic 1 cu axa verticală, de ia partea sa inferioară de secţiune mică spre cea superioară care are o secţiune mai mare, şi modifică poziţia unui corp mobil 2, conic la partea sa inferioară, şi care cade liber în fluidul ascendent, plasîndu-se în zona de fluid în care greutatea sa e echilibrată de forţa de frecare cu fluidul (unde v i teza fluidului egalează viteza decădere liberă acorpului în fluidul respectiv).
Sursele de erori specifice acestor traductoare sînt: temperatura şi presiunea, cari influenţează viscozitatea fluidului, cum şi variaţiile de densitate sau de visco-zitate ale fluidului. Corpurile solide prezente în fluid sau corozivitatea fluidului
pot de asemenea să modifice secţiunile de trecere şi să introducă erori. Precizia acestor traductoare variază între 1 % şi 5%, după cum se aplică sau nu corecţiile corespunzătoare.
Traductorul pneumatic (sau hidraulic) de temperatură, numit şi termometru manometric sau termomanometru, e constituit dintr-un fluid (gazos sau lichid) conţinut într-un recipient închis şi rigid, care sub acţiunea temperaturii îşi modifică volumul (sub presiune practic constantă) sau presiunea (sub volum practic constant), acţionînd asupra unui dispozitiv indicator sau asupra unui alt element sensibil la presiune (frecvent de tip manometric). Aceste traductoare măsoară de fapt diferenţa dintre temperatura de măsurat 0 (căreia îi corespund o anumită presiune P şi un anumit volum V) şi temperatura 0O de la minimul scării (căreia îi corespund presiunea P0, respectiv volumul V0), relaţia dintre diferenţa de temperatură 0—0O şi diferenţa de presiune P—Pq (respectiv de volum V — V0) fiind cu o bună aproximaţie lineară în limite destul de mari.
Ca fluid termometrie aceste traductoare utilizează diferite lichide sau gaze închise în tuburi de sticlă sau metalice. Dintre cele mai utilizate termometre cu tub de sticlă sînt acelea cari conţin lichide ca: pentanul (de la —200—(-20°), alcoolul etilic (—100—b50°), eterul de petrol (—130—h20°), toluenul (—70—(-100°), mercurul sub vid (—30* •• + 300°) şi mercurul sub presiune (—30—b800 şi chiar 1000°, pentru temperaturi mai înalte decît 600° util izîndu-se cuarţ în loc de sticlă), la cari dilataţia lichidului e citită prin transparenţa tubului. Termometrele manometrice consistă dintr-un rezervor (de oţel, alamă, bronz sau nichel, avînd lungimea de 10**-*40 cm şi diametrul de 10*•-20 mm), un tub capilar (diametrul 0,2***0,4 mm şi lungimea de la 10---200 cm, putînd atinge şi 80 m) şi un manometru cu tub curbat sau cu tub spiral, sudate etanş la îmbinări şi constituind un sistem închis ermetic şi umplut cu fluidul termometrie, lichid sau gazos. Ca lichide se întrebuinţează mercurul (—30 —	600°), xilolul (—40—|-200o),
alcoolul (—46-••+150°), toluenul şi pentanul, iar ca gaze, azotul, argonul sau bioxidul de carbon ( — 60-•*4-550°). Se utilizează de asemenea vaporii saturaţi ai unor lichide cu punct de fierbere jos şi cari umplu 2/3 din rezervorul ter~
Trafic
444
Tragere
mometrului. Astfel de lichide volatile sînt: clorură de metil (O••-f-120°), clorură de etil (+30---+1200), acetona (+60—1-160°), butanul (+20-+150°), hexanul (+70---+2300), benzenul (+90—1-200°), toluenul (+150---+2500), anilina (+200-/-+3500), etc. Ele permit utilizarea de rezervoare cu volum mic (80/-420 mm lungime şi 5---10 mm diametru) şi posedă o mare sensibilitate datorită variaţiei mari a presiunii vapori lor saturaţi cu temperatura.
Erorile termometrelor manometrice sînt provocate în special de variaţiile temperaturii şi presiunii mediului înconjurător, în timpul utilizării, faţă de acelea din momentul confecţionării şi gradării lor. Dintre acestea, eroarea de temperatură, care e cea mai importantă, poate fi compensată prin utilizarea unui manometru diferenţial la care se montează două tuburi capilare (un capilar e inactiv, terminîndu-se în apropierea rezervorului sezisor montat la tubul capilar activ) cari, avînd acelaşi traseu, suferă aceeaşi influenţă de temperatură.
Constantele de timp ale traductoarelor de temperatură depind de volumul şi de natura fluidului şi rezervorului termometrie şi au valori relativ mari (între 0,2 şi 10 minute),
1.	Trafic, pl. traficuri. 1. Transp.: Mulţimea operaţiilor de transport efectuate în anumite condiţii, cu anumite mijloace sau cu un anumit obiect.
Traficul se consideră la o lungime de cale dată şi la un interval de timp dat, independent de mijloacele de transport folosite şi de obiectul transportului (de ex. traficul Bucureşti
—	Ploieşti în 24 de ore), sau la mijloacele de transport folosite (trafic feroviar, trafic rutier, trafic naval — maritim sau fluvial'—, trafic aerian), sau la obiectul transportului (trafic de cărbuni, trafic de petrol, trafic mixt, etc.).
2.	Trafic. 2. Telc.: Mulţimea legăturilor de telecomunicaţie stabilite într-un anumit interval de timp cu anumite mijloace tehnice şi în condiţii date. Traficul unei centrale telefonice sau telegrafice se caracterizează cu ajutorul coeficientului de concentraţie a apelurilor şi al coeficientului de concentraţie a traficului.
Coeficientul de concentraţie a apelurilor (& ) se exprimă în procente, prin raportul dintre numărul de apeluri primite în ora de trafic maxim (ChţffJ) şi numărul de apeluri primite într-o zi întreagă (în 24 de ore) (C^):
K%~-
• 100.
Coeficientul de concentraţie a traficului (kj) se exprimă în procente, prin raportul dintre numărul de comunicaţii realizate în ora de trafic maxim (Nhtm) şi numărul de comunicaţii realizate într-o zi întreagă (în 24 de ore) (Nj)\
°/o --
N
htm
N<
•	100.
T
Diferenţa dintre aceşti doi coeficienţi arată în ce măsură centrala de telecomunicaţii respectivă e puţin, normal sau supraîncărcată.
Dacă A e numărul total al abonaţilor unei centrale de telecomunicaţii, n e numărul mediu de comunicări ale unui abonat, în 24 de ore, şi t e durata medie a unei comunicări, traficul centralei, în ora de încărcare maximă, se caracterizează prin mărimea:
T—A ’n-tm-kT,
numită de asemenea ttofic.
3. Traforaj. 1. Tehn., Ind. lemn.: Sin. Traforare (v.).
4. Traforaj, pl. traforaje. 2. Tehn., Ind. lemn.:	Piesă prelucrată prin traforare (v.). Sin. Piesă traforată.
Traforarea manuală a unei piese fixate pe masa de lucru.
1) masă de lucru ; 2) piesă de prelucrat; 3) piesă de sprijin; 4) clemă de fixare cu şurub; 5) ferestrău de traforat.
5.	Traforaj. 3. Ut., Ind. lemn.: Trusă de unelte pentru traforare (v.).
6.	Traforaj, maşina de Ut., Ind. lemn.: Sin. Ferestrău de traforaj, mecanic. V. sub Ferestraie pentru lemn, acţionate mecanic, cu mişcare rectilinie alternativă (sub Ferestrău).
7.	Traforare. Tehn., Ind. lemn.: Operaţia de decupare de piese din scînduri subţiri (în general de 3-*-6 mm) sau din alte materiale în formă de plăci subţiri (fibră, metale, fildeş, sidef, etc.) sau şi de decupare de goluri în acestea, efectuată cu o pînză de ferestrău foarte îngustă şi subţire. La traforarea manuala, pînza e întinsă în cadrul de oţel al ferestrăului de mînă, de traforaj (v. Ferestrău pentru lemn, sub Ferestrău): ferestrăul e purtat astfel, încît pînza să efectueze o mişcare principală alternativă verticală, şi mişcarea de avans de-a lungul conturului piesei, care e sprijinită pe un suport de lemn sau e fixată pe o masă cu ajutorul unei cleme cu şurub (v. fig.). La traforarea mecanizata se foloseşte ferestrăul mecanic de traforaj (v. Ferestrău pentru lemn, sub Ferestrău): pînza are mişcarea principală alternativă, iar piesei sprijinite pq masa maşinii i se imprimă, manual, mişcarea de avans.
Traforarea se aplică la confecţionarea de ornamente, de piese utilizate în marchetărie sau intarsio, de şabloane pentru vopsirea prin stropire, de machete, de jucării, etc.
b. Traforat. Tehn., Ind. lemn.: Calitatea unui obiect de lemn, mase plastice, etc., de a fi fost prelucrată din plăci, prin traforare, sau de a fi asamblată din elemente de acest fel.
9- Traforetâ, pl. traforete. Ind. text.: Şablon de trasare folosit în indus-tria confecţiunilor, la care, paralel cu linia conturului, sînt practicate perforaţii cari corespund conturului de detaliu de obiect de confecţiune. Prin perforaţii se introduce pulbere cu culoare în contrast faţă de ţesătură, care marchează urmele de tăiere a detaliilor din stratul de ţesătură,
io.	Tragacant.' Ind. chim. V. Gumă tragantă. n. Tragasol. Ind. text.: Sin. Gumă de roşcove (v.).
12. Tragere. 1. Mett.: Procedeu de prelucrare prin deformare plastică, la cald sau la rece, a materialelor, sub acţiunea unei forţe de întindere, pentru obţinerea barelor, a sîrmelor sau a ţevilor, prin trecerea forţată a unui material ductil printr-o filieră (v. Filieră 2) a cărei secţiune e mai mică decît secţiunea iniţială a materialului; tragerea se deosebeşte de extrudare prin sensul forţei de deformare aplicate, la extrudare aplicîndu-se o comprimare. La trecerea prin filieră, materialul trebuie uns cu un lubrifiant. Reducerea secţiunii materialului prelucrat poate fi însoţită şi de modificarea profilului, cînd profilul filierei diferă de cel al semifabricatului prelucrat. Tragerea sîrmelor e numită, de regulă, trefilare (v.). Tragerea barelor şi a ţevilor se execută, de regulă, la bancuri de tras (v. Tras, banc- de ~), iar tragere sîrmei, la maşini de trefilat (v. Trefilat, maşină de —). Sin. (parţial) Etirare.'
Modificarea secţiunii materialului prelucrat se produce, în principal, sub acţiunea forţelor transversale exercitate de pere-ţii filierei asupra materialului de tras (v. fig. /). — După unii metalurgi se deosebesc trei faze principale în succesiunea în timp a deformaţiilor plastice cari se produc la tragere. în prima fază, la intrarea în filieră, în „conul de ungere", defor-maţia se produce numai între şi în interiorul acelor grăunţi ai materialului, cari sînt orientaţi astfel, încît planele lor de
Tragere
445
T ragere
alunecare corespund cu direcţia forţelor exercitate de pereţii filierei; deplasarea grăunţilor e însoţită de deformarea substanţei intercristaline, nemetalice. Faza a doua se produce în zona ,.conului de lucru" al filierei, cînd aproape toţi grăunţii materialului sînt supuşi deformării plastice, din cauza creşterii solicitării; la sfîrşitul acestei faze începe orientarea grăunţilor şi apar tensiuni proprii. Faza a treia, la ieşirea din conul de lucru al fiIierei şi trecerea prin ghidajuI cilindric al acesteia, e caracterizată prin ruperea şi micşorarea grăunţilor şi prin formarea structurii orientate. — După ieşirea din filieră, secţiunea materialului suferă o creştere uşoară, datorită revenirii elastice, de care trebuie să se ţină seamă ia dimensionarea filierei, spre a obţine secţiunea finală dorită. — Tensiunile proprii cari se stabilesc în faza a doua produc: ecrui-sajul (v.) materialului; îmbătrînirea (v. Îmbătrînire 1) materialului, în timpul tragerii sau după un anumit timp de la tragere; deformarea materialului, după ieşirea lui din filieră.
Factorii cari influenţează procesul de tragere sînt: natura materialului prelucrat şi gradul lui de ecruisare (în general, forţa de tracţiune Ft, exercitată de maşină asupra materialului de tras, creşte cu rezistenţa materialului); reducerea secţiunii, cu valoareai?=(50—51)/S0, S0 fiind secţiunea iniţială a materia-
Le L,
L
Lo
- Q0jg920e3pitftf>W}QO
---------QT
11. Repartiţia lucrului mecanic la trefilare, în funcţiune de reducerea secţiunii şi de unghiul de deschidere al filierei, a) unghiul de deschidere al filierei, în grade ; R) reducerea secţiunii, în procente ; Lt) lucrul mecanic necesar la tragere; L0) lucrul mecanic util (teoretic); Le) lucrul mecanic disipat exterior (prin frecări); L,) lucrul mecanic disipat interior (prin deplasări suplementare ale materialului).
Iu lui, iar Slf secţiunea după tragere (v. fig. II); viteza de tragere, care determină timpul de lucru la maşină şi influenţează randamentul energetic ai tragerii (randamentul energetic al tragerii creşte cu reducerea secţiunii, care e, însă, limitată de rezistenţa la rupere a materialului ecruisat); gradul de tensionare a materialului la tragere, cu valoarea a = (aflar)-100%, o/ fiind tensiunea în material, provocată de forţa de tracţiune la tragere, cu valoarea c>/=F;-/S0, iar ar fiind rezistenţa de rupere la tracţiune (gradul de tensionare nu trebuie să depăşească
I. Schema unei filiere pentru tragere la rece a unei bare.
1) filieră; 2) suportul filierei; 3) fălcile cleştelui de tragere; 4) intrarea în filieră (con de ungere); 5) con de lucru; 6) ghidaj (brîu) cilindric; 7) ieşirea din filieră; 2 a) unghiul la vîrf (de deschidere) ai conului de iucru.
75% din valoarea de mai sus, ţinînd seamă de defectele inevitabile ale materialului şi de şocurile şi repartiţia neuniformă a tensiunilor la pornirea maşinii, ceea ce corespunde unei reduceri maxime de secţiune de 45-*-50% pentru sîrme, respectiv de 75---80% pentru ţevi, la o trecere prin filieră; practic, reducerea nu depăşeşte o anumită valoare, spre a evita fenomenul desupratragere, provocat de distrugerile straturilor interioare ale materialului, care cauzează o micşorare a rezistenţei); caracteristicile materialului filierei (randamentul energetic al tragerii creşte cu duritatea materialului filierei, în special la materialele cu rezistenţă mare la rupere); aplicarea unei forţe antagoniste „de contratragere'1, adică a unei forţe dirijate în sens contrar celei de tragere (ceea ce micşorează frecarea dintre materialul prelucrat şi pereţii filierei, mărind durata medie de funcţionare a acesteia); lubrifiantul folosit la ungerea materialului la trecerea prin filiera; gradul de finiţie al suprafeţei materialului (lucrul mecanic necesar scade cu netezimea, cu uniformitatea, lipsa de defecte, lipsa de arsuri sau de oxizi a suprafeţei materialului prelucrat, iar durata de funcţionare a filierelor şi gradul de precizie şi netezime al materialului obţinut cresc); rotirea filierei (prin rotirea filierei se realizează micşorarea forţei de tragere, produse calitativ superioare ca precizie şi aspect, mărirea duratei de lucru a filierei); temperatura de tragere (limita de elasticitate şi de curgere şi rezistenţa la rupere la tracţiune a materialului scad cu temperatura).
Tragerea influenţează caracteristici le materialului în modul următor: materialul se ecruisează; rezistenţa de rupere la tracţiune, limita de curgere, limita de elasticitate, duritatea şi rezistenţa la oboseală cresc; alungirea, strangularea, numărul de îndoiri repetate şi de răsuciri pînă la rupere, cum şi rezilienţa scad ; greutatea specifică se micşorează (v. fig. III)', solubilitatea în acizi creşte; permeabilitatea magnetică a oţelului se micşorează; preiucrabil itatea prin aşchiere a oţelului se îmbunătăţeşte.
Deoarece la tragere materialul se ecruisează, ia reduceri mari de secţiune sînt necesare mai multe treceri şi, de fiecare dată cînd se atinge limita de ecruisare, barele sau firele sînt supuse unui tratament de recoacere. Materialul care se trage trebuie să fie foarte curat, astfel încît e necesară o curăţire chimică (decapare) sau mecanică prealabilă trecerii prin filieră.
Tragerea e un procedeu tehnologic cu productivitate mare, şi dă produse cu un grad înalt de precizie şi de netezime, fără pierderi de material (ca în cazul aşchierii); în acelaşi timp se obţine o îmbunătăţire calitativă a materialului, fără tratamente termice speciale. Datorită faptului că prelucrarea se face în vergele lungi sau în colaci, se poate realiza prin tragere, la	maşini automate,	o	producţie de	masă.
Tragerea Ia rece	se	efectuează la	temperatura normală şi
se aplică la materialele cu capacitate mare de deformare la rece (de ex.: cupru, aluminiu, aliajele acestora, etc.). Sin. (abreviat) Tragere.
Tragerea la cald	se	efectuează la	materiale încălzite	în
prealabil şi se aplică la materialele	puţin plastice, cari	au
capacitate mică de deformare la temperatura obişnuită (de ex. oţelurile), încălzirea servind la îmbunătăţirea capacităţii de deformare. De exemplu, la tragerea oţelului, acesta e încălzit într-o baie de plumb la circa 500°, astfel încît la intrarea în filieră, temperatura lui atinge 315---3400. Filierele utilizate sînt executate din aliaje dure. în vederea lubrifierii,
1,850
r
7 8W 1,830 7.8?0\
0	20	W	60	30	100
------->~f!
III. Variaţia greutăţii specifice a sîrmei de oţel Thomas cu 0,07%C, în funcţiune de reducerea secţiunii.
R) reducerea totală a secţiunii, % ; y) greutatea specifică. în kgf/dm3.
									
									
						s			
							\		
								\	
									
									\
Tragere, banc de —
446
Tragerea grejului
materialul e trecut prin praf de grafit înainte de intrarea în filieră.
Tragere de calibrare: Tragere cu reducere mică a secţiunii (1,5*• -3 %), care se efectuează pentru a îndrepta şi a calibra materialul. Această tragere produce micşorarea tensiunilor proprii în straturile superficiale, fără a reduce însă rezistenţa materialului (ca în cazul recoacerii).
Tragerea barelor: Tragere în bare a semifabricatelor laminate prin trecerea forţată prin filiere montate la un banc de tras (v. Tras, banc de ~), prin forţa aplicată de un cărucior cu fălci, antrenat de un lanţ sau de un mecanism hidraulic; pentru bare cu dimensiuni transversale mici, tragerea se face şi prin forţa exercitată de tobe pe cari semifabricatele se depun în colaci, cari ulterior sînt îndreptaţi şi retezaţi la lungimea cerută. De regulă, tragerea barelor se face prin mai multe treceri.
Barele pentru scopuri speciale mai sînt supuse după tragere şi altor tratamente mecanice (de ex.: lustruire la maşini fără vîrfuri, cojire, etc.), materialul putînd fi utilizat în starea livrată, în diferite construcţii.
Barele trase, cari constituie un material cu caracteristici de rezistenţă ridicate şi cu precizie dimensională mare, sînt foarte mult întrebuinţate în construcţia de maşini (pentru arbori bolţuri, semifabricate pentru rulmenţi, etc.).
Tragerea sîrmei: Sin. Trefilare (v.).
Tragerea ţevilor: Tragere a ţevilor laminate sau sudate prin trecerea forţată prin filiere montate la un banc de tras, prin forţa aplicată de un cărucior cu fălci, antrenat de un lanţ sau de un mecanism hidraulic; pentru ţevi cu dimensiuni mici, tragerea se face şi prin forţa exercitată de tobe rezultînd material în colaci, cari ulterior sînt îndreptaţi şi retezaţi la lungimea cerută.
Ţevile se trag prin unul dintre următoarele procedee (v. fig. IV), de regulă prin mai multe treceri: tragerea la gol (numită şi tragere fără dorn), care consistă în tragerea ţevii prin filiere (pentru a-i reduce diametri i exterior şi interior) fără prezenţa vreunui corp în interiorul ţevii; tragerea pe dorn lung (v. Dorn 2)
(numit şi mandrin), care consistă în tragerea ţevii prin filiere peste un dorn care e constituit din o tijă lungă şi care trece prin filieră concomitent cu ţeava; t rage rea pe dop s us-ţinut, care consistă în trecerea ţevii prin filieră peste un dop susţinut de o tijă lungă (prăjină), şi care nu trece prin filieră; tragerea pe dop liber, care consistă în tragerea ţevii prin filieră peste un dop nesusţinut de tijă şi care nu trece prin filieră.— La tragerile pe dorn şi pe dop, concomitent cu reducerea diametrilor exterjor şi interior, se produce şi subţierea peretelui ţevii.
Ţevile trase avînd precizie dimensională mare (se obţin toleranţe foarte strînse), suprafaţa foarte curată, lucioasă, şi caracteristici de rezistenţă la valori mari, sînt utilizate în toate domeniile de construcţie, cum şi în construcţia de maşini.
1.	banc de Mett., Metg. V. Tras, banc de — .
2.	Tragere. 2. Metg., Mett.: Sin. Tragere la rece (v. sub Tragere 1).
3.	Tragere. 3. Nav.: Acţiune de sugere (v.) a unei epave-asupra navelor cari navighează în apropierea acesteia. Se datoreşte poziţiei epavei în raport cu curentul existent în zonă. (Termen folosit pe Dunăre.)
4.	Tragere. 4. Tehn., Nav.: Deplasarea unui obiect (de ex.: vehicul, navă, etc.) printr-o forţă de tracţiune exercitată asupra lui direct sau prin intermediul unui element de transmisiune flexibil sau compus din piese rigide. Sin. (la vehicule) Tractare.
Remorcarea navelor sau a vehiculelor rutiere sînt trageri.
5.	~ în parîme. Nav.: Deplasarea navei de-a lungul unui cheu cu ajutorul parîmelor. Tragerea se face dînd la un bolard depărtat parîma prora sau pupa (după direcţia în care trebuie deplasată nava) şi virînd apoi parîma la cabestan sau la vinci. Pentru ca nava să nu capete viteză prea mare, parîma din sensul opus celui în care se deplasează nava are volta (v.) luată la o pereche de babale şi e filată corespunzător (cît e necesar).
6.	~ pe ancora. Nav.: Manevră de plecare sau de schimbare a ancorajuiui unei nave, folosind ancorele sau ancorotu-rile bordului, date cu bărcile în prova sau în direcţia noului ancoraj şi virînd apoi lanţul sau sîrma ancorei.
7.	Tragere. 5. Tehn.: Operaţie de prelucrare prin deformare plastică, la cald sau la rece, pentru obţinerea de piese cave, prin tracţiune exercitată asupra unui semifabricat plat sau cav rezemat pe un element de susţinere — calapod, patriţă, etc. —■ a cărui formă constituie negativul formei semifabricatului, după deformare. Ambutisarea e o formă de tragere.
8.	Tragerea firelor prin spatâ. Ind. text. .'Operaţie de năvă-dire (v.), care consistă în trecerea firelor de urzeală prin intervalele (căsuţele) dintre dinţii spatei. Tragerea firelor-de urzeală se execută, în general, manual, pe război sau pe suportul de năvă-dit, cu un cuţit care se compune dintr-o lamă dreaptă sau curbată spre vîrf 1, care are o crestătură 2, în care alunecă grupul de fire 3, şi ‘dintr-un mîner de lemn 4.
Tragerea firelor de urzeală se execută CU un 0 ,ama cuţitului; 2) crestătură în care alu-CUţit automat.	neca grupul de fire 3; 4) mîner; 5) spată.
într-o căsuţă a spatei pot fi trase unu pînă la opt fire de urzeală. Cînd se trag prin căsuţele spatei grupuri mai mici de fire, se realizează
o	mai mare uniformitate a ţesăturii.
9.	Tragerea grejului. Ind. text.: Operaţie pentru depanarea (v.) în scul a mătăsii de pe gogoşi le (v. Gogoaşă de mătase) cari au fost întîi curăţite de frizon (v.) şi opărite pentru înmuierea cleiului de legătură între înfăşurările fibrei.
Opărirea (fierberea, înmuierea) se face cu apă neutră limpede, lipsită de duritate (v.) şi fără conţinut de săruri de fier, pentru evitarea petelor, şi fără săruri alcaline, pentru evitarea formării săpunurilor insolubile cu cleiul sericinos (v. Sericină).
După opărire, gogoşile plutitoare în apa din recipient sînt bătute cu perii sau cu mături mici, cari fac ca straturile exterioare să se desprindă, liberînd astfel capul grejului, adică al porţiunii de fibră continuă care se poate trage şi care constituie mătasea cea mai bună. Materialul fibros format din straturile exterioareseparate astfel constituie deşeuri le numite struze (v.).
Gogoşile cărora li s-au prins capetele grejului se transferă cu o Iingură-strecurătoare, iar capetele se agaţă de un cîrlig situat lîngă basinul vecin, pentru tragerea mătăsii. Lucrătoarea aruncă 3--*8 gogoşi în acest basin cu apă şi trece capetele lor împreunate prin ochiuri conducătoare pînă la o vîrtelniţă de depănat.
3	b
IV. Schemele procedeelor de tragere a ţevilor.
o) tragere la gol; b) tragere pe dorn lung; c) tragere pe dop susţinut; d) tragere pe dop liber; 1) ţeavă; 2) filieră; 3) port-filieră; 4) dorn; 5) tijă de susţinere a dopului; 6) dop; 7) falcă de tragere.
Cuţit de tras urzeala prin spată.
Tragerea liniei la tipar
447
Trahit
Rotirea vîrtelniţei provoacă devidarea simultană a acestor gogoşi, pentru formarea unui fir care se depune în formă de scul. La un număr mai mare de gogoşi corespunde un fir cu titlu (v.) mai mare. De la basin pînă la vîrtelniţă ochiurile conducătoare şi curăţitoare netezesc suprafaţa, reţin şi separă o parte din sericină şi apa de imbibare.
în timpul depănării, numărul de gogoşi corespunzătoare unui fir se menţine constant, pentru ca titlul firului să rămînă uniform.
Gogoşile cari plutesc libere în basin şi cele ale căror fibre s-au rupt la rozeta conducătoare se adună într-un borcan, sînt înapoiate la o nouă opărire şi li se caută capetele, fără ca în acest timp vîrtelniţă să fie oprită. Oprirea acesteia are loc numai în lipsă de rezerve de gogoşi cu capetele prinse şi în cazul părăsirii locului de lucru de către lucrătoare. în timpul depănării, firele sînt stropite cu emulsie de ulei. Uleierea firelor de mătase era numită impropriu ancolare.
Sculul se leagă apoi cu fire de bumbac cu culori pentru fiecare titlu al firului. Unul dintre capetele acestor fire se înnoadă cu capătul firului continuu din scul. Sin. Tragerea mătăsi i.
1.	Tragerea liniei la tipar. C. f.: Ansamblul operaţiilor cari se execută pentru ca ecartamentul unei linii de cale ferată deformată să fie readus între toleranţele admise. Operaţiile se succed în ordinea următoare: măsurarea ecartamentului liniei cu tiparul şi însemnarea liniilor la cari urmează să se execute tragerea la tipar ; scoaterea tirfoanelor, respectiv a crampoanelor ; deplasarea laterală a plăcilor de fixare; astuparea vechilor găuri; curăţirea şi resabotarea traverselor; remăsurarea liniei cu tiparul şi darea noilor găuri; fixarea liniei cu tirfoane, respectiv cu crampoane.
2.	Tragerea proiectilelor. Tehn. mii.: Aruncarea proiectilelor cu ajutorul gurilor de foc. V. şi Trageri cu guri de foc, şi Traiectoria proiectilului.
3.	Trageri cu guri de foc. Tehn. miL: Totalitatea operaţiilor executate în vederea aruncării proiectilelor la ţintă, în general, aceste operaţii se grupează în: pregătirea tragerii, reglarea tragerii, transportul tragerii şi tragerile de efect.
Numărul şi importanţa acestor operaţii depind de specificul gurii de foc. Tragerile cele mai complete se întîlnesc la gurile de foc de artilerie.
Pregătirea tragerii necesită determinarea topografică a bateriei, a ţintei şi a punctului de observare, determinarea condiţiilor meteorologice şi a corecţiilor corespunzătoare, pregătirea gurilor de foc şi a muniţiilor respective, orientarea gurilor de foc pe o anumită direcţie.
în general se fac calculele pentru una dintre gurile de foc ale bateriei, numită piesă directoare. Ea se orientează iniţial cu axa de tragere pe direcţia de bază care trece prin centrul zonei de apariţie probabilă a obiectivelor inamice. Pentru celelalte guri de foc se calculează modificările cari trebuie aduse elementelor piesei directoare, spre a obţine elementele fiecăreia dintre celelalte guri de foc ale bateriei.
Dacă bateria trebuie să deschidă focul la scurt timp după instalarea sa în poziţia de tragere şi dacă nu se dispune de ridicări topografice, determinările se fac cu ajutorul hărţii,
1	1 de obicei planuri directoare la scara ^ pînă la ^ sau
hărţi la scară mică, între	şi	;	foarte	rar se
folosesc hărţi la scări mai mici. Dacă identificarea pe hartă e nesigură, elementele se determină prin măsurări directe expeditive şi, în măsura în care timpul permite, acestea se precizează.
înainte de începerea tragerii se mai iau o serie de măsuri ca: alegerea proiectilelor corespunzătoare obiectivului, alegerea focosului şi stabilirea modului lui de funcţionare, alegerea
încărcăturii, stabilirea modului în care se va trage asupra obiectivului, etc.
Reglarea tragerii urmează după pregătirea tragerii şi consistă în corectarea poziţiei loviturilor, prin modificări ale elementelor de tragere, astfel încît aceste lovituri să cadă în punctul ales de pe ţintă sau pe porţiunea de suprafaţă stabilită. în acest scop se observă şi se măsoară abaterile punctelor de spargere ale proiectilelor trase în raport cu un anumit punct numit punct de reglare, se calculează corecţiile necesare, se fac modificările corespunzătoare şi se repetă tragerea, continuîndu-se în acelaşi mod pînă ia obţinerea rezultatului urmărit.
în anumite cazuri, reglarea se execută cu avionul sau cu elicopterul, determinîndu-se abaterile punctului mediu al spargerilor faţă de punctul	de reglare.
Reglarea tragerii se	face adesea pe un reper	de	tra-
gere, de la care se poate trece la tragerea pe un obiectiv indicat. Aceasta se face prin transport de foc. Uneori, tragerea de pe un obiectiv poate fi folosită pentru tragerea pe un alt obiectiv.
Transportul tragerii consistă în totalitatea operaţiilor prin cari se trece de la tragerea pe un reper de tragere sau chiar pe o ţintă, la tragerea	pe un alt reper sau	pe	o	altă	ţintă,
diferite de primele. El	consistă, în general,	în	determinarea
elementelor de tragere pentru ţinta pe care se face transportul şi ochirea gurii de foc astfel ca ţeava să fie orientată şi înclinată corespunzător, pentru ca proiectilele trase să ajungă în această ţintă.
Tragerea de efect urmează tragerii de reglare, dar se poate face fără nici o reglare, dacă împrejurările o impun. Se execută în cadenţa maximă admisă de regulament şi de posibilitatea de observare asupra loviturilor la ţintă.
Tragerea de efect poate fi de distrugere, cînd se urmăreşte distrugerea obiectivului, poate fi foc de baraj care realizează o perdea de foc fixă sau mobilă, tragere de neutralizare, care urmăreşte împiedicarea activităţii elementelor componente ale obiectivului (personal şi mijloace de acţiune).
Modul în care se execută tragerea de efect asupra unei ţinte, din punctul de vedere al distribuţiei loviturilor pe suprafaţa acesteia, se numeşte, uneori, mecanism de tragere.
După ce s-au obţinut elementele de tragere asupra unui obiectiv şi s-a executat o tragere de efect asupra lui, e nevoie uneori să se reia tragerea asupra aceluiaşi obiectiv, de obicei în alte condiţii meteorologice. Aceasta cu atît mai mult, cu cît uneori însuşi obiectivul se modifică după prima tragere de efect executată. Această nouă tragere se numeşte a justa-r e a tragerii.
Precizia tragerii se măsoară prin dimensiunile suprafeţei pe care sînt răspîndite loviturile.
în foarte multe cazuri, tragerea se face pe o suprafaţă care se acoperă cu focul unei baterii prin tragerea cu traiectorii paralele şi deplasînd succesiv fasciculul de traiectorii pînă cînd se acoperă întreaga suprafaţă de bătut. Aceasta constituie ceea ce se numeşte paralelism în trageri.
4.	Traheomicozâ. Agr.: Boală a plantelor produsă de ciuperci microscopice cari trăiesc în vasele lor, pe cari le astupă, împiedicînd circulaţia prin vase a apei cu substanţe minerale şi provocînd astfel vestejirea şi uscarea plantelor.
5.	Trahiandezit. Petr.: Varietate de trahit (v.) care conţine plagioclazi, riebeckit, egirin şi chiar sodalit.
6.	Trahit, pl. trahite. Petr.: Rocă magmatică efuzivă, corespunzătoare din punctul de vedere al compoziţiei sienitului (v.), şi care e formată din fenocristale mari de sanidină, de plagioclazi (subordonaţi) şi de biotit sau hornblendă (rare), cuprinse într-o pastă fluidală de microlite de sanidină şi de sticlă, asociate şi cu minerale accesorii (oxizi de fier, apatit şi zircon), uneori în proporţie pînă la 20%. E o rocă cu aspect porfiric,
Traiectorie
448
Traiectorie
aspră la pipăit, de culoare deschisă, albă-cenuşie, cu varietăţi galbene sau roşcate-brune.
Unele trahite, fărîmate, sînt folosite ca îngrăşăminte, din cauza cantităţilor mari de apatit şi de potasiu pe cari le conţin. Ca piatră de construcţie, trahitul se prelucrează uşor, însă nu se poate lustrui şi nu rezistă la intemperii.
Cineritele trahitice sînt folosite ca adaus în cimenturi hidraulice (v. şî sub Puzzolană 2).
i. Traiectorie, pl. traiectorii. 1. Geom.: Curbă asociată unei familii de curbe (v. fig. /) sau unei familii de suprafeţe (v. fig, II), după o anumită prescripţie prin care fiecărui element al familiei îi corespunde un punct al acestei curbe.
O familie cu un parametru, formată de curbe plane sau în spaţiu, e reprezentată de o ecuaţie vectorială de forma:
(1)	(Cx) : M=M (t; X),
undeXe parametru! relativ la curbele familiei, iar t e parametrul relativ la punctele unei curbe determinate din familie.
Dacă pe fiecare curbă (C^) din familia (1) se consideră — după o lege determinată şi exprimată printr-o relaţie de forma:
(2)
un punct Pt figura (T) formată de mulţimea punctelor P:
(3)	(T):	?=M{((X):	x}
se numeşte traiectorie sau curba transversala a familiei (1).
Dacă £T) intersectează curbele familiei (1) sub un acelaşi unghi constant 0, ea se numeşte traiectorie isogonalâ a familiei (1). în particular, dacă acest unghi e drept:
0=— , curba (I1) e traiectorie ortogonală a familiei (1). în acest caz, funcţiunea (2) verifică relaţia:
I. Traiectorie a unei familii de curbe.
(fî
dt 3Af c)M
dx+ ~9<""âx =
_Q	II.	Traiectorie	a	unei	familii de
suprafeţe.
care e ecuaţie diferenţială de primul ordin. în general, o familie de curbe (1) admite o mulţime infinită de traiectorii ortogonale formînd o familie cu un parametru.
Dacă, într-un plan raportat la un reper cartesian ortogonal, o familie de curbe (1) e definită ca familia de curbe integrale ale unei ecuaţii diferenţiale de primul ordin de forma:
(5)	F(x,	y,	/HO,
traiectoriile ortogonale ale acestei familii sînt curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale:
(6)
=0
în cazul 0=0, curba (T) e tangentă curbelor (Cy) şi e şurătoarea familiei (1).
Funcţiunea (2) verifică relaţia:
înfă-
(7)
a*
O	familie de suprafeţe cu un parametru e reprezentată de o ecuaţie vectorială de forma:
(8)	(Sx)‘.M==M(u,v;X),
unde X e parametrul relativ la suprafeţele familiei, iar (u, v) sînt parametrii relativi la punctele unei suprafeţe determinate din familie.
Dacă pe fiecare suprafaţă (SA) din familia (8) se consideră — după o lege determinată şi exprimată prin relaţii de forma:
(9)	m=w(X), v—v(X) ,
un punct P, figura formată de mulţimea punctelor P:
(10)	(D:	P=M{«(X).»(X): a}
e o curbă care se numeşte traiectorie sau curbă transversală a familiei (8). într-un punct P, tangenta la curba (F) admite vectorul director:
(11)	P'=Mu-u' + Mp-v' + MX.
Dacă (T) intersectează suprafeţele familiei (8) sub un acelaşi unghi constant 0=£O, ea se numeşte traiectorie isogonalâ a famil iei.
TC
în cazul particular 0= curba (I1) se numeşte traiectorie ortogonală şi funcţiunile respective (9) verifică sistemul:
(12)
unde:
Eu' + Fv'+M k.Mx=0 Fu'+Gv'+Mf - MX=Q
E=Ml
F=MUMV'
Soluţia generală a sistemului diferenţial (11) conţine două constante arbitrare, deci o familie de suprafeţe (8) admite o mulţime infinită de traiectorii ortogonale care depinde de două constante arbitrare şi formează, prin urmare, o congruenţă de curbe numită congruenţa ortogonală a familiei (8).
Dacă, în raport cu un reper cartesian ortogonal, familia de suprafeţe (8) e reprezentată de o ecuaţie de forma:
(13)	o
de-a lungul unei traiectorii ortogonale, coordonatele x, y, z sînt funcţiuni de X cari verifică relaţiile:
(14)
deci congruenţa traiectoriilor ortogonale e formată din curbele integrale ale sistemului diferenţial:
(15)
dx
■ T
ây
T'
cU
Tz
în care X e considerat ca variabilă independentă care are rol de parametru pentru punctele unei traiectorii ortogonale.
2. Traiectorie. 2. Mec.: Curba reprezentînd locul geometric al poziţiilor succesive pe cari le ocupă un punct material mobil în raport cu un anumit referenţial.
Traiectoria e relativă, în sensul că, în general, i se schimbă forma şi dimensiunile, cînd se schimbă referenţialul faţă de care se consideră mişcarea.
Astfel, în mişcarea relativă a punctului material, acesta are o traiectorie absolută, relativă sau de transport, după cum se consideră mişcarea absolută, cea relativă sau cea de transport.
Traiectoria poate fi o linie dreaptă, în care caz mişcarea se numeşte rectilinie, sau o curbă (plană sau strîmbă).
Traectoria proectiluluî	449	Traectoria	proectilului
în care caz mişcarea se numeşte curbilinie, căpătînd numiri speciale după forma curbei: mişcare eliptică, parabolică, elicoidală, etc.
Mişcarea unui punct material P faţă de originea 0 a unui referenţial fix fiind definită prin vectorul lui de poziţie
(1)	r = r(t),
ca funcţiune de timpul t, traiectoria punctulu i P poate fi considerată ca hodograful funcţiunii vectoriale (1).
Definirea vectorului r=r(t) poate fi făcută, în general, cu ajutorul a trei funcţiuni scalare de timp, cari reprezintă ecuaţiile parametrice ale traiectoriei în diferite sisteme de coordonate, ca parametru considerînd timpul t.
în coordonate cartesiene, cunoaşterea poziţiei punctului P(%, y, z) la un moment dat echivalează cu cunoaşterea abscisei#, ordonatei y şi cotei z a lui, ca funcţiuni scalare de timp,
(2)	x=x{f), y = y(t),	z=z(t).
Ecuaţiile (2) sînt ecuaţiile parametrice ale traiectoriei punctului P, stabilind atît forma traiectoriei cît şi modul în care se mişcă punctul P în timp pe traiectorie.
Prin eliminarea timpului t între ecuaţiile (2) se obţin ecuaţiile traiectoriei sub forma:
(3)	/i(*,y,*)=0, f.2(x,y,z)=0,
cari conţin drept variabile numai coordonatele punctului mobil şi dau numai forma traiectoriei.
în coordonate cilindrice, ecuaţiile parametrice ale traiectoriei sînt:
(4)	r=r(t), d=Q(t), z—z{t),
unde v e raza polară a punctului mobil, 0 e unghiul polar, iar z e cota punctului.
în coordonate sferice, ecuaţiile parametrice ale traiectoriei sînt:
(5)	r=r(t), 0=0(*), 9=9(0*
unde r e raza vectoare, 0 e longitudinea, iar 9 e latitudinea punctu lu i mobil.
în general, dacă poziţia unui punct mobil e determinată biunivoc de coordonatele:
(6)	=	?2 = ?s(0-	?3 = ?3W.
acestea sînt ecuaţiile parametrice ale traiectoriei acestui punct.
Dacă coordonatele qlt q2, qz ale unui punct P sînt date ca funcţiuni de lungimea 5 a arcului de curbăP0P, măsurat într-un anumit sens pe traiectorie, începînd de la un punct fix P0, considerat ca origine a deplasărilor, ecuaţiile traiectoriei sînt:
(7)	?2 = ?2<».	?3 = ?8(S).
iar mişcarea punctului mobil P e definită, dacă se cunoaşte legea de variaţie a arcului s în funcţiune de timp,
(8)	s=s(t),
care se numeşte ecuaţia intrinsecă (orară) a mişcării punctului.
1.	~a proiectilului. Tehn. mii.: Locul geometric al centrului de greutate al proiectilului după lansarea lui de către gura de foc. Mişcarea proiectilului de-a lungul traiectoriei e influenţată de acceleraţia gravitaţiei şi de atmosferă, din care cauză, în timpul mişcării centrului de greutate de-a lungul traiectoriei, proiectilul execută o mişcare complicată în jurul acestuia (v. Balistică).
Pentru nevoile art i Ier i st ice se ţine seama, însă, de traiectoria centrului de greutate, care se calculează la întocmirea tabelelor de tragere, cum şi la proiectarea gurii de foc şi a proiectilului, pentru ca acesta să ajungă la ţintă în condiţii favorabile realizării efectului urmărit.
Elementele caracteristice ale traiectoriei sînt date în figură, cum urmează:
O,	originea traiectoriei, reprezintă poziţia centrului de greutate în momentul în care fundul proiectilului părăseşte ţeava; planul de proiecţie şi planul de aruncare sau p I a-nul de tragere reprezintă un acelaşi plan vertical, care conţine vectorul viteză iniţială v0 a proiectilului; plan orizontal de proiecţie y* e planul orizontal al originii traiectoriei ; plan transversal de proiecţiee planul normal, în origine, pe celelalte două plane de proiecţie; durata traiectului e intervalul de timp în care proiectilul s-a deplasat pe traiectorie din momentul părăsirii gurii de foc pînă în momentul considerat; linie de tragere e prelungirea axului ţevii cînd s-a terminat ochirea gurii de foc ; linie de proiecţie sau de aruncare
Traiectoria proiectilului-vn) viteza iniţială; v) viteza într-un punct M; vs) viteza în vîrful traiectoriei; v c) vitezaîn punctu! de cădere; a) linia de tragere ; b) linia de aruncare; 0O) unghi de aruncare ; cp) unghi de tragere ; c) punct de cădere; 6) înclinarea traiectoriei; Y) săgeata traiectoriei; X) bătaia; a) unghi de cădere.
e prelungirea axului ţevii în momentul plecării proiectilului; linie de teren e dreapta ce uneşte originea traiectoriei cu ţinta; unghi de zvîcnire e unghiul dintre linia de aruncare şi linia de tragere; unghi de proiecţie sau d e aruncare sau de tragere e unghiul dintre linia de aruncare şi planul orizontal de proiecţie; unghi de teren e unghiul format de linia de teren şi planul orizontal de proiecţie; punct de cădere e punctul în care traiectoria atinge ţinta (în cazul traiectoriei proiectilului fuzant, punctul de pe traiectorie în care acesta face explozie se numeşte punct de spargere, iar ordonata acestuia se numeşte înălţime de spargere); înclinarea traiectoriei e unghiul format de tangenta la traiectorie în punctul considerat cu planul orizontal; durata totală de traiect e durata traiectului de la origine pînă la punctul de cădere; săgeata traiectoriei e ordonata vîrfului traiectoriei; bătaia e abscisa punctului de cădere; derivaţia proiectilului e abaterea în direcţie a proiectilului la un moment dat, faţă de planul vertical de proiecţie, din cauza mişcării de rotaţie a proiectilului în aer; unghi de cădere e unghiul făcut de traiectorie cu planul orizontal al punctului de cădere.
Traiectoriile al căror unghi de aruncare e mai mic decît 45° au proprietatea—numită întinderea traiectoriei — de a avea, în medie, o curbură mică, se numesc £ r a i ecto rii întinse şi caracterizează gurile de foc cu viteză mare de tragere; traiectoriile la cari acest unghi e mai mare decît 45° se numesc traiectorii curbe şi caracterizează guri le de foc cu viteză de tragere mică sau cu unghi de aruncare mare.
Traiectoriile trase cu aceeaşi viteză iniţială dar cu unghiuri de tragere diferite admit o înfăşurare care, dacă se neglijează rezistenţa aerului, e, în acelaşi plan vertical, o parabolă numită parabolă de siguranţă, iar în spaţiu, un paraboloid numit paraboloid de siguranţă. Nici un punct din afara parabolei sau a paraboloidului de siguranţă nu poate fi atins cu vreo traiectorie cu aceeaşi viteză iniţială dar cu unghiuri de tragere diferite. Orice punct de pe parabola sau de pe paraboloidul de siguranţă poate fi atins de o singură traiectorie, şi orice punct din interiorul acestora poate fi atins de două traiectorii avînd unghiurile de tragere complementare.
Pentru obiectivele al căror unghi de teren e suficient de mic se consideră că traiectoria care trece prin ţintă e aceeaşi cu traiectoria care trece prin proiecţia ţintei pe planul orizontal al originii traiectoriei. în acest caz, pentru a obţine
29
Traiectoriile tensiunilor normale principale
450
Trambulina
unghiul de proiecţie al ţintei aflate deasupra planului orizontal al originii traiectoriei se adună, la unghiul de tragere corespunzător proiecţiei ţintei pe acest plan, unghiul de teren al ţintei.
1.	Traiectoriile tensiunilor normale principale. Rez. mat. V. sub Isostatice, linii
2.	Trailâ, pl. traile. Transp.: Pod umblător, al cărui suport plutitor alunecă de-a lungul unui cablu sau al unei frînghii (întinsă transversal pe un curs de apă), cu ajutorul unui scri-pete prins de pod prin frînghii, prin cabluri sau prin lanţuri. Acţionarea se face prin tragere de pe mal, de o navă, sau prin forţa curentului de apă care izbeşte oblic podul (v. fig.).
3.	Trăind, pl. traine. Nav.: Dra-
gă de căutare, constituită dintr-o parîmă de sîrmă remorcată de două îmbarcaţiuni şi trasă pe fundul apei, pentru a agăţa sau a găsi po- 1) pod umblător; 2) cablu de ziţia obiectelor pierdute. Uneori alunecare; 3) scripete; 4) cablu ca traină poate fi folosită şi o gheara	de	fixare.
de pisica (v.).
4.	Training, pl. training-uri. Ind. text.: Costum de îmbrăcăminte compus din bluză şi din pantaloni, care e purtat de sportivi, confecţionat în general din tricot de bumbac pluşat pe o parte. Tricotul e de tipul lucrat pe maşini circulare.
Bluza, fără tăietură în faţă, are uneori două buzunare aplicate pe piept şi se încheie în faţă, sus, la gît, cu şiret sau cu fermoar, iar la partea terminală a lungimii şi la mîneci e echipată cu patente elastice, cari îi asigură o mai bună fixare pe corp.
Pantalonul are la partea superioară şiret sau elastic, care serveşte la fixarea lui pe corp, pe linia taliei, iar la părţile de jos e terminat cu tricot patent, care asigură o fixare strînsă pe picior. Var. Trening.
5.	Traista, pl. traiste. Ind. ţâr.: Sin. Straiţă (v.).
6.	Trajanella. Paleont.: Gasteropod sifonostom din ordinul Monotocarde, identificat pentru prima oară în ţara noastră, în Cretacicul din basinul Dîmbovicioarei.
Cochilia e alungită, cu ultimacircumvoluţiu-ne globuloasă, iar peristomul prezintă o tăietură sifonală anterioară şi buza internă răsfrîntă formînd o calozitate.
Specia Trajanella munieri Haţeg a fost întîl-nită în Cretacicul de la Rucăr, Valea lui Ecle.
7.	Trama, pl. trame. 1. Ind. text.: Fir de mătase de calitate bună, care se obţine din răsucirea a cel puţin două fire, cari nu au mai fost răsucite şi cari se folosesc ca bătătură. Din
4---12 gogoşi se formează un singur fir, care, după Trajanella mu-cese dublează, se răsuceşte slab cu 9---11 răsuci- nieri. turi pe 10 cm.
8.	Trama. 2. Ind. text.: Numire dată, uneori, în filaturi şi în ţesătorii, firelor de bătătură.
9.	Trama. 3. Poligr.: Sin. Sită fotografică (v.).
10.	Trama. 4. Telc.: Sin. Rastru (v.).
11.	Trambulina, pl. trambuline. 1. Gen.: Instalaţie specială de gimnastică şi de sport, folosită pentru executarea săriturilor în lungime, în înălţime, peste unobstacol, în apă, cu skiurile,etc.
Datorită elasticităţii trambulinei (la trambulina de gimnastică şi la trambulina pentru sărituri în apă) sau contrapantei care se dă pistei (la trambulinele de ski), ea exercită un impuls la punctul de lansare, producînd o mărire a înălţimii de lansare, obţinîndu-se astfel un spor de distanţă orizontală.
Trambulina de gimnastică e constituită, fie dintr-o platformă de lemn, înclinată cu 8-“10° şi aşezată pe un suport
Trailă.
puţin înalt (trambulină d u r ă), fie dintr-o platformă de lemn aşezată deasupra unei rame de care e fixată, la unul dintre capete, printr-o încastrare elastică (trambulină elastică).
Trambulina pentru sărituri în apă e constituită dintr-o platformă de lemn, lungă şi relativ îngustă, fixată printr-o articulaţie la unul dintre capete, de un schelet metalic sau de lemn şi prelungită deasupra apei cu o scîndură elastică.
Trambulina de ski se amenajează pe un povîrniş natural sau pe un eşafodaj artificial, avînd un profil standard. Terenul trebuie să fie în pantă şi să se termine la partea inferioară cu o platformă sau cu o uşoară contrapantă. Pantele trebuie să fie ferite de vînturi prin perdele de protecţie (păduri). — Trambulinele de ski (v. fig.) se compun din următoarele părţi:
Trambulină de skî.
Ex, E2 şi £s) plecări pentru zăpadă umedă, normală, îngheţată; F. + U+T) pistă de elan; A) prag de lansare; AP) pistă de aterisare; KK') pistă de oprire; L) lungimea săriturii; T) lungimea pragului de lansare; o) unghiul pragului de lansare; b) unghiul pantei de aterisare în punctul critic (P); c) unghiul pistei de elan; Rlt R2 Ş* Ka) raza curbei de racordare dintre pista de elan şi pragul de lansare, respectiv dintre pista de aterisare şi pista de oprire, respectiv
dintre pragul de lansare şi pista de aterisare; S) turnul pentru juriu.
pista de elan, cu trei plecări (pentru zăpadă umedă, normală şi îngheţată); pragul de lansare, obţinut printr-o denivelare; pista de aterisare, cu forma în arc de cerc sau în arc de. parabolă; pista de oprire, cu lungimea de 100---200 m, terminată cu o uşoară contrapantă. — Distanţa pentru care se dimensionează trambulina (lungimea săriturii) se calculează din partea superioară a pragului, pînă în punctul critic, pe o linie înclinată la 30°.
12.	Trambulina. 2. Hidrot.: Construcţie în formă de jgheab, aşezată la extremitatea unui canal sau jilip, pentru evacuarea apei la distanţă de malul emisarului (v. fig. /).
1) canal; 2) jgheab (trambulină); jj Schema de calcula unei trambuline 3) susţinerile trambulinei; 4)	hidrotehnice,
emisar.
Distanţa la care e aruncată vîna de extremitatea trambulinei se determină cu formula (v. fig. II):
7	1	2	A f ' 2 A 1 1/ ■ 2 A l ^ C0S 9 +	0 ~n) 1 *
/1=2<p2wscos 0 |sin2 0-f sin2 0H--------^	^	^------ I, in care
Taminer tot	451	Tramvai
•\/2 gi
vx e viteza cu care apa părăseşte trambulina,
(s-, fiind înălţimea trambulinei, iar 5, diferenţa de nivel
dintre apa din canal şi apa din emisar), h e înălţimea apei la capătul aval al trambulinei, iar 0 e unghiul dintre direcţia apei la părăsirea trambulinei şi orizontală.
Unghiul de incidenţă p a vinei cu suprafaţa apei din emisar se determină cu formula:
1 1 fU^n 9 1In
Adîncimea pîlniei de eroziune care se formează în punctul de vărsare a vinei în emisar se poate determina cu formula (v. fig. III):
ta=aak-q
0,5 0,25
III. Schema de calcul al pîlniei de eroziune.
mai mari decît cele aferente troleibusului sau autobusului, respectiv cu circa 25% şi circa 250%, iar preţul de cost pentru transportul unui călător e mai mic, respectiv, cu circa 60% şi circa 70 %. Viteza comercială a tramvaiu lu i e de 10-•-12 km/h.
După destinaţia lor, vagoanele de tramvai se împart în vagoane de calatori, vagoane de marfa, vagoane-pluguri pentru zăpada, vagoane-cisterne, vagoane-macarale pentru depanare, vagoane-turnuri pentru întreţinerea reţelei, vagoane-polizoare pentru şine, vagoane pentru ungerea şinelor în curbe, vagoane-laborator, vagoane-atelier (cu agregate pentru sudura şinelor), etc.
Vagoanele de călători, cari pot fi vagoane motoare (v. fig. /) şi vagoane remorci, se construiesc pentru 16***26 de I o c u r i
în care oa e coeficientul' de aeraţie în funcţiune de viteza v1 a Vinei şi înălţimea h la capătul trambulinei, q e debitul specific pe unitatea de lăţime a trambulinei, k e un coeficient care depinde de erodabilitatea terenului şi de unghiul p, Z$=
-s2~\-h—tJr- Vl , unde s2=s—sx, t e adîncimea normală a apei
din emisar, iar a e coeficientul de neuniformitate a vitezei (a «1,1).
1.	Traminer roz. Agr.; Soi de viţă de vie originar din Germania, cultivat în ţara noastră, în special, în centrul Transilvaniei. Produce struguri cilindrici, bătuţi, uneori aripaţi. Bobul e mic, rotund, de culoare roză, cu miezul zemos şi pieliţa groasă. Frunzele sînt de obicei trilobate, glabre pe partea superioară şi uşor scămoase pe cea inferioară, iar coardele sînt subţiri, cafenii-roşietice, punctate. Tăierile potrivite sînt cele mixte, cu coarde purtînd pînă la 16 ochi. Soiul e rezistent la boli. Ajunge la maturitate deplină între 1 şi 25 septembrie.
Randamentul în must e de 69,9 * * *78,6 %. Producţia atinge, în medie, 2,1 •••3,5 kg de struguri de butuc. La cules, conţinutul mediu de zahăr e de 222 g Ia litru, echivalent cu 13° alcool potenţial şi aciditatea medie de 3,8 g la litru. Soiul dă vinuri seci de calitate superioară. E raionat în podgoria Tîrnavelor.
2.	Tramp, pl. trampuri. Nav.: Cargobot care nu face curse pe o linie regulată, ci spre orice port pentru care găseşte marfă de transportat.
3.	Trampare. Ind. lemn., Ind. chim.: Operaţia prin care se pune gămălia beţelor albe de chibrit. Se efectuează în maşina continuă (v. sub Fabricarea chibriturilor, sub Chibrit), după ce beţele au fost încadrate şi parafinate, şi consistă în trecerea beţelor printre sulurile de remulare din baia de pastă de gămălie. (Termen de atelier.)
4.	Tramping. Nav.: Exploatarea unui cargobot de tip tramp (v.).
5.	Tramvai, pl. tramvaie. Transp.: Vehicul de transport în comun, care rulează pe şine metalice şi e antrenat electric, folosind energia luată printr-o priză de curent de la un fir de cale, suspendat de-a lungul traseului, sau de la o linie conducătoare, montată în canivou. Tramvaiul e folosit pentru transportul călătorilor, în general în interiorul oraşelor, iar uneori pentru transportul de mărfuri, de preferinţă noaptea.
Capacitatea de transport de călători pe oră, a unui vagon de tramvai, e aproximativ cu 25% mai mare decît a unui autobus sau t r o I e i b u s, şi aproximativ cu 30% mai mică decît a unui vagon de metropolitan. Suprafaţa de stradă carosabilă ocupată de un călător în tramvai e de 1,9***4 m2, faţă de 1,9---3,5 m2 la troleibus şi de circa 4,9 m2 la autobus. Investiţiile pentru 1 km de cale de tramvai sînt
I. Vagon motor ITB pe două osii.
1) caroserie (cupeu sau cutie); 2) truc; 3) tampon ; 4) arc de contact; 5) fir aerian (fir de contact); 6) şină.
pe scaun, avînd greutatea proprie de6***20t, lungimea de 8—15 m, lăţimea de 2,1 * * *2,6 m şi înălţimea de 3***3,4 m (de la faţa şinei). Greutatea părţilor componente ale unui vagon, exprimată în procente din greutatea totală, e aproximativ următoarea (primele cifre se referă la vagonul cu două osii, iar ultimele, la vagonul cu patru osii): cupeul 45 * * *43 %; trucul 30 * * *32 %, echipamentul electric 15***18%, echipamentul de frînă 10***7%.
La un vagon de tramvai se deosebesc: cupeul, numit şi cutie ; t r u c u I, cu suspensiunea şi trenurile de roţi; e c h i-p am entul electric pentru tracţiune, iluminat, acţionarea uşilor, etc.; echipamentul de frînă, incluziv frîna electrică; anexele, introduse din necesităţi de utilizare sau de confort.
Cupeul e suprastructura unui vagon de tramvai pentru călători, formată dintr-un cadru de bază şi o caroserie, care în general cuprinde o î n -
*
câpere centrală şi una pînă la trei platforme de îmbar-care-debarcare.
La cele mai multe vagoane, platformele sînt acoperite şi închise, deci fiecărei platforme îi corespunde o uşă exterioară de acces (v. fig. II). Uşile exterioare pot fi batante sau culisante, iar uşile i n t e r i o a-re sînt numai culisante.
Se construiesc: caroserii de lemn, la cari sche-letul e format din stîlpi şi grinzi de lemn, eventual cu armaturi metalice pentru îmbinare sau consolidare; caroserii metalice, la cari scheletul e format din stîlpi şi grinzi de oţel profilat sau de
¥
2	1	Z
II. Sensul de circulaţie în vagon (săgeata orizontală indică sensul de circulaţie al călătorilor în interiorul vagonului). a) vagon cu două uşi; b şi c) vagon cu trei uşi; 1) urcare; 2) coborîre.
29*
Tramvai
452
Tramvai
tablă presată, cu îmbinări prin sudură (în special electrică), în multe cazuri se preferă caroseria metalică, deoarece lemnul e mai mult expus acţiunii agenţilor atmosferici (mai ales la variaţiile umed-uscat) şi suferă deformaţii mari.
Codrul c u p e u I u i (şasiul), care e baza cu care se îmbină scheletul caroseriei, e constituit din grinzi longitudinale şi transversale (din oţel U sau I) şi dintr-o bară centrală longitudinală, care preia solicitările la tracţiune şi şocurile din tamponare. în dreptul fiecărei platforme marginale, cadrul cupeului e prelungit în consolă. La partea inferioară a cadrului cupeului se montează o parte din timoneria de frînă, grupul motocompresor, aparatul de tracţiune, dispozitivul de salvare şi aparatul de nisip. — Pereţii cupeului se îmbracă la exterior cu tablă de fier de 1/5---3 mm grosime, iar în dreptul platformelor frontale, cu tablă mai groasă, de 7***10 mm; la părţile frontale ale caroseriei, cari sînt mai mult expuse avariilor, tablele trebuie să fie uşor demontabile, pentru a permite efectuarea comodă a reparaţiilor. La interior, pereţii vagonului se căptuşesc cu lemn lustruit sau cu placaj, iar sub această căptuşeală se instalează (de obicei pe peretele lateral stîng) conductoarele electrice cari leagă regulatorul cu motoarele de tracţiune. — Acoperişul cupeului are, în generai, formă boltită, astfel încît se realizează o solidarizare mai bună a plafonului cu pereţii şi un spaţiu mai mare în interiorul caroseriei. Acoperişul vagoanelor de tramvai trebuie să fie izolat electric, la exterior şi la interior, deoarece pe ele se montează priza de curent şi rezistenţele de pornire. La exterior, acoperişul trebuie izolat bine contra apei; la interior, plafonul se. căptuşeşte cu placaj sau cu lemn lustruit, iar sub această căptuşeală se întind conductoarele de forţă, cum şi conductoarele instalaţiei de lumină şi ale motorului compresorului de aer. — P I o n ş e u I, situat peste cadrul cupeului, e acoperit cu o podea de scînduri de brad; deasupra podelii se aplică un strat izolant de carton asfaltat, iarbă-de-mare sau plută, şipci de lemn, xilolit, linoleum, sau o pînză de cauciuc. Pentru vizitarea motoarelor, a angrenajelor, a frînei şi a aparatului de nisip, se amenajează trape de vizitare în podeaua vagonului.
Scaunele sînt montate de-a lungul pereţilor cupeului, sau de-a curmezişul; în ultimul caz, numărul locurilor pe un rînd e de 2+1 sau 2+2 (la vagoane cu lăţimea depăşind 2,300 m), dimensiunile locului pe un scaun pentru un călător fiind de 410---500 mm. De plafonul sau pe pereţii cupeului se fixează bare (de ex. cromate), curele sau mînere, pentru pasagerii cari călătoresc în picioare.
Trucul e un cărucior format dintr-un cadru (v. fig. III) şi din trenurile de roţi (osii cu roţi montate), incluziv timoneria frînei, şi pe care se sprijină elastic cupeul (caroseria)
III. Cadru! trucului. a) vedere lateraiâ; b) secţiune transversală printr-o latură a trucului.
vagonului; la vagonul motor, trucul cuprinde şi motoarele de tracţiune, cu angrenajele de transmisiune a mişcării la roţi. De obicei, trucul cu o osie se numeşte truc simfrlu sau semitruc, iar cel cu două osii, truc dublu sau (abreviat) truc. Ampata-mentul vagonului cu două osii (a) se determină din relaţia a=R[7t unde R e raza celei mai strînse curbe a liniei (în general, a=2000-*,3600 mm); pentru realizarea unui mers mai liniştit al vagonului, trebuie ca raportul (x) dintre lungimea totală a vagonului şi ampatament să fie x ^3,5.
!X>
jj
ir
După felul construcţiei aparatului de rulare, se deosebesc următoarele tipuri de vagoane de tramvai: cu osii libere (fără truc), cu trucuri simple, cu un truc dublu (vagon cu două osii), cu două trucuri duble (vagon cu patru osii). — La vagoanele cu osii libere, cupeul se sprijină direct pe osie, prin intermediul cutiei cap de osie şi al resorturilor suspensiunii, osiile avînd un joc mic longitudinal şi transversal. Aceste vagoane sînt foarte simple, uşor de construit şi de întreţinut, dar osiile libere nu se folosesc la vagoanele cu capacitate mare (v. fig. IV), deoarece nu se orientează radiaI în curbe. — La vagoanele cu două trucuri simple (cu cîte o osie), cari sînt vagoane cu două osii, înscrierea în curbe e mai uşoară, dar stabil itatea în curbe e mică (vagoanele au mişcare de şerpuire) şi uzura bandajelor (în special a buzei) şi a şinei e mai mare. Pentru limitarea osci Iaţi i Ior se introduc bielete cu articulaţii cardanice, cari ieagă trucul de cupeu. Aceste trucuri se folosesc mai mult la remorci.— La vagoanele cu un truc dublu (cu două osii) dispus sub mijlocul cadrului cupeului, cari de asemenea sînt vagoane cu două osii, înscrierea în curbe reclamă un consum suplementar de energie (din cauza rezistenţelor de rulare ale roţilor, osiile nefiind radiante), dar stabilitatea în curbe e mare. Uzura buzei bandajelor şi a şinelor (în curbe) e relativ mare. Cupeul se reazemă pe truc prin intermediul unor resorturi elicoidale sau lamelare,
iar cadrul trucului e suspendat elastic pe osii (de asemenea, prin resorturi elicoidale sau lamelare). — La vagoanele cu doua trucuri duble pivotante (numite boghiuri), cari sînt vagoane cu patru osii, înscrierea în curbe nu e d ifici lă (la vagoanele cu capacitate mare se folosesc boghiuri cu osii radiante) şi stabilitatea e mare, deoarece lungimea boghiului e mult mai mică decît la trucurile duble (cu două osii) ale vagoanelor cu două osii (1,3---1,6m faţă de 2--*3,1 m). Cupeul se reazemă în pivot pe traversa oscilantă a boghiului, fără vreo suspensiune intermediară, dar boghiurile sînt construite cu sisteme de suspensiune dublă, longitudinală şi transversală. Cu aceste vagoane se pot atinge viteze pînă la 60---70 km/h.
Suspensiunea e ansamblul de resorturi şi elemente de legătură ale unui vagon de tramvai, care se poate realiza în mai multe feluri. Astfel, suspensiunea se realizează: la vagoanele cu osii libere (fără truc), prin resorturi lamelare (arcuri cu foi), pe cari se sprijină cupeul; la vagoanele cu trucuri simple, prin resorturi lamelare sau elicoidale, eventual combinate; la vagoanele cu un truc dublu, prin resorturi lamelare sau elicoidale între cupeu şi truc, cum şi prin resorturi lamelare (arcuri cu foi) între cadrul trucului şi osii (în dreptul cutiei cap de osie); la vagoanele cu boghiuri, prin sisteme combinate de resorturi lamelare şi elicoidale, incluziv suspensiunea transversală a traversei oscilante (pe care se reazemă cupeul), eventual completată cu amortisoare (de ex. tampoane de cauciuc).
Trenul de roţi e osia montată, adică osia cu cele două roţi,fiind ech i pată ş i cu coroane de angrenaj dacăeosie motoare (v. fig. V). Osia trenurilor de roţi, care se fabrică din oţel cu rezistenţa la întindere de 50---65 kg/mm2 şi cu alungirea specifică mai mare decît 18%, poate avea diametrul de 120***130 mm ;
(J
IV. Tipuri de]vagoane de tramvai, o) vagon cu osii libere; fa) vagon cu două osii, cu două trucuri simple (semitrucuri); c) vagon cu două osii, cu un truc dublu; d) vagon cu patru osii, cu două trucuri duble; 1) cadrul vagonului; 2) osie; 3) truc simplu (cu o osie); 4) truc dubiu (cu două osii).
Tramvai
453
Tramvai
fusurile de la capetele osiei, pe cari se montează cusineţi sau rulmenţi (în cutia cap de osie), au un diametru de 90*"100 mm
V. Trenul de roţi al unui vagon motor de tramvai.
1) osie; 2) fus cap de osie; 3) roată de rulare; 4) roată de angrenare cu motorul de tracţiune.
şi sînt prelucrate fin. Osiile pentru vagoane motoare au o durată de 5-• *10 ani, iar cele pentru remorci, de 7---12 ani.
La tramvaie se folosesc numai roţi cu bandaje, cari pot fi roţi disc (pline) sau roţi cu spiţe, diametrul lor exterior fiind de 600---880 mm. Roţile disc (pline), cari comparativ sînt mai robuste, durează 7---12 ani la vagoanele motoare şi 10***15 ani la vagoanele remorci; roţile cu spiţe, cari sînt mai uşoare, durează 6***8 ani, se fisurează la locul de îmbinare cu obada şi se ovalizează mai repede decît cele pline (ceea ce provoacă slăbirea bandajelor). Bandajele, în general laminate din oţel cu rezistenţa la întindere de 75---90 kg/mm2, cu alungirea specifică mai mare decît 10% şi cu o contracţiune specifică mai mare decît 14%, au profilul exterior adecvat şinelor cu jgheab, pentru ca să asigure o aderenţă mai bună a roţii la şină. Considerînd distanţa parcursă de tramvai, bandajele roţilor vagoanelor motoare pot dura circa 70---80 de mii kilometri parcurşi, iar bandajele roţilor vagoanelor remorci pot dura circa 110-**150 mii de kilometri parcurşi.
Ecartamentul roţilor ede 1435 mm pentru linii normale şi 1000 mm pentru linii înguste. în unele ţări (de ex. în URSS) se foloseşte şi ecartamentul de 1524 mm, la aşa-numitele linii Iote.
Echipamentul electric e constitu it d in instalaţi ile de forţă, de lumină şi semnalizare şi de încălzire. Ca anexă a echipamentului electric trebuie considerată instalaţia de aer comprimat, care în principal cuprinde un compresor de aer antrenat de un motor electric de curent continuu.
Instalaţia de forţă se compune din priza de curent (arc de contact, trolei sau pantograf), bobina de reac-tanţă, disjunctorul de curent maxim, s i g u-
VI. Schema de conexiuni a circuitului de forţă al unui vagon motor.
1) firul aerian (firul de contact); 2) priză de curent; 3) bobină de reactanţă; 4) paratoner; 5) controler; 6) reostat de pornire; 7) motor de tracţiune; 8) şină.
ranţa generală, controlerul (regulatorul de mers) şi motoarele electrice de tracţiune cu
reostate de pornire (v. fig. VI). Echipamentul electric de forţă al vagonului de tramvai, care se montează într-un spaţiu I imitat, trebuie să funcţioneze în regim de lucru cu un mare număr de întreruperi şi restabiliri ale curentului electric, cu variaţii ale tensiunii de alimentare la priza de curent, variaţii mari ale curentului de alimentare a motoarelor, solicitări dinamice (trepidaţii, şocuri, etc.), variaţii bruşte de temperatură, acţiunea agenţilor atmosferici şi murdărie.
Conducerea vagonului de tramvai re-clamă efectuarea următoarelor operaţii: pornirea motorului de tracţiune, prin legarea succesivă în serie şi în derivaţie a motoarelor, cu introducerea în serie a rezistenţelor de pornire şi apoi eliminarea lor treptată; reglarea vitezei de rulare, în timpul mişcării vagonului, prin întreruperi de curent sau prin shuntarea polilor motoarelor; frînarea (electrică, pneumatică, manuală); etc. Conducerea poate fi directă, cînd trenul are un singur vagon motor şi forţa necesară pentru manevrarea controlerului (regulatorului) nu e prea mare, sau i n d i-
VII. Schema comenzii indirecte.
1) controlerul (regulatorul de comandă) vagonului motor; 2) controlerul (regulatorul de comandă) remorcii; 3) cupla electrică dintre vagoane ; 4) bobina contactoarelor magnetice; 5) miezul contactorului *, 6) potenţiometru; 7) fir aerian; 8) priză de curent; 9) paratoner; 10) disjunctor de curent mixt;
11) reostat de pornire; 12) motor de tracţiune.
r e c t ă (comandă de la distanţă sau telecomandă), cînd trenul are mai multe vagoane motoare şi e condus numai de la vagonul din faţă (v. fig. VII).
Toate operaţiile de conducere directă sau indirectă se realizează prin manevrarea unui controler (de către manipulant), care e un regulator de joasă tensiune şi poate fi: cu acţionare automată, cînd succesiunea diferitelor contacte e automată (după ce manipulanţul a apăsat pe buton), sau cu acţionare manuală, cînd stabilirea contactelor pentru diferite poziţii de mers e efectuată de manipulantul vagonului (cu rapiditatea corespunzătoare accelerării necesare).
Motoarele de tracţiune sînt motoare electrice, cari trebuie să dezvolte un cuplu mare de demarare şi să permită reglarea vitezei şi a cuplului motor în limite largi (cu consum minim de energie electrică şi cu variaţie fără şocuri a forţei de tracţiune). De aceea la tramvaie se folosesc, în general, motoare serie de curent continuu, autoventi late. Caracteristicile constructive ale motoarelor, modul de fixare şi dimensiunile sînt determinate de felul transmisiunii; de regulă, se folosesc motoare suspendate anaxial, echipate cu lagăre-gheară (v. Lagăre suspendate oscilante, sub Lagăr cu alunecare;.
La vagoanele de tramvai e frecvent utilizată transmisiunea individuală (v. fig. VIII şi IX,) care poate fi: d i r e c t ă, rotorul motorului fiind montat direct pe osia motoare a trenului de
Tramvai
454
Tramvai
roţi; prin angrenaje cilindrice, motorul avînd suspensiune elastică unilaterală; prin angrenaje (cilin-
VIII. Truc cu suspensiune elastică unilaterală a motorului.
1) truc; 2) osie; 3) roată; 4) motor de tracţiune; 5) angrenaj; 6) resort de suspensiune a vagonului pe truc; 7) şină.
drice sau conice) şi a c u p I a j e (elastice sau cardanice), motorul fiind fixat rigid pe cadrul trucului.
IX. Truc cu motorul fixat rigid, truc; 2) osie; 3) roată; 4) motor de tracţiune; 5) cutie de angrenaje;
6) şină.
Instalaţia de luminaşi semnalizare, în general alimentată de Ia reţea (la tensiunea de 550 V sau 750 V), se realizează folosind becuri antitrepidante (cu număr mai mare de suporturi pentru filament), de 120 V sau 220 V, legate în serie. Instalaţia de lumină trebuie să asigure în interiorul vagonului, la înălţimea de 1 m de la podea, iluminarea de 30"*40 lumeni. Instalaţia de semnalizare, între vagoane sau în interiorul vagonului, trebuie să permită comanda comodă şi rapidă a semnalului, recepţionarea directă de către manipulant a semnalului emis din fiecare vagon al trenului şi controlul semnalului.
Instalaţia de încălzire a vagoanelor de tramvai cuprinde radiatoare electrice, simple şi bine izolate electric, cari se montează sub scaune. Uneori, în cupeu se instalează grupuri de rezistenţe de pornire, pentru folosirea la încălzire a efectului electrocaloric din timpul demarării.
Echipamentul de frînă e ansamblul de frîne independente, diferite ca mod de funcţionare şi de transmisiune a forţei de frînare, cu cari trebuie să fie echipat un vagon de tramvai. în general se folosesc frîna cu fricţiune, frîna pneumatică (numită şi pneumomecan ică), frîna electrică şi frîna electromagnetică (cu patină pe şină). Majoritatea vagoanelor sînt echipate cu primele trei sisteme de frînare, dintre cari frîna de serviciu e cea pneumatică sau cea electrică; la cele mai multe tramvaie actuale, frîna electrică se foloseşte mai ales ca frînă de siguranţă (numită şi „frînă de urgenţă41), deoarece serveşte la evitarea accidentelor, iar cea cu fricţiune manevrabilă) se foloseşte ca frîna de rezervă (de ex. cînd pre-
siunea aerului din conducte e insuficientă pentru frînare, cînd se fac manevre pentru cuplări şi decuplări de vagoane, cînd trebuie efectuate opriri în pantă sau frînări prelungite).
Condiţiile pe cari trebuie să le satisfacă frînele sînt: să oprească vagonul pe o distanţă cît mai mică, într-un timp cît mai scurt; să realizeze oprirea, fără şocuri şi fără smucituri; să nu provoace patinarea roţilor pe şină nici la cea mai energică frînare; să frîneze simultan toate vagoanele unui tren. După modul cum se produce efectul de frînare, se deosebesc frîne cu fricţiune şi frîne electrice, iar după felul transmisiunii forţei de frînare, se deosebesc frîne mecanice, pneumatice, reostatice, de scurt-circuit sau electromagnetice.
Frînele cu fricţiune (v. sub Frînă), adică cele mecanice şi pneumatice, sînt: frîne cu sabot (v. fig. X), la cari frînarea se obţine prin frecarea uscată dintre doi saboţi şi bandajul roţii; frîne cu tobă, la cari frînarea se obţine prin frecarea uscată dintre doi saboţi sau o panglică şi o tobă solidarizată cu osia; frîne cu disc, la cari frînarea se obţine prin frecarea dintre două plăci de presiune şi un disc solidarizat cu osia,
Frînele mecanice, manevrabile (în general manual) şi cu transmisiune printr-o timonerie de frînă (formată din tije), se folosesc în special ca frîne de rezervă.
Frînele pneumatice, cu comandă şi transm i-siune pneumatice, pot fi directe, indirecte sau
X. Frînă cu saboţi (săgeata indică sensul de strîngere a frînei).
1-2-3-4-5-6) lanţul cinematic al pîrghiilor de acţionare; 7) sabot; 8) roată; 9) resort de rapel.
rr
13
6' 12
11	13
XI.	Schema frînei pneumatice directe.
I)	robinetul manipulantului; 2) manometru; 3) conductă de frînare; 4) con" ductă de presiune; 5) conductă de golire a instalaţiei; 6) compresor; 7) sorb (filtru de aspiraţie); 8) valvă de siguranţă; 9) reţinător; 10) rezervor de aer;
II)	regulator de presiune; 12) cilindru de frînă; 13) valvă de descărcare; 14) robinet; 15) tub de cuplare între vagonul motor (stînga) şi remorcă
(dreapta).
mixte,— Frîna directă cuprinde robinetul de frînă (numit şi robinetul manipulantului), compresorul de aer, rezervoare de aer, conducte, cilindri de frînă şi alte organe auxiliare (v. fig. XI). în stare defrînată, conducta de legătură dintre vagoane e fără presiune; pentru frînare se comandă, de la robinetul de frînă, trecerea aerului sub presiune din rezervorul de aer în cilindrul de frînă, prin conducta de legătură. Această frînă prezintă dezavantajul că nu se frînează simultan toate
Tramvai, linie de ~
455
Tramvai, linie de
vagoanele unui tren şi că nu se frînează nici un vagon, dacă conducta de legătură e întreruptă. — Frîna indirectă (automată) cuprinde, în plus faţă de frîna directă, tripla valvă şi rezervoare de aer auxiliare (v. fig. XII). în stare defrînată, conducta
ir
5 \|
*
15
11
13
â 'X13
XII.	Schema frînei pneumatice indirecte.
I)	robinetul manipulantului; 2) manometru; 3) conductă de frînare; 4) conductă de presiune; 5) conductă de golire; 6) compresor; 7) sorb (filtru de aspiraţie); 8) valvă de siguranţă; 9) reţinător; 10) rezervor principal de aer;
II)	regulator de presiune; 12) rezervor auxiliar de aer; 13) valvă de descărcare; 14) triplă valvă; 15) cilindru de frînă; 16) robinet; 17) tub de cuplare
între vagonul motor (stînga) şi remorcă (dreapta).
de legătură dintre vagoane e sub presiune (la presiunea din rezervorul principal de aer); frînarea se obţine de la robinetul de frînă sau la ruperea conductei de legătură, prin producerea unei depresiuni în tripla valvă, care comandă (automat) trecerea aerului din rezervorul auxiliar în cilindrul de frînă.— Frîna mixtă cuprinde toate organele comune şi diferite ale frînelor directă şi indirectă (v. fig. X///), deci două conducte de legă-
XIII. Schema frînei pneumatice mixte.
1) robinetul manipulantului; 2) manometru; 3X) conductă de frînare directă; 3a) conductă de frînare indirectă; 4) conductă de presiune; 5) conductă de golire; 6) compresor; 7) sorb (filtru de aspiraţie); 8) valvă de siguranţă; 9) reţinător; 10) rezervor principal de aer; 11) tremie de nisip; 12) rezervor auxiliar de aer; 13) valvă de descărcare; 14) triplă valvă; 15) cilindru de frînă; 16) robinet; 17) tub de cuplare între vagonul motor (stînga) şi remorcă
(dreapta).
tură între vagoane: una fără presiune şi alta sub presiune (conducta generală) în stare defrînată. Instalaţiile de frînă mixtă se deosebesc după tipul triplei valve. La tramvaie se foloseşte, în general, frîna directă ca frînă de serviciu, iar cea indirectă, ca frînă de siguranţă.
Frînele electrice (v. sub Frînă) sînt: frîne reostatice (v. fig. XIV ş\ XV), la cari frînarea se obţine lăsînd electromotorul să debiteze ca generator pe un reostat; frîne de scurt-circuit, la cari frînarea sa obţine prin scurt-cir-cuitarea inductorului (pentru oprirea vagonului e necesară altă frînă); frîne recupe-rative (v. fig. XVI), la cari frînarea se obţine prin transformarea energiei cinetice a vagonului în energie electrică, lăsînd electromotorul să debiteze ca generator pe electromagneticp (v. fi
acţiunea curenţilor electric 3 J	/~n
XIV. Schema frînei reostatice a unui vagon cu două motoare.
o) cu fir de egalizare; b) cu excitaţie încrucişată; 1) excitaţie; 2) reostat; 3) pămînt.
reţeaua electrică de alimentare; frîne XV ii), ia cari frînarea se obţine prin ‘ ' induşi de o electropatină în şină.
XV. Schema frînei reostatice a unui XVI. Schema frînei cu recuperare a vagon cu patru motoare.	unui vagon cu două motoare,
o)	schemă ciclică; b) schemă corn- 1) excitaţie; 2) reostat; 3) releu; binată; 1) excitaţie; 2) reostat;	4)	fir	aerian.
3) pămînt.
Deoarece frîna de scurt-circuit constituie numai o fr î n ă de urgenţă, care poate fi folosită pentru evitarea unor accidente, trebuie dublată cuofrînă de oprire.
s
ir'
c
XVII. Schema frînei electromagnetice, cu patină (sabot).
1)	circuit electric; 2) patină; 3) şină.
Anexele vagonului sînt d i feri te accesori i ale aces-tuia, cum sînt dispozitivele de tracţiune, tampoanele, scuturile de protecţie ale părţilor rulante, dispozitivele de salvare automată (sub vagon), aparatul de nisip, grilajul de protecţie dintre vagoane, clopotul de picior al manipulantului, dispozitivele de ventilaţie, aparatul de radiorecepţie, etc.
i.	linie de Transp.: Ansamblu format din calea de rulare, pe care circulă tramvaiul, şi din firul aerian, prin cari acesta primeşte energie electrică. Totalitatea căilor de rulare dintr-un centru populat (de ex. oraş) alcătuiesc reţeaua de şine, iar complexul de fire aeriene, reţeaua de contact.
Reţeaua de şine se compune din fundaţie şi din, suprastructură, care cuprinde şine, antretoaze, eclise, macazur i
Tranchet
456
Transacetilaze
încrucişări şi partea pavată a străzii. Pe străzile oraşelor se folosesc şinele cu şanţ (tip „Phoenix“),îngropate în pavaj şi sudate în capete (electric sau aluminotermic); pe liniile suburbane se poate folosi şină de cale ferată (tip „Vignole"). La capetele de linii şi în anumite puncte mai importante se amenajează bucle de întoarcere, pentru staţionarea, controlul sau degajarea vagoanelor defectate (cari ar bloca circulaţia).
Reţeaua de contact serveşte la alimentarea tramvaielor cu energie electrică, aproape excluziv în curent continuu şi, de obicei, la tensiunea de 550 V sau 750 V (uneori se folosesc tensiuni mai înalte). CurentuI continuu, obţinut prin redresarea curentului alternativ în substaţiuni, trece în reţeaua de contact prin cabluri subterane sau aeriene; de la firul de contact curentul e cules de priza de curent a vagonului (arc de contact, trolley sau pantograf) şi ajunge la motoarele de tracţiune, iar apoi revine la substaţiune prin şină şi prin cablurile de întoarcere.
1.	Tranchet, pl. tranchete. Nav.: Bară scurtă, de lemn rotund, folosită ca apărătoare la acostările şi staţionările navei cu un bord, la o altă navă sau la cheu, pentru a amortisa şi a feri corpul navei de izbituri. Se confecţionează din lemn de esenţă moale (în general pin), înfăşurat cu resturi de parîmă de cînepă, iar la un capăt, pentru manevra acestuia de pe punte, are trecută, printr-o gaură, un capăt de parîmă. .în porturile cu resac (v.), pe cheu şi puţin mai sus de nivelul apei, se folosesc tranchete orizontale, mai lungi şi mai groase decît cele verticale, şi la nave se folosesc tranchete orizontale, iar nava, la o staţionare de mai lungă durată (lîngă o altă navă sau lîngă un cheu fără tranchete), are tranchetele dispuse la linia de plutire (la fluviu) sau aproape de linia de plutire (la mare), spre a nu fi ridicate de resac şi pentru ca nava să se rezeme pe tranchet pe mai multe coaste. în general, dar mai ales la navele cu bordajul subţire, tranchetele sînt dispuse astfel, încît să rezeme pe părţile mai rezistente ale navei (de ex.: pe coaste, brîu, etc.).
2.	Trandafir, pl. trandafiri. Bot.: Arbust din familia Rosa-ceae, care creşte sălbatic la marginea păduri lor, în tufărişuri, la munte, la deal sau pe cîmp, şi se cultivă folosind specia sălbatică drept purtător de altoi.
Trandafirul sălbatic (Rosa canina) e un arbust spontan de
1,5**2 m înălţime. Sin. Măceş (v.), Răsură, Cacadîr, Rug, Ruje.
Trandafirul cultivat (Rosa centifolia) e un arbust spinos, originar din Asia Mică, cu ghimpi inegali, curbaţi, cu frunze imparipenate, compuse, cu cinci foliole ovale, dinţate şi cu peri pe faţa inferioară; florile, albe, roze, roşii, mari, plăcut mirositoare, cu petalele curbate spre interior, sepalele erecte, de obicei penate şi caduce. Fructul e oval, aromat, de culoare roşie sau neagră. Se cultivă, în principal, prin butaşi, cum şi prin sămînţă. Se foloseşte ca plantă decorativă, iar petalele, în industria alimentară, pentru prepararea dulceţii. Sin. Roză.
3- de lemn r*. Silv., Ind. lemn. V. sub Dalbergia, şi sub Palisandru, lemn de
4 ulei de Ind. chim.: Ulei eteric extras din florile de trandafir (v.). Pentru izolarea parfumului se prelucrează speciile: Rosa damascena Mi11, forma triginti petala Dieck (trandafirul roşu de Damasc), care creşte sălbatic în Siria, Caucaz, Maroc, Andaluzia şi se cultivă extensiv în Bulgaria şi Anatolia; Rosa alba L. sau Rosa damascena MiII. varietatea albă (trandafirul alb de grădină), rezistent la condiţii climatice defavorabile, cultivat în Bulgaria la altitudini mai înalte; Rosa centifolia L. (trandafirul de mai), care se cultivă extensiv în Sudul Franţei şi în Nordul Africei (în special în Maroc). El conţine un procent destul de mare de ulei care totuşi nu poate fi izolat economic prin distilare cu vapori de apă. Cea mai mare parte se foloseşte pentru extracţia cu solvenţi vola-tili, din care rezultă concretul şi absolutul de trandafir.
Uleiul de trandafir bulgăresc se izolează prin distilarea cu vapori de apă a florilor de Rosa damascena şi de Rosa alba.
Uleiul de trandafir fiind relativ solubil în apă, numai o parte se separă ca ulei; de aceea apele de antrenare sînt redistilate pentru a obţine porţiunea solubilă în apă în formă de ulei.
Din 4000 kg flori de Rosa damascena se obţine circa 1 kg ulei eteric, de culoare galbenă deschisă, uneori uşor verzuie, semisolid la temperatura obişnuită. între 6 şi 22° separă cristale din lichid. La răcire, uleiul congelează într-o masă moale, transparentă. Mirosul uleiului e caracteristic de floare proaspătă, gustul e înţepător, dulceag. Din cauza conţinutului ridicat în parafine, nu e solubil nici în cantităţi mari de alcool 90%, cu care dă numai amestecuri turburi, din cari stearoptenul precipită parţial.
Uleiul de trandafir turcesc se izolează din Rosa damascena Mi11. în principal, şi într-o proporţie mult mai mică din Rosa alba L., cu randamentul de 1 kg ulei la 3000 kg flori.
Uleiul de trandafir francez se izolează din Rosa centifol ia L., la distilarea cu vapori-de apă obţinîndu-se un randament de:
1	kg ulei din 10 000 kg flori; apele de antrenare nu se redistilă şi reprezintă apa de trandafir din comerţ.
Uleiul de trandafir marocan se obţine din Rosa damascena Mi11. şi Rosa centifolia L., cu un randament de antrenare cu vapori de apă de 0,03%. Uleiul are un miros caracteristic, dar uşor neplăcut.
Componenţii chimici ai uleiurilor de trandafir sînt: l-citro-nelol, geraniol, nerol, l-linalooI, alcool feniletilic, farnesol, aldehidă nonilică, citral, eugenol, carvonă, stearopten. Uleiul de trandafir e un important ingredient în parfumerie. Aproape toate compoziţiile fine conţin proporţii mai mari sau mai mici de ulei de trandafir. Se .utilizează, de asemenea, la aromati-zarea unor sorturi de tutun, iar în cantităţi mici, în arome alimentare pentru băuturi alcoolice.
5.	Transacetilaze. Chim. biol.: Enzime cari au calitatea de a transporta radicali acetil, necesari să fie incorporaţi pentru sinteza unor molecule noi; de exemplu, pentru sinteza acetil-colinei, acetilarea sulfanilamidelor, sinteza acizilor graşi, a sterolilor, a acidului citric, etc. Aceste reacţii necesită prezenţa unui cofactor, şi anume a coenzimei A (CoA). Această coenzimă a fost preparată sub formă purificată, din culturile de Streptomyces fradiae sau din drojdie de bere, prin precipitare cu oxid de cupru. Acetil-CoA se poate izola din culturile de levură, care oxidează acetatul, sau prin tratarea CoA cu diferiţi agenţi de acetilare. Acetil-CoA, numit şi „acetat activ", e o sursă uşor accesibilă de grupări acetil necesare sintezelor, în aceste reacţii se constată două faze: în prima fază, gruparea acetil e transmisă CoA şi, în a doua fază, acetil-CoA transmite acetilul, sub formă activă, unui acceptor adecvat. Acetil-CoA e folosit pentru acetilarea colinei, în prezenţa colinacetilazei, izolată din creierul de iepure.
Colinacetilaza e enzimă care catalizează reacţia de sinteză a acetilcolinei din colină şi acetil-CoA. Homogenatele şi extractele de creier de şobolan şi cobai pot realiza, în condiţii anae-robe, sinteza acetilcolinei, după adăugarea în sistem a colinei, a acidului adenozin-trifosforic (ATF) şi a fluorurii de sodiu. Reacţia nu se produce în absenţa ATF, decît în foarte mică măsură, ceea ce indică necesitatea transportului de energie prin intermediul ATF, în procesele de acetilare. Enzime cari catalizează acest tip de reacţie se găsesc în creier şi în nervii periferici, în muşchii şi în placenta majorităţii mamiferelor, fiind stimulate de K+, Rb+, Cs+, Mg++, Mn++ şj inhibite de Cu++.
Enzimă de condensare (oxalacetattransacetilaza) e transace-tilaza care catalizează reacţia de condensare a „acetilului activ" cu acidul oxaloacetic şi formare de acid citric.
Fosfotransacetilaza e enzimă care catalizează reacţia de formare a acetii-CoA din acetilfosfat; această reacţie e importantă în p-oxidarea acizilor graşi şi conduce la formarea acetoacetatului din două molecule de acetil-CoA.
Formotransacetilaza catalizează reacţia de acetilare a CoA, donatorul de acetil fiind acidul piruvic.
Tranşam idaze
457
Transbordor
Acetil-CoA -* D- glucoza mint ransacetilaza e enzimă de trans-acetilare care intervine în acetilarea glucozaminei la N-acetil-
glucozamină.
Acetil-CoA-^ ari la mint ransacetilaza ee nzima care catalizează acetilarea sulfanilamidelor, a sulfatiazoului şi a sulfadiazi-nelor; s-a constatat, în terapia cu aceste substanţe, că în organism sînt acetilate. Această enzimă a fost izolată din extractul hepatic de porumbel.
1.	Transamidaze, sing. transamidază. Chim. biol.: Enzime, din clasa transferazelor, subgrupa L-transglutamazelor şi trans-aspartazelor, cari au calitatea de a cataliza reacţiile de transfer ale grupărilor amidice de pe asparagină, cum şi de pe glutamină, pe un cetoacid. Se cunosc asparagin-a-cetoacidtransamidaza şi glutamin-a-cetoacidtransamidaza, cari au fost descoperite în ţesuturile animale şi la bacterii.
2.	Transa mi na re. Chim. biol.: Proces biochimic, care consistă în transferul grupării aminice a unui aminoacid pe un cetoacid, cu formarea unui aminoacid şi a unui cetoacid nou, sub acţiunea unor enzime (transaminazele). Reacţia e perfect reversibilă şi implică următoarele trei etape: condensarea între aminoacid şi cetoacid cu formarea unui compus intermediar de tipul bazei Schiff (compusul intermediar I); modificarea tautomeră a acestei baze Schiff prin deplasarea dublei legături, ceea ce conduce la formarea unui alt compus intermediar (compusul II) (aceasta se realizează printr-o reacţie de oxidoreducere intermoleculară sau o regrupare prototropă— ioni-zare intermediară a unui proton — a punţii metilenazometinice, reacţie care constituie etapa enzimatică în mecanismul tranşam i-nării biologice); desfacerea spontană a compusului format în produsele finale, respectiv aminoacidul şi cetoacidul nou format:
CHo
CH2
i
chnh2
I
COOH
acid L ( + )-giu-tamic
CHa
. I
C=
+
o=c
I
COOH
I
CH2
I
CH-
ch3
I
-N=C
COOH
COOH
acid piruv’c
CH.,
I
=N —CH
compus intermediar (bază Schiff)
COOH	COOH
compus intermediar II
ch2
> I
c=o
I
COOH
ch2
COOH
L( + )-alanină
acid a ceto-glutaric
Mecanismul intim al reacţiei de transamînare a fost urmărit cu ajutorul isotopilor, respectiv cu deuteriu incorporat în molecula alaninei.
Transaminarea e una dintre reacţiile biologice de importanţă fundamentală. Transaminazele participă la sinteza şi degradarea aminoacizilor şi, în acelaşi timp, stabilesc conexiunea dintre metabolismul glucidelor şi al proteinelor, prin intermediul cetoacizilor participanţi ai ciclului tricarboxilic.
3. Transaminaze, sing. transaminază. Chim. biol.: Enzime cari catalizează transferul grupării aminice de pe un a-aminoacid pe un a-cetoacid, cu formarea unui aminoacid nou, după următoarea reacţie reversibilă:
R—CH—COOH-fR'—C—COOH ^ R'—CH—COOH-f-
NH,
O
NH,
l2	INI	l2
+ R—C—COOH
II
O
Transaminazele fac parte din grupul transferazelor (v.) alături de transfosfataze, transacilaze, transmetilaze şi trans-
glicozidaze, cari au o mare importanţă în metabolismele intermediare.
Ca în toate tipurile de reacţii enzimatice, se formează intermediar un complex; în acest caz se formează un complex enzimă-grupare transferabilă. în procesul de transaminare, aminoacizii dicarboxiIici (glutamic şi aspartic), auun rolcentral ; acceptorul de grupare amino poate fi un cetoacid oarecare, în principal, acidul piruvic, acidul oxaloacetic sau acidul a-ceto-glutaric. Reacţia de transaminare, care în ţesutul viu are un caracter enzimatic, poate fi realizată şi pe calea unui şir de reacţii chimice. Mecanismul intim al reacţiei de transaminare enzimatică a fost urmărit cu ajutorul isotopilor, şi anume cu deuteriu incorporat în molecula alaninei. Experienţele au dovedit că labilizarea şi dislocarea c -hidrogenului, pe de o parte, şi transferul grupării aminice NH2 şi a electronului, pe de alta, sînt două stadii distincte şi succesive ale catalizei enzimatice. Labilizarea e o funcţiune termostabilă şi relativ nespecifică a enzimei, constituind faza premergătoare stadiului de transfer al grupării aminice.
Transaminarea e o reacţie biologică de importanţă fundamentală. Transaminazele participă la sinteza şi degradarea aminoacizilor şi, în acelaşi timp, stabilesc conexiunea dintre metabolismul glucidelor şi al proteinelor, prin intermediul cetoacizilor participanţi ai ciclului tricarboxilic (acidul piruvic, oxaloacetic şi a-cetoglutaric).
4.	Transanticlinal, pl. transanticlinale. Geol.: Anticiinal (v). transversal pe direcţia structurii geologice. Sin. Ridicare axială.
5.	Transbordare. Transp.: Operaţie de trafic normal, sau ocazională, care consistă în a trece călătorii sau mărfurile dintr-un vehicul în altul.
Transbordările, ca operaţii curente, se efectuează în traficul combinat, la punctele de schimbare a mijlocului de transport. — în traficul de călători combinat, transbordări le se fac, de exemplu, între transportul pe calea ferată şi transportul fluvial de călători, între transportul pe calea ferată şi transportul rutier sau aerian, etc. — în traficul de mărfuri, transbordări le se fac, de exemplu, între două căi ferate cu ecartamente diferite, între transporturi feroviare şi rutiere, între transporturi feroviare sau rutiere şi transporturi navale, etc.
Transbordări le curente se efectuează cu instalaţii şi utilaje speciale, cum sînt: macarale, poduri de transbordare, benzi transportoare, platforme, transpunere (v.) de pe un dispozitiv cu rulare cu un ecartament oarecare pe un altui cu un ecar-tament diferit (operaţie folosită la transbordarea vagoanelor pe boghiuri), trecerea vagoanelor de cale ferată pe platforme rualnte, cari transportă vagoanele pe şosele, la destinaţie, conteinere pentru mărfuri în pachete sau în baloturi, etc.
Transbordările ocazionale se efectuează la întreruperi de circulaţie sau la defectări de vehicule, de obicei prin mijloace improvizate, cari stau la dispoziţie.
Transbordarea mărfurilor se face în staţii specializate, numite staţii de transbordare, dotate cu linii de ecartament diferit, în formă de pieptene, intercalate astfel încît vagoanele să staţioneze faţă în faţă, fie direct, fie prin intermediul cheu-rilor de transbordare, pe cari circulă utilajul folosit la transbordare.
Uneori, liniile celor două căi cu ecartament diferit se montează la niveluri diferite, astfel încît, uneori, operaţia de transbordare să se efectueze prin gravitaţie (de ex. la transbordarea lichidelor sau a materialelor granulare, în care caz operaţia de transbordare se numeşte t^ansvazare).
6.	Transbordor, pl. transbordoare. 1. Tehn.: Platformăde-plasabilă pe şine, echipată cu linii de cale ferată orientate perpendicular pe direcţia sa de deplasare, şi care serveşte la mutarea vehiculelor feroviare de pe o linie pe alta (liniile fiind para-
Transbordor de vagonete
458
Transcedentă, funcţiune —
lele). Transbordorul (v. fig. / şi //) e constituit din următoarele părţi: scheletul metalic (platforma), pe care sînt montate şinele liniei de transport; echipamentul de rulare, prin intermediul căruia se deplasează pe linia de rulare (pe şine); echipamentul de antrenare şi de manevra (mecanic sau electromecanic). Deplasarea transbordoarelor se poate efectua manual sau mecanizat (în general, cu motor electric), viteza de deplasare fiind în ultimul caz de 30—60 m/m in. Pentru îmbarcarea petransbordor, vehiculele sînt trase cu un troliu, acţionat în general electric, viteza de manevrare a acestora fiind de 15---20 m/min.
Se deosebesc transbordoare îngropate, semiîngropate şi neîngropate. — La transbordorul îngropat, linia
II. Transbordor.
1) barele scheletului transbordorului; 2) linia de transport pentru vehicule» pe transbordor; 3) roţi de rulare; 4) linia de rulare a transbordorului; 5) mo tor electric de antrenare; 6) arbore principal de transmisiune; 7) troliu de manevră; 8) role pentru ghidarea cablului de manevră.
de rulare e aşezată pe fundul unui canal (la adîncimea de circa 50 cm), astfel încît linia sa de transport să fie la acelaşi nivel cu celelalte linii de cale supraterane. Acest transbordor e constructiv mai convenabil şi permite îmbarcarea comodă a vehiculelor, dar pentru traversarea canalului liniei de rulare sînt necesare poduri (de obicei cu manevrare automată), ceea ce îngreunează circulaţia în ansamblul ei, — La transbordorul semi îngropat, canalul liniei de rulare e mai puţin adînc, dar îmbarcarea vehiculelor e destul de comodă. Adîncimea mică a canalu lu i reclamă folosirea unor rampe simple pentru traversarea lui. — La transbordorul n e î n g r o-pat, linia de rulare e la nivelul solului, astfel încît linia lui de transport e mai sus decît celelalte linii de cale de la sol. Acest transbordor, care nu împiedică restul circulaţiei, reprezintă o construcţie grea şi costisitoare (în unele cazuri se construiesc transbordoare portale), iar uneori reclamă dispozitive de acces pentru ridicarea vehiculelor pe linia lui de transport.
Transbordoarele, a căror capacitate de încărcare poate atinge 400 t, se folosesc în fabricile constructoare sau în atelierele de reparaţie a materialului rulant, în depouri sau în alte instalaţii industriale (de ex. în ateliere de prelucrare a lemnu lu i).
i.	~ de vagonete. Mine: Transbordor uşor transportabiI, folosit în galeriile de mină, în special la înaintările rapide ale galeriilor, pentru a schimba repede vagonetul încărcat cu unul
gol, la maşina de încărcat roca împuşcată. — Un tip de transbordor, aplicabil direct pe cale, e constituit din două rame metalice articulate între ele, ale căror şine sînt dispuse perpendicular pe liniile vagonetului şi alcătuiesc calea de rulare a unui cărucior cu roţi. Fiecare ramă se aşază pe cîte o linie, iar vagonetul e urcat pe căruciorul cu roţi (cu ajutorul unor plane înclinate) şi e transbordat cu căruciorul de pe o linie pe alta.
în galeriile cu o singură cale de rulare se folosesc uneori macarale constituite dintr-un cilindru pneumatic fixat pe un cărucior care rulează pe o grindă de oţel prinsă de stîlpii galeriei, perpendicular pe axa ei. Vagonetul încărcat, care trebuie ataşat la sfîrşitul unui convoi, se agaţă de tija pistonului cilindrului, e ridicat de pe şine şi transbordat lateral, ca să permită trecerea unui alt vagonet gol sau manevra unei garnituri de vagonete. Alteori se folosesc macarale cari ridică vagonetul la tavan, ca să permită manevra unui alt vagonet sau a unei garnituri de vagonete sub el.
а.	Transbordor. 2. Nav.: Navă care serveşte ia transbor-darea călătorilor şi a mărfurilor.
3.	Transbordor, bac Nav.; Sin. Ferry-boat (v.).
4.	pod	1. Tehn., Transp.: Platformă suspendată,
prin cabluri, de o construcţie metalică, şi care serveşte la trecerea călătorilor sau a mărfurilor peste un curs de apă.
5.	pod	2. C. f. V. Pod transbordor 2.
б.	Transcalculare. Topog.: Calculul coordonatelor rectan-
gulare ale punctelor de pe teren, trecînd de la un sistem de axe de coordonate la un alt sistem de axe, cu ajutorul formulelor de transformare cunoscute din Geometria analitică: /a\	f X=x0-{-xk	cosa—yks\nol
' '	\ Y=y0+yk	cosa+^&sinoc
qx	/ X=XQ-\-xk	cosa-f^Ăsina
\ Y=yQJryk cosa—xks\noL unde X, Y reprezintă valorile noilor coordonate transcalcu-late ', x, y sînt valorile vechilor coordonate ale punctelor corespunzătoare; k e coeficientul de etalonare sau cîtul dintre valoarea lungimii bazei de racordare, calculată din noile coordonate, prin valoarea dedusă din vechile coordonate; a e unghiul de rotire a axelor, obţinut prin diferenţa dintre orientările nouă şi veche ale bazei de racordare, iar x0, y0 sînt coordonatele originii vechilor axe de coordonate în raport cu noul sistem de axe. Prima pereche de formule (1) se aplică dacă valoarea .orientării, dedusă din vechile coordonate, e mai mare decît cea dedusă din noile coordonate, deci cînd rotirea axelor se face în sens contrar mersului âceldr unui ceasornic (de la est la vest sau de la dreapta la stînga); cea de a doua pereche de formule (2) se aplică pentru cealaltă alternativă (cînd rotirea axelor se face în sensul acelor unui ceasornic).
Transcalcularea se face cu ajutorul maşinii de calcul, după un procedeu adaptat naturii transcalculărilor (cadastrale, geodezice, topografice, etc.). Sin. Transformare de coordonate.
v. ^cadastrala. Cad.: Transcalculare (v.) a vechilor coordonate locale ale punctelor cadastrale sau ale punctelor lucrărilor agrare în coordonate noi, apaţinînd sistemului general al Cadastrului; transcalcularea se efectuează pe baza cunoaşterii sau a determinării, la un număr restrîns de puncte (minimum patru), atît a coordonatelor vechi, cît şi a celor noi; formulele de transcalculare sînt cele de sub Transcalculare (v.) şi se aplică la totalitatea punctelor cari gravitează în jurul punctelor dublu determinate.
8.	Transcendent, numâr Mat. V. sub Număr.
9. Transcendenta, curba	Geom. V. sub Curbă 1.
10. Transcendenta, ecuaţie	Mat. V. Ecuaţie transcendentă.
11.	Transcendenta, funcţiune Mat. V. Funcţiune transcendentă.
/. Schema de instalare a unui transbordor 1) transbordor; 2) linie de transport;. 3) linie de rulare; 4) cale terestră deservită de transbordor.
Transacetolaze
459
Transfer
1.	Transcetolaze, sing. transcetolază. Biol,: Enzime cari catalizează reacţia de transfer al unui fragment cetol, de pe o moleculă donor de grupare cetol pe o moleculă acceptor a acestei grupări. Cea mai cunoscută transcetolază e glicoladehid-transferaza. Donor ii pot fi ribulozo-5-fosfatul, sedoheptulozo--7-fosfatul, eritruloza, acidul oxipiruvic; acceptorii pot fi: glicolaldehida-ribozo-5-fosfatul, 3-fosfogliceroaldehida şi gli-colaldehida, ca atare; pentru funcţiunea de acceptor e necesară prezenţa unei grupări aldehidice libere.
Transcetolaze le intervin în unele reacţii fundamentale, de exemplu în sinteza şi degradarea pentozei din molecula acizilor nucleici; în procesul de fotosinteză, pe calea formarii intermediare a sedoheptulozo-7-fosfatului. Pentru a se realiza
o	cataliză optimă, enzimă necesită prezenţa tiaminpirofosfa-tului, esterul pirofosforic al tiaminei (vitamina BJ, care are rolul de cofactor (nu de coenzimă), şi care formează cu restul de glicolaldehidă un compus intermediar (gIicolaldehida activă), care labilizează acest rest molecular, făcîndu-l transferabil pe un acceptor adecvat.
2.	Transconductanţâ. E/t., Te/c.: Sin. Conductanţă de transfer (v.). Termenul transconductanţâ e utilizat de obicei la tuburile electronice ca sinonim pentru pantă (v. Pantă de tub electronic, sub Pantă 5).
3.	Trcrn seri sta li za re. Metg.: Fenomenul de îmbinare a cristalelor columnare din zona medie de cristalizare primară (v. sub Structură de cristalizare primară, sub Structură metalică), datorită tendinţei de creştere laterală a acestora. Cristalele columnare cresc, atît în direcţia fluxului termic, în care pierd căldură (deci perpendicular pe suprafeţele de răcire, de ex. pereţii unei lingotiere), cît şi lateral (pînă cînd se ating între ele). Datorită tendinţei de creştere laterală, după ce cristalele columnare ajung în contact, se formează o zonă foarte compactă, dar fisurabilă, de-a lungul liniilor de contact ale cristalelor, numită zonâ de transcristalizare. în cazul unei viteze mari de răcire, transcristalizarea poate fi totală, adică poate cuprinde şi zona interioară de cristalizare primară o lingoului, care la răcire e constituită din cristale echiaxe.
4.	Transductor, pl. transductoare. 1. Telc.: Dispozitiv care asigură transformarea energiei primite de la un sistem tehnic în energie de o altă formă cedată unui sistem fizic sau tehnic receptor, astfel încît variaţiilor unei mărimi caracteristice primului sistem să-i corespundă variaţii de aceeaşi formă ale unei mărimi de altă natură caracteristice celui de al doilea sistem.
Spre deosebire de traductor (v.), care asigură numai corespondenţa univocă dintre variaţiile celor două categorii de mărimi, adică numai transferul de informaţie, transductorul asigură atît transmisiunea unui semnal cu o fidelitate cît mai bună, cît şi un anumit transfer de putere către sistemul receptor cu randament cît mai mare. Un transductor îndeplineşte deci concomitent funcţiunea de traductor şi funcţiunea de transformator de energie.
Difuzorul (v.), microfonul (v.), receptorul telefonic (v.) sînt exemple de transductoare electroacustice.
o.	Transductor. 2. Elt.: Dispozitiv constituit din unu sau din mai multe circuite magnetice cu fier, echipate cu înfăşurări, prin intermediul cărora se poate comanda variaţia unei tensiuni sau a unui curent de ieşire prin variaţia unei tensiuni sau a unui curent de intrare, utilizînd fenomenul de saturaţie a circuitelor magnetice.
Amplificatoarele magnetice (v. sub Amplificator), bobinele electrice (v.) cu miez de fier saturabil şi cel puţin două înfăşurări, transfluxoarele (v.) sînt exemple de transductoare. Sin. Transductor magnetic.
6.	Transelectronaze, smg. transelectronază. Chim. biol.: Enzime din clasa oxidoreductazelor, cari catalizează reacţiile de transfer de electroni (nu şi de protoni), pe un alt acceptor decît oxigenul moleculelor. Transelectronazele conţin, de obicei, şi un metal în structura lor. Se cunosc transelec-
tronaze anaerobe, cari catalizează reacţia generală R-f R'+ ^ R+ + R/ şi cari cuprind citocromreductaza, diaforaza şi citocromii; cele aerobe cuprind: citocromoxidazele, fenoloxidazele şi L-ascorbicoxidaza.
Citocromreductazele transmit electronii de pe fosfopiridin-nucleotidele reduse pe citocromul c, stabilind astfel continuitatea catenei de oxidoreducere între fosfopiridin-nucleotide nereduse şi citocrom c, deoarece potenţialul de oxidoreducere al acestor două sisteme nu permite un transfer direct de electroni.
Diaforozele sînt flavinenzime cari catalizează, ca şi citocromreductazele, oxidarea piridinenzimelor, dar nu transmit electronii acestora nici oxigenului şi nici citocromilor.
Citocromii sînt catalizatori enzimatici ai oxi dări lor celulare, intervenind în aceste reacţii prin transport de electroni. Sînt eteroproteide, avînd gruparea prostetică de structură fero-porfirinică, combinată cu proteine specifice. Sînt hemocro-mogeni, analogi hemoglobinelor (hemine celulare), cari se găsesc în aproape toate ţesuturile şi celulele apte să consume imediat oxigenul molecular (bacterii, levuri, insecte, celule animale). Se găsesc în proporţie cu atît mai mare cu cît capacitatea respiratoare a celulei e mai intensă. Surse bogate de citocromi sînt: drojdia de bere, muşchiul toracic al albinelor şi muşchiul cardiac al animalelor. Citocromul c are în constituţia sa următorii aminoacizi: histidină, arginină, Iizină, cis-tină, tirozină, triptofan, acid glutamic, acid aspartic, leucină, isoleucină, fenilalanină, alanină, glie ocol, valină şi oxivalină.
Fierul din molecula citocromului c e Fe
în cazul formei
oxidate, şi Fe++, în cazul celei reduse. în procesul oxidărilor celulare, fierul participă datorită calităţilor sale reversibile de la forma feri-(oxidată), Fe+++, la forma fero-, redusă, Fe++.
7.	Transept, pl. transepturi. Arh.: încăpere care intersectează ortogonal o încăpere mai importantă. Transeptul a fost
I. Plănui unei bisericicu transept ortogonal, în stif gotic.
1) pronaos: 2) naos; 3) transept; 4) absida altarului.
în formă de ,,sînuri“ în~stil bizantin. 1) pronaos; 2) naos; 3) transept; 4) absida altarului.
folosit foarte frecvent în arhitectura religioasă creştină, pentru ca planul orizontal al bisericii să aibă secţiunea plană în formă de cruce (v. fig. /). în arhitecturile bizantină şi în cele derivate din ea, transeptul capătă, adesea, aspectul unor „sînuri" semicirculare sau semipoligonale (de ex. la majoritatea bisericilor vechi din Ţara Romînească), (v. fig. li). în bisericile de tip basiIicaI, transeptul lipseşte.
s. Transfer, pl. transferuri. 1. Tehn., Elt.: Procesul de trecere a energiei de la un generator la un receptor. V. şi Adaptare, Exponent de transfer, Cuadripol.
Transfer
460
Transfercar
1.	Transfer. 2. Ind. petr.: Conducta prin care se face transportul de material, la instalaţiile tubulare, de la ieşirea din cuptor, la coloana sau la vasul următor.
2.	Transfer. 3. Silv.: Artificiu de amenajament, caracteristic metodei afectaţii lor permanente, care consistă în atribuirea unei parcele, în mod provizoriu, unei alte afectaţii decît celei din care face parte pe teren, şi anume unei afectaţii care vine în rînd de exploatare la o epocă mai potrivită cu vîrstă arboretului respectiv.
3.	Transfer. 4. Na/.: Distanţa dintre punctu Na un moment dat al unei nave care întoarce şi vechiul drum. Se măsoară pe perpendiculara coborîtă din punctul navei pe prelungirea drumului de întoarcere. Sin. Deplasare laterală. V. şî sub Curbă de giraţie.
4.	Transfer de câldurâ. Fiz., Termot. V. Căldură, transfer de
5.	Transferarea ochiurilor. Ind. text.: Operaţie de trecere a ochiurilor manşetei unui ciorap (tricotată pe altă maşină) de pe dinţii unui pieptene circular (numit gherghef) pe acele maşinii circulare automate de tricotat ciorapi.
Transferazele cuprind următoarele subgrupuri: Transmeti-lazele (v.); transacilazele, cari catalizează reacţia de transfer a unui rest acil şi cuprind: acetilfosfat-CoA-transacetilaza (fosfotransacetilaza), piruvat-CoA-transacetilaza (formotrans-acetilaza), benzoil-CoA-glicocol-transbenzoilaza (CoA e coen-zima A); transglicozilazele (v.); transfosfatazele (v.); transaminazele (v.); transadenilazele, cari catalizează reacţia de transfer a grupării adenil şi cuprind: ATF-nicotinamid-mononucleo-tidtransadenilaza şi ATF-riboflavin-fosfattransadenilaza; trans-sulfurazele, cari catalizează reacţia de transfer a resturilor cu sulf şi cuprind tiosulfat-cianurtranssulfuraza ; CoA-transferazele, cari catalizează reacţiile de transfer a CoA (coenzima A); transformilazele, cari catalizează reacţiile de transfer ale grupării formil; L-transglutamazele şi transaspartazele, cari catalizează reacţiile de transfer ale grupărilor glutamil şi aspartil.
Transferazele au o mare importanţă în metabolismele intermediare.
7.	Transfercarj pl. transfercare. Ut., Mefg.: Vehicul pentru transportul rapid al lingourilor încălzite de la cuptoarele adînci la calea cu rulouri de alimentare a laminoarelor degroşoare
9	4
I. Transfercar cu cărucior cu autopropulsiune, cu	motoare	electrice.
1) şasiu; 2 şi 2')	osie	montată	directoare, respectiv motoare; 3) reductor	de	turaţie; 4	şi	4')	motoare	de	propulsiune; 5 şi 5') leagănul basculant al
răsturnătorului în poziţie de transport, respectiv de depunere pe calea cu rulouri de alimentare a laminorului; 6) motor de acţionare a leagănului basculant; 7) reductor de turaţie; 8 şi 9) manivele şi biele de acţionare a leagănului basculant; 10) grup motor-ventilator pentru ventilarea motoarelor de propulsiune; 11) grup motor-pompă de ulei pentru ungere forţată; 12 şi 12') lingou în poziţie de transport, respectiv de depunere pe calea cu rulouri;
13) tampon opritor la descărcare; 14) rulourile căii de alimentare a laminorului.
6.	Transferaze. Chim. biol.: Crup de enzime cari catalizează reacţiile	de	transfer	ale unui rest molecular de pe un
substrat donor	pe	altul acceptor. Reacţia generală catalizată
de aceste enzime e următoarea:
R-A+R'-B ^ R-B + R'-A.
(bluming, slabing, laminor de tablă groasă, etc.) şi, de regulă, răsturnarea lingourilor din poziţia verticală în poziţie orizontală. El trebuie să transporte lingouri grele (pînă la 30---35 tf), calde (circa 1200---1250°), pe distanţe cari cresc pe măsura creşterii producţiei laminoarelor (prin lungirea frontului cup-
Transferina
461
Transferului, teorema — maxim de putere
toarelor adînci) şi într-un ritm care să satisfacă ritmul de laminare. Sin. Transportor de lingouri.
Transfercarul de construcţie clasică (v. fig. /) e compus dintr-un cărucior cu autopropulsiune—al cărui electromotor (sau electromotoare) e alimentat prin intermediul unui trolei —, pe care sînt montate un răsturnător de lingouri (v. sub Răsturnător 1), o instalaţie de ventilare forţată a electromotoarelor (cari altfel s-ar încălzi mult, prin căldura radiată de lingouri) şi o instalaţie de ungere centrală a mecanismelor. Comanda trans-fercarului se face de la distanţă, iar accelerarea, frînarea şi răsturnarea în cursul unui ciclu sînt automatizate. Acest tip de transfercare circulă cu viteza de 4***5 m/s şi poate fi utilizat pentru un debit relativ mic de lingouri.
Lingoul cald se ia din cuptorul adînc cu podul rulant cu cleşte (Tiegler) şi se depune în poziţie verticală, în leagănul răsturnătorului. Transfercarul circulă pe o cale ferată paralelă cu frontul cuptoarelor adînci, aducînd lingoul pînă la calea cu rulouri de alimentare a laminorului, unde e frînat şi oprit; apoi culcă leagănul, depunînd lingoul pe primele rulouri ale căii cu rulouri de alimentare a cajei de lucru a laminorului. Sin. Răsturnător mobil de lingouri.
Transfercarul cu platforme tractate cu cablu poate transporta un număr mai mare de I ingouri, corespunzător creşteri i produc-
II. Schema de dispoziţie a unui laminor de brame cu hala cuptoarelor adînc paralelă cu linia de laminor, cu transfercar acţionat cu cablu.
/) hala laminorului de brame; II) hala cuptoarelor adînci; III şi IV) accesul la cele două subsoluri ale troliurilor de acţionare a cablului; 1) caia de lucru : 2 şi 3) căi cu rulouri; 4) masă turnantă pentru brame; 5) răsturnător de brame, staţionar; 6) transfercar acţionat cu cablu; 7) opritor; 8) cuptcr adînc cu camere (baterie de cuptoare adînci); 9) instalaţie de împingere a bramelor; 10) pod rulant (simplu); 11) pod rulant cu cleşte (Tiegler); 12) cale de rulare.
tivităţii laminoarelor degroşoare. Econstituit dintr-o platformă care poate fi tractată în sensuri opuse cu cablu, cu ajutorul a două trolii (v. fig. II); platformele pot fi fard rulouri sau cu rulouri, cari pot fi acţionate sau neacţionate. Lingoul e depus pe platformă (de podul rulant cu cleşte) în poziţie orizontală (platforma sau calea cu rulouri suferă şocul datorit culcării lingoului, deci trebuie să fie robustă)şi etrans-portat pînă la calea cu rulouri de alimentare a laminorului , unde un contact comandă al imentarea electromotoarelor rolelor acţionate; prin rotire, acestea transportă I ingoul pe
calea cu rulouri de alimentare a laminorului; în cazul platformelor fără rulouri sau cu rulouri neacţionate, cînd transfercarul ajunge alături de calea cu rulouri de alimentare, lingoul e împins pe acesta cu ajutorul unui împingător. —
în laminoriile foarte mari, cari se construiesc în prezent, e necesar un sistem de alimentare continuă cu lingouri a laminoarelor degroşoare, constituit din trei sau din mai mu Ite transfercare cu platformă, autopropulsate, cari se deplasează în circuit închis, pe o buclă de cale ferată alungită şi dispusă paralel ,cu frontul cuptoarelor adînci (v. fig. III), astfel încît permanent să existe transfercare în cari să se poată încărca lingourile.
i-	Transferina. Chim. biol.: Proteină conjugată din clasa eteroproteidelor, grupul metalproteidelor, care conţine în moleculă 23% fier. Se găseşte în ficat, care îndeplineşte funcţiunea de a o depozita sub formă de rezervă. Transferina are în organismul animal şi o funcţiune enzimatică.
2.	Transferului, teorema ~ maxim de putere. E/t.: Puterea activă debitată în regim armonic permanent de o reţea activă generatoare pe ia
două borne ale sa-	Jio A
le, într-o reţea pasivă receptoare, e maximă dacă jm-pedanţa receptorului (a reţelei pasive) e egală cu conjugata complexă a impedan-ţei primei reţele pasivizate în raport cu bornelede interconexiune (v. fig.). Dacă Z^ e impedanţa reţelei active
pasivizate şi Ze impedanţa receptorului condiţia de transfer maxim de putere activă se exprimă prin relaţia:
Hefea generatori activă	I b A \48	Reţea receptoare pas/vă	C	\)uabq
	B				:
ilustrarea transferului de putere dintre două reţele. a) reţelele interconectate; t>) schemele lor echivalente obţinute pe baza teoremei generatorului echivalent de tensiune.
= Z sau RAB-iXAB=R + ix-iar expresia puterii active maxime e dată de relaţia:
UAB>
III. Instalaţie de alimentare continuă cu lingouri a laminoarelor, cu transfercare rulînd pe o cale în buclă, în
circuit închis.
I) hala de cocs mărunt pentru cuptoarele adînci; II) hala cuptoarelor adînci; 1) cuptor adînc; 2) transfercar automotor; 3) cale de rulare în buclă închisă; 4) pod rulant; 5) calea cu rulouri de alimentare cu lingouri calde a laminorului; 6) linia ferată de alimentare cu cocs mărunt; 7 şi 7') linia ferată de sosire a lingourilor.
4RABa
unde e tensiunea de mers în gol la bornele de interconexiune a reţelei pasivizate,	e	rezistenţa	echivalentă	X	^
e reactanţa echivalentă a reţelei generatoare pasivizate în raport cu bornele de interconexiune, R şi X rezistenţa echivalentă şi reactanţa echivalentă în raport cu aceleaşi borne, ale reţelei pasive receptoare .
în regim de transfer maxim de putere, randamentul e 0,5 şi, de aceea, el nu se poate real iza economic în instalaţiile de curenţi
tari; în schimb se utilizează în instalaţiile de telecomunicaţii, unde interesează, în primul rînd, fidelitatea transmisiunii.
Transfigurare stea-poligon
462
Transformare conformă
Variaţia sau alegerea impedanţei reţelei generatoare astfel, încît puterea activă transferată să fie maximă, se numeşte adaptare (v.).
Condiţia de transfer maxim de putere în reţelele de curent continuu se exprimă la fel ca şi în curent alternativ, însă cu referire numai la rezistenţe.
i.	Transfigurare stea-poligon. Elt.: Stabilirea unei reţele electrice în poligon complet, echivalentă cu o reţea în stea
1	7
l. Transfigurare stea-poligon. a) stea cu n braţe; b) poligon complet cu n vîrfuri.
dată, sau invers, condiţia de echivalenţă exprimîndu-se prin faptul că substituirea uneia prin cealaltă să nu modifice regimul reţelelor din exteriorul lor (v. fig. /).
în general, teorema se referă la transfigurarea unor reţele pasive, putîndu-se generaliza şi pentru reţele active. Transfigurarea de la stea la un poligon complet e totdeauna posibilă, transfigurarea inversă fiind posibilă în general numai pentru triunghi.
în curent continuu, în cazul unei stele cu n braţe de conduc-tanţe Gx, G2r", Gn, conductanţele poligonului complet obţinut prin transfigurare sînt:
GPm
^m' /'w=1 ■2' n)-
k=1
Gjm fiind conductanţa laturii poligonului între bornele j şi m, Gj, Gm, Gfe fiind conductanţele stelei corespunzătoare, respectiv, laturilor j, m, k.
Pentru transfigurarea inversă, posibilă numai la triunghi, se obţine:
_	^12^31_____.	__	-^23-^12____ .
1	-^12 + ^23 + ^31	2	-^12+^23	+	^31
R —	-^31-^23
•^12 + ^23 + -^31
Rlt R2, R3 fiind rezistenţele stelei, R12, R23, R31 fiind rezistenţele triunghiului (v. fig. II).
’ 1
II. Transfigurare stea-triunghi.
Formulele se generalizează şi pentru reţelele de curent alternativ cînd între laturi nu există impedanţe mutuale, sub-
stituind conductanţele prin admitanţe şi rezistenţele prin impedanţe. — O generalizare similară se poate face şi cu ajutorul admitanţelor şi impedanţelor operaţionale.
2.	Transfilaj, pl. transfilaje. Nav.: Sin. Firuială (v.).
3.	Transfluenţâ, pl. transfluenţe. Geol., Geogr.: Trecere a gheţarilor dintr-o vale glaciară în alta prin şeile adînci de pe crestele de separare a văilor, ca urmare a creşterii volumului de gheaţă. De aici, şeaua joasă pe unde a avut loc o astfel de trecere se numeşte şea de transfluenţâ.
4.	Transfluxor, pl. transfluxoare. Elt.: Dispozitiv de me-
morie şi comutaţie cu miez feromagnetic multiplu conex, din material cu ciclu de isterezis dreptunghiular, şi cu trei sau mai multe înfăşurări. Spre deosebire de	miezurile	magnetice
simple, inelare, miezul transfluxorului are	două	sau	mai	multe
goluri de dimensiuni diferite şi permite realizarea unui număr mai mare de căi—fără întrefier — pentru fluxul magnetic, asigurînd astfel posibilităţi sporite pentru realizarea dispozitivelor de memorie şi comutaţie.
Cel mai simplu transfluxor cu două goluri (v. fig.) cuprinde trei căi (1, 2, 3) de trecere a fluxului (alese astfel încît secţiunea căii 1 să fie egală sau puţin mai mare decît secţiunea căilor 2 şi 3) şi trei înfăşurări: iv de blocare sau de deblocare, i2 de intrare şi /3de ieşire. »
în lipsa unui curent electric în înfăşurarea iv înfăşurările /2 şi i3 pot fi considerate primarul şi secundarul unui transformator, în cazul trecerii unui curent alternativ prin înfăşurarea i2. Transfluxor cu două goluri, înfăşurarea ilf Ia rîndul ei, cînd e
parcursă de un curent continuu, de anumită mărime şi sens, poate provoca blocarea transfluxorului, prin saturarea căii 3 de flux, şi nu permite să se obţină, la bornele înfăşurării /3, un semnal de ieşire, cînd la bornele lui i2 se aplică un semnal corespunzător.
5.	Transfocator, pl. transfocatoare. Cinem.: Obiectiv cu distanţă focală variabilă continuu. E alcătuit dintr-un grup de lentile fixe şi un grup de lentile mobile cari îşi schimbă poziţia relativă faţă de lentilele fixe, permiţînd formarea clară a imaginii în planul peliculei.
Prin modificarea distanţei focale cu ajutorul transfocato-rului se obţine un efect de apropiere sau de depărtare de subiect (schimbarea dimensiunilor subiectului în cadru) asemănător cu efectul obţinut prin travling, însă inferior din punctul de vedere artistic acestuia, datorită faptului că perspectiva nu se schimbă. Transfocatorul prezintă însă avantajul că permite schimbări rapide de dimensiuni.
6.	Transformare, pl. transformări. 1. Mat.: Corespondenţă între două mulţimi A şi B, astfel că unui element a, aparţinînd mulţimii A îi corespunde un element b, aparţinînd mulţimii B, adică a b.
7.	~ afina. Mat. V. sub Afinitate /\.
8.	~ canonica. Mat., Mec. V. sub Canonice, variabile
9.	biraţionaiâ. Mat. V. sub Transformare raţională. _ io. ~ conforma. Geom.: Corespondenţă biunivocă între
punctele a două suprafeţe 5 şi S' în spaţiul euclidian tridimensional, care păstrează unghiurile.
Dacă ăs şi cls' sînt elementele de arc corespondente pe cele două suprafeţe,	deci	ds2 =	Edu2 -j-	2 Fdudv	+	Gdv2	şi	ds'2	=
= E'du2‘-\-IF'dudv + G'dv2,	u, v, u',	v' fiind	coordonate curbi-
linii pe S, S' condiţiile necesare şi suficiente de conservare a unghiurilor sînt
E	F G	w ^
F	= F	= g7 =	X(w- ^
X fiind o funcţiune determinată. Acestea pot fi înlocuite prin relaţia unică ds/2=Xds'2, care exprimă faptul că raportul
Transformare conforma
463
Transformare conforma
elementelor de arc corespondente tinde către o limită independentă de diferenţialele du, dv, cînd acestea tind către zero.
în cazul X—1, transformarea păstrează atît unghiurile, cît şi lungimile, şi se numeşte transformare i s o m e-t r i câ sau aplicabilitate ((v.).
Problema determinării tuturor transformărilor între punctele a două suprafeţe, cari să păstreze unghiurile, se reduce la determinarea a două funcţiuni u=u(u, v), v—v(ii,v), astfel încît să existe identitatea:
Edu2-f-2Fdudv -f Gdv2=X2 (Edu2+2 Fdudv -f G&v2),
unde X e o funcţiune nedeterminată de u, v. Din teoria ecuaţiilor diferenţiale rezultă că problema admite o infinitate de soluţii.
Astfel, pentru ca o corespondenţă între punctele a două plane, definită de formulele:
X=P(X, y)	Y=Q(x, y),
în cari (x, y) şi (X, Y) sînt coordonate cartesiene ortogonale, să păstreze unghiurile, e necesar şi suficient ca
dX2-{-dY2 = X2 (x,y) (dx2\-dy2),
funcţiunea \(x, y) fiind oarecare. Se găseşte că funcţiunile P şi Q trebuie să satisfacă condiţiile lui Cauchy:
â#	c)y	$y 9*
şi alte două, cari se obţin din acestea, schimbînd pe Q în —Q.
Transformările, în număr infinit, cari se obţin astfel, numite şi transformări conforme ale planului, sînt strîns legate de studiul funcţiunilor de o variabilăcomplexă. în adevăr, orice funcţiune f(z) de variabilă complexăZ=x-\-iy, olomorfă într-un domeniu D, defineşte o transformare conformă, în toate punctele lui D în cari derivata f'(z) e diferită de zero.
Admiţînd că funcţiunile P şi Q de mai înainte sînt şi continue, condiţiile lui Cauchy arată că transformarea conformă plană e definită de o funcţiune olomorfă f(z)—P(x, y)+iQ(x, y) sau de o funcţiune olomorfă urmată de o simetrie în raport cu axa reală.
Următoarea teoremă, enunţată de Riemann, are un rol fundamental în teoria transformărilor conforme: Fiind dat, în planul complex z, un domeniu simplu conex D şi în planul complex Z, un cerc C, există o funcţiune olomorfă Z—f(z), care stabileşte o corespondenţă biunivocă între punctele din interiorul lui D şi cele ale cercului C.
Transformarea conformă a domeniului D pe cercul |^|=1 din planul XOY se numeşte transformare C i s o tt i.
Transformările conforme au un rol important în special în Mecanica fluidelor, în Electrostatică şi în Magnetism.
Din condiţiile E=\Ef, F=\F', G—XG' rezultă în special că sistemele u,v isoterme pe suprafaţa S (cînd adică E = G, F=0), se transformă în sisteme isoterme pe S' (v. Reţele iso-term conjugate, sub Reţea conjugată). Presupunînd că 5 şi S' sînt raportate la sistemele isoterme de coordonate curbilinii (u, v) şi (ult Vj), elementele lor de arc sînt:
ds2=X(u, v) (du2-{-dv2),	d5/2=X/(«1,	v±) (du\-f du\).
Orice transformare conformă între S şi S' se obţine dacă se ia w1+w1=f(u-\-iv), unde / e o funcţiune anal itică arbitrară, deoarece de aici se deduce w1=m1(m, v),	v),	şi	condi-
ţiile lui Cauchy sînt satisfăcute. Această transformare arată că pe S sistemul isoterm (u, v) se transformă în sistemul isoterm (ulf i/j), care corespunde sistemului (ult v-j) de pe S'.
—	Problema reprezentării conforme a unei suprafeţe 5 pe o alta S' se reduce deci la cunoaşterea unui sistem isoterm pe
prima suprafaţă şi a unui sistem similar pe cea de a doua. — Transformarea conformă a suprafeţelor de rotaţie pe un plan prezintă o importanţă deosebită în problema hărţilor. Pentru o suprafaţă de rotaţie 5, avînd ecuaţiile parametrice:
x—f(u) cos v, y=f(u) sin v, z=g(u),
f şi g fiind funcţiuni oarecari, elementul de arc se poate pune sub forma isotermă:
ds2=X2 iu) (dwf + dî;2), prin schimbarea de parametri:
dw1=± -y (f '2jrg'2)ll2dii,	dv^dv .
Transformarea definită de aceste relaţii, w1=w1(w), vx-=v, schimbă între ele curbele w=const., adică paralele suprafeţei S, şi lasă meridianele neschimbate.
Reprezentarea conformă a suprafeţei S pe plan se obţine luînd u1-\-iv1—F (x-\-iy)	~\j	fi	ind	o	funcţiune anal itică
arbitrară, iar x, y, coordonatele cartesiene ortogonale în plan. Luînd ux—x, vx—y sau u1=\og p, z;1 = 9'cu p=(x2~hy2)1/2, 9 =
y
—	arctg— corespondenţa de mai sus şi u1-±-iv1=F(log p±^9')
reprezintă conform ^suprafaţa de rotaţie pe plan, dacă F e o funcţiune anal itică. în primul caz, paralelele w^const. se transformă în dreptele #=const., iar meridianele yj_=const., în dreptele y=const., cari formează un sistem isoterm în plan. în al doilea caz, paralelele ^^const. se transformă în cercuri concentrice, log p=const., iar meridianele v1=const., în drepte trecînd prin origine: &=const., formînd, de asemenea, un sistem isoterm. O dreaptă oarecare din plan intersectează, în primă reprezentare (u1=x, Vj^ — y), dreptele y=const. sub acelaşi unghi şi are drept imagine pe suprafaţa de rotaţie 5
o	curbă care intersectează meridianele sub un unghi constant, numită loxodromâ (v. Loxodromă).
în cazul particular în care suprafaţa 5 e o sferă sau un elipsoid de rotaţie, problema reprezentării conforme pe un plan serveşte la construirea hărţilor globului pămîntesc, cari păstrează unghiurile şi transformă porţiunile mici, de pe glob, în figuri asemenea, în plan. Notînd cu u latitudinea şi cu v longitudinea, ecuaţiile parametrice aie sferei sînt:
x=s\nucosv, >'=sin u sin v, z—cosu. Transformarea m1=m1(m), vx—v e dată, în acest caz, de formulele:
u	.	u
ux— In tg — , vx=v sau w1=ln cotg — , vx—v.
u
Luînd at—In tg — , y—v în planul xOy, meridianele sferei
se transformă în drepte paralele cu axa Ox, iar paralelele, în drepte paralele cu axa Oy. Cum pentru u= 0, x->oo, polul
sferei se reprezintă în plan la infinit. Pentru u = ~, x=0, dreptele din plan, corespunzînd paralelelor, se depărtează din ce în ce între ele. Raportul de asemănare, într-un punct, e sin u. Harta care se obţine în modul acesta se numeşte hartă Mercator. în planul hărţii, loxodromele sferei se transformă în linii drepte.
Pentru cazul al doilea, considerînd în plan sistemul iso-
u
termic (p, 0) al coordonatelor polare şi punînd p—cotg
&=v, în această corespondenţă, meridianele sferei se transformă în drepte cari trec prin origine în plan, iar paralelele, în cercuri concentrice cu centrele în O. Reprezentarea se obţine proiectînd, din polul Pal ecuatorului sferei, pe planul ecuatorului (luat
Transformare corelativa
464
Transformare de contact
ca plan xOy), toate punctele sferei, afară de polul P\ ea se numeşte proiecţie stereografică polara (v. şî Proiecţie stereo-grafică, sub Proiecţie cristalografică).
Se numeşte transformare J u k o v s k i un caz particular de transformare conformă, definită prin:
*=Z+~.
care face să corespundă exteriorul cercului | Z j cu planul
TC
xOy avînd tăietura (—2R, 2R) pe axa Ox. Pentru p^R, O<0o<—.
imaginea punctelor unei semidrepte 0=0o e un arc de iperbolă situat în primul cadran, iar pentru 0<p^R, un arc din cadranul al patrulea. Interiorul cercului \Z\—R corespunde şi el planului xOy cu aceeaşi tăietură pe axa Ox. Circumferenţa cerculu i are ca imagine această tăietură.
Scriind transformarea sub forma:
Z-2R Z + 2R
-o
z-ry z+r) '
se observă că un cerc care trece prin punctul Z—R se transformă în două curbe C1( C2 cari trec prin z=2R, astfel că unghiul lui Cx cu C2 e dublat. Aceeaşi relaţie există pentru Z=—R.
Transformarea Jukovski are un rol deosebit în teoria profilurilor aripilor de avion.
Se numeşte transformare circulara o transformare biunivocă între punctele planelor complexe z şi Z, defi-&z ~i~ b
nită prin relaţia: Z—--, a, b, c, şi d fiind constante cu
' ’	cz+d
determinant ad—bc^O, şi care păstrează mărimea şi sensul unghiurilor a două curbe, cum şi raporturile anarmonice. O astfel de transformare transformă cercurile în cercuri. O transformare circulară e o transformare conformă în afara d ■
punctelor z—----şi 2 — 00.
O transformare circulară în care a, b c, d sînt reali se numeşte transformare fuchsianâ.
Notînd cu a, (3 punctele duble distincte ale transformării circulare, ea se poate pune sub forma:
Z-a _
Z^> ~	Z-$ '
O transformare circulară e iperbolicâ, dacă k e real; transformarea e eliptică, dacă k e complex şi |£|=1 şi loxodromică, dacă k e complex şi | k \=fz \. Cînd punctele duble sînt confundate, transformarea e parabolică şi are forma canonică
1
1
+h,
Z—vl	z—a
h fiind o constantă determinată.
1.	~	corelativa. Geom..: Sin.	Corelaţie (v. Corelaţie 2).
2.	~	de	conexiune. CIc. t. V.	sub Conexiune 3.
3.	~	de	conexiune proiectiva.	Clc.t. V. sub Conexiune 3.
4.	~	de	contact. Mat.: Transformare, într-o varietate
X ^{x1, •••, xn \ p1,p2, —, Pfir), definită de relaţii de forma:
(1)
variabilele x1, p. şi variabilele transformate x'\ p'. verificînd relaţia:
2)
i=1	h=1
care mai poate fi scrisă sub forma: h
(2')
A=1
k=1
Din (2) rezultă că funcţiunile de xl sînt componente ale unui vector covariant. O astfel de transformare de contact se numeşte omogenă. Figura formată de un punct M(x*) şi de un vector covariant p(p-) asociat se numeşte element de contact.
Din (2') rezultă că pentru ca un sistem de relaţii de forma (1) să definească o transformare de contact omogenă e necesar şi suficient ca funcţiunile transformatoare să verifice condiţiile:
(3)
-Pi
*-1**0)Pi
deci rangul (x al matricei
(4)
trebuie să fie mai mic decît».
Şî.
II dpi I
Dacă jjl—0, ecuaţiile (1) devin:
•••, xn)
P'i = Uxl Pv-'Pn)-
În cazul ii=n—r> prin eliminarea argumentelor'£• din primele n ecuaţii (1) rezultă r ecuaţii independente:
(5) Fa(x'i, *'*; *i,	*»)=0	(oc=1,
•, r).
Rangul matricei
$x*
trebuie să fie egal cu r.
O condiţie necesară şi suficientă ca un sistem de funcţiuni 9* să determine o transformare de contact omogenă (1) pentru care funcţiunile să fie determinate în mod univoc e ca funcţiunile cp* să fie omogene şi de gradul zero în raport cu pit jacobianul funcţiunilor q>* în raport cu xl să fie de rangul n şi ca să fie îndeplinite condiţiile
(6)
(<P*. 9k>
-î(i.
1 h -v k
c9 u<P
1 Ic)pj	$Xi ‘ $p;
= 0.
Din (5) rezultă că un punct arbitrar M0(xl0) e transformat, în baza ecuaţiilor (5), într-o mulţime infinită de puncte M'(%'*) care aparţine unei varietăţi cu n—r dimensiuni	definită
de ecuaţiile (5) în care argumentele x* au valorile constante date Xq . Reciproc, un punct Mq(x'0*) e transformatul tuturor punctelor unei varietăţi	definită de sistemul (5) în care
argumentele xn au valorile constante date x'Q*.
Un sistem de valori p. asociat unui punct M{xl) determină în acest punct un vector covariant p, iar unui element de contact (.M,p) îi corespunde un punct unic în E'_r determinat de primele n relaţii (1). Celelalte n relaţii (1) determină componentele unui vector covariant^?' care e normal la varietatea Sn_r în sensul că produsul scalar dintre vectorul p' şi orice vector contravariant ăx'1 tangent la	e	nul:
n
i=1
Transformare de contact	465	Transformare	de	contact
Varietatea	definită	de sistemul (5), se numeşte varie-
tatea fundamentala asociată punctului considerat M0(x*0) de transformare (1).
Două varietăţi X ^ şi X^ din Xn(p^q) cari au un punct
comun M se numesc tangente în acest punct dacă orice vector covariant normal în M la V^ e normal în M şi la varietatea V^. într-un punct M(xî) al unei hipersuprafeţe
(7)	f{*\	0=0
există un vector covariant normal:
a/
pi-
numit gradientul funcţiunii n punctul considerat. Sistemul:
Im, -^4-1
l 8**J
e un element de contact al hipersuprafeţei (7).
Orice transformare de contact omogenă admite o inversă care e o transformare de contact omogenă. Mulţimea transformărilor de contact omogene în 2 n argumente x1, p. formează un grup continuu infinit.
Funcţiunile transformatoare din relaţiile (1), cum şi funcţiunile transformatoare din relaţiile asemănătoare relative la transformarea inversă verifică relaţiile:
(8)
(9)
unde
*'*}=<). {>;, p'h}=o, {p'h, xh)=0,	{Pi, Ph)= o,	{th, x‘') = K
*»_/ 0(i^zh)
1 1(î=A)
(10)
$Xk
iVâ*" 9*'"	' 9*"
1 ’	h) ĂiW"' wh	dprk w
(x>i \ _ v (
. ' h'	* >6=1 Ic)P'i '$x'h	dp'k' dx'{
Simbolurile din relaţiile (9), numite parentezele lui Poisson, au semnificaţia dată de relaţia:
cu)
(’du
(“> »)—cl^/j
(13)
*'W+|£-8*,
^Pj
unde Ce o funcţiune de %*, p omogenă şi de gradul întîi în raport cu p^ numită funcţiunea caracteristica a transformării. Orice funcţiune C(x\p) de această natură determină o transformare de contact omogenă infinitezimală.
Cel mai general grup Gx cu un parametru de transformări de contact omogene e dat de soluţiile sistemului diferenţial:
(14)
ăx^
dT
<şc aPi’
ac a**'
unde Ceo funcţiune arbitrară, analitică în raport cu xl şi p omogenă şi de gradul întîi în raport cu p-.
O transformare de contact omogenă transformă un grup G1 de transformări de contact omogene într-un alt grup G'x de transformări de contact omogene.
O transformare definită de relaţii de forma:
[=9V,	p2, -,pn)
(15^	{	(i=1.
IP'i= W*1, ■■■, x”; Pi,-,P„)
care verifică reiatia:
n)
(16)	Yi^x" = -**!+LP«ăxa
i —1	oc=2
se numeşte transformare de contact n e o m o-g e n a. Din (16) rezultă că funcţiunile transformatoare trebuie să verifice relaţiile:
,Ji
(17)
ar
ă<p;
=-1,
a*a h=1, •• 2, -
=Pa
O condiţie necesară şi suficientă ca un sistem de funcţiuni 9* de x1 ,*••, xn,p2, •••,pn să determine o transformare de contact neomogenă în care variabila x1 să aibă o situaţie excepţională e ca jacobianul funcţiunilor în raport cu xl să fie de rangul n si ca funcţiunile cp* să verifice relaţiile:
„k~\ • 9 J:
(18)
-Y
9Ţ
3*“
ş?:
9*1
99'
9£
toh)\
=0.
u, v fiind funcţiuni de xl, p
Trei funcţiuni, u, v, w de aceste argumente verifică relaţia: (12)	((u,	v)w')-j-((v,	w), u)-j-((w, u), v)=0
numită identitatea lui Jacobi.
Parenteza lui Poisson e invariantă în raport cu o transformare de contact omogenă, adică dacă xl%p. sînt transformate prin relaţiile (1) şi funcţiunile u, v devin u', v', există relaţia: (u', v')—(u, v).
Orice transformare de contact omogenă infinitezimală e definită de ecuaţii de forma
în acest caz, funcţiunile transformatoare sînt determinate în mod univoc.
Cea mai generală transformare de contact neomogenă infinitezimală e definită de ecuaţii de forma:
(19)
W &
8*“=
' 0V
unde W e o funcţiune arbitrară de x1, •••, xn, p2, •••,pn.
Transformările de contact sînt folosite în teoria geodezicelor unei varietăţi riemanniene şi în teoria sistemelor dinamice conservative.
Transformarea de contact plană, care face să corespundă unui punct (%, y) al unei curbe C, punctul de coordonate
X=y', Y=xy'—y,
30
Transformare echivalenta
466
Transformare lineară
y' fiind derivata lui y în raport cu x, se numeşte transformare Legendre. Deoarece Y'=x, se deduc for-mulele inverse
%=Y', y=XY'—Y, y'=X,
cari^arată că transformarea e de contact şi reciprocă.
în spaţiu, transformarea Legendre face ca unui punct M(x,y,z) al unei suprafeţe z—z(x, y) să-i corespundă punctul M(X, Y, Z) prin formulele
X —p, Y—q, Z=pxJrqy—z, p şi q fiind derivatele de primul ordin al funcţiunii Z(x, y).
Dacă Z—Z(Xt Y) e ecuaţia suprafeţei descrise de punctu IM, iar P, Q sînt derivatele parţiale prime ale lui Z(X,Y), se găseşte că P=x,Q=y, iar formulele inverse sînt:
*=P> y=Q>	z=Px+Qy-Z, p=*X,	q~Y;
deci transformarea e de contact şi reciprocă.
De asemenea, derivatele rt s, t de ordinul al doilea ale Iui Z(x, y) se exprimă în funcţiune de R, S, T prin formule reciproce, ca şi cele precedente.
Transformarea de contact în spaţiu euclidian, dată de formulele
X—x,	Y=q,	Z—qy—z
(cu aceleaşi notaţii ca la transformarea Legendre, v. mai sus) se numeşte transformare A m p d r e. Se găseşte, în primul rînd, că P~—p, Q~y, şi apoi se obţin
y=Y,	z=QY—Z, p=-P,	q=Y
ca formule inverse. Ea e deci o transformare de contact şi reciprocă.
1.	t» echivalenta. Geom.: Corespondenţă între două suprafeţe S,Sf din spaţiul euclidian cu trei dimensiuni, care păstrează ariile.
Suprafaţele S, S' fiind raportate la acelaşi sistem de parametri u, v, care dă corespondenţa, iar E, F, G, E', F',G\ fiind coeficienţii primelor lor forme fundamentale, condiţia de echivalenţă e EG-F^E'G'-F'2.
în punctele corespondente ale lui 5şi S', produsul modulelor principale de dilataţie lineară e egal cu unitatea.
Transformările echivalente au un rol important în problema determinării hărţii unei suprafeţe 5, pe un plan, cu condiţia ca ariilor porţiunilor de suprafaţă de pe 5 să le corespundă în plan arii proporţionale.
Notînd cu r—r(u, v) ecuaţia vectorială a suprafeţei 5 şi cu r1*=f1{pl v) ecuaţia vectorială a planului II raportat Ia sistemul de coordonate curbilinii u, v (originea reperului cartesian fiind luată în planul II), corespondenţele precedente sînt date de ecuaţia cu derivate parţiale:
^ ^ Şi =/(«,*),
în care xt, yx sînt coordonatele cartesiene în II, iar f=±k}jEG—F2 cu factorul k constant.
2.	~	Galilei. F/z.	V. Galilei, transformare
3.	~	geometrica.	Mat.: Corespondenţă univocă	într-o
varietate	numerică Xn cu n	dimensiuni conform căreia	unui
punct M(x1%	care	aparţine unui domeniu
îi corespunde un punct determinat M'ţx'1, x'2,-”,x'n,) din acelaşi domeniu D.
O transformare T se exprimă analitic prin relaţii de forma:
(1)	(T):	#"'=/(#*,	xn) (« = 1, 2, n)
sau prin relaţia simbolică:
(2)	(*')=(*)r.
Dacă corespondenţa care defineşte o transformare T e biunivocă, există o transformare, notată T-1, care transformă punctele M' în punctele M\
(3)
şi care se numeşte inversa transformării T. Ecuaţiile ei se deduc prin rezolvarea relaţiilor (1), ceea ce presupune faptul că jacobianul:
Dţx1,•".**)
nu e identic nul în D.
Aplicînd succesiv două transformări Tt, T2:
(*")=(Or3
transformarea T, care realizează corespondenţa între punctele Mp) şi
(o-wr
se numeşte produsul transformărilor Tv r2, notîndu-se T— TţT2 »
Două transformări Tv T2 se numesc permutabile, dacă produsul lor e independent de ordinea în care se operează compunerea lor:
T1T2 = T2T1
Fiind dat un număr finit de transformări: Tlt T2,—, Tn produsul lor, T e definit prin relaţia de recurenţă:
(5)	(*) TxTi:.Tp=ti(X)T1T,-Tp_i}Tp (p = 2,-,n), notîndu-se
T=TiTr"Tn-
Produsul astfel definit e asociativ:
(6)	(rlr1)rt=3’1(rar>).
Transformarea inversă a unui produs de transformări e dată de relaţia:
(7)	(r1r2...r8)-i=ri1r;î1...ră1r1-1.
Transformarea identică transformă fiecare punct M^D în el însuşi. Ea se notează cu simbolul T0 şi verifică relaţiile:
r0r=rr0=r
Dacă atît variabilele x* cît şi variabilele transformate %fl sînt supuse unei aceleiaşi transformări 5:
(8)	0 există relaţia:
(9)	’	(y)=(y)s-Irs.
Transformarea:
S-*TS
se numeşte transformata transformării T prin transformarea S.
O	mulţime de tranformări se numeşte familie de transformări cu r parametri dacă elementele ei pot fi puse în corespondenţă biunivocă cu o varietate cu y dimensiuni 2r*
4.	/x/ infinitezimala. Mat. V. sub Transformări, grup de —.
5.	~ isometricâ. Geom. V. sub Transformare conformă.
6.	/n/ lineara. Mat.: Transformare topologică (corespondenţă) într-un spaţiu linear w-dimensional (complex sau real)i?, între un vector x şi un alt vector y, exprimată prin relaţia y—A(x), astfel încît sînt îndeplinite următoarele condiţii:
A(x1-\-x2)=A(x1)-\-A{x2)] A(\x)^\A(x),
X fiind un număr. Se scrie şi y—Ax.
Transformare Lorentz
46?
Transformare prin proiecţie
De exemplu, considerînd spaţiul euclidian tridimensional R, transformarea care consistă în rotaţia lui R în jurul unei axe care trece prin origine e o transformare lineară.
Printre transformările lineare, următoarele transformări simple au un rol special: transformarea identica E, care face ca fiecărui vector % să-i corespundă el însuşi: E(%)=%, şi transformarea nulă 0, care face ca f ie-cărui vector # să-i corespundă vectorul nul: 0(#)=0.
Pentru orice transformare lineară A într-un spaţiu linear real R există un subspaţiu invariant unidimensional sau bidimensional.
Două transformări linearei şi B, cari îndeplinesc condiţia AB—BA, se numesc transformări I i n e a r e permutabile.
Dacă A şi B sînt două transformări lineare permutabile, mulţimea tuturor vectorilor proprii lui A, corespunzători unei valori proprii date X, formează (împreună cu vectorul nul) un subspaţiu R^, care e invariant faţă de B.
Un vector x se numeşte vector propriu al unei transformări lineare A, dacă Ax=Xx; X e o valoare proprie a lui A.
Două transformări permutabile au un vector propriu comun. De asemenea, A şi B fiind două transformări lineare auto-adjuncte într-un spaţiu complex w-dimensional R, pentru ca R să admită o bază ortogonală, în care cele două transformări să se reducă simultan la forma diagonală, e necesar şi suficient ca A şi B să fie permutabile.
Se numeşte transformare lineară adjunctă transformarea A* definită prin condiţia
(Ax, y)—(x, A*y),
A fiind o transformare lineară a unui spaţiu euclidian complex, iar (Ax, y)=A(x, y), o formă bilineară. Prin spaţiu euclidian complex se înţelege un spaţiu linear complex, adică un spaţiu pe cîmpul numerelor complexe, în care s-a definit produsul scalar (x, y) a doi vectori # şi y.
Se numeşte transformare lineară a u t o a d-j u netă transformarea lineară A egală cu adjuncta ei A* (A*=A).
Orice transformare lineară A poate fi pusă sub forma A = =A1-j-iA2, (i2— — 1), unde Ax şi A2 sînt transformări autoad-juncte. Deci, transformările autoadjuncte au printre transformările lineare un rol analog cu cel al numerelor reale printre numerele complexe. Sin. Transformare hermitiană.
Se numeşte transformare lineară L o r e n t z transformarea lineară şi omogenă cu coeficienţi constanţi reali:
Vi=% aijxj *■ ■;=0-1 ’2’3 (I aij I i= °) j
a variabilelor x0, xlt x2, x3 care iasă invariantă forma pătratică x\-x\-x\-x\.
Transformări de tip Lorentz intervin în studiul ecuaţiei undelor şi, în special, în teoria relativităţii restrînse (v. Lorentz, grupul de transformări al lui ^).
Se numeşte transformare lineară normală transformarea lineară A, pentru careAA*=A*A, undele adjuncta lui A. Atît transformările autoadjuncte, cît şi cele unitare, sînt cazuri particulare ale transformărilor normale.
Orice transformare lineară A care se reduce, într-o bază ortogonală, la forma diagonală, e normală, şi invers.
Se numeşte transformare lineară ortogonală transformarea lineară A într-un spaţiu euclidian real ^-dimensional iscare păstrează produsul scalar a doi vectori, adică (Ax, Ay)—(x, y) pentru toţi y aparţinînd lui R.
Deoarece pentru x—y se obţine | Ax21 = \x2\, rezultă că o transformare ortogonală păstrează lungimile vectorilor. De asemenea, o astfel de transformare conservă unghiurile dintre vectori.
Transformările ortogonale al căror determinant e egal cu +1 se numesc proprii, iar cele a! căror determinant e egal cu —1, improprii.
Produsul a două transformări ortogonale, ambele proprii sau improprii, e o transformare ortogonală proprie, iar produsul unei transformări proprii cu una improprie e o transformare ortogonală improprie.
Studiul transformărilor ortogonale într-un spaţiu ^-dimensional se reduce la cel al transformări lor ortogonale în spaţiul uni- şi bidimensional.
Se numeşte transformare lineară pozitiv definită transformarea lineară H autoadjunctă, astfel încît (Hx, x) ^ 0 pentru orice
Oricare ar fi transformarea Iineară A, transformarea AA* (unde A* e adjuncta lui A) e pozitiv definită.
Se numeşte transformare lineară unitară transformarea lineară U, astfel încît XJU*=U*U=E, unde U* e adjuncta lui U. Din definiţie rezultă că U^^U*1. O astfel de transformare se poate reprezenta ca produsul dintre o transformare autoadjunctă şi transformarea unitate.
într-un spaţiu euclidian ^-dimensionai R, orice transformare unitară U invariază produsul scalar, adică (Ux, Uy)=(x, y) pentru toţi vectorii y cari aparţin lui R. Reciproc, dacă o transformare lineară păstrează produsul scalar, ea e unitară. Cum pentru x=y se deduce (Ux, Ux)—(x, x) urmează că o transformare unitară lasă invariante lungimile vectorilor.
1.	~ Lorentz. Fiz. V. Lorentz, transformare , sub Lorentz, grupul de transformări al lui
2.	~ omoteticâ. Geom. V. Omotetie.
3.	~ pâtraticâ. Mat. V. sub Transformare raţională.
4.	~ prin inversiune. Mat. V. sub Inversiune 1.
5.	~ prin proiecţie. Mat.: Transformarea realizată de un
operator linear P, autoadjunct şi idempotent, numit proiector, peste un spaţiu Hilbert E: P=P r şi	Proiectorul Pope-
rează în E peste A = P(E) CZE şi se scrie P=PA. V. şi Operator.
Dacă P e un proiector, atunci	(%\P%)=lPx\f	şi
||P||=1. Dacă />=/>-+- şi (x\Px) = 'ţ\Px\\2, atunci P e un proiector. Operatorii P şi J—P sînt simultan proiectori şi I~P—PeQP{E)'	x£EQA,
Dacă P, Q sînt proiectori, atunci P(E)±mQ(E) e echivalent cu PQ=QP=0. Dacă P, Q=proiectori atunci	= pro-
iector e echivalent cu PQ=QP=0. Dacă Pa sînt proiectori,
atunci proprietatea ca '^P^P să fie un proiector e echiva-a
lentă cu Pa*Pp=0(a^=(3), iar P=P^pa^Ey Dacă P şi Q sînt
proiectori, atunci proprietatea ca produsul lor P Q să fie un proiector eechivalentă cu P Q=Q P, iar P-Q=Pp{p)f\Q(By
Mulţimea proiectori lor lui E e în corespondenţă biunivocă cu mulţimea operatorilor unitari autoadjuncti si această cores-
1
pondenţă e dată de relaţia	cu U 0Pe^at0r ur>i~
tar autoadjunct, / operatorul identitate; corespondenţa in-versă e U=2P-I. Dacă U U^U'^J, atunci P=P+ = P2 şi reciproc.
Orice proiector P e un operator pozitiv şi există relaţia Q<P</(0 operatorul nul, 7 operatorul unitate sau identitate).
Orice şir monoton de proiectori are o limită care e tot un proiector. Proiectorii nu au ca valori spectrale (proprii) decît numerele 0 şi 1.
30
Transformare proiectivă
468
Transformare topologica
1.	~ proiectiva. Mat.: Corespondenţă definită prin transformările lineare generale
(i, £=1, 2, ••• , n).
Ele formează un grup cu (tt+1)2—1 parametri şi au proprietatea de a păstra, ca şi afinităţile, varietăţile lineare.
Deosebirea faţă de transformările afine consistă în faptul că, în timp ce afinităţile păstrează elementele de la infinit ale spaţiului euclidian En, transformările proiective (proiectivi-tăţile) pot aduce elementele de la infinit la distanţă finită şi invers, pot duce elementele de la distanţă finită, la infinit. Proprietăţile spaţiului En, invariante faţă de transformările proiective, se numesc proprietăţi proiective.
O corespondenţă proiectivă (sau omografică) între două spaţii Sff şi S'n cu n dimensiuni (distincte sau nu) se scrie, în coordonate omogene, sub forma:
p*"° H ai/‘ c*‘. y=o. i, 2..»),
unde x*, xn sînt coordonatele omogene în Sn şi Sn, respectiv a1, sînt constante reale cu determinant nenul, iar pe un factor de proporţionalitate constant.
în cazul a două spaţii tridimensionale, o astfel de transformare se numeşte omografie spaţiala. Omografiile spaţiale formează un grup care depinde de 15 parametri. Ele transformă o dreaptă într-o dreaptă şi un plan într-un plan, dreptele şi planele rezultînd în corespondenţă proiectivă şi sînt determinate dacă se dau cinci perechi de puncte corespondente.
Pentru plan, grupul transformărilor omografice sau al coli-neaţiilor depinde de opt parametri (esenţiali), o transformare a lui fiind determinată prin patru perechi de drepte corespondente.
Pe dreaptă, transformările omografice se scriu, în coordonate neomogene, sub forma:
, ax+b , ,	,	,	^
Deci mulţimea lor depinde de trei parametri esenţiali; ele au proprietatea remarcabilă de a păstra biraporturile, fapt care face ca aceste transformări să aibă un rol esenţial în geometria proiectivă,
2.	~ punctuala. Mat.: Corespondenţă între o mulţime de puncte(aritmetice)#fprmînd un spaţiu şi mulţimeapunctelor# cari aparţin unui spaţiu Xt astfel că unui punct x care aparţine lui X îi corespund unu sau mai multe puncte at aparţinînd lui X. Dacă oricărui punct x aparţinînd lui X îi corespunde un singur punct x aparţinînd lui X, corespondenţa punctuală respectivă constituie o transformare univoca a lui X în X, seriin-du-se#-*#; dacă unui punct anumit x aparţinînd lui X îi corespunde în X un anumit punct #, iar pentru x aparţinînd lui X dat există un singur punct x din X corespondent, adică dacă două puncte distincte ale lui X nu sînt corespondentele unui aceluiaşi punct din X, transformarea x -► x e nesingulară. Transformarea x -> x constituie, în acest caz, transformarea inversă a lui x-+x.
în cazul a două plane II şi II', în cari (x, y) şi (x't y') sînt coordonate cartesiene, o transformare punctuală e definită prin formulele:
*'=/(*, y).	y'=g(*.	y).
unde f şi g sînt funcţiuni definite în tot plănui II sau într-o porţiune (domeniu) din el. Dacă funcţiunile / şi g sînt continue,
iar corespondenţa e biunivocă, se obţine transformarea topologică a planului II pe planul II'.
Cele mai simple transformări punctuale plane sînt transformarea prin inversiune şi transformarea omografică. Ele au proprietatea de a transforma două curbe tangente în două curbe de asemenea tangente.
Pe dreaptă, exemplul cel mai simplu de transformare punctuală (în acelaşi timp şi topologică) îl constituie proiectivi-tăţile (omografiile), caracterizate prin proprietatea de a păstra ax-\-b
biraporturile x'=---------.
c x -|— d
3.	rsj raţionala. Mat.: Corespondenţă între două spaţii lineare cu n dimensiuni 5, S' astfel că xt respectiv x' fiind două puncte de coordonate neomogene x1, xxn, respectiv x'1, x'2, •••, x'n, în cele două spaţii, coordonatele unui punct variabil din unul dintre spaţii, de exemplu din spaţiul 5', sînt funcţiuni raţionale de coordonatele punctului corespunzător din celălalt spaţiu. O astfel de transformare e determinată
de relaţii de forma
x'i^tfix1, x2, xn) (*=1. 2, — , n)
funcţiunile <p* fiind raţionale. Cînd aceste funcţiuni sînt cîturi de cîte două polinoame de gradul al doilea ]n x1,*”, xtt, cu acelaşi numitor, transformarea se numeşte transformare pătrati că.
Dacă jacobianul transformării raţionale e diferit de zero, se poate exprima x în funcţiune de în general, x e o funcţiune algebricădeAr'şi unui punct x' din S' îi corespund k 1 puncte# din 5. Cînd&—1, funcţiunea algebrică inversă e şi uniformă şi între cele două spaţii există, în acest caz, o transformare biraţională (cremoniană).
Pentru două spaţii S, S' tridimensionale, coordonatele cartesiene ortogonale xa ale unui punct din S' se exprimă printr-o transformare raţională în funcţiune de coordonatele cartesiene ortogonale x* prin relaţii de forma:
T,;_ /V. *2, **) f ._1 2 3.
/O*1,*2,*») ’	(	'
f şi / fiind polinoame de gradul n. Transformarea e o transformare raţională de gradul n. Unui plan II' din S' îi corespunde, în S, o suprafaţă algebrică de gradul n. Unei drepte din S' îi corespunde, deci, în S, o curbă algebrică de gradul n2, curba de întretăiere a douăsuprafeţe algebrice de gradul n. Punctului P' de intersecţiune a trei plane din S' îi corespund, în S, n3 puncteP de intersecţiune a trei suprafeţe algebrice de gradul n. Dacă dintre aceste puncte P, numai unul e variabil, celelalte fiind fixe, corespondenţa dintre P şi P' e biunivocă şi transformarea eo transformare biraţională. Transformările biraţionale plane transformă o curbă algebrică într-o curbă algebrică, gradele celor două curbe fiind, în general, diferite. De aceea, transformările biraţionale sînt folosite în studiul curbelor algebrice pentru transformarea unei curbe de un anumit grad într-o curbă de un alt grad, în vederea studiului singularităţii curbelor plane. Transformarea păstrează genul curbelor, care e, deci, un invariant.
4.	/v topologica. Mat.: Corespondenţă între două spaţii topologice X şi Y, astfel încît fiecărui punct x al lui X îi corespunde un punct y bine determinat al lui Y. Dacă orice punct y al lui Y corespunde cel puţin unui punct # al lui X, se obţine o transformare a lui X în Y, sau reprezentarea lui
x Pe'y*
în sensul acestei definiţii, transformările de Ia spaţiu la spaţiu constituie o generalizare a noţiunii de funcţiune, în care X are rolul cîmpului de variaţie al variabilei independente (în cazul de faţă, punctul x), iar Y acela al variabilei dependente (adică punctul y).
Transformare
469
Transformare Laplace
Prin analogie cu notaţia clasică, o transformare de la spaţiul X la spaţiul Y se scrie sub forma:
y=/(*)•
Notînd cu f(A) imaginea unei mulţimi A care e inclusă în mulţimea X, mulţimea punctelor lui X cari au ca imagine punctele unei mulţimi B, incluse în Y, se notează cu f~\B), notaţiile rămînînd valabile chiar dacă A şi B se reduc la cîte un punct.
Transformareay—f{x) e continua în punctul x, dacă, oricare ar fi vecinătatea V a punctului y care e imaginea Iui x% există o vecinătate Ux a lui x, astfel încît f(Ux) e inclus în Vy.
Cînd funcţiunea y=f(%) e continuă în fiecare punct x al unei mulţimi A incluse în X (mulţime care poate fi chiar X însuşi), transformarea e continuă pe mulţimea A.
O definiţie mai directă a noţiunii de transformare continuă de la X la Y, care nu are nevoie de trecerea prin continuitatea într-un punct at al lui X, e următoarea: Pentru ca y—f(x) să fie continuă pe X, trebuie şi e suficient ca, oricare ar fi mulţimea închisă (deschisă) F inclusă în Y, mulţimea f~l(F) să fie, de asemenea, închisă (deschisă).
O	transformare continuă oarecare nu are, în general, proprietăţile inverse precedentelor, adică: F fiind o mulţime închisă oarecare din X, mulţimea f(F) nu e neapărat închisă în Y. De asemenea, o mulţime deschisă oarecare a lui X nu se transformă totdeauna într-o mulţime deschisă oarecare a lui Y, printr-o transformare continuă oarecare. De exemplu, transformarea de la planul X de coordonate (xx, x2) la planul Y de coordonate (ylt y2), definită prin relaţiile:
y±=eXl cos x2, y2=eXl sin x2,
transformă semidreapta ^<0, x2=0, mulţime închisă în X, în mulţimea 0<y1 <1, y2—§, care nu e închisă în Y ; iar transformarea
y2=* 2.
transformă orice mulţime deschisă a pianului Ar care e tăiat de axa x2, într-o mulţime care nu mai e deschisă în Y.
Se numeşte transformare analitica transformarea punctuală x-> x între două spaţii X, X, definită simbol ic prjn x=f(x), f(x) fiind o funcţiune analitică (care poate fi dezvoltată în serie convergentă) în întregul spaţiu X sau într-un domeniu din el.
Transformările continue, cari conservă mulţimile deschise, au un rol important în caracterizarea topologică a funcţiunilor analitice de o variabilă complexă.
Se numeşte transformare interioara o transformare continuă a unei varietăţi topologice V cu două dimensiuni, într-o altă varietate cu acelaşi număr de dimensiuni W, sau o parte a lui W, avînd următoarele proprietăţi: Transformă orice mulţime deschisă a lui V într-o mulţime deschisă a lui W; nu transformă nici un continuum al lui V într-un punct unic al lui W.— Orice transformare topologică e o transformare interioară; de asemenea, e transformare interioară orice funcţiune analitică.
1.	Transformare. 2. Mat.: Corespondenţă între funcţiunile unei anumite clase de funcţiuni (numită domeniul transformării) şi funcţiunile altei clase. Sin. Transformare funcţională.
2.	~ Carson. Mat. V. Carson, transformare —.
3.	~ Fourier. Mat.: Transformare funcţională a unei funcţiuni f(t) de variabilă reală t într-o funcţiune F(co) de variabilă reală co:
1 r+”
F(“)==y^3 f{t)e3' ăt'
unde j=Y —1, iar funcţiunea f{t) trebuie să satisfacă condiţiile lui Dirichiet (să aibă un număr finit de maxime şi minime
într-un interval finit şi să aibă un număr finit de discontinuităţi numai de prima speţă — finite — pe intervale finite) şi să
fie absolut integrabilă |/(0I^ f'e finit^ în intervalul — oo<t< -f oo.
Dacă funcţiunea f(t) e definită numai în intervalul O^-^oo şi în rest satisface condiţiile pentru existenţa unei transformate Fourier prelungind-o par în intervalul —oo<t<0 se obţine
Fc (w)= j/ ~	®	cos
sau, prelungind-o impar în intervalul — oo<2<0, rezultă:
Fs(co)=	/(O	sin	w/d#,
cunoscute sub numirea de cosi nus-transfor mata Fourier, respectiv sinus-transformata Fourier.
Fiind date transformatele Fourier, funcţiunea f(t) se obţine prin aplicarea transformării inverse, relaţiile respective fiind:
/(0=,7= (+ F^)e~iat do,
V2* J_ 00
în cazul general;
--- .00
f(t)= yij Fc( co) cos coMco,
în cazul cosinus-transformatei şi -------------------------- ~ 00
Aj Ft(<0) sincoidw,
în cazul sinus-transformatei.
Transformarea Fourier se utilizează la integrarea ecuaţiilor integrodiferenţiale, la rezolvarea ecuaţiilor cu derivate parţiale, la studiul regimurilor transitorii în circuitele electrice lineare şi în sistemele lineare de reglare automată. Se pot defini şi transformate Fourier multiple pentru funcţiuni de mai multe variabile.
4.	^ Hankel. Mat.: Transformare funcţională a unei funcţiuni f(t) de variabilă reală t într-o funcţiuneFv (£) de variabilă £
SCO
o tfWM âi.
unde Jv (50 e funcţiunea Bessel de speţa întîi şi de ordinul v, unde Real v>—1. Se presupune că funcţiunea f(t) e absolut integrabilă. Fv(£) se numeşte transformata Hankel de ordinul v. Transformarea inversă e dată de relaţia:
/(0=fVv©/v©)cU;.
J 0
Transformarea Hankel are numeroase aplicaţii în rezolvarea problemelor la limită corespunzînd mai ales unor cazuri cu simetrie cilindrică.
5.	~ Laplace. 1. Mat.: Schimbare de funcţiune necunoscută z, într-o ecuaţie Laplace:
( L)	5 -f- ctp -j- bq cz -|- d=0,
cu invarianţi h,k nenuli, definită de relaţia: zi~q-\~az sau z.x —p-\-bz.
£x(sau 2-j) obţinuţi printr-o astfel de transformare satisfac tot o ecuaţie Laplace
(Li)	Si+^i+Mi+Vi+^i^0
şi integrarea uneia dintre cel edouă ecuaţii atrage şi integrarea celeilalte.
Transformare Laplace
470
Transformare
Notînd cu hv hx (respectiv cu k^) invarianţii relativi ai noii ecuaţii, dacă h^=f=. 0, de exemplu.se poate face o nouă transformare, de acelaşi tip, etc.
Se obţine, în acest fel, un şir de funcţiuni, în general nelimitat în ambele sensuri:
*-2« *-1» Z>Z1> *2’ V'
numit şirul lui Laploce. Acesta se opreşte cînd unul dintre invarianţii hv kv e nul şi cînd ecuaţia iniţială e integrabilă.
1.	~ Laplace. 2. Mat., E/t. V. Laplace, transformare
2.	~ Mellin. Mat.: Transformare funcţională a unei funcţiuni f(t) de variabilă reală t într-o funcţiune F(s) de variabilă complexă s—c-\-ju>:
f 00
F(s)=l /(<)•(/_1-cU,
unde fit) satisface condiţia:
î-^1 | / (0 I d#=finit
JO
pentru /e>0.
Transformarea inversă e
/«=
1	n+j<a Je-ja,
F(s)-t s ds,
integrarea efectuîndu-se în pianul complex. Avînd proprietăţi asemănătoare cu transformările Fourier (v.), Laplace (v.), Carson (v.), transformarea Mellin e totuşi mai puţin utilizată în aplicaţii, fiind mai greu de mînuit.
3.	Transformare. 3. Fiz., Chim., fiz., Metg.: Trecerea unui sistem fizicochimic prin stările sale succesive, proces în care variază mărimile lui de stare. Trecer’ea sistemului de la o stare la alta se face fie fa o anumită temperatură— numită temperatura de transformare, „punct" de transformare, temperatura critica sau „punct11 critic (de ex. temperatură de transformare monotecticâ, temperatură eutectică, etc.)—, fie într-un interval de transformare (de ex., la anumite aliaje, intervalul de topire). Sin. Transformare de stare.
O transformare în care starea finală a sistemului nu coincide cu starea iniţială se numeşte transformare deschisă, iar o transformare în care cele două stări coincid se numeşte transformare închisă, transformare în ciclu sau ciclu de transformare.
După specia mărimilor de stare cari variază, se deosebesc transformări de stare mecanică, termică, electrică, magnetică, chimică, etc.
în Termodinamica fluidelor prezintă interes deosebit transformările în cari nu variază anumite mărimi importante. După mărimea care nu variază, se deosebesc transformări isoterme (v. Isotermă, transformare ~), transformări isobare (v. Isobară, transformare ^), transformări iso-stere, isopicne, adiabatice (cari se fac fără schimb de căldură cu mediul exterior, de ex. transformarea adiabatică umedă a aerului atmosferic; v. sub Transformări termodinamice în atmosferă), politropice, isentrope, etc.
După starea de agregare a sistemului fizicochimic, se deosebesc transformări în stare solidă, transformări în stare lichidă şi transformări în stare gazoasă.
Trecerile între diferitele stări fizice constituie, de asemenea, transformări importante. Ele se numesc topire, vaporizare, evaporare, condensare, solidificare, volatilizare, etc. (v. aceşti termeni). V. şî Transformare de fază.
Din punctul de vedere termodinamic, transformările se împart în transformări reversibile (v. Reversi *
bilă, transformare ~) şi transformări ireversibile (v. Ireversibilitate, şi Ireversibilă, transformare ~).
După natura transformării (de formă cristalină, de structură moleculară, etc.), se deosebesc transformări alotropice, polimorfice, magnetice, etc.
Transformare alotropică: Trecerea, în anumite condiţii de temperatură, a unui element chimic de la o modificaţie la alta; de exemplu, trecerea unui element solid cristalizat de la o formă cristalină la alta, cu alte proprietăţi fizice, dar cu proprietăţi chimice similare, trecerea oxigenului în ozon, etc. Transformările alotropice sînt însoţite de fenomene termice (dezvoltare sau absorpţie de căldură latentă de transformare). V. şî Alotropie.
Fiecare formă cristalină reprezintă o formă (stare, varietate sau modificaţie) alotropică a elementului respectiv. Formele alotropice se notează cu literele elene a, (5, y, etc., cari se adaugă simbolului elementului respectiv, forma alotropică stabilă la temperatura cea mai joasă fiind notată cu ol, următoarea cu (3, etc. Elemente cari prezintă modificaţii alotropice sînt: C, P, S, Fe, As, Sb, Sn, Mn, Se, Te, etc. Aliajele acestor elemente prezintă transformări politropice.
Diferitele forme alotropice se formează prin producerea unor nuclee de recristalizare, urmată de creşterea cristalelor (pînă la terminarea transformării); procesul e asemănător cristalizării din stare lichidă. Obţinerea de grăunţi mici din grăunţi mari, pe cale termică, e posibilă numai la metalele cari prezintă transformări alotropice (Fe, Sn, Mn, etc.) şi la aliajele acestora.
Transformare magnetică: Trecerea unei substanţe feromag-netice din stare feromagnetică în stare neferomagnetică, prin încălzire, sau trecerea inversă, prin răcire. E o transformare care nu modifică structura cristalină (adică o transformare monofazică). Se produce într-un interval mic de temperaturi, adică proprietăţile de feromagnetism dispar sau apar treptat, pe măsura apropierii de punctul de transformare, numit punct Curie; nu prezintă isterezis termic. V. şî sub Curie, punctul
Transformarea magnetică a fierului pur, la punctul Curie notat în diagrama fier-carbon cu M (768°), corespunde orizontalei MO (poziţia ei nu e influenţatăde conţinutul în carbon); e o transformare monofazică şi nu e susceptibilă la isterezis termic. Sub temperatura orizontalei MO — notată cu A2 — ferita devine feromagnetică. Fierul pur din intervalul dintre curbele MO şi GO se numeşte impropriu fier (3 (el nefiind o stare alotropică). — Trecerea peste orizontala Â0 (210°) reprezintă transformarea magnetică a cementitei, de asemenea monofazică.
Transformare polimorfică: Trecerea unei substanţe solide compuse, cristalizate, la anumite temperaturi, de la o formă cristalină la alta. Diferitele forme cristaline au proprietăţi diferite. Aceste proprietăţi pot fi: densitatea, culoarea, duritatea, punctul de topire, indicele de refracţie, solubili-tatea, etc.
Transformările polimorfice sînt însoţite de dezvoltare de căldură latentă, cînd substanţa trece la o formă cristalină mai stabilă, respectiv de absorpţie de căldură, cînd substanţa trece ia o formă cristalină mai puţin stabilă; ele sînt reversibile.
Exemple de substanţe polimorfice: oxidul de titan (cu trei forme cristaline: rutil, anatas şi brookit); carbonatul de calciu (cu două forme cristaline: calcit şi aragonit); bioxidul de siliciu (cu trei forme cristaline: cuarţ, cristobalit, tr id i-mit); etc. V. şl Polimorfă, transformare şi Polimorfism.
In Metalurgie şi în Metalurgia fizică prezintă importanţă transformările în stare solidă ale aliajelor (v. mai jos), cum şi următoarele transformări la solidificarea aliajelor:
Transformare
471
Transformare
Transformare eutectică: Transformare invariantă, care se produce la solidificarea unor sisteme binare sau ternare şi care consistă tn cristalizarea simultană, Ia temperatură constantă (v. Eutectică, temperatură a soluţiei lichide remanente (în cazul aliajelor hipoeutectice sau hipereutectice) sau a întregii soluţii lichide (în cazul aliajului pur eutectic), sub formă de amestec mecanic omogen de două, respectiv de trei faze. V. şî sub Eutectic.
Transformare monotecticâ: Transformare la temperatură constantă care se produce în cursul solidificării unor aliaje cu miscibilitate parţială în stare lichidă şi care consistă în obţinerea— dintr-o topitură de anumită concentraţie — a unor cristale solide şi a unei topituri de altă concentraţie, topiturile iniţială şi cea finală nefiind solubile una în alta. De exemplu: orice bronz cupru-plumb topit (v. fig. III, sub Bronz) cu un conţinut mai mic decît 36% Pb, prin răcire, ajunge—la temperatura de 952° — să fie constituit din două faze, dintre cari una solidă constituită din cristale de cupru pur şi alta lichidă constituită din soluţie lichidă L± conţinînd 36% Pb; aliajele cari au compoziţii corespunzătoare zonei III, cînd — prin răcire — ating temperatura de 952°, sînt constituite din două faze lichide, insolubile una în alta, şi anume soluţie lichidă Lx de concentraţia 36% Pb şi soluţie lichidă L2, conţinînd 92,5% Pb. în oricare dintre aceste aliaje se produce, la răcire, o transformare monotecticâ, care consistă din separarea de cristale de cupru pur şi a unei topituri conţinînd 92,5% Pb, din topitura avînd 36% Pb, la temperatura constantă de 952°. Transformarea se exprimă cu formula:
/=952°
-^36------►	92i5	‘	1
Compoziţia iniţială a topiturii, care suferă transformarea monotecticâ (în sistemul Cu-Pb: 36% Pb+64% Cu), e numită compoziţie monotecticâ, iar temperatura la care se produce transformarea, temperatură monotecticâ.
Transformare peritectică: Transformare invariantă care se produce la solidificarea unor sisteme binare cu componenţi parţial solubili în stare solidă, şi a sistemelor binare cu componenţi cari formează compuşi chimici instabili (compuşi cu punct de topire incongruent), transformare care consistă în reacţia dintre soluţia lichidă şi cristalele separate anterior, cu formarea unui nou tip de cristale. Aceste cristale sînt de soluţie solidă în cazul amestecurilor cu solubilitate parţială în stare solidă, respectiv cristale de compus chimic, în cazul sistemelor cu compuşi chimici incongruenţi (v. sub Incongruent, punct de topire ~). în diagramelede echilibru (v. fig. VII şi X, sub Aliaj), transformarea peritectică apare reprezentată de un segment (cgh) de linie orizontală, care — spre deosebire de linia eutectică— nu e situat la cea mai joasă temperatură de solidificare. în timpul transformării, sistemul cuprinde trei faze şi — în conformitate cu legea fazelor — temperatura de transformare rămîne constantă. Reacţia peritectică se prezintă în modurile următoare:
a)	în cazul peritecticelor constituite din soluţie solidă: lichid de-concentraţie c-fcristale ^ cristale a^.
b)	în cazul peritecticelor constituite din compuşi incongruenţi :
lichid de concentraţie c-f cristale B ^ compus AmBn.
Reacţia se termină la epuizarea soluţiei lichide, dacă aliaju^ are o concentraţie cuprinsă între g şi h, sau la dispariţia cristalelor respectiv a cristalelor B (separate anterior), dacă aliajul are o concentraţie cuprinsă între c şi g. Această reacţie e reversibilă.
Transformare în stare solidă:	Transfor-
mare în structura aliajelor, cînd acestea sînt răcite sub tempe-
ratura de sfîrşit de solidificare. Există două feluri de transformări în stare solidă: unele sînt datorite scăderii solubi!ităţii în stare solidă'a componenţilor, iar altele sînt provocate de transformările alotropice (v.) ale cel puţin unuia dintre componenţi; ele apar pe diagramele de echilibru, în primul caz sub forma unei curbe de solubilitate (v. curbele d-d' şi f-f' din fig. IV şi curbele g-g' şi h-h' din fig. VII, sub Aliaj), iar în cel de al doilea caz, sub forma a două curbe, de început şi de sfîrşit de transformare, asemănătoare curbelor de solidificare liquidus şi solidus, cu aspect care depinde de natura modificaţii lor alotropice respective (v. Solidificarea sistemelor de aliaje binare, sub Aliaj).— Dacă modificaţiile alotropice ale componenţilor unei soluţii solide a formează soluţii solide cu solubilitate ilimitată, soluţia solidă a trece în soluţia solidă alotropică ocx (v. ’ fig. la). — Dacă modificaţiile alotropice ale componenţilor sînt insolubile una în alta, soluţia solidă a
	:i	1^33^	A B	
	B Â 1 t Q* A	cc +A	s'At i	cr* a
CC ,	' 1	Â+B’	î i	«■/ aVoc" \*
h
C
I. Diagrame de echilibru cu transformările în stare solidă ale componenţilor unor soluţii solide a, modificaţiile alotropice fiind; a) complet solubile; b) complet insolubile; c) parţial solubile.
Cg) concentraţia în componentul 8, în %; t) temperatura; L) soluţie lichidă; A şi 8) componenţii soluţiei solide a; A' şi 8') modificaţiile alotropice respective ale componenţilor A şi 8; a1( a' şi a") soluţii solide ale modificaţiilor alotropice; E') punct eutectoidic.
suferă o transformare după o diagramă cu eutectoid, asemănătoare diagramei cu eutectic de tipul 2; descompunerea fiind completă, ulterior ei va exista doar un amestec al modificaţiilor alotropice (v. fig. I b), structurile de recristalizare finale fiind asemănătoare cu cele rezultate pe diagrama cu eutectic ale sistemelor de aliaje de tipJ2, cu deosebirea constituenţilor structurali, cari sînt de altă natură. —
Dacă modificaţiile alotropice sînt parţial solubile una în alta, soluţia sol idă a suferă o transformare după
o diagramă cu eutectoid, asemănă-	A
toarediagramei cu eutectic de tipul	£’
3	A; descompunerea fiind incompletă, vor mai rămîne soluţii solide terminale a'şi a" (v. fig. I c).
Dacă transformarea alotropică se referă la componenţii unui amestec solid, ea se produce la tempe-
II. Diagrama de echilibru cu transformările în stare solidă ale componenţilor unui amestec solid A+B.
ratură constantă; pe diagrama de concentraţia în componen-echilibru vor apărea linii orizon- - -	--	•
tale de transformare (v. fig. II).
Prin transformările în stare solidă se produc schimbări importante în structura şi proprietăţile fizicochimice ale aliajelor, de cari depinde posibilitatea aplicării tratamentelor termice. Un exemplu e constituit de transformarea prin răcire a austenitei (soluţie solidă terminală din sistemul de aliaje
fier-carbon) în perlită şi ferită, sau în perlită şi cementită, în cazul răcirilor lente cari conduc la stări de echilibru.
tul 8, în % ; t) temperatura; L) soluţie lichidă; A şi B) componenţii amestecului solid înainte de transformarea alotropică; A' şi B') modificaţiile alotropice respective ale componenţilor A şi 8; A'-A' şi B'-B') linii de transformare alotropică a componentului A, respectiv a componentului B; £) punct eutectic.
Transformare de fază
472
Transformare de fază
Exemple de transformări în stare solidă:
Transformare eutectoidică: Transformare^ invariantă în stare solidă a unor sisteme binare sau ternare, care se produce asemănător transformării eutectice (v. mai sus), soiuţia-ma-mă fiind însă solidă. Exemplu: transformarea eutectoidică a austenitei. V. şî sub Eutectoid.
Transformare isotermică a austenitei: Transformarea la temperatură constantă a austenitei subrăcite (răcite sub temperatura de transformare A-J, în constituenţi perlitici, cu structură şi proprietăţi cari depind de această temperatură. La temperaturi înalte (subrăciri mici) se formează perlită cu structură mai grosolană; la temperaturi mâi joase se formează constituenţi perlitici cu un grad de dispersiune a feritei şi cementitei din ce în ce mai mare, cum sînt sorbită de călire, troostita de călire, bainita (v.). V. şî Constituenţi structurali de călire şi de revenire ai aliajelor fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje
Transformarea isotermică a austenitei se poate reprezenta indicîndu-se cantitatea de perlită formată, în funcţiune de timpul care a trecut de la începutul transformării (v. fig. IU). Se deosebeşte o perioadă de „incubaţie14 (cu viteza de transformare extrem de mică, practic nulă) şi o perioadă de formare a perlitei (cu o viteză cres-cîndă, care scade spre sfîr-şitul transformării). Alura curbei de transformare isoterm icâ a austenitei e determinată de temperatura de transformare, de gradul de subrăcire (v. fig. IV). La sub-răcire nulă (la temperatura de transformare A2), viteza de transformare e nulă, durata de transformare (0) fiind teoretic infinită, deci nu se formează perlită. Pe măsura măririi subrăcirii (temperaturile^, t2, t3, etc.), viteza de transformare creşte, ad ică durata transformării scade. Formarea per-Iitei, respectiv a constituenţilor perlitici, fiind însă un proces de difuziune, la subrăciri mari (temperaturi joase de transformare t5 şi ^6), viteza de transformare începe să scadă; există deci o subrăcire (corespunzătoare temperaturii de transformare tf4), la care viteza de transformare e maximă.	/V. Curbele transformării isotermice a
Reprezentînd punctele de austenîtei tn Perlită- !a diferite tempera-început si de sfîrsit de trans-	turi ti>ta>t3>t4>t5>t6-
formare’, obţinute la diver- 0) timpui’ în s; ^ sr*duI de transfor-sele temperaturi t, în coor-	mare,	in %.
donate temperatură-timp, rezultă o diagramă formată din două curbe: curba de început şi curba de sfîrşit de transformare a austenitei în perlită, numite curbe în C sau fn S (fiindcă au forma literei C sau S). Pe aceeaşi diagramă, numită şi diagrama T.T.T. (reprezentarea transformării isotermice a austenitei în funcţiune de temperatură şi timp) (v. fig. V), se reprezintă şi liniile Ms şi My de început şi de sfîrşit de transformare martensitică, cum şi — în cazul oţelurilor hipoeutectoidice — curba de separare a feritei. Aceasta
cea corespunzătoare inflexiunii isotermică, nu se mai separă
III. Curba transformării austenitei în perlită, ia temperatură constantă.
0) timpul, în s; T) gradul de transformare, în %.
din urmă se contopeşte cu curba de început de transformare peri itică la inflexiunea acesteia (500---6000); deci, la o subrăcire mai mare decît curbelor de transformare ferită liberă, iar perlită va conţine procentual mai puţin carbon decît cel normal eutectoid ic.
Cu ajutorul acestei diagrame se poate urmări transformarea isotermică a austenitei, pentru un anumit oţel, la orice grad de subrăcire. Pentru a obţine mar-tensită e necesară o mare viteză de răcire, pentru a evita atingerea curbei de transformare perl itică; deci cu cît punctul de inflexiune al acestei curbe e mai depărtat de axa ordonatelor (perioada de „incubaţie" e mai mare), cu atît transformarea martensitică se realizează la o răcire mai lentă (ca, de exemplu, răcirea în aer), adică oţelul e mai uşor călibil. Elementele de aliere aleoţelului influenţeazăpro-cesul de transformare, fie mărind viteza de transformare a austenitei — de exemplu cobaltul —, fie micşorînd-o (de ex.: Ni, Mn,
Si, Cu, Cr, Mo, W), modi-ficînd poziţia curbelor faţă de axele de coordonate. De exemplu, prin micşorarea vitezei de transformare, se măreşte perioada de incubaţie (curbele se deplasează spre dreapta), mărindu-se
astfel ţălibilitatea oţelului (oţelurile aliate cu Ni, Mn, Cr, etc. se pot căli deci mai uşor, uneori chiar la răcirea în aer).
Transformare martensitică: Transformare care se produce la răcirea cu viteze mari de răcire a oţelului în stare solidă, cînd austenita subrăcită (soluţie suprasaturată de carbon în Fe y) se transformă în martensită, fără separarea carbonului din soluţia solidă (v. fig. / sub Călire 1, şi Martensitice, curba transformării —).
Transformare metatectică: Sin. Transformare peritectoidă (v. Peritectoidă, transformare ~).
Transformare peritectoidă. V. Peritectoidă, transformare —. Sin. Transformare metatectică.
î. ~ defaza. Fiz.: Transformare a stării fizice a unui sistem, caracterizată printr-o variaţie bruscă a unora dintre proprietăţile sale macroscopice (de ex.: simetria cristalină, densitatea, entropia, căldura specifică, etc.). Discontinuitatea specifică transformărilor de fază e adeseori numai aproximativă, transformările de fază reale avînd loc pe un mic interval de temperatură, presiune, volum, etc.; în multe cazuri aspectu I curbelor experimentale sugerează mai degrabă o singularitate de tip special (de ex. singularitate logaritmică) decît o simplă discontinuitate finită. Conţinutul noţiunii de transformare de fază a suferit în ultimul timp schimbări importante
1000 10000
V. Diagrama transformării isotermice a austenitei Ia oţel cu 0,50% C.
0) timpul, în s; î) temperatura de transformare; 1) curba de separare a feritei; 2) curba de început de transformare a austenitei; 3) curba de sfîrşit de transformare a austenitei; A3) temperatura de separare a feritei în diagrama de echilibru fier-carbon;	temperatura	eutectoi-
dică în diagrama de echilibru fier-carbon ; Ms) temperatura de început al transformării martensitice; Mf) temperatura de sfîrşit al transformării martensitice; /) perlită (680”*720°) ; II) sorbită de călire (600"*680°); III) troostită de călire (450* •*. 600°); IV) bainită (320-450°); V) martensită (300°); VI) austenită subrăcită.
Transformare de fază
473
Transformare de fază
tante, însă o clasificare unanim admisă a acestor transformări nu există încă (v. tabloul).
Principalele transformări de fază
(clasificarea cea mai raspîndită)
„ .	| Transformarea stării de agregare (topire, soli-
Transtorman	J	cijfjcare,	vaporizare, condensare, sublimare)
de faza de or- < Transformarea simetriei cristaline (transfor-dinui (specia)	ţ	măpj poljmorfe)
Transformarea de tip „ordine-dezordine" în aliaje
Transformarea magnetică (din starea nefero-magnetică în starea feromagnetică, şi Transformări	invers)
de fază de or-* I Transformarea feroelectrică (din starea nefero-dinul (specia) II	electrică	în starea	feroelectrică,	şi	invers)
Transformarea supraconductoare (din starea nesupraconductoare în starea supraconductoare, şi invers)
Transformarea suprafluidă (de la He I la He II, şi invers)
în teoria transformărilor de fază se foloseşte de obicei entalpia liberă G (potenţialul termodinamic al lui Gibbs) ca funcţiune caracteristică a cărei formă şi valoare determină proprietăţile unei stări de echilibru termodinamic (v. Termostatică, sub Termodinamică). G e o funcţiune de presiunea^?, de temperatura T, cum şi de o succesiune de variabile extensive #3, xv ••• (printre cari numerele de moli n- ai diferiţilor componenţi i). într-o stare de echilibru a unui sistem coexistă, în general, mai multe „faze" (regiuni omogene din punctul de vedere fizic, în contact unele cu celelalte). Cînd echilibrul se realizează în prezenţa unei presiuni exterioare pext şi a unei temperaturi exterioare Text date, condiţiile de echilibru implică, pentru fiecare component i, egalitatea potenţialelor chimice în diferitele faze, cum şi stabilirea temperaturii T şi a unei presiuni p uniforme în tot sistemul, egale respectiv cu Text şi PexV în acest fel, în starea de echilibru asociată cu valorile date Text, pext, nu toate variabilele T, p, x3, x^'" sînt independente, numărul celor efectiv independente (numărul de grade de libertate termodinamice ale sistemului) fiind prescris de „regula fazelor" a lui Gibbs:
v=f—oc+2
(v e numărul gradelor de libertate sau varianţa, re numărul componenţilor, a e numărul fazelor coexistente). în cazul cel mai simplu, al unui sistem cu un singur component (r—î), varianţa v=3—a poate avea una dintre următoarele valori:
v=0 (sistem zerovariant)......oc=3 (sistem trifazic)
exemplu: apă lichidă-fgheaţă-f vapori de apă;
v=1 (sistem univariant).......a=2 (sistem bifazic)
exemplu: apă lichidă+vapori de apă;
v—2 (sistem bivariant)«.«.a—1 (sistem monofazic)
exemplu : vapori de apă nesaturanţi (supraîncălziţi).
Fiecare varianţă se realizează în anumite regiuni ale planului variabilelor P=Pext, T=Text (v* ^2- 0 sau ale planului variabilelor lui Clapeyron p=pext, F^volumul total (v. fig. li). în particular, în fig. I, curba reprezentată se numeşte curbă de transformare, transformarea de fază consistînd în traversarea ei; în general curba se „termină" într-un „punct critic" Cr, dincolo de care nu pot exista stări bifazice stabile; totuşi,
un astfel de punct critic nu a fost pus încă în evidenţă pentru orice sistem bifazic.
Clasificarea cea mai răspîndită a transformărilor de fază (Ehrenfest) se bazează pe modul de variaţie a derivatelor funcţiunii G(T, p, x3, #4I*-*) faţă de T, p. Transformarea se numeşte de ordinul n dacă, la trecerea prin punctul de trans-
/. Domeniile de stabilitate ale unui sistem cu un singur component în planul p,T. regiunile haşurate) domenii mono-fazice (specificările lichid, gaz, solid sînt numai ilustrative); curbele trasate) domenii bifazice; Trp) domeniu trifazic redus la un punct (punctul triplu); Cr) punctul critic; p) presiunea; T) temperatura.
II. Domeniile de stabilitate ale unu sistem cu un singur component în planul p, V. regiunile haşurate) domenii mono-fazice; regiunea nehaşurată) domeniu bifazic; Cr) punctul critic; curba trasată) isotermă; p) presiunea; V) volumul.
formare (de ex., în fig. /, la traversarea curbei de transformare), derivatele pînă la ord inul n~ 1 incluziv variază continuu, derivatele de ordinul % variază discontinuu, iar derivatele de ordin >wdevin infinite. Astfel, într-o transformaredeordinul I, pentru sistemul cu un singur component considerat, la traversarea A-> 8 (v. fig. / sau fig. //), G(T, p, n) e continuă,
şi —-=V suferă discontinuităti, în timp ce ^5 =
S T ’ $p	dra
T ’dp2	’dP$T~
=F’<x devin infinite (v. fig. III); aici
S1 e entropia, C e capacitatea calorică la presiune constantă, k e compresibilitatea, a e coeficientul de dilataţie. Interpretarea fizică a acestor proprietăţi analitice e următoarea:
S.V
Cp, c
Ttr
III.	Variaţia mărimilor termodinamice într-o transformare de ordinul I. G) entalpia liberă pentru faza 1, respectiv 2; S) entropie; V) volum; Cp) capacitatea calorică la presiune constantă; k) compresibilitate; a) coeficient de dilataţie.
entropia variază discontinuu pentru că există o căldură latentă Ql=(S2—S1)T (indicii 1, 2 specifică fazele între cari are loc transformarea), discontinuitatea volumului e legată de variaţia bruscă a densităţii, iar valorile infinite ale mărimilor Cp, k, a se datoresc schimbului de căldură sau variaţiei de volum finite pe un interval infinitezimal de temperatură sau presiune. în cazul unei transformări de ordinul II, G, S, V variază continuu, dar Cp, k, a prezintă discontinuităţi în punctul de trans-
Transformare termodinamică
474
Transformare, factor de ^ a căldurii
formare (numit şi punctul lui Curie, prin extinderea unei noţiuni împrumutate din feromagnetism) (v. fig. IV). în orice transformare de fază, variaţia pre- gşy siunii cu temperatura în lungul curbei de transformare (ceea ce, în cazul, de exemplu al vaporizarii, reprezintă dependenţa tensiunii de vapori de temperatură) e data în funcţiune de dis-
1 dV
- oo
Ttr
r,
tr
ăT„
d rt.
Tlr(vî-vl)
vtr‘Ttr
°P~C
IV. Variaţia mărimilor termodinamice într-o transformare de ordinul II. continuităţile ca- G) entalpia liberă pentru faza 1, respectiv pentru racter ist ice trans- faza 2; S) entropie; V) volum; Cp) capacitatea caio-formării conside- rică la presiune constantă; k) compresibilitate; a) coe-rate de formulele:	fident	de	dilataţie.
(Clausius-Clapeyron, transformare de ordinul I)
~(Ehrenfest, transformare de ordinul II)
Aici qL, v, cp sînt mărimi analoge cu QL, V, Cp dar raportat Ia un mol de.su bstanţă (mărim i molare), iar ind ice le tr specifică punctul de transformare (respectiv un punct pe curba de transformare din fig. /).
Clasificarea precedentă prezintă anumite deficienţe în cazul transformărilor de ordin superior. Pînă în prezent, dintre transformările de ordinul II, numai transformarea supraconductoare se încadrează întocmai în calsificarea lui Ehrenfest, mărimile Cp, k, a prezentînd efectiv discontinuităţile prezise de ea. în toate celelalte transformări de ordinul II, experienţa nu furnisează decît un maxim extrem de acut pentru aceste mărimi (v. fig. V), deforma literei X (lamb-da), de unde şi numele de „punct A“ şi „transformări A", cari se mai dau, res- V. Forma empirică a curbe-pectiv, punctului lui Curie şi transfor- lor cp(T), k(T), a(T) (capa-mărilor de ordinul II; măsurările nu pot citatea calorică la presiune decide însă dacă acest maximum repre- constantă, compresibilitatea, zintă o veritabilă singularitate infinită coeficientul de dilataţie) în sau numai un salt foarte mare al mări- cazul transformărilor de or-mi lor Cp, k, oc. Pe de altă parte, in timp dinul ll (cu excepţia tranşee teoria statistică aproximativă a formării supraconductoare), transformărilordeordinul IIfurnisează
un salt finit (discontinuitate simplă) pentru Cp, k, oc, teoria statistică riguroasă (elaborată pînă acum numai în anumite cazuri particulare ideale — reţele unidimensionale şi bidimensionale) prezice un salt infinit de tipul unei singularităţi loga-ritmice pentru aceste mărimi. De aceea se tinde să se admită astăzi că majoritatea transformărilor de ordinul II sînt caracterizate nu prin discontinuităţile simple ale lui Cp, k, oc, ci prin traversarea punctului sau regiunii critice, în care Cp, k, oc iau valori infinite (Tisza). Faptul că în punctul critic Cp, k, ocoo rezultă din fig. II: în regiunea bifazică, în care
isotermele sînt si isobare,	1	— ^--------
p U TJt
o
V	Jţ=const.	V 0	V	Vlfop	Jp=const.
1	dF	. .	^	... , ,
= —	—	= oo;	punctul critic	Cr	fiind la marginea	regiunii	bifazice, el	se	bucură de aceeaşi proprietate, deşi	reprezintă o	stare	de	echilibru a	unui	sistem monofazic.	în
cazul sistemelor cu mai mulţi componenţi, punctul de transformare nu e determinat (ca în fig. /) prin valoarea unei unice variabile sau T) şi, ca atare, mulţimea punctelor de transformare formează nu un continuum unidimensional (curba de transformare, v. fig. /), ci un continuum multidimensional (regiunea de transformare); în acest caz general, frontiera regiunii de transformare constituie prin definiţie „regiunea critică", analogă „punctului critic" Cr din fig. I, şi transformările de ordinul II consistă, după Tisza, în traversarea ei. Această interpretare explică şi imposibilitatea coexistenţei unor faze între cari poate avea loc o transformare de ordinul II.
Cinetica transformărilor de fază e determinată de gradul de stabilitate a! primelor porţiuni din sistem (germeni) în care are loc o transformare în etapa ei iniţială. Teoria germenilor (teoria nucleaţiei) arată că germenii sînt instabili Ia dimensiuni mici, ceea ce poate conduce la o întîrziere a realizării transformării în toată masa substanţei (v. Metastabilă, stare — ; Subrăcire, stare de ~). Efectele de întîrziere nu par însă posibile în cazul transformărilor de ordin superior.
î. ~ termodinamica. Fiz.: Trecerea unui sistem termodinamic dintr-o stare (starea iniţială) în altă stare (starea finală). Transformarea e caracterizată prin variaţiile valorilor parametrilor de stare ai sistemului, cari sînt legaţi între ei prin ecuaţia de stare respectivă, şi poate avea loc cu sau fără conservarea masei. Numărul F al parametrilor cari pot varia independent e dat de legea fazelor:
F—C—P-\-2,
unde C e numărul componenţilor sistemului, iar P e numărul fazelor în prezenţă.
Transformările simple sînt: transformarea isocoră (v. Iso-coră, transformare ~), transformarea isobară (v. isobară, transformare ~), transformarea isotermă (v. Isotermă, transformare ~), transformarea adiabatică, realizată fără schimb de căldură cu exteriorul, transformarea politropă (v. Politropă, transformare ~).
2. /v/, factor de ~ a căldurii. Termot.: Raportul dintre căldura cedată de un transformator termic şi căldura primită de acesta, în ipoteza că transformatorul menţine constantă căldura transformabilă în lucru mecanic.
în procese ireversibile, în cari căldura se transferă între sisteme cu diferenţe finite de temperatură, căldura transformabilă în lucru mecanic devine mai mică, adică din căldura cedată rezervorului termic mai rece se poate obţine o cantitate mai mică de lucru mecanic decît din căldura primită de la rezervorul termic mai cald; astfel, în cazul unui schimbător de căldură fără pierderi (v. fig. I), deşi căldura q' cedată de schimbător (la temperatura T2) ar fi egală cu căldura q primită (la temperatura T1>T2), totuşi — datorită scăderii temperaturii — căldura transformabilă în lucru mecanic se reduce. — în procese reversibile, căldura transformabilă în lucru mecanic rămîne aceeaşi.
—	777: i	q=q	
			
	V/y Y/a		
-+S
I. Reprezentarea în diagrama T-S a transferului căldurii q de la temperatura Ti la temperatura T2, într-un schimbător de căldură.
S) entropie; T) temperatură; q şi q') căldură transferată.
Transformare, grad de —
475
Transformator
Prin intermediul unor transformări reversibile se poate realiza, în principiu, transferul căldurii între sisteme cu diferenţe finite de temperatură, căldura transformabilă în lucru mecanic rămînînd aceeaşi; expresia ei e (v. fig. II)'
Al
unde qxe căldura transferată la temperatura Tt, iar T0 e temperatura mediului ambiant. Sistemul termodinamic care primeşte căldura qx la temperatura Tx şi cedează căldura q2 la temperatura T2, astfel încît căldura transformabilă în lucru mecanic să rămînă aceeaşi, satisface deci relaţia:
-«.o 4:)-('-£)'
La un astfel de’sistem, #2 trebuie să fie mai mare decît qlt dacă T% e mai mic decît Tlt şi invers tul de vedere a! efectului uti peratura Tx e echivalentă cu căldura q2, cedată [la temperatura Ta, ceea ce se exprimă prin relaţia:
#1^12 ==?2» în care ty12 e [factorul de transformare a căldurii de la temperatura Tt la temperatura $T2, care are expresia:
II. Principiul de funcţionare a transformatorului de căldură.
1) rezervor termic cu temperatură înaltă Tjj 2) rezervor termic cu temperatură medie T2; 3) rezervor termic cu temperatură joasă T0 (mediu ambiant); M) motor; P) pompă de căldură; 9i> Qo. Qo« <7a) căldură; A/0) echivalentul în căldură al lucrului mecanic L.
(v. fig. III). Deci, din punc-căldura^! primită la tem-
Aln
mm
^12 :
.ia.
T2
T9 Ti-Tn
X1 ^2 — 1 0 Factorul de transformare a căldurii e un criteriu sigur şi comod, cu ajutorul căruia se pot aprecia atît efectul util obţinut din transformarea căldurii la diferite temperaturi, cît şi gradul de perfecţiune a! sistemelor termodinamice.
î. grad de Chim. fiz.: Raportul dintre concentraţia produselor şi concentraţia
			'<///■
	Al0		
	%		’m ni Iii
S
III. Reprezentarea în diagrama T-S a ciclurilor de funcţionare ale trans. formatorului de căldură.
<h—Qo + AI0-\-AI'0 şi q2—q"+AI0. o) sistemul cu qs>qx, pentru Ta<T1; b) sistemul cu q2<qi, pentru Ta>T1; S) entropie; T) temperatură; q' şi qp căldură; Al0) echivalentul în căldură al lucrului mecanic L.
reactanţilor rămaşi netransformaţi într-o reacţie dinamică. Gradul de transformare e limitat de echilibrul de reacţie (v. Cinetică chimică) şi e micşorat de amestecarea defectuoasa a reactanţilor, de timpul insuficient de reacţie, etc.
2.	punct	de	1.	Fiz.:	Sin. Temperatură	de trans-
formare (v. Transformare, temperatură de
3.	punct	de	2.	Chim.	fiz.:	Sin. (în sens	restrîns)
Temperatură de tranziţie (v. Temperatură de tranziţie 2),
4.	punct	de	3.	Chim.	fiz.:	Concentraţia	maximă
de stabilitate caracteristică solilor liofobi, în special a organo-soIiIor metalici. Ketalele se dispersează în solvenţi organici cu formare de organosoli metalici numai pînă ia o anumită
concentraţie maximă, de la care solii respectivi se descompun rapid prin coagulare. Cînd dispersarea metalelor s-a efectuat în aceleaşi condiţii, intervalul de timp scurs de la începerea preparării (dispersării) pînă la atingerea concentraţiei maxime e de asemenea o caracteristică a solului respectiv, fiind numit timp de transformare. Punctul de transformare al unui sol e, atunci, punctul de pe curba de creştere a concentraţiei solului, cu timpul, în care se produce coagularea rapidă a solului respectiv, coordonatele acestui punct de transformare fiind timpul şi concentraţia maximă.
Punctul de transformare al coloizilor se datoreşte instabilităţii solilor liofobi, în special în medii nepolare organice, în cari formarea stratului dublu electric are Ioc foarte greu sau deloc. în aceşti soli stabilitatea nu poate fi asigurată decît mecanic, prin formarea unui strat de lichid (sferă ionică) în jurul fiecărei particule (liosfera), sau cu ajutorul altor soli (coloizi de protecţie), cari posedă un strat dublu propriu.
Pentru acest motiv concentraţia solilor liofobi nu poate atinge niciodată o valoare mai mare de 1 % decît în prezenţa coloizilor de protecţie.
5.	temperatura de Fiz.: Temperatura la care, la presiune şi viteză de încălzire, respectiv viteză de răcire, date, se face trecerea unui sistem fizicochimic de la o formă la alta --care poate fi o altă modificaţie alotropică, o altă stare poli-morfică sau o altă stare de agregare — compoziţia chimică ră-
' mînînd aceeaşi. Sin. (impropiu) Punct de transformare.
Puncte de transformare sînt punctele de tranziţie, cele de topire (respectiv de solidificare) şi de fierbere (respectiv de lichefiere sau de condensare). V. şî sub Transformare 3.
6.	Transformare. 4. Fotgrm.: Transpunerea clişeului original al unei fotograme pe un plan paralei cu planul mijlociu de referinţă ai obiectului înregistrat, dacă planul ei în momentul expunerii clişeului a fost înclinat faţă de planul de referinţă.
7.	Transformare. 5. Siiv.: Operaţia prin care o pădure e trecută de Ia tratamentul (v. Tratament 3) actual la un alt tratament, considerat mai corespunzător scopurilor gospodăriei şi condiţiilor pădurii, însă fără schimbarea modului de regenerare, spre deosebire de o altă operaţie similară, conversiunea (v. Conversiune 3), care presupune trecerea unei păduri de la regimul actual Ia un altul (deci o schimbare mai radicală, a însuşi modului de regenerare, de exemplu trecerea de Ia crîng la codru, adică de la regenerare prin lăstari, la regenerare prin sămînţă).
Transformarea se efectuează în cadrul regimului actual al pădurii: de exemplu trecerea pădurii de la tratamentuI codrului cu tăiere rasă la codrul cu tăieri grădinărite constituie o transformare în cadrul regimului codru, regenerarea pădurii pro-ducîndu-se în ambele cazuri tot prin sămînţă.
8.	Transformare. 6. Elt.: înlocuirea unei reţele electrice sau a unei porţiuni a unei reţele electrice cu reţea echivalentă, adică avînd la borne aceleaşi tensiuni şi aceiaşi curenţi ca şi reţeaua dată. Sin. Transfigurare.
Reţeaua echivalentă, înlocuind o reţea dată, nu modifică în afara ei tensiunile şi curenţii existenţi.
Transformarea e aplicată în scopul simplificării analizei funcţionării unor reţele electrice.
Pentru stabilirea schemei echivalente e necesar să se exprime impedanţele sau admitanţele elementelor acestei scheme în funcţiune de impedanţele, respectiv de admitanţele reţelei date.
Un caz particular de transformare e transfigurarea stea-poligon (v.).
9* Transformator, pl. transformatoarG. 1. Tehn.. Aparat, instalatie sau maşină care transferă unui sistem tehnic secundar energie primită de la un sistem tehnic primar, cu modificarea
Transformator electroacustic
476
Transformator rotativ
fie a formei de energie transferată, fie a modului de variaţie în timp a mărimilor de stare, fie a unor parametri asociaţi acestui transfer de energie. Sin. Transformator energetic. V. şî Energie transferată.
Operaţia efectuată de un transformator se numeşte transformare de energie şl se efectuează totdeauna cu pierderi de energie sub formă de căldură disipată în mediul ambiant. Sînt transformatoare, în acest sens, atît maşinile (v. Maşină 1) cît şi aparatele şi instalaţiile statice, cum sînt transformatoarele în sens restrîns (v. Transformator 2), transductoarele (v.), mutatoa-rele (v.), etc.
î. ~ electroacustic. Telc.: Sin. Transductor (v.) electroacustic.
2.	~ rotativ. Elt.: Aparat rotativ cu unghi de rotaţie limitat, constituit dintr-un stator şi un rotor ale căror înfăşurări au o inductivitate mutuală care depinde sinusoidal de unghiul electric dintre axele lor de simetrie. Transformatorul rotativ e utilizat ca traductor (v.) şi de aceea această dependenţă trebuie realizată cu mare precizie, abaterile admisibile fiind de ordinul 5*10-4 din valoarea amplitudinii, ceea ce necesită, pe lîngă respectarea unei tehnologii superioare de fabricaţie, o execuţie foarte îngrijită, cum şi unele măsuri constructive speciale.
Prin legarea convenabilă a diferitelor circuite statorice şi roto-rice se pot obţine la ieşire tensiuni alternative ale căror valori efective sînt proporţionale cu unghiul dintre axele înfăşurărilor sau cu sinusul ori cosinusul acestui unghi (unghiul a din fig. I).
Transformatoarele rotative sînt construcţii asemănătoare cu maşinile asincrone cu rotorul bobinat, avînd atît statorul cît şi rotorul executate din tole de permaflo/sau din oţel electrotehnic, izolate. în crestăturile statorului şi rotorului sînt instalate cîte două înfăşurări distincte, dar în general identice,
avînd axele lor decalate cu 90° electrice. Extremităţile înfăşurărilor statorice sînt legate la patru borne (Sv S2, Kv K2), iar extremităţile înfăşurării rotorice la patru inele şi, prin intermediul periilor, la patru borne (Av A2, Bt, B2). Dacă se execută o legătură interioară pe stator (Sx cu K2) şi pe rotor (A1cu B2), numărul bornelor se reduce la şase. Deoarece unghiul de deplasare al rotorului e în general limitat la cîteva rotaţii, în unele construcţii de transformatoare rotative se renunţă la contactele alunecătoare şi se leagă extremităţile înfăşurărilor rotorice direct la bornele Av A2, Blt B2 prin intermediul unor conductoare flexibile.
Printr-o execuţie îngrijită şi o tehnologie superioară de fabricaţie se obţin o precizie maximă la ştanţare, lipsa excentricităţilor, paralelismul cît mai perfect al suprafeţelor rotorului şi statorului, absenţa circuitelor parazite scurt-circuitate, etc. Mai rămîn totuşi o serie de cauze de abateri, ca repartiţia nesinusoidală a conductoarelor, instalarea conductoarelor în crestături şi nelinearitatea caracteristicii de magnetizare, cari se elimină prin măsuri constructive speciale.
Repartiţia nesinusoidală a conductoarelor în lungul între-fierului producînd o serie de armonice, reducerea lor se obţine, în măsura necesară, prin utilizarea de înfăşurări combinate, cu anumite repartiţii. O soluţie curent adoptată consistă în folosirea în stator a unei înfăşurări trifazate, alimentată în
/. Schema generală a transformatorului rotativ.
S) înfăşurare statorică principală; K) înfăşurare statorică de compensare; A şi 8) înfăşurări rotorice.
II. Schema de conexiuni a înfăşurării trifazate pentru transformatoare rotative.
curent monofazat (v. fig. II); dacă se foloseşte totodată în rotor
o	înfăşurare cu repartiţie triunghiulară, se elimină armonica 3 şi se reduc armonicele 5 şi 7 la valori neglijabile: 6,4-10“5, respectiv 8,5*10~6 din fundamentală.
Instalarea conductoarelor în crestături produce armonice superioare, a căror reducere Ia minim se obţine respectînd relaţiile:
ZS=f=ZR şi Zs=£Zk±2, unde Z$ e numărul de crestături ale statorului şi ZR, ale rotorului, — cum şi prin înclinarea crestături lor rotorului faţă de generatoarea cilindrului, obişnuit cu un pas dentar statoric (o înclinare mai mare e greu reali-zabilă).
Nelinearitatea caracteristicii de magnetizare, atît în zona de saturaţie, cît şi în zona micilor inducţii, se combate printr-un întrefier destul de mare, o inducţie maximă de funcţionare în zona lineară a curbei de magnetizare şi prin utilizarea de materiale feromagnetice cu caracteristică cît mai lineară în zona micilor inducţii, de exemplu permalloy,
Se deosebesc:
Transformator rotativ s i n u s - c o s i n u s, care transformă un semnal primit sub forma unei deplasări unghiulare într-un semnal electric, şi anume o tensiune de ieşire a cărei valoare efectivă e proporţională cu sinusul sau cu cosinusul unghiului de deplasare. Transformatorul are numai o înfăşurare statorică şi una rotorică (v. fig. III), obţinute din schema generală a transformatorului rotativ (v. fig. /) prin deschiderea înfăşurărilor K şi 8. Deoarece precizia cu care e realizată dependenţa dintre tensiunea de ieşire şi unghiul de poziţie nu e în general suficientă, se pot reduce aproape complet erorile prin simetrizare, adică prin compensarea efectelor reacţiunii curenţilor rotorici, încărcînd egal circuitele rotorice şi închizînd înfăşurarea statorică de compensare K pe
o	impedanţă de o anumită valoare.
Transformator rotativ linear, care transformă un semnal primit sub formă de deplasare unghiulară într-o tensiune electrică a cărei valoare efectivă e proporţională cu valoarea unghiului de deplasare. Schema sa e caracterizată prin simetrizare rotorică şi legarea în serie a înfăşurărilor K şi A (v. fig. IV).
Transformator rotativ pentru operaţii vectoriale, consistînd în descompunerea şi compunerea vectorială a mărimilor; e bazat pe proporţionalitatea dintre tensiunile de ieşire, la bornele înfăşurărilor rotorice, şi sinusul, respectiv cosinusul unghiului de poziţie al rotorului.
III. Schema transformatorului rotativ sinus (fără simetrizare).
u
IV. Schema transformatorului rotativ linear.
Transformator
477
Transformator de căldura
Transformator. 2. Tehn.: Aparat sau instalaţie care transferă unui sistem tehnic secundar energie primită de la un sistem tehnic primar, modificînd numai anumiţi parametri asociaţi acestui transfer de energie. Sin. Transformator propriu-zis. V. Transformator 1, şi Energie transferată.
^ de căldura. Termot.: Instalaţie pentru transferul reversibil de căldură, cu ajutorul unui mediu fluid, între cel puţin trei rezervoare de căldură cu temperaturi diferite. în transformatorul de căldură e necesară o combinaţie între ciclul direct, în care căldura trece de la o temperatură mai înaltă la una mai joasă, şi ciclul inversat, în care căldura trece de la o temperatură mai joasă la una mai înaltă (de ex. ciclul unei pompe de căldură).
în mod obişnuit, căldura necesară în scopuri tehnologice sau pentru încălzirea imobilelor se obţine prin arderea unui combustibil şi se transferă, fie direct substanţei care trebuie încălzită în cursul procesului tehnologic, fie unui flujd calorific, care o transportă pînă la locul de utilizare. în acest sistem, căldura e produsă prin arderea combustibilului la temperatură înaltă, în general între 1000° şi 2000°, în timp ce substanţa care e încălzită sau fluidul calorific au temperaturi mult mai joase. — Transferul la corpuri cu temperatură mai joasă a căldurii de la gazele cu temperatură înaltă, produse prin arderea combustibilului, constituie cazul tipic al transformărilor ireversibile, în cari se reduce căldura transformabilă în lucru mecanic. Această reducere provoacă micşorarea gradului de utilizare a energiei conţinute în combustibilul ars în focar.
într-un transformator de căldură se tinde să se realizeze un sistem de transformări reversibile, pentru a putea transmite căldura de la un rezervor termic cu temperatură înaltă la un alt termorezervor, cu temperatură mai joasă, menţinînd constantă căldura transformabilă în lucru mecanic. în funcţiune de temperaturile termorezervoarelor acestui sistem termodinamic, căldura transformabilă în lucru mecanic se modifică în concordanţă cu factorul ^12 de transformare a căldurii (v.). De exemplu, la o instalaţie de încălzire, la care căldura e produsă prin arderea combustibilului la temperatura de 1200° şi aparatele de încălzire cedează căldura la 60°, factorul de transformare a căldurii are valoarea:
_ r, rx-r0 333_ 1473-278
TiTz-Tg 1473' 333-278	’	'
temperatura T0 a mediului ambiant fiind 5°; deci, consumînd
1	kcal la temperatura de 1200° se pot obţine 4,91 kcal la temperatura de 60°, de unde rezultă că un transformator de căldură e de 4,91 ori mai rentabil decît instalaţiile obişnuite, la cari, consumînd 1 kcal la temperatura de 1200°, se obţine tot
1	kcal la temperatura de 60°.
La un transformator de căldură, ciclul direct serveşte (de ex. prin efectuare de lucru mecanic) la furnisarea energiei necesare ciclului inversat, iar acesta cedează căldură la o temperatură mai înaltă decît cea la care a primit-o. Eficienţa maxima a transformatorului de căldură ar putea fi obţinută numai în cazul reversibilităţii totale, ceea ce nu e realizabil decît dacă schimburile de căldură între exterior şi fluidele calorifice s-ar face la diferenţe de temperatură infinit mici şi dacă instajaţia ar funcţiona după ciclurile Carnot, direct şi inversat. în practică, aceste condiţii nu pot fi realizate, astfel încît transformatoarele de căldură reale sînt mai puţin eficiente decît rezultă din expresia factorului de transformare a căldurii.—
După felul în care se modifică temperatura, se deosebesc trei tipuri de transformatoare de căldură, şi anume: transformatorul reductor, transformatorul amplificator şi transformatorul mixt.
Transformator de căldură reductor: Transformator de căldură prin care se transferă căldura la un rezervor termic cu o temperatură intermediară temperaturi lor rezervoarelor termice cari o cedează. Acest transformator poate fi: termo-mecanic, cu agregat motor termic-pompă de căldură (puţin folosit, fiind costisitor), termochimic sau Fig. / reprezintă schematic un transformator de căldură reductor, care cuprinde: motorul termic M, cu ciclu direct, care primeşte căldura q1 de la rezervorul cu temperatura mai înaltă Tx şi cedează căldura q2 rezervorului cu temperatura mai joasă T2, efectuînd.lucrul mecanic l\ pompa de căldură P, cu ciclu inversat, care preia căldura q0 de la rezervorul cu temperatura T0 (T0<T2, în general T0 fiind temperatura mediului ambiant) şi absoarbe lucrul mecanic l efectuat de motor, cedînd căldura q'2 rezervorului cu temperatura T2. Deci, căldura pe care transformatorul o cedează rezervorului cu temperatura T2 e:
#2 = #2+#2‘ în ipoteza că motorul şi pompa de căldură funcţionează după ciclul Carnot, se determină: randamentul termic teoretic al motorului
şi echivalentul fn căldură al lucrului mecanic efectuat
de unde rezultă căldura cedată termorezervorului cu temperatura T2, şi anume
qţ=q1-Al=ql ^ ;
1 1
eficienţa ciclului pompei de căldură:
_ $2_______^2
ai “ r2-r0'
de unde rezultă căldura cedată de aceasta rezervorului cu temperatura T2, şi anume
ql=Al '	=?1	(1 - TÎ ) ' TWo ’
astfel încît se obţine factorul de transformare a căldurii:
tb = îl =	Ti~Tq
Vl2 ?i ?i TiTi-To '
în diagrama T-s din fig. II a, suprafaţa ciclu lu i 1-2-3-4-1 e proporţională cu echivalentul în căldură Al al lucrului mecanic efectuat de motorul M, suprafaţa 1-4-b-a-1 e proporţională cu căldura qx primită de motor de la rezervorul cu temperatura Tx, şi suprafaţa 2-3-b-a-2 e proporţională cu căldura q2 cedată de motor rezervorului cu temperatura T2. Suprafaţa 5-6-7-8-5 e proporţională cu echivalentul în căldură Al al lucru lu i mecanic absorbit de pompa de căldură P (care e primit de la motor), suprafaţa 8-5-d-c-8 e proporţională cu căldura q0 luată de pompa de căldură de la rezervorul cu temperatura T0, şi suprafaţa
6-7-c-d-6 e proporţională cu căldura q2 cedată de pompa de căldură rezervorului cu temperatura T2. Căldura primită de
cu ejector.
i. Principiui de funcţionare a transformatorului de căldură reductor.
1)	rezervor termic cu temperatură înaltă 7X);
2)	rezervor termic cu temperatură medie Ta;
3)	rezervor termic cu temperatură joasă T0 (mediu ambiant); M) motor ; P) pompă de căldură; q0, qlt q£ q'') căldură; Al) echivalent în căldură al lucrului mecanic /.
Transformator de caiduri
478
Transformator de caiduri
acest rezervor e reprezentată în diagrama T-s prin suprafeţele haşurate, iar factorul de transformare a căldurii va fi:
q2 supr. 2-3-b-a-2-f-supr. 6-7-c-d-6 ^12~ qx~~	supr. 1-4-b-a-1
Factorul <];12 e totdeauna supraunitar la un transformator de căldură reductor şi complet reversibil, deoarece rezervorul cu temperatura T2 primeşte atît căldura qlt cedată de rezervorul cu temperatura cît şi căldura #0, luată de la rezervorul cu temperatura T0.
în realitate, funcţionarea transformatorului de căldura se abate de Ia condiţiile admise mai sus. Transferul de căldură între exterior şi fluidele calorifice se produce la diferenţe finite de temperatură, adică se efectuează ireversibil. Cum rezultăd in diagrama T-s (v. fig.
II	p)f fluidul din motor primeşte căldura la temperatura T^cTi şi cedează căldura la temperatura Tţ>T2, ca şi fluidul din pompa de căldură, care
primeşte căldura la temperatura Tq<T0\ ţinînd seamă de ireversibilitatea procesului de transfer al căldurii, f a c t o-rul de transformare va fi:
//. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclurilor de funcţionare ale transformatorului de căldură reductor. a) ciclu teoretic; (3) ciclu real; s) entropie; T) temperatură; q0, q'z) căldură; Al) echivalentul în căldură al lucrului mecanic I.
n-n
Ti~T'0
şi ^12/^12	■	Ciclurile de funcţionare ale motorului şi pompei
de căldură se abat, de asemenea, de la condiţiile ciclului Carnot, ceea ce reduce şi mai mult eficienţa sistemului. Totuşi, factorul real de transformare a căldurii rămîne supraunitar în condiţiile obişnuite de realizare şi funcţionare a transformatorului de căldură reductor.
Un transformator de căldură reductor poate fi folosit de cîte ori se dispune de un rezervor la temperatură mai înaltă decît cea cerută de consumatorul de căldură, situaţie care se întîlneşte frecvent, atît în instalaţiile de încălzire, cît şi în instalaţiile termice folosite în scopuri tehnologice.
Transformator de căldură amplificator:
Transformator de căldură prin care se transferă căldură Ia un rezervor cu o temperatură mai înaltă decît oricare dintre temperaturile rezervoarelor cari o cedează. Acest transformator poate fi termome-canic, cu agregat motor termic-pompă de căldură, sau termochimic (mai ieftin şi mai sigur în serviciu).
Fig. III reprezintă schematic un transformator de căldură amplificator, care cuprinde: motorul termic M, cu ciclu direct, care primeşte căldura q{ de Ia rezervorul cu temperatura mijlocie şi cedează căldura q0 rezervorului cu
III. Principiul de funcţionare a transformatorului de căldură amplificator.
/) rezervor termic cu temperatură înaltă T2;
2)	rezervor termic cu temperatură medie Tx;
3)	rezervor termic cu temperatură joasă T0 (mediu ambiant); M) motor; P) pompă de căldură; q0 , q{, q"u q2) căldură; Al) echivalentul în căldură al lucrului
mecanic I.
temperatura mai joasă T0 (în general, T0e temperatura mediului ambiant), efectuînd lucrul mecanic l\ pompa de căldură P, cu ciclu inversat, care preia căldura q\[ de la rezervorul cu temperatura Tlf absoarbe lucrul mecanic / produs de motor, cedînd căldura q% rezervorului cu temperatura mai înaltă r2. Deci, transformatorul de căldură primeşte, de Ia rezervorul cu temperatură mijlocie, căldura:
qi=q'i+ql'
în ipoteza că motorul termic şi pompa de căldură funcţionează după ciclul Carnot, se determină: randamentul termic teoretic ai motorului:
1-i
şi echivalentul în căldura al lucrului mecanic efectuat: eficienţa ciclului pompei de căldură:
şi factorul de ^12— '
Al Ti—T1
transformare a căldurii: _ T% T. — Tq
qi+ql
deoarece qi~q^~Al.
în diagrama T-s (v. fig. IV), suprafaţa ciclului 1-2-3-4-1 e proporţională cu echivalentul în căldură Al al lucrului mecanic efectuat de motorul M, suprafaţa 4-1-a-b-4 e proporţională cu căldura q{ primită de motor de Ia rezervorul cu tempera-
e proporţională cu căldura q0 cedată de motor rezervorului cu temperatura T0. Suprafaţa
5-6-7-8-5 e proporţională cu echivalentul în căldură Al al lucrului mecanic absorbit de pompa de căldură P, suprafaţa 8-5-d-c-8 e proporţională cu căldura q'[ luată de pompa de căldură de la rezervorul cu temperatura Tlt iar suprafaţa 6-7-c-d-6 e proporţională cu căldura q2 cedată de transformatorul de căldură rezervorului cu temperatura T2. Factorul de transformare a căldurii e deci:
		1	r 1	e
i		r	i p p	t
1	k Al	8	////	0
* 3	%	2	w	
IV. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclurilor de funcţionare ale transformatorului de căldură amplificator, s) entropie; T) temperatură; q0, q") căldură; Al) echivalentul în căldură al lucrului mecanic I.
4^12
supr. 6-7-c-d-6
supr. 1-4-b-a-1 -fsupr. 8-5-d-c-i
care e totdeauna subunitar la un transformator de căldură amplificator. IreversibiIitatea transferului de căldură dintre fluidele calorifice şi exterior, cum şi abaterea ciclurilor reale faţă de ciclul Carnot, provoacă o micşorare a valorii factorului de transformare a căldurii.
Un transformator de căldură amplificator poate fi folosit de cîte ori e necesară o temperatură mai înaltă decît cea realizată cu generatoarele de căldură de cari dispun consumatorii de căldură. Această situaţie e întîlnită numai în unele dintre instalaţiile termice folosite în scopuri tehnologice.
Transformator de căldură mixt: Transformator de căldură prin care se transferă căldură, simultan, la două rezervoare cu
Transformator de căldura
479
Transformator de căldura
temperaturi una mai înaltă şi una mai joasă decît cea a rezervorului care o cedează. Transformatorul de căldură mixt cumulează funcţiunile transformatorului reductor şi ale transformatorului amplificator. El poate fi termomecanic, cu agregate motor termic-pompă de căldură, termochimic sau chemomeca-n/c; uneori se construiesc transformatoare mixte cu ejector, folosite numai în partea reductoare a instalaţiei.
Al
%
n 10
V. Principiu! de funcţionare a transformatorului de căldură mixt.
1) rezervor termic cu temperatură înaltă Tj.; 2) rezervor termic cu temperatură medie T2; 3) rezervor termic cu temperatură joasă 7*8; 4) rezervor termic cu temperatura T0 (mediul ambiant); M) motor; P| şi Pjq pompe de căldură; q'0 qj, qv q’v q'Q căldură; A/|, A/jj) echivalentul în căldură al lucrului mecanic.
efectuînd lucrul mecanic l cu ciclu inversat, care preia
b a c d e f s
VI. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclurilor de funcţionare ale transformatorului de căldură mixt. s) entropie; T) temperatură; q'0, <?o* q'2) căldură; A/j, A/j|) echivalentul în căldură al lucrului mecanic.
Fig. V reprezintă un transformator de căldură mixt, termomecanic, care cuprinde: m o t o r u l M, cu ciclu direct, care primeşte căldura q'% de Ia rezervorul cu temperatura T2 şi cedează căldura q% mediului ambiant (cu temperatura X0), pompa de căldură Pj, căldura q2 de la rezervorul cu tem-
VII. Principiul de funcţionare a transformatorului de căldură mixt la care
qi _ Ti _ T%~~Ts
qz T3 Ti Ta 1) rezervor termic cu temperatură înaltă Tiî 2) rezervor termic cu temperatură medie Ta; 3) rezervor termic cu temperatură joasă T3;A1) motor; P) pompă de căldură;^ , q'%,	,
q3) căldură; Al) echivalentul în căldură al lucrului mecanic /.
căldura qz rezervorului cu temperatura T3. — în diagrama T-s (v. fig. VI) sînt reprezentate ciclurile de funcţionare atît ale motorului transformatorului de căldură mixt, cît şi ale celor două pompe de căldură. Acest tip de transformator de căldură mixt se foloseşte cînd motorul termic, care ar putea funcţiona între temperaturile T2şi Tz, nu poate produce lucrul mecanic necesar pentru antrenarea pompei de căldură P(.
Un caz particular e cazul în care lucrul mecanic produs de motor, care funcţionează între temperaturile T2 şi T3, e egal cu lucrul mecanic absorbit de pompa de căldură, care funcţionează între temperaturile T2şi T1. O astfel de instalaţie, reprezentată în fig. VII, e mai simplă, mai ieftină şi mai eficientă decît cea precedentă, şi se foloseşte numai cînd raportul dintre cantităţile de căldură cedate celor doi consumatori are valoarea (v. fig. Vii şi Viii):
Dacă
ii : #3
Ti
t9
t9-t*
VIII. Reprezentarea în diagrama T-s a ciclurilor de funcţionare ale transformatorului de căldură mixt, Ia care q\ _ T1	Tz—T3 _
qz	Tz	Ti T2
s) entropie; T) temperatură; qţ>, q3) căldură; Al) echivalentul în căldură al lucrului mecanic /.
peratura T2 şi absoarbe lucrul mecanic /j, cedînd căldura qx rezervorului cu temperatura pompa de căldură Pj,, de asemenea cu ciclu inversat, care preia căldura q0 de la mediul ambiant şi absoarbe lucrul mecanic ln=l—l{ , cedînd
lucrul mecanic efectuat de motor e mai mare decît lucrul mecanic absorbit de pompa de căldură, astfel încît rămîne un disponibil utilizabil în exteriorul instalaţiei de transformare a căldurii.
Eficienţa transformatorului de căldură mixt se determină de la caz la caz, în funcţiune de căldura schimbată cu exteriorul şi de temperaturile rezervoarelor termice (v. Transformare, factor de ~ a căldurii).
Transformatorul de căldură mixt se foloseşte în instalaţiile în cari e necesar să se obţină simultan încălziri la temperatură mai înaltă (de ex. în procese tehnologice) şi mai joasă (de ex. la încălzirea încăperilor sau în procese tehnologice) decît cea care e posibilă cu generatoare de căldură obişnuite.—
D u p â felul instalaţiei, se deosebesc următoarele tipuri de transformatoare de căldură:
Transformator de căldură cu ejector: Transformator de căldură alcătuit dintr-un ejector cu abur, pentru abur, în care
fluidul antrenant e abur de înaltă -^—
presiune, iar fluidul antrenat e abur de joasă presiune (v. fig. IX). în acest ejector, la trecerea aburului de înaltă presiune prin ajutaje cu convergenţă, o parte din energia acestuia se transformă în energie cinetică, folosită pentru antrenarea aburului de joasă presiune într-o pîlnie cu divergenţă, unde se comprimă aburul antrenant (din ajutajele convergente) şi aburul antrenat, obţinîndu-se o creştere de entalpie a aburului amestecat (în pîlnia cu divergenţă fiind transformat în căldură lucrul mecanic de destindere a aburului de antrenare); astfel, amestecul de abur ajunge la o temperatură mai înaltă decît cea căruia urmează să i se transfere căldură.
Transformatorul de căldură cu ejector poate fi numai de tipul reductor. Acest transformator e mai răspîndit, avînd o construcţie simplă şi funcţionare sigură, iar preţul de revenire fiind relativ mic; totuşi, eficienţa transformatorului cu ejector descreşte mult cînd creşte raportul de transformare a căldurii, deci cînd creşte diferenţa dintre temperatura mediului care urmează să fie încălzit şi temperatura aburului de joasă presiune.
L-O
IX. Schema unui transformato r de căldură cu ejector.
1) ejector; 2) conductă cu abur de înaltă presiune (de la cazan); 3) conductă cu abur de joasă presiune (abur de priză sau abur deşeu); 4) consumator de căldură cu temperatură medie.
a mediului
Transformator de frecvenţa
480
Transformator de frecvenţa
Transformator de căldură termochi-
m i c: Transformator de căldură static, c u absorpţie, în care agentul calorific e apa sau aburul, iar masa absorbantă e o substanţă (deex.
KOH,NaOHsau CaCI2)care absoarbe aburul la temperaturi joase şi-l cedează la temperaturi înalte, Acest transformator de căldură poate fi reductor, amplificator sau mixt.
Fig. X reprezintă un transformator reductor, cu următoarea funcţionare: soluţia din fierbătorul 1 degajă vapori, datorită căldurii qx cedate de aburul cu temperatura Tv care e adus prin conducta cx de înaltă presiune ; vaporii se condensează la temperatura T2 în condensatorul 2 şi cedează căldura q'2 mediului exterior, cu temperatura T0<T2\ condensatul, care suferă o pierdere de presiune (şi, totodată, scăderea temperaturii de saturaţie) latrece-reaprin valva de laminare 3, ajunge în evaporatorul 4 şi degajă vapori, datorităcăldurii q0, cedată de aburul-deşeu sau de mediul exterior (cu temperatura!^); vaporii de joasă presiune trec în absorbitorul 5 şi sînt captaţi de masa absorbantă, a cărei temperatură devine T2, astfel încît se cedează căldura q\ mediului exterior; soluţia cu concentraţie mare revine în fierbătorul 1, fiind refulată de pompa 7, iar soluţia slab concentrată din fierbător ajunge în absorbitorul 5, prin valva de laminare 6. Factorul real de transformare a căldurii e ^2<(^+#2)A/i > deoarece trebuie să se ţină seama de pierderile din pompă, de pierderile din procesele
de absorpţie, etc.
Fig. XI re prezintă un transformator mixt, cu următoarea funcţionare: aburul cu temperatura T2, care e adus prin conducta c de medie presiune, e absorbit în soluţia din absorbi-toruI I, a cărei temperatură devine mai înaltă decît a aburulu i; soluţia e refulată de pompa 2 în generatorul de înaltă presiune 3, care produce abur cu temperatura T1>T2, cedînd căldura qx unui mediu cu temperatura T1>T0 (T0 fi ind temperatura mediului exterior); soluţia cu concentraţie mică de absorbant e refulată,de pompa 4, din absorbitorul 1 în generatorul de joasă presiune 5, care produce abur cu temperatura T3<
<T2, cedînd mediului exterior căldura qz; soluţia cu concentraţie mare se întoarce din generatorul 5 în absorbitorul 1, trecînd prin schimbătorul de căldură 6, iar condensatul (de presiune medie) e refulat de pompa 7 în generatorul 3. Astfel, acest transformator, care primeşte căldura qi+qţ la temperatura T2,
XI. Schema unui transformator de căldură termochimic mixt.
1) absorbitor; 2) pompă; 3) generator de abur de înaltă presiune; 4, 7) pompe; 5) generator de abur de joasă presiune; 6) schimbător de căldură; qlt q'2, q"%,	q3)	căldură;
c) conductă cu abur de presiune medie (de la căldarea de abur).
\
\
\
X. Schema unui transformator de căldură termochimic reductor. c0) conductă cu abur de joasă presiune (abur la temperatura T0); cx) conductă cu abur de înaltă presiune (abur la tem_ peratura Tx); q0, qlt q'2, q'{) căldură; 1) fierbător; 2) condensator; 3, 6) valvă de laminare; 4) evaporator; 5) absorbitor;
7) pompă.
poate ceda căldură la temperatură mai înaltă sau mai joasă decît aceasta (adică la T1>T2, respectiv la T3<r2).
Transformatorul de căldură termochimic prezintă avantajele că are o funcţionare sigură şi că preţul lui de revenire e relativ mic; eficienţa lui e comparabilă cu cea a transformatorului termomecanic.
Transformator de căldură termomeca-n i c: Transformator de căldură cu un agregat (v. fig. XII) alcătuit dintr-un
motor ter- 3	<+	J
mic, de exemplu motor cu ardere internă sau motor cu abur, şi din una sau mai multe pompe decăl-d u r ă, de exemplu compresoare . cu piston sau cu rotor. în motorul termic, o parte din entalpia agentului său calorific e folosită pentru a produce lucrul mecanic de antrenare a pompei de căldură (în motor fiind transforma-tăcălduraîn lucru
!/
XIII. Schema unui transformator de căldură termomecanic mixt.
1) turbină; 2) turbo-compresor; 3) conductă cu abur de
4) consumator de căldură cu temperatură joasă; 5) consumator de căldu-ră cu temperatură înaltă.
XII. Schema unui transformator de căldură termomecanic reductor.
1) turbină; 2) turbocompresor;
3) conductă cu abur de înaltă presiune (de la căldarea cu abur); 4) conductă cu abur de joasă presiune; 5) consumator de căldură cu medie temperatură.
• n	! a a, -	.	medie presiune (de
mecanic), astfel incit sa se obţină comprima- |acă,dareadeabur). rea agentului calorific al pompei de-caldura, respectiv creşterea entalpiei acestuia (în pompă fiind transformat lucrul mecanic în căldură); în acest mod, agentul calorific al pompei ajunge la o temperatură mai înaltă decît cea a mediului căruia urmează să i se transfere căldură.
Transformatorul de căldură termomecanic poate fi folosit,, atît ca transformator reductor sau amplificator, cît şi ca transformator mixt (v. fig. XIII). Acest transformator, deşi are o eficienţă destul de mare, nu e mult răspîndit, deoarece preţul de revenire e mare.
i. /%/ de frecvenţa. Elt.:
Aparat static pentru transformarea curentului alternativ de o anumită frecvenţă în curent alternativ de altă frecvenţă, cu uti I izarea saturaţiei magnetice a unui circuit magnetic. Ele sînt construite ca bobine de inducţie cu miez alcătuit din material uşor saturabil, oţel bogat aliat cu siliciu, cu nichel sau aliaje speciale, pen-	33 D
tru cari saturaţia apare la mai puţin decît 0,6Wb/m2.	f __
Tolele folosite sînt de 0,05-••	'■ Transformator de frecvenţă.
0,07 mm, pentru ase re- 0 primar; ,0 seajndar: A şi B) cele duce pierderile la frecvente două miezuri; Q '"«Ş^are de curent înalte. înfăşurările executa- “ntinlJu: D> bobine de inducţie fără te din conductoare speciale	m,ez*
pentru frecvenţe înalte (I iţă) trebu ie izolate bine între ele şi faţă de miez, deoarece în ele se produc supratensiuni de vîrf cari depăşesc de mai multe ori tensiunea efectivă. —Răcirea se face cu ulei. Pentru dublarea frecvenţei, transformatorul e format din două miezuri (A şi B) cu trei înfăşurări (v. fig. /).
tSGX
(A)
(B)
Transformator electric
481	Trăn sfor mato i* pentru instalaţii dedtroenergetieâ
înfăşurarea de curent conţinu (C) e comună ambelor miezuri. Cele două înfăşurări secundare (//) au acelaşi sens ca
//. Producerea frecvenţei duble, o) curent primar; b) fluxul rezultant tn miezul A; c) fluxul rezultant în miezul 6; d) tensiune primară; e) tensiunea secundară cu frecvenţă dublă.
tivă U1, se stabileşte un flux magnetic alternativ care induci tensiunea electromotoare E1 ^ Vt în înfăşurarea primară şi tensiunile electromotoare £2, £3, etc. în celelalte înfăşurări* numite înfăşurări secundare, avînd N 2> Ns3, etc. spire. Tensiunea indusă în fiecare spiră fiind aceeaşi dacă înfăşurările sînt înlănţuite de acelaşi flux magnetic fascicular, între tensiunile electromotoare şi numărul spirelor înfăşurări lor există relaţia:
III. Curba de flux trapezoidală.
înfăşurarea de curent continuu, înfăşurările primare (/) sînt bobinate astfel, încît una are acelaşi sens, iar cealaltă are sens contrar înfăşurării de curent continuu. Producerea frecvenţei duble se explică utilizînd fig. II. Curentul primar fiind sinusoidal şi miezul fiind adus la saturaţie magnetică prin curentul continuu, nu apare variaţie de flux apreciabilă decît în jumătatea de perioadă în care curentul primar şi curentul continuu sînt în opoziţie (v. fig. II h şi c).
Tensiunea primară rezultantă e dată de 3>^+<î>£ (v. fig. II d), iar tensiunea secundară, de $^4—
(v. fig. II e); se obţine astfel o tensiune alternativă de frecvenţă de două ori mai înaltă decît cea primară.
Pentru frecvenţe mai înalte decît duble se folosesc bobine analoge, fără să fie nevoie de saturaţie prealabilă prin curent continuu. Cînd se alimentează primarul cu un curent sinusoidal intens, se obţine în miez un flux magnetic care variază după o curbă trapezoidală (v. fig. III), căreia îi corespunde o curbă a tensiunii cu vîrfuri foarte accentuate. Se alege armonica de grad impar dorită, prin filtrare la bornele secundarului.
Pentru triplarea frecvenţei se poate utiliza un transformator trifazat (v. sub Transformator 3) cu funcţionare saturată şi secundarul în triunghi deschis.
1.	~ electric. Elt. V. Transformator 3.
2.	~ Jolly. Elt.: Transformator pentru dublarea frecvenţei, cu circuit magnetic saturat. V. transformator de frecvenţă.
3.	Transformator. 3. Elt.: Aparat constituit dintr-un sistem de înfăşurări electrice imobile între cari are loc transfer de energie prin inducţie electromagnetică (v.), utilizat pentru modificarea parametrilor puterii electromagnetice transferate de la o reţea electrică primară la o reţea electrică secundară. Sin. Transformator electric.
înfăşurările transformatorului sînt bobinate pe un miez în general feromagnetic, dar care poate fi şi neferomagnetic. în primul caz înfăşurările sînt asociate unui anumit circuit magnetic.
Transformatoarele electrice asigură transferul energiei electromagnetice numai în regim nestaţionar, de obicei periodic -—deoarece se bazează pe tensiunile electromotoare induse în înfăşurări de fluxul magnetic variabil în timp — şi se folosesc în principal pentru a schimba valoarea tensiunii electrice: alimentînd, de exemplu, una dintre înfăşurări avînd spire şi numită înfăşurare primara, cu o tensiune electrică alterna-
'N-
' N
s3
Transformatoarele au cel puţin o înfăşurare primară şi una secundară. Transformatoarele de putere (v.) se execută cu cel mult două înfăşurări secundare active; unele mai sînt echipate şi cu o înfăşurare legată în scurt-circuit, numită înfăşurare terţiară (v. mai departe); transformatoarele de măsură (v.) au cel mult patru înfăşurări secundare.
Raportul dintre tensiunea unei înfăşurări secundare şi tensiunea primară e raportul de transformare al acestei înfăşurări secundare (v. şî Teoria transformatorului, sub Transformator monofazat).
Funcţiunea de transformator o îndeplinesc şi alte aparate, regulatorul de inducţie (v.), regulatorul de fază (v.) şi transformatorul rotativ (v.)f toate bazate pe o construcţie asemănătoare cu a maşinii asincrone (v.), cari sînt folosite şi pentru alte proprietăţi decît aceea de a modifica tensiunile şi curenţii.
După cum există sau nu legătură galvanică între înfăşurările primară şi secundară, se deosebesc: autotransformatoare adică transformatoare cu legătură galvanică între înfăşurarea primară şi cea secundară, şi transformatoare obişnuite, fără legătură galvanică între înfăşurări.
După numărul fazelor, se deosebesc: transformator monofazat şi transformator polifazat (cel mai frecvent trifazat). Dacă numărul fazelor părţii primare e diferit de numărul fazelor părţii secundare, transformatorui are şi funcţiunea de schimbător al numărului fazelor (v. sub Transformator pentru modificarea numărului fazelor).
După numărul înfăşurărilor secundare active, se .deosebesc t transformator cu o înfăşurare secundară (transformator cu două înfăşurări) şi transformator cu mai multe înfăşurări secundare, mai frecvent cu două înfăşurări secundare (transformator cu trei înfăşurări).
După instalaţiile în cari sînt folosite, se deosebesc: transformator pentru instalaţii electroenergetice (sau pentru curenţi tari), transformator electric de telecomunicaţii (sau pentru curenţi slabi), transformator pentru încercări de înaltă tensiune, etc.
4. ~ pentru instalaţii electroenergetice. Elt.: Transformator care funcţionează la frecvenţa industrială în instalaţii de producere, distribuire şi utilizare a energiei electromagnetice.
După număru! fazelor, poate fi: transformator monofazat şi transformator polifazat, cel mai frecvent transformator trifazat.
Transformatorul monofazat, din punctul de vedere constructiv, poate fi: cu coloane sau în manta.
Transformatorul cu coloane (v. fig. I a) e constituit din două miezuri 1 legate prin două juguri 2, formînd un circuit magnetic simplu; pe fiecare miez e bobinată cîte o jumătate din numărul spirelor celor două înfăşurări, primară 3 şi secundară 4.
31
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 482 Transformator pentru instalaţii electroenergeticâ
Transformatorul în manta (v. fig. I b) e constituit dintr-un singur miez bobinat 1 cu celedouă înfăşurări, primară 3 şi secundară 4, şi două miezuri laterale 5 (secţiunea
		$26
h	I) (IK
II. Transformator monofazat în gol (ox şi o2) Şi în sarcină (bL şi b2).
Oj şi bi) circuitul magnetic; aa şi t>2) schema echivalentă.
Proprietăţile funcţionale ale transformatorului pot fi stabilite considerînd că în circuitul lui magnetic nu apar fluxuri de dispersiune <D1o şi <D2o * ^e acestea ţinîndu-se seamă prin inserierea în circuitul primar şi în cel secundar a cîte unei reactanţe Xj0 şi X2a de mărime corespunzătoare, şi că în aceste circuite electrice nu se produc căderi de tensiune oh-mice, de acestea ţinîndu-se seamă prin inserierea în circuitul primar şi în cel secundar a unor rezistenţe şi R2 de mărime corespunzătoare.
Schema echivalentă astfel obţinută e a transformatorului ideal, al cărui circuit magnetic e străbătut numai de fluxul principal <D^ înlănţuind cele două înfăşurări, fără rezistenţă ohmică şi fără inductivitate, acestea fiind conectate separat la cele două înfăşurări (v. fig. II).
La funcţionarea în gol a transformatorului, tensiunile electromotoare induse, primară Ex şi secundară E2, a căror valoare e legată de fluxul magnetic prin relaţia £=4,44 fNX<D^,
E1 Ns1
sînt în raport ega! cu raportul numărulu i spirelor —- ~ -
Fluxul magnetic principal <D^ (care străbate ambele înfăşurări), cum şi fluxul de dispersiune <I>1o (care străbate numai înfăşurarea primară şi e circa 0,5% din cel principal) sînt produse de curentul stabilit în înfăşurarea primară la funcţionarea în gol (curentul de mers în gol) egal cu 5***15% din curentul nominal. Curentul de mers în gol fiind relativ mic, tensiunea electromotoare în înfăşurarea primară Ex e aproximativ egală cu tensiunea apl icată la bornele acestei înfăşurări U1 (cu aproximaţie de circa 0,5%) şi deci
I. Transformator monofazat. a) cu coloane; b) în manta; 1) miez; 2) jug; 3) înfăşurare primară (de. joasă tensiune); 4) înfăşurare secundară (de înaltă tensiune); 5) miez lateral nebobinat.
transversală a fiecăruia e jumătate din secţiunea transversală a miezului central bobinat) legate prin jugurile 2, formînd un circuit magnetic dubiu, ceea ce permite ca fluxul magnetic total al miezului central să se repartizeze egal prin celelalte două miezuri laterale.
în studiul transformatorului electric se deosebesc: teoria linearizatâ a transformatorului cu fier şi teoria lineară a transformatorului fără fier.
în teoria linearizată, transformatorul poate fi reprezentat, la funcţionarea în gol şi în sarcină, conform fig. II.
în d i a g r a m formatoru lu i ţionare în gol e descompus în două componente: curentul activ IQa în fază cu tensiunea TJlt practic egal cu circa 10% din curentul de funcţionare în gol, şi curentul reactiv (magnetizant) I0 în cuadratură cu tensiunea U->
u2
a de î n g o I
^fi
f u n c ţ i o n (v. fig. III a),
are atrans-curentul de func-
şi
cu
III. Diagramele tensiunilor şi curenţilor transformatorului la funcţionarea: a) în goî; b) în sarcină.
N
s2
deci în fază fluxul	Per-
meabilitatea oţelului variind cu inducţia magnetică, curentul magnetizant nu e sinusoidal.
La funcţionarea în gol, factorul de putere e aproximativ 0,1, iar pierderile totale de 0,5***1,5% din puterea nominală sînt practic constituite numai din pierderi în oţel (în circuitul magnetic), pierderile prin efect Joule fiind foarte mici. Pierderile magnetice datorite fluxului de dispersiune pot fi considerate neglijabile.
Prin folosirea de tole cu înalte calităţi electrotehnice se urmăreşte continuu reducerea pierderi lor de funcţionare în gol.
La funcţionarea în sarcină a transformatorului, schema echivalentă a funcţionării în gol e completată (v. fig. II b) pe partea secundară prin inserierea unei rezistenţe R2, corespunzătoare pierderilor ohmice, şi a unei reactanţe X2cs, corespunzătoare fluxului de dispersiune <&2o al înfăşurării secundare (flux care nu străbate înfăşurarea primară).
Solenaţiile efective ale celor două înfăşurări şi 02 dînd ca rezultantă solenaţia 0O corespunzătoare funcţionării în gol, adică 01+02=0O, se poate scrie	+Î2Ns2==^oNs1 •
D i a g r a ma de funcţionare în sarcină din fig. III b fiind stabilită pentru sarcină inductivă, tensiunea secundară la funcţionarea în sarcină e mai mică decît tensiunea secundară la funcţionarea în gol; în cazul unei sarcini capacitive, reactanţa de dispersiune produce o creştere a tensiunii, pe cînd rezistenţa ohmică produce micşorarea tensiunii.
O altă schemă echivalentă a transformatorului e obţinută înlocuind transformatorul dat printr-unul echivalent din punctul de vedere electromagnetic, dar cu raportul de transformare 1/1, ceea ce permite o repre-
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 483 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
zentare comodă şi utilă. Parametrii transformatorului echivalent (notaţi mai departe cu indice) sînt daţi de relaţiile:
AVf	Ns2
E'1==E2	~E1	'	I7~=h.~x^	'
i?2
Transformarea s-a făcut raportînd înfăşurarea secundară la cea primară, dar operaţia se poate face şi invers. Deoarece E^=Ef2 înfăşurările primare şi secundare ale transformatoru lu i pot fi combinate în una singură, comună, străbătută de curentul total /j-f/g—î0, adică de curentul necesar pentru producerea fluxului <D^.
Această înfăşurare comună e constituită dintr-o rezistenţă ohmică Rg în paralel cu o reactanţă Xp (v. fig. IV).
Xtf	*26	^2
o—czj-nnnn—-r»—nmnrMizD—©
h	iz
IV. Schema echivalentă a transformatorului.
Curentul de funcţionare în gol putînd fi descompus în două componente
conform relaţiei In
că	pierderile magnetice p	sînt egale cu a transformatorului cu
(j?2 \ raport de transfor-
p = ------I	mare	1/1.
R»)
produse de curentul Ia în ramura cu rezistenţa Re, iar căderea
de tensiune în reactanta X. e dată de E=I„X*.
P	*x P
Diagrama din fig. III b se modifică în diagrama din fig. V, în care în locul solenaţiilor se folosesc curenţii, negiijîndu-se însă curentul I .
Schema echivalentă	din	fig. VI, în	care s-a neglijat curentul
de	magnetizare, poate	fi folosită nu	numai la funcţionarea în
VI. Schema echivalentă a transformatorului cu scurt-circuit (o) şi triunghiul tensiunilor de scurt-circuit (b).
scurt-circuit, ci ca schemă simplificată şi la funcţionarea în condiţii normale a transformatoru lu i (v. fig. VII), ad ică transfor-
matorul e echivalent cu o bobină de rezistenţă ohmică R^şi reactanţă Xk şi deci căderea de tensiune în transformator la curentul nominal e egală cu tensiunea de scurt-circuit U^=InZ^.
La funcţionarea transformatorului în scurtcircuit se deosebesc scurt-cir-cuitul permanent şi scurt-circuitul brusc (v. Scurt-circuit).
La scurt-circuit permanent, după cum rezultă din schema echivalentă, transformatorul se comportă ca o bobină cu rezistenţă ohmică R^, reactanţă X^ şi impedanţă Z^ (v. fig. VI a şi b) astfel încît
VII. Schema echivalentă simplificată a transformatorului în sarcină.
xk~zk sin 9k	zk—RkJrixk
Se consideră V. Diagrama vectorială
Neglijînd în schema echivalentă^ şi Xp(y. fig. IV) (cari la scurt-circuit sînt în parale! cu R'2 şi	rezultă	că: R^^
&R^-\-R'2 şi XX^ş+X'^ , relaţii cari permit determinarea printr-o încercare de scurt-circuit a reactanţelor de dispersiune. Puterea absorbită în scurt-circuit reprezintă practic pierderile prin efect Joule în înfăşurări, deoarece pierderile în circuitul magnetic sînt neglijabile, inducţia magnetică fiind mică.
La scurt-circuit brusc, produs cînd transformatorul funcţionează la tensiunea normală, apar curenţi foarte mari. Dacă scurt-circuitul se produce în momentul trecerii prin zero a tensiunii, vîrful decurent atinge valoarea maximă, care poate fi:
c	1*
unde /^e curentul de scurt-circuit permanent.
Ca urmare a acestor curenţi, forţe electrod inamice mari solicită transformatoruI.
Scurt-circuitului brusc îi urmează un regim transitoriu amortisat, conducînd la regimul de scurt-circu it permanent.
Tensiunea de scurt-circuit aplicată la bornele uneia dintre înfăşurări (de ex. la bornele înfăşurării secundare) spre a obţine în cealaltă înfăşurare curentul nominal (de ex. înfăşurarea primară) e dată. de relaţia: Uk=InZ^. (v. fig. VI b).
Tensiunea de s c u r t - c i r c u i t procentuală u^, exprimînd în procente raportul dintre tensiunea de scurt-
Uk
circuit şi tensiunea nominală (w^= —-100), cu valoricuprinse
n
între 3 şi 12%, e o caracteristică importantă a transformatorului.
Curentul de scurt-circuit reprezentînd curentul în înfăşurarea primară la aplicarea tensiunii nominale, înfăşurarea secundară fiind scurt-circuitată, e dat de relaţia:
/A=^=—-100.
* zk uh
Căderea de tensiune activă procentuală are expresia:
“*=/«^-100=«£cos%
n
şi e egală cu pierderea de putere de scurt-circu it procentuală, adică cu pierderea de putere în scurt-circuit raportată la puterea nominala. .
31
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 484 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
Căderea de tensiune reactivă procentuală are expresia:
Xk
ur~ln^TAQQ,=uk%'m 9k-
n
Factorul de putere de scurt-circuit cos 9^ are o valoare cuprinsă între 0,4 şi 0,8.
Variaţia tensiunii secundare a unui transformator diferă după condiţiile de funcţionare ale acestuia: ia trecerea de la funcţionarea în gol la funcţionarea în sarcină nominală, tensiunea primară rămînînd neschimbată, raportată la tensiunea nominală, variaţia e data de relaţia:
în primar şi în secundar, se obţin relaţiile în formă concentrată:
U9A
f
h*k
unde XJx e tensiunea primară, C/20 e tensiunea secundară la funcţionarea în gol, aceeaşi cu tensiunea nominală; la sarcina* nominală, în funcţiune de defazajul curentului, variaţia se obţine considerînd pentru simplificare curentul magnetizant egal cu zero, în care caz circuitul transformatorului poate fi reprezentat prin schema din fig. VII; în baza acestei scheme, tensiunea secundară, la curentul nominal, se obţine din diagrama din fig. VIII în care triunghiul haşurat reprezintă diagrama tensiunilor de scurt-circuit (triunghiul lui Kapp).
Din triunghiul de scurt-circuit, considerînd în mod aproximativ 91^92«9 (ceea ce e admisibil pentru tensiuni de dispersiune pînă la circa 4%), rezultă
VIII. Diagrama tensiunilor în baza schemei simplificate din fig. VII.
unde
^<p~ua COS 9 + s*n 9»
InRk	IX,
«a=-p.100 şi wr=-—~100.
O)
(2)
(3)
/1+icoikfi2
(4)	U2 — (R2-jrjo>L2) Jg-j-jcoMJi .
Considerînd pentru simplificare raportul de transformare egal cu 1, adică transformatorul cu acelaşi număr de spire
(5)
(6) unde
Vi=Ii*u+Vo ^2“-^2^22 »
Z11=zR1+jX1\
^22 = ^2 "*l~ j X 2*
ZQ = jX0 în cari -Ylo şi X2a sînt reac-tanţele de dispersiune ale înfăşurărilor primară şi secundară, xip ?’ X2p s‘nt reactanţe le principale, egale între ele în-trucît înfăşurările au acelaşi nu-măr de spire (Xlp=X2p=Xp).
Cele două relaţii corespund schemei echivalente din fig. IX în care
X^X^+X^
X2 = X2aJrX2p
Xn
= X
P
IX. Schema echivalentă a transformatorului.
Z^Rx+jXXa ,
^11—^i^r^o. Şi
iar (^-f-Zg) Z0=I0Z0=E (tensiunea electromotoare indusă de fluxul principal).
Din relaţiile generale (5) şi (6) rezultă expresiile funcţiunilor
WiW îi
^	$1
(?)
(8)
U9
= ŢJ	^11^22	~~^0
Teoria lineară a transformatorului cu o înfăşurare secundară (transformator cu două înfăşurări) se dezvoltă ple-cînd de la relaţiile următoare, cari descriu funcţionarea transformatorului cu inductivităţi proprii şi mutuale constante (deci cu permeabilitate constantă) şi fără pierderi prin isterezis, în orice regim de funcţionare, staţionar sau nestaţionar:
în cari ux şi u2 sînt tensiunile stabilite la bornele celor două înfăşurări, ix şi i2 curenţii în cele două înfăşurări, Rx, Lx, R2 şi L2 sînt rezistenţele şi induct ivităţi le proprii ale celor două înfăşurări şi M inductivitatea mutuală.
în regim staţionar, considerînd tensiunile sinusoidale şi frecvenţa constantă, ecuaţiile precedente se exprimă în complex prin:
^11	^11
în cari •*10“ ^1/^11 e curentul de funcţionare în gol al transformatorului (/0 coincide cu ^10 numai la funcţionarea în gol a —	—	Z
transformatorului); î720=C/1=r^- e tensiunea secundară la func-
ţionarea în goi a transformatorului (I2=0). Coeficientul -0 »
*11
intervenind în ambele ecuaţii, se poate determina prin două încercări diferite: una de funcţionare în gol şi alta de funcţionare în scurt-circuit.
La încercarea de funcţionare în gol,72 fiind egal cu zero, tensiunea secundară de funcţionare în gol, egală cu tensiunea la bornele impedanţei Z0, e U20 (în ecuaţia 6), la bornele de intrare fiind aplicată tensiunea Ux\ în consecinţă raportul de transformare al tensiunilor secundară şi primară la funcţionarea în gol , la acelaşi număr de spire în primar şi în
U1	__
z
secundar, e egal cu raportul impedanţelor
Zxx
La încercarea de funcţionare în scurt-circuit, fiind scurtcircuitată înfăşurarea primară (Ux—0) rezultă din fig. XV şi din ecuaţia 7 relaţiile:
(9) Şi
(10)
(/i+W+/A=o
Transformator pentru instalaţii ejectroenergetice 485 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
unde J2 e curentul secundar, iar Ix e curentul în înfăşurarea
Z
primară scurt-circuitată, adică coeficientul^- e egal nu nu-
mai cu raportul de transformare a tensiunilor, ci şi cu raportul de transformare a curenţilor din primar în secundar la scurt-circuit.
Z
Calculînd raportul rezultă:
ixt
x/«
eJa
Zn Ri+Jxi V R\+X\	1+®i	1 +cx
Acest unghi — a— e neglijabil Ia un transformator de putere; de asemenea totdeauna R\ < X\.
Factorul (Z11Z22—Z§)/Z11 care intervine în ecuaţia (8) se poate scrie sub forma;
(11)
fa '
Zi+Zo
ZÂ2 e 'imPedanţa scurt-circuit secundară a circuitului echivalent la scurt-circuitul înfăşurării primare, fiindcă e compusă din impedanţa Z2 şi din cele două impedanţe în paralel Z0 şi Zr Această impedanţă de scurt-circu it secundară Z^ poate să fie determinată prin măsurare la scurt-circuitul înfăşurării primare, cu o anumită inexactitate datorită saturaţiei variabile.
Calculînd valoarea acestei impedanţe
xliRx-jXi)
z.
R\+X\
neglijînd R\ faţă de ATf şi observînd că cr=1 —XyX2Xt rezultă:
•R,
Z, =
în mod similar se obţine impedanţa primară de scurtcircuit:
O2) ZkT
iR
R,
’1+ +j<sX'-R^+jXkl-
încercarea de funcţionare în scurt-circuit X^=
Xu
Ckx'
din relaţia (13)
X,
Din relaţiile precedente mai rezultă:
(14)	Wio-K
(15)	U^U2,+I2ZM$.
Curentul de funcţionare în gol I10 = putînd fi conside-
Zu
rat constant, ecuaţia(14) stabileşte o relaţie rigidă între curentul - Z
de sarcină secundar J2= —1^=—/(1-f^i) şi curentul de sar-
.	*o ^
cină primar 1^, tot din această ecuaţie rezultă că, însumînd curentul de funcţionare în gol şi curentul de scurt-circuit, se obţine curentul în sarcină (v. fig. X).
Puterea apare_ntă a transformatorului e dată de relaţia: S—UI*—TJI cos q>-\-jUI sin ty—P-ţ-jQ.
Deoarece
Şi
U^ZJt+E
U~~
y 2~*2^2 /} + /? = /?
puterile aparente primară şi secundară au expresiile:
Sx - UXÎ\^I\ZX +EIţ~EIţ
S^uJţ=IÎZ2+Efţ
în cari Elţ reprezintă puterea aparentă transmisă de pe partea primară pe partea secundară. Adunînd cele două puteri rezultă expresia puterii aparente absorbite în transformator:
X.Triunghiul curenţilor, /) curentul de scurt-circuit; 110) curentul de funcţionare în gol; /j) curentul în sarcină.
AS^IţZ^EIţ+IlZz.
La transformatorul monofazat cu două înfăşurări secundare (transformator cu trei înfăşurări), fiecare înfăşurare secundară e influenţată şi de cealaltă înfăşurare secundară.
Schema echivalentă simplificată a unui asemenea transformator se obţine neglijînd admitanţele corespunzătoare funcţionării în gol, şi în consecinţă considerînd egală cu zero suma curenţilor fazelor celor trei înfăşurări (I1+/2+^3=0). în acest caz, între tensiunile fazelor celor trei înfăşurări şi curenţii fazelor există ecuaţia
în relaţiile precedente, coeficienţii de dispersiune parţiali a	X2a
---- şi cj2=------avînd valori de ordinul 1/500 sînt negIi-
Xp	XP
jabili faţă de 1. Expresia obţinută la scurt-circuit pentru impedanţa de scurt-circuit e analogă cu expresiile precedente, ţinînd seamă că în schema echivalentă transformatorul are acelaşi număr de spire pe partea primară şi secundară.
Coeficientul total de dispersiune g se determină, cunoscînd din încercarea de funcţionare în gol	Zn	sin	<p0,	iar	din
Ui		*11*12*13		h	
U2	—	*21*22*23		h	
		- *3iZ32Z33 _		-h-	,,
XI. Schema echivalentă a transformatorului cu trei înfăşurări.
unde Zj ^, ^^22i ^33^int impedan-ţele fazelor celor trei înfăşurări, iar Z12, Z13, Z23, etc. sînt im-pedanţele mutuale între fazele
înfăşurărilor, din cari se obţin relaţiile următoare» cores punzător cu schema din fig. XI:
/i+/8+T8=0 _
U2—U1==Î1Z1-—I2Z2
u.
unde
U2 —	^3*3
u 3==I 3Z 3 I±Z1
Zi=Zi3+Z21—z2;
"11
Z2 = Z12-f Z23 — Z22 Z13 Z3—Z13-\-Z32—Z33—Z12.
Prin trei încercări de scurt-circuit consistînd in alimentarea cîte uneia dintre înfăşurări, scurt-circuitînd o altă înfăşurare şi
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 486 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
menţinînd deschisă a treia înfăşurare se obţin pe rînd impedanţele de scurt-circuit Z^2> z k23 ^Zk3'\ ear' servesc la determinarea impedanţelor Zv Z2 şi Z3:
Transformatorul în manta (v. fig. XII b) poate fi considerat ca rezultat din asamblarea a trei transformatoare monofazate în manta.
z2—	(Zk23 + Zm~Zk3^
Z.,— —
Transformatorul trifazat, din punctul de vedere constructiv, poate fi: cu coloane (v. fig. X//alt a2 şi a3), în manta (v. fig. Xllb) sau din trei transformatoare monofazate.
Transformatorul cu coloane poate fi simetric din trei coloane 1 (v. fig.Xlla^, tip constructiv foarte rareori folosit, şi asimetric, care la rîndul său poate fi (v. fig. XII o2) cu trei coloane 1 bobinate cu înfăşurări primară 3 şi secundară 4, cel mai frecvent folosit, sau cu cinci coloane (v. fig. XII a3), care pe lîngă trei coloane centrale 1, bobinate cu înfăşurări primară 3 şi secundară 4, mai are şi două coloane extreme 5, nebobinate (construcţie care prezintă avantajul micşorării înălţimii transformatorului, deoarece secţiunea jugului e mai mică decît la transformatorul normal cu trei miezuri); în toate aceste tipuri constructive miezurile sînt legate prin juguri 2.
xn.
Transformator trifazat. alt a2 şi a3) cu miez; simetric (oj), cu trei coloane (o2), cu cinci coloane (o3); b) în manta; 1) miez; 2) jug; 3) înfăşurare primară (de joasă tensiune); 4) înfăşurare secundară (de înaltă tensiune); 5) miez lateral nebobinat.
Transformatorul din trei transformatoare monofazate distincte e folosit rareori, în cazuri
|| □	□ □ □	I H*	2 ,	JH* 	\. MW.{	 1
.	I		■=1R 4 l=
□ □ □	□ d|d	>)	L Jy
b
XIII.	Transformator de 10***20 MVA/110 kVA. a) vedere generală laterală; b) vedere laterală a cuvei; c) vedere de sus; dv d2 şi d3) izolatoarele transformatorului; dx) de înaltă tensiune; d2) de medie tensiune; d3) de joasă tensiune; 1) cu vă;2) roata căruciorului; 3) radiator; 4) conservator de ulei; 5) supapă de siguranţă; 6) robinet de golire şi filtru ; 7) robinet de filtrare; 8) dispozitivul de acţionare al comutatorului de reglare a tensiunii în sarcină; 9) izolator pentru neutru; 10) contactoru! comutatorului de reglare a tensiunii în sarcină; 11) izolator de înaltă tensiune ; 12) izolator de medie tensiune; 13) izolator de joasă tensiune; 14) bornă de punere la pămînt; 15) robinet al radiatorului; 16) filtru silicagel; 17) releu de gaze (Buchholtz); 18) robinetul conservatorului; 19) nivela de ulei; 20) gură de vizitare; 21) gură de umplere; 22) termometru; 23) comutator pentru tensiunea medie; 24) peretele capacului cuvei; 25) garnitură de ştanşarş; 26) tijă; 27) tub izolant; 28) porţelan; 29) clemă; 30) capac*, 31) coarne de protecţie.
Transformator pentru instalaţii electroenergetice	487	Transformator	pentru	instalaţii	electroenergetice
impuse de dificultăţi focale de transport cari interzic soluţia unui transformator trifazat unic, mai greu decît fiecare dintre cele trei transformatoare monofazate componente.
Transformatorul trifazat cu o singură înfăşurare secundară (transformator cu două î n f ă ş u r ă r i), la sarcină simetrică în regim staţionar, indiferent de felul închiderii circuitului magnetic, se comportă pe fiecare fază ca şi un transformator monofazat, ceea ce permite să se folosească schemele echivalente ale transformatorului monofazat, transformînd însă conexiunea triunghi-stea, dacă există, în conexiunea echivalentă stea-stea.
La sarcină asimetrică, felul închiderii circuitului magnetic influenţează comportarea transformatorului, dacă înfăşurările sînt legate stea-stea.
Transformatorul trifazat cu două înfăşurări secundare (transformator cu trei înfăşurări), la sarcină simetrică în regim staţionar, se comportă pe fiecare fază ca şi un transformator monofazat cu trei înfăşurări.
După scopul în care sînt construite, se deosebesc două mari clase de transformatoare pentru instalaţii electroenergetice: transformatoare de putere şi transformatoare de mâsurâ, cum şi un număr mare de tipuri numite de cele mai multe ori după domeniul de folosinţă (v. mai jos), şi cari prezintă particularităţi constructive sau particularităţi de montare, cum sînt transformatorul de cale, de linie, de releu, de semnai, transformatorul electric de sudare, etc.
Transformatorul de putere e folosit în circuitele electrice cari servesc pentru transit de energie electromagnetică.
Constructiv, acest transformator, care poate fi monofazat sau polifazat, e compus, în cazul cel mai general, din următoarele subansambluri (v. fig. X///): schele metalică de susţinere, circuitul feromagnetic (constituit din miezuri şi juguri), înfăşurările, cuva cu capacul, izolatoare de trecere, căruciorul, conservatorul de ulei, dispozitivul de reglare a tensiunii, instalaţii speciale de răcire şi accesorii.
Schela, care susţine ansamblul compus din circuitul magnetic şi circuitele electrice (înfăşurările), e constituită dintr-o construcţie metalică de rezistenţă, executată din tablă sudată, consolidată spre a suporta solicitările datorite greutăţii ansamblului decuvabi I şi forţelor electrod inamice de scurt-circu it.
Circuitul feromagnetic cuprinzînd miezurile, pe cari sînt instalate înfăşurările, şi jugurile, cari leagă între ele miezurile, e constituit din pachete de tole de oţel silicios. Tolele, cu grosimea de 0,35 mm, sînt izolate între ele prin aplicare de hîrtie (cu grosimea de 0,02*** 0,03 mm), lac izolant sau alt strat separator şi sînt menţinute în pachete (v. fig. X/V) prin: bandajare,,îmbinare cu dornuri de lemn, cu nituri sau
Jugurile se îmbină cu miezurile, ţesînd alternativ tolele (v. fig. XV) la transformatoarele mici şi mijlocii, sau juxta-punîndu-le la transfor-
XIV.	Asamblarea tolelor transformatorului în pachete,
o)	prin dornuri de lemn; b) prin nituri; c) prin şuruburi; 1) tub de presspan;
2)	şaibă de presspan.
cu şuruburi, sau prin strîngere în schelă. Dornurile, niturile şi şuruburile se izolează de pachetele de tole prin tuburi şi şaibe de presspan spre a şe evita producerea curenţilor turbionari,
					 -	-j
rn			n	
■"V*		 9			'-V“ b	
c	d
XV. îmbinări între miezurile şi jugurile transformatorului, o) prin juxtapunere; b) prin suprapunere; c şi d) tole ţesute.
şi înfăşurări de
matoarele mari, cu interpunere de hîrtie sau micanită.
Secţiunea miezurilor are formă de cruce sau de pătrat la transformatoarele mici şi mijlocii şi e în trepte la transformatoarele mari (v. fig. XVI). în miezuri sînt canale de răcire, paralele cu suprafeţele tolelor sau perpendiculare pe acestea (v. fig. XVII).
înfăşurările electrice ale transformatorului se deosebesc, după funcţiunea lor, în: primară, secundară şi terţiară, una sau două, ultima numai la anumite transformatoare polifazate (v. transformatoare, sub înfăşurare electrică).
Prin înfăşura-reaprimară, transformatorul primeşte’ energia e-lectromagnetică, iar prin înfăşurările secundare, transformatoru I debitează energie electromagnetică, înfăşurarea terţiară e o înfăşurare închisă prin care nu se primeşte din afară şi nici nu debitează în afară energie; ea are rol compensator servind la anihilarea fluxurilor su-plementare cu frecvenţa de 3, 9,15ori cea nomi-nală.
La transformatoarele trifazate, fazele înfăşurărilor primară şi secundară pot fi conectate în stea,triunghi sau zig-zag, ultima numai pentru înfăşurări de joasă tensiune (v. Conexiuni , grup de^-).
Pentru a face posibilă variaţia raportului de transformare, transformatorul fiind în sarcină sau deconectat, înfăşurările se execută cu prize.
După modul execuţiei, înfăşurările pot fi: cilindrice, cu galeţi, continue în discuri, spiralate şi semispiralate, iar după modul de aşezare a bobinelor, se deosebesc înfăşurări: alternate, concentrice şi biconcentrice (v. şî înfăşurări de transformatoare, sub înfăşurare electrică).
în general, înfăşurările de înaltă tensiune, de la 35 kV în sus, sînt protejate contra undelor de şoc prin întărirea izolaţiei spirelor de intrare şi prin echiparea cu inele de gardă sau cu bucle-ecran.
Miezul magnetic şi înfăşurările transformatoarelor trebuie să se găsească într-urr mediu electroizolant şi cu proprietăţi de bună transmitere a căldurii care se dezvoltă. în general, la transformatoarele de putere mică, acest mediu e aerul (transfor-
XVI. Secţiuni prin miezuri de transformator. a) cruce; b) pătrat; c) în trepte.
XVII. Canale de răcire în miezurile transformatorului. a) longitudinale; b) transversale.
Transformator pentru instalaţii electroenergetice	488	Transformator	pentru	instalaţii	electroenergetice
matoare uscate). La celelalte transformatoare, mediul electroizolant şi răcitor e uleiul mineral, uleiul sintetic, gaze speciale sau răşini sintetice (ultimele trei foarte puţin folosite). Uleiul mineral e cel mai frecvent folosit la transformatoarele de putere (v. Răcirea transformatoarelor, şi Ulei pentru electrotehnică, sub Ulei mineral).—
Uleiurile sintetice folosite cu bază de difenil clorat (numite clophen, pyranol, sowtol, piralen, nepolin, pyrocolor, vier-teen) prezintă următoarele avantaje: neinflamabilitate, stabilitate chimică, rigiditate dielectrică şi constantă dielectrică mari.
Gazul folosit e hexafluorura de sulf (DF6 elagaz).
Transformatoarele în răşini sintetice nu mai necesită cuve, nu prezintă pericol de foc sau de explozie şi permit o mare reducere a dimensiunilor şi a greutăţii datorită bunelor calităţi electroizolante ale răşinilor.
Se construiesc deocamdată ca transformatoare de măsură şi numai experimental ca transformatoare de putere.
Cuva e de tablă netedă sau de tablă ondulată; e echipată cu ţevi de răcire sau cu radiatoare.
Capacul de tablă de oţel. cu guri de vizitare, închide cuva şi serveşte de suport al unor aparate şi dispozitive.
Izolatoarele de trecere se execută cel mai frecvent din porţelan, mai rar din pertinax, şi se fixează pe capacul cuvei; la transformatoarele mari, izolatoarele sînt umplute cu ulei.
Căruciorul, sudat de fundul cuvei, e echipat cu roţi cu rebord pentru circulaţie pe şine de cale ferată, rabatabile la 90°.
Conservatorul de ulei e un recipient instalat deasupra cuvei care conţine ulei, asigurînd umplerea completă a acesteia, fără a rămîne neacoperite părţi ale înfăşurărilor, şi în care se destinde volumul de ulei, fără a deversa la creşterea temperaturii.
Conservatorul de ulei e echipat cu filtru de aer, iar pe conductele de legătură dintre conservator şi cuvă sînt instalate releul de gaze şi supapa de siguranţa.
Filtrul are rolul sa absoarbă umiditatea aerului în contact cu uleiul din conservatorul de ulei, ca material higroscopic fiind folosit în general silicagelul şi, uneori, clorură de calciu.
Supapa de siguranţa e un dispozitiv de protecţie contra presiunilor periculoase cari pot apărea, iar releul de goze protejează transformatorul contra scurt-circuitelor interioare.
Dispozitivul de reglare a tensiunii e de construcţie variată (v. mai jos, sub Raportul de transformare).
Dintre subansamblurile menţionate, la transformatoarele de puteri mici unele lipsesc, iar altele au o construcţie simplificată (v. fig. XVIII).
3
XVIII. Transformatoare de putere mică. o) cu cuvă (1) ondulată; b) cu cuvă (1) cu ţevi; 2) cărucior; 3) conservator de ulei; 4) izolatoaj-e.
încălzirea transformatorului e fenomenul care limitează sarcina maximă de încărcare a acestuia în exploatare (spre
deosebire de maşinile electrice rotative la cari, în general, alte fenomene limitează sarcina înainte de a se fi atins încălzirea maximă admisibilă).
Uleiul şi materialele izolante (în mare parte pe bază de celuloză) modificîndu-şi structura chimică sub acţiunea căldurii, cu atît mai mult cu cît durata acestei acţiuni e mai îndelungată şi temperatura mai înaltă, limita maximă de încălzire a acestora în funcţiune de temperatura mediului de răcire al transformatorului e fixată prin prescripţii.
Răcirea transformatoarelor asigură eliminarea căldurii dezvoltate şi deci menţinerea încălzirilor limită admisibile pentru ulei şi înfăşurări. După felul mediului izolant răcitor din interior, se deosebesc: transformatoare în aer (numite şi transformatoare uscate) şi transformatoare cu ulei.
Transformatoarele în aer nu se echipează în general cu instalaţii speciale de răcire.
Transformatoarele cu ulei se deosebesc, după circulaţia uleiului, în: transformatoare cu circulaţie naturală a uleiului şi transformatoare cu circulaţie forţată a uleiului.
Transformatoarele cu circulaţie naturala a uleiului sînt caracterizate prin circulaţia internă a uleiului datorită încălzirii acestuia, în contact cu oţelul şi cu înfăşurările generatoare de căldură, şi răcirii acestuia, în contact cu suprafeţele de răcire.
Curentul de ulei încălzit e ascendent, în lungul construcţiei transformatorului, iar curentul de răcire e descendent de-a lungul pereţilor cuvei şi, eventual, al elementelor de răcire, închizîndu-se astfel circuitul.
Transformatoarele cu circulaţie naturală a uleiului pot fi cu circulaţie naturală sau cu circulaţie forţată a aerului de răcire a cuvei.
Răcirea prin circulaţie naturală a aerului fiind caracterizată prin viteză de circulaţie mică a uleiului şi a aerului, cedarea de căldură pe unitatea de suprafaţă a cuvei e mică. De aceea, pentru puteri mari se măreşte suprafaţa de evacuare a căldurii prin diferite măsuri constructive: pereţii cuvei din tolă ondulată sau instalarea de ţevi sau de radiatoare.
Răcirea prin circulaţie forţată a aerul ui, obţinută prin ventilatoare montate pe transformator, asigură nu numai o cedare mai activă a căldurii prin pereţii cuvei, dar şi o mărire a vitezei de mişcare a uleiului. Cuva e echipată cu ţevi sau cu radiatoare.
Transformatoarele cu circulaţie forţate a uleiului, asigurată prin pompe, sînt construite în general pentru puteri de la 100 MVA în sus.
Uleiul încălzit e absorbit de la partea superioară a cuvei, împins în răcitoare, şi apoi introdus din nou la partea inferioară a transformatorului.
Răcirea uleiului se poate face: natural, prin circulaţie activată de aer, sau prin circulaţie de apă.
Răcirea naturală se face cu ajutorul unor baterii de radiatoare care necesită în general spaţiu de amplasare mare.
XIX. Schimbător de căldură pentru răcirea uleiului.
1) intrarea apei; 2) ieşirea apei; 3) intrarea uleiului; 4) ieşirea uleiului.
Transformator pentru instalaţii electroenergetice	489	Transformator	pentru	instalaţii	electroenergetice
Răcirea prin circulaţie activată de aer se face cu ajutorul unor răcitoare din ţevi, mişcarea aerului fiind forţată de ventilatoare cari pot fi echipate cu difuzoare pentru reducerea pierderilor la intrare.
Răcirea prin circulaţie de apă se face cu ajuto-rul schimbătoarelor de căldură în contracurent (v. fig. X/X) constituite în principal din ţevi de cupru zincate în exterior prin cari circulă apa de răcire. Uleiul cald se scurge în lungul ţevilor de răcire în interiorul cărora presiunea apei e menţinută continuu sub presiunea uleiului pentru a evita pătrunderea apei în ulei, în caz de neetanşeitate.
Raportul de transformare al unui transformator e necesar, în general, să poată fi variat, şi în acest scop servesc anumite dispozitive.
După modalitatea variaţiei raportului de transformare, se deosebesc transformatoare cu reglarea raportului de transformare după deconectarea de la reţea şi transformatoare cu reglarea raportului de transformare în sarcină
Transformatoarele cu reglarea raportului de transformare d u pa deconectarea de la reţea au prize, fie pe înfăşurările primare, fie pe înfăşurările secundare, legate Ia borne instalate pe capac. Aceste transformatoare sînt în general de putere relativ mică, servind în reţelele de distribuţie pentru reducerea tensiunii la nivelul utilizării, în reţele de joasă tensiune.
Transformatoarele cu reglarea raportului de transformare în sarcina pot fi cu reglare B în trepte sau cu reglare continuă.
Transformatorul cu reglare în trepte a raportului de transformare are prize, fie pe înfăşurarea primară, fie pe înfăşurarea secundară, legate la cîte un contact peste care poate trece un selector.
Schimbarea raportului de transformare în sarcină se efectuează prin operaţii consistînd esenţial în trecerea selectorului de pe un contact pe altul numai după ce al doilea contact a fost legat în paralel cu primul într-un circuit conţinînd rezistenţe sau reactanţe pentru reducerea la minimum a curenţilor de circulaţie (v. fig. XX). în acest mod, schimbarea raportului se poate face repede, fără întreruperea circuitului exterior şi fără scurt-circu-Ltarea porţiunilor de înfăşurare cuprinse între două prize vecine.
XXI. Transformator cu variaţia raportului de transformare continuu, în sarcină.
Reglarea raportului de transformare se poate face chiar la transformatorul principal sau la un transformator supravoi-
tor-devoltor, separat de transformatorul principal (v. fig. XXI) sau instalat în aceeaşi cuvă cu acesta, deasupra lui.
în dispozitivul de reglare din fig. XXII, frecvent utilizat, selectorul de prize 11-12^poate fi legat, prin contacte alunecătoare, cu prizele 1-10. în afara cuvei transformatorului se găseşte întreruptorul 13 avînd contactele principale 15 şi 16; în poziţia / circuitul se închide prin comutatorul 14, înfăşurare (linia groasă), priza 5, selectorul 11, contactul principal T5 şi comutatorul 14.
Pentru a trece pe priza 6, se aduce în contact cu aceasta selectorul 12, iar întreruptorul trebuie să fie adus în poziţia III. în prealabil în poziţia II porţiunile de înfăşurare dintre prizele 5 şi 6 sînt scurt-circuitate prin rezistenţele RQ şi Rb, datorită contactelor auxiliare 17 şi 18.
Transformatorul cu reglare continua a raportului de transformare are o construcţie mai complicată decît cel precedent şi de aceea se folosesc numai unităţi de puteri mici pentru întrebuinţări speciale.
Reglarea continuă se poate obţine în mai multe moduri: prin deplasarea jugului faţă de una sau de ambele înfăşurări, prin deplasarea uneia dintre înfăşurări faţă de cealaltă, etc.
în construcţia din fig. XXI, un miez 1 poartă înfăşurarea secundară 2; pe miez se poate deplasa jugul 3, pe care sînt
11
18
XX. Schema unui transformator supravoltor-devoitor cu reglarea tn trepte a raportului de transformare.
1) înfăşurare nereglabilă (fără prize); 2) înfăşurare reglabilă (cu prize); 3) selector; 4) comutator.
XXII. Dispozitiv pentru variaţia raportului de transformare în trepte, sub sarcină.
instalate înfăşurările primare legate în paralel 4. Acestea sînt alimentate de la aceeaşi sursă (v. fig. XXI b), astfel încît produc în miez două fluxuri magnetice <D^ de sens contrar.
în poziţia din fig. XXI c, în secundar se anulează tensiunile induse de cele două înfăşurări primare, pe cînd în poziţiile din fig. XXI a şi d, tensiunile induse sînt maxime însă defazate între ele cu 180°.
Protecţia exterioară a transformatorului îl asigură în condiţii normale contra atingerilor, contra pătrunderilor corpurilor străine şi a lichidelor, în condiţii speciale contra pericolului de explozie în anumite medii, contra vaporilor corozivi, etc. V. Protecţie exterioară.
Protecţia transformatoarelor contra scurt-circu iţelor produse în interior, între înfăşurări sau între acestea şi masa metalică pusă în contact cu pămîntul, sau în exterior, se face prin relee. V. Releu, şi Protecţia transformatoarelor, sub Protecţia contra scurt-circuitelor.
Protecţia transformatoarelor contra supratensiunilor atmosferice şi interne (v. Supratensiune) se face şi prin anumite măsuri privind construcţia acestora, pe lîngă protecţia obişnuită cu ajutorul aparatelor speciale de protecţie. V. Protecţia contra supratensiunilor, sub Protecţia instalaţiilor electrice.
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 490 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
Comportarea înfăşurărilor unui transformator la unde de tensiune de frecvenţă industrială e analogă cu a unei simple inductivităţi; ea se mod ifică însă la unde de frecvenţă înaltă, cum şi la unde de supratensiune, din cauza influenţei pe care o au în aceste cazuri capacităţiledintrespirele înfăşurărilor, cum şi capacităţile acestora faţă de pămînt (v. fig. XXIII).
în primul moment al apariţiei unei unde de supraten-
’///////////////'/////////, XXIII. Schema echivalentă a înfăşurării transformatorului la unde de tensiune de frecvenţă înaltă.
siune Uq, inductivitatea nu are practic nici o influenţă şi repartiţia tensiunii faţă de pămînt în lungul înfăşurării (v. fig. XXIV) de lungime l depinzînd numai de raportul capacităţilor C^JCS şi
XXIV. Repartiţia tensiunii de-a lungul înfăşurării transformatorului în momentul apariţiei unei unde călătoare de tensiune U0. a) în cazul unei reţele cu neutrul legat la pămînt; b) în cazul unei reţele cu neutrul nelegat la pămînt.
de modul de tratare a neutrului (v. Tratarea neutrului) are o formă iperbolică, revenind aproximativ circa 50% din supratensiune primelor 16% din spire, 25% următoarelor 19% spire, etc.
Ulterior, sub influenţa inductivităţii, repartiţia tensiunii se modifică atît în lungul înfăşurărilor cît şi în timp. în scopul de a ameliora repartiţia iniţială a tensiunilor şi a evita suprasolicitarea primelor spire se construiesc transformatoare anti-rezonante, la cari raportul capacităţilor CpjCs e micşorat prin mărirea capacităţii dintre spire şi prin micşorarea capacităţii faţă de pămînt. Acest rezultat se obţine prin diverse măsuri constructive (v. fig. XXV).
XXV. înfăşurări de transformatoare antirezonante cu bobine concentrice, o) într-un strat; b) cu două straturi; c) cu punctul neutru ecranat.
Conectarea la reţea a unui transformator în gol, adică a cărui înfăşurare secundară e deschisă, provoacă absorbirea în momentul conectării a unui curent foarte mare (curent de şoc), de 10—30 de ori amplitudinea curentului nominal, dar care ,se amortisează repede (v. fig. XXVI).
Ecuaţia transformatorului e în acest caz:
/—	d<D
v 2 U cos (o>/+a)=i1i?14-Arj1 -jj,
a cărei soluţie e:
^ V 2 U . ,	,	i?,
----——sin (o/ -fa)-------------—4-
si j o
w1=y 2 U cos(o)/+a)fiind tensiunea aplicată înfăşurării primare.
XXVI. Amortisarea curentului de şoc la conectarea unui transformator în gol.
Constanta C, determinată ţinînd seamă că la /—O, ^—0, iar fluxul e cel remanent are valoarea:
R~
Yiu .
---ÎVT S 'H
"^1
Fluxul staţionar ^ în cazul Rx=0 are expresia:
co 2V (
şi ca urmare:
*lf'-
sin oc ——— \ ^
d t.
Valoarea maximă a fluxului are loc pentru
<Dr>0, a——tt/2, sin(co#+a)=1,
adică fluxul maxim apare la o jumătate de perioadă după conectare, cînd tensiunea aplicată ux trece prin zero.
Din expresia fluxului, folosind caracteristica de magneti-zare a transformatorului 0=/(i1)şi considerînd iîj^O, se poate
XXVII. Determinarea curentului la conectarea unui transformator în gol. <J>(/'i) caracteristica magnetică a transformatorului; O) fluxul rezultant; /1) curentul de şoc în înfăşurarea primară; fluxul remanent; ®s) fluxul permanent; Os/\4) valoarea maximă a fluxului permanent.
construi grafic curba de variaţie a curentului de şoc ix (v. fig. XXVII). (Dacă se ţine seamă de rezistenţa înfăşurării Rv curentul de şoc rezultant e mai mic.)
Transformator pentru instalaţii electroenergetice	491	Transformator	pentru	instalaţii	electroenergetice
încercările transformatoarelor p6t fi încercări de tip şi încercări de control (v. şî încercările maşinilor electrice, sub Maşină electrică), consistînd în principal din măsurări (de rezistenţe, reactanţe, raport de transformare).
Rezistenţa înfăşurărilor se măsoară în curent continuu: cu puntea dublă (Thomson) la înfăşurările de joasă tensiune (rezistenţele fiind mici) şi cu puntea Wheatstone la înfăşurările de înaltă tensiune (rezistenţele fiind mari).
Reactanţeie parţiale ale înfăşurărilor, în cazul transformatoarelor cu trei înfăşurări, se determină prin metoda directă şi prin metoda indirectă.
în metoda indirectă se efectuează încercări în scurt-circuit luînd înfăşurările două cîte două, obţinîndu-se reactanţeie X12, X2B, Xgi, reactanţeie parţiale rezultînd din relaţiile:
N o N
s2 sx
(^12+^31-^23);
X*
1
(Xn+Xu-X„);
-X o
J
—VWvVv—
4*
—WAW~1— l—wWv/SA ţ •
h
T
I ’i
XX/X. Determinarea reactantei omopolare.
Raportul de transformare, a cărui valoare trebuie cunoscută cu o mare exactitate (±0,5%), se determină prin o metodă directă (sau a celor două voltmetre), prin o metodă de opoziţie şi prin metoda rezistenţelor variabiie.
în metoda directă, transformatorul e alimentat în gol cu o tensiune joasă cît mai stabilă şi se măsoară tensiunile primară şi secundară, citindu-se simultan indicaţiile a două voltmetre de precizie (avînd clasa 0,2, perfect comparabi le între ele), în metoda opoziţiei, transformatorul de încercat 7( e conectat în paralel (opoziţie) cu un transformator auxiliar T^, care are un număr de spire N pe partea primară şi un număr de spire variabil N pe partea secundară (ambele transformatoare sînt alimentate de la reţeaua 1).
Variind numărul de spire pe partea secundară pînă cînd ampermetrul A nu indică vreun curent se stabileşte relaţia
N
care dă valoarea raportului de transformare
^ s
(v. fig. XXX a).
în metoda rezistenţelor variabile, înfăşurările de joasă şi de înaltă tensiune ale aceleiaşi faze (avînd Nsl şi N 2 spire şi rezistenţele vx şi r2) se leagă prin rezistenţele Rx şi R2 la bateria 2	1
sub tensiunea E astfel, încît induc-
ţiile produse de curenţii Ix— _________________ l
==EI(Rl+r1) şi I2=E!(R2+r2) să	»	-
fie opuse. Rezistenţele Rx şi i?2sînt Ţ	^VA.AV<VVW
variate pînă cînd voltmetrul legat	:	j	] ]	I	I	|
la extremităţile înfăşurării altei	I	f
faze nu deviază la desch iderea între-ruptorului 3 (v. fig. XXX b).
în acest moment 1^^=I%N 2
şi, ca urmare,
R2+r2
în metoda directă (v. fig. XXVIII), pentru a determina, de exemplu, reactanţa înfăşurării 2 se scurt-circuitează această
XXVIII. Determinarea reactanţelor parţiale ale unui transformator cu trei înfăşurări prin metoda directă.
1)	alimentarea de la reţea; 2, 3 şi 4) cele trei înfăşurări.
înfăşurare, se alimentează cu tensiune redusă una dintre celelalte două înfăşurări, de exemplu 3, spre a obţine curentul nominal; măsurînd tensiunea la bornele înfăşurării 4, se obţine reactanţa înfăşurării 2.
Reactanţa omopolară a trans-formatoarelor al căror neutru tre-l/A buie legat la pămînt se determină J alimentînd în monofazat, sub cu- o-rentul nominal, înfăşurarea stea legată în scurt-circuit (v. fig. XX/X).
Reactanţa omopolară a celor trei faze în paralel e dată de X0=
Uk
= 7- sin9^
*1 + *1
Încercarea de funcţionare t n g o L se. face alimentînd transformatorul cu tensiunea nominală, la frecvenţa nominală, cu scopul: de a determina pierderile în gol p0, cari cuprind pierderile în circuitul magnetic pfe, pierderile Joule în conductoare înfăşurării primare pj şi pierderile în dielectric pj (ultimele două cu valori mici faţă de primele); de a măsura curentul în
XXX. Măsurarea raportului de transformare, o) prin metoda opoziţiei; b) prin metoda rezistenţelor variabile.
defecte de execuţie a miezului (în acest ultim scop încercarea se face în prealabil şi după montarea miezului).
încercarea de funcţionare în scurt-circuit se face înainte şi după instalarea transformatorului în cuvă, scurt-circuitînd una dintre înfăşurări (de preferinţă cea de joasă tensiune) şi alimentînd cealaltă înfăşurare cu o tensiune care e jmărită progresiv pînă cînd se obţine curentul nominal /n. încercarea are drept scop	să	determine	pierderile în scurt-circuit pierderile	nominale	în	scurt-circuit
pkn [^«~(/~)	’	tensiunea	nomi nală procentuală de scurtcircuit (ul=	100}	, factorul de putere de scurt-circuit
V * 1kUn '
(cos <pA=*>*/V3CyA), Căderea de tensiune ohmică procentuală (uR=
—Uj, cos cp^), căderea de tensiune procentual ăreactivă(w^-«w^s in cp^).
Puterea	măsurată în scurt-
circuit p^ reprezintă pierderile prin efect Joule în înfăşurări Pj V pierderi le suplementare^ , datori te curenţilor turbionari în înfăşurări, etc. Separarea acestor două feluri de pierderi se poate face pe două căi: se calculează pierderile Joule (1,5	se	scaci	din Ponderile totale
XXXI. Separarea pierderilor joule (pj) de pierderile suple-mentare (ps) prin încercarea de scurt-circuit cu frecvenţă descrescătoare.
Transformator pentru instalaţii electroenergetice	492	Transformator	peutru	instalaţii	electroenergetice
sau se efectuează o încercare în scurt-circujt cu frecvenţă descrescătoare menţinînd constant curentul prin reglarea excitaţiei generatorului sincron de alimentare şi descrescînd turaţia acestuia. Diagrama obţinută (v. fig. XXXI), reprezen-tînd pjţ în funcţiune de /, permite obţinerea pierderilor Joule cari sînt reprezentate de ordonata în origine.
Încercarea de încălzire se poate efectua prin metoda opoziţiei (v. Opoziţiei, metoda -v) sau prin metoda încălzirii în scurt-circuit.
Determinarea randamentului se poate face prin metoda pierderilor separate (v. Pierderilor, metoda separării sau prin metoda opoziţiei (v. Opoziţiei, metoda ~).
Verificarea grupului de conexiuni a înfăşurărilor se face prin metoda directă a cosfimetrului sau prin metoda celor doua voltmetre (v. Conexiuni, grup de ~). .
încercarea de izolaţie cuprinde încercarea de rigiditate dielectrică (între înfăşurări, cum şi faţă de masă) (v. fig. XXXII), încercarea la unde abrupte de tensiune, încercarea de izolaţie a spirelor şi înccrcarea cu undă de şoc.
Proba transformatoarelor electrice se efectuează prin încercările menţionate şi prin exploatarea de probă.
După numărul fazelor, transfor- XXX//. încercarea ia rigiditate dielectrică a unui matorul de putere	transformator,
poate fi monofazat ^ transformatorul trifazat încercat; 2) transforma-. tor monofazat de înaltă tensiune; 3) alimentarea de sau polifazat, cel mai |a reţea; 4) eclator; Rxşi R2) rezistenţe de protec-frecvent trifazat.	ţie; IT) înaltă tensiune; JT) joaă tensiune.
Transformatorul de putere monofazat e folosit atît în reţelele electrice monofazate cît şi în reţelele polifazate, pentru alimentarea unor consumatori cu sarcini mici; mai poate fi folosit ca element component al unui transformator trifazat.
Construcţia poate fi în coloane (v. fig. la) şi în manta (v. fig. / b).
Funcţionarea în paralel a două sau multor transformatoare se obţine legînd în paralel sistem de bare partea primară şi pe un alt sistem de bare partea secundară a acelor transformatoare (v. fig. XXXIII).
Considerînd transformatoarele instalate în apropiere (de ex. într-o staţiune electrică sau într-un post de transformare), ele trebuie să satisfacă următoarele condiţii pentru o bună funcţionare în paralel: raportul de transformare trebuie să fie acelaşi, raportul puterilor să nu depăşească 1/3 şi XXXIII. Legarea în paralel tensiunile-de scurt-circuit să fie aceleaşi. a transformatoarelor.
îndeplinind primele două condiţii, la mersul în gol nu vor circula între transformatoare curenţi de compensare, cari-apar dacă tensiunile de funcţionare în gol sînt inegale în mărime şi diferite ca fază, cum şi dacă valorile relative ale curenţilor de magnetizare sînt mult deosebite. Valorile relative ale curenţilor de magnetizare scad cu creşterea puterii transformatoarelor şi de aceea se fixează raportul Iimită 1/3, ceea ce asigură şi obţinerea egalităţii factorului de putere de scurt-circuit cos cp^, pentru transformatoarele în paralel.
îndeplinind a treia condiţie, cum şi condiţia egalităţii lui cos 9^, se asigură la funcţionarea în sarcină o repartizare uniformă a sarcinii pe transformatoarele în paralel, deoarece
valorile relative ale sarcinilor sînt invers proporţionale cu tensiunile de scurt-circuit (v. fig. XXXIV). Adică:
a mai pe un
U;"" (7Jh
lk\\’
unde
e incarca-
«1
rea relativă a transformatorului, iar Ufe e tensiunea procentuală de scurt-circuit.
Curentul de magnetizare al transformatorului monofazat, aplicînd la bornele înfăşurării primare o tensiune sinusoidală, are o formă nesinusoidală; descompus, pe iîngă fundamentală ei conţine armonice de ordin impar dintre cari, în cazul unui circuit magnetic repede saturat, armonica
8*ktu
XXXIV. Circuitele echivalente pentru partea secundară a două transformatoare legate în paralel.
XXXV. Construirea curbei de variaţie a curentului magnetizant i ^^fCcot) a transformatorului monofazat.
B-Bm sin cot) curba variaţiei inducţiei magnetice în miezul transformatorului; B—f(iy) caracteristica magnetică a materialului miezului; 8 —k/^) caracteristica magnetică a aerului.
Pentru o valoare instantanee pe curba B—Bj^ sin «ot rezultă o valoare pe curba	căreia	îi	corespunde	un	curent de magnetizare /ji=f(cof).
Liniile întrerupte indică influenţa fenomenului de isterezis.
de ordinul al treilea e cea mai importantă. Influenţa fenomenului de isterezis asupra formei curbei e mică (v. fig. XXXV).
Dintre transformatoarele monofazate, unele prezintă particularităţi constructive, ca de exemplu transformatorul de sudare (v. mai jos), care trebuie să aibă 'dispersiuni mari fie în însuşi transformatorul, fie într-un reactor separat (v. fig.
XXXVI), şi următoarele;
T ransformato-r u I de sonerie, care e folosit în scopul alimentării din reţelele de distribuţie a soneriilor cari trebuie să funcţioneze la tensiune foarte joasă. E de tip uscat şi e construit pentru tensiuni secundare de 5 sau 8 V şi curenţi secundari de 0,5 sau 1 A.
Transformatorul pentru cuptor electric e caracterizat prin tensiune secundară joasă şi curent secundar mare. Transformatoarele pentru cuptoare de mare putere au înfăşurarea secundară din 1, 1,5 sau 2 spire, iar fiecare spiră e compusă din mai multe căi de curent în paralel
XXXVI. Schema principială a transformatorului de sudare.
R) reactor.
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 493 Transformator pentru instalaţi electroenergetice
(10 şi chiar mai multe), urmărindu-se să se obţină o densitate de curent pe secţiunea transversală cît mai uniformă şi să se micşoreze pierderile prin efect Joule.
Funcţionarea acestui transformator e caracterizată prin variaţ|i bruşte ale curentului, pînă la scurt-circu it, şi prin solicitări electrodinamice frecvente ale înfăşurărilor.
Transformatorul de putere trifazat poate fi executat din trei transformatoare monofazate separate, ale căror înfăşurări primare şi secundare sînt legate în triunghi sau în stea, în construcţie manta (v. fig. XII b), în construcţie simetrică, cu miezurile aşezate spaţial (v. fig. XII ax), în construcţie asimetrică, cu miezurile în Iinie dreaptă (v. fig. XII a2) şi în construcţie cu cinci miezuri, în linie (v. fig. XII a3).
în primul caz, fluxurile magnetice ale celor trei transformatoare monofazate se stabilesc pe căi complet distincte (transformator cu căi de flux libere); în al doilea caz, fluxurile sînt de asemenea libere, iar construcţia se deosebeşte de cea precedentă printr-o oarecare economie de material magnetic; în al treilea caz, prin asamblarea simetrică spaţial a trei transformatoare monofazate fiind inutile cele trei miezuri adiacente, fluxul rezultant fiind zero, se renunţă la ele; cazul al patrulea, care poate fi considerat obţinut din cel precedent prin aşezarea miezurilor în linie, aduce cea mai mare economie de material şi e construcţia cea mai frecventă actualmente (fluxul fiecăruia dintre miezuri străbătînd şi celelalte două miezuri, transformatorul e cu închidere forţată a căilor fluxului magnetic); al cincilea caz reprezintă un caz mediu între transformatorul de tipul precedent şi cel în manta.
Curentul magnet izant al transformatoru lu i trifazat, ca şi al transformatorului monofazat, nefiind sinusoidal cuprinde armonice de ordin impar. Conţinutul în astfel de armonice variază după felul conexiunilor înfăşurărilor şi după modul de închidere al circuitului magnetic.
Prezintă particularităţi de examinat transformatoarele: cu înfăşurarea primară în stea şi cu neutrul legat la reţea (înfăşurările secundare fiind şi ele legate în stea); cu înfăşurarea primară în stea fără legarea neutrului la reţea şi cu înfăşurarea primară în triunghi.
în primul caz, curentul magnetizant în conductorul neutru conţine, ca şi în cazul transformatoarelor monofazate, armonice de ordin divizibil prin trei.
în următoarele două cazuri, cele mai frecvente, ale transformatoarelor fără legătură la neutru pe partea primară, conexiunile înfăşurărilor fiind în stea sau în triunghi, curentul magnetizant conţine armonice de ordin impar, exceptînd pe cele divizibile prin trei, şi în special armonicele de ordinul al cincilea şi al şaptelea.
Dacă înfăşurarea primară e legată în stea, apar în fluxurile miezurilor armonice în fază de ordinul 3, 9, 15, etc., cari induc în înfăşurări tensiuni de ordinul 3, 9, 15, etc.
O înfăşurare secundară sau o înfăşurare compensatoare terţiară în triunghi amortisează armonicele fluxului suplementar de ordinul 3, 9, 15, etc.
Dacă înfăşurarea primară e legată în triunghi nu apar astfel de armonice.
La construcţia obişnuită nesimetrică a transformatoarelor trifazate, curentul magnetizant pentru miezul mijlociu e mai mic decît curentul magnetizant al miezurilor exterioare. Şi ^în acest caz, dacă înfăşurarea primară e în stea, apar în miezuri fluxuri suplementare în fază, cari pot fi anulate printr-o înfăşurare secundară sau terţiară în triunghi.
Există mai multe posibilităţi de a elimina din curentul magnetizant armonicele de ordinele 5 şi 7.
în general, însă, din cauza formei nesinusoidale a curenţilor de magnetizare, transformatoarele sînt împreună cu redre-soarele cele mai importante generatoare de armonice în reţelele electrice.
Grupurile de conexiuni ale înfăşurărilor transformatoarelor, în număr de 12 (v. Conexiuni, grup de ^), sînt determinate de modul de conectare a înfăşurărilor, de sensul înfăşurărilor şi de notaţia bornelor.
înfăşurările celor trei faze ale unui transformator trifazat pot fi conectate în stea sau în triunghi pe partea de înaltă tensiune şi în stea, în triunghi sau în zig-zag pe partea de joasă tensiune. în cazul ultim, înfăşurările de joasă tensiune ale fiecărei faze sînt divizate în două părţi egale şi prima jumătate a fiecărei faze e legată în sens contrar cu jumătatea a doua a fazei precedente (v. fig. XXXVII).
Uflf t/pz
"si / Ns
XXXVI!. înfăşurările transformatorului. alt blt Cj) schemele; a2, bz, c2) diagramele fazorilor tensiune; alt a.,) triunghi; bit bs) stea ; cv c2) zig-zag.
Sensul de înfăşurare al părţii primare poate fi acelaşi sau invers sensului de înfăşurare al părţii secundare (v. fig. XXXVIII a şi b). în primul caz, fazorii tensiunilor primare şi secundare sînt în fază, iar în al doilea caz sînt defazaţi cu 180°.
Notaţia bornelor la cari sînt legate înfăşurările determină în mod convenţional începutul şi sfîrşitul acestora. Inversînd notaţia se schimbă sensul fazorilor tensiunilor.
Raportul de transformare al tensiunilor ţinînd seamă de felul conexiunilor înfăşurărilor primară şi secundară e dat de relaţia:
N,
XXXVIII. înfăşurări de transformator de sens contrar.
în care k e coeficientul de conexiune (v. tabloul), iar U01 şi U0?
faze, pe partea primară şi secundară,
Valorile coeficientului de conexiune k
sînt tensiunile între la funcţionarea în gol.
O conexiune specială a înfăşurărilor, derivată din cele precedente, e conexiunea în V.
Transformatorul cu conexiune în V e un transformator trifazat din ale cărui înfăşurări s-a suprimat o fază, deosebindu-se conexiunea
Pentru grupul de conexiuni			I ^
Dd — 0	Şi	Yy — 0	1
Dd — 6	Ş*	Yy — 6	2
Dz — 0	Şi	Dz — 6	2/3
Dy — 5	Şi	Dy — 11	1/K3
Yd - 5	Şi	Yd — 11	W
Yz — 5	Şi	Yz — 11	vV 3
V, unilaterală,
cazul suprimării unei faze a înfăşurării primare în triunghi
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 494 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
(v. fig. XXXIX a), şi bilaterală, în cazul în care se suprimă şi o fază a înfăşurării secundare în stea (v. fig. XXXIXb); conexiunea în V bilaterală poate fi executată şi cu două transformatoare monofazate.
în cazul conexiunii în V unilaterale: în gol diagrama tensiunilor pe partea secundară rămîne neschimbată; la funcţio-
XXXIX. Conexiune în V. o) unilaterală; b) bilaterală; c) diagrama în V a tensiunilor pentru conexiunea în V bilaterală, la sarcină simetrică.
narea în sarcină apar o cădere de tensiune importantă şi deformarea diagramei tensiunilor, deoarece solenaţia fazei înfăşurării secundare corespunzătoare fazei înfăşurării primare desfiinţate e necompensată.
în cazul conexiunii în V bilaterale căderile de tensiune se menţin între Iimite strînse, iar diagrama tensiunilor secundare se deformează la sarcină simetrică.
Conexiunea în V se foloseşte uneori la transformatoare cu reglarea raportului de transformare în trepte.
Utilizările generale ale grupurilor de conexiuni sînt următoarele: conexiunea stea-stea, în cazul cînd neutrul părţii secundare e încărcat cu cel mult 10% din curentul nominal; conexiunea stea-stea cu înfăşurare terţiară în cazul dis-
Comportarea la sarcini dezechilibrate a transformatoarelor trifazate e diferită după felul conexiunilor înfăşurări lor.
Transformatoarele funcţionează normal cît timp se găsesc în echilibru electric şi magnetic, condiţie care e totdeauna satisfăcută de transformatoarele monofazate.
La transformatoarele polifazate, ale căror înfăşurări pot fi conectate în diferite moduri, încărcarea neechilibrată a fazelor poate avea ca urmare un dezechilibru electric şi magnetic.
Cazurile tipice de sarcini dezechilibrate sînt: sarcină între două faze şi sarcină între o fază şi neutru, ale căror efecte asupra funcţionării transformatorului trifazat sînt indicate mai departe pentru principalele feluri de conexiuni, adoptînd ipotezele simplificatoare că e acelaşi numărul spirelor înfăşurărilor primare şi secundare şi că se poate neglija curentul magnetizant la funcţionarea în gol.
în cazul transformatorului trifazat, cu miezuri, cu conexiune stea-stea, o sarcină între faze nu produce un dezechilibru magnetic, solenaţiile înfăşurărilor fiecărui miez anulîndu-se (v. fig. XL a); în cazul unei sarcini între o fază şi neutru, curentul se stabileşte în secundar numai în faza încărcată (v. fig. XL b), pe cînd în înfăşurările primare curenţii se stabilesc în toate cele trei faze. Valorile acestor curenţi sînt:
2 L
^11—*1111------
*iir
calculate din ecuaţiile de echilibru ale solenaţiilor celor trei circuite magnetice ale transformatorului cu trei miezuri (la un astfel de transformator, fluxul fiecărui miez închizîndu-se prin celelalte două miezuri — transformator cu flux-forţat ■—trebuie să subsiste permanent un echilibru al solenaţiilor celor trei ferestre).
Solenaţiile rezultante ale miezurilor extreme cum şi a miezului mijlociu sînt fiecare egale cu 1/3din solenaţia miezului mijlociu al secundarului. Aceste trei solenaţii în fază produc
/	/>
® ©	t-
XL. Comportarea transformatoarelor trifazate cu diferite conexiuni la sarcini dezechilibrate.
, b, c) conexiune stea-stea : a) cu sarcină între faze; b) cu sarcină între o fază şi neutru; c) cu sarcină între o fază şi neutru în cazul unei înfăşurări terţiare ; d) conexiune triunghi-stea cu sarcină între o fază şi neutru; e) coexiune stea-zig-zag cu sarcină între o fază şi neutru.
tribuţiilor cu neutrul încărcat; conexiunea triunghi-stea în cazul transformatoarelor de putere mare pentru distribuţii cu conductor neutru ; conexiunea stea-zig-zag în cazul transformatoarelor de putere mică pentru reţele de distribuţie cu neutru ; conexiunea stea-triunghi pentru transformatoarele mari ale centralelor şi staţiunilor.
un flux rezultant monofazat care se închide prin cuvă şi provoacă pierderi prin efect Joule.
O altă consecinţă a fluxului suplementar e deplasarea neutrului. Cele trei fluxuri principale produc tesiunile M'A', M'E>' şi M'C' (v. fig. XLI a), fluxul suplementar care se stabileşte în toate cele trei miezuri induce tensiunile în fazăAA',
Transformator pentru instalaţii electroenergetice	495	Transformator	pentru	instalaţii	electroenergetice
3	*
Deplasarea neutrului unui transformator trifazat, o) cu coloane; b) în manta.
BB' şi CC, iar prin însumare rezultă M'A, M'B şi M'C, adică rezultă un sistem de tensiuni inegale, cu neutrul deplasat din M în M'.
La transformatorul trifazat în manta cu conexiuni stea-stea, efectele unei sarcini între fază şi neutru sînt mai pronunţate, manifestîndu-se nu numai deplasarea neutrului, dar şi o micşorare accentuată a ten-siunii fazei încărcate (v. fig. XLI b), ceea ce face imposibilă alimentarea consumatorilor.
Efectelesarcinilor neechilibrate dispar la un transformator trifazat cu conexiuni stea-stea, dacă se foloseşte o înfăşurare de compensare, înfăşurare terţiară (v. fig. XL c).
în cazul transformatoarelor trifazate conectate triunghi-stea, o sarcină între o fază şi neutru nu modifică echilibrul magnetic, deoarece solenaţia corespunzătoare fazei încărcate în secundar e anulată de solenaţia înfăşurării primare (v. fig. XL d).
în cazul transformatorului cu conexiuni stea-zig-zag, o sarcină între fază şi neutru se repartizează pe două miezuri. Curentului secundar în cele două faze îi corespund curenţi în fazele corespunzătoare ale înfăşurării primare ale cărei solenaţii pot să compenseze solenaţiile înfăşurări lor secundare ale celor două miezuri (v. fig. XL e).
Dintre transformatoarele de construcţie sau folosinţă specială prezintă importanţă următoarele tipuri: autotransforma-toarele, transformatoarele longitudinale sau transversale, şi transformatoarele cu modificarea numărului fazelor.
Autotransformatorul are înfăşurările unei faze legate galvanic între ele, înfăşurarea primară fiind o parte
3	6	C	Cf
XLII. Schemele autotransformatorului. a şi b) pentru ridicarea tensiunii; c şi d) pentru coborîrea tensiunii;
din înfăşurarea secundară (la autotransformatorul ridicător de tensiune), sau înfăşurarea secundară fiind o parte din înfăşurarea primară (la autotransformatorul coborîtor de tensiune) (v. fig. XLII a ••• d).
Se deosebesc autotransformatoare monofazate şi trifazate. La autotransformatorul monofazat, neglijînd pierderile de putere, dispersiunile şi curentul magnetizant, există următoarele relaţii: — între tensiunea primară Ul şi tensiunea secundară U2:
■u2=ux±ufl
raportul de transformare rezultînd din:
U.
Ui
unde U e tensiunea de adaus, semnul plus intervenind cînd autotransformatorul e ridicător de tensiune şi semnul minus, cînd autotransformatorul e coborîtor de tensiune; — între curenţii de reţea ai părţii primare şi secundare I2 şi cel intern I, în cele două cazuri precedente:
Ut	T	U.
, respectiv-
în ce priveşte puterea aparentă, se deosebesc: puterea de trecere, Sf = U1I1 = U2I2, şi puterea proprie sau internă, S^, hotărîtoare pentru dimensionarea autotransformatorului, care — în cele două cazuri —'-are valorile: Sp — UfI2, respectiv
Autotransformatorul trifazat se construieşte similar transformatorului trifazat obişnuit, instalînd trei înfăşurări monofazate pe un circuit magnetic cu trei miezuri.
Autotransformatorul fiind mai economic decît un transformator corespunzător e folosit în reţelele electrice de înaltă tensiune pentru alimentarea motoarelor asincrone şi sincrone cu tensiune redusă la pornire (autotransformator de pornire), pentru alimentarea unor receptoare cu tensiune reglabilă, ca divizor de tensiune, etc.
Transformatorul longitudinal are tensiunea secundară în fază cu tensiunea reţelei, iar transformatorul transversal are tensiunea secundară defazată cu tt/2 faţă de tensiunea	reţelei.
Astfel de transformatoare	sînt folosite în	reţele	buclate
în scopul reglării fluxului de	putere, ceea ce	se obţine	prin
suprapunerea într-un punct al	reţelei (v. fig.	XLIII a)	a	unei
U$l
Uri
U*
Jsq
I
17
I
17
u0
XLIII. Reglarea curentului activ şi reactiv într-o reţea inelară, o) reţeaua; b) diagrama tensiunilor şi a curenţilor luînd în consideraţie numai reacţanţa reţelei; c) diagrama tensiunilor şi a curenţilor luînd în consideraţie rezistenţa şi reactanţa reţelei.
tensiuni suplementare Uf care produce un curent de egalizare I , defazat cu unghiul cp faţă de U , determinat de impedanţa reţelei, şi care, dacă se neglijează rezistenţa ohmică a reţelei, e considerat egal cu tt/2.
Tensiunea suplementară Us se poate descompune într-o componentă longitudinală U^ , care determină în reţea un curent în fază cu tensiunea reţelei U , şi într-o componentă transversală U , care determină în reţea un curent în fază cu tensiunea reţelei (v. fig. XLIII b).
Transformatorul longitudinal, stabilind o tensiune suplementară în fază cu tensiunea reţelei, determină reglarea puterii reactive.
TransformatoruI transversal stabileşte o tensiune suplementară în cuadratură cu tensiunea reţelei; determină reglarea puterii active.
Dacă se ia în consideraţie şi rezistenţa ohmică a reţelei, defazajul tensiunii suplementare, faţă de tensiunea reţelei, se stabileşte conform fig. XLIII c.
Pentru obţinerea tensiunii suplementare se folosesc un transformator cu două înfăşurări reglabile, ale căror tensiuni suplementare sînt defazate cu tt/2 (v. fig. XLIII a), sau două transformatoare separate funcţionînd unul ca transformator longitudinal şi altul ca transformator transversal (v. fig. XLIII b).
Transformatorul pentru modificarea numărului fazelor transformă energia electromagnetică de sistem trifazat în energie electromagnetică de alt
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 496 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
sistem decît cei trifazat, schimbînd, în general, în aceiaşi timp şi valoarea tensiunii.
Se deosebesc, în principal: transformatoare pentru instalaţii de redresare şi transformatoare pentru reţele electrice.
XLIV. Transformatoare pentru reglarea circulaţiei puterilorîn reţelele electrice.
a)	cu două înfăşurări de reglare; b) prin sistem de două transformatoare.
Transformatoarele pentru instalaţii de redresare fac legătura între reţeaua de curent alternativ în general trifazată, de tensiune
înaită, şi anozii în număr de 3, 6,12, 24 sau 36 ai redresoarelor funcţionînd în general ia tensiune diferită de a reţelei trifazate.
Numărul fazelor redresoarelor, determinat de numărul anozilor, e în general mai mare decît 3, spre ase obţine un curent continuu cît mai uniform.
în cazul redresoarelor trifazate se pot folosi numai transformatoare trifazate ale căror conexiuni pe partea secundară au punct neutru care se leagă la catod (v. fig. XLIV). Dacă conexiunile sînt stea-stea, transformatorul trebuie să fie echipat şi cu o înfăşurare terţiară.
în cazul redresoarelor hexafazate se folosesc transformatoare fără bobine de absorpţie cu conexiunile: stea-dublu triunghi (v. fig. XLVbvb2)i stea-dublă stea (v. fig. XLVav a2); triunghi-furcă; stea-furcă (v. fig. XLVcv c2); şi transformatoare cu bobină de absorpţie cu conexiunile: triunghi-dublă stea; stea-dublă stea; triunghi-dublă stea, dublu în paralel; stea-dublă stea, dublu în paralel.
Transformatoarele fără bobină de absorpţie sînt caracterizate prin faptul că fiecare anod al redresorului conduce curentul numai 1/6 de perioadă.
Transformatoarele cu bobină de absorpţie, constituite pe partea secundară din două sau din patru sisteme trifazate de înfăşurări conectate în stea, ale căror puncte neutre sînt legate printr-o bobină de reactanţă, sînt caracterizate prin următoarele: cîte doi anozi ai redresorului, fiind conectati la două
S^2
4
123458
31	S2
123456	1'2'3'W	5>	4	H'
d1 tf2
\ #si I Nsi | N$i
XLV. Scheme de transformatoare pentru modificarea numărului fazelor.
Oj, oa, bv ba, cXl c2) trifazat/hexafazat: av a2) stea-dublă stea; bv b2) stea-dublu triunghi; clf ca) stea-furcă; du c/2) trifazat/dodecafazat; e) tip Scott; f) tip-
Kubler; g) tip Sonns,
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 497 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
sisteme trifazate diferite, funcţionează în paralel, şi astfel fiecare anod conduce cîte 1/3 de perioadă, spre deosebire de transformatoarele din prima categorie, la cari fiecare anod conduce numai 1/6 de perioadă, O asemenea funcţionare prezintă următoarele avantaje: forma curbei curentului continuu acelaşi ca şi în cazul transformatoarelor din prima categorie, cum şi o mai completă folosire a transformatorului.
în cazul redresoarelor dodecafazate se folosesc fie transformatoare fără bobină de absorpţie, cu conexiunile un transformator unic stea-dublă stea-fdublu triunghi, două transformatoare, dintre cari unul stea-dublă stea sau furcă şi unul triunghi-dublă stea sau furcă (v. fig. XLV dv c/2), fie transformatoare cu bobină de absorpţie cu conexiunile triunghi zig-zag, stea zig-zag, dublu paralel, stea şi triunghi-dubjă stea, dublu în paralel.
în cazul redresoarelor cu 18, 24, 36 şi chiar mai multe faze se folosesc combinaţii din transformatoarele precedente.
Transformatoarele pentru reţele electrice sînt, în general, folosite pentru modificarea din trifazat în bifazat.
Transformatoarele din trifazat în bifazat se obţin prin conectări speciale a două transformatoare monofazate (de ex. conexiunea Scott), a înfăşurărilor unui transformator trifazat (de ex. conexiunea Kubler sau conexiunea Sonns) sau ^cea a două transformatoare difazate.
în conexiunea Scott (v. fig. XLV e), înfăşurarea primară a transformatorului II e legată între două faze ale reţelei trifazate, iar înfăşurarea primară a transformatorului I e legată între faza rămasă a reţelei trifazate şi o priză la mijlocul înfăşurării transformatorului II.
înfăşurările secundare sînt legate la reţeaua bifazată. în conexiunea Kubler (v. fig. XLV f), înfăşurările primare ale transf<prmatorului trifazat sînt legate la reţeaua trifazată, iar înfăşurările secundare extreme sînt conectate la două prize ale înfăşurării secundare mijlocii.
în conexiunea Sonns (v. fig. XLV g) se foloseşte un transformator trifazat avînd următoarele particularităţi: secţiunea miezului mijlociu e egală cu de două ori secţiunea fiecăruia dintre miezurile extreme, iar înfăşurarea primară a 3—1
N± spire, pe cînd înfăşurările ex-
miezului mijlociu are
treme au cîte spire.
Fazele înfăşurării secundare au fiecare acelaşi număr de spire şi sînt conectate între ele în triunghi.
Transformator de măsură: Transformator electric care reduce curenţii şi tensiunile alternative cari depăşesc
o	anumită limită (în general 50 A şi 500 V), pentru a se putea măsura valoarea lor cu instrumente de măsură de joasă tensiune sau pentru a alimenta unele aparate de joasă tensiune (cum sînt, de ex., releele electrice).
Transformatoarele de măsură pot fi de curent sau de tensiune. Ele au o utilizare foarte întinsă, în special în instalaţiile electrice de înaltă tensiune (v. Staţiune electrică).
Transformatorul de curent e un transformator de măsură care are drept scop să reducă valoarea curentului, fiind racordat la circuite în cari curenţii întrec anumite limite (în general 50 A), la circuite a căror tensiune întrece valoarea tensiunii joase obişnuite (în general 500 V) sau la circuite cari îndeplinesc ambele condiţii. Transformatorul de curent fiind necesar să fie instalat atît în circuite de înaltă tensiune cît şi în circuite de joasă tensiune e frecvent în instalaţiile electrice.
Transformatoarele de curent sînt monofazate, deosebindu-se, din punctul de vedere al circuitului magnetic, construcţiile: cu coloane (ca transformatoarele monofazate de putere) (v. fig. I a), cu variantele în inel sau toroidal şi în bară, cum şi în manta (v. fig. I b); circu itul magnetic e d in tole cu grosimea de 0,35***1 mm, din oţel aliat cu siliciu sau din oţel aliat cu
nichel. Pentru a micşora cît mai mult curentul magnetizant rosturile trebuie să fie cît mai mici.
înfăşurarea primară, care se leagă în serie cu conductorul al cărui curent trebuie redus, dimensionată şi izolată corespunzător curentului de măsurat şi tensiunii respective, poate să consiste dintr-un singur conductor (transformator de curent tip bara) sau din mai multe spire (transformator de curent tip multispire); înfăşurarea secundară e dimensionată în general pentru curentul nominal de 5 A (uneori pentru curentul nominal de 1 A), deosebindu-se .transformatoare cu una, cu două sau cu trei înfăşurări secundare.
Din reiaţi i le generale stabi I ite în teoria generală a transfor-matorului monofazat:
^i=fifn+{a£o
XJ2—I2-^22 hzQ
aplicabile şi transformatorului de curent monofazat, rezultă: pentru partea primară, în cazul funcţionării în gol,
iar în cazul funcţionării cu o sarcină secundară:
U,=hzki,
expresii corespunzînd unei scheme echivalente a părţii primare a transformatorului de curent, redusă la o impedanţă Z^ = =Rki+jXki, străbătută de curentul f±; pentru partea secundară, C72=t/20-f/2^22 (care la funcţionarea în goi devine U2=U20-\-I1Z0), relaţie în care impedanţa corespunzătoare sarcinii nu e cuprinsă în Z22, iar schema echivalentă corespunzătoare e cea	Z22
din fig. XLVI.
Cel mai frecvent, transformatoarele de curent, în special cele pentru măsură, alimentînd pe partea secundară rezistenţe ohmice foarte mici, pot fi considerate că funcţionează în
scurt-circuit (U2=0)^ şi în consecinţă XLV/. Schema echivalentă a Zq —	părţii secundare a transfor-
T%~	“	-^î-	matorului	de	curent.
h
Considerînd că înfăşurările au acelaşi număr de spire, reprezintă raportul de transformare al curenţilor la a!i-
^22
mentarea transformatoru lu i pe partea primară.
în impedanţa Z22 sînt cuprinse toate rezistenţele ohmice pe partea secundară, incluziv rezistenţa reţelei.
Raportul de transformare al curenţilor secundar şi primar trebuie să aibă o valoare cît mai apropiată de raportul numă-
rului spirelor, adică de 1.
trebuie să se abată cît mai puţin
arg:
Eroarea de curent Zi
H£ll
11 şi eroarea de unghi, adică
nu trebuie să depăşască e anumite valori, cari depind
^11
de clasa de precizie a transformatorului.
Spre deosebire de transformatorul de tensiune, Ia care fluxul principal e practic constant, la transformatorul de curent fluxul principal variază foarte mult între gol şi scurtcircuit.
Raportul valorilor fluxului magnetic în miez la funcţionarea în scurt-circuit şi în gol, la curent primar constant, fiind egal
32
Transformator pentru instalaţii eiectrbehergetîce 49â
Transformator pentru instalaţii eiectroenergetke
'2
cu raportul tensiunilor electromotoare la funcţionarea în scurt-circuit şi în gol e dat de:
h p= —
£0 *22 *22 dacă se neglijează variaţia, cu saturaţia miezului, a impedanţei Z0. Transformatorul de curent pentru măsură în funcţionare normală fiind practic în scurt-circuit e străbătut de un flux magnetic mic (cîteva procente din fluxul de funcţionare în gol). Dacă se deschide circuitul secundar, fără a întrerupe curentul primar, fluxul magnetic se măreşte brusc, ceea ce poate avea ca urmare o încălzire excesivă şi o modificare a proprietăţilor magnetice, cu o micşorare a preciziei, dacă transformatorul e din nou conectat. Clasa de precizie a transformatorului se stabileşte după eroarea de curent şi eroarea de fază. Eroarea de curent pentru un anumit curent nominal Ilt în înfăşurarea primară, e abaterea procentuală a curentului secundar /2 faţă de curentul secundar teoretic I2f, cores- jlH punzător raportului de transformare nominal n al transformatorului:
2^ (/2	===
= (J2W-7i)/I i.
Eroarea de fază e abaterea de fază a fazoru-lu i reprezentînd curentuI secundar, rotit cu 180°, faţă de fazorul reprezentînd curentul primar.
După locul de instalare, care determ ină anumite particularităţi constructive, se deosebesc transformatoare de curent de interior şi transformatoare de curent de exterior.
După felul izolaţiei, se deosebesc transformatoare de curent: uscate (fără izolaţie specială între înfăşurări); în răşina (cu izolaţie din răşină); în ule (cu izolaţie din ulei, folosite în general de la 35 kV în sus); aceste trei tipuri prezentînd numeroase variante, diferite după utilizare, după tensiune şi după tipul constructiv.
T ransformato-r u I de curent de interior pentru tensiuni joase (sub 1 kV) e de tip uscat şi e folosit pentru alimentarea instrumentelor de măsură şi a releelor. Miezul e din tole, tăiate în formă de L, neizolate, împachetate ţesut; înfăşurarea secundară e repartizată pe două coloane; înfăşurarea primară poate fi din sîrmă, bandă sau bară; shunt-uri magnetice sînt folosite pentru compensarea erorilor; sînt executate pentru sarcini nominale de 5 VA.
XLVII. Transformatoare de curent. a) de trecere, unispiral, cu izolaţie de porţelan pentru 10 kV; fa) de trecere, multispiral, cu izolaţie de porţelan pentru 10 kV; c) pentru componentă omopolară; d) cu izolaţie de răşină pentru 10 kV; e) cu saturaţie rapidă pentru 1 kV; f) pentru bare colectoare 0,5 kV; g) suport cu ulei pentru 110 kV; 1) tijă de trecere de cupru; 2) izolator de trecere de porţelan; 3) carcasă metalică; 4) înfăşurare secundară.
Transformatorul de curent t o r o i d a Iţ de interior, pentru transformarea curentului, de componentă omopolară, e constituit dintr-un miez în formă de tor, din tablă silicioasă, pe care e bobinată înfăşurarea secundară (v. fig. XLVII c). înfăşurarea primară e constitu ită d in însuşi cablu I izolat pe care se montează acest transformator.
Transformatorul de curent de trecere, de i nter ior, cu izolaţie de porţelan, e folosit pentru tensiuni de 10-“15 kV. Miezul, din plăci în formă de L din oţel de transformator, e împărţit în două jumătăţi; fiecare jumătate e cuprinsă în cîte un izolator de trecere; înfăşurarea primară, multispirală, e fixată în cele două izolatoare de trecere din porţelan, iar înfăşurările secundare sînt executate sub formă de bobine legate în serie (v. fig. XLVII b).
Izolatoarele servesc la izolarea înfăşurării primare faţă de cea secundară şi faţă de armatura pusă la pămînt.
Suprafaţa interioară a izolatorului e de asemenea acoperită cu vopsea de grafit, legată la pămînt. Prin această dispoziţie se evită ioniza-rea straturilor subţiri de aer dintre piesele metalice şi izolatoare.
Transformatorul se construieşte şi în varianta cu înfăşurarea primară constituită dintr-o bară şi un singur izolator.
O	altă variantă se deosebeşte prin faptul ca transformatorul poate fi străbătut de o bară colectoare (v. fig. XLVII f).
T ransformato-r uI de curent de tip suport, cu izolaţie de răşină, de interior, se execută atît pentru tensiuni sub
1	kV cît şi pentru tensiuni peste 1 kV (v. fig. XLVII d).
T ransfo rmato ru I de curent de tip suport, cu izolaţie uscata, cu saturaţie rapidă, de interior, e constituit dintr-un miez asamblat din tole în formă de L, constituind două coloane pe care sînt instalate înfăşurările^. fig. XLVII e). E folosit pentru alimentarea bobinelor de declanşare aledi spozitive-lor de acţionare ale în-treruptoarelor.
Transformatorul de curent de tip suport, de exterior, cu ulei, pentru tensiuni de la 35 kV în sus, e constituit dintr-o cuvă de porţelan umplută cu ulei în care se găsesc cele două înfăşurări (v. fig. XLVII g).
Transformatorul de tensiune e un transformator de măsură care are drept scop să reducă valoarea tensiunii, fiind racordat lacircuite cu tensiune întrecînd o anumită limită (în general
	
, E	a |
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 499 Transformator pentru instalaţii electroenergetide
Zkz
Uzo
U2
XLVIII. Schema echivalentă a părţii secundare a transformatorului de tensiune.
500 V). înfăşurarea primară e dimensionată şi izolată pentru întreaga tensiune de măsurat, iar cea secundară pentru tensiunea de 100 V (în unele cazuri pentru 110 V). Aceste transformatoare se execută pentru tensiuni primare nominale de la 1 kV pînă la cele mai înalte tensiuni folosite; pe partea secundară, tensiunea nominalăede100 V(în unele cazuri de 110 V). Puterea nominală variază de la 25 VA pînă la 600 VA, uneori chiar mai mult.
Se deosebesc transformatoare de tensiune monofazate şi trifazate. Transformatoarele monofazate se folosesc mai rar cîte unul singur, mai frecvent cîte două, montate în V, sau cîte trei, legate în stea pentru circuite trifazate.
Transformatoarele trifazate sînt executate cu trei sau cu cinci coloane, avînd înfăşurările conectate conform grupului de conexiuni Yy0.
Din relaţiile generale stabilite în teoria generală a transformatorului monofazat, aplicabile şi transformatorului de tensiune monofazat, rezultă:
U2 = U2Q-\-I2Zk^ căreia îi corespunde, pentru partea secundară a transformatorului, schema echivalentă din fig.
XLVIII, conform căreia transformatorul se comportă ca un generator cu tensiunea constantă U20 şi impedanţa Zk .
Dacă impedanţa unui generator e inclusă în impedanţa primară a transformatorului şi prin aceasta considerată în impedanţa de scurt-circuit Zk%, generatorul şi transformatorul pe partea secundară, cu ajutorul circuitului echivalent din fig. XLVIII, pot fi considerate ca o unitate.
Variaţia curentului primar şi a tensiunii secundare în funcţiune de sarcină: 71=/1(f2) şi t>i=/a(jj) se stabilesc pe baza relaţiilor:
se construieşte cu dispersiune redusă şi cu miezul de oţel cît mai slab magnetizat; de asemenea mai trebuie ca şi sarcina secundară rezultantă din aparatele de măsură conectate să nu fie prea mare, astfel încît practic se poate considera că transformatorul funcţionează în gol.
Valorile admisibile ale erorii de tensiune şi ale erorii de unghi sînt stabilite prin prescripţii; de exemplu, la transformatoare de tensiune din clasa 0,1, eroarea de tensiune nu trebuie să fie mai mare decît 0,1 % şi eroarea de unghi trebuie să fie mai mică decît 5'; deci trebuie ca | ZJZ^ j ^>0,999 şi arc (/0/Zu)< 5'. Clasa de precizie a transformatorului se stabileşte după eroarea de tensiune şi eroarea de fază.
Eroarea de tensiune pentru o anumită tensiune primară e dată de
U9-U<
2/ TJ^Vl U1
U.
21
XL/X. Transformatoare de tensiune. a) uscat 0,5 kV; b) cu izolaţie de răşină 0,5 kV; c) în ulei 3'”13 kV; d) în ulei 110 kV; 1) cutia de borne secundare; 2) borne primare; 3) izolator de porţelan; 4) şurub de punere la pămînt; 5) cărucior; 6) izolator de trecere; 7) buşon de umplere; 8) buşon de golire.
(1)
(2)
care prezintă interes practic,
.7 A
2 z
^11
u,=ui:
j ZnZ22 -* 2
Diferenţa dintre j Z0/Zn | şi 1 e deci căderea de tensiune relativă la mersul în gol (eroarea de tensiune) şi arc (Z0/Zn) e unghiul de fază între tensiunile primară şi secundară (eroarea de unghi). Pentru ca raportul tensiunilor să corespundă cît mai exact posibil raportului spirelor trebuie ca {Zq/Z^I să se abată cît mai puţin de 1 ; în acest scop transformatorul de tensiune
unde U2 e tensiunea secundară obţinută; U2ţ e tensiunea secundară teoretică ^UJn, n e raportul de transformare. Eroarea de fază e diferenţa de fază între tensiunea secundară şi tensiunea primară.
După locul de instalare care determină anumite particularităţi constructive, se deosebesc transformatoare de tensiune de interior şi transformatoare de tensiune de exterior.
După felul izolaţiei, se deosebesc transformatoare de tensiune: uscate (fără izolaţie specială între înfăşurări); în răşină (cu izolaţie din răşină); în ulei (cu izolaţie de ulei); aceste trei tipuri prezentînd numeroase variante diferite după utilizare, după tensiune şi după tipul constructiv (v* fig* XL/X).
Exemple de transformatoare pentru instalaţii electroenergetice deosebite prin domeniul restrîns de folosinţă, prin modul de montaresau prin anumite particularităţi constructive:
T ransformator de cale. C. f.: Transformator de la care se alimentează direct cu energie electrică circuitul de cale de curent alternativ (v. sub Circuit de cale). El se montează lîngă cale în pichetul (v. sub Pichet de cablu) de alimentare.
Transformator de linie. C. f.: Transformator care alimentează cu energie electrică o instalaţie de bloc automat de linie (v. sub Bloc de cale ferată) şi care e legat prin înfăşurarea primară în reţeaua electrică principală de alimentare a blocului de linie.
Transformator de releu. C.f.: Transformator introdus între firele de şine şi releul de cale al unui circuit de cale de curent alternativ. Transformatorul de releu se foloseşte cînd releul e instalat departe de circuitul de cale (în cabina de centralizare) şi serveşte la asigurarea tensiunii necesare la bornele releului (v. Circuit de cale). Transformatorul de releu se montează lîngă cale, în pichetul de releu,
32*
Transformator pentru instalaţii electroenergetice 5Q0 Transformator pentru instalaţii electroenergetice
Transformator de semnal. C. f.: Transformator de la care se alimentează cu energie electrică becurile de la semnalele luminoase de cale ferată.
Transformator electric de sudare.
Tehn., Mett.: Transformator monofazat coborîtor de tensiune, destinat să furniseze curentul necesar pentru sudarea (ca şi pentru tăierea sau încărcarea obiectelor metalice) cu arcul electric.
Pentru ca arcul să fie stabil, sudarea în curent alternativ, cu transformatoare de sudare, se execută numai cu electrozi înveliţi; în circuitul de sudare se intercalează bobine, cari asigură un unghi de defazaj astfel ca, la trecerea curentului prin valoarea zero sau prin valori foarte mici, tensiunea de sens schimbat să aibă o valoare suficientă pentru ca arcul să nu fie întrerupt. Timpul de restabilire a arcului e cu atît mai scurt, cu cît tensiunea în gol a transformatorului e mai înaltă, dar din motive de securitate această tensiune nu trebuie să depăşească 75---80 V. Pentru menţinerea stabilă a arcului, factorul de putere se micşorează pînă la valoarea cos 9=UajU0 (practic, cos 9= =0,35“-0,45), unde Ua e tensiunea arcului de sudare şi U0— =55*-*80 V e tensiunea în gol a secundarului transformatorului (valorilemai mari fiind necesare sudărilor cu intensităţi de curent mai mici). Caracteristica exterioară a transformatoru lu i de sudare trebu ie să fie descendentă, ca să poată suporta desele scurt-circuitări cari intervin în^mod.normal în timpul sudării. în acest scop, spre deosebire de transformatoarele de forţaşi de lumină, înfăşurările primară şi secundară trebuie să prezinte o dispersiune magnetică destul de mare; curentul de scurt-circuit nu trebuie să depăşească cu mai mult decît 20% curentul de sudare normal. Obţinerea unei astfel de caracteristici descendente (v. fig. L)se realizează prin transformatoare cu dispersiune magnetică relativ mare. Se folosesc numeroase soluţii constructive principale; transformatoare de sudare cu înfăşurarea primară mobilă (v. fig.
LI), la cari reglajul se face prin variaţia distanţei dintre cele două înfăşurări; transformatoare de sucfare cu prize inter med ia re în înfăşurarea primară (v. fig. LI)*
mmmf
LI. Transformator de sudare cu înfăşurare primară mobilă.
LIII. Transformator de sudare cu shunt magnetic, m) miez mobil.
L. Mersul caracteristicii de funcţionare a unui transformator de sudare.
LII. Transformator de sudare cu prize intermediare.
la cari reglajul tensiunii secundare se face prin varierea numărului de spire ale înfăşurării primare, cu ajutorul unui comutator cu trepte, înfăşurarea secundară fiind situată între cele două jumătăţi ale înfăşurării primare, iar pachetul de tole avînd formă adecvată pentru a asigura fluxul magnetic de dispersiune necesar; transformatoare de sudare cu shunt magnetic (v. fig. LUI), în cari, prin introducerea unui miez feromagnetic mobil (m) în direcţie perpendiculară pe planul figurii, se dă fluxului şi o cale de închidere diferită de aceeacare trece prin înfă-
şurareasecundară; transformatoare de sudare cu impedanţă reglabilă, la cari transformatorul propriu-zis ede construcţie normală, caracteristica de tensiune şi reglarea fiind realizate printr-o impedanţă reglabilă,cu miez mobiI sau cu prize.
La toate aceste transformatoare, înfăşurarea secundară are spire puţine, pentru a obţine curenţi in-tenşi (pînă la 500 A şi mai mult) şi tensiune secundară în sarcină cuprinsă între 18 şi 40 V. Tensiunea secundară de mers în gol nu trebuie să depăşească 75---80 V, pentru aasigura protecţia sudori lor.
Transformatoarele de sudare sînt monofazate şi cu factor de putere mic, ca urmare a reactanţei de dispersiune mari; la conectarea la o reţea trifazată trebuie acordată o atenţie deosebită încărcării fazelor. —
Deşi mijloacele de reglare enumerate sînt utilizate curent, construcţiile noi de transformatoare de sudare folosesc amplificatoare magnetice (traductoare) executate din tole speciale cu grăunţi orientaţi de o mare permeabilitate magnetică, la cari ciclul isterezis e mai vertical şi mai redus, în vederea micşorării pierderilor.
Mijloacele de reglare menţionate nu sînt comode în exploatare (uneori complicate), se uzează şi provoacă vibraţii, dînd naştere la pierderi. De asemenea, gama reglajului obţinut e slabă şi greu se obţin variaţii ale raportului ^maxl^mjn de ordinul 8 pînă la 10, necesare în practică.
Amplificatoarele magnetice prezintă avantajul ca pot crea căderi de tensiune necesare în sarcină şi acoperă o gamă de reglaj foarte întinsă. Alte
.... ................................./?j—i
S,~
avantaje ale reglării cu amplificator magnetic sînt: lipsa de mecanisme, ceea ce face ca ele să nu se uzeze, precizia reglajului prin mijloace pur electrice, posibilitatea reglării la distanţă, autoreglare; pot fi aplicate la încărcări monofazate, trifazate sau hexafazate. Pentru a evita ca una dintre bobinele de putere să fie inactivă, în timp ce alta lucrează singură sub influenţa fluxului de saturaţie, se folosesc montaje numite amp I isate. Un post de sudare monofazat cu reglaj prin amplificator magnetic, serie sau amplisat, se reprezintă în fig. LIV. Circuitul de comandă isrse realizează avantajos cu un mic redresor de seleniu de cîţiva amperi racordat la reţea.
Transformatorul cu dispersiune magnetică e un transformator la care dispersiunea magnetică e mărită artificial şi care e mult folosit la sudare, deoarece poate realiza o caracteristică externă favorabilă, cu mare cădere. Valoarea intensităţii curentului de scurt-circuite
L/V. Post de sudare monofazat cu reglare cu amplificator magnetic.
P, S) transformator cu cădere de tensiune; S1# S2( S3) amplificator serie sau amplisat; R) reostat de reglare a curentului de comandă: £c) circuit de comandă;
A) locul de sudare.
Isc '
■ II
' kX„
unde I2sc e curentul de scurt-circuit în secundar, Uje tensiunea primarului, k e raportul de transformare, iar X e reactanţa inductivă echivalentă a transformatorului (care, la transformatoarele de acest tip, se face intenţionat mai mare). Mărirea
Transformator pentru instalaţii electroenergetice	5Q1	Transformator	pentru	instalaţii	electroenergetice
reactanţei'-ST se poate realiza, fie prin montarea celor două înfăşurări pe miezuri diferite, sau distanţate pe acelaşi miez (pentru ca un număr suficient de linii de cîmp să fie dispersate), fie prin introducerea de shunt-	.
uri magnetice din miezuri feromagne-	|[ II II H
tice. Acest din urmă sistem e utilizat	,--H H	^
cel mai mult, prezentînd avantajul	(ijft--------- iBl
unei reglări continue a curentului de	>—*	—*
sudare, prin variaţia continuă a reluc-tanţei shunt-ului magnetic. Coeficientul de dispersiune a=1 — c2 variază între 2 şi 10%, după cum shunt-ul
M
magnetic e scos sau introdus, c =
LV. Transformator de sudare cu shunt magnetic mobil. P) primar; S) secundar; M) miez mobil.
u2
2 sc ~
' N2 1
modificarea numărului de spire ale bobinei e puţin utilizată, deoarece nu se poate realiza decît un regiaj în trepte.
Transformatorul cu bobină de r e a c-t a n ţâ pe miez comun eun transformator cu trei înfăşurări: primară, secundară şi de reactanţă (sistem V. P.Niki-tin),toate înfăşurările fiind dispuse pe acelaşi miez (v. fig. LVII).
~\l L±L 2
fiind coeficientul de cuplaj. Fluxul în shunt-ul magnetic e variabil cu sarcina; la scurt-circuit, nu trece flux prin secundar, fluxul închizîndu-se aproape complet prin calea de dispersiune astfel încît curenţii de scurt-circuit nu depăşesc anumite valori, iar transformatorul rezistă uşor la scurt-circuitări. Reglarea intensităţii se realizează cu ajutorul shunt-ului magnetic (v. fig. LV) mobil, dispus între înfăşurările primară şi secundară, care se poate deplasa, variind valoarea dispersiunii magnetice, deci şi reactanţa inductivă.
Transformatorul de sudare, cu bobină de reactanţă separată (v. fig. LVI) e un transfor-
U(V)
LVI. Transformator de sudare cu bobină de reactanţă separată,
o)	cu variaţia circuitului magnetic al bobinei; b) cu variaţia numărului de spire; c) caracteristica externă; 1 şi 2) înfăşurările primară şi secundară ale transformatorului; 3) bobină; 4) arc de sudură; U şi /) tensiunea (în V) şi intensitatea curentului (în A) din secundarul transformatorului.
mator coborîtor, la al cărui circuit secundar e legată o bobină de reactanţă, formată dintr-un conductor, înfăşurat pe un miez feromagnetic.
Tensiunea arcului electric se va micşora odată cu creşterea căderii intensităţii curentului, adică odată cu mărirea căderii de tensiune în bobină, conform relaţiei: Ua=U2—Ub, în care Ua, U2 şi TJfr sînt tensiunea arcului electric, respectiv tensiunea secundaru lu i şi a bobinei de reactanţă. Reglarea se poate real iza, fie prin variaţia circuitului magnetic al bobinei (v. fig. LVI a), fie prin variaţia numărului de spire (v. fig. LVI b). Intensitatea curentului de scurt-circuit e:
0,2 7T2/- 10-8
unde Ry e reluctanţa circuitului magnetic al bobinei, iar N e numărul de spire. Metoda de variaţie a reluctanţei circuitului magnetic e utilizată curent deoarece se poate regla intensitatea de curent cu precizie suficientă şi în mod lin; prin mărirea întrefierului, reluctanţa şi intensitatea curentului cresc, prin micşorarea intrefierului, ele descresc. Metoda prin
LV//. Transformator de sudare cu bobină de reactanţă pe miez comun, o) legăturile bornelor pentru intensităţi mari; b) legăturile bornelor pentru intensităţi mici; c) caracteristicile externe; 1) şi 2) înfăşurările primară şi secundară ale transformatorului; 3) bobină de reactanţă pe miez comun;
4) arc de sudură; I), II), III) şi IV) bornele transformatorului.
Fluxurile primar şi secundar sînt opuse şi se obţine un flux rezultant în bobina de reactanţă. După modul de legare a înfăşurărilor de reactanţă cu înfăşurarea secundară., fluxurile sînt de acelaşi sens sau de sensuri contrare; la conexiuni de acelaşi sens (conductoarele de sudare legate la bornele / şi IV) se obţin intensităţi mai mari şi tensiuni mai joase în gol, iar la conexiuni în opoziţie (conductoarele de sudare legate la bornele / şi IU), se obţin intensităţi mai mici. Reglarea intensităţilor se face cu ajutorul miezului mobil al bobinei de reactanţă.
Transformatoarele de sudare pentru sudarea manuală cu arcul electric se construiesc pentru curenţii nominali de 150, 300, 400,500 A, iar pentru sudarea, automată, curenţii pot ajunge pînă la 2000 A.Obişnuit, intensitatea maximă a curentului corespunde unui regim intermitent cu perioade de lucru de c=0,3***0,6; ţinînd seama de acest coeficient, intensitatea curentului pentru regimul continuu de lucru se determină din relaţia: ^2cont. ~
= ycl% ; în cazul cînd sînt necesari curenţi mai mari la
*	^	max
sudare, se ’eagă în paralel transformatoare identice. în general, tensiunile de mers în gol în secundar nu depăşesc 75 V, tensiunile de lucru fiind de 15, 20, 25, 30 şi 35 V pentru intensităţile de sudare respective de 100, 101 •••200, 201 *-*250, 251 •••350 si 351 •••500 A. Randamentul transformatoarelor e de
0,75-0,85.
Fiecare transformator e echipat cu un dispozitiv de reglare, cu indicator de curent (care e ataşat de dispozitivul de reglare şi are precizia de cca ±15%), eventual cu ampermetre şi volt-metre (pentru circuitul secundar). Alegerea secţiunii şi a lungimii cablurilor de sudare se face astfel, încît căderea de tensiune în secundar să nu depăşească 4 V. Transformatoarele de sudare sînt mult folosite, deoarece preţul lor de cost e mic, întreţinerea lor e foarte uşoară şi uzura e aproape inexistentă (neavînd părţi rotative).
Ameliorarea factorului de putere se poate realiza cu ajutorul condensatoarelor montate în interiorul aparatului, sau, în cazuri speciale, cu ajutorul motoarelor sincrone.
Transformator de sudare automată: Transformator folosit la sudarea automată, pentru intensităţi pînă la 2000 A. La
Transformator electric de telecomunicaţii
502
Transformator electric de telecomunicaţii
aceste transformatoare, reglarea precisă a intensităţii se face de la distanţă, prin butoanele de la tabloul de comandă al automatelor (v. Tractor de sudare).
Transformatorul de sudare din fig. LV///, tip TSD-1000, cuprinde: miezul 1 pe care sînt înfăşurate bobinele primarului
LVlll. Transformator de sudare automată (tip TSD-1000).
1) miezul înfăşurărilor primară (2) şi secundară (3); 4) bobină de reglare; 5) miez mobil; 6 şi 8) electromotoare; 7) ventilator; 9) carcasă; 10) roată derulare; 11) indicator de curent; 12) releu.
2	şi ale secundarului 3, cum şi bobina de reglare 4, partea mobilă 5 a miezului (cu bobinele de reglare) fiind depla-
LIX. Schema electrică a transformatorului de sudare automată,
1 şi 2) înfăşurările primară şi secundară ale transformatorului; 3) legătura pentru 65 V; 4) legătura pentru 75 V.
sabilă cu ajutorul unui electromotor 6 (comandat de la distanţă); un ventilator de răcire 7, antrenat de motorul 8;
carcasa 9, suspendată pe patru roţi 10. Cu ajutorul indicatorului 11 se stabileşte curentul de sudare ales în prealabil, iar reglarea precisă se face prin butoane, folosind ampermetrul de pe tabloul de comandă al tractorului de sudare. Legăturile înfăşurării primare, pentru mărirea tensiun ii în secundar, se fac la o placă cu borne; legăturile cu secundarul şi primarul, la alte două plăci. A patra placă conţine borne pentru reglarea de la distanţă, pentru alimentarea motoarelor din transformator şi punerea în funcţiune a releului 12 (la stabilirea diferitelor circuite). Tensiunea în secundar se alege de 65 sau 75 V (v. fig. LIX), pentru tensiunea primară de 220 şi 380 V, intensitatea curentului putînd varia între limitele 400 şi 1200 A. Puterea nominală e de 76 kVA, factorul de putere e 0,55, randamentul e 0,85, regimul de lucru e de 55% la 1000 A, şi de 40% la 1200 A.
Transformator de sudare pentru mai multe posturi: Transformator folosit la sudări în curent alternativ şi prezentînd avantajul că permite echilibrarea fazelor. Se construieşte cu dispersiune magnetică mică, pentru ca tensiunea în secundar să nu varieze cu variaţia sarcinii. Posturile de sudare se leagă în paralel prin intermediul unor bobinede reactanţă(v. fig. LX) iar numărul de posturi se determină din relaţia
_ _ Pin • 103
jy = — -----,
MmV,,
în care P (în kVA) e puterea aparentă a transformatorului, în (în A) e intensitatea medie a curentului postului, U2(în V) e tensiunea în secundar a transformatorului pentru fiecare post, 7] e randamentul, k~
=0,6'**0,7 e coeficientul de simultaneitate. în general, aceste transformatoare se construiesc pentru trei posturi de sudare.
Transformator de sudare trifazat: Transformator cu bobine de reactanţă separate, reglabile, folosit la sudări în curent alternativ trifazat. înfăşurările secundare	/	2	3
ale acestor transformatoare au, pentru fiecare fază, cîte	două bobine, cari pot fi
legate în serie	sau în paralel, în func-
ţiune de intensitatea de curent necesară; reglarea bobinelor de reactanţă se obţine prin modificarea simultană a întrefieru-	pm*!
lui în toate cele trei faze. Aparatul mai	I
e echipat cu un contactor care întrerupe	©
curentul dintre cei doi electrozi laînce- LXJ’ Transformator de .	. .	.	.	.	.	.	sudare	trifazat-monofa-
tarea lucrului, iar la începerea lucrului	zat,
conectează faza a treia, pentru formarea
arcului între electrozi — cele trei faze fiind menţinute în
stare conectată	în timpul lucrului. Tensiunea	de	mers	în	gol
e de 60---70 V,	iar curenţii pot varia	între	limite	largi,
după construcţia aparatului.
Transformator de sudare trifazat-monofazat: Transformator cu bobină de reactanţă, la care nu se obţine o echilibrare totală a fazelor. Fig. LXI reprezintă schema de conexiune Scott, intensitatea în faza 3 fiind de două ori mai mare dectî în fazele 1 şi 2. Aceste transformatoare se folosesc relativ rar în practică.
i.	~ electric de telecomunicaţii. Te/c.: Transformator electric utilizat în instalaţii de telecomunicţii pentru transformarea tensiunii sau a curentului asociate unor semnale electromagnetice. Spre deosebire de transformatoarele electrice utilizate în reţelele de energie, cari lucrează ia frecvenţă fixă, transformatoarele de telecomunicaţii lucrează la frecvenţă
(	V			
				
			i	22=1*
LX. Transformator de sudare pentru trei posturi.
1 şi 2) înfăşurările primară şi secun" dară ale transformatorului; 3) bobină; 4) arc electric.
Transformator pentru încercări de înaltă tensiune
503
Transformator pentru încercări de înaltă tensiune
variabilă şi trebuie să asigure nu numai pierderi de energie cît mai mici ci, în principal, distorsiuni (v.) de frecvenţă cît mai mici. Calculul şi proiectarea lor urmăresc deci realizarea unei anumite caracteristici de frecvenţă a ansamblului din care face parte transformatorul şi trebuie să ia în consideraţie influenţa induct ivităţi lor de dispersiune şi a capacităţi lor parazite cari au un rol hotărîtor la frecvenţe înalte.
Se deosebesc transformatoare de r a d i o f r e-cvenţâ sau de înalta frecvenţa, cari sînt de fapt circuite acordate cuplate, şi transformatoare de audio-frecvenţâ sau de joasa frecvenţă. Primele sînt fără circuit feromagnetic închis şi au o bandă relativă de frecvenţe foarte îngustă. Ultimele au un circuit feromagnetic închis asemănător transformatoarelor de energie şi au o bandă relativă de frecvenţe mult mai largă.
Transfo rm ato r d e adaptare. Telc.: Transformator electric cu raport de transformare ales astfel, încît să asigure adaptarea (v.) unui circuit de telecomunicaţie generator la un circuit de telecomunicaţie receptor.
Se realizează sub formă de transformator propriu-zis, cu înfăşurări distincte, sau sub formă de autotransformator de adaptare. V. şî sub Transformator de audiofrecvenţă.
Transformator de audiofrecvenţă. Telc.* Transformator electric folosit în telecomunicaţii de frecvenţă audio ca element de adaptare sau ca ridicător de tensiune, pe linii sau în echipamente electronice. Transformatorul trebuie să aibă un raport de transformare aproape constant în toată banda de frecvenţă folosită (de la 50 la 8000 Hz, uneori chiar pînă la 20000 Hz). Din cauza pierderilor în fier mari la frecvenţe mai înalte, miezul magnetic se execută din tole subţiri de oţel silicios (uneori prevăzut cu un întrefier mic) sau din aliaje magnetice speciale. înfăşurările primare şi secundare sînt bobinate în straturi (cu înfăşurarea secundară în exterior), cu induct ivităţi de d ispersiune şi capacităţi parazite cît mai mici.
Transformatorul de adaptare se foloseşte Ia punctul de joncţiune a două circuite de telecomunicaţii, cu scopul de a face adaptarea impedanţelor caracteristice ale acestor circuite, sau pentru înlăturarea influenţei asimetriei schemei unuia dintre circuite (de ex. din staţiunea de telecomunicaţii) asupra celuilalt circuit construit simetric (de ex. linia de telecomunicaţii) şi pentru a înlătura astfel cuplajul galvanic între circuite. Raportul de transformare n al transformatorului de adaptare e dat de relaţia
în care Zx şi Z2 sînt impedanţele caracteristice ale celor două circuite, şi e cuprins de obicei între 1 :1 şi 1 : 5 în instalaţiile telefonice.
Transformatorul din echipamentele electronice poate fi transformator de t e n s i u n e sau transformator de putere.
Transformatorul de tensiune face oficiul de ridicător de tensiune şi se conectează în primar la o sursă de curent, iar în secundar, la un receptor de impedanţă foarte ridicată, cu caracter de reactanţă capac iti vă. T ransformatoru I de intrare la un etaj de amplificare are un raport de transformare de la 1:10 la 1: 25, chiar 1 : 30. T r a n s f o r-matorul de cuplaj între etaje deampli-f i c a r e are un raport de transformare de la 1 : 2 la 1 :4.
Transformatorul de putere are rol de adaptare a impedanţelor caracteristice ale diferitelor elemente ale unui amplificator de putere, de exemplu pentru adaptarea circuitului anodic al tuburilor electronice finale cu imepdanţa de sarcină.
Transformator de fantomizare Te/c.: Transformator diferenţial (v.) cu priză mediană, folosit la
realizarea montajelor cu circuite fantomă (v. Circuit de telecomunicaţii fantomă).
Transformator diferenţial. Te/c.: Transformator electric de telecomunicaţii echipat cu o înfăşurare primară avînd o priză intermediară şi cu o înfăşurare secundară simplă. E folosit, de exemplu, în sistemele diferenţiale (v. Sistem diferenţial), bilaterală în repetoarele vocale construit astfel încît să aibă un flux de dispersiune şi pierderi cît mai reduseşi impedanţe proprii, şi mutuale foarte ridicate.
pentru a asigura legătura (v.) pentru două linii, fiind
j-^mrîTn-|
Transformator diferenţial cu o singură înfăşurare primară..
1) primar; 2) secundar
;
1
3-------------------------------------°
//. Transformator diferenţial cu două înfăşurări primare.
1)	primar; 2) secundar.
Poate avea o singură înfăşurare (v. fig. /)sau două înfăşurări (v. fig. II) primare, cu priza intermediară mediană, sau împărţind neegal înfăşurarea (foarte rar).
î. ~ pentru încercări de înalta tensiune. Elt.: Transformator monofazat, în ulei, mai frecvent în aer (uscat), construit spre a produce tensiuni foarte înalte şi a suporta scurt-circuite bruşte, cari apar la străpungerea materialului încercat. Execuţie specială nu cer nici miezul magnetic şi nici înfăşurarea de’joasă tensiune, ci numai înfăşurarea de înaltă tensiune, din cauza capacităţii mari pe care o prezintă, ceea ce conduce la curenţi capacitivi importanţi la funcţionarea în gol; sarcina cerută transformatorului la scurt-circuit brusc e alimentată în primul moment din energia capacitivă a înfăşurării.
Transformatorul în construcţia din fig.
/, cu două coloane, e asemănător cu două condensatoare de trecere. Peste înfăşurarea de joasă tensiune, înfăşurarea de înaltă tensiune din sîrmă izolată cu lac e bobinată, în cîte un strat, pe mai mulţi cilindri coaxiali de pertinax, ale căror lungimi axiale descresc treptat. Straturile se leagă în serie şi anume alternativ, stratul unei coloane cu stratul corespunzător al celeilalte coloane, cu excepţia ultimelor straturi cari se pot lega în paralel.
începutul stratului celui mai interior se leagă la miez, iar capătul înfăşurării la borna de înaltă tensiune. Cu un astfel de transformator se poate obţine o tensiune de circa 1 *106 V.
Pentru tensiuni mai înalte se folosesc transformatoare de foarte înaltă tensiune în cascadă, adjcă ale căror înfăşurări de înaltă tensiune sînt legate în serie. în cazul unei cascade de n transformatoare, avînd începutul înfăşurării de înaltă tensiune
L Transformator pentru încercări.
1) înfăşurare de joasă tensiune; 2) înfăşurare de înaltă tensiune; 3) cilindru izolant.
Transformator
504
Transformări termodinamice în atmosferă
a primului transformator legat la pămînt, fiecare treaptă a cascadei rid ică tensiunea faţă de pămînt cu cîte U/n. Instalaţia în cascadă din fig. II e caracterizată prin menţinerea tensiunii joase a fiecărui transformator la tensiunea înaltă a celui precedent.
Astfel, de exemplu, pe treapta doua înfăşurarea de joasă tensiune a transformatorului de înaltă tensiune 2 e legată la potenţialul clemei de înal-tătensiuneatrans-formatorului 1, adică la 1/nU, şi eseparată printr-un transformator de izolare 4, cu raport de transformare 1/1, a cărui una dintre înfăşurări e legată la reţeaua de alimentare prin intermediul dispozitivului de reglare R2.
Izolatoarele de trecere ale fiecăruia dintre transformatoarele de înaltă tensiune sînt construite pentru U/n din tensiunea totală, particularitate care rezultă din modul de construire arătat al schemei.
în acest fel de montaj sînt deci necesare atît transformatoare de înaltă tensiune cît şi transformatoare de izolare; în total (^+1) n/2 transformatoare.
1.	Transformator. 4. Fotgrm.: Aparat care transformă, după anumite reguli, imagini primare în altele, numite imagini secundare.
2.	~ fotogrammetrie. Fotgram.: Aparat folosit la transformarea prin perspectivă afină a unei imagini din planul clişeului original pe planul unui alt clişeu, respectiv la transformarea imaginii din planul clişeului într-o imagine grafică desenată.
3.	~ grafic. Fotgrm.: Transformator fotogrammetrie (v.), care serveşte la transformarea afină a imaginii fotografice, într-o imagine grafică desenată.
4.	Transformator de imagini. Telc.: Sin. Disector de imagini (v.). Termenul Transformator de imagini e impropriu pentru această accepţiune.
5.	Transformator exponenţial. Telc.: Sin. Linie exponenţială (v. Exponenţială, iinie ~).
e. Transformari de stare. Fiz., Chim. fiz., Tehn. V. Transformare 3.
7.	~ termodinamice în atmosfera. Meteor.: Transformări de stare ale unei mase de aer din atmosferă, în cursul cărora variază valorile parametrilor de stare cari corespund masei de aer respective. Deşi aerul nu e un gaz perfect, în studiul fenomenelor atmosferice se utilizează ecuaţia de stare a gazelor perfecte, deoarece eroarea care se face prin considerarea aerului ca gaz perfect e mai mică decît erorile introduse de măsurări şi de labilitatea mărimilor din atmosferă. Ţinînd seamă că atît energia interioară u, cît şi schimbul de căldură q pot fi exprimate în funcţiune de doi dintre parametrii p,v sau T şi de variaţiile lor, rămîn patru parametri măsurabili în cursul oricărei transformări. De obicei, se iau parametrii p, v, T şi q. Doi dintre ei sînt independenţi, iar ceilalţi doi depind de primii.
Relaţiile cari se deduc din principiile Termodinamicii exprimă cantitatea de căldură schimbată în funcţiune de o pereche de parametri independenţi, aleşi succesiv din cei trei, p,v,T, cari mai rămîn:
dq = cvăŢ+(cp-cv) T
dq=cpăT-(cp-ov)T^t, c.	c
dq= j[Pdv + -£vâP>
unde cv şi c sînt căldurile specifice la volum şi la presiune constantă, iar R e constanta gazului perfect.
în transformările fizice pe cari Ie suferă masele de aer din atmosferă variază, în general, toţi cei patru parametri ai gazului. Transformările pot fi însă aproximate, după împrejurări, de una dintre transformările definite pentru cazul cînd unul dintre parametri rămîne constant.
Transformările termodinamice din atsmoferă se împart, în general, în transformări umede şi transformări uscate.
Transformare termodinamică umedă: Transformare într-o masă de aer umed, saturat, în care fazele lichidă sau solidă ale apei coexistă pe lîngă faza de vapori şi suferă variaţii cantitative. Saturaţia trebuie menţinută în tot cursul procesului, în timpul căruia se produc condensarea sau evaporarea. Sedeosebesc numeroase transformări termodinamice umede: Transformarea adiabaticâ umeda e o . transformare adiabatică în cursul căreia suferă variaţii faza lichidă sau solidă a apei în suspensie în aerul saturat.
Ecuaţia transformări lor adiabatice umede e:
d (*, j] +(PK+XcJţ - AR ^=0,
unde Cu e căldura specifică la presiunea constantă a aerului uscat; cu e căldura specifică la volum constant ai aerului uscat; X e numărul de grame de apă amestecate cu un kilogram de aer uscat; x e numărul de grame de vapori de apă amestecate cu un kilogram de aer uscat; L e căldura latentă de vaporizare a apei; T e temperatura absolută; A e echivalentul caloric al lucrului mecanic; iar R e constanta gazelor perfecte.
în cazul transformării adiabatice umede reversib ile, în care produsele de condensare nu ies din sistem prin precipitare, această ecuaţie e integrabilă şi conduce la relaţia:
f ARu	j[^o
—	=( ^~E y'Cu+XCu' ~ Xp~T T0 \Po E0)
în care E0, respectivi? sînt tensiunea maximă a vaporilor în stare iniţială şi finală, e fiind baza sistemului de logaritmi naturali.
Dacă transformarea ad iabatică umedă e ireversibilă, adică dacă apa condensată se precipită, ecuaţia diferenţială nu mai e integrabilă, deoarece X se înlocuieşte cu xpt care e variabil. înlocuindu-l însă cu o valoare medie constantă x, într-un interval mic de presiune, se obţine o relaţie asemănătoare cu cea anterioară pentru transformările reversibile.
în cursul transformărilor adiabatice umede de orice fel rămîn practic constante următoarele mărimi: temperatura echivalent-potenţială (echipotenţială), cea potenţial-echiva-lentă, sau pseudopotenţială. Cu ajutorul lor se definesc atît procesul cît şi originea masei de aer. Condensarea se produce în cursul detentei adiabatice, iar evaporarea, în cursul compresiunii. Pe diagramele aerologice, transformările adiabatice
U
II. Instalaţie de transformare în cascadă.
1, 2, şi 3) transformatoare de înaltă tensiune; 4, 5 şi 6) transformatoare de izolare; R1( R2 şi R0 dispozitive de reglare a tensiunii.
Transformări termodinamice în atmosferă
505
Transformări termodinamice în atmosferă
umede se urmăresc începînd din punctul de condensare adiabatică a masei respective de aer. Din acest punct, spre presiuni şi temperaturi mai joase, punctele cari reprezintă stările succesive ale masei de aer părăsesc adiabata uscată, trecînd pe adiabata umedă a punctului de condensare indicat.
Răcirea sau încălzirea în cursul transformării adiabatice umede sînt mai încete, pentru aceleaşi variaţii de presiune sau de volum specific, decît în cursul transformării uscate, deoarece sînt frînate de dezvoltarea (respectiv de absorpţia) căldurilor latente necesare schimbărilor de fază.
Transformarea pseudoadiabaticâ e o transformare adiabatică ireversibilă, în care apa condensată prin destinderea adiabatică umedă iese din sistem prin precipitare. în timpul transformării pseudoadiabatice, temperatura pseudopotenţială rămîne constantă. De asemenea, rămîn aproximativconstantetemperaturaechipotenţialăsau potenţial-echivalentă.
Destinderea sau răcirea pseudoadiabatică se efectuează după ecuaţia transformări lor adiabatice umede, de-a lungul adiabatei umede. Comprimarea sau încălzirea pseudoadia-batică se efectuează după ecuaţia transformări lor adiabatice uscate, de-a lungul adiabatei uscate.
Transformarea i s o s t e r â umeda eo transformare umedă la volum constant, în tot timpul căreia variază faza lichidă sau solidă a apei în suspensie în aerul saturat, în cursul unei transformări isostere, procesul umed începe din punctul de condensare isosteră.
Transformarea isosteră umedă e caracterizată printr-o căldură specifică a aerului saturat, mult mai mare decît în cazul aerului uscat. M'ărirea e datorită intervenţiei căldurii latente. Schimbul elementar de căldură e dat de:
dq = Lds-{-cj;dT,
unde: L=f(T) e căldura latentă, iar s(v0, T) e umiditatea specifică, v0 fiind volumul specific, care rămîne constant în cursul transformării. Căldura specifică se exprimă, în acest caz, prin:
d q	ds
cv.u==z$ţ"= dT+°v'
fiind funcţiune de temperatura T din cursul transformării şi de volumul specific dat v0. Condensarea se produce în cursul răcirii isostere, iar evaporarea, în cursul încălzirii.
Transformarea i s o p i c n i c a umedă eo transformare identică cu cea isosteră, întrucît densitatea e valoarea reciprocă a volumului specific.
Transformarea isobară umedă eo transformare umedă la presiune constantă, în care variază faza lichidă sau solidă a apei în suspensie în aerul saturat. în cursul transformării isobare, procesul umed începe în punctul de condensare isobară (punctul de rouă). Transformarea isobară umedă e caracterizată printr-o căldură specifică mult mai mare decît în cazul aerului uscat. Mărirea e datorită căldurii latente dezvoltate sau absorbite. Schimbul de căldură elementar e dat de:
dq = Lds-\-CpâT.
Căldura specifică se exprimă prin: dq ds °P’u==df^ dT+CP'
fiind, prin intermediul căldurii latente L—f{T) şi al umezelii specifice s(p0T), funcţiune de temperatură T din cursul transformării şi de presiunea dată pQ.
Condensarea se produce în cursul răcirii isobare, iar evaporarea, în cursul încălzirii. Transformarea e foarte frecventă în apropierea solului.
Transformarea isotermă umedă eo transformare umedă la temperatură constantă, în care variază faza lichidă sau solidă a apei în suspensie. în cursul transformării isoterme, procesul umed începe în punctul de condensare isotermă. Transformarea isotermă umedă nu e posibilă decît pentru temperaturi inferioare temperaturii punctului critic al apei. Ea e caracterizată printr-un bilanţ termic mai mare decît în cazul aerului uscat, la căldura dezvoltată în cursul comprimării adăugîndu-se căldura latentă. în acelaşi timp, însă, creşterea presiunii e frînată de ieşirea din faza gazoasă a unei cantităţi de vapori de apă.
Transformarea termodinamică uscată: Transformare într-o masă de aer uscat sau umed nesaturat (care deci nu conţine apă sau cel mult conţine apă în fază de vapori, în absenţa fazelor lichidă sau solidă). în cursul ei nu e atinsă saturaţia şi nu trebuie să se producă condensare sau evaporare. Transformările termodinamice uscate din aerul umed nesaturat sînt foarte bine aproximate de ecuaţiile cari se scriu pentru aceleaşi transformări în aerul uscat, prezenţa vaporilor de apă dînd abateri de 10---20 de ori mai mici decît erorile cari provin din citirile la instrumente.
Transformarea adiabatică uscată e o transformare în care nu se produce schimb de căldură cu med iul: d#=0, Oricare dintre ceilalţi trei parametri:	presiunea	p,
volumul specific v şi temperatura T, poate fi luat drept al doilea parametru independent, pe lîngă: q—q0. Cu ajutorul lui se pot determina ceilalţi doi parametri, cari nu mai sînt independenţi. Legătura dintre aceşti trei parametri e dată de ecuaţiile lui Poisson, din cari se deduc formulele de recurenţă cari exprimă ceilalţi parametri variabili în, funcţiune de parametrul considerat independent:
x—1
•ir-r'
T=T(
Pq, respectiv fiind presiunea, respectiv volumul la temperatura absolută T0, iar p, respectiv v, presiunea, respectiv volumul, la temperatura absolută T; x=1,40 e cîtul căldurilor specifice la presiune constantă, respectiv la volum constant, pentru aerul uscat.
Transformarea adiabatică e însoţită de variaţia presiunii, a volumului şi a temperaturii. Alegînd pentru stadiul final al transformării o anumită valoare pentru unul dintre aceşti trei parametri, se definesc de la sine şi valorile celorlalţi doi, conform ecuaţiilor de mai sus. Utilizînd valoarea temperaturii potenţialei), care caracterizează această transformare adiabatică şi rămîne constantă în cursul ei, şi care poate fi exprimată în funcţiune de doi dintre cei trei parametri p0, v0, T0 ai stării iniţiale:
AR
1000
Po
T [1000 ^0 °l RT0
AR
Povo(l0001 R l Po I
AR
>
se pot calcula presiunea, volumul specific sau temperatura gazului în orice stare finală, definită de valoarea finală a
Transformări termodinamice în atmosferă
506
Transformări termodinamice în atmosferă
unuia dintre ei, în funcţiune de acea valoare finală a parametrului ales şi de temperatura potenţială:
cj_
\ AR
£ = 1000
(I) _iooo(J*-] [a]	I1000	v)
re 1000
, AR (?) -
Re fiooo) Toool p )
cp
AR
€P
m '=0U0- ■
I1000;	11000	v)
T=T,
•KH(
Tocv
)‘
T=Tn
-? rj ţ'
T« 0P
=vr-
-T9 1 +
■r0)=
T«CP
)"
)‘
-(v-v0),
unde c =cp-\-AR e căldura specifică la presiune constantă.
Transformarea i s o t e r m â uscata e o transformare în care temperatura gazului rămîne constantă: dT=0. Drept parametru care mai rămîne independent, afară de temperatura T=T0, poate fi considerat oricare dintre parametrii p, v, q. Cu ajutorul lui se poate calcula oricare dintre ceilalţi doi, cari nu mai sînt deci independenţi. Relaţiile de recurenţă se deduc din legea stării gazelor şi din primul principiu al Termodinamicii:
q
v=vat^=v^p^.
, practic,
Transformările convective locale din atmosferă sînt, adiabatice.
Transformările advective, desfăşurate de-a lungul marilor suprafeţe frontale, se depărtează destui de mult de caracterul adiabatic, din cauza încetinelii cu care ele se realizează şi care permite schimbări termice cu mediul înconjurător. Ele se definesc mai bine ca transformări politrope de o clasă oarecare, dedusă din mărimea căldurii specifice politrope c.
Transformarea i s o s t e r â uscata eo transformare în care volumul specific rămîne constant: d^=0. Ca parametru independent, pe lîngă v=vQf poate fi luat oricare dintre parametrii p,T, q. Cu ajutorul lui se poate calcula oricare dintre ceilalţi doi, cari nu mai sînt deci independenţi. Relaţiile de recurenţă se deduc din legea stării gazului şi din primul principiu al Termodinamicii:
P=Po ^ =p<,eAp,Vo ■,
q=Ap0v„\n ~ = — Apgv0\n ţ- , v0	ro
unde In reprezintă logaritmii naturali, e e baza lor, iar A e echivalentul caloric al lucrului mecanic.
Transformarea p o I i t r o p â uscata e o transformare în care variază concomitent toţi parametrii gazului, dar în aşa fel, încît variaţia cantităţii de căldură q pentru o variaţie de temperatură egală cu unitatea (căldura specifică politropă c) să rămînă constantă şi independentă de presiune sau de volumul specific:
dq—căT.
Celelalte trei relaţii, cari se deduc din principiile Termodi-, namicii pentru ceilalţi parametri ai gazului, sînt:
dv
{c-c)iT+(cp-cv)T-=Q;
{Cp-c)ăT-(cp-c^T^ =0;
(Cp—c)p&v+(cv—c)v&p=Q.
Ele determină orice parametru în funcţiune de un parametru independent şi de căldura specifică:
4 = °pF-TJ = c9^(t-p0)t
unde q e căldura cedată sau primită şi cv e căldura specifică la volum constant.
Transformarea i s o p i c n â uscata e o transformare identică cu cea isosteră, deoarece densitatea e mărimea reciprocă volumului specific: p=1/v. în cursul transformărilor isopicne (sau isostere), densitatea gazului (deci şi volumul specific) rămîne constantă. Relaţiile de recurenţă sînt aceleaşi ca la transformarea isosteră, v fiind înlocuit cu i/=1 lp.
Transformarea i s o b a r a uscată eo transformare în care presiunea gazului rămîne constantă: dp—0. Drept parametru care mai rămîne independent, afară de presiunea P=Pq, poate fi luat oricare dintre parametrii v,T,q. Cu ajutorul lui se poate calcula oricare dintre ceilalţi doi, cari nu mai sînt deci independenţi. Relaţiile de recurenţă se deduc din legea stării gazului şi din primul principiu al Termodinamicii :
Tv‘
■*-1.
k-1.
Tkp'-k=Tk9pJ-h
unde:
pv*
~Povo >
k —
cp~c
cp—c '	k—1
Din acestea se deduc relaţiile de recurenţă între parametri:
1
1-k
q—c (T—T0)—cTq
(S)
<\-k
k
-1
=oTn
(?) -
Deşi, aparent, p, v, T, q sînt funcţiuni de un singur para-metru al gazului, totuşi, în fapt, ei sînt funcţiuni de doi parametri, prin intermediul coeficienţilor o şi k.
Transformări, familie de —
507
Transformări, grup de ~
1.	Transformări, familie de Mat. V. sub Transformări, grup de
2.	familie infinita de Mat.: Familie de transformări (v. sub Transformări, grup de definită într-un spaţiu X, prin formule cari conţin funcţiuni arbitrare.
3.	grup de Mat.; Mulţime G formată din transformări (v. Transformare 1) într-o varietate Xn şi care admite o structură de grup.
Dacă transformările unei mulţimi pot fi puse în corespondenţă biunivocă cu punctele (a1, a2, --,ar) ale unui spaţiu Sr, ele formează o familie cu r parametri Ff.
O mulţime G de transformări, care operează asupra unui aceluiaşi domeniu D(ZXn, formează un grup dacă fiecărei transformări	îi corespunde o inversă T-1 conţinută în G,
iar produsul a două transformări din G există şi aparţine lui G.
Un grup de transformări G conţine transformarea identică To. XT~i___T°.
Două puncte din D se numesc echivalente în raport cu G dacă există o transformare în G care transformă pe unul în celălalt.
Considerînd mulţimea formată de toate punctele echivalente cu un punct arbitrar M(x)£D în raport cu toate transformările lui G, grupurile de transformări se clasifică după natura lui 50%(%)> Se deosebesc:
Grup discontinuu de transformări: Grup de transformări
(1)	(*!,-• ,Xn) (4 = 1,2, •••,«)
într-un spaţiu cu n dimensiuni Xn pentru care mulţimea 9)1 formată de toate transformatele unui punct arbitrar M^Xn nu e perfectă.
Un grup discontinuu admite transformări situate în vecinătatea identităţii, numite transformări infinitezimale, dacă conţine cel puţin o transformare (1) — diferită de identitate — astfel ca să existe relaţiile:
\x'i~~xi\<z (i=1,2, •••, »)
pentru toate punctele pentru cari sînt definite transformările grupului, fiind exceptate cel mult punctele unei varietăţi V^p\p—0,1 •••, n—1) cu p dimensiuni din Xn.
Un grup G e discontinuu propriu într-un punct M E.Xn dacă punctul M e lăsat fix de un număr finit h de transformări Tlf Tai—, Th din grup şi dacă într-o vecinătate destul de mică a lui M nu există puncte echivalente cu M faţă de o transformare din G diferită de Tlt-", Th.
în cazul h~ 1, într-o vecinătate a lui M nu există puncte distincte echivalente cu M în raport cu G. Dacă h> 1, există cel puţin o transformare TCZG care lasă fix punctul M şi care se numeşte pol al lui T sau pol al grupului G.
Mulţimea polilor unei transformări T se numeşte axa transformării T sau axă în G.
Un grup G ediscontinuu propriu într-o regiune R C.Xn dacă, într-o vecinătate destul de mică a unui punct oarecare din R, nu există puncte cari să fie echivalente în raport cu G.
Dacă G e discontinuu propriu în toate punctele unei regiuni R, într-o vecinătate a unui punct M£R pătrunde cel mult un număr finit de axe ale lui G. Un punct oarecare din R nu e lăsat fix de nici o transformare diferită de identitate, deci G e discontinuu propriu în R.
O	regiune R'c.^n se numeşte perfectă dacă orice punct de acumulare al unei mulţimi oarecare din R' aparţine lui R'. într-o regiune perfectă R'c.R poate exista cel mult un număr finit de puncte echivalente cu un punct Mţ^R'.
Pentru ca un grup G să fie discontinuu propriu e necesar ca să nu admită transformări infinitezimale,
Un domeniu R0, conţinut într-o regiune R, se numeşte domeniu fundamental al grupului G în raport cu R, dacă orice punct M£R e echivalent cel puţin cu un punct din R0, iar dacă e echivalent cu două puncte din R0, aceste puncte sînt situate pe frontiera lui R.
Nici o transformare din G, afară de identitate, nu poate să lase fixe toate punctele lui RQ, iar un punctM£R0 — care nu e situat pe frontieră, nu e lăsat fix de nici o transformare din G, diferită de identitate.
Grup de tip Klein: Grup de transformări asupra unei variabile complexe z=x+iy
az+b
cz+d
fără transformări infinitezimale, care nu invariază o dreaptă sau un cerc din planul II al variabilei complexe z, coeficienţii
a,	b, c, d avînd valori reale.
Grup de tip Picard: Grup de transformări asupra variabilei complexe z=x-\-iy
az+b
z=--------- *
cz-j- d
unde a, b, c, d sînt numere complexe de forma a-HŞ cu oc, (3 numere întregi. Ele verifică una dintre relaţiile ad—bc =1, ad—bc—i.
E un grup de tip Klein care poate fi considerat ca un grup de mişcări hiperbolice într-un spaţiu cu trei dimensiuni.
Grup fuchsian: Grup de transformări asupra unei variabile
(1)
cz+d
care nu admite transformări infinitezimale şi care invariază un cerc real C din planul complex II al variabilei z, cum şi fiecare din regiunile R\ R" determinate de C în II.
Printr-o transformare de forma (1), cercul C se poate transforma într-o dreaptă D, numită dreapta limită, şi prin urmare se poate presupune că a, b, c, d sînt numere reale verificînd relaţia: ad—bc—1.
Grupul fuchsian poate fi considerat ca grup de mişcări hiperbolice în fiecare din regiunile Rf, R" sau ca grup de proiectivităţi reale cari invariază o conică reală ale cărei puncte interioare corespund biunivoc punctelor lui Rr sau punctelor lui R".
Grupul fuchsian e discontinuu propriu în fiecare dintre cele două regiuni R', R".
Singurele puncte excepţionale în cari se poate întîmpla ca grupul să nu fie discontinuu propriu sînt punctele dreptei
I	imită.
Grup modular: Grup de transformări asupra unei variabile complexe z=x+iy:
o)
cz -\-d
a,	b, c, d fiind numere întregi cari verifică relaţia ad—bc=1.
Grupul nu admite transformări infinitezimale şi în fiecare din semiplanele II1(^>0)l II2(y<0) poate fi considerat ca un grup de mişcări hiperbolice şi, prin urmare, e discontinuu propriu în fiecare din semiplane.
Considerînd numai semiplanul 1^ şi compunînd o transformare (1) cu
(2)	*'=-*0	(z0=x-iy)
care este o simetrie în raport cu x=0, se obţine familia de transformări:
care, împreună cu grupul G( 1), formează grupul modular prelungit r în care G e conţinut ca subgrup de indice 2.
Transformări, grup de
508
Transformări, grup de —
Semicercurile ortogonale dreptei y=0 şi semidreptele paralele cu x=0 sînt invariate de transformările grupului T. Aceste curbe se numesc curbe de simetrie şi sînt geodezice ale metricei hiperbolice corespunzătoare grupului 37.
Grup continuu finit de transformări: Grup continuu G ale cărui transformări pot fi puse în corespondenţă biunivocă cu punctele A (a1, a2,---, ar) ale unui spaţiu avînd un număr
finit de dimensiuni. Coordonatele a1 se numesc parametri, se numeşte spaţiul parametrilor, iar numărul v e ordinul grupului.
Relaţiile de transformare sînt de forma:
(1)	x'l~ f (x1, x2, ---, x**; a1, a2,---,aT) sau, cu o notaţie prescurtată:
(2)	xfi=f(x',a) (i=1	n).
Există în un punct (a^)=(a\---ar0) pentru care
(3)	*>=/'>; a0).
El corespunde transformării identice T°.
Fiind date două transformări T, ,T -
ai a2
telor Ax (a\a[), A2 (al,---, a2) — ele se compun într-o transformare T
(4)
r =t
care corespunde punctului ^g(4)E^	(a=1, 2
Coordonatele acestui punct sînt date de relaţii de forma:
(5)	(^=9at(ai, as) (a=1. 2, — , r)
astfel încît ecuaţiile:
(6)	f lf(x; a,); «2]=/ (x, a3)
să fie identităţi în x, ax, a2,
Relaţiile (5), în cari <pa sînt independente de a± şi a2, se numesc ecuaţiile de compunere ale lui G.
O familie de transformări care admite numai legea de compunere a transformărilor, exprimată de (5), fără ca inversa unei transformări arbitrare să aparţină familiei, se numeşte semi grup. Inversele transformărilor unui semigrup formează un semigrup.
într-un grup G, fiecărui sistem de valori (a) îi corespunde un sistem (a) astfel ca să existe relaţiile
(7)	#?=?“(*, «)•
Valorile aa sînt parametrii transformării inverse a transformării de parametri #a.
Condiţia necesară şi suficientă ca un sistem de n funcţiuni /' (xx,-",xn\a1,---,ar) de n variabile xl şi y parametri esenţiali aa să definească un grup continuu finit de transformări e ca aceste funcţiuni să verifice un sistem de ecuaţii diferenţiale de forma:
(8) ţl=%(x')Aba(a) (<=1,2,-
unde matricea funcţională
r),
e de rang r şi funcţiunile ^ sînt linear independente, adică nu verifică relaţii de forma:
cbVb[x)=0	(6=1,	—	,r\	*=1,-,«),
unde sînt coeficienţi constanţi.
Reciproc, dacă funcţiunile fl (x; a) sîntsoIuţii ale unui sistem complet integrabi I de forma (8), în care funcţiun i le A şi 5 înde-
plinesc condiţiile specificate, astfel ca să existe un sistem de valori a* pentru care
Şi
/'(*:«o)=x‘,
aceste funcţiuni definesc un grup finit şi continuu de transformări, adică inversa fiecărei transformări aparţine grupului. Condiţiile de integrabil itate ale sistemului (8) sînt:
a^x'j b l)x'J
ab
V,
^>0 *
unde coeficienţii Ce^ sînt constante date de relaţiile:
(10)
,=A«A
-corespunzînd pune- C^)
cari mai pot fi scrise sub forma:
94 cm;
___________________3  re ao. /tb
^ $aa	'ab a p*
Aceşti coeficienţi sînt antisimetrici în raport cu indicii inferiori:
(12>	<b=~4a
şi se numesc constante de structura ale grupului.
Constantele de structură verifică relaţiile:
(13)
ab '
-\-c{
sih or » hn fi/i * i
cL=o.
^ab^ec^^bc^ea^ca^eb-Dacă sînt date r sisteme de funcţiuni £,*a(x) cari satisfac condiţiile (9), fiind linear independente, există funcţiuni U*(u) a căror matrice funcţională e de rang v astfel ca sistemul
(14)
-X^Paa(u)
să fie complet integrabil; soluţiile sale f(x; u), astfel ca f(%\ 0)—x\ definesc un grup continuu de transformări, în cazul unui grup cu un parametru, sistemul (8) devine:
dx/{
(15)
sau
(16) unde
da
dx'1
dx'\ ~ ţn~
A (a) da.
■dt,
Printr-o schjmbareconvenabilă de variabilă, integrala generală e
(17)	yA =/,•••,	y'tt=y»+t.
Orice grup cu un parametru e echivalent cu un grup de translaţi^ cu un parametru.
în vecinătatea identităţii, coordonatele punctului transformat sînt date de expresiile:
(18)
cari definesc o transformare infinitezimala.
Transformări, grup de
509
Transformări, grup de ~
Forma
(19)
Xf=%(x)
constituie simbolul acestei transformări. Se mai spune că grupul cu un parametru e generat de transformarea infinitezimală al cărei simbol e (19).
Pentru un grup cu r> 1 parametri, definit prin (14) de r sisteme ţ^), se spune că transformările determinate de soluţiile sistemului (14) sînt formate de transformările grupurilor cu un parametru generate de transformările unei familii cu f—1 parametri de transformări infinitezimale de simboluri eaXJ, ea fiind constante.
Grup abelian: Grup Gr ale cărui constante de structură sînt nule. Pentru un grup abelian există relaţiile
(Xa’Xb)f=° («.6=1-*')
şi două transformări oarecari aie grupului sînt permutabile
TaTb=TbTa-
Grup adjunct: Grup asociat unui grup dat.
Se consideră o transformare fixă Ta a unui grup Gf. Transformata
(1)
2V=r."
‘hTa
tri lor £r o transformare Sa, care transformă punctul (5), imaginea lui Tş, în punctul (£'), imaginea lui T^\
(2)	«0“(5)s„-
Transformările Sa formează în grupul adjunct al lui Cf, cu care e isomorf.
Grup afin: Grupul definit de relaţiile:
(1)
M=o.
(3)
Grupul (1) mai poate fi definit de sistemul: SV;
=0.
Grup asistatic. V. sub Grup sistatic.
Grup conform: Grup de transformări punctuale într-un spaţiu euclidian En care invariază unghiurile.
Pentru n>2, grupul conform e un grup continuu finit cu (w+1)(w+2)	.
------------- parametri şi e format din isometriile lui
simetriile x/1=xl,-,l x'n~1 =xfî~1, x'n=—xn, asemănările şi inversiunile spaţiului.
Grupul conform invariază ecuaţia:
(d*i)a+--+(d*B>=0.
Pentru n—2, grupul conform e un grup infinit.
Pentru n—3, grupul conform are zece parametri şi e isomorf cu grupul proiectiv care invariază un complex linear.
Grup cremonian: Grup continuu format din transformări biraţionale. Se numeşte transformare biraţionalâ în spaţiul proiectiv cu trei dimensiuni o corespondenţă biunivocă între punctele spaţiului definită de sistemele de relaţii:
(1)
P)
px'* =f* (x±, X2, X3, X4) Gx*=<p*(xfl, X'2, X'3, x'4‘)i
unde f sînt polinoame de un anumit ordin m> 1, iar cp* sînt polinoame de un anumit ordin n> 1. Relaţiile (2) se deduc din (1) prin rezolvarea sistemului (1), şi reciproc.
în plan, grupul cremonian e format din omografii:
unei transformări variabile Tj^G induce în spaţiul parame- (3)
px’i=aikxk, (*=1, 2, 3 ; A=1, 2, 3)
din transformări pătratice de tipul:
(4)
X
X/2
X3X1
X2
x'2x'3	x'^x'1	x'^-x'2
E un grup cu n (^+1) parametri. Conţine ca subgrup cu n2 parametri grupul centro-afin sau grupul linear special definit de relaţiile:
(2)	x';=aikxk	|4I#0.
şi din produse ale acestor transformări.
Grup de complex linear: Grup proiectiv de ordin («+1) (2w + + 3) în 2^+1 variabile; z, x*, yl (î=1 ,*•*, n) cu simbolurile:
ftj-~yîr>	r>	A-\-zr
x,qj+xjqi, x'pj-yjqy‘pJ+yJ'pi
zp-—ylA, zq.+x*A, zA
unde
Transformările grupului (1) pentru cari
(4)	141=1
formează un subgrup cu n2-\-n—1 parametri, numit grup afin unimodular. Sin. Grup linear general.^
Grup de afinităţi circulare: Grup continuu format de transformările conforme dintr-un plan cartesian care invariază obiectele clasei formate de dreptele şi cercurile din plan. Grupul are şase parametri şi e un grup mixt format din două familii.
O transformare din grup e fie o asemănare — compusă dintr-o isometrie şi o omotetie—, fie o inversiune, fie un produs al acestor două transformări. Deoarece o asemănare poate fi reprezentată printr-un produs de inversiuni, rezultă că o transformare din grupul afinităţilor circulare e produs de inversiuni, şi anume al unui număr par sau impar de inversiuni, după cum transformarea face parte din familia (1) sau din familia (2).
9/
3/
^ a/ d/ '; â*1’ ’
A^x'p.+y’qţ+zr.
Grupul e simplu şi invariază complexul linear definit de
dz+x*ăyt — yl ăxl = 0.
Grup de stabilitate al unui punct: Subgrup G al unui grup Gr care e format de mulţimea transformărilor lui Gr cari invariază un punct M0^Xn.
Notînd cu q rangul matricei
o)
I v I
dacă q=rt un punct regulat M^Xn nu admitegrup de stabilitate diferit de identitate. în cazul q<r, fiecare punct regulat admite un grup de stabilitate de ordinul r—q, iar dacă punctul e singular de ordin p, grupul de stabilitate e de ordinul r—p.
Transformări, grup de —
516
Transformări, grup de —
Un punct MEXn e un punct singular de ordin p, dacă toţi determinanţii de ordinul	ai	matricei	(1)	sînt nuli în
acest punct.
Transformările grupului de stabilitate Gr_g asociat unui
punct M0 (%*Q) sînt acele transformări ale căror parametri verifică relaţiile
al • •••■ ar)
cari trebuie să se reducă la q relaţii independente.
Grup de translaţii: Grup definit de relaţiile:
E un grup cu n parametri şi e subgrup invariant în grupul afin.
Grup derivat: Grup asociat unui grup dat, generat de transformările infinitezimale ale căror simboluri sînt
(1)
Xabf=(.Xa-Xh)f=C'abXef.
Grupul derivat fie coincide cu grupul dat Gf, fie e un subgrup al lui Gr şi în acest caz e un subgrup invariant.
Dacă grupul derivat e de ordin yx<y% notîndu-l G^ , grupul Gr admite r—r1 subgrupuri invariante de ordin r—1, fiecare din aceste subgrupuri admite r—^—1 subgrupuri invariante de ordin r—2, etc. Toate aceste subgrupuri conţin grupul derivat.
Grupul derivat G'm^ al unui subgrup GmdGr e conţinut în grupul derivat G'n al lui Gr .
Grupul derivat al grupului derivat se numeşte al doilea grup derivat al lui Gr, notîndu-l G* .
r	Tjj
Procedeul poate fi continuat atît timp cît ordinul fiecărui grup derivat e mai mic decît ordinul grupului care îl precede.
Grup echivalent: Fiecare dintre cele două grupuri operînd în acelaşi spaţiu Xn, cari sînt transformabile unul în celălalt printr-o transformare proprie de coordonate. Sin. Grup asemenea.
Grup imprimitiv: Grup transitiv în raport cu care spaţiul Xn admite un sistem de varietăţi Vq :
fl-q
0)
<b\xx ••• x ) = C1 •
astfel încît transformările grupului fie transformă fiecare varietate în ea însăşi, fie le transformă între ele, adică dacă o transformare din G transformă un punct al unei varietăţi Vq într-un punct al unei varietăţi , atunci transformă toate punctele lui V^ în punctele lui V^. Varietăţile (1) se numesc varietăţi de imprimitivitate.
Cînd nu e posibilă o astfel de diviziune a spaţiului în varietăţi de imprimitivitate, grupul se numeşte primitiv.
Grup integrabil: Grup care conţine subgrupuri G^ cari pot forma un şir de forma:
^CG^C-CGiCl,
ultimul termen reprezentînd identitatea, astfel ca fiecare subgrup Gp (p=î,... ,r—1) să fie subgrup invariant în
în acest caz, notînd Xxf% ...^^/simbolurile transformărilor infinitezimale cari generează subgrupul Gp, există relaţiile:
iXk+k'Xh)f-CUklHXlf
(A=l,...(r_i;	/=1,... ,h+k-î).
Orice grup abelian e integrabil şi orice grup cu doi parametri e integrabil.
Condiţia necesară şi suficientă ca un grup să fie integrabil e ca să existe un întreg p(<r), astfel încît grupul derivat să fie identitatea.
Un sistem complet de ecuaţii cu derivate parţiale de primul ordin, linear şi omogen:
(1)
4*/=»' ^4=o °	“a**
(a=1,2-P)
admite un grup Gf , dacă varietăţile integrale ale sistemului
(1)	sînt varietăţi de imprimitivitate ale lui Gr.
Dacă o ecuaţie în n variabile
(2)	4/=0
admite un grup integrabil Gn_.j ale cărui simboluri ^/împreună cu ^/formează un sistem independent, integrarea ecuaţiei
(2)	se reduce la cuadraturi.
Grup intransitiv. V. sub Grup transitiv.
Grup isometric: Grup cu
parametri format cu
transformările cari invariază distanţele între puncte. Fiecare pereche de puncte M , M» din X admite invariantul
(1)
n (	\2	n f	\	2
£ -M ■
Grupul e definit de relaţiile:
(2)	— alkxk , parametrii a%^ verificînd relaţiile:
(3)	44=8' (Si= îl)
deci
‘=1.
(4)
El mai poate fi definit şi de sistemul:
d** h Z)Xh	^	k	'
Grup parametric: Fiecare dintre grupurile cari sînt asociate, în spaţiul parametrilor, unui grup dat.
Fiind dat un grup Gf cu v parametri, se consideră o transformare fixă Ta şi se compun toate transformările grupului cu ea :
(1)	Tv=TţTa.
Această operaţie induce în o transformare Sa ale cărei ecuaţii se deduc din ecuaţiile de compunere ale grupului Gr
(2)	5W(5,«)
sau
(3)	=
Variind transformarea Ta% mulţimea transformărilor (2) formează un grup simplu transitiv, numit primul grup parametric T1 asociat lut Gr .
Dacă se compune transformarea fixă Ta cu toate transformările lui G„ :
(4)
TZ = TaTV
se obţine al doilea grup parametric T2, definit de
(5)	5"’=9
care e şi el tot simplu transitiv.
Grup prelungit: Grup dedus dintr-un grup dat G , prin considerarea modului de transformare a diferenţialelor variabilelor.
îransfosfataze
511
Transforfataze
Din relaţiile cari definesc un grup Gr
(1)	x,l=f{x\a) se deduc relaţiile:
(2)
a**
Ecuaţiile (1) şi (2) definesc un grup cu r parametri în 2n
variabile: x*, âx*, numit grup prelungit oi lui Gr■
Atît grupul Gf cît şi grupul prelungit au aceleaşi constante de structură şi aceleaşi grupuri parametrice.
Grup primitiv. V. sub Grup imprimitiv.
Grup proiectiv: Grupul definit de relaţiile:
. a’/^+a'o
<’>
Deoarece valorile xn nu suferă schimbări dacă se normează fiecare fracţie cu inversul unuia dintre coeficienţii ajj (X= =0,1, n) grupul depinde de n(n-{-2) parametri.
El e un grup simplu şi poate fi generat de transformările infinitezimale ale căror simboluri sînt:
■ 5/
a»*
9/
S**
Un grup transitiv nu admite invarianţi, adică nu există funcţiune de punct Fix1, •••, xn)=F(x), astfel încît F(x')—F(x) pentru toate transformările grupului.
Un grup, care nu e transitiv, se numeşte i n t r a n s i t i v. Astfel, grupul rotaţiilor în jurul unui punct O din spaţiul cu trei dimensiuni e intransitiv.
Pentru un grup intransitiv, rangul matricei (1) e mai mic decît n.
Grup continuu mixt de transformări: Grup format dintr-un număr finit sau infinit de familii de transformări cari depind de un acelaşi număr de parametri.
Relaţiile cari definesc un astfel de grup sînt de forma
a)
*"=/*(« =1,2,-
(*'■
(i=1,2,—, »)
Astfel, isometriile plane — transformări cari invariază distanţele între puncte — formează un grup mixt compus din două familii cu cîte trei parametri:
(*=1,2,-,i
• transformări
\k)j
{D)
m
x'i—x1 cos a—x2 sin a+#î x'^—x1 sin a-f-,r2cos ot+xl x'i—x1 cos a+*2 sin a-f x'2~x1 sin a—x2 cos a+*o
Grup semisimplu: Grup care nu conţine un subgrup invariant integrabil în afară de identitate.
Un grup Gr (r> 1) simplu e şi semisimplu.
O condiţie necesară şi suficientă ca un grup să fie semisimplu e ca rangul matricei
|| *«11	^ik = cbiac%b
să fie egal cu r.
Grup sistatic: Grup Gf astfel format încît transformările cari formează grupul de stabilitate al unui punct arbitrar Mţ=;Xn lasă fixe toate punctele unei varietăţi determinate continue Focare conţine punctul M.Varietatea VM se numeşte varietate sistaticâ.
în cazul în care punctului M nu i se poate asocia o varietate sistatică, grupul se numeşte a s i sta t i c sau nestaţionar.
Astfel, un grup simplu transitiv e sistatic, varietatea sista-tică VM fiind spaţiul Xn. Grupul isometriilor în Eă e asistatic. Grupul rotaţiilor din E3 în jurul unui punct O e sistatic, varietatea sistatică VM asociată unui punct M. diferit de O, e dreapta MO. Sin. Grup staţionar.
Grup staţionar: Sin. Grup sistatic (v.).
Grup transitiv: Grup care conţine cel puţin o transformare în raport cu care două puncte arbitrare d in Xn să fie echivalente. Astfel, grupul translaţiilor:
x'^x^a*
e transitiv.
Condiţia necesară şi suficientă ca un grup Gf cu r parametri să fie transitiv e ca rangul matricei:
0)	||	5'||
să fie egal, în general, cu n, deci r^n.
Dacă există o singură transformare în G care să realizeze echivalenţa a două puncte arbitrare, grupul G se numeşte simplu transitiv şi, în acest caz, r=n.
Familia (D), numită familia deplasărilor, formează un grup, iar familia (D')—numită familia antideplasârilor — considerată în sine, nu formează un grup.
Grup continuu infinit de transformări: Grup continuu ale cărui elemente nu pot fi puse în corespondenţă biunivocă cu punctele unui spaţiu cu un număr finit de dimensiuni.
Astfel, într-un plan raportat la un reper cartesian ortogonal, transformările punctuale
x'1— /'(x1, x2),	x'2	=	f\xx % x2)
cari invariază unghiurile — numite transformări conforme — sînt definite de soluţii ale sistemului de ecuaţii
ML
â*1
M,
â*2
Ml
d*2
^c)*1
(s2=1).
Ele formează un grup infinit.
Grup Mobius: Grup continuu infinit format din transformările punctuale din spaţiu cari invariază volumele.
Funcţiunile f cari intervin în relaţiile de transformare:
x'^fix1, x2, x3)	(t=1, 2, 3)
sînt soluţii ale ecuaţiei cu derivate parţiale:
| D{x1, x-, *») j
în plan, grupul Iui Mobius respectiv invariază ariile.
Grupul lui Mobius e format din două familii distincte de transformări. Una dintre ele e definită de relaţia
= 1.
D(x1, x21 xz)
şi transformările ei formează un grup continuu finit. Cealaltă e definită de relaţia:
=-i
D(x1i x2t x3) şi transformările ei nu formează un grup.
i. Transfosfataze. Chim. biol.: Subgrup de enzime din marele grup al transferazelor (v.), cari catalizează reacţia de
Transgiicozilaze
512
îranshidrogenaie
transfer a unui rest fosfat, fără formare de fosfat liber, dînd reacţia următoare:
0	O
t	f
R—P—OH-fR'—H — R—H-f-R'—P— OH .
1	I
OH	OH
Reacţiile acestor enzime au caracteristica importantă de a nu implica, de obicei, modificări ale energiei libere, ceea ce prezintă avantajul că o serie de sinteze pot fi realizate numai prin schimb de energie similară.
Transfosfatazele se împart în trei grupuri: fosfokinazele, fosfomutazele şi fosfotransferazele. Primele catalizează transferul grupării fosfat pe un acceptor organic, donorul specific al acestei grupări fiind acidul adenozin-trifosforic (ATF), reacţia generală catalizată de acest grup de enzime fiind deci: ATF+X ^ ADF+XF, unde X e o moleculă organică, ADF, acidul adenozin-difosforic şi F, rest de fosfat (—P03H2). Fosfokinazele au un rol de bază în procesele biosintetice, ele cata-lizînd reacţiile cari produc energia acumulată în legăturile fosfat puternic energetice, din molecula ATF; energia eliberată în procesele oxidative e acumulată în legăturile pirofosfat din această moleculă, unde constituie o rezervă de energie, uşor şi imediat accesibilă.
Transfosfatazele au nevoie, pentru activitatea lor catalitică, de prezenţa unor cofactori anorganici, în principal de Mg++, uneori înlocuit de K+, de Mn++, Ca++, de NH4 sau de Rb.
i.	Transgiicozilaze. Chim. biol.: Grup de enzime, din clasa transferazelor, cari catalizează reacţia de transfer a unui rest glucid ic de pe un donator specific pe un acceptor specific. Reacţiile catalizate de aceste enzime produc variaţii energetice mici, fiind, astfel, reversibile, orientate în sensul sintezei, spre deosebire de reacţiile hidrolitice, orientate, în principal, în sensul degradării. Transglicozilazele catalizează sinteza, compuşilor polizaharid ici macromoleculari de tipul amidonului, sau a glicogenului, a dextranului, etc., şi, în principal, a glucidelor de rezervă, din organism, Reacţiile de glicozilare sînt foarte răspîndite la animale, la vegetale şi la microorganisme.
Polizoharidfosfori lazele sînt transgiicozilaze cari catalizează transferul unui rest glicoziI de pe esterul fosforic al acestui gl icozi I, pe o polizaharidă acceptoare; acest transfer contribuie la formarea unei polizaharide cu molecula mai mare decît a polizaharidei acceptoare. Fosforilaza musculara a şi b, care catalizează sinteza glicogenului, cum şi amilfosforilaza, care catalizează sinteza amidonului, sînt pol izahaharidfosfori lazele mai importante. Acţiunea acestor enzime poate fi prezentată prin următoarele reacţii:
(C6H10O5)x+c6huo5o poj - - (C6H10O5)x+1 + H POJ -(C,hmojx+1+c,huo,opoî- - (C6Hl0O6)x+2+HPO4--
G lucozo-1 -fosfat -> amilozotransglucozilaza catalizează transferul restului glucoză de pe glucozo-1-fosfat pe amiloză sau pe glicogen şi, de obicei, pe o catenă constituită din mai multe molecule legate 1,4-glicozidic.
Importanţa biologică a fosforilazelor e corelată cu participarea lor la sinteza glicogenului şi a amidonului; se păstrează în molecula glucozei radicalul fosfat, deci, energie de legătură glicozidică. Muşchiul cardiac conţine 72% fosforilază „a“; un muşchi scheletic excitat la maximum conţine pînă la 78%; muşchii în repaus conţin pînă Ia* 95% aceeaşi fosforilază, pe cînd muşchii în puternică contracţiune (sub acţiunea stricninei sau a unui stimulent electric) transformă fosforilaza „a" în 1#b“, inactivă. Trecerea de la o formă la altă formă a fosfori-
lazei e un mecanism de reglare prin care se evită epuizarea rezervelor de glicogen.
2.	Transgresiune, pl. transgresiuni. Geol.: înaintarea (invadarea) orizontală a apelor mării asupra uscatului, pe suprafeţe mari (la scară terestră) datorită mişcărilor tectonice oscilatorii de scufundare (coborîre) a uscatului sau de ridicare a fundului marin, şi schimbărilor volumului de apă din mări ca urmare a variaţiilor climatice. Transgresiunile locale cari afectează suprafeţe restrînse se numesc ingresiuni (v.) sau transgresiuni regionale.
Transgresiunea se manifestă fie prin rămînerea apei, într-o zonă scufundată a scoarţei, epoci sau perioade geologice întregi, fie prin avansarea continuă a apei asupra uscatului, în mai multe epoci (transgresiune lentă progresivă). Transgresiunile se recunosc prin seriade strate sedimentare dispuse discordant sau nu peste depozite mai vechi, în cari, în cazul lipsei discordanţei unghiulare, între pachetul de stratetransgre-sive şi fundament există totdeauna
o	lacună de sedimentare (v. Lacună stratigrafică).
Seriatransgre-sivă începe, de cele mai multe Ori, prin material 0 schema unei transgresiuni; II) schema unei regre-grosier detritic, siur,i: iii) secţiune printr-o serie transgresivă; IV) sec-pietrişuri şi con- ţiune printr-o serie regresivă; V) succesiune de glomerate, sau , transgresiuni şi regresiuni; 1) calcare peiagice; 2) marne CÎnd transgresiu- sau argile; 3) nisipuri sau gresii; 4) galeţi sau con-nea a fost mai	glomerate.
lentă, prin marne,
argile sau chiar calcare. Stratele din ce în ce mai noi se întind pe suprafeţe din ce în ce mai mari şi, în succesiunea stratigrafică, depozitele pelitice depăşesc pe cele grosiere (v. fig.).
în basinele interne, în cele paralice sau în regiunile de fose, pe marginea acestora termenii superiori stau deseori direct peste fundament depăşind termenii inferiori ai seriei sedimentare respective. E vorba de o transgresiune marginala (rand transgresian), o ingresiune de mică amploare, datorită unor mişcări oscilatorii locale.
3.	Transhidrogenaze. Chim. biol.: Grup de enzime, din clasa oxidoreductazelor, cari catalizează reacţiile de oxidoreducere reversibile prin transfer de hidrogen. Se deosebesc transhidrogenaze anaerobe, în cazul cînd acceptorul de hidrogen e un compus oarecare, catalizînd reacţia generală:
H	H
Ry +R'	^	R+R'/
XH	H
şi transhidrogenaze aerobe, în cazul cînd acceptorul de hidrogen e oxigenul, catal izînd reacţia generală:
H
R +Oa	R+H202.
H
Transhidrogenazele sînt constituite din doi componenţi, şi anume: apoenzima, care e termolabilă şi ned i a 1 i za bilă, şi
Transgresiune (tr) şi regresiune (r) marină.
Transistor	513	Transistor	cu	două	baze
coenzima, care e termolabilă şi dializabilă. Prima are structură proteică, e diferită pentru fiecare categorie de enzime din acest grup şi determină caracterul de specificitate al categoriilor respective. Coenzima, care e un derivat de piridină, determină, prin gruparea sa chimică funcţională, mecanismul de reacţie cu care intervine enzimă în acţiunea sa catalitică.
Grupului transhidrogenazelor anaerobe îi aparţin şi diferite dehidrogenaze cari necesită drept cofactor enzimatic difosfo-piridin-nucleotida (DPN), numită şi codehidraza I (Co I) sau trifosfo-piridin-nucleotida (TPN), numită si codehidraza II (Co II).
Grupului transhidrogenazelor aerobe îi aparţin următoarele tipuri de enzime: glucozooxidazele, D-aminoacidooxidazele, xantinooxidazele, monoaminooxidazele, diaminooxidazele şi lipooxidazele.
1. Transistor, pl. transistoare. E/t., Telc.: Element nelinear solid, semiconductor şi multipolar de circuit electric susceptibil de a fi utilizat pentru amplificare de putere.
Transistoarele sînt elemente de curent nelineare multipolare, adică poliode, cu funcţiuni analoge tuburilor electronice (v.) cu mai mulţi electrozi, putînd fi utilizate în locul acestora pentru circuite electronice (v. Electronic, circuit ~) de amplificare, generare de oscilaţii, modulare şi demodulare, redresare, comutare, formare de semnale, etc.
Transistoarele sînt elemente de tip conductiv şi folosesc pentru alimentare (polarizare) surse de curent continuu. împreună cu diodele semiconductoare (v.) transistoarele diferă de tuburile electronice prin fenomenele fizice pe cari le pun în valoare şi anume cele asociate conducţiei curentului electric în solide semiconductoare. în particular ele utilizează particularităţile cari decurg din existenţa a două tipuri de conducţie: electronică (de tip n), respectiv lacunară (de tip p), în care purtătorii de sarcină majoritari sînt electronii, respectiv lacunele (golurile, găurile). V. Semiconductor; Conducţiei, legea ~ electrice.
Transistoarele prezintă avantaje importante faţă de tuburile electronice, şi anume: funcţionează la temperatura camerei şi nu necesită puterea de încălzire (cerută de filamentele tuburilor electronice), fiind deci mai economice din acest punct de vedere; nu prezintă fenomene de uzură, sînt mai robuste, mai rezistente la şocuri şi Ia vibraţii şi de aceea mult mai sigure în funcţionare şi cu o durată de viaţă sensibil mai mare; funcţionează la tensiun i de alimentare mai joase ; asigură randamente de funcţionare mai ridicate; sînt mai mici şi mai uşoare decît tuburile electronice corespunzătoare, ceea ce a deschis posibilităţi extreme în miniaturizarea dispozitivelor electronice.
Transistoarele prezintă şi anumite dezavantaje: o dependenţă foarte accentuată de temperatură a proprietăţilor lor, ceea ce impune luarea de măsuri pentru compensarea variaţiilor caracteristici lor cu temperatura; o limitare a temperaturii de lucru (Ia 70---750 pentru transistoarele pe bază de germaniu, 150° pentru cele pe bază de siliciu); o dispersiune relativ accentuată a caracteristicilor unor produse din aceeaşi serie; frecvenţe maxime de lucru relativ mai joase (pentru tipurile obişnuite); o impedanţă de intrare mai scăzută şi o influenţă mai accentuată a circuitului de ieşire asupra acestei impedanţe; o tehnologie de producţie delicată.
Din punctul de vedere al puterilor şi al frecvenţelor maxime de lucru, transistoarele speciale au ajuns la performanţe cari se apropie de acelea ale tuburilor electronice: puteri maxime disipate de sute de waţi şi frecvenţe maxime de peste o mie de megahertzi.
După puterea disipată, se deosebesc: transistoare de mică putere (sub 0,3 W), transistoare de putere medie (0,3---10W) şi transistoare de putere mare (>10 W).
După frecvenţa maximă de lucru, se deosebesc: transistoare de joasă frecvenţă (<1 MHz), transistoare de înaltă frecvenţă (1 ---SO MHz) şi transistoare de foarte înaltă frecvenţă (>100 MHz).
în tehnica actuală se folosesc aproape excluziv transistoare cu trei electrozi, adică triode semiconductoare, dintre cari primul cunoscut e transistorul cu contacte punctiforme (v.), inventat de J. A. Bardeen şi W. H. Brattain în 1948 (numirea provine de la „transfer rezistor"). într-un timp scurt, utilizarea transistoarelor s-a răspîndit în toate domeniile Electronicii şi s-au realizat noi tipuri de transistoare, dintre cari cel mai răspîndit e transistorul cu joncţiuni (v.). Alte tipuri sînt transistoarele cu efect de cîmp (v.)t transistoarele cu straturi subţiri (v.). Tiristorul (v.) e o diodă semiconductoare cu electrod de comandă.
2.	~ cu contacte punctiforme. Elt., Telc.: Transistor (v.) constituit dintr-un mic monocristal semiconductor, la care sînt ataşate două contacte redresoare, punctiforme, sub forma a două vîrfuri metalice foarte apropiate între ele (30-**100 jx), numite emitor, respectiv colector, şi un contact neredresor, de suprafaţă mare, numit bază, Ia o oarecare distanţă de primele. Ansamblul e închis ermetic într-o mică capsulă (v. fig.)-
Transistoarele cu contacte punctiforme au fost realizate cu monocristale de germaniu ,cari au conducţie electronică (tip n), pe cari s-au presat vîrfurile a două fire de tungsten. Prin trecerea unor impulsii de curent se formează în jurul vîrfurilor două regiuni cu conducţie lacunară (tip p) şi deci două joncţiuni p-n. Funcţionarea e principial analogă transistorului cu joncţiuni (v. Transistor normal, sub Transistor cu joncţiuni), faţă de care prezintă capacităţi parazite mai mici şi deci frecvenţe de tăiere mai înalte.
Emitorului i se aplică o tensiune de ordinul zecimilor de volt faţă de bază, în sensul conducţiei, iar colectorului o tensiune de 1 •••40 volţi faţă de bază, în sensul invers conducţiei. Variaţia tensiunii mici aplicate între emitor şi bază, respectiv a curentului de emitor, produce variaţia curentului, respectiv a tensiunii mult mai mari din circuitul colectorului, obţinîndu-se astfel o amplificare de putere de ordinul a 20 d B pînă la frecvenţe de ordinul a 10 Mhz.
Din cauza dificultăţilor de a asigura în serie reproducti-bilitatea caracteristicilor acestui tip de transistor, fabricaţia sa a fost abandonată, fiind înlocuită cu a transistoarelor cu joncţiuni (v.).
3.	~ cu doua baze. Elt.: Transistor constituit dintr-un monocristal de siliciu tip n, avînd pe o parte un electrod de aluminiu, E (emitorul), care
formează o joncţiune p-n cu monocristaluI, şi pe cealaltă parte două contacte metal ice de aur, neredresoare, Bxşi B2 (cele două baze), depuse pe cale galvanică pe un disc ceramic D, crestat la centru (v. fig. /).
Dacă între B1ş\ Ba se aplică o tensiune	,	cît	timp	tensiunea	aplicată	la	emitor
e suficient de mică, joncţiunea p-n din jurul emitorului E e
Transistor cu contacte punctiforme.
1) colector: 2) emitor;
3)	cristal de germaniu;
4)	capsulă metalică; 5) pastilă izolantă; 6) bază.
blocată şi curentul iV
ieşire,
minim. Dacă U
la
EBt
I. Transistor cu două baze. a) reprezentare schematică; b) simbol grafic.
depăşeşte o anumită fracţiune a tensiunii Ujţg , joncţiunea p-n a emitorului £ se deblochează şi caracteristica UEB~IE prezintă o porţiune de rezistenţă
33
Transistor cu efect de cîmp
514
Transistor cu joncţiuni
diferenţială negativă (v. fig. II). Această proprietate face ca transistorul cu două baze să poată fi folosit în montaje de generatoare de impulsii mai simple decît cele cu transistoarele obişnuite.
1.	~ cu efect de cîmp. Elt., Telc. :
Transistor constituit dintr-o bară sau un strat de material semiconductor a cărui rezistenţă e modulată variind pe cale electrică secţiunea sa transversală efectivă pentru conducţie. Sin.
Transistor canal, Transistor unipolar.
în structura din figură, de exemplu, într-o bară ce germaniu, o regiune mai lungă N (cu conducţie de tip n), echipată cu contacte neredresoare la cele două capete S şi D, e limitată lateral de o regiune P (cu conducţie de tip p), echipată cu un contact neredresor G.
Curentul de conducţie
II. Curba caracteristică a unui transistor cu două baze.
Porţiunea A— B corespunde unei rezistenţe diferenţiale negative.
(de purtători majoritari) care trebuie
Transistor cu efect de cîmp.
metrul principal al transistorului e panta sa 5= care Ir
dlr
dU ■
PS
La cele trei regiuni menţionate se stabilesc contacte electrice neredresoare cu trei electrozi numiţi bază, emitor şi colector. Ansamblul se închide ermetic într-o capsulă avînd un perete izolant prin care ies firele de conexiune la electrozi. După modul cum se succed tipurile de conducţie „n“ (electronică) sau „p" (lacunară, de găuri, de goluri) în ordinea emitor-bază--colector, transistoarele cu joncţiuni pot fi de tip PNP (v. fig. /),
respectiv de tip NPN (v. simbolurile grafice în fig. II). Emitorul şi colectorul se deosebesc prin modul cum sînt polarizate în mod normal joncţiunile corespunzătoare: joncţiune emitor-
-7^
8
Nb-Na 3 8323
modulat trece în lungul regiunii n a barei, plecînd de la electrodul S, numit electrodul-sursâ, şi ajungînd la electrodul D, nu-	^ j£
mit electrodu l-d ren. Secţiunea transversală disponibilă în regiunea n pentru acest curent de conducţie e variată prin intermediul variaţiei tensiunii de polarizare inversă Up^ aplicată între regiunea p (respectiv
electrodul G numit poarta) şi regiunea n (respectiv electrodul S). Valoarea acestei tensiuni determină lărgimea regiunii de trecere T sărăcite de purtători de sarcină care se întinde de Ia graniţa (joncţiunea) P-N către interiorul regiunii N, şi care se comportă ca o regiune izolantă, reducînd astfel secţiunea disponibilă pentru conducţie, în regiunea N. Para-
l. Transistor cu joncţiuni, a) structura transistorului: 1) regiunea emitoruiui; 2) regiunea bazei; 3) regiunea colectorului; £) borna emitoruiui; 8) borna bazei; C) borna colectorului; b) profilul impurităţilor la transistorul normal (v.): Np) concentraţia atomilor donori; N^) concentraţia atomilor acceptori.
II. Simboluri grafice pentru transistoare,
o) transistor PNP; b) transistor NPN.
e curentul drenului, iar Up^ e tensiunea porţii.
Impedanţa de intrare a acestui transistor e foarte mare (de ordinul megaohmilor), impedanţa de ieşire e mare (de ordinul sutelor de kiolohmi), iar reacţiunea internă de la ieşire la intrare e redusă. Din acest punct de vedere e superior transistorului cu joncţiuni.^Acest transistor are şi calităţi favorabile în înaltă frecvenţă. în ultimii ani au apărut tipuri de transistoare cu efect de cîmp produse în serie. Exemple:
Tecnetronul, care are o structură cu simetrie cilindrică în care regiunea Pe inelară şi înconjură partea centrală a regiunii p.
Alcatronul are o structură sub forma unui disc, care se poate imagina ca fiind realizată prin rotirea figurii în jurul unui ax perpendicular pe direcţia în lungul regiunii n şi trecînd prin extremitatea regiunii-sursă.
2. ~ cu joncţiuni, Elt., Telc.: Transistor contituit dintr-un monocristal semiconductor (de germaniu sau de siliciu) în care s-au format, prin dotare cu impurităţi (dopare), două regiuni cu acelaşi tip de conducţie, separate printr-o regiune foarte îngustă avînd tip de conducţie opus. Cele două frontiere de separaţie astfel formate se numesc joncţiunile transistorului. Regiunea mijlocie se numeşte regiunea bazei şi trebuie să fie mult mai slab dotată cu impurităţi decît celelalte două, numite regiunea emitoruiui şi regiunea colectorului; de asemenea grosimea regiunii bazei trebuie să fie mult mai mică decît lungimea de difuziune a purtătorilor minoritari. Cu cît această grosime e mai mică, cu atît frecvenţa maximă de lucru e mai mare (v. mai jos Transistor normal).
bază se alimentează în sens direct (tensiune emitor-bază pozitivă la tipul PNP şi negativă la tipul NPN), iar joncţiunile colector-bază se polarizează în sens contrar (tensiune colec^-tor-bază negativă la tipul PNP şi pozitivă la tipul NPN), aşa cum se indică în fig. III.
Funcţionarea transistorului cu’ joncţiuni e prezentată mai jos la transistorul normal.
Tensiunile maxime admise de transistoarele cu joncţiuni sînt de 20-*-100 V, curenţii maximi admisibili de 0,1***25A, puterile disipate maxime de 0,1 •••300W
—	fiind limitate de posiblităţile de răcire (cu atît mai mari cu cît transistoarele sînt mai mici)—, iar frecventele maxime de 1--1000 MHz.
Transistoarele se clasifică în principal după tehnologia de preparare a joncţiunilor şi după structura şi regimul de funcţionare.
După tehnologia preparării joncţiunilor, se deosebesc în principal: transistoare aliate— la cari joncţiunile se prepară prin aliere—, transistoare cu joncţiuni crescute— la cari joncţiunile se prepară în procesul de creştere (tragere) a cristalului dintr-o topitură (v. şî Semiconductor), — şi transistoare difuzate— la cari joncţiunile se prepară prin difuziunea impurităţilor în cristalele semiconductoare.
Prin tehnica alierii şi a creşterii se obţin, de obicei, transistoare de tip normal (v. mai jos) cu o concentraţie uniformă a impurităţilor în bază. Prin tehnica difuziunii se obţin, de obicei, transistoare de tip drift (v. mai jos) cu o concentraţie neuniformă a impurităţilor în bază.
Tehnicile de bază de aliere, creştere şi difuziune se pot combina obţinîndu-se, de exemplu, procedee de aliere-difu-ziune, creştere-difuziune, etc.
Transistor aliat: Regiunile emitor şi colector ale acestui transistor sînt preparate prin încălzirea unei plăcuţe de cristal semiconductor în contact cu bile din aliaje, conţinînd impuritatea acceptoare sau donoare, pînă la temperatura de 500 ••• 700°, urmată de răcirea treptată pînă la temperatura camerei. în cursul procesului de încălzire, o anumită cantitate de cristal din cele două feţe ale plăcuţei semi-
III. Modul de alimentare în curent continuu a unui transistor PNP.
Transistor eu joncţiuni	515	Transistor	cu	joncţiuni
conductoare se disolvă în aliajul de dopare, iar în cursul răcirii, recristalizează din aliaj, rămînînd puternic dopată cu impuritatea acceptoare sau donoare (fig. IV a). Structurii astfel obţi-
încapsulează (fig. IV b), 6,
nute i se ataşează conexiuni şi
Concentraţia de impurităţi, respectiv conductivitatea electrică a porţiunii nedisolvate din plăcuţa semiconductoare, care constituie regiunea bază a transistorului aliat, rămîne relativ scăzută. Pe de altă parte, regiunile emitor şi colector ale transistorului aliat au o conductivitate electrică mare şi sînt subţiri. Datorită acestor particularităţi, transistoarele aliate au caracteristici favorabile pentru aplicaţii în joasă frecvenţă atît la putere mică,cît şi la putere medie sau mare.
Pe de altă parte, deoarece gro-	iv.	Transistor aliat,
simea iniţială a plăcuţei, can- a) structura de principiu; b) tran-titatea de metal în bila de aii- sistor aliat încapsulat; 1) borna ere, suprafaţa de umezire a bazei; 2) cristal de germaniu; 3) bor-plăcuţei de către aliajul topit na emitorului; 4) borna colectorului; şi temperatura de aliere — 5) joncţiuni aliate; 6) capsulă ; 7) pas-afectează toate grosimea de ma-	tilă	de	sticlă,
terial disolvat din cele două
feţe ale plăcuţei semiconductoare, respectiv grosimea bazei; prin metoda alierii nu se pot obţine în mod reproductibil transistoare cu o bază mai subţire decît 10---15 microni — respectiv cu o frecvenţă maximă de amplificare /a mai înaltă
decît 8—15 MHz.
Actualmente transistoarele aliate cu germaniu se fabrică în special'de tip p-n-p (obţinute prin alierea cu indiu) iar cele cu siliciu de tip n-p-n (obţinute prin alierea cu aur-stibiu).
Transistorul microaliat e o variantă a transistorului aliat la care, pentru a se obţine o bază subţire fără a face transistorul prea fragil, se foloseşte metoda corodării electrochimice pentru a produce o regiune foarte subţire în mijlocul unei plăcuţe semiconductoare, altfel relativ groase. Se depune după aceea metal pe fiecare faţă a aceste i reg i un i su b-ţiate şi se aliază pe o adîncime foarte mică cu germaniu. Caracteristicile electrice ale unui astfel de transistor sînt cele ale unui transistor aliat cu baza foarte subţire, ad ică avînd frecvenţa maximă foarte înaltă (zeci de MHz), dar o putere d i s i pată foarte m ică (zeci de mW).
Transistor cu joncţiuni crescute: Acest tip de tran-s istor e const itu it d intr-o bară (v. fig. Vă) monocristal ină în care e cuprinsă regiunea subţire a bazei obţinută prin impur ificare dirijată în procesul de creştere (de tragere) a cristalului dintr-o topitură (v. şî Semiconductor).
Modificarea concentraţiei şi a tipului de impuritate care trece din topitură în faza solidă în timpul tragerii cristalului se
V. Transistor cu joncţiuni crescute (n-p-n). a) structura de principiu; b) transistor cu joncţiuni crescute încapsulat; 1) borna bazei; 2) borna emitorului; 3) borna colectorului; 4) fir de conexiune de aur; 5) fir de conexiune de nichel; 6) cristal de germaniu cu joncţiuni crescute; 7) capsulă metalică; 8) pastilă de sticlă.
poate realiza: fie prin dublă dopare, adică prin introducerea succesivă într-o topitură cu impuritate donoare (de tip n), de exemplu a unei cantităţi mai mari de impuritate acceptoare şi apoi din nou a unei cantităţi şi mai mari de impuritate donoare, asigurîndu-se astfel compensarea succesivă a impurităţilor adăugate ; fie prin introducerea de la început în topitură a ambelor tipuri de impurităţi, în concentraţii bine determinate şi prin varierea vitezei de creştere (tragere) a cristalului, o dată cu aceasta modificîndu-se valorile coeficienţilor de segregare a celor două tipuri de impurităţi între fazele lichidă şi solidă ale cristalului în creştere.
Astfel, în germaniu, o viteză de creştere foarte mică poate produce regiuni de tip p, iar o viteză de creştere mare produce regiuni de tip n, ceea ce permite realizarea alternativă de regiuni p şi n. Se pot obţine pe această cale pînă la 30 de perechi de joncţiuni într-un monocristal. Cristalul obţinut se taie întîi în discuri conţinînd cîte o pereche de joncţiuni (o structură n-p-n), iar discul se taie apoi în cîteva sute “de mici bare, constituind fiecare o structură n-p-n. Acestea devin transistoare prin ataşarea unor contacte neredresoare la cele trei regiuni şi prin montarea într-o capsulă (v. fig. V b).
Deoarece obţinerea unor baze subţiri de grosime reproduc-tibilă e dificilă prin această tehn ică, frecvenţa maximă atransis-toarelor cu joncţiuni crescute e limitată la circa 10 MHz. Concentraţia redusă de impurităţi şi, în consecinţă, rezistenţa relativ mare a regiunilor emitor şi colector limitează, pe de altă parte, utilizările acestor transistoare numai la puteri mici.
Ca variante ale transistoarelor cu joncţiune crescută se pot aminti: Transistoarele retopite, cari diferă de cele obţinute prin varierea vitezei de creştere numai prin faptul că joncţiunile se obţin pe bara monocristal ină gata tăiată prin retopirea şi recristalizarea unui capăt al acesteia. Transistoarele crescute-difuzate îmbină tehnica creşterii joncţiunilor cu cea a difuzării, aceasta din urmă efectuîndu-se prin tratamente termice pe bara conţinînd structura n-p-n formată prin creştere, pentru a obţine un gradient de impurităţi în bază, ceea ce permite realizarea unor transistoare cu frecvenţe maxime de 20---40 MHz.
Transistor difuzat: Transistor ale cărui regiun i active şi joncţiuni sînt realizate în parte sau integral prin difuziunea impurităţilor.
De obicei,difuziunea impurităţilor se face din faza gazoasă (sau lichidă) a elementelor corespunzătoare sau a combinaţiilor lor situate în exteriorul cristalului spre interiorul acestuia, la o temperatură apropiată de cea de topire a cristalului semiconductor (600-*-800° pentru germaniu şi 1000***1300° pentru siliciu).
La această temperatură atomi i de impuritate datorită energiei lor cinetice mari şi oscilaţiilor reţelei cristaline pătrund în semiconductor.
Pentru realizarea unei cfifuziuni localizate (limitate) numai la anumite regiun i ale cristalului, în cari se doreşte obţinerea bazei respectiv a emitorului transistorului, se foloseşte o tehnică de mascare (acoperire)
bWî.
I N
eV-u
V/. Fabricarea prin mascare a unui transistor difuzat. a) plăcuţă cristalină acoperită cu o peliculă protectoare (î); b) practicarea unui orificiu de difuziune (2) în pelicula protectoare; c) realizarea unei regiuni emitor (3) prin difuziunea impurităţilor din exterior în plăcuţă, prin orificiu.
a plăcuţei de cristal cu o peliculă impermeabilă pentru impurităţi (folie metalică, preparate speciale sau oxid, fig. VI a). în pelicula protectoare, pe cale foto-
33*
Transistor cu joncţiuni
516
Transistor cu joncţiuni
litografică se execută orificii în locurile în cari e necesară difuziunea (fig. VI b, c). Prin tehnica difuziunii cu mascare se pot realiza sute de structuri de transistoare pe un disc de cristal semiconductor care se taie apoi în plăcuţe conţinînd fiecare cîte o structură. Unei astfel de structuri i se ataşează apoi prin sudare contacte şi se încapsulează ermetic, devenind transistor. Tehnica difuziunii permite obţinerea unei concentraţii neuniforme a impurităţilor în bază, adică obţinerea transistoarelor drift(v. mai jos). Principalele variante de transistoare difuzate sînt transistoarele Mesa şi transistoarele Planar (y. sub Transistor drift).
Deoarece procesele de difuziune durează timpi de ordinul orelor şi condiţiile de difuziune pot fi bine controlate, această tehnică permite realizarea unor transistoare cu regiuni de emitor, bază şi colector, avînd concentraţiile şi distribuţiile de impurităţi optime dorite, joncţiuni uniforme de suprafaţă mare, baze foarte subţiri, avînd gradientul de impurităţi necesar (v. Transistorul drift). Aceste calităţi fac ca transistoarele difuzate să asigure performanţe foarte bune atît la puteri mari cît şi la frecvenţe înalte. Totodată, datorită fabricării simultane pe o plăcuţă, într-un singur ciclu de operaţii, a cîteva sute de structuri de transistoare, această tehnică e şi foarte economică.
Afară de difuziunea impurităţilor din mediul exterior spre interiorul cristalului semiconductor se mai utilizează şi e x o-d i f u z i u n e a, care consistă în difuziunea impurităţilor din cristal spre exterior, difuziune care se face cu viteze difer/te pentru atomii donori şi pentru cei acceptori, ceea ce permite ca într-un cristal iniţial compensat să se formeze regiuni cu tip de conducţie diferit.
Tehnica difuziunii se aplică uneori unor straturi subţiri monocristaline de mare rezistivitate depuse e p i t a x i a I (adică asigurînd continuitatea direcţiilor principale ale cristalului) pe un cristal-suport de mică rezistivitate. Se obţin astfel transistoare epitaxiale cari prezintă rezistenţe serie foarte mici la electrodul ataşat cristalului-suport (de obicei colectorul). Se obţin astfel transistoare cu rezistenţe de colector mici necesare în circuite de comutaţie sau în amplificarea de putere la frecvenţe înalte.
După structură şi regimul de funcţionare, se deosebesc în principal următoarele tipuri de transistoare: transistorul normal (clasic), transistorul drift (cu cîmp intern), transistorul cu barieră de suprafaţă şi transistorul cu avalanşă.
Transistor normal: Transistor cu joncţiuni în care baza, colectorul şi emitorul sînt dotate practic omogen cu impurităţi (v. mai sus fig. I b). Sin. Transistor clasic.
Joncţiunile nu sînt, de fapt, suprafeţe de separaţie nete, ci zone de trecere în cari variaţia concentraţiei purtătorilor majoritari (atomi donori în regiunile tip n şi atomi acceptori în regiunile tip p) determină existenţa unui cîmp electric imprimat (v.) de difuziune, a unei sarcini spaţiale şi a unui cîmp electric asociat acestei sarcini (egal şi opus cîmpului imprimat la echilibru electrostatic) care asigură o diferenţă de potenţial de contact. Zonele de trecere (v. fig. VII) pătrund mai mult în bază decît în regiunile (colector sau emitor) învecinate, datorită dotării slabe în impurităţi a bazei. De aceea grosimea efectivă (w) a bazei e mai mică decît grosimea ei geometrică (d).
Pătrunderea zonelor de trecere în bază depinde şi de tensiunile aplicate joncţiunilor; pătrunderea e mică în cazul unei tensiuni directe (joncţiunea emitoruiui), dar mare în cazul unei tensiuni inverse (joncţiunea colectorului). De aceea grosimea efectivă a bazei depinde practic numai de pătrunderea regiunii de trecere a colectorului (v. fig. Vila):
(1)	wcşţd-l,
unde
*CB Un
, tensiunea aplicată
Z0Şi U0 fiind parametri ai joncţiunii, iar uCB , între colector şi bază.
în domeniul efectiv al bazei (w) principalele procese fizice sînt datorite injectării de purtători de la emitor, cari sînt de exemplu lacune (goluri) în cazul transistorului PNP; distribuţia lacunelor în bază la transistorul normal e aproape lineară (v. fig. VII c).
Cutot excesul de goluri, care constituie o sarcină pozitivă +Q, baza rămîne neutră prin apariţia şi a unui exces de sarcini negative corespunzător. în fiecare punct din bdizlp—n+Njy—O, unde p e concentraţia golurilor, n concentraţia electronilor, iar Nd concentraţia atomilor donori la temperatura normală a camerei. în cele ce urmează ne referim, pentru simplificare, numai la transistorul PNP.
Funcţionarea transistorului:
Joncţiunea emitoruiui (joncţiunea emitor-bază) fiind alimentată în sens direct, se produce o puternică injecţie de goluri din emitor în bază (injecţia de electroni din bază în emitor e neglijabilă din cauza dotării slabe în impurităţi donoare a bazei). Baza fiind foarte subţire, numai un număr foarte mic de goluri se recombină în bază, marea majoritate parcurge baza prin difuziune şi trece în regiunea colectorului.
Curentul propriu al joncţiunii colectorului e neglijabil deoarece această joncţiune e alimentată în sens invers. De aceea aproape întreg curentul de emitor trece în colector, numai o mică fracţiune divizîndu-se prin bază. în fig. VIII se arată toatecomponentele curenţilor în transistor.
Întrucît joncţiuneacolec-torului alimentată în sens
VII. Transistor PNP cu joncţiuni, q) secţiune; b) distribuţia sarcinii spaţiale; c) distribuţia purtătorilor minoritari (lacune) în bază; 1) emitor; 2) bază; 3) colector; 4) regiuni de trecere.
		
	\e,'	^4
ic
VIII, Componentele de curent la un transistor normal.
1) curentul de lacune care trece din emitor, prin bază, în colector; 2) curentul de electroni injectaţi din bază în emitor; 3) curentul de recombinare al unei părţi din lacunele injectate din emitor în bază cu eiectronii din bază; 4) curentul invers al joncţiunii colectorului.
Notă I a fig. VIII: Săgeţile din figură indică sensul de mişcare al purtătorilor de sarcină (lacune + şi electroni —). Se observă că: /g=/i+/2+/3. /^=/i+/4, /g =
=/a+/3—*4 •
contrar prezintă o foarte mare rezistenţă electrică, la ieşire transistorul se prezintă ca un generator de curent de foarte mare rezistenţă internă. Curentul generatorului depinde însă de regimu l de funcţionare al joncţiunii emitoruiui care, fiind alimentată în sens direct, prezintă o mică rezistenţă electrică. De aceea, dacă la intrare se aplică un semnal sinusoidal de mică amplitudine, la ieşire se poate obţine un semnal amplificat, amplificarea maximă posibilă fiind egală cu raportul dintre rezistenţa de intrare şi rezistenţa de ieşire.
Transistor cu joncţiuni
517
Transistor cu joncţiuni
Se obţine totodată o amplificare de putere de ordinul a 30“*50 dB de la circuitul emitor-bază la circuitul colector-bază.
Transistorul normal poate fi folosit în orice circuite electronice la frecvenţe nu prea înalte.
Relaţiile de curent continuu pentru acest transistor sînt următoarele:
(2)	ic=y^iE'iriCBO
(3)
(4)
% DpPn
q»uEB
~~kT~
-	t£ = Const.
ZL =o
X. Caracteristicile iq—f^u
şi de tensiunea colector-bază udin cauza variaţiei grosimii efective a bazei (w) cu tensiunea colector-bază. Curentul de colector e reprezentat în fig. X în funcţiune de tensiunea colector-bază, avînd ca parametru curentul de emitor. Pentru tensiuni negative colector-bază, caracteristicile reprezintă relaţia (2); pentru tensiuni pozitive colector-bază, joncţiunea colectorului conduce în sens direct, astfel încît curentul de colector tinde să schimbe brusc sensul (regiunea de saturaţie în fig. X).
Pentru regimul alternativ sinusoidal, un parametru caracteristic pentru transistor e factorul de amplificare în curent definit prin relaţia:
(5)
unde Iq , -Tg şi Usînt reprezentările în complex ale micilor componente alternative ale curenţilor de colector şi de emitor şi a tensiunii colector-bază. în fig. XI e reprezentată variaţia modulului I a | cu frecventa. Frecventa pentru care | a | scade la
1
0,707=—— din valoarea maximă se numeşte frecvenţa li-
V2
mită în conexiunea cu baza comună (/a). După valoarea lui / se clasifică transistoarele din punctul de vedere al frecvenţelor de lucru.
Conexiunea cea mai utilizată în practică, pentru un transistor, e conexiunea cu emitorul comun (v. fig. XII). Pentru
XI. Variaţia modulului factorului de amplificare în curent, cu frecvenţa.
XII. Conexiunea cu emitor comun a transistorului.
în aceste relaţii iE, ic şi iB sînt curenţii emitorului, colectorului şi bazei, oc0 e factorul de amplificare în curent continuu (a0<1 dacă nu intervin fenomene de multiplicare a purtătorilor Ia joncţiunea colectorului; e curentul invers (foarte mic) al joncţiunii colectorului cînd ip—0 ; e tensiunea aplicată între emitor şi bază; Dp e constanta de difuziune a lacunelor în bază;^ e concentraţia lacunelor în bază în absenţa oricărei injecţii (concentraţia Ia echilibrul termic); qQ e sarcina electronului; T e temperatura absolută; k e constanta Boltzmann ; w e grosimea efectivă a bazei.
Curentul de emitor (v. fig. IX) creşte exponenţial cu tensiunea emitor-bază uEB , dar depinde într-o oarecare măsură
această conexiune, din relaţiile (2) şi (3) se deduce:'
(6)	iC==z$o1'B+/l'CEO’
unde:
(j\	o	_	.	•	_ CBO
Mărimea (30 se numeşte de factor de amplificare în curent continuu pentru conexiunea cu emitor comun. în mod uzual p0 « 20-•-150.
Pentru regimul de curent alternativ sinusoidal se defineşte de asemenea un factor de amplificare în curent:
(8)
XB J UCE=
Modulul lui p scade de asemenea cu creşterea frecvenţei. Pentru frecvenţa la care modulul ajunge Ia 0,707 din valoarea maximă se defineşte frecvenţa limită în conexiunea cu emitorul comun (/g). între şi /a există relaţia:
(9)
Se utilizează uneori şi conexiune cu baza comună şi conexiune cu colector comun. Caracteristicile celor trei conexiuni sînt prezentate în tablou.
Caracteristicile generale ale conexiunilor transistoarelor
Caracteristica	Emitor comun	Bază comună	Colector comun
Impedanţa de intrare Impedanţa de ieşire Cîştigul de tensiune Cîştigul în curent Cîştigul în putere Linearitatea	slabă înaltă înalt înalt înalt mai slabă	foarte slabă foarte înaltă înalt subunitar moderat cea mai bună	moderată slabă subunitar înalt slab mai slabă
Pentru calculul circuitelor cu transistoare lucrînd încurent alternativ sinusoidal la semnale mici se utilizează cuadripoli echivalenţi sau circuite echivalente. Pentru calculul circuitelor de joasă frecvenţă e preferat circuitul echivalent cu parametri hibrizi (v. fig. XIII) mună (BC)\
U.
(10)
XIII. Circuitul echivalent cu parametri hibrizi. (Simbolul (7J) e folosit aici pentru un generator ideal de curent.)
Pentru conexiunea cu bază co-
Jr
Transistor cu joncţiuni
518
Transistor cu joncţiuni
Pentru conexiunea cu emitorul comun (EC):
(11)
U,-h«eI,+hneU2
r^p.
_L soc „
'oe~fl>e
T
r
’b’c
.1
XIV. Circuitul echivalent natural.
Mărimea CBC reprezintă capacitatea joncţiunii colector-bază.
Pentru frecvenţe înalte se utilizează pentru transistorul normal circuitul echivalent natural (v. fig. XIV) şi în general se lucrează cu cuadripo-lul (v.) echivalent (v. fig.
XV) cu parametri ad mita ntâ.
în regim de comutare (trecerea de	L
la starea de blocare la	U1 ţ 1 YDe f l J	U?
starea de conducţie şi invers) răspunsul	transistorului diferă	după
cum comutarea se face în regiunea activă normală sau în^regiunea de
saturaţie. în fig.	XVI a	se	prezintă	un	circuit	de	comutare
uzual, transistorul	fiind conectat cu	emitorul	comun.	Comanda
transistorului se face prin
curentul de bază (v. fig.	Î1	J2
XVI c). Punctul de funcţionare A (v. fig. XVI b) reprezintă punctul de blocare al transistorului. în funcţiune de valoarea rezistenţei de sarcină R, transistorul poate fi comutat în regiunea activă normală — punctul 6 în fig. XVI b — sau în regiunea de saturaţie •—punctul C. în fig. XVI d se arată răspunsul transistorului comutat în regiunea activă normală. Răspunsul e caracterizat printr-un timp de comutare directă, respectiv un timp de comutare inversă. Ecuaţiile cari descriu aceste procese sînt:
XV. Cuadripo! echivalent.
(12)
(13)
**=Tp+!S' i c*Q-,
C T,
(15)
Q=TBTpe
-th
P.
paţia de putere e considerabil redusă. La comutarea în regiunea de saturaţie, afară de sarcina Q, în bază se mai acumulează o sarcină suplementară Qs, numită sarcina stocata. Acumularea acestei sarcini se datoreşte injectării de lacune şi dinspre
XVI. Circuit de comutare. a) schema; b) regiunea activă normală (8) şi regiunea de saturaţie (Q; c) comanda prin curent de bază; d) răspunsul transistorului la comutarea în regiunea activă normală; e) răspunsul transistorului Ia comutarea în regiunea de saturaţie.
colector în bază, deoarece în regiunea de saturaţie joncţiunea colector-bază se polarizează în sens direct. La comutarea inversă, pînă nu se evacuează sarcina Qs, curentul de colector rămîne practic constant. Numai după aceea are loc evacuarea sarcinii Q odată cu care scade şi curentul de colector. Timpul de comutare inversă e astfel prelungit cu timpul de stocare tSi care trebuie să fie pe cît posibil redus.
Transistor avînd o structură normal, însă cu o anumită
k^A
fozâ
unde Q e sarcina de lacune acumulată în bază, e durata de viaţă a golurilor în bază, e constanta de timp a colectorului. Întrucît între sarcina înmagazinată în bază şi curentul de colector există o relaţie de directă proporţional itate, stabilirea sau dispariţia curentului de colector depinde de modul în care se stabileşte sau dispare sarcina Q în baza transistorului. Conform ecuaţiei (12) la comutarea directă:
(14)
iar la comutarea inversă:
Emitor
Co/ector
XVII. Repartiţia impurităţilor Ia un transistor drift.
Rapiditatea procesului de comutare depinde de durata de viaţă a golurilor în bază.
Comutarea în regiunea activă normală prezintă dezavantajul unei mari puteri disipate. De aceea, de cele mai multe ori, se recurge la comutarea în regiunea de saturaţie (v. fig. XVI b, punctul C), unde tensiunea de colector e foarte mică şi disi-
Transistor drift:
similară celei a transistorului repartiţie neomogenă a impurităţilor în bază (v. fig. XVII).
Sin. Transistor cu cîmp intern.
Funcţionarea transistorului d r i f t e analogă celui normal, cu deosebirile următoare (prezentate pentru tipul PNP):
Datorită unei dotări gradate în impurităţi, obţinută prin tehnica difuziunii (v. mai sus), în baza transistorului apare un cîmp electric îndreptat de la emitor spre colector. Apariţia cîmpului electric în bază e determinată de difuziunea electronilor din regiunea cu concentraţie mare în regiunea cu concentraţie mai mică (adică de existenţa unui cîmp imprimat de difuziune), ceea ce produce o separare de sarcini şi deci un cîmp electric. Odată cîmpul constituit, transportul net de electroni încetează căci curentul de difuziune e compensat de curentul invers determinat de cîmpul electric. În schimb, lacunele injectate din emitor în bază vor fi antrenate de cîmpul electric spre colector. Datorită acestei antrenări se reduce considerabil timpul de trecere al lacunelor prin bază, ceea ce face ca funcţionarea transistorului drift la frecvenţe înalte să fie mult superioară transistorului clasic. De asemenea, funcţionarea transistorului drift în regim de comutare e superioară transistorului clasic.
Transistoarele drift au tensiuni de străpungere colector-bază mari, capacităţi colector-bază şi rezistenţe de bază mici.
Transistor cu straturi subţiri
519
Transitoriu
Ele au tensiuni de străpungere emitor-bază scăzute (de ordinul volţilor), ceea ce reprezintă o anumită limitare în aplicaţii.
Transistoarele de tip drift pot avea o structură clasică (v. fig. XVIII) cu frecvenţe maxime pînăJa^lOO MHz sau o structură de tip mesa sau planar (v. fig. XIX);
Ia toate aceste structuri baza e constitu ită dintr-o plăcuţă cristalină în care s-au difuzat impurităţi, ceea ce asigură o dotare gradată a impurităţilor.
Transistor mesa:
Transistor difuzat, tip drift, în care suprafaţa exterioară a jonc-ţiunii bază-colector e corodată chimic în
Y
S 6
XVIII, Transistor drift difuzat-aliat.
1) colector; 2) cristal semiconductor; 3) emitor; 4) baza; 5) regiunea bazei.
în depresiuni corodate pe feţele opuse ale plăcuţei semiconductoare. în locul unor contacte redresoare şi constituite din joncţiuni semiconductoare se utilizează deci contacte redresoare metal-semiconductor (v. fig. XX). Poate fi utilizat pînă la frecvenţe de 40 MHz cu puteri mici.
K
XX. Transistor cu barieră de suprafaţă.
1) emitor; 2) colector; 3) bază.
‘ ~UC
XXI. Caracteristica curent de colec-tor-tensiune de colector la un transistor cu avalanşă.
XIX. Transistoare drift speciale, o) transistor mesa, difuzat-aliat; b) transistor mesa, epitaxial-difuzat-aliat; c) transistor planar, difuzat; 1) emitor; 2) bază; 3) colector; 4) regiunea dotată neuniform a bazei; 5) strat epitaxial;
6)	strat protector; 7) joncţiune emitor-bază;
8) joncţiune colector-bază.
jurul regiunii care cuprinde contactele bazei şi emitoruiui, ceea ce face ca această regiune să rămînă reliefată ca un mic platou. Transistorul mesa dlfuzat-aliot (v. fig. XIX a) are dezavantajul minor al unei grosimi relativ mari a regiunii colectorului care poate'conduce la o rezistenţă electrică parazită pe acest electrod. Această rezistenţă parazită a colectorului devine supărătoare în regimul de comutaţie al transistorului. Acest dezavantaj e înlăturat la transistorul mesa epitaxial-difuzat sau epitaxial-difuzat-aliat (v. fig. XIX b), unde un strat de mică rezistivitate e suficient de gros pentru a asigura un bun suport mecanic, dar întreaga structură a transistorului activ e obţinută în stratul 5 (foarte subţire) de rezistivitate mai mare, crescut epitaxial. Transistoarele mesa ating frecvenţe foarte înalte (pînă la 1000 MHz) şi se realizează cu dimensiuni foarte reduse.
Transistor planar (v. fig. X/Xc): Transistor difuzat, tip drift, a cărui structură emitor-bază e realizată prin difuziune (v. mai sus Transistor difuzat) şi mascare pe o aceeaşi faţă a cristalului semiconductor. Se realizează din siliciu, ceea ce permite acoperirea întregului transistor cu un strat protector de bioxid de siliciu. Acest strat produce o încapsulare naturală a transistorului, astfel încît suprafeţele transistorului sînt pasi-vate şi ferite de agenţi fizici externi. Pe această cale se obţine o mai mare stabilitate în timp a parametrilor transportului.
Transistor cu barieră de suprafaţă: Transistor cu joncţiuni la car^ emitorul şi colectorul sînt formate prin depunerea electrolitică a metalelor corespunzătoare
Transistor cu avalanşă: Transistor cu joncţiuni similar ca structură cu transistorul normal, cu deosebirea că funcţionează cu tensiuni de colector suficient de mari pentru ca să se producă la joncţiunea colectorului o multiplicare a purtătorilor (prin ionizare, prin şoc), ceea ce are ca efect o creştere considerabilă a curenţilor. Trecerea la curenţi mari se face printr-o regiune cu rezistenţă negativă (v. fig. XXI) întocmai ca la tuburile electronice cu gaz.
1.	~ cu straturi subţiri. Elt., Telc.: Transistor obţinut prin tehnica depunerii în vid de straturi subţiri conductoare şi semiconductoare şi izojante, constituind o structură de transistor cu efect de cîmp. în figurăse prezintă un astfel de transistor cu o grosime totală sub 100 [x. Stratul semiconductor poate fi în anumite cazuri şi pol ier ista! in.
Tensiuneadecomandă dintre GşiS controlează prin efect de cîmp circuitul principal dintre S şi D. Efectul de
cîmpse manifestă asupra stări lor de suprafaţă ale stratului semiconductor. E posibil ca în funcţionarea dispozitivului să aibă rol şi efectul de curent limitat de sarcina spaţială în domeniul dintre S şi D. Acest transistor e olosibil în toate tipurile de circuite electronice şi are o mare importanţă pentru circuitele microelectron ice.
2.	~ cu zona de conducţie intrinseca. E/t., Te/c.: Transistor cu structura analogă celui cu joncţiuni (v.), cu trei electrozi, la care între bază
yn-----
l S	| D
Transistor cu straturi subţiri.
i-{jT
şi colector se formează o zonă semiconductoare intrinsecă (v. fig.).
Prin aceasta se poate reduce capacitatea parazită a joncţiunilor şi
3. Transitivitate
elementele unei mulţimi
0—I n \fi
Transistor cu zonă de conducţie intrinsecă,
o)	tip pnip; b) tip npin.
se poate ridica frecvenţa de funcţionare. Mat.: Proprietatea unei relaţii R între
de a fi valabilă între două elemente # şi z, dacă e valabilă, în acelaşi timp, între elementele x şi y şi între elementele 3/şi z. Deci, dacă există xRy şi yRz, atunci există şi xRz. Sînt relaţii transitive: egalitatea, implicaţia, mai mare decît, mai mic decît, anterior, ulterior, etc.
4.	Transitoriu. Tehn.: Calitatea unei transformări a unui sistem fizicochimic de a fi o transformare prin care acesta trece dintr-un regim permanent (iniţial) într-un alt regim permanent (final). Regimul permanent a! unui sistem fizicochimic e un regim al sistemului, în care, fie că mărimile lui de stare nu variază (regim static, respectiv staţionar), fie
Transitoriu, răspuns ~
520
Translaţie
că mărimile lui de stare variază periodic (regim periodic). Exemple de regimuri transitorii sînt regimurile iniţiate prin cuplarea şi decuplarea receptoarelor sau a generatoarelor la reţelele de energie (electrică, hidraulică, etc.), prin scurtcircuitare, prin punerea sau ajungerea la pămînt a reţelelor electrice, etc.
Regimul transitoriu al sistemelor fizicochimice cărora li se aplică principiul superpoziţiei poate fi studiat comod cu ajutorul transformării Laplace (v.).
1. Transitoriu, răspuns	Elt., Telc.: Funcţiunea de timp care reprezintă mărimea de ieşire a unui circuit electric, a unui sistem de transmisiune sau a unui sistem de automatizare, etc. atunci cînd fiecare dintre acestea e supus la intrare unei acţiuni caracterizate printr-o funcţiune treaptă unitate (v. Răspuns, şi Răspunsului, metoda — transitoriu) sau o impulsie unitate (impulsie Dirac).
2. Transitron, montaj	Telc.: Montaj cu pentodă(v.) în care diferenţa de potenţial dintre ecran şi supresor rămîne constantă, ue~~us~E (v. fig.)* în aceste condiţii, pentru o anumită gamă de valori ale tensiunii de ecran, creşterea tensiunii de ecran atrage după sine scăderea curentului de ecran, cbţinîn-du-se astfel o rezistenţă diferenţială negativă. Fenomenul se explică prin faptul că, ia creşterea tensiunii de ecran, creşte cu aceeaşi cantitate şi tensiunea
Schema montajului transitron.
Această relaţie de corespondenţă se mai poate exprima şi prin relaţia simbolică:
(2)	M'=(M)T.
O figură punctuală (F) e transformată printr-o translaţie dată (1) într-o figură (F') egală cu (F) şi cu care poate fi adusă în coincidenţă printr-o mişcare în spaţiu.
Dacă spaţiul e raportat la un reper cartesian general (O, i, j, k) în raport cu care vectorul director F al unei translaţii e exprimat de echipolenţa:
(3)	V
relaţiile cari dau coordonatele punctului M' (x't y't z'), transformatul unui punct M (x, y, z) prin translaţia de vector director (3) sînt:
(4)	x'—x+a, y'^zy+b, z'=z+c.
Considerînd mulţimea vectorilor V din spaţiu rezultă că mulţimea translaţiilor din spaţiu formează o familie continuă cu trei parametri. Această familie e un grup continuu (v. Transformări, grup de —), adică admite următoarele proprietăţi: Unei translaţii de vector director V (a,b,c) îi corespunde translaţia inversă, al cărei vector director e — V (—a, —b,—c)
şi operaţia de compunere (v. fig. ) a de vectori directori respectivi V1(a1,
două translaţii Tv'l\
de supresor, ceea ce favorizează -±-trecerea electronilor din cu- T rentul total catodic spre anod, astfel încît spre ecran se îndreaptă mai puţini electroni, cu toate că fluxul total de electroni a crescut puţin datorită creşterii tensiunii de ecran.
Curbele ie—f(ut) pentru diferite tensiuni de grilă se numesc caracteristici transitron. Ele au o formă apropiată de aceea a caracteristicilor dinatron (v.) obţinute la o tetrodă. Pe porţiunea scăzătoare din mijlocul fiecărei curbe, rezistenţa diferenţială, care e rezistenţa internă de ecran în montaj transitron,
are valori negative.
Pentru funcţionarea dinamică, la variaţii alternative, bateria de cuplaj £ dintre supresor şi ecran poate fi înlocuită cu un condensator de valoare suficient de mare (v. Oscilator transitron, sub Oscilator electronic).
Montajul transitron se utilizează, datorită rezistenţei negative pe care o prezintă, pentru generarea oscilaţiilor armonice şi a celor de relaxare şi ca circuit basculant.
3.	Transitron, oscilator Telc. V.subOscilatorelectronic.
4.	Translator, pl. translatoare. Telc.: Transformator electric de telecomunicaţii instalat pe liniile de telecomunicaţii interurbane, cu scopul de a adapta impedanţa de intrare a instalaţiei de telecomunicaţii, terminală sau de repetoare, la impedanţa caracteristică a liniei de telecomunicaţii. Sin. Transformator de adaptare.
5.	Translator de frecvenţa. Telc.: Dispozitiv de modulaţie sau de demodulaţie (v. Modulator) într-un echipament de telecomunicaţii cu curenţi purtători.
6.	Translaţie, pl. translaţii. 1. Geom.: Transformare geometrică punctuală determinată de un vector dat, numit vector director.
Unu i punct M d in spaţiu îi corespunde, printr-o translaţie T de vector director F, punctul M' definit de echipolenţa
^ K oi), v*
b2, c2), operaţie care
exprimată de echipolenţele:
(5)	MM^V^ MjM'==F2 sau prin relaţiile simbolice:
(6)
se poate executa printr-o singurătrans-laţie T de vector director F=F1+F2
(7)	MM'^V1^V% unde V{ax-\-a2, b1-\-b2, Cj-f-Cg).
Această proprietate se exprimă prin relaţia simbolică:
unde T e translaţia de vector director F=F1+F2.
Grupul format de translaţiile din spaţiu e un grup abelian, adică operaţia de compunere a permutabilă:
(8)	r=rlr4=r2r1,
adică există relaţiile:
(9)
Translaţie (operaţia de compunere).
MM2—V2, M2M'~v
Mulţimea translaţiilor ai căror vectori directori sînt paraleli cu un plan dat formează un grup abelian cu doi parametri, formulele de transformare într-un astfel de plan fiind
(10)
x'=x+a, y'=y-\-b.
Translaţiile paralele cu o dreaptă dată formează un grup abelian cu un parametru:
(11)	x'=x-\-a.
într-o varietate afină A cu n dimensiuni, adică într-o
varietate numerică (x1, x2
xn) de dimensiune n căreia i se
asociază ca grup de automorfisme grupul afin general (12)
relaţiile:
xl — alk^-\-al	(i, k=A , 2, n)
0)
MM'—V,
unde b* sînt numere date, translaţie.
(i=1,2, ...,«),
definesc o transformare numită
Translaţie
521
Transmisiune acustică
Mulţimea translaţiilor din An formează un subgrup abelian care e invariant în grupul general (12).
1.	Translaţie. 2. Mec.,* Mişcarea unui sistem de puncte materiale, în special a unui corp solid rigid, astfel încît în tot timpul mişcării o dreaptă care uneşte două puncte oarecari ale sistemului (corpului) îşi păstrează direcţia.
Traiectoriile diferitelor puncte ale sistemului (corpului) sînt curbe paralele; în general traiectoriile sînt drepte, dar pot fi şi cercuri, cicloide scurtate sau alungite, etc.
La un moment dat, toate punctele sistemului (corpului) au aceeaşi viteză de translaţie v şi aceeaşi acceleraţie de translaţie a, cari sînt vectori liberi pentru toate punctele sistemului. Sin. Mişcare de translaţie.
2.	Translaţia frecvenţelor. Telc.: Sin. Transpunerea benzilor de frecvenţă (v.)
3.	Translaţie telegrafica. Telc.: Instalaţie telegrafică intermediară, folosită în telegrafia la mare distanţă pentru a recepţiona semnalele telegrafice primite dintr-o secţiune a legăturii şi a le retransmite amplificate (prin folosirea unei surse electrice locale) spre o altă secţiune, mărind astfel raza de acţiune a legăturii telegrafice.
După modul de lucru, translaţia telegrafică poate fi simplex, duplex, pentru curent de lucru, pentru curent de repaus, sau pentru dublu curent (v. şî Sistem de telegrafie).
După modul de efectuare, translaţia telegrafică poate fi simpla sau regeneratoare.
Translaţia telegrafica simpla restabileşte forma semnalului telegrafic, dar nu poate corecta durata, care rămîne modificată în funcţiune de distorsiunea suferită de semnal, ca urmare a transmiterii luijn secţiunea anterioară. Pentru că translaţia telegrafică simplă foloseşte ca dispozitiv de emisiune-recepţie relee electromagnetice, ea se mai numeşte şi translaţie telegrafica cu relee.
Translaţiile telegrafice simple se intercalează în liniile telegrafice la distanţe de 300**500 km una de alta şi pot mări raza de telegrafiere pînă la 2000 km.
Translaţia telegrafica regeneratoare restabileşte şi forma şi durata semnalului telegrafic. Ea poate fi sincronă, pentru comunicaţiile telegrafice echipate cu aparate cu funcţionare sincronă, sau a r i t m i c ă, pentru comunicaţiile telegrafice aritmice (v. Telegraf). Translaţia telegrafică regeneratoare permite corectarea distorsiunilor produse în durata semnalului şi se plasează după 2*--3 translaţii telegrafice simple. Raza de telegrafiere poate creşte astfel pînă la 4000 km.
4.	Translucid. Fiz.: Calitatea unui corp sau a unui mediu de a putea fi străbătut de un fascicul de radiaţii electromagnetice, pe cari le împrăştie parţial.
în particular, se numeşte translucid un corp sau un mediu care împrăştie parţial razele de lumină astfel încît, privind prin acel corp sau prin acel mediu, de o anumită grosime, nu mai pot fi distinse conturele sau detaliile sursei de lumină.
Sînt translucide mediile cari prezintă suprafeţe de discontinuitate optică microscopică, de exemplu suspensiile, unele soluţii coloidale, etc.
5.	Transluciditate. Fiz.: Proprietatea unor corpuri sau a unor medii de a lăsa să treacă prin ele lumina, pe care o împrăştie parţial. V. şî Translucid.
6.	Transmetilaze. Chim. biol.: Grup de enzime, din clasa transferazelor, cari catalizează reacţia de transfer a grupării metil de pe un donor de metil, pe un acceptor de metil, de tipul:
R—CH8+R'—H ^ R— H + R'— CH3.
Gruparea metil, pentru a putea fi enzimatic transferată, intact şi direct, trebuie să fie o grupare „metil labilă" sau labilizabilă. Donorii de grupare metil labilă au, de obicei,
gruparea respectiva de metil fixată, fie la un atom de azot cuaternar, fie la un atom de sulf, constituind combinaţiile de tip „oniu“. Pe lîngă combinaţiile cari conţin grupări metil labile (direct transferabile) se cunosc combinaţii cari pot dona gruparea lor metil, numai după labilizarea acesteia, respectiv, după transformarea legăturilor normale de fixare într-o legătură puternic energetică. Aceasta se poate obţine, fie printr-o cuplare a reacţiilor respective de transmetilare cu procese aerobe, fie printr-o reacţie prealabilă cu compuşi fosfat, puternic energetici, acid adenozin-trifosforic. De exemplu, betaina e un compus azotat, dimetiltetina şi dimetil (3-pro-piotetina sînt compuşi cu sulf, cari conţin grupări metil labile direct transferabile; colina nu are calitatea de donor direct de grupare metil, ci numai după labilizarea acestei grupări prin oxidare şi transformare în betaină.
Betain-homocisteintransmetilaza e o enzimă care catalizează transferul direct al grupării metil de pe betaină, ca donor de grupare metil, pe homocisteină, ca acceptor al acestei grupări; de asemenea, dimetil-homocisteintransmetilaza e o enzimă care catalizează transferul direct al grupării metil de pe dimetiltetină, ca donor de grupare metil, pe homocisteină, ca acceptor, cu formare tot de metionină.
7.	Transmisiune, pl. transmisiuni. 1. Fiz., Tehn.: Fenomenul prin care se trece energie dintr-un loc în altul, altfel decît prin deplasarea unor corpuri cari conţin localizată energia. Sin. Transmisiune de energie.
Transmisiunea de energie e o formă particulară de transfer de energie, ultimul putînd include şi energia transferată convectiv prin deplasarea purtătorilor de energie (de ex. a combustibililor, sau energia cinetică de translaţie a unui fluid). Energia transmisă e deci o formă de energie transferată (v.). Transmisiunea de energie poate fi: transmisiune de energie mecanica şi în particular stereomecan ică (cînd corespunde lucrului mecanic al unor corpuri rigide în mişcare), hidraulica sau acustică (cînd corespunde lucrului mecanic asociat oscilaţiilor unui mediu); transmisiune de energie electromagnetică (prin fluxul de energie electromagnetică, v.); transmisiune de căldură (cînd energia transmisă e legată esenţial de fenomene termice); etc. Dacă transmisiunea de energie electromagnetică se face pentru transmiterea de putere, ea se numeşte (prin abuz) transport de energie electromagnetică sau, prin simplificare, transport de energie electrică.
8.	~ acustica. Fiz.: Transmisiunea energiei acustice cu ajutorul undelor acustice.
Transmisiunea acustică într-un mediu omogen. Energia transmisă de undele acustice se atenuează, datorită atît răs-pîndirii undei acustice în spaţiu, cît şi disipaţiei în mediul în care are loc propagarea.
Pentru unde sferice progresive, intensitatea acustică variază, în medii ideale, nedisipative, invers proporţional cu pătratul distanţei, conform relaţiei:
în care W e puterea sursei punctiforme.
Disiparea energiei acustice se datoreşte viscozităţi i med iu lu i, conductibilităţii lui termice, radiaţiei căldurii şi schimbului intermolecular de energie.
într-un cîmp de unde plane progresive, în mediu disipativ, expresia presiunii acustice complexe instantanee e:
p=peiate~'e*,
în care	e	constanta	de	propagare;	a	e	constanta	de
atenuare, iar n — e constanta de fază.
6= c
Transmisiune acustică
522
Transmisiune acustică
Atenuarea datorita viscozitâţii mediului creşte cu pătratul frecvenţei, constanta de atenuare corespunzătoare avînd valoarea:
8 7T2
3Zt
unde Z0 e impedanţa caracteristică a mediului prin care se propagă unda, iar yj e coeficientul de viscozitate.
Constanta de atenuare datorita conductibilitâţii termice e dată de relaţia:
2n2k /'x-'n
ar=z^[—)•
în care k e coeficientul de conductibilitate termică, x e raportul căldurilor specifice la presiune constantă şi la volum constant, iar Cv e căldura specifică la volum constant.
Constanta de atenuare datorita radiaţiei termice e dată de relaţia:
_ /*~~U 9
a‘ ( x J 2c
în care x are semnificaţia de mai sus, c e viteza sunetului, iar q e inversul constantei de timp din legea răcirii gazului, exprimată prin relaţia:
0(0=0 (0)e-**,
în care 0 e supratemperatura, iar t e timpul.
Constanta de atenuare datorita schimbului intermolecular de energie e direct proporţională cu frecvenţa.
în cazul aerului, valorile diferitelor constante de atenuare calculate pentru frecvenţele de 6000 Hz şi 106 Hz sînt date în tablou.
Cauza atenuării undelor acustice	Constanta de atenuare (cm-1)	
	6000 Hz	10® Hz
Viscozitatea Conductibilitatea termică Radiaţia termică Schimbul intermolecular de energie	3,6-10-6 1,3 • 10-6 1,5-10-7 1,16*10-5	9.8-	10_a 3.8-10-3 neglijabil 10"1
Transmisiunea acustică prin medii neomogene. La
trecerea undelor acustice prin suprafaţa de separaţie a două medii se produc refle-xiune (v.) şi refracţie (v.).
Transmisiunea acustică prin medii stratificate se caracterizează prin coeficientul şi prin factorul de transmisiune acustică (v.).
în cazul trecerii unei unde acustice plane prin trei medii, valoarea coeficientului de transmisiune acustică depinde şi de grosimea celui de al doilea mediu.
Un fenomen asemănător transmisiunii acustice prin medii stratificate are loc în cazul transmisiunii unei unde acustice prin tuburi cu schimbare de secţiune, dacă lungimea de undă e mare în comparaţie cu dimensiunile secţiunii tubului.
Aplicaţii ale transmisiunii undelor acustice prin tuburi cu schimbare de secţiune sînt stetoscopul (v.) şi filtrele acustice.
Transmisiunea acustică prin ecrane acustice prezintă mare interes practic în izolările fonice.
Trecerea sunetului dintr-o încăpere în alta alăturată, sau din exterior într-o încăpere, se face prin intermediul elementului de construcţie separator (perete, planşeu, uşă, fereastră), în acest caz, pe lîngă propagarea directă, prin cele trei medii pe cari Ie străbate (aer, element de construcţie, aer), energia acustică se transmite dintr-o parte în cealaltă a ecranului şi datorită efectului de diafragmă, acest fenomen fiind cel preponderent.
în cazul unui perete de grosime mică faţă de lungimea de undă a vibraţiei transmise, extins Ia infinit şi vibrînd ca un piston rigid sub acţiunea unei unde acustice plane, sub incidenţă normală (feţele pistonului avînd vitezele de deplasare în fază), atenuarea presiunii transmise faţă de presiunea incidenţă normală e:
D(db)=10 log
hfe)]-
unde m e masa pe unitate de suprafaţă a peretelui; co e pulsaţia undei de presiune, iar p0c e impedanţa caracteristică a mediului în care se află peretele (aer).
Deoarece
D~20 log
2p0 »'
expresie cunoscută sub numele de „legea maseitl.
Pentru ecrane groase şi în cari pierderile sînt neglijabile, atenuarea presiunii transmise faţă de cea incidenţă e dată de:
D—10 log cos:
,-,-4
ca 4
Poc
+
Ppg
2T
unde Z e impedanţa acustică caracteristică a ecranului, l e grosimea ecranului, iar ce e viteza de propagare a sunetului în ecran.
Legea masei exprimată mai sus e aproximativă deoarece, în practică, peretele are dimensiuni finite, nu vibrează ca un piston rigid (fiind încastrat la periferie de-a lungul întregului său perimetru), iar cîmpul sonor e difuz. O atenuare apropiată de valoarea de atenuare reală, a cărei valoare e mai mică decît cea calculată cu relaţia de mai sus, poate fi calculată cu relaţia corectată:
D—20 log;
-6,
’2p oc
în care a e un coeficient de reducere a masei peretelui datorită încastrării. (Pentru o variaţie a masei „m“ cuprinsă între 2 şi 450 kg/m2, valoarea coeficientului a variază între 0,2 şi 0,13, fiind independentă de frecvenţă.)
Nici relaţia corectată de mai sus nu dă însă rezultate în concordanţă cu cele experimentale.
O explicaţie a neregularităţilor cari apar pe curba atenuare funcţiune de frecvenţă obţinută experimental în măsurările de izolare a pereţilor e cea dată de teoria coincidenţei. Potrivit acesteia, transmisiunea sunetului printr-un perete despărţitor simplu nu se produce ca urmare a vibraţiei sale ca piston rigid, ci datorită faptului că peretele e supus unor vibraţii de încovoiere.
Se demonstrează că sunetul e transmis integral, dacă e
îndeplinită relaţia: Cg= 1 ’n care ^ e yiteza de propaga.re
a sunetului în aer; 0 e unghiul de incidenţă al undei sonore faţă de suprafaţa peretelui, iar CB e viteza de propagare a undelor de încovoiere — constantă avînd expresia:
: Vi
-	4/	EI
* "y m{ 1 — i
o*)*
unde E e modulul de elasticitate al materialului peretelui, I e momentul de inerţie al peretelui raportat la unitatea de lăţime, a e constanta lui Poisson, m e masa peretelui pe unitatea de suprafaţă, iar co e pulsaţia undei sonore.
Frecvenţa la care apare acest fenomen (egalarea vitezelor de propagare a undelor de încovoiere şi a sunetului în aer),
Transmisiune, coeficient de — a căldurii
523
Transmisiune
numit de L. Cremer efect de coincidenţa, e numită frecvenţă critică sau limită şi are expresia:
c2	1 Im
-Mim = Jtc sin2 0 |/ B ’ în care B e rigiditatea de încovoiere, avînd expresia:
1—0^
Deci, cu cît peretele e	mai gros şi mai rigid, cu	atît	frecvenţa limită e mai joasă.	De acest lucru se ţine	seamă	în
izolările fonice.
Practic, pentru calculul izolării pereţilor despărţitori se utilizează relaţiile experimentale de mai jos, valabile pentru frecvenţele în jurul a 500 Hz:
D(db)=14,3 log m-f-12	pentru: m<200 kg/m2
D(db)=28,6 log m—20,8 pentru: m>200 kg/m2, în cari m e masa unităţii de suprafaţă a peretelui.
în căzuI transmisiunii sunetului printr-un ecran acustic dublu, atenuarea de trecere depinde de masa unităţii de volum a ambilor pereţi şi de distanţa dintre aceştia.
Considerînd ecranul extins la infinit şi fiecare perete vibrînd ca un piston rigid, atenuarea datorită transmisiunii sunetului prin ecran e dată de relaţia:
D—2Q log
+20 log
2 p0c
—20 log
2 cod
=D^D2
’ 2 o d '
în care mv m2 sînt masa unităţii de suprafaţă a peretelui 1, respectiv 2; p0c e impedanţa caracteristică a aerulu i; c e viteza de propagare a sunetului în aer ; co e pulsaţia undei sonore, iar d e distanţa dintre cei doi pereţi.
Se constată că, pentru d> , atenuarea ecranului acustic r	4tt
dublu e mai mare decît suma atenuărilor celor doi pereţi. Practic, peste 10—12 cm, mărirea lui d nu produce decît o creştere minimă a atenuării.
Pentru ca ecranul dublu să fie eficace (atenuare maximă) în întreg domeniul de frecvenţe util, frecvenţa de rezonanţă a
sistemulu
('-IS
]/m1+m2+m0
în care m0=p0d e masa uni-pereţij trebuie să fie sub
: (/	m1-m2-	m0
tară de aer cuprinsă între cei do
limita inferioară a domeniului. De asemenea, pentru eficacitatea ecranului acustic dublu trebuie să se evite legăturile rigide între cei doi pereţi.
Pentru calculul atenuării produse de un ecran acustic dublu se utilizează practic formule experimentale:
D(db)=14f3 log m+24 pentru: m=m1+m2<200 kg/m2
Şi
JD(db)=28,6 logm—8,8 pentru: 1000 kg/m2>m>200 kg/m2.
Transmisiunea acustică printr-un ecran poros se-datoreşte atît vibraţiei masei lui cît şi porilor, asimilabili cu un mare număr de orificii cu diametru mic.
Atenuarea undei acustice e, în acest caz:
D(db)=10 log 1 +
IO
tpco2m2R
2 (^2C02:
+
*2+j?2) pc,
+ (> 2^2,
co mR2
i 2 (tjj2co2w2 -f R 2) pc j unde e indicele de porozitate al ecranului; R e rezistenţa de scurgere (în curent continuu) a aerului prin pori; m e masa
pe unitatea de suprafaţă a ecranului; co e pulsaţia undei transmise prin ecran ; c e viteza de propagare a undei acustice prin ecran, iar p e densitatea ecranului.
Se constată că, la frecvenţe foarte înalte, protecţia prin ecrane poroase (umpluturi de vată de sticlă, vată minerală, panouri de pîslă) depinde foarte mult de porozitate, fiind invers proporţională cu pătratul indicelui de porozitate.
Transmisiunea acustică prin orificii depinde de secţiunea şi de lungimea acestora. Pentru orificii mari, energia acustică transmisă e proporţională cu suprafaţa deschiderii. Se arată că tăria sunetului transmis prin orificiu scade mai rapid decît intensitatea excitatoare, adică mai rapid decît descreşterea secţiunii orificiului, în special pentru niveluri de intensitate mici şi pentru frecvenţe joase şi înalte. La frecvenţe medii, influenţa mărimii orificiulu i e negi ijabilă — constatare de mare interes practic în proiectarea conductelor de ventilaţie, deoarece rezultă că micşorarea secţiunilor acestora e ineficace dacă nu e însoţită de atenuarea frecvenţelor medii.
Pentru orificii mici, cînd fenomenul difracţiei nu mai e neglijabil, coeficientul de transmisiune are expresia:
t=16t
X ’
în care a e diametrul orificiului, iar X e lungimea de undă a vibraţiei transmise (ecranul a fost considerat infinit, iar cîmpul de unde incident, plan).
Etanşeitatea elementelor de construcţie e de mare importanţă în izolarea fonică a încăperilor.
î. coeficient de ~ a căldurii. Termot.: Limita cîtului dintre căldura transmisă de la un fluid la un perete prin unitatea de arie a suprafeţei şi dintre diferenţa de temperatură dintre fluid şi faţa peretelui, cînd această diferenţă tinde către zero. Se defineşte şi pentru transmisiunea în sensul contrar.
Valoarea lui depinde de natura fluidului (crescînd în ordinea: gaze, lichide, lichide în fierbere, vapori cari se condensează), de viteza fluidului şi, în special, de regimul lui de curgere laminar, respectiv turbulent, care e influenţat de această viteză, de temperatura fluidului, de poziţia suprafeţei, de agitare, etc.
2.	coeficient de ^ acustica. Fiz.: Raportul dintre amplitudinea fluxului de energie acustică transmis şi amplitudinea fluxului de energie acustică incident la suprafaţa de
separare a două medii acustice diferite: t=-=—	.	Sin.	Coefi-
cient de transmisibil itate acustică. V. Transmisiune, factor de ~ acustică.
3.	factor de ~ acustica. Fiz.: Raportul dintre amplitudinea presiunii acustice transmise şi amplitudinea presiunii acustice incidente la suprafaţa de separare a două medii acus-
P,
tice diferite: T= — < 1. Factorul de transmisiune acustică e
funcţiune de impedanţa caracteristică relativă a mediului al doilea raportată la cea a primului mediu, de valoarea unghiului de incidenţă, de lungimea de undă şi de viteza de propagare a undei acustice în cele două medii în contact (v. Refracţie acustică; Reflexiune acustică).
între factorul şi coeficientul de transmisiune (v.) al unei unde care trece prin suprafaţa de contact a două medii acustice diferite există relaţia:
t-T2.
4.	Transmisiune. 2. Tehn., Elt., Telc.: Fenomenul prin care se realizează trecerea semnalelor de la un punct ia altul al spaţiului (v. Semnal 2). Var. Transmisiune de semnale.
Transmisiune multiplă
524
Transmisiune
Ca urmare a transmisiunii unui semnal se poate realiza şi transmiterea unui înţeles — numit generic mesaj (v. sub Informaţiei, teoria — de la un punct la altul şi, în particular, se poate realiza o telecomunicaţie (v.).
Transmisiunea semnalelor e totdeauna asociată unei transmisiuni de energie, corespunzătoare de obicei propagării unei unde. După natura semnalului considerat, respectiv a undei asociate, se deosebesc transmisiuni electromagnetice (cele mai utilizate în telecomunicaţii), transmisiuni acustice, transmisiuni optice şi transmisiuni combinate.
în stadiul actual al ştiinţei şi al tehnicii nu au putut fi puse în evidenţă experimental şi nu au putut fi deci utilizate pentru transmisiuni de semnale undele gravitaţionale, prevăzute de teoria relativităţii generale (v.). V. şî Cale de transmisiune, Canal de transmisiune.
i: ~ multipla. Telc.: Transmisiune de semnale pe fire sau prin unde radioelectrice, care permite realizarea unui număr oarecare de canale de telecomunicaţii (v.) simultane cu uq acelaşi echipament de transmisiune, folosind un procedeu multiplex (v. Multiplex, procedeu —).
2. ^ radio. Telc.: Sin. Radiotransmisiune (v.).
s. ~ telefonica. Telc.: Transmisiune de semnale utilizate pentru legături telefonice. V. Sistem de telefonie, Telefonie.
4.	~ telegrafica. Telc.: Transmisiune de semnale utilizate pentru legături telegrafice.
Sistemele de telegrafie, numite şi sisteme de exploatare telegrafica, se caracterizează prin codul utilizat, modul de realizare a impulsiei telegrafice, posibilitatea transmisiunilor simultane în ambele sensuri, etc. V. Sistem de telegrafie, Telegrafie.
5.	Transmisiune. 3. Tehn.: Ansamblul organelor cari servesc la transmiterea unei mişcări, cu sau fără transformarea acesteia, — şi însoţită de transmisiune de energie.
Transmisiunea poate fi d i rectă, dacă se realizează prin legarea cu un acuplaj a organelor între cari se transmite mişcarea, sau ind i r e c t ă, dacă se realizează prin intermediul unuia sau al mai multor mecanisme. La transmisiunea directa, pentru legarea arborelui de antrenare (arborele care transmite mişcarea) cu arborele antrenat (arborele care primeşte mişcarea) se folosesc diferite acuplaje, cum sînt: acuplaje rigide, de exemplu acuplaje cu manşoane, cu discuri, cu gheare, etc.; acuplaje semi rigide, de exemplu articulaţie car-danică, articulaţie sferică, etc.; ambreiaje (acuplaje decuplabile), de exemplu ambreiajele cu con, cu plăci, etc. La transmisiunea indirecta, mişcarea arborelui de antrenare e transmisă arborelui antrenat folosind mecan isme simple sau complexe, uneori ansambluri de mecanisme, pentru a obţine transformarea, variaţia sau inversarea mişcării, după necesitate.
în cazul cel mai general, transmisiunea cuprinde: acuplaje, arbori de transmisiune, reductoare, schimbătoare de viteză (adică variatoare, sau cutii de viteze), inversoare, mecanisme speciale (de ex. mecanisme diferenţiale), etc. De obicei, sistemele de transmisiune se numesc după felul energiei folosite pentru transmiterea mişcării, şi anume transmisiune stereo-mecanicâ, hidraulica, pneumatică, electrică, etc.
Transmisiune electrică: Transmisiune la care mişcarea e comunicată, de la organul de antrenare la cel antrenat, prin intermediul unor mecanisme electromecanice sau al unui ansamblu de mecanismeelectromecaniceşistereomecanice, folosind energie electromagnetică. Aceste transmisiuni pot fi electromecanice, electromagnetice sau electron ice, după cum la transmiterea mişcării servesc maşini electrice, respectiv electromagneţi sau tuburi electronice.
Transmisiunea electrică se foloseşte la diferite maşini de forţă şi de lucru, de exemplu pentru: transmiterea cuplului jmotor la roţile de propulsiune ale unui vehicul, pentru transmi-
terea comenzilor şi manevrelor în staţii centralizate, transmiterea acţiunii de reglare sau de telecomandă, etc.
Trasmisiune electromagnetică. V. sub Transmisiune electrică.
Transmisiune electromecanică. V. sub Transmisiune electrică.
Transmisiune electronică. V. sub Transmisiune electrică.
Transmisiune hidraulică: Transmisiune la care mişcarea e comunicată, de la organul de antrenare la cel antrenat, prin intermediul unor mecanisme hidromecanice sau al unui ansamblu de mecanisme hidromecanice şi stereomeca-nice, folosind energia hidraulică sau energia elastică a unui lichid. Mecanismele hidromecanice ale acestei transmisiuni pot fi: h i d r o d i n a m i c e, la cari se foloseşte energia cinetică a unui lichid (apă, ulei, etc.), sau hidrostatice, la cari se foloseşte energia potenţială (elastică sau poziţională) a unui lichid.
La o transmisiune hid râul ică, numităşitransm is iune hidromecanică, se deosebesc: partea primară, care serveşte ca generator hidraulic pentru că preia energia mecanică de la motorul de antrenare şi o transformă în energie hidraulică; partea sec un dară, care serveşte ca motor hidraulic pentru că preia energia hidraulică din primar şi o transformă în energie mecanică, pe care o transmite la sistemul tehnic antrenat; eventual conducte de presiune, între primar şi secundar. Din punctul de vedere constructiv, primarul şi secundarul pot constitui împreună aceeaşi maşină hidraulică, dacă transmisiunea e hidrodinamică, sau constituie două maşini distincte, legate prin conductele de presiune, dacă transmisiunea e hidrostatică.
Lichidele folosite în transmisiunile hidraulice sînt, în general, uleiuri minerale şi amestecuri de uleiuri minerale, de glicerină sau de alcool.
Transmisiunea hidraulică se foloseşte la diferite maşini de forţă şi de lucru, de exemplu pentru: transmiterea cuplului motor la roţile de propulsiune ale unui vehicul (v. Schimbător de viteză hidromecanic, sub Schimbător de viteză), transmiterea forţei de frînare la organele frînătoare (v. sub Frînă), transmiterea forţei de apăsare la berbecul unei prese (v. Presă hidraulică, sub Presă 1), etc. La construcţia instalaţiilor de foraj, transmisiunile hidraulice sînt utilizate ca urmare a avantajelor pe cari le prezintă în comparaţie cu transmisiunile mecanice sau electrice, deoarece: împiedică transmiterea şocurilor de la motorul de antrenare la maşina antrenată, ceea ce prelungeşte durativitatea acesteia; permite variaţii de turaţie relativ mari, astfel încît la o turaţie constantă a motorului de antrenare se poate obţine variaţia continuă a turaţiei în secundar; prezintă siguranţă mare în funcţionare; se pretează la automatizare, oricît de extinsă; etc.
Considerînd mecanismele prin cari se efectuează transmisiunea hidraulică, se deosebesc: transmisiune hidrostatică şi transmisiune hidrodinamică.
Transmisiunile hidrostatice absorb energia mecanică de la motorul de antrenare şi o transformă în primar în energie hidraulică de presiune, transferată prin conductă în secundar, unde se transformă în energie mecanică (de ex. într-un agregat electric), utilizabilă pentru sistemul antrenat. Agregatul motor, care absoarbe energie hidrostatică, e identic cu agregatul pompă (care produce energie hidraulică).
Fig. / reprezintă o transmisiune hidrostatică, cu agregatul de antrenare cuplat Ia arborele pompei 0V căruia îi imprimă
o	mişcare de rotaţie cu viteza unghiulară coj. Lichidul e aspirat de pompă la presiunea plt în zona inferioară bja, şi e refulat la o presiune p2 în conducta de transport 5, în zona superioară asb ; datorită presiunii p2 se produce mişcarea arborelui motor 02, cu viteza unghiulară co2, în sensul indicat.
Transmisiune
525
Transmisiune
Lichidul folosit în motor e readus în pompă prin conducta de întoarcere 6 la o presiune px<p2.
Dacă cele două agregate (motor şi pompă) sînt identice şi dacă excentricităţile lor sînt aceleaşi, turatia secundarului
II. Pompă hidraulică cu angrenaje. 1) carcasă; 2, 3) roţi dinţate; 4) aspiraţie; 5) refulare.
III. Pompă cu pistoane radiale. î) carcasă; 2) rotor; 3) pieton radial; e) excentricitate.
Agregatele cu pistoane radiale cuprind un mecanism bielă-manivelă la care, în timpul unei rotiri complete a manivelei, pistonul face o cursă dublă, astfel că în cîte o cursă simplă se produc aspiraţia şi refularea lichidului. Fig. HI reprezintă un agregat cu pistoane radiale, la care un inel exterior 1 produce deplasarea pistoanelor 3 în rotorul cu cilindri 2, aşezat excentric (excentricitatea Me“) faţă de inelul exterior; rolul supapelor îl are axul central, cu
/. Schema de principiu a unei transmisiuni hidrostatice cu rotoare cu lamele I) agregat primar (pompă); 2) agregat secundar (motor); 3) rotorul pompei; 4) rotorul motorului; 5) conductă de transport; 6) conductă de întoarcere; Oj şi 0a) arborii pompei şi motorului; bja) zona de aspiraţie; asb) zona de refulare; e) excentricitate.
va fi egală cu turaţia primarului, deoarece volumul de lichid deplasat de pompă e acelaşi cu volumul consumat de motor, la fiecare rotaţie.
Transmisiunile hidrostatice, în cari intervine energia hidrostatică (energie potenţială de presiune), sînt maşini volumice rotative, şi anume: agregate cu angrenaje sau agregate cu pistoane multiple, radiale ori axiale.
Agregatele cu angrenaje sînt pompe cu angrenaje, cari nu au organe supuse acţiunii forţelor centrifuge sau a forţelor de inerţie tangenţiale, astfel încît pot funcţiona la turaţii înalte, prin cuplare directă cu electromotoarele (v. fig. II). Aceste pompe nu se pot folosi Ia transmisiunile hidraulice cari reclamă şi o variaţie a turaţiei la secundar, deoarece nu permit variaţia volumului de lichid în cursul unei rotaţii.
Pompa cu roţi dinţate poate fi utilizată şi ca motor, în care caz presiunea lichidului se exercită pe flancurile dinţilor,
producînd un moment de ro-
2	&	taţie egal cu produsul dintre
presiune şi suprafaţă, braţul de P‘rghie fiind egal cu raza cercului primitiv.
4
IV. Schema cinematică a agregatului cu piston axial.
1) disc; 2) corpul cilindrilor; 3) baza fixă; 4) canal de aspiraţie; 5) canal de refulare; 6) bară de legătură.
cavităţi separate pentru aspiraţie şi refulare, legat cu exteriorul prin două canale paralele practicate în arbore.
Agregatele cu piston axial, numite şi agregate cu disc oscilant, cuprind de asemenea un mecanism bielă-manivelă, în care cilindrul se deplasează pe verticală în timpul taţiei manivelei, astfel încît se menţine tot timpul paralel cu axa sa (v. fig. IV).
Funcţionarea acestor agregate e similară celei a agregatelor cu pistoane radiale, adică: pompa aspiră şi refulează lichid, fiind antrenată de o maşină (primar), iar motorul funcţionează cu acest lichid ca agent motor şi transmite mişcarea maş in ii antrenate (secundar).
Transmisiunile hidrodinamice cuprind, în principal, o pompă şi o turbină hidraulică,-energia mecanică absorbită de pompă fiind primită sub formă de energie hidraulică în turbină, unde se transformă în energie mecanică diferită de cea primară. Constructiv, rotorul pompei (primarul) e situat înaintea rotorului turbinei (secundarul), în general în aceeaşi carcasă, pentru ca energia cinetică obţinută în pompă să fie folosită fără pierderi. Transmisiunile hidrodinamice, numite şi turbotransmisiuni, la cari în secundar intervine integral energia cinetică obţinută în primar, pot fi: acuplaje hidraulice, numite şi turboambreiaje, cari servesc la cuplarea elastică a motorului de antrenare cu maşina condusă, la aceeaşi turaţie a primarului şi secundarului; transformatoare (convertisoare) hidraulice, numite şi turbotrans-formatoare, cari în special servesc ia variaţia turaţiei arborelui condus, la o turaţie constantă a motorului de antrenare; frîne hidraulice, numite şi t u r b o f r în e, cari servesc la frînare.
La utilajele petroliere se folosesc de preferinţă turbotransmisiuni pentru că realizează o legătură elastică între motor şi troliu! de foraj (maşina condusă), împiedicînd transmiterea şocurilor de la troliu la motor, ceea ce avantajează durativi-tatea motorului. Datorită prezenţei mediului lichid, prin care se transferă energia mecanică de la primar la secundar, se amortisează în mare măsură oscilaţiile proprii ale arborelui primar şi secundar. Turbotransmisiunile permit variaţia continuă a turaţiei arborelui secundar, putîndu-se obţine viteze mici la arborele condus; frînarea troliului se poate face chiar cu ajutorul motorului.
Turboambreiajul cuprinde un rotor primar şi un rotor secundar, astfel încît asigură ambreierea-debreierea, cu cele două rotoare. Datorită alunecării, irealizabilă la ambreia-jele mecanice, se evită transmiterea şocurilor de la maşina condusă (de ex. granic) la motor şi supraîncărcările periculoase pentru motor.
Fig. V reprezintă două turboambreiaje uzuale, la cari lichidul de lucru se introduce prin robinetul de alimentare 4, trece prin pompa de alimentare 6 şi ajunge în cavitatea interioară a ambreiajului, unde presiunea e minimă. Prin fanta dintre rotoare, lichidul pătrunde în spaţiul exterior £, de unde poate fi evacuat prin robinetul de refulare 5. Circuitul exterior e echipat cu un schimbător de căldură, deoarece lichidul de lucru se încălzeşte din cauza frecării interioare şi a alunecării.
Transmisiune
526
Transmisiune
Variaţia momentului în secundar, deci şi a puterii transmise, se obţine prin variaţia cantităţii de lichid conţinut în turboambreiaj, adică reglînd robinetele de admisiune şi de evacuare.
Turbotrans-formatorul cuprinde un rotor primar (pompa), un rotor secundar (turbina) şi un reactor (stator)
(v. fig. VI), astfel încît asigură atît am-breierea -debreierea ca la turboambreiaj, cît şi variaţii mari de turaţie în secundar.
Spre deosebire de tu rboambre iaj, în tu rbo transformator se produce şi un moment reactiv, datorită căruia intervin variaţiile de turaţie în secundar, la un randament relativ înalt.
Turbotransforma-toarele se clasifică după diferite criterii şi anume: după numărul de trepte, se deosebesc:	turbotrans-	o	pompă; 2) turbină; 3) axul agregatului; 4) robinet
formatoare mono- de alimentare; 5) robinet de refulare; 6) pompă etajate şi m U I- de alimentare; 7) rezervor; 8) răcitor; £) spaţiu t i e t a j a t e, pri-	exterior,
mele fiind cu rotor
primar, rotor secundar şi reactor, iar ultimele fiind cu rotor primar, două rotoare secundare şi două reactoare; după felul rotoarelor, se deosebesc turbotransforma-toare centrifuge şi axiale; după sensul de rotaţie a secundaru lu i faţă de primar, se deosebesc turbotransforma-toare ireversibi le şi reversibile; după numărul de circute, se deosebesc turbotransfor-matoare m o n o c i r-cuit şi bicircuit.
Turbofrîna h i-d rod inamica e un turboambreiaj fără inel interior, la care rotorul turbinei e imobilizat, fiind monobloc cu statorul. Această frînă (v. fig.
Vii) se comportă ca un disipator de energie, a-dică absoarbe energie mecanică de la primar, pe care o transformă cu dezvoltare de căldură, cedată în exterior printr-un răcitor montat în circuitul de alimentare, pentru eliminarea căldurii datorite vîrtejurilor din primar şi frecărilor hidraulice din secundar.
în tehnică, turbofrîna hidrodinamică e cunoscută sub numele de frîna Froude, iar în construcţia de trolii de foraj — unde se folosesc numai frîne bicircuit sau cu dublu flux — se numeşte frînă hidromatică.
VIL Frîne hidrodinamice.
a) cu simplu flux; b) cu dublu flux; 1) pompă; 2) turbină; 3) stator.
Transmisiune hidromecanică: Sin. Transmisiune hidraulică (v.).
Transmisiune pneumatică: Transmisiune la care mişcarea e comunicată, de la organul de antrenare la cel antrenat, prin intermediul unor mecanisme pneumomecanice sau al unui ansamblu de mecanisme pneumomecanice şi stereo-mecanice, folosind energia elastică a unui gaz.
Transmisiunea pneumatică se foloseşte Ia diferite maşini de forţă şi de lucru, de exemplu pentru: transmiterea forţei de lucru la berbecul unui ciocan pneumatic (v. sub Ciocan mecanizat) sau al upei maşini de nituit prin presare (v. sub Nituit, maşina de ~), transmiterea forţei de frînare la organele de frînă (v. sub Frînă), transmiterea acţiunii de telecomandă, etc. Sin. Transmisiune pneumomecanică.
Transmisiune -pneumomecanică:	Sin.
Transmisiune pneumatică (v.).
Transmisiune stereomecanică: Transmisiune la care mişcarea e comunicată, de Ia arborele de antrenare Ia cel antrenat, direct sau indirect, folosind energie stereomecanică. La transmisiunea directă, elementul de transmisiune e un acuplaj (de ex. un ambreiai), iar la transmisiune indirectă, elementul de transmisiune e un m e c a n i s m, ale cărui organe pot fi cu contact direct (de ex. transmisiune cu roţi dinţate, cu roţi de fricţiune, etc.) sau cu contact indirect (de ex.: transmisiune cu curea, cu cablu, cu lanţ, benzi metalice, etc.); transmisiunea prin contact direct (fără elemente intermediare) se foloseşte cînd distanţa dintre arbori e relativ mică, iar transmisiunea prin contact indirect (cu elemente intermediare) se foloseşte cînd distanţa dintre arbori e mare şi cînd transmisiunea de energie trebuie realizată fără şoc.
La o transmisiune stereomecanică interesează: puterea de transmisiune N (în CP); sensul sau orientarea transmisiunii; turaţiile şi raportul de transmitere ; randamentul mecanismului de transmisiune.
Transmisiunile indirecte se pot realiza prin mecanisme cu contact direct, cum sînt transmisiunile cu roţi de fricţiune sau cu roţi dinţate; contact indirect, cum sînt transmisiunile cu c u r e a sau cu cablu.
Transmisiune cu roţi de fricţiune: Transmisiune la care cuplul motor e transmis, de la arborele de antrenare Ia arborele antrenat, prin forţa de frecare produsă în zona periferică de contact dintre roata motoare şi roata condusă. Forţa peri-
W. Turbotransformatoare.
1) pompă; 2) turbină; 3) reactor; 4) axul agregatului.
Transmisiuni
52?
Transmisiune
ferică necesară depinde de coeficientul de frecare [i şi de forţa de apăsare Q dintre cele două roţi, fiind exprimată prin relaţia:
F<VQ-
CoeficientuI de frecare, după natura suprafeţelor în contact are valorile jx=0,05 pentru oţel, fx=0,50 pentru lemn,
etc.
VIII. Reprezentarea schematică a unei transmisiuni cu roţi de fricţiune cilindrice.
1) roată conducătoare (motoare); 2) roată condusă; Dx şi D2) diametrul roţii conducătoare, respectiv al roţii conduse; Q) forţa de apăsare; F) forţa periferică; coi şi oo2) viteza unghiulară a roţii conducătoare, respectiv a roţii conduse.
(plane sau canelate) a două roţi cilindrice, montate pe arbori cu axele geometrice paralele; transmisiuni cu roţi de fricţiune conice(v.fig. X), la cari transmiterea se realizează prin contactul direct, după o generatoare comună a suprafeţelor laterale a două roţi conice, montate pe arbori cu axele geometrice concurente; transmisiuni cu roţi de fricţiune sferice
a
IX.
!X
U[
X. Transmisiune cu roţi de fricţiune conice. 1) roată conducătoare (motoare); 2) roată condusă; Q) forţa de apăsare; a) unghiul dintre axe; <xlt a2) semiunghiul conului roţii conducătoare, respectiv conduse.
(v.fig. X/), la cari transmiterea se realizează prin contactul direct dintre o roată cu suprafaţă laterală sferică şi o roată tronconică.
Transmisiunile cu roţi de fricţiune se folosesc la maşini-unelte de aşchiere, la prese, maşini de ridicat, etc. şi, în general, la maşini cu putere mică (datorită forţei de apăsare mari, necesară la maşini de putere mare) ; transmisiunile cu roţi de fricţiune sferice se folosesc, în special, la variatoarede viteză, roata sferică putîndu-se deplasa axial pe un arbore paralel cu generatoarea roţii tronco-nice. V. şî Mecanism cu roţi de fricţiune, sub Mecanism;
Roată de fricţiune.
Transmisiune cu roţi dinţate. V. Angrenaj; v. şi Mecanism cu roţi dinţate, sub Mecanism.
XI. Transmisiune cu roată de fricţiune sferică.
1) roată conducătoare cu suprafaţă de contact sferică; 2) roată condusă tronconică.
Transmisiune cu curea: Transmisiune la care cuplul motor e transmis, de la arborele de antrenare la arborele antrenat, printr-o curea(de pie-	^
le, textilă, de cauciuc, etc.) care se înfăşoară pe suprafeţele laterale ale roţilor şi prezintă aderenţă la acestea (v. fig. XII).
Raportul de trans-
IX. Transmisiune cu roţi de fricţiune cilindrice canelate.
7) arbore; 2 şi 3) roţi cilindrice canelate.
raţia nx a arborelui de antrenare şi turaţia n2 a arborelui antrenat, e:
A
unei transmi-
i -*L-
12 ~~
no
A
Forţa de apăsare e limitată de rezistenţa arborilor şi a lagărelor.
După forma geometrică a suprafeţei periferice de contact, se deosebesc: transmisiuni cu roţi de fricţiune cilindrice (v. fig. VIII şi IX), la cari transmiterea mişcării se realizează prin contactul direct, după o generatoare comună a suprafeţelor laterale
XII. Reprezentarea schematică siuni cu curea.
1) roată conducătoare; 2) roată condusă; 3) ramură conducătoare; 4) ramură condusă; ai şi a2) unghi de înfăşurare; Dx şi D3) diametrul roţii conducătoare, respectiv conduse; şi n2) turaţia roţii conducătoare, respectiv conduse; F) forţa periferică; Sx şi S2) forţa de tracţiune din ramura conducătoare, respectiv condusă; hx şi h2) înălţimea roţii conducătoare, respectiv conduse; A) distanţa dintre axele celor două roţi.
în practică se recomandă iv2 % 8, deoarece, la raporturi de transmitere prea mari, unghiul de înfăşurare (aj) al roţi i cu diametrul mic se reduce atît de mult, încît poate interveni alunecarea curelei, cînd forţa periferică e mare.
Datorită alunecării elastice a curelei (care nu trebuie confundată cu patinarea curelei), care se datoreşte atît alungirii elastice a porţiunilor elementare de curea (cînd ajung în ramura motoare), cît şi contracţiunii elastice lineare (cînd ajung în ramura condusă), şi care nu se produce de-a lungul arcelor unghiurilor de înfăşurare a2 şi a2, raportul de transmitere devine:
£>2^2 = 0 ~ z)D\nv
unde e e coeficientul de alunecare, şi variază între 0,015 pentru curele de piele şi 0,005 pentru curele textile, la viteze mari. Randamentul transmisiunii cu curea se exprimă prin raportul:
T)=^« 0.94-0,98,
N x
unde Nt e puterea la arborele de antrenare şi iV2 e puterea la arborele antrenat.
Dependenţa dintre forţa de tracţiune în ramura motoare (SA) şi forţa de tracţiune în ramura condusă (S2), în serviciu, se exprimă prin reiaţia lui Euler:
m
XIII. Transmisiune cu curea unicursală.
1) roată conducătoare (motoare); 2) roată condusă (antrenată); 3) ramura conducătoare; 4) ramura condusă; 5) curea plată; 6) curea trapezoidală; 7) curea rotundă.
în care jx e coeficientul de frecare între curea şi periferia roţii de transmisiune, şi depinde de natura materialelor în contact, de raportul dintre grosimea curelei şi diametrul roţii, şi de viteza periferică.
Transmisiune catenară
528
Transmisiune de centralizare
După poziţia relativă a axelor geometrice ale roţilor, se deosebesc: transmisiune cu curea unicursalâ (v. fig. XIII), cu roţile dispuse în acelaşi plan şi cu acelaşi sens de rotaţie; transmisiune cu curea încrucişată (v. fig. X/V a), cu roţile d ispuse în acelaşi plan şi cu sens contrar de rotaţie; transmisiune cu curea semiîncrucişatâ (v. fig. XIV b), la care axele roţilor se
JF,=51-52=S2(el
-1).
în care SL şi S2 sînt forţele de tracţiune din firul conducător, respectiv condus.
Transmisiune cu lanţuri: Transmisiune la care cuplul motor e transmis, de la arborele de antrenare la arborele antrenat, printr-un lanţ, ghidat sau antrenat la periferia roţilor de
XV. Lanţ cu zale ovale, a) cu zale scurte; b) cu zale alungite; c) cu zale răsucite; d) cu zale înnodate.
cu lanţ cu zale ovale (scurte,
b	c
XIV. Transmisiune cu curea,
o)	transmisiune cu curea încrucişată; b) transmisiune cu curea semiîncrucişatâ; c) transmisiune cu roţi de întindere; 1) roată conducătoare (motoare); 2) roată condusă; 3) ramură motoare; 4) ramură condusă; 5) roată de întindere şi ghidare.
încrucişează în spaţiu după un unghi oarecare (cînd încrucişarea e de 90°, transmisiunea se numeşte cu curea î n c r u-c i ş a t ă); transmisiune cu curea şi cu roţi de întindere (v. fig. XIV c), la care axele se încrucişează în spaţiu după un unghi oarecare, roţile de întindere avînd rolul de a ghida cureaua pe traseul cel mai potrivit (uneori roata de ghidare serveşte ca rolă de întindere a curelei). V. Mecanism cu roţi de transmisiune prin curele, sub Mecanism.
Transmisiune cu cablu: Transmisiune la care cuplul motor e transmis, de la arborele de antrenare la arborele antrenat, printr-un cablu (metalic sau vegetal) înfăşurat la periferia roţilor de transmisiune. Forţa periferică transmisă prin cablu se exprimă prin relaţia:
XVII. Lanţ dinţat (lanţ fără zgomot). 1) eclisă (plăcuţă de cuplare) dinţată; 2) eciisă simpiă.
XV/. Lanţ cu plăcuţe articulate.
1) za normală; 2) za de legătură
transmisiune. După felul lanţului, se deosebesc: transmisiune alungite, răsucite sau înnodate)
(v. fig. XV); transmisiune cu lanţuri cu plăcuţe articulate
(v. fig. XV/); transmisiune cu lanţuri calibrate (v. fig. XV//); etc. V. Mecanism cu roţi de transmisiune prin lanţ, sub Mecanism ; Lanţ 2.
î. catenara. Expl. petr.,
Ut.: Transmisiune pentru acţionarea unităţilor de pompare la sonde, de la o staţiune centrală, fiind constituită din tije de pompare montate cap la cap.
Astfel, la transmisiuni cu lungime mare, forma acestora e similară lănţişorului (v. Lănţi-şor 1).
La o transmisiune catenară, suporturile liniei de transmisiune nu sînt sol icitate prin greutate, astfel încît lucrul mecanic de frecare e nul, cînd transmisiunea se găseşte în mişcare. în practică, săgeata pe care o face transmisiunea catenară e mai
mică decît aceea a unui lănţişor teoretic (v. fig.); deci suporturile preiau o mică parte din greutatea transmisiunii, adică există şi un oarecare lucru mecanic absorbit prin frecare, datorită faptului că transmisiunea e supusă şi unei forţe de tracţiune.
Dacă suporturile ar fi dispuse exact după forma curbei teoretice a lănţişorului, transmisiunea s-ar întinde la fiecare cursă ascendentă a prăjinii lustruite (la sonde), din cauza forţei necesare ridicării prăjinii lustruite;deci s-ar ridica şi ar cădea de pe suporturi, pro-vocînd lovituri şi bătăi în acestea.
Afară de reducerea pierderii de putere prin frecare, trans-misiunea catenara permite să se utilizeze o înălţime medie a suporturilor, mai mică decît în cazul unei transmisiuni rectilinii, iar pe un teren uşor accidentat e posibil ca transmisiunile să fie trecute pe sub şosele, fără a mai fi necesare pendule, ca în cazul transmisiunilor rectilinii.
2.	de centralizare. C. f.; Transmisiune stereomecanică pentru acţionarea semnalelor şi a macazurilor din staţiile centralizate mecanic sau electromecanic. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc transmisiuni rigide şi transmisiuni flexibile.
Transmisiunea rigidă consistă din bare tubulare, montate pe rulouri speciale. în prezent, această transmisiune e aproape abandonată. — Transmisiunea flexibilă e o transmisiune dublă, de sîrmă de oţel, susţinută din loc în loc de scripeţi de transmisiune, fixaţi pe suporturi metalice; pentru transmisiunile
zem A şi 8.
o) cu extremităţile la acelaşi nivel; b) cu extremităţile la niveluri diferite; T) forţa maximă din transmisiune; 0 şi 0X) unghiurile făcute de tangentele la transmisiune; /) săgeata maximă a lănţişorului; m) denivelarea între punctele A şi 8, în cazul b; x) semidistanţa dintre A şi 8, în cazul a; L) distanţa pe orizontală, între A şi B, în cazul b.
Transmîsiurte la maşiiiî-urtelte	520	Transmisiune	la	vehictite
macazurilor, zăvoarelor şi barierelor se foloseşte sîrmă cu diametrul de 5 mm, iar pentru semnale, sîrmă de 4 mm.
Transmisiunile pot fi aeriene, la o înălţime de 400***700 mm deasupra solului, sau subterane, la o adîncime de 70***80 mm sub talpa şinei. Transmisiunile subterane se construiesc între linii, sub linii, sub^pasajele de nivel şi se aşază în canale metalice sau de beton. în curbe, transmisiunea e deviată cu un unghi a căru i valoare depinde de mărimea razei curbei. Dacă unghiul de deviere nu depăşeşte 5°, se pot folosi în curbe scripeţi obişnuiţi de susţinere; pentru unghiuri de deviere cuprinse între 5 şi 30°, transmisiunea se montează în linie frîntă, în care caz pe porţiunile drepte se montează scripeţi obişnuiţi de susţinere, iar în punctele unde linia se frînge se montează suporturi speciale cu scripeţi de presiune; pentru unghiuri mai mari decît 30° se folosesc coturi de abatere cu scripeţi.
Pentru reglarea transmisiunii se folosesc regu latoare de tensiune, cari se intercalează în transmisiune (v. Regulator de transmisiune). Mult mai comodă şi mai sigură e utilizarea dispozitivelor automate de compensare, numite compensatoare . Rolul compensatorului consistă în următoarele: să producă şi să menţină, în cele două sîrme ale transmisiunii, indiferent de influenţele temperaturii şi de alungirile transmisiunii (cari iau naştere în timpul manevrării din cauza alungirii sîrmelor şi cablurilor de sîrmă), o tensiune pe cît posibil constantă, numită tensiune de bază; să facă nevătămătoare, pentru fixarea macazului în poziţiile finale şi pentru transmiterea completă a mişcărilor de manevrare ale pîrghiei asupra mecanismului de acţionare a macazului, variaţiile de lungime ale transmisiunii, provocate de schimbările de temperatură sau de alungirile mecanice ale sîrmelor şi ale cablurilor de sîrmă; la ruperea transmisiunii să aducă macazul într-una din poziţiile finale sau să-l menţină în această poziţie, iar prin talonarea pîrghiei de macaz să înzăvorască pîrghiile de parcurs respective, împiedicînd astfel punerea pe liber asemnalului carecomandă parcursurile respective şi să deasem-nalul de deranjament la pîrghia de macaz.
Compensatoarele se montează pe teren sau în subsolul cabinei de central izare (v. fig. /). Un compensator subteran e constituit din postamentul 1 cu două perechi de scripeţi 2 şi 2', braţul mobil 3 cu contragreutatea 4 şi suportul 5, cu doi scripeţi 2" şi dispozitivul de blocare 6. Compensatorul ţine întinsă transmisiunea prin braţul 3 cu contragreutatea 4 şi scripeţii 2". în cazul variaţiilor de temperatură, transmisiunea de sîrmă se lungeşte sau se scurtează, ceea ce are ca efect coborîrea sau ridicarea braţului 3 (care se roteşte în jurul axului O), deoarece extremităţile transmisiunii sînt fixe atît la pîrghie cît şi la fixatorul de vîrf.
Unele compensatoare se construiesc cu două braţe mobile şi cu două contragreutăţi.
Condiţiile de funcţionare sînt următoarele: să nu împiedice variaţiile momentane ale lungimii transmisiunii, provocate de variaţiile de temperatură, în care scop braţul cu contragreutate trebuie să se poată ridica şi coborî liber în poziţiile finale ale pîrghiei de macaz; întregul sistem de scripeţi trebuie să fie fix, deci braţele 3 cu scripeţii respectivi 2" trebuie să se fixeze (blocheze) automat, prin dispozitivul de blocare, pentru ca la
\
I. Compensator subteran cu un braţ.
II. Compensator cu două braţe şi dispozitiv de blocare.
a) poziţia de repaus; b) poziţia în timpul manevrării ; 1) braţe mobile ale compensatorului; 2) eclise; 3) corp de blocare; 4) bacuri dinţate; 5) bară dinţată de blocare; 6) indicator; 7) semn mediu ; 8) semn de rupere.
manevrarea pîrghiei să se poată imprima transmisiunii cursa necesară (v. fig. II); cursa necesară pentru blocare să nu fie mai mare decît 25 mm; la ruperea transmisiunii, braţul cu contragreutate trebuie să cadă, acţionînd macazul în poziţie finală, dacă ruperea s-a produs în timpul manevrării.
La variaţiile de lungimeatrans-misiunii, din cauza variaţiilor de temperatură, braţele, împreună cu corpul de blocare, se ridică sau coboară liber în lungul barei dinţate.
La manevrarea macazului apare o diferenţă de tensiune în cele două sîrme ale transmisiunii, astfel încît braţele compensatorului se deplasează unul faţă de altul (v. fig. II b), corpul de blocare 3 se inclină, iar unul dintre dinţii lui se propteşte în dinţii barei de blocare şi nu mai permite ridicarea contragreutăţii.
î. ~ Ia maşini-unelte. Ut. V. Acţionarea maşini lor-unelte, sub Maşină-unealtă.
2.	la vehicule. Transp.: Transmisiune care transformă cuplul motorului unui vehicul (în raportul reciproc al raportului de transformare a turaţiei) în cuplul organelor lui de propulsiune, pentru ca acesta din urmă să echilibreze cuplul variabil datorit rezistenţelor la înaintare, prin variaţia raportului de transformare pe care o permite, eventual asociată cu o variaţie a cuplului motorului. Transmisiunea adaptează funcţionarea motorului la condiţiile de cuplu variabil pe cari le reclamă tracţiunea, menţinînd o valoare optimă sau convenabilă a randamentului motorului. Fiindcă, în intervalul în care randamentul unui motor e acceptabil, puterea lui variază relativ puţin, produsul cuplului de propulsiune C prin viteza unghiulară o a organelor de propulsiune, respectiv produsul forţei de propulsiune F prin viteza de rulare v, trebuie să fie aproximativ constant, adică
Cu>—Fv—Pri,
unde Pe puterea la arborele motorului şi 7) e randamentul total al transmisiunii.
Organele componente ale transmisiunii depind de tipul vehiculului şi de energia folosită. în cazul general, la trans* misiune se deosebesc: ambreiajul, schimbătorul de viteză (cutia de viteze sau variatorul), articulaţii cardanice sau sferice, arbori de transmisiune, reductoare suplementare, diferenţial, arbori planetari, etc.
La autovehicule (automobile, tractoare, maşini rutiere), la automotoare echipate cu motoare cu ardere internă şi la locomotive Diesel, transmisiunea permite atît obţinerea unui cuplu de propulsiune (respectiv forţa de tracţiune) corespunzător cuplului datorit rezistenţelor la înaintare, cît şi demararea în sarcină. Deoarece motorul cu ardere internă are puterea maximă la o anumită valoare a turaţiei şi nu mai poate funcţiona sub o valoare minimă a acesteia (cînd aprinderea nu se mai produce), transmisiunea trebuie să fie elastică, cu mai multe trepte de demultiplicare şi cu intervale scurte de trecere între trepte, pentru ca să se evite şocurile şi oscilaţiile perturbatoare de mare amplitudine.
34
Transmisiune la vehicule
530
Transmisiune la vehicule
La nave, cari în general sînt echipate cu turbine cu abur sau cu motoare Diesel rapide, transmisiunea serveşte ca reductor de viteză pentru a reduce turaţia arborelui motorului de antrenare, pînă la turaţia corespunzătoare arborelui elicei sau roţii cu zbaturi. Astfel, transmisiunea e legătura între motorul de antrenare şi propulsor, cari au regimuri de funcţionare diferite, şi anume: turbina cu abur are turaţii mai înalte decît 4000 rot/min (regim în care randamentul e mare, coeficientul lui Parsons fiind cuprins între 2500 şi 3000) şi motorul Diesel rapid are turaţii de 1000***1500 rot/min, iar viteza periferică a elicei e limitată la 60---80 m/s (din cauza efectului de cavitaţie).
La aeronave cu grupuri motopropulsoare, cari în general sînt echipate cu motoare cu electroaprindere, transmisiunea serveşte ca reductor de viteză între arborele motorului sau motoarelor (cu turaţii de mii de rotaţii pe minut) şi arborele elicei, al cărui randament scade pronunţat la turaţii înalte.
La vehicule electrice (locomotivă electrică, vagon-motor electric, troleibus), transmisiunea realizează legătura dintre motorul de tracţiune suspendat eiastic şi osia motoare nesuspendată, eventual fiind numai un reductor de viteză între arborele motorului electric şi osia motoare (a cărei viteză maximă e de 60***80 m/s).
Considerînd energia folosită la realizarea raportului de transmisiune necesar, se deosebesc transmisiuni hidraulice, electrice sau stereomecan ice. După felul vehiculului, se deosebesc transmisiuni la automobile, motociclete, maşini rutiere, automotoare, locomotive Diesel, etc.
Transmisiunea la automobile: Transmisiune montată între motorul de antrenare (în general cu electroaprindere sau cu autoaprindere) şi roţile motoare ale vehiculului. După felul energiei folosite la demultiplicarea turaţiei motorului, poate fi stereomecanicâ, hidraulica, electrica sau electromagnetică.
La automobile, transmisiunea cuprinde, de regulă, următoarele organe principale ambreiajul, schimbătorul de viteză, transmisiunea cardan ică şi d iferenţialu I, eventual şi un reductor. Datorită condiţiilor de funcţionare ale motorului termic cu care sînt echipate vehiculele, acest motor are un regim optim într-un anumit interval de turaţie; transmisiunea trebuie să cuprindă fie o cutie de viteze sau un variator, fie un grup electric generator-motor, cu funcţiunea de variator (de ex. la autobuse Diesei-electrice); de aceea, transmisiunea se numeşte, de obicei, după tipul schimbătorului de viteză (v.), care poate fi mecanic (de ex. schimbător cu tren balador, planetar, centrifug), hidromecanic, electromagnetic, etc. De asemenea, datorită faptului că unele organe ale transmisiunii sînt suspendate elastic faţă de roţi (de ex. ambreiajul sau cutia de viteze) şi alte organe ale ei sînt legate direct cu roţile (de ex. mecanismul diferenţial), e necesar ca transmisiunea să permită variaţii de poziţii relative ale organelor ei, ceea ce se realizează prin transmisiunea c ard an i c ă,
Transmisiunea cardanică e ansamblul acelor organe de transmitere a cuplului motor, cari sînt situate între cutia de viteze şi mecanismul diferenţial al vehiculului (v. fig. I). Transmisiunea cardanică poate fi constituită din unu sau doi arbori şi 1---4 acuplaje cardanice. La transmisiunea cu un arbore, acesta se numeşte arbore card an ic, iar ia transmisiunea cu doi arbori, unul e arbore cardan ic şi celălalt e arbore intermediar; acuplajele cardanice sînt acuplaje articulate, fie cu cruci sau cu rondele flexibile, fie cu articulaţie sferică.
La autoturisme se folosesc, în special, transmisiuni cu două articulaţii, iar la autocamioane, transmisiuni cu două, trei
şi patru articulaţii (v. fig. II). Aceste articulaţii, numite impropriu „cruci cardanice", transmit mişcarea cu atît mai neuni-
’SJ.
		
	E	
		
----------qr
j
I. Transmisiuni la autovehicule. a, b) la autovehicule cu motorul în faţă şi roţile motoare în spate; c, d, e, f) la automobile cu motorul şi roţile motoare în faţă; g, h, i, j) la autovehicule cu motorul şi roţile motoare în spate; 1) motor longitudinal; 2) motor transversal (motor boxer); 3) transmisiune; 4) roţi directoare; 5) roţi motoare-directoare; 6) roţi motoare; 7) roţi purtătoare.
form cu cît unghiul y dintre axe e mai mare (v. fig. III), randamentul de transmisiune fiind mic la unghiuri mari (v. fig. IV).
Arborele cardanic e un arbore de transmisiune, care cel puţin la unul dintre capete e articulat, cu un alt organ de transmisiune, prin intermediul unui acuplaj cardanic. Acest arbore, de oţel, e în general cav şi rareori masiv, avînd una sau ambele extremităţi canelate; lungimea maximă a arborelui cardanic e de 1500mm sau de 2000 mm, după cum e folosit la vehicule cu motoare rapide sau mai lente (de ex. la autoturisme, respectiv la unele autocamioane cu motoare Diesel), iar dacă distanţa dintre cutia de viteze şi puntea din spate e mai mare decît aceste lungimi maxime, se introduce un a r-bore intermediar între cutia de viteze şi arborele cardanic propriu-zis.
Funcţiunea principală a arborelui cardanic e de a transmite cuplul motor la mecanismul diferenţial, avînd libertatea de a bascula în jurul acuplajului cardanic, odată cu deplasările pe verticală ale punţii motoare a vehiculului (care e puntea din spate la autovehiculele cu tracţiune în spate) ; în plus, arborele cardanic se comportă ca o bară de torsiune (mai ales arborele masiv) şi amortisează pulsaţiile cuplului
(		777—X
V		
C
d
u.
Transmisiuni cardanice.
a) cu o articulaţie; b) cu două; c) cu trei; d) cu patru articulaţii; 1) arbore intermediar.
Transmisiune la vehicule	531	Transmisiune	la	vehicule
motor, variaţiile vitezei unghiulare provocate de acuplajul car-danic şi diverse smucituri datorite condiţiilor de rulare ale vehiculului (de ex. provocate de neregularităţile căii, porniri sau
opriri bruşte, etc.). Pentru ca variaţiile vitezei unghiulare să nu fie mari e necesar ca unghiul dintre axa arborelui motorului si
0 30 60 30 120 150 au
III. Cinematica unei articulaţii cardanice. a) unghiul de rotaţie de !a poziţia din figură; y) unghiul dintre axele arborilor.
IV. Curba randamentului unei cruci cardanice cu ace. y) unghiul dintre axe; yj) randamentul, în %.
axa arborelui cardanic să fie cît mai mic, din carec auză cele mai multe motoare se montează înclinat pe şasiu, spre partea dinspre arborele cardanic (v. fig. V). De asemenea, pentru ca
V. Autoturism.
1) profilul caroseriei; 2) şasiu; 3) motor; 4) ambreiaj; 5) schimbător de viteză; 6) transmisiune; 7) puntea din spate; 8) resort lamelar(arc); 9) roată directoare; 10) roată motoare; 11) coloana direcţiei.
uzurile canelurilor arborelui cardanic să fie minime, trebuie ca el să poată culisa numai în acuplajul cardanic dinspre cutia de viteze, acuplaj în care se introduce una dintre extremităţile lui canelate; dacă arborele ar culisa într-un acuplaj dinspre puntea din spate a vehiculului, trepidaţiile şi diverse impurităţi ar provoca uzura mai rapidă a canelurilor.
Arborii cardanici, datorită turaţiei lor în serviciu şi lungimii relativ mari, trebuie să fie echilibraţi static şi dinamic, împreună cu acuplajele aferente. De asemenea trebuie evitate sau remediate orice defecte cari ar putea produce dezechilibrarea arborelui, cum sînt: strîmbarea prin lovire, jocuri pronunţate de uzură la articulaţii sau la caneluri, jocuri mari la arborele secundar al cutiei de viteze sau la pin ionul de atac al mecanismului diferenţial, descentrarea acuplajelor cardanice. Efectele dezechilibrării arborelui pot fi: uzuri premature la pinioanele şi rulmenţii cutiei de viteze, cum şi lagrupul conic
al punţii din spate şi la rulmenţii acestuia, — zgomote la transmisiune, vibraţii ale ve- yj' Schema unei transmisiuni cu o singură cruce h icu Iu lui, pierderi de	cardanică.
unsoare (valvolină) ^ oafă carcfan;Gă: 2) trompă cardanică; 3) cerce-la puntea din spate,	iul arcului,
etc.
Majoritatea arborilor cardanici cu o articulaţie se montează într-un tub de protecţie, numit trompa cardanică (v. fig. VI).
Această trompă poate prelua atît solicitările de tracţiune-înco-voiere, la frînarea vehiculului, cît şi solicitările de compre-siune-încovoiere, la demarări sau accelerări.
La unele autovehicule se folosesc chingi la puntea din spate, cari limitează deplasările ascendente ale acestei punţi, pentru ca unghiul dintre arborele cardanic şi arborele motorului să nu depăşească anumite valori neconvenabile.
Acuplajul cardanice un acuplaj articulat, cu cruce cardanică (v, fig.
Vil a) sau cu rondele elastice (v. fig. VII b), care contituieo articulaţie biaxială. Deoarece aceste a-cuplaje transmit mişcarea de rotaţie modificînd viteza unghiulară cînd unghiul dintre axele de rotaţie ale semiacu-plajelor lor e nenul, uneori se folosesc acuplaje cardanice omoc i net ice (v. fig. VII c), cari nu modifică viteza unghiulară.
în general, acuplajul cardanic, împreună cu arborele cardanic, e supus la solicitări mari, provenite din: demarări bruşte ale vehiculului, în special în sarcină; variaţii de viteză sau frînări intempestive; funcţionarea neregulată a motorului sau mersul neuniform al vehiculului din cauza accidentelor deteren; smucituri datorite remorcilor.
Acuplajul cu cruce cardanică e constituit din două semiacuplaje în formă de furcă, dintre cari unul
VIII. Acuplaj cu cruce cardanică, în secţiune.
1) manşon furcat; 2) cruce cardanică;
3, 4) rulment, cu ace şi degetar; 5) inel de reazem; 6) siguranţă; 7) garnitură;
8) supapă de siguranţă care evită distrugerea garniturii 7 ia introducerea val-volinei în acuplaj; 9) gresor; 10) arbore cardanic; 11) pastilă de protecţie.
poate fi un manşon furcat şi celălalt o flanşă cu furcă, între aceste acuplaje fiind montată o cruce cu patru fusuri, prin intermediul unor rulmenţi cu ace sau al unor bucşe. Fig. VIII reprezintă un acuplaj în secţiune, la care rulmentul e format din acele 3 (în număr de 20—30) şi degetarul 4 (care e inelul exterior), iar fig. IX reprezintă un alt acuplaj descompus.
mnrnnB
VII. Acuplaje cardanice. a) acuplaj cu cruce cardanică; 1) manşon furcat, cu caneluri interioare; 2) furcă; 3) cruce cardanică; 4) siguranţă; 5) arbore cardanic; b) acuplaj cu rondele elastice: 1) maşon trifurcat; 2) rondele (şaibe) elastice; 3) arbore cardanic; c) acuplaj omocinetic: 1) manşon exterior; 2) colivie; 3) manşon interior; 4) bilă; 5) oală cardanică; 6) arbore cardanic.
34*
Transmisiune la vehicule
532
Transmisiune ia vehicule
Acest acupiaj, care e cel mai frecvent utilizat la autovehicule, permite ca între axele de rotaţie ale celor două furci să existe un unghi y nenul, dar se recomandă ca acest unghi să nu depă-
IX. Acupiaj cu cruce cardanică, descompus.
1) manşon furcat; 2) furcă; 3) cruce cardanică; 4) rulment, eventual bucea; 5) flanşă; 6) siguranţă; 7) şurub.
şească 15°, pentru ca modificarea vitezei unghiulare transmise şi uzurile acuplajului să nu fie prea mari. Pentru un unghi y=£0, viteza unghiulară co transmisă de acuplai variază între * două limite (v.
fig. X):
«‘W**0 cos y şi
cos y
X. Poziţiile limită ale crucii cardanice. o) poziţia corespunzătoare vitezei unghiulare minime; b) poziţia corespunzătoare vitezei unghiulare maxime; co0) viteza unghiulară a arborelui conducător 2; ea) viteza unghiulară a arborelui condus li a) unghiul dintre axele arborilor conducător şi condus.
faţa de viteza unghiu-
I	ară co0 a arbore I u i care comun ică m iscarea; ştiind că în mod obişnuit co0 şi co indică vitezele unghiulare corespunzătoare arborelui secundar al cutiei de viteze şi arborelui cardanic, înseamnă că mişcarea arborelui cardanic e neuniformă şi gradul de neuniformitate creşte odată cu y, chiar dacă mişcarea arborelui secundar al cutiei de viteze e uniformă. La arborele cardanic cu o articulaţie se poate evita parţial acest inconvenient, orientînd arborele cardanic aproxi-
XI. Poziţia „în compensaţie" a unui arbore cu două cruci cardanice.
1) arbore cardanic; 2, 3) manşon furcat şi furca crucii cardanice.
mativ în direcţia arborelui motorului, dar la arborele cu două articulaţii (v-, fig. XI) se realizează o compensare şi viteza co0 se transmite nemodificată la puntea motoare, dacă manşoanele furcate ale acuplajelor de la capetele lui sînt montate respectînd condiţia de coplanaritate a axelor furcilor şi Yi—Ya»
Deoarece arborele cardanic se echilibrează împreună cu acuplajele, nu e permis ca acuplajele să se schimbe între ele, nici ca acuplaju! în care cuiisează arborele să fie montat spre puntea motoare a vehiculului. Dacă unghiul y2 dintre arborele cardanic şi pinionul de atac al punţii motoare e diferit de unghiul Yi dintre arborele secundar ai cutiei de viteze şi arborele cardanic, se introduc pene conice între puntea motoare şi arcuri, astfel încît să se restabilească egalitatea y1=y2. Jocul de uzură radial al acuplajelor cardanice se poate elimina punînd pastile distanţiere (de oţel) în fundul degetarelor de la fusurile crucii, aceste pastile trebuind să fie de aceeaşi grosime, pentru a nu provoca o descentrare a arborelui cardanic.
Unele acuplaje cardanice au un gresor, în care se introduce valvolină, după fiecare 5000 km rulaţi de vehicul. Acuplajele fără gresor se ung, de asemenea cu valvolină, numai la demontarea lor, după circa 30 000 km rulaţi.
Uzurile mai importante ale acuplajelor cardanice se produc la canelurile manşoanelor furcate, la rulmenţii sau la bucşele crucii, cum şi la fusurile acesteia. Oricare dintre aceste uzuri, cari provoacă descentrarea acuplajului, sînt sezisabile prin zgomotul care se aude cînd vehiculul merge încet, cu ambreiajul decuplat.
Acuplajul cu rondele flexibile, numit şi acupiaj Hardy, e constituit din două semiacuplaje cu cîte patru braţe, între cari sînt montate rondele de pînză cauciucată, braţele fiind în alternanţă (v. fig. VII b). Acest acupiaj, care e rar utilizat, nu se poate folosi decît la automobilele ia cari basculările arborelui cardanic au amplitudine mică, deoarece altfel rondelele nu pot dura mult timp.
Acuplajul omocinetic eun acupiaj cu arti-, culaţie sferică, avînd în interior cîteva bile (de regulă şase) distanţate printr-o colivie, care transmite mişcarea de rotaţie fără modificarea vitezei unghiulare (v. fig. VII c). Acest acupiaj e folosit, mai ales, la automobile cu tracţiunea în faţă, la cari nemodificarea vitezei unghiulare e foarte importantă, pentru ca vehiculele să nu aibă un mers sacadat în curbe sau pe un teren accidentat.
După numărul de acuplaje ale transmisiunii cardanice, se deosebesc (v. fig. II) transmisiuni cu una sau cu mai multe articulaţii.
Transmisiunea cu o articulaţie, numită şi transmisiune cu trompă cardanică, cuprinde un arbore cardanic montat într-o trompă şi un acupiaj cardanic montat într-o oală, acuplajul fiind situat la extremitatea arborelui dinspre cutia de viteze. La această transmisiune, utilizată la multe autoturisme, resorturile suspensiunii preiau numai sarcinile verticale şi forţele laterale; dacă suspensiunea e cu arcuri lamelare (v. fig. VI), arcurile din spate trebuie să aibă cercei la ambele capete, deoarece distanţa dintre cutia de viteze şi puntea motoare rămîne constantă în timpul oscilaţiilor vehiculului, afară de cazul cînd există posibilitatea de culisare a trompei în oală.
Oala cardanică trage în jos cutia de viteze, la frînarea vehiculului, iar la demarări şi accelerări împinge în cutia de viteze. Această oală cardanică asigură o protecţie contra murdăririi acuplajului, dar îngreunează operaţiile de control şi de revizie ale transmisiunii.
Transmisiunea cu două articulaţii cuprinde un arbore cardanic şi două acuplaje cardanice, situate cîte unul la fiecare capăt al lui, arborele cardanic putînd culisa numai în manşonul acuplajului dinspre cutia de viteze. La această transmisiune (v. fig. XII), utilizată la unele autoturisme şi autocamioane, resorturile suspensiunii preiau atît sarcinile verticale şi forţele laterale cît şi solicitările de împingere, tracţiune şi încovoiere; dacă suspensiunea e cu arcuri lamelare, capetele din faţă ale arcurilor sînt articulate direct la şasiu, iar capetele din spate sînt cu cercei.
Transmisiune ia vehicule
533
Transmisiune la vehicule
Această transmisiune e uşor accesibilă pentru control şi revizii, dar e expusă murdăririi şi îmbîcsirii cu praf, loviturilor şi oricăror avarii. Se foloseşte şi la automobilele cu puntea motoare solidară cu şasiul, la cari totuşi intervin formările şasiului sau braţ ii.
Transmisiunea cu trei articula-ţ i /’, numită şi transmisiune cu arbore intermediar, cuprinde doi arbori cardanici şi trei acuplaje cardanice, dintre cari unul e situat între cei doi arbori şi celelalte
XII. Deformarea arcurilor din spate în cursul unei accelerări puternice.
1) resort lamelar (arc); 2) suport; 3) cercel.
w
XIII. Transmisiune cu articulaţii.
1) cruce cardanică; 2) arbore cardanic; 3) arbore cardanic intermediar.
,5
două sînt situate cîte unul la extremităţile opuse ale arborilor. Această transmisiune e utilizată la autoturisme lungi (de ex,: ZIM, Hudson) şi la multe autocamioane.
Transmisiunea cu patru articulaţii, de asemenea numită transmisiune cu arbore intermediar, cuprinde doi arbori cardanici şi patru acuplaje cardanice, situate cîte unu la fiecare capăt al unui arbore. La această transmisiune (v. fig.
XIII), utilizată la unele autocamioane, capătul arborelui intermediar se roteşte într-un rulment oscilant.
Transmisiunea la maşini rutiere:
Transmisiune montată între motorul sau motoarele de antrenare (motor termic sau electric) şi organele de lucru sau de propulsiune ale unei maşini rutiere (de ex. greder, buldozer, autoexcavator, etc.), care poate fi comună sau separată pentru fiecare dintre mişcările pe cari Ie efectuează maşina. Această transmisiune, de cele mai multe ori asemănătoare celei a automobilelor, poate fi stereomecanică, hidraulică, electrica sau combinată.
Transmisiunea la motociclete: Transmisiune montată între motorul motocicletei şi roata motoare a acesteia, constituită din transmisiunea primară, ambreiaj, cutia de viteze şi transmisiunea secundară. Lamotocicletesefolosesc.de obicei, transmisiuni cu arbore cardanic şi transmisiuni cu lanţ, numiri adoptate după felul transmisiunii secundare (v. fig. XIV).
Transmisiunea cu arbore c a r d a n i c (v. fig. XIV a), utilizată la motociclete cu motoare longitudinale, cuprinde ambreiajul (uscat) 1, cutia de viteze 2, arborele cardanic 3, articulaţia cardanică 4 şi ambreiajul conic 5. Această transmisiune prezintă următoarele avantaje: siguranţă în funcţionare; nu reclamă protecţie; uzurile sînt relativ mici. Dezavantajele sînt: toleranţe strînse la montaj, lipsă de elasticitate în funcţionare şi preţ de cost relativ mare.
Transmisiunea cu lanţ (v. fig. XIV b), utilizată la motociclete cu motoare transversale, cuprinde pinionul
1
a
XIV.
b
la moto-
Transmisiuni ciclete.
a) transmisiune prin arbore: 1) ambreiaj uscat; 2) cutie de viteze; 3) arbore carda-; 4) articulaţie cardanică; 5) angrenaj conic; b) transmisiune prin lanţ: 1) pinion de atac; 2) lanţ primar;
3)	ambreiaj în baie de ulei;
4)	coroana ambreiajului;
5)	cutie de viteze; 6) pinion de atac; 7) lanţ secundar; 8) coroana roţii din spate.
de atac 1, lanţul primar 2, ambreiajul imersat (în baie de ulei) 3, coroana ambreiajului 4, cutia de viteze 5, pinionul de atac 6, lanţul secundar 7, coroana roţii din spate 8. Această transmisiune prezintă următoarele avantaje: randament mare (în medie, y}=0,98), toleranţe largi la montaj, elasticitate în funcţionare, reglaj nepretenţios, silenţiozitate şi preţ de cost relativ mic. Dezavantajele sînt: pericolul blocării roţii din spate la ruperea lanţului, reclamă protecţie şi ungere îngrijită, uzurile sînt premature, iar transmisiunea secundară e solicitată suplementar prin oscilaţiile suspensiunii din spate.
Uneori, transmisiunea secundară cu lanţ se foloseşte ia motociclete cu motoare longitudinale (de ex. la motociclete Puch 350 GS), în care caz se adaugă un angrenaj conic la ieşirea din cutia de viteze.
Transmisiunea primară e ansamblul organelor de transmitere acuplului motor, ale unei motociclete, situate între motor şi cutia de viteze a acestuia. Transmisiunea primară poate fi cu lanţ sau cu angrenaje, cum şi prin cuplare d i r e c t ă.
Transmisiunea cu lanţ e utilizată la majoritatea motocicletelor cu motoare transversale, lanţul fiind cu eclise bucşate, numit şi „lanţ cu eclise, cu bolţuri şi cu bucele“ (v. sub Lanţuri articulate, sub Lanţ 2). Acest lanţ, de regulă cu eclise de formă buclată şi uneori cu eclise de formă obişnuită, trebuie să fie: cu un rînd sau cu două rînduri de zale; nedezasamblabi l, deoarece prezintă mai multă siguranţă şi poate fi scos împreună cu pinioanele; nereglabil şi rareori reglabil, în ultimul caz prin deplasarea cutiei de viteze; capsulat, adică în baie de ulei, pentru ca ungerea să fie lichidă. Lanţurile cu eclise bucelate	„	m,
(v. fig. XV) sînt robuste şi relativ puţin costisitoare, dar se uzează repede, sînt oarecum rigide şi nesilenţioase.
La alegerea lanţului se ţine seamă că pasul p şi lăţimea interioară a se pot exprima în ţoii sau în milimetri.
T r a n s m i s i u-n ea cu angrenaj e utilizată la unele motociclete cu motoare transversale angrenajul fiind cu roţi cu dinţi
,—i	jsP								
♦	-i		i				1	
	¥		u		UJ			
/ 7^ ' / ? 3' u						l'		
Xy. Lanţ cu eclise bucelate, pentru transmisiunea cu lanţ.
1) eclisă exterioară; 2) eclisă interioară; 3) bolţ; 4) bucea; p) pasul lanţului; o) lăţimea interioară.
(de ex. la Csepel 125), drepţi. Această transmisiune prezintă avantajul că are gabarit redus, dar e rigidă şi nesilenţioasă. Oscilaţiile torsionale se amortisează prin intermediul unui element elastic (de ex. de cauciuc), introdus între arborele cotit şi pinionul de atac, eventual între coroana şi tamburul ambreiajului; la motocicletele cu motor longitudinal, elementul elastic poate fi introdus între arborele cotit şi volantul motorului.
Transmisiunea prin cuplare directă e utilizată la motociclete cu motoare longitudinale, cuplarea directă prezentînd avantajul randamentului maxim (100%) şi al simplicităţii constructive. Rigiditatea transmisiunii poate fi diminuată prin intercalarea unui element elastic.
Transmisiunea secundară e ansamblul organelor de transmitere a cuplului motor, ale unei motociclete, situate între cutia de viteze şi roata motoare a acestuia. Transmisiunea secundară poate fi cu arbore cardanic şi cu lanţ.
Transmisiunea cu arbore cardanic cuprinde un arbore, acuplaje (elastice, cardanice sau culisante) şi un reductor. Această transmisiune e folosită la cele mai multe dintre motocicletele actuale.
Transmisiune Ia vehicule
534
Transmisiune la vehicule
Arborele e articulat Ia extremităţi prin acuplaje şi transmite cuplul motor de la cutia de viteze la reductor. Dacă transmisiunea nu e echipată cu un acupiaj elastic, arborele lucrează şi ca amortisor de torsiune.
Acuplajele utilizate, de obicei, sînt: acupiaj elastic (uscat), în general cu elemente de cauciuc, care permite variaţii mici de lungime şi de înclinare (unghiul dintre axele organelor cuplate fiind y^12°), amortiseaza oscilaţiile torsionale (la demaraje, frînări, etc.) şi nu reclamă protecţie sau întreţinere; acupiaj articulat, uzual cardanic (cu cruce cardanică), care permite înclinări mari cu frecare redusă, dar reclamă protecţie şi întreţinere; acupiaj culisant (deplasabil), de regulă cu caneluri sau cu dinţi, care permite variaţii mari de lungime, dar reclamă protecţie şi ungere.
Reductorul e un angrenaj conic (grup) compus din pinion şi coroană, de obicei cu dinţarea paloidă sau hipoidă, ceea ce asigură rezistenţă mai mare şi silenţiozitate. Considerînd raportul de transmitere, reductorul se numeşte grup lung, cu raportul de transmitere ^=1:2,9---1:6f20, folosit la motociclete solo; grup scurt, cu raportul de transmitere îat—1:3,80'--1:7,20, folosit la motociclete cu ataş. Alte construcţii sînt: reductorul cu melc şi roată melcată, cu funcţionare silenţioasă, care e rar utilizat, avînd randament relativ mic; reductorul cu mecanism diferenţial, pentru tracţiune şi la roata ataşului (de ex. la motociclete BMW R 75 si Zun-dapp KS 750).
După felul, dispoziţia şi numărul acuplajelor, se deosebesc următoarele variante de transmisiuni cu arbore cardanic (v. fig. XVI): transmisiunea acupiaj elastic-arbore cardanic-acuplaj cardanic (v. fig. XVI a), la motociclete fără suspensiune (de ex. BMW R12) sau cu suspensiune cu roată cuIi-santă (de ex. M 72), variaţiile de lungime fiind preluate de acuplajul elastic; transmisiunea acupiaj elas-tic-acuplaj culisant-arbore cardanic-acuplaj cardanic (v. fig. XVI b), la motociclete cu suspensiune cu roată culisantă (de ex. MZ BK 350) sau cu furcă oscilantă (de ex. Sim-son-Sport), care constituie o soluţie îmbunătăţită faţă de prima; transmisiunea acupiaj cardanic-arbore cardanic - acupiaj cardanic-acuplaj culisant (v. fig. XV/-c), la motociclete cu suspensiune cu roată culisantă (de ex. Zundapp KS 601), la care arborele lucrează ca amortisor de torsiune; transmisiunea acupiaj cardanic-acuplaj culisant-arbore cardanic (v. fig. XVI d), la motociclete fără suspensiune (de ex. Zundapp KS 600), la care acuplajul culisant e cu caneluri scurte (dinţi) şi permite o oarecare lipsă de coaxialitate între arborele secundar şi arborele pinionului de atac; transmisiunea acupiaj cardanic-acuplaj cuIisant-arbore cardanic (v. fig. XVI e), posibilă numai la motociclete cu suspensiunea cu furcă oscilantă (de ex. BMW R 60).
Transmisiunea cu lanţ cuprinde pinionul final al cutiei de viteze, lanţul şi coroana roţii din spate (v. fig. XIV), lanţul fiind cu eclise şi cu role, numit şi „lanţ cu eclise, cu bolţuri, cu bucele şi cu role“ (v. sub Lanţuri articulate, sub Lanţ 2). Acest lanţ, de regulă cu eclise de
formă buclată, trebuie să fie: cu un rînd de zale ; dezasamb I abil, avînd o za de îmbinare, care trebuie bine prinsa, pentru ca să se evite pericolul desfacerii; protejat (în carcasă metalică sau cu manşon de cauciuc) şi rareori neprotejat, după cum ungerea e semiiichidă sau vîs-coasă; r e g I a b i I, prin deplasarea axului roţii din spate. Lanţurile cu eclise şi cu role (v. fig. XV//)sînt elastice, silenţioase, şi suportă solicitări durative fără uzuri premature, dar sînt relativ costisitoare.
Transmisiunea la automotoare:	Trans-
misiune montată între motorul Diesel (motor cu auto-aprindere) de antrenare şi roţile motoare ale vehiculului. După felul energiei folosite la demultiplicarea turaţiei motorului, poate fi stereo mecanica, hidraulică sau electrică.
Transmisiunea stereomecan ică e constituită, în principal, din: ambreiaj, schimbătorul de viteză, inversorul de mers, atacul de osie. — Ambreiajul serveşte la cuplarea arborelui motor cu arborele principal al schimbătorului de viteză. Ambreiajele sînt cu fricţiune, formate din discuri cu lamele multiple uscate sau cu lamele cu acţionare hidraulică (în ulei). Comanda ambreia-ju lu i se real izează stereomecan ic sau pneumomecan ic. — Schimbătorul de viteză serveşte la reducerea turaţiei arborelui motorului, prin trepte de demuitiplicare numite prize sau viteze, eventual prin variaţie continuă. Schimbătoarele de viteză folosite de obicei sînt cu patru sau cu cinci trepte de viteză, cari sînt „prize". Aceste schimbătoare se construiesc, fie cu trenuri de roţi dinţate, cari sînt permanent angrenate, fie cu roţi baladoare (v. sub Schimbător de viteză la automotoare). Comanda schimbătorului de viteză e de regulă automată, realizată prin acţiune pneumatică sau electropneumatică. — Inversorul de mers serveşte la schimbarea sensului de mers. E situat înainte sau după schimbătorul de viteză, uneori fiind combinat cu schimbătorul de viteză sau cu atacul de osie. Se folosesc inversoare cu roţi conice sau cu angrenaje cilindrice.— Atacul de osie, montat pe osiile motoare, e în general format dintr-un angrenaj conic (cu un raport de demul-tiplicare de aproximativ 1 :2,5), în baie de ulei.
Transmisiunile stereomecan ice diferă, ca montare, după cum automotoarele sînt cu două sau cu patru osii (cu boghiuri). Ele se caracterizează prin randament mare (0,94--*0,96)f volum mic şi greutate mica; reclamă o atenţie mare la schimbarea vitezelor, cînd se întrerupe fluxul de energie de la motorul principal, Utilizarea lor la automotoare e limitată de ambreiajele cu fricţiune cari, în general, nu se construiesc pentru puteri mai mari decît 350---400 CP.
La schimbarea treptelor de viteză se întrerupe transmisiunea puterii de la arborele motorului la osia motoare, din care cauză curba de variaţie a vitezei de rulare are un mers în dinţi de ferestrău (v. fig. XLIX sub Schimbător de viteză).
Transmisiunea hidraulică e constituită, în principal, din: schimbătorul de viteză, mecanismul stereomecan ic cu roţi dinţate, atacul de
o	s i e. — Schimbătorul de viteză hidraulic, numit şi schimbător de viteză hidromecanic (v. Schimbător de viteză pentru vehicule, sub Schimbător de viteză), poate fi cu ambreiaje
XVI. Variantele transmisiunii secundare prin arbore cardanic. a) cu un acupiaj elastic şi un acupiaj cardanic; b) cu un acupiaj elastic, un acupiaj alunecător şi un acupiaj cardanic; c) cu două acuplaje cardanice şi un acupiaj alunecător; d, e) cu un acupiaj cardanic sau alunecător: 1) acupiaj elastic; 2) acupiaj cardanic; 3) acupiaj alunecător.
XVII. Lanţ cu role pentru transmisiunea cu lanţ.
1) eclisă exterioară; 2)eclisă interioară; 3) bolţ; 4) bucea; 5) rolă; 6) bolţ de legătură.
Transmisiune Ia vehicule
535
Transmisiune la vehicule
hidraulice sau cu transformatoare hidraulice, separate sau combinate. — Mecanismul stereomeconic cu roţi dinţate e, în general, combinat cu un ambreiaj hidraulic şi serveşte la schimbarea vitezelor în trepte. — Atacul de osie, montat pe osiile motoare, e în general format dintr-un angrenaj conic (cu un raport de demuItiplicare de aproximativ 1:2,5), în baie de ulei.
Transmisiunea hidraulică prezintă avantajul unui cuplu motor uniform şi al funcţionării automate. Poate transmite puteri mari, fără întreruperea fluxului de energie de la motor. Randamentul e cuprins între 0,85 şi 0,90 (v. fig. X/X---XX/V şi XXX/---XXX/V, sub Schimbător de viteză).
Transmisiunea electrică e constituită, în principal, din: generatorul de curent electric, motorul sau motoarele de tracţiune, aparatura electrică şi circuite electrice de cuplare şi comandă. — Generatorul electric e un dinam de curent continuu, de obicei cu excitaţie mixtăde tensiune medie, cuplat cu motorul Diesel. — Motorul, respectiv motoarele de tracţiune, sînt motoare serie cu suspensiune elastică parţială (cu paliere cu gheare). Acţionarea osiei motoare e realizată prin intermediul unui angrenaj cilindric, în baie de ulei. —• Aparatura electrica a transmisiunii cuprinde atît aparate de comandă, de exemplu contactoare electropneumatice, contactoare electromagnetice, controler, etc., cît şi aparate de reglare, de exemplu reostate, servomotoare, etc. — Circuitele electrice ale transmisiunii sînt: circuitul principal, între generator şi motoarele de tracţiune; circuitul auxiliar, între bateria de acumu latoare şi aparatele electrice ; circuitul de pornire, între bateria de acumulatoare şi generatorul principal; circuitul de excitaţie, pentru motoarele de tracţiune; circuitul de comandă, de la controler la aparatele electrice; circuitul de reglare, pentru motorul de antrenare.
Transmisiunea electrică trebuie să asigure o putere constantă la periferia roţilor motoare, adică o valoare constantă a produsului dintre forţa de tracţiune şi viteza de mers a automotorului, pentru o putere optimă (nominală) a motorului Diesel de antrenare. Menţinerea la valoare constantă a acestui produs, la diferitele variaţii ale fiecărui factor, reclamă ca produsul dintre tensiunea la bornele generatorului şi intensitatea curentu lu i să rămînă constant (făcînd abstracţie de randamentul transmisiunii electrice); deci motoarele de tracţiune trebuie să aibă o caracteristică exterioară XJy—f(I) cu mers iperbolic, asemănător curbei caracteristice F=f(V), ştiind ca F e forţa de tracţiune şi V e viteza de rulare.
Motoarele serie dezvoltă un cuplu motor proporţional cu intensitatea curentului absorbit sau cu pătratul intensităţii curentului absorbit, după cum funcţionează la un regim în cari sînt sau nu sînt saturate, astfel încît intensitatea curentu lu i absorbit creşte monoton cu forţa de tracţiune de la periferia roţilor motoare. în aceste condiţii, unei intensităţi de curent mari (forţă de tracţiune mare) îi corespunde o tensiune joasă şi unei intensităţi mici (forţă de tracţiune mică, viteză mare) îi corespunde o tensiune înaltă. Variaţia caracteristicii exterioare TJy—f{I) a generatorului electric se obţine, fie prin variaţia fluxului magnetic în raport invers cu intensitatea curentului debitat (turaţia grupului motor fiind menţinută constantă prin acţiunea regulatorului motorului Diesel), fie prin variaţia turaţiei grupului motor între anumite limite prestabilite; după modul în care se obţine variaţia tensiunilor la bornele generatorului, transmisiunile electrice se clasifică în transmisiuni cu acţionare exterioară a excitaţiei (la generatorul principal) şi transmisiuni cu generator autoregulator (cu sistem de excitaţie autoregulator), — Transmisiunea cu acţionare exte-
rioara a excitaţiei, pentru generator, funcţionează pe principiul schemei de legături Ward-Leonard (v.). Schemele obişnuite de legături sînt: sistemul neautomat, simplu, Ward-Leonard (v. fig. XVIII); generatorul tahimetric,
XVIII. Transmisiune electrică, sistem Ward-Leonard neautomat. 1) generator de excitaţie; 2) generator electric principal; 3) motor electric de tracţiune.
XIX.
Transmisiune electrică cu generator tahimetric.
7) releu voltmetric; 2) generator tahimetric; 3) contactor; 4) generator de excitaţie; 5) generator electric principal; 6) motor electric de tracţiune.
la care sistemul cu un generator de excitaţie şi generatorul tahimetric sînt cuplate la arborele motorului Diesel (v. fig. X/X) sistemul automat, cu generator de excitaţie ş i cu acţionarea excitaţiei prin regulatorul motorului Diese| (v. fig. XX). —■ Transmisiunea cu generator autoregulator
XX. Transmisiune electrică sistem cu acţionarea excitaţiei prin regulatorul motorului Diesel.
1) generator de excitaţie; 2) generator electric principal; 3) motor electric de tracţiune; 4) reostat de excitaţie; 5) servomotor de comandă al reosta-tului de excitaţie; 6) regulatorul motorului Diesel; 7) spre pompa de injecţie a motorului Diesel.
funcţionează pe principiul schemei de legături Gebus, la care prin variaţii foarte mici ale turaţiei, limitate de regulatorul motorului Diesel, se obţin variaţii suficient de mari ale tensiunii la bornele generatorului. Schemele obişnuite de legături sînt: sistemul neautomat, simplu (v. fig. XXI); sistemul automat, cu trei circuite de excitaţie, şi anume o excitaţie separată, o excitaţie în derivaţie şi o excitaţie în serie, prima fiind alimentată de un generator auxiliar, iar ultima fiind antagonistă faţă de primele (v. fig. XXII); sistemul cu două generatoare de exci-
Trasmisiune le vehicule
536
Transmisiune la vehicule
t a ţ i e, incluziv o baterie de acumulatoare legată la excitaţia generatorului principal (v. fig. XXIII). La sistemul cu trei circuite de excitaţie, interacţiunea acestora provoacă scăderea tensiunii la borne, prin slăbirea intensităţii cîmpului magnetic, astfel încît la creşterea curentului se realizează mersul iperbolic al caracteristicii exterioare.
Avantajele transmisiunii electrice la automotoare sînt: simplicitate şi siguranţă în funcţionare, elasticitate 7' mare de funcţionare, variaţie continuă a turaţiei motoarelor de trac-
XXI. Transmisiune electrică, sistem simplu neautomat Gebus.
1)	generator electric principal; 2) motor electric de tracţiune.
ţiune, legătură simplă între motoarele de tracţiune şi osiile motoare. Dezavantajele sînt: greutate mai mare decît la celelalte sisteme de transmisiune, randament mai mic.
yVV*—---*
XXII. Transmisiune electrică, sistem automat cu trei circuite de excitaţie, f) spre regulatorul motorului Diesel; 2) circuit de iluminat; 3) circuit de încălzit ; 4) motor pentru compresor; 5) baterie de acumulatoare ; 6) generator de excitaţie ; 7) excitaţie separată;
8)	excitaţie în derivaţie;
9)	generator electric principal; 10) excitaţie Tn serie;
11) motor electric de tracţiune.
Transmisiunea la locomotive Diesel:
Transmisiune montată între motorul Diesel (motor cu autoa-prindere) de antrenare şi osiile motoare ale locomotivei. După felul energiei folosite la demultiplicarea turaţiei motorului, poate fi stereo mecanica, hidraulica sau electrică. Forţa de tracţiune a locomotivei Diesel şi randamentul transmisiunii variază în funcţiune de viteza de rulare, după curbe diferite (v. fig. XXIV şi XXV).
XXIII. Transmisiune electrică, sistem cu două generatoare de excitaţie.
1) baterie de acumulatoare; 2) excitaţia generatoarelor de excitaţie; 3) generator de excitaţie; 4) excitaţie anticompound; 5) excitaţie compound; 6) excitaţiile generatorului principal; 7) generator electric principal;
8) motor electric de tracţiune.
20 w eo so wo 120 no ieo wo 200 220 2w
Vkm/h
XXIV. Curba randamentelor vj=f(V) la locomotiva Diesel.
7j) randamentul transmisiunii, în %; V) viteza de mers, în !<m/h; 1) transmisiune stereomecanică; 2) transmisiune hidraulică; 3) transmisiune electrică.
Transmisiunea stereomecanică e constituită, în principal, din: ambreiaj, schimbătorul de viteză, inversorul de mers, atacul de osie. — Am~ breiajul permite cuplarea fără şo- ^ curi între motor ^ şi arborele principal al schimbătorului de viteză.
De obicei, ambreiajul e cu discuri multiple, formate din lamele uscate. — 'Schimbătorul de viteză cuprinde patru sau cinci trepte de de-multiplicare, una dintre acestea fiind, de regulă, cu legătură directă. Se constru ieste în dispoziţia cu doi sau cu trei arbori de transmisiune. Schimbătoarele de viteză sînt, în general, asemănătoare celor folosite la automotoare, cum sînt schimbătorul de viteză sistem Mylius (v. fig.
L, sub Schimbător de 9 viteză) şi schimbătorul de viteză sistem Ganz (v. fig. LI şi LII, sub Schimbător de viteză). — Inver-sorul de mers e cu mufe dinţate şi cu pîrghii de comandă.
—	Atacul de osie e format dintr-un angrenaj conic, în baie de ulei.
Avantajele transmisiunii mecanice sînt: greutate mică şi randament mare (0.92---0.94). Dezavantajele sînt: rea-
I	izarea forţei de tracţiune în trepte, deci reglare discontinuă a forţei de tracţiune; ancombrament pronunţat, mai ales la puteri mari, în care caz dimensiunile transmisiunii devin exagerate; comanda transmisiunii e greoaie la servicii cu variaţii mari de sarcină şi de viteză (servicii de manevră). Transmisiunile stereomecanice se folosesc la locomotive Diesel de putere mică (150--350 CP) şi la servicii cu demarare uşoară.
Transmisiunea hidraulică poate fi cu schimbătoare de viteze hidraulice sau cu variatoa re hidraulice.
Transmisiunea cu schimbător de viteză hidraulic cuprinde schimbătorul de viteză şi atacul de osie. Principiile de funcţionare şi de construcţie a transmisiunii hidraulice cu schimbător de viteză hidraulic sînt în general identice cu cele ale transmisiunilor hidraulice de la automotoare (v. fig. XIX'-'XXIV şi XXXI---XXXIV, sub Schimbător de viteză). — Schimbătorul
XXV. Curba forţei de tracţiune F—f(V) la locomotiva Diesel.
F) forţa de tracţiune; V) viteza de mers; 1) transmisiune stereomecanică; 2) transmisiune hidraulică; 3) transmisiune electrică.
Transmisiune Ia vehicule
537
Transmisiune la vehicule
de viteza hidraulic poate fi cu ambreiaj hidraulic, cu transformator hidraulic sau combinat. Schimbătorul de viteză cu transformator hidraulic serveşte la demarare şi Ia mersul în rampă, putînd realiza un cuplu motor mare la viteză redusă a locomotivei. Schimbătorul de viteză cu ambreiaj hidraulic serveşte Ia mersul în palier şi permite realizarea comodă a unor viteze mari de rulare ale locomotivei.— Atacul de osie e format, de obicei, dintr-un angrenaj conic, în baie de ulei.
Transmisiunea cu variator hidraulic cuprinde un acupiaj anterior, variatorul de viteză hidraulic şi un acupiaj posterior. — Acuplajul anterior e constituit dintr-un sistem de angrenaje dinţate, montat între arborele principal al motorului Diesel şi arborele pompei variatorului hidraulic. Serveşte la transformarea turaţiei motorului la o valoare mare, necesară la acţionarea pompei. — Variatorul e constituit din pompa centrifugă şi din turbina hidraulică în trei trepte. — Acuplajul posterior e constituit d intr-un sistem de angrenaje şi efectuează legătura (cu reducerea turaţiei) dintre arborele turbinei variatorului hidraulic şi osia falsă a locomotivei, care acţionează osiile motoare prin biele cuplare.
Transmisiunea hidraulică prezintă următoarele avantaje: variaţie continuă a raportului de transformare, cu excepţia transmisiunilor cu schimbătoare de viteză cu ambreiaj hidraulic; transmitere de puteri mari; comandă uşoară; oscilaţii de torsiune mici. Dezavantajele sînt: randament comparativ mai mic (0,80***0,90); folosirea unor uleiuri de calitate superioară, ca lichid de circulaţie (pentru cari trebuie ca fluiditatea să fie mare şi constantă între anumite limite de temperatură, punctul de fierbere să fie înalt, să nu producă spumă prin barbotare, să nu aibă efect coroziv). Transmisiunile hidraulice se folosesc, în general, la locomotive Diesel de putere medie (500*-*2000 CP), introducerea lor la locomotive Diesel de putere mare fiind în curs de experimentare.
Transmisiunea electrică cuprinde un generator electric de curent continuu, antrenat de motorul Diesel, cum şi un număr de motoare electrice de tracţiune (cu antrenare individuală, cu unu sau cu două motoare acţionînd o osie motoare), aparatajul electric şi circuitele electrice de cuplare şi de comandă. Transmisiunea electrică trebuind să asigure, pentru orice viteză de mers a locomotivei, utilizarea în plin a puterii motorului Diesel, caracteristica exterioară TJb—f(I) a generatorului electric, care e relaţia dintre tensiunea la borne şi intensitatea curentului electric debitat, trebuie să aibă un mers aproximativ iperbolic, asemănător mersului caracteristicii mecanice
a motoarelor de tracţiune tip serie, respectiv asemănător mersului caracteristicii
a locomotivei, ştiind că n şi Gm sînt turaţia şi cuplul motorului de tracţiune, iar V şi F sînt viteza de rulare şl forţa de tracţiune ale locomotivei. Această caracteristică se realizează, în general, folosind un generator electric de curent continuu, cu trei circuite de excitaţie: un circuit independent, cu intensitatea curentului de excitaţie reglabilă, alimentat de un generator auxiliar;un circuit derivaţie, în paralel cu circuitul rotoric şi nereglabil; un circuit serie, în serie cu circuitul rotoric, montat în opoziţie cu primele două. De obicei, excitaţia se reglează prin coordonarea acţiunii regulatorului de excitaţie (reostat-servomotor) cu cea a regulatorului centrifug de turaţie al motorului Diesel, pentru ca la orice viteză de mers a locomotivei să se obţină o excitaţie a generatorului, care să asigure motorului Diesel
o sarcină constantă pentru turaţia de regim respectivă. (în general, la locomotivele de mare putere, motorul Diesel are mai multe regimuri de turaţie.) în acest mod, comanda motoarelor de tracţiune, cari constituie o parte integrantă a transmisiunii, se realizează prin intermediul regulatorului motorului Diesel (v. şi Locomotivă Diesel, sub Locomotivă).
Generatorul de curent continuu are mai multe perechi de poli, tensiunea lui la borne fiind reglabilă între limite foarte largi (0”*1000 V). — Motoarele de tracţiune sînt cu excitaţie serie. La locomotivele cu puteri mari (peste 2000 CP) şi cu viteză mare (80---100 km/h), motoarele de tracţiune sînt în general suspendate integral pe cadrul locomotivei, antrenarea osiei fiind realizată prin transmisiuni intermediare elastice, spre a urma jocul suspensiunii locomotivei; la locomotivele cu viteză medie (sub 80 km/h), motoarele de tracţiune sînt suspendate parţial, prin paliere cu gheare. — Aparatura electrica cuprinde atît o baterie de acumulatoare cîtşiapa-rate de" comandă şi de reglare, de exemplu contac-toare electropneumatice, contactoare electromagnetice, reosta-te, etc. — Circuitele electrice ale transmisiunii sînt: circuitul principal, între generator şi motoarele electrice de tracţiune ; circuitul auxiliar, între bateria de acumulatoare, respectiv generatorul auxiliar, şi aparatele electrice; circuitul de demarare, între bateria de acumulatoare şi generatorul principal ;circuitul de excitaţie, diferit după sistemul de excitaţie folosit; circuitul de comandă, între aparatul de comandă al locomotivei şi diferitele aparate şi maşini ale transmisiunii.
Transmisiunea electrică, utilizabilă la locomotive Diesel de orice putere, prezintă următoarele avantaje: permite o variaţie continuă a turaţiei motoarelor de tracţiune, între limite foarte largi, menţinînd turaţia motorului Diesel la o valoare constantă, determinată de regimul de turaţie; se pretează uşor la comenzi şi la reglări automate. Dezavantajele sînt: dubla transformare de energie, aparatură relativ complicată şi randament comparativ mai mic (0,80-*-0,85) decît la transmisiunea mecanică.
Transmisiunea la locomotive electrice:	Transmisiune montată între motorul electric de
antrenare şi roţile motoare ale locomotivei, care diferă după sistemul de antrenare al locomotivei. — La locomotivele electrice cu antrenare individuala şi motor cu suspensiune integrala, transmisiunea cuplează motorul de tracţiune suspendat elastic, cu osia motoare nesuspendată, astfel încît să urmeze jocul suspensiunii locomotivei. Sistemele folosite sînt: acuplaje mecanice cu resorturi, aceste resorturi putînd fi cilindrice, eventual dispuse în exagon pe roată; acuplaje cu arbore tubular, incluziv resorturi el icoidalecu ghidaje inelare; arbore cardanic simplu, ghidat de un arbore tubular cu bielete şi sector dinţat; arbore cardanic cu fusuri ghidate, cu bloc silenţios, inel dansant şi bielete articulate pe blocul silenţios, etc. (v. şi Antrenarea la locomotivele electrice, sub Antrenarea vehiculelor motoare).— La locomotivele electrice cu motor cu suspensiune parţială, ca şi la vagoanele-motor electrice, transmisiunea serveşte ca reductor de viteză, fiind constituită din unu sau din două angrenaje.
Transmisiune la nave: Transmisiune montată între turbina cu abur sau motorul Diesel de antrenare şi pro-pulsor. După felul energiei folosite, transmisiunea poate fi stereomecan ică, hidraulică sau electrică.
Transmisiunea stereomecan ică e constituită dintr-un sistem de angrenaje cu demu Itipl icare. — La navele cu turbine cu abur, transmisiunea poate fi cu simplă reducere, raportul de transmisiune neputînd fi mai mare decît 20, sau cu dublă reducere, raportul de transmisiune fiind de circa 50; transmisiunea cu dublă reducere e folosită rar, în special pe cargoboturi, la cari turaţia elicei are valori între
Transmisiune pentru instalaţii de semnalizare	533
Transimisiune sincronă
70 şi 100 rot/min, datorită inconvenientelor provocate de vibraţiile de torsiune. Raportul de transmisiune, la navele cu turbine cu abur, e cuprins de obicei între 10 : 1 şi 15 :1, la o turaţie a elicei de 200***350 rot/min. — La navele cu motor Diesel, transmisiunea e cu simplă r e d u c e r e, fi ind constituită din angrenaje cilindrice sau conice, după cum propulsiunea e cu elice, sau cu roţi cu zbaturi.
Transmisiunea stereomecan ică, folosită la majoritatea navelor şi în special pe cargoboturi, prezintă avantajul unui randament mare (0,96“-0,98). Dezavantajele sînt: greutatea mare şi imposibilitatea inversării sensului de mers, decît prin introducerea unui inversor.
Transmisiunea hidraulică cuprinde un ambreiaj hidraulic sau un transformator hidraulic, montat între arborele motorului de antrenare şi arborele elicei propulsoare. Această transmisiune e relativ puţin folosită, din cauza raportului de transformare limitat (3:1 •••4:1) şi a randamentului comparativ mic.
O variantă mai des folosită e transmisiunea hidromecanica, constituită dintr-un ambreiaj hidraulic şi dintr-un sistem de angrenaje.
Transmisiunea electrică cuprinde atît generatoare electrice cuplate cu motoarele de antrenare şi m o-toare de tracţiune cuplate cu arborii elicelor, cît şi aparatura electrică şi circuitele electrice de legătură. — La navele cu turbine cu abur, generatoarele sînt de curent alternativ, iar motoarele de tracţiune sînt motoare asincrone de inducţie, cu comutarea polilor statorului în raportul 2/3 sau 1/2. Curentul continuu nu poate fi folosit, din cauza depăşirii limitei de comutaţie a motoarelor, la puterile mari necesare pentru propulsiunea navelor.— La navele cu motoare Diesel, transmisiunea poate fi în curent alternativ sau în curent continuu. Domeniul de utilizare acuren-tului continuu e limitat la puteri de circa 1500 kW, din cauza limitei de comutaţie. Generatorul electric de curent continuu şi motoarele de propulsiune lucrează de obicei şi în legătură Ward-Leonard; variaţia vitezei motoarelor se obţine prin varierea tensiunii la borne, iar inversarea sensului de mers al navei se obţine prin inversarea polarităţii cîmpului de excitaţie al generatorului electric. Generatorul electric de curent alternativ trifazat lucrează la tensiuni cari depăşesc în general 3000 V şi are un număr mic de poli, dar motoarele asincrone de inducţie au un număr mare de poli; variaţia vitezei motoarelor se obţine prin varierea frecvenţei tensiunii generatorului, iar inversarea sensului de mers al navei se obţine prin interver-tirea a două faze ale motorului. — La navele actuale, de puteri mari, se tinde să se introducă sistemul de comandă a transmisiunii prin maşini de amplificare (amplidină, regulex, rototrol).
Transmisiunea electrică prezintă următoarele avantaje: funcţionare silenţioasă, fără trepidaţii; permite compartimentarea instalaţiei de antrenare; nu are linii lungi de arbori; supleţă la manevrare. Dezavantajele sînt: randament mic (0f80***0,85); greutate mare; dublă transformare de energie; pericol pentru personal, din cauza condiţiilor grele de izolare electrică (umiditate). V. şî sub Navă.
1.	~ pentru instalaţii de semnalizare. C. f. V. sub Transmisiune de centralizare.
2.	~ sincrona. Elt.: Instalaţie electromecanică prin care se obţine deplasarea unghiulară sincronă şi în concordanţă de fază a doi arbori între cari nu există legătură mecanică.
Astfel de instalaţii sînt necesare în acţionări şi în automatică, pentru a realiza reproducerea, de către un mecanism, a mişcărilor altui mecanism fără ca între ele să fie o legătură mecanică, ca de exemplu: la maşini-unelte de copiat, la laminoare, la poduri rulante, în tehnica măsurărilor, etc.
Instalaţia de transmisiune sincronă se compune din: emiţător, instalat în locul unde se efectuează deplasările unghiulare, unul şay mai multe receptoare, instalate în locurile unde
trebuie să fie reproduse deplasările, canale electrice, cu sau fără fir, de legătură a emiţătorului cu receptoarele, dispozitive anexe, ca amplificatoare, relee, etc.
Sistemele de transmisiune sincronă cele mai răspîndite sînt cele inductive în curent trifazat şi în curent monofazat.
Sistemele în curent trifazat (Sin. Arbore electric, v.) folosesc motoare asincrone bobinate, de construcţie obişnuită.
Sistemele în curent monofazat folosesc maşinile electrice speciale de tip selsin (v.) şi magnesin şi sînt foarte răspîndite deoarece: funcţionarea e fără şocuri sau salturi, alimentarea fiind în monofazat se realizează mai uşor decît în trifazat, se obţine o mare precizie, se folosesc ca maşini emiţătoare şi receptoare maşini identice sau asemănătoare, etc.
Fig. / reprezintă funcţionarea în paralel a mai multor selsinuri receptoare, legate la un singur selsin emiţător, caz care se întîlneşte de exemplu într-o instalaţie cu mai multe ceasornice cu mişcare sincronă, comandate de un ceasornic conducător.
Instalaţiile cu magnesinuri se folosesc în special în cazul distanţelor mici dintre emiţător şi receptor şi pentru a dezvolta un cuplu mecanic de valoare mică (de ordinul unui mgf-mm).
Construcţia unui magnesin prezintă următoarele particularităţi (v. fig. II): Rotorul 1 al magnesinului, bipolar, e constituit
Schema transmisiunii sincrone cu mai multe selsinuri receptoare.
1) selsin emiţător; 2) selsin receptor.
II. Magnesin.
dintr-un magnet permanent, de formă cilindrică, magnetizat după direcţie diametrală. Statorul 2 e dintr-un miez toroida! din tole de permalloy pe care e instalată o înfăşurare de sincronizare de tip inel, pentru curent monofazat, divizată în trei părţi egale prin două prize şi punctul de alimentare. Statorul e înconjurat de un al doilea miez feromagnetic toroidal 5, tot din tole de permalloy, fixat pe miezul interior prin garniturile 3, repartizate uniform de-a lungul circumferenţei . Carcasa 4 şi scutul 6 închid maşina.
Două magnesinuri identice folosite cu funcţiunea de indicator sînt conectate conform fig. III. înfăşurările de sincronizare sînt alimentate de la o reţea de curent alternativ, iar linia de cuplare e constituită dintr-un sistem de conducte cari leagă punctele
III. Schema conexiunilor a două magnesine.
Transmisiuni
539
Transparent aditiv
omologe ale înfăşurărilor de sincronizare 1-1, 2-2 şi 3-3 (în acest scop servind şi conductele reţelei de alimentare).
Datorită greutăţii şi gabaritelor mici, magnesinurile se folosesc la aparatele de bord ale avioanelor.
î. Transmisiuni. Tehn. mii.: Ansamblul mijloacelor tehnice utilizate de unităţile de luptă pentru a-şi asigura legătura cu subunităţile proprii, cu unităţile vecine şi cu eşalonul superior. Unităţile de transmisiuni sînt unităţi instruite special pentru a deservi aparatele cu cari sînt echipate.
2.	Transmiţător. pl. transmiţătoare. Telc.: Sin. Emiţător radio (v.).
3.	Transmiţător automat. Telc.: în telegrafia automată, dispozitiv folosit pentru transmiterea telegramei, pe bază de benzi perforate, preparate din timp, cu un perforator. Transmi-ţătorul automat, construit diferit, în general, după aparatul telegrafic pe care-l deserveşte, cuprinde un dispozitiv de culegere a impulsiilor, un dispozitiv de antrenare a benzii şi mecanismele de pornire-oprire (v. şî Telegraf automat).
Dispozitivul de culegere e constituit din pîrghii de explorare (v. fig.), prevăzute cu vîrfuri sau tije de explorare (1) şi cu resorturi (2). Sub acţiunea acestora din urmă, vîrful sau tija de explorare presează continuu pe banda perforată şi dispozitivul de culegere poate lua două poziţii: una pentru cazul cînd vîrful nu apătruns în una din găurile benzii (pe figură, poziţia în linii pline) şi alta, cînd vîrful găseşte una dintre per-
Z
Dispozitiv de culegere, vîrf de explorare; 2) resort; 3) bandă perforată.
foraţiile benzii (în figură, poziţia în linii întrerupte).
Dispozitivul de antrenare serveşte la deplasarea benzii perforate, pe măsura transmiterii textului de telegrafiat. El poate fi cu deplasare continuă (de ex. la telegraful Wheatstone, v.) sau discontinuă (de ex. la telegraful aritmie, v.). Pentru deplasarea regulată a benzii perforate servesc găurile dispuse la distanţă uniformă, pe mijlocul benzii perforate (v. Perforator 2), Mecanismele de pornire-oprire, latelegraful aritmie,comandă deplasarea cu un pas şi oprirea benzii perforate, în scopul asigurării transmiterii impulsiilor corespunzătoare fiecărui semnal telegrafic. Aceste mecanisme folosesc relee electromagnetice şi pîrghii de acţionare.
4.	Transmodulaţie. Telc.: Modulaţie care rezultă din interferenţa, într-un element nelinear de circuit electric, a două oscilaţii modulate, cu unde purtătoare de frecvenţe apropiate. Elementul nelinear poate fi un tub electronic, o bobină cu circuit feromagnetic, un contact imperfect, nelinear. Efectul e datorit termenilor proporţionali cu puterea atreia a curentului, cari intervin în expresia tensiune-curent a caracteristicii elementelor nelineare; el apare numai dacă există modulaţie, în circuitele cu selectivitate mică, la amplitudini relativ mari ale semnalelor incidente.
în aparatele de radiorecepţie, transmodulaţia se manifestă prin suprapunerea, peste semnalul staţiunii de recepţionat, a programului unei staţiuni cu frecvenţă purtătoare apropiată.
Un fenomen asemănător se observă cînd, în urma unei filtrări insuficiente a polarizaţiei, se suprapune o tensiune alternativă de joasă frecvenţă peste tensiunea indusă din unda de recepţionat.
Transmodulaţia se evită folosind tuburi electronice amplificatoare cu caracteristică parabolică, cum sînttuburilecu pantă variabilă — sau folosind un preselector la intrarea în receptor.
5.	Transmutaţie, pl. transmutaţii. Fiz.:	Transformarea
unui element chimic în altul, fie printr-o dezintegrare radioactivă, fie printr-o reacţie nucleară. (Termen învechit.)
6.	Trans-N-glicozidaze.Chim. biol.: Grup de enzime, din clasa transferazelor, cari catalizează reacţiile de transfer ale restului gIicozil de pe o purindezoxiribozidă pe un rest piri-midină sau pe un rest al altei purine: purindezoxiribozidă-f-+ pirimidă ^ purină + pirimidindezoxiribozidă. Exemple;
Amilomaltaza e o maltozo-amilozo-transglucozidază care catalizează reacţia de creştere a catenei unei polizaharide din maltoză.
Dextrandextrinaza e o dextrin-dextran-transglucozidază, întîlnită în culturile de Acetobacter viscosum şi Aceto-bacter capsulatum, şi care produce, în mediile cu dextrină,
o	substanţă filamentoasă, puternic vîscoasă, de tipul dextra-nului.
Sucrazele (zaharazele) sînt transglicozidaze cari catalizează transferul unui rest gl icozi I din molecula zaharozei pe un acceptor adecvat, formîndu-se omopolizaharide (de ex.: dex-transucraza, levansucraza, inulosucraza şi amilosucraza).
7.	Transparent. Fiz.: Calitatea unui corp sau a unui mediu de a putea fi străbătut de un fascicu I de rad iaţii electromagnetice (în particular un fascicul de lumină) fără a absorbi sau a împrăştia acele radiaţii.
Nu există nici un material transparent pentru radiaţii electromagnetice de toate frecvenţele. Acele materiale cari absorb radiaţii vizibile de anumite frecvenţe apar colorate prin transmisiune.
8.	Transparent aditiv. Cinem.: Metodă de filmare combinată, folosită pentru film alb-negru, care dă posibilitatea reunirii într-un singur cadru cinematografic a două imagini filmate separat (o imagine cu actorii cari interpretează o secvenţa şi alta de fond). Imaginile astfel reunite ocupă locuri diferite pe fotograma cinematografică pe care ele coexistă după executarea filmării, elementele lor nesuprapunîndu-se spaţial.
în figură e redat principiul metodei. Ecranul £ emite în timpul lucrului o lumină roşie. Actorul A e ilumunat cu o lumină albastră dată de proiectorul P, prin intermediul unui filtru albastru f1. Camera (aparatul) de luat vederi e echipată cu un mecanism pentru transportul simultan a două pelicule: un negativ alb-negru pancro-matic p1 şi un intermediar pozitiv prelucrat p2, care conţine imaginea de fond,— şi cu un dispozitiv optic care permite împărţirea în două fascicule a razelor luminoase cari vin prin obiectivul 0 şi dirijarea lor spre cele două pelicule. Lumina albastră reflectată de actor ajunge prin intermediul obiectivului 0 pe rasterul cu ogl inz R: o parte trece prin raster şi restu I se reflectă. Partea care a trecut suferă două reflex i uni totale în punctele aşi b şi ajunge pe partea emulsionată a peliculei pancromatice, creînd aici imaginea negativă a actorului. Cealălaltă parte a fasciculului se reflectă total în punctele c şi d dar nu poate ajunge la pozitivul intermediar deoarece e oprită de filtrul roşu f2. Lumina roşie dată de ecran e deasemenea divizată de rasterul cu oglindă în două părţi: partea care străbate rasterul e oprită de filtrul albastru f3 şi nu ajunge pe negativul pancromatic, iar partea care se reflectă ajunge după două reflexiuni totale (în punctele c şi d) pe pozitivuI intermediar. Prin transparenţă imaginea actorului se va copia pe negativul pancromatic. Actorul reprezentînd un ecran opac pentru lumina roşie dată
Transparent aditiv.
Transparenţă
540
Transport în strat fluidizat
de ecranul E, locul corespunzător imaginii lui pe pozitivul intermediar nu se va copia pe negativul pancromatic. Astfel imaginile actorului şi a fondului său se vor suprapune pe imaginea combinată obţinută pe pozitivul pancromatic. Sin. Metoda transparentului aditiv.
1.	Transparenţa. 1. F/z.: Proprietatea unor corpuri sau a unor medii de a lăsa să treacă prin ele un fascicul de radiaţii electromagnetice, în particular un fascicul de lumină, făr a modifica caracterul fasciculului respectiv.
2.	Transparenţa. 2. Fiz.: Valoarea raportului ///0 dintre fluxul de radiaţie care străbate un strat de material şi fluxul de radiaţie incident pe acel strat. De regulă, pentru un material dat, transparenţa depinde de lungimea de undă a radiaţiei
respective. Mărimea ale cărei valori sînt valorile reciproce ale transparenţei, se numeşte opacitate.
3.	coeficient de Meteor. V. sub Radiaţie solară.
4.	Transpeptidaze. Chim. biol.: Enzime proteolitice (exo-peptidaze), cari acţionează specific asupra peptidelor, cari conţin D-aminoacizi, catalizînd, pe lîngă reacţia de scindare a legăturii peptidice, reacţiile de schimb şi de transport al unei grupări (transpeptidări). Prin aceasta, au calitatea de transfe-raze. Reacţia generală poate fi redată prin reacţia următoare
R'	R'
I	I
RCOHNCHCO—NHR"-f NH2X^RCOHNCHCO—NHX+NHoR".
5.	Transpiraţie. Drum.: Sin. Exsudare (v.), Asudare.
6.	Transplantare. Bot.: Operaţia de dezrădăcinare a unei plante din locul în care a crescut şi s-a dezvoltat o perioadă oarecare şi replantarea ei în alt loc. La plantele tinere, posibilitatea unei transplantări nereuşite e mai redusă, decît la arborii mai mari şi mai vîrstnici, Ia cari sînt necesare mai multe pregătiri de ordin tehnic şi de organizare. Astfel trebuie păstrate cît mai multe rădăcini bine dezvoltate, cari să se acomodeze imed iat cu nou I med iu şi să absoarbă hrana necesară, iar coroana să fie redusă ca volum, însă activă în formarea frunzişului necesar procesului de asimiiaţie. Toamna, după în-gălbenirea frunzelor, se sapă în jurul arborelui (la 50---100 cm) un şanţ de 60---70 cm adîncime, retezînd toate rădăcinile groase întîlnite în locul respectiv şi netezind cu o lamă suprafaţa retezată. Şanţul se umple cu pămînt amestecat cu bălegar putred, după care se umezeşte cu multă apă. în acelaşi timp, se scurtează coroana. în timpul verii următoare, solul din jurul arborelui se udă intens, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor noi, iar în toamna sau primăvara următoare se sapă un nou şanţ, cu 20---30 cm mai îndepărtat de primul, şi se extrage planta cu grijă pentru a se îndepărta cît mai puţin pămîntul dintre rădăcini. După transportul şi introducerea plantei extrase în groapa pregătită din timp, se udă în continuare, cît mai intens.
7.	Transport, pl. transporturi. 1. Transp.: Acţiune prin care persoane, materiale sau obiecte sînt duse dintr-un loc în altul, cu ajutorul unui mijloc de transport (vehicul, aparat de ridicat, transportor, plan înclinat, animal de tracţiune, fluid transportor, etc.). După mijlocul de transport folosit, se deosebesc : transport animai, uman şi mecanizat; transportul mecanizat se poate efectua cu mijloace de transport stereomecan ice (vehicule, aparate de ridicat, etc.) sau cu ajutorul unui fluid, transportul fiind numit transport hidraulic (v. Hidroelevator; v. şî sub Hidromecanizare), transport pneumatic (v. Instalaţie pneumatică de transport, sub Instalaţie pneumatică; v. şî Elevator pneumatic, sub Elevator 2) sau transport în strat fluidizat (v.).
După direcţia de transport, se deosebesc: transport pe orizontală, care se efectuează cu vehicule terestre, navale sau aeriene, cu transportoare, etc., şi transport între două plane orizontale, care se efec-
tuează pe verticală sau înclinat, cu maşini şi aparate de ridicat, cu ascensoare, elevatoare, transportoare, vehicule aeriene, plane înclinate, pompe (pentru lichide), compresoare, ventilatoare, suflante (pentru gaze), etc.
După calea de transport, se deosebesc: transport terestru, care se efectuează pe uscat şi poate fi feroviar sau rutier; transport subteran, care se efectuează în tunele (de ex. cu metropolitanul) sau în galerii; transport pe apă, care se efectuează pe o cale de apă şi poate fi fluvial sau maritim; transport sub apă, care se efectuează sub nivelul apei, cu vehicule submersibile (nave submarine); transport aerian, care se efectuează în aer şi poate fi efectuat cu vehicule mai uşoare decît aerul (de ex. dirijabile) sau cu vehicule mai grele decît aerul (de ex. avioane).
După obiectul transportat, se deosebesc: transport de călători, care poate fi terestru, subteran, pe apă, sub apă, sau aerian, şi care se poate efectua individual (cu trăsuri, cu motociclete, automobile, îmbarcaţiuni, avioane, etc.) sau ca transport în comun, cu vehicule grupate după un mers programat (cu autobus, trolleybus, tramvai, tren de călători , navă, avion); transport de materiale, care poate fi terestru, subteran, pe apă sau aerian, şi care se poate face cu vehicule izolate (căruţe, autocamioane, etc.) cu vehicule grupate în trenuri, după un mers programat (trenuri de marfă, nave, avioane), cu aparate şi maşini de ridicat, cu transportoare, etc.
8.	~ în strat fluidizat. Tehn.: Transportul unui materia! solid pulverulent, cu ajutorul unui fluid gazos. Raportul dintre greutatea materialului solid şi greutatea gazului transportor, numit coeficient de încărcare, variază între 10 şi 200; încărcările cu coeficient < 10 se referă la transportul pneumatic, adică în curent diluat. Transportul în strat fluidizat presupune o afînare a unui strat fix pînă la punctul în care apare starea fluidizată, adică o suspensie cu încărcare mare, care poate fi pompată similar cu un lichid omogen, prin conducte, la viteze mici de deplasare.
Deosebirea principală faţă de transportul în curent diluat consistă în următoarele: între produsul solid şi gaz se dezvoltă
o	viteză relativă, foarte mică; datorită posibilităţilor mari de încărcare a sistemului e necesară o cantitate mică de gaz sau de aer şi se pot folosi conducte cu secţiuni mai mici în cari se pot totuşi obţine debite de transport mai mari; viteza amestecului de material solid-gaz e mică, şi deci materialul solid e menajat în cursul transportului; pierderile prin frecare pe pereţii conductei, legate de viteza mică a suspensiei, sînt de asemenea mici. Depunerea materialului solid la capătul traseului de transport e simplă, acesta descărcîndu-se direct într-un buncăr, fără să fie necesară o instalaţie de separare a gazului.
Starea unui strat fluidizat, reprezentată în diagrama din fig. /, e o stare intermediară între următoarele două stări limită: starea unui strat fix
3
poros prin care trece un fluid şi starea stratului so-Ijd antrenat de un fluid, între aceste două stări extreme se poate considera o stare intermediară, cînd un curent ascendent, a cărui viteză în orice punct al sistemului e inferioară vitezei limită de antrenare a particulelor solide, poate conferi acestor particule o anumită energie cinetică, în consecinţă, stratul nu rămîne fix ci trece într-o stare de agitaţie dezordonată comparabilă întrucîtva cu agitaţia mole-
^V/77
Wm/s
I. Variaţia pierderii de presiune (Ap) în funcţiune de viteză (W) Ia crearea stării fluidizate a unui material pulverulent.
Transport în strat fluidizat
541
Transport în strat fluidizat
u
b
cuiară; această stare e însoţită şi de o dilatare a stratului. La starea fluidizată se poate ajunge în mod continuu pornind de la starea stratului fix şi mărind mereu viteza iniţială a fluidului care traversează stratul de particule solide.
Pierderea de presiune care apare cînd un gaz traversează un strat fix are o valoare egală cu greutatea substanţei solide pe unitatea de suprafaţă de secţiune orizontală. Căderea de presiune a fluidului se stabileşte măsurînd presiunea la cele două extremităţi ale patului stratului transportor.
în fig. /, traseul 1-2 al curbei e valabil pentru patul fix; traseul 2-3 corespunde stării de afînare (o creştere cu 10% a patului), iar punctul 4 marchează începutul propriu-zis al stării fluidizate; traseul 4-5 (la ^=const.) corespunde stării fluidizate cu o extindere pînă la aproximativ 100 %, în funcţiune de natura substanţei solide. Punctul 1 e viteza minimă de fluidizare Wmin.
Pentru obţinerea unei imagini calitative mai bune asupra varietăţii şi complexităţii în comportare a unor astfel de sisteme, în ce priveşte direcţia de curgere şi modul de deplasare, s-a întocmit o diagrama de fază pentru amestecul flui-solid. Această diagramă e folosită la stabilirea bilanţului de presiuni şi decurgere, similar cu diagramele de entalpie folosite ia stabilirea bilanţurilor termice sau cu diagrama Moli ier pentru calculele de compresiune şi expansiune.
în acest caz, la curgerea fiu i-solid se deosebesc trei condiţii de curgere verticală (v. fig. II).
Fiecare dintre aceste trei condiţii decurgere poate apărea la diferite grade de concentraţii în particulesolide. Sistemelecu curent diluat se situează la un grad de încărcare solid-fluid între 0 şi 10, iar sistemele cu curent dens au o încărcare mai mare.
Diagrama de fază exprimă variaţia diferenţei de presiune în funcţiune de viteza gazului, astfel încît pe ordonată e notată diferenţa de presiune raportată la lungimea tubului, iar pe abscisă, viteza superficială a gazului raportată la peretele tubului. Curbele diagramei se referă la viteze de curgere de masă constantă de particule solide (în kg) pe unitate de timp şi pe unitate de suprafaţă de secţiune a tubului în care are loc deplasarea.
în fig. III se prezintă schematic o diagramă relativ completă pentru un sistem neideal de gaz şi material solid. Valorile măsurate pe axa orizontală, spre dreapta originii (0), indică viteza gazului crescătoare spre partea superioară a tubului, iar spre stînga originii sînt indicate valorile măsurate ale vitezei crescătoare în direcţia descendentă a tubului. în origine, viteza gazului e nulă, ceea ce indică că nu se produce nici o deplasare de gaz sau vreo al imentare fie spre partea superioară, fie spre partea inferioară, Valorile pe axa verticală a diagramei, de la origine în sus, reprezintă valorile crescătoare pozitive ale diferenţei de presiune pe unitatea de lungime a tubului (Pi— p2)[L, în timp ce pe axa verticală de la origine în jos se găsesc valorile negative crescătoare (P2—Pi)IL (de remarcat px de la fund e mai mare decît p2 de la vîrf). Curbele Wx, W2, W3 reprezintă linii de flux de masă constant, exprimat în kg pe unitate de timp, şi de secţiune de conductă, săgeţile indi-cînd direcţia de deplasare (în sus sau în jos). Coordonatele sînt date în valori logaritmice. La valori ale vitezei şi diferenţei de presiune apropiate de zero (origine), logaritmul valorilor variabilelor nu poate fi folosit fără să se producă o discontinuitate. Aceasta e reprezentată în figură prin linii orizontale şi verti-
sarea descendentă
ssres ascendentă
III. Diagrama de fază schematică pentru sisteme „fluid-solid“ cu două faze, în conducte verticale.
II. Direcţiile de deplasare în curgerea cu două faze. o) în echicurent ascendent; b) în echicurent descendent; c) în contracurent; 1) fluid; 2) material pulverulent.
cale întrerupte şi în domeniul apropiat de origine se foloseşte pe axele de coordonate scara aritmetică. în esenţă, diagrama cuprinde trei
cîmpuri, cel din	Weza gazului !a depta -	V/feza gszu/b’j' te depip-
dreapta sus se referă la curgerea ascendentă gaz-so-lid în echicurent şi în contracurent, cîmpul din stînga sus şi jos se referă la curgerea descendentă gaz-so-lid în echicurent.
în fig. IV e reprezentat cîmpul din partea dreaptă superioară a diagramei din fig.
III,	într-o prezentare mai detal iată, indicîndu-se simbolic şi caracterul diferitelor deplasări. Curgerea gazului are un caracter ascendent în raport cu peretele tubului. Curba OAB reprezintă căderea de presiune în patul fix. De-a lungul acestei curbe nu e nici o deplasare de material între punctele px şip2, din care motiv curba e marcată cu W~0.
Curbele din această diagramă de fază au următoarele semnificaţii: linia O-E-G transport de aer pur în tub; linia F-H sortarea într-o instalaţie de sortare ascendentă; linia D-H trecerea de la transportul în curent diluat la stratul fluidizat concomitent cu o creştere a coeficientului de încărcare; linia O-A-b traversarea ae-rului prin stratul fix ; linia B-Cfiltrarea sau desprăfuirea aerului printr-un strat cu material de umplu-
IV.	Diagrama de fază sche-maticăîn regiuneadecurge-
re ascendentă a gazului, o) diagrama de curgere a fazelor; b) reprezentarea schematică a procesului de transport.
tură; linia 8-0 stratul fluidizat; linia V-W transport în curent dens sau în starea de strat fluidizat; linia J-l transport în curent diluat (sau pneumatic); linia S-T traversarea unor straturi
Log. vitezeiAscendente a gâ^ufut
*1
11
■r?
O-A-B 8-0 D-H
Transport minier
542
Transport minier
dense în contracurent; linia N-M traversarea unor straturi afînate în contracurent.
Ţinînd seamă de reprezentările principale ale stărilor de-a lungul liniilor limită O-A-B-C şi O-E-F-G nu există nici un fel de deplasare de material în sus sau în jos. De-a lungul O-E-F-G se găseşte curent de aer pur în conductă şi pentru linia O-A-fî-C materialul e în repaus şi străbătut doar de aer. Linia limită C-B-D-H-F desparte domeniile de deplasare ascendentă şi descendentă; domeniile deasupra liniei C-B-D se referă la transportul în stare fluidizată (curent dens) şi deasupra liniei D-F-G la transportul în curent diluat (pneumatic). Linia l-J constituie un exemplu de transport pneumatic. în J e regiunea limită a transportului pneumatic, cînd se produce fenomenul de astupare a conductei şi transportul devine imposibil. Diferenţa de presiune între linia specifică pentru un material oarecare l-J (de ex. Wx) şi linia F-G caracterizează viteza relativă gaz-produs. Linia V-W reprezintă transportul în strat fluidizat care începe în funcţiune de proprietăţile materialului pe linia B-D. Creşterea de presiune în mm col. HaO pe metru linear de conductă la viteze mici e redusă astfel încît între punctele W şi V e o diferenţă mică de presiune.
în consecinţă, transportul în curent fluidizat începe în stratul fluidizat şi constituie un transport determinat de presiune, avînd starea stratului fluidizat. Căderea de presiune sau presiunea totală necesară de a fi conferită sistemului depinde de natura materialului pulverulent şi de instalaţia de transport.
Punctul iniţial al transportului în strat fiu id izat îl constituie recipientul de presiune cu tub cufundat reprezentat în fig. V.
După umplerea recipientului de presiune cu material pulverulent se deschide ventilul pentru admisiunea aerului comprimat. O parte din cantitatea de aer necesară transportului e introdusă prin placa perforată şi serveşte la afînarea produsului pe care îl aduce în stare fluidizată; oaltă parte din cantitatea de aer e trimisă în conducta de transport, printr-o conductă de ocolire. După ce se atinge presiunea de pornire, ventilul de pe conducta cufundată se deschide şi suspensia trece în conducta de transport.
La capătul traseului de transport, materialul transportat pătrunde într-un recipient de recepţie, iar aerul separat e des-prăfuit în filtre spe-
Ssch'uneaA ~A
V. Recipient de presiune cu tub cufundat.
1) recipient; 2) tub cufundat cu robinet de pornire; 3) racord de umplere cu dispozitiv de alimentare; 4) racord pentru manometru de presiune; 5) placă perforată; 6) conductă pentru aer comprimat, cu robinete de reglare; 7) conductă de ocolire pentru reglarea coeficientului de încărcare; 8) spaţiul inelar şi central pentru distribuirea aerului în stratul fluidizat.
ITL
, V.
ci ale şi reintră n cir-cuit.
Fig. VI reprezintă aplicarea stratului fluidizat la transportul pe direcţie orizontală. O substanţă solidă poate fi transportată pe direcţia orizontală în condiţii
de etanşeitate; într-o asemenea instalaţie, un strat de material solid pulverulent depus pe un perete găurit plasat la mijlocul conductei în lungime e adus în stare fluidizată de un gaz care traversează peretele găurit din jumătatea inferi-
Vi. Transport orizontal în stare fluidizată.
1) conductă; 2) placă perforată; 3) material solid; 4) intrarea aerului.
oară a conductei în cea superioară. Dacă conducta e montată cu o înclinaţie de 3---60 faţă de orizontală, stratul fluidizat va curge în pantă. Cantitatea de gaz de fluidizare folosit depinde de debitul necesar de material solid care trebuie transportat.
i.	~ minier. Mine: Transportul prin care substanţele minerale utile sau sterile rezultate din excavaţii le subterane şi colectate în gări subterane, rampe de puţuri sau plane înclinate sînt aduse prin puţuri sau plane înclinate la suprafaţă, la instalaţiile de sortare sau însilozare, iar materialele şi utilajele necesare exploatării (de ex.: lemne de mină, stîlpi metalici, vagonete goale, etc.) sînt aduse la locul unde se vor folosi. Transportul minier se desfăşoară de-a lungul lucrărilor miniere subterane (căi subterane de transport, fronturi de abataj, galerii, plane înclinate, suitori, rampe, puţuri, etc.) şi la suprafaţă (în incinta minei sau de-a lungul fronturilor unei exploatări în carieră).
Căile de transport trebuie echipate cu compartimente special amenajate. Astfel: secţiunea transversală a galeriilor depinde de gabaritele utilajelor pentru transport cari circulă prin ele (vagonete,cărucioare, locomotive, benzi,etc.); puţurile de extracţie (v. Puţ de mină) au compartimente de transport (a căror mărime şi distribuţie depind de mijloacele de transport folosite şi de gabaritele lor); suitorile şi planele înclinate au secţiuni speciale numai pentru transport; etc.; din consideraţii de tehnică a securităţii muncii, căile subterane de transport cari servesc şi la circulaţia personalului au, obligatoriu, un compartiment special amenajat pentru circulaţia acestuia. Căile subterane de transport servesc simultan ia cel puţin două operaţii (transport şi aeraj) şi foarte rareori numai la transport (rostogol cu un singur compartiment pentru minereu sau pentru material de rambleu).
Transportul subteran se adaptează căilor de transport (depinde, de exemplu, de înclinarea faţă de orizontală), debitului de transport (astfel încît utilajul să fie utilizat din plin), naturii materialului de transportat (de ex. pentru cărbuni se vor aplica procedee prin cari nu se fărîmă bulgării, etc.), energiei disponibile (electrice, pneumatice, etc.), normelor de tehnică a securităţii (de ex. în minele grizutoase nu se folosesc locomotive cu troleu pe căile unde sînt posibile acumulări de grizu, etc.).
După gradul de înlocuire a efortului muscular (uman sau animal) în efectuarea transportului minier, se deosebesc: transport nemecanizat (manual sau hipomobil), transport semime-canizat şi transport mecanizat.
Transportul manual se aplică în cazuri cu totul excepţionale, cînd se transportă cantităţi mici, la distanţe foarte scurte (cu roaba, cu vagonete împinse de oameni, etc.).
Transportul semi mecanizat foloseşte utilaj simplu, manipulat manual (frîne manuale, vîrtejuri, scocuri fixe, etc.).
Transportul mecanizat foloseşte utilaj de diferite construcţii, la care intervenţia omului se reduce la supraveghere.
Cantitatea transportată fi ind exprimată în tone-kilometru (brute sau utile), luate în total sau raportate la tona extrasă, procentul de tone-kilometru transportate mecanizat, faţă de tonele-kilometru totale transportate, indică gradul de mecanizare al transportului minier.
După direcţia faţă de orizontală a lucrării miniere prin care se efectuează, se deosebesc: transport orizontal, transport pe înclinare sau transport vertical.
Transportul orizontal se face în galerii, de-a lungul fronturilor orizontale de abataj (indiferent de metoda de exploatare), la rampele puţurilor, etc,, şi poate fi: manual sau hipomobil, semimecanizat, mecanizat.
Transport mînîer
543
Transport mînîer
Transportul pe înclinare se face în suitori, pe plane înclinate, prin puţuri înclinate, la fronturi înclinate de abataj, etc., şi poate fi semimecanizat sau mecanizat şi, foarte rareori, manual.
Transportul vertical se face în puţuri; e în general mecanizat, rareori semimecan izat şi, cu totul excepţional, manual.
După sensul în care se efectuează, se deosebesc: transport descendent şi transport ascendent.
La transportul minier descendent, în general de la locul de extracţie pînă la orizontul principal de transport, substanţa minerală abatată circulă încărcată în vagonete, pe benzi sau prin simplă cădere. Se realizează semi-mecanizat (pentru debite şi înclinări mici), mecanizat (în general) sau nemecanizat, prin gravitaţie (prin căderea substanţei minerale utile de-a lungul frontului de abataj sau al suitorii cu înclinare peste circa 30°, sau prin circulaţia vagonetelor, prin greutate proprie, în josul planelor înclinate).
La transportul minier ascendent, pe planele sau în puţuriie principale, substanţa minerală abatată circulă de jos în sus, prin mijloace semimecanizate sau mecanizate.
După locul de lucru (calea de transport), se deosebesc: transport de-a lungul frontului de abataj, transport în galerii, transport în suitori, transport pe plane înclinate şi transport pe puţ.
Transportul de-a lungul frontului de abataj se face, în cazul fronturilor înclinate cu mai mult decît circa 30°, descendent, prin simplă cădere, fie în scocuri (jgheaburi) fixe de tablă sau de lemn căptuşit cu tablă, pentru material de transportat mărunt şi umed (la înclinări de circa 30°), montate paralel cu frontul şi cari se deplasează împreună cu acesta, fie direct pe culcuş (la înclinări peste 40°).— în fronturile cu înclinarea sub circa 30°, transportul de-a lungul frontului de abataj poate fi nemecanizat sau mecanizat. Transportul nemecanizat, manual, se face cu sania, trasă pe tălpi de scînduri sau direct pe vatră (exploatare primitivă, cu productivitate foarte mică), pentru înclinări de cel mult 10"15° şi numai descendent. La fronturi orizontale, transportul manual se face cu roabe (pentru distanţe scurte şi producţie mică) sau cu vagonete (pentru abataje-cameră sau fronturi scurte). Transportul mecanizat se face: cu scocuri oscilante (v. sub Scoc), montate paralel cu frontul şi înaintînd împreună cu el (la front lung, cînd scocul se încarcă simultan pe toată lungimea), sau perpendicular pe front (la front scurt, abataj-cameră, cînd scocul se încarcă numai dintr-un singur punct); cu transportoare cu banda (v.) de cauciuc, montate
şi lungindu-se pe măsură ce frontul se deplasează (front scurt şi abataje-cameră, transportorul încărcîndu-se într-un singur punct, prin lopătare sau prin cădere directă, în urma împuş-
paralel cu frontul ş pentru transport ascendent la înclinări pînă la 15-20° (cu staţiunea de acţionare la capătul de sus), pentru transport descendent la înclinări pînă la 14° (staţiunea de acţionare la capătul de jos) şi pentru fronturi orizontale (pentru înclinări
i	înaintînd împreună cu el (la front lung),
4
II. Montarea scocurilor oscilante în abatajele stratelor subţiri puţin înclinate.
1) scoc oscilant; 2) motor de acţionare; 3) transportor cu raclete; 4) conductă de aer comprimat.
peste 6°, staţiunea de acţionare trebuie înzestrată cu frînă); cu transportoare cu raclete rigide sau şerpuitoare (v. fig. I), montate paralel cu frontul şi înaintînd împreună cu el (transportorul e încărcat simultan pe toată lungimea, prin lopătare, de către mineri sau prin căderea materialului în transportor, în urma abatării cu unelte de tăiere sau împuşcare la front lung, sau într-un singur punct, de încărcătorul automat al combinei, al plugului sau al maşinii de havat), sau perpendicular pe front
/. Scheme de dispoziţie a transportoarelor în abataj, o) instalarea unui transportor cu raclete în abataj; a') secţiune l-l; b) instalarea unui transportor cu raclete în abataj şi în galerie; c) instalarea transportoarelor la înaintarea galeriilor cu front lung ; 1) transportor cu raclete ; 2) trans" portor cu bandă; 3) maşină de havat; 4) scoc oscilant sau transportor cu raclete; 5) cale ferată cu vagonete.
cări i materialu lu i sau a întrebu inţări i combinelor carj în ace laş i timp taie şi încarcă) pentru transport ascendent la înclinări pînă la 30° (pînă la 70° se folosesc transportoare cu raclete speciale), pentru transport descendent la înclinări pînă la 25° (între 25 şi 50° înclinare transportorul se transformă în des-censor); cu transportoare screper-plug, la strate foarte subţiri, cu înclinare mică (cutia sau cutiile screperului, trase de cablul troliului, circulă în ambele sensuri paralel cu frontul lung al abatajului, taie cu lamele-plug ale cutiei din front şi transportă substanţa tăiată) sau screper obişnuit, în exploatarea zăcămintelor groase de minereu (cînd screperul e folosit atît la transportul minereului abatat, pînă la rostogolul de evacuare, cît şi a! materialului de rambleu, de la suitoarea-rambleu, în spaţiul de umplut).
Transportul în galerii se face cu transportoare cu bandă de cauciuc, cu transportoare cu bandă articulată, cu scocuri oscilante sau pe cale ferată de mină.
Transportoarele cu bandă se montează pe vatra galeriei sau pe capre, pot fi alimentate de la rostogoluri
şi deversează materialul transportat în pîlnii, în rostogoluri sau în silozuri. Prezintă avantajul unui transport continuu şi al unui debit mare, dar nu se pot transporta simultan materiale diferite (util, steril, rambleu, etc.) şi pentru curbe nece-
sită fie utilaje speciale (şerpuitoare), fie întreruperea transportului şi continuarea cu un altul în serie. în general, pe galeriile cu transportoare cu benzi nu circulă şi vagonete.
Transportul cu scocuri oscilante se utilizează în acelaşi mod ca şi transportul cu bandă (care tinde să d ispară d in minele moderne) cu d iferenţa că lungimea coloanei de scocuri e I im itată de posibi I itatea menţinerii pantei jgheaburilor. Se utilizează pentru lungimi scurte de transport (v. fig. //),
Transport minier
544
Transport minier
Transportul pe cale ferata necesită amenajarea galeriilor cu cale ferată dublă sau simplă (cu dublări pentru încrucişarea din loc în loc a trenurilor). Şinele de cale ferată de mină au profiluri de 7-*-24 kg/m. Traversele sînt de molid, de stejar sau de altă esenţă tare (preferabil impregnate), din profiluri laminate (căi ferate provizorii la săparea lucrărilor miniere), sau de beton armat, pentru căi ferate definitive. Traversele se pun în pat de rocă fărîmată (în galerii secundare sau subetaj), sau pe cel puţin 20 cm balast, în galerii principale. Ecartamentele cel mai mult folosite în transportul minier sînt: 500, 600, 630, 760, 790, şi 900 mm. Declivitatea obişnuită a căii ferate subterane e de 4-*-5°/00, mergînd pînă la 7°/0 în cazul galeriilor cu canal pentru scurgerea apei provenite din rambleierea hidraulică. în galeriile de abataj sau pe căile locale de rulaj, unde vagonetele cu capacităţi cari nu depăşesc 1000 I pentru cărbuni şi 800 I pentru minereuri circulă unul cîte unul şi la intervale relativ mari, încrucişarea se poate face pe plăci de oţel turnat, fixe sau învîrtitoare. în general, încrucişările de cale se fac însă cu macazuri cu ace fixe sau cu ace mobile; în cazuri particulare (de ex. la trecerea vagoneteior de pe o cale pe alta, la evacuarea rapidă a rocii în timpul săpării unei galerii, etc.) se folosesc macazuri prin suprapunere (v. fig. III), constituite din două bucăţi de tablă, articulate între ele printr-o balama în Z şi pe cari sînt montate ace (manevrate de o tijă sub fiecare tablă) şi şine cari se racordează cu calea.
Transportul pe cale ferată se efectuează cu vagonete (v.), car i se încarcă manual sau mecanizat la front, sau prin căderea materialului din rostogol sau din pîlnia transportorului cu bandă sau cu ///. Macaz prin suprapunere, raclete.
Tracţiunea vagoneteior în mină se poate face manual, cu animale, sau mecanizat.
Tracţiunea manuală e un procedeu înapoiat care se mai aplică în minele nedezvoltate sau în galerii secundare, întOrtochiate (în zăcăminte neregulate dar cu pantă de echilibru), şi se limitează la vagonete pînă la 1000 I. Un muncitor poate împinge, în condiţii satisfăcătoare, pînă la 300 m, un singur vagonet şi poate transporta cel mult 35 t pe post.
La tracţiunea animală se folosesc cai, cari trag convoaie de vagonete. într-un schimb de opt ore, cu un cal de 450 kg se pot parcurge 30 km, iar cu unul de 250 kg, 20 km. Convoaiele pot fi de 8"’10 vagonete (de 1 t brutto), pentru cale bine îngrijită sau fără curbe.
Tracţiunea cu locomotive, care tinde să fie generalizată în special pe galeriile principale de transport, prezintă ca avantaje:
o	viteză mare de deplasare a trenurilor (pînă la 12 km/h uneori şi mai mult), formate din convoaie lungi de vagonete, şi posibilitatea folosirii vagoneteior cu capacitatea oricîtde mare. Pe căi le secundare de front de abataj se folosesc locomotive uşoare, de 2-*-5 t; pe căile principale de sector (subetaj), locomotive mijlocii, de 5 * * *10 t, iar pe căile principale de transport de etaj, locomotive grele, de peste 10 t. Pe căile bine aerisite, fără pericol de grizu, se pot folosi locomotive electrice cu troleu sau cu ardere internă; pe căile secundare de abataj, cu emanaţii de grizu, se folosesc locomotive electrice cu acumulatoare, sau locomotive cu aer comprimat sau cu motoare Diesel prevăzute cu dispozitiv antiflacără la eşapament.
Organizarea transportului subteran pe cale ferată depinde de: numărul vagoneteior şi al locomotivelor disponibile şi caracteristicile lor; punctele de încărcare în vagonete şi de formare a trenurilor, cum şi dispersarea acestor puncte în mină şi producţia orară pe care o debitează; capacitatea puţului (a planului înclinat) de extracţie; starea căilor ferate şi schema de rulaj. Schema de rulaj poate fi:	r	a d i a I ă
(v. fig. IV a), cînd fiecare traiect, între puţul de extracţie şi punctul de încărcare, e deservit de locomotive anume destinate (schema e simplă, dar uneori necesită număr mare de locomotive şi adoptarea de mijloace moderne de semnalizare şi telecomunicaţii); navetă (v. fig. IV b), cînd fiecare bifurcaţie de traiect constituie o gară pînă la care vin locomotivele ramurilor respective, urmînd ca de acolo înainte tracţiunea să fie efectuată de altă locomotivă (schema îndeplineşte condiţii optime de securitate, necesită minimul de instalaţii de semnalizare, dar cere investiţii mari cu săparea şi amenajarea unui număr mare de gări subterane, un inventar mai ridicat de vagonete şi uneori şi de locomotive); rad i-a I ă-n a v e t ă, o combinaţie între primele două.
Circulaţia trenurilor se organizează după unul dintre principiile:
capacitate de transport a) paciîală.; b) navetă: 1) puţ de constantă, adică la un număr extracţie; 2., 2,,.... 2„) puncte de vagonete cu încărcătură invaria- de încârcareţn vagonete; 3, 2, bil, orarul trenurilor e variabil, 3	3	, gSri la ra.
adaptmdu-se fluctuaţiilor produc- rnificaţii, pentru formarea tre-ţiei (recomandabil în cazul sche-	nurMor	de	vagonete.
mei de rulaj navetă); orar
constant, cu ore precise de plecare din gară a convoiului, dar cu compoziţia trenurilor variabilă (convine schemei de rulaj radial); dispeceri zare, în care dispecerul dă dispoziţii în urma informaţiilor permanente pe cari ie primeşte de la punctele principale ale traseelor (de încărcare, încrucişare, gări, etc.) şi cari sînt concretizate pe un tablou de semnalizare optică (caz din ce în ce mai frecvent în minele de mare capacitate).
Pentru securitatea circulaţiei de-a lungul căilor, împărţite în tronsoane, se semnalizează prin circuite de cale sau pedale de cale.
La circuitul de cale (v. fig. V), una dintre şinele tronsonului respectiv 1 e întreruptă şi izolată electric de celelalte; şinele tronsonului sînt puse sub tensiune de 8 V de grupul transformator
2	şi redresorul 3 conectat la reţeaua de 125 V 9 care alimentează cu curent releul 4, atît timp cît nici un convoi de vagonete nu e pe tronson . în acestcaz releu I
4	întrerupe contactul
1-1, releul 5 nu primeşte curent, contactul 2-2 e întrerupt, lampa roşie 6 e stinsă, jn schimb contactul 3-3 e închis şi luminează lampa verde
7.	în cazul unui tren pe tronson se produce shuntajul releului
4,	contactul 1-1 se închide, provocînd aprinderea lămpii 6 şi stingerea lămpii 7. Contactul 4-4 alimentează cu curent lampa 8 (portocalie) care semnalizează dacă tronsonul care urmează e ocupat de un convoi, pentru ca mecanicul să reducă viteza trenului.
La pedala de cale (v. fig. Vi), dacă pe tronsonul de cale ferată nu e nici un tren, releul 1 e alimentat prin.
V. Schema de funcţionare a circuitului de cale.
Transport minier	545	Transport	minier
contactele 1-1 şi 2-2, iar lampa verde 2 luminează; cînd un tren pătrunde pe tronson, calcă pe pedala 3, întrerupe contactul 1-1, releul 1 nu funcţionează, contactul 3-3 se închide aprinzînd lampa roşie 4; contactul 4-4 se întrerupe stingînd pe 2, pînă cînd convoiul calcă pe pedala 5 la ieşirea din tronson, iar prin contactul 5-5, care se închide de către pedală, curentul realimentează releul 1 care reaprinde lampa 2 stingînd lampa 4. Pedalele pot fi: mecanice,
VI. Schema de funcţionare a pedalei de cale.
aeriene, electrice, magnetice sau electronice. Deoarece dispozitivul de semnalizare cu pedale nu detectează cazul grav cînd un tren se decuplează pe tronson şi o parte din vagonete rămîn în loc, se intercalează uneori, în dispozitiv, un contor electric care numără osiile cari trec peste pedala 3 şi nu permite aprinderea lămpii verzi decît dacă şi peste pedala 5 au trecut acelaşi număr de osii.
Pentru manevra instalaţiilor de cale (macazuri, etc.) şi a uşilor de aeraj se aplică, în instalaţiile moderne, de-a lungul căii ferate, telecomanda. Aceasta se realizează: mecanic (în cazul cînd trenurile au viteze de circulaţie reduse), pneumatic (inerţia aerului comprimat din conductele lungi e mult redusă dacă se intercalează între comandă şi cilindrii cu aer comprimat ai instalaţiilor de cale, relee pneumatice cu membrană sau electrovalve) sau electric (permite centralizarea comenzilor într-una sau în cîteva staţiuni).
Legătura dintre postul central emiţător de comandă şi staţiunile cari o primesc se face cu cablu bifilar, prin care circulă curenţi diferiţi între ei prin lungimea de undă, astfel încît or ice comandă emisă de postu I central e primită de staţi unea căreia îi e destinată şi numai de aceasta, iar postul central trebuie informat riguros de orice modificare produsă pe cale (în special de poziţia macazurilor şi de semnalizare). La postul central (v. fig. VII) există un tablou de comandă 1 cu atîtea butoane de comandă 2 cîte macazuri sau alte instalaţii
în linie undele caracteristice fiecărui buton; receptorul 7, care detectează variaţiile de curent produse de staţiunile posturilor locale, aşezat într-un circuit special, în serie cu un amplificator al variaţiilor curentului din linia bifilară şi cu un întreruptor 8 (legat de emiţătorul 6, astfel ca receptorul 7 să fie insensibil la emisiunile proprii ale postului central); selectorul 9, datorită căruia se aprinde pe tabloul de comandă o anumită lampă.
Staţiunea postului local cuprinde în principal: cîte un receptor 10 şi un selector 11 care manevrează, de exemplu, un macaz pe cale (fiecare selector 11 reacţionează numai la unu singur dintretipurile de unde, emise de 9); un emiţător 12, comandat de întreruptorul 13 (antrenat de mişcarea motorului 14), care produce prin întreruptorul 15 întreruperi ale curentului bateriei locale 16 după codul undei care a fost selectată de selectorul 11. Bateria locală fiind conectată invers bateriei centrală, curentul scade în linia bifilară 17 de la I la Im, variaţia fiind amplificată la postul central, receptată de receptorul 1 şi dirijată de selectorul 9 la lampa corespunzătoare a postului local.
La tracţiunea cu cablu, vagoneteie sînt trase de cablu, care e antrenat de un troliu. Transportul se face intermitent (discontinuu) sau continuu. — La transportul intermitent vagoneteie (cîte unu sau în convoi) se agaţă de cablu şi sînt trenate (trase de cablu), cînd acesta e antrenat de toba de înfăşurare a trol iu lu i (electric sau pneumatic) ; după ce vagoneteie au atins poziţia limită pe cale, se opreşte troliul şi se face manevra pentru începerea unui nou transport. Transportul se realizează: prin trenaj simplu, prin trenaj cu cablu cap-cablu coadă sau prin trenaj cu cablu şi contracablu. La trenajul simplu (v. fig. VIII), după fiecare tracţiune se opreşte troliul, se dezgaţă vagoneteie, şi cablul e derulat pînă la vagoneteie cari trebuie transportate în repriza următoare. Trenajul simplu se aplică pentru manevre locale de vagonete, la punctele de încărcare din rostogoluri, rampe de puţuri, etc. Distanţa maximă de transport e de 100 m (rar pînă la 300 m); trol ii le de 10---15 CP se montează pe vatră; cele de 2 CP se montează pe stîlpi sau sub grindă; viteza e de 0,7 m/s. La trenajul cu cablu cap-cablu
11'
1 r
VIL Schema de principiu a funcţionării postului central şi a posturilor locale.
(uneori grupuri de macazuri) sînt în cale ; un tablou de control 3, care e o reprezentare schematică a căii şi pe care semnale luminoase indică în fiecare moment poziţia macazurilor, etc.; bateria de alimentare cu curent 4 de intensitate constantă; întreruptorul 5 al liniei bifilare, acţionat mecanic de emiţătorul 6, prin care butoanele tabloului de comandă imprimă
VIII. Trenaj simplu.
1) toba troliu-lui; 2) cablu de trenaj; 3) vagonet.
IX. Trenaj cu cablu cap-cablu coadă. a şi b) trenajul convoiului în cele două sensuri contrare; 1 şi V) tobă antrenată şi liberă, alternativ, la transportul în cele două sensuri; 2) cablu de trenaj; 3) moletă de întoarcere; 4 şi 4') vagonet gol, respectiv plin.
X. Trenaj cu cablu şi contracablu.
1 şi V) troliu cuplat şi în rotaţie liberă, alternativ, Ia transportul în cele două sensuri; 2) cablu;
3) vagonet.
coadă (v. fig. IX), convoaiele de 50---100 de vagonete se agaţă la fiecare cap de cîte un cablu înfăşurat pe cîte o tobă a unui troliu, unul dintre cabluri trecînd peste o moletă aşezată
35
Transport minier
546
Transport minier
la celălalt capăt al distanţei de transportat. Tobele troliu lui se pot cupla alternativ pe axa motoare. Transportul se realizează alternativ, de la troliu ia moletă şi invers (cale simplă sau dublă), cu viteza pîriă la maximum 20 km/h, pe distanţe pînă la cîţiva kilometri. Se utilizează rar, numai pentru galerii secundare. La trenajul cu cablu şi contra-cablu (v. fig. X), analog ca principiu cu sistemul precedent, la fiecare extremitate a distanţei de transport se instalează cîte un troliu — şi tobele acestora se cuplează alternativ. Se utilizează rar şi numai pentru galerii secundare. — T r a n s-portulcontinuu se face cu cablu fără fine, antrenat prin frecare de o moletă motoare şi întins pe toată lungimea căii de transport pînă la moleta de întoarcere; vago-netele (cîte unu sau în convoi) se ataşează de cablu, prin intermediul dispozitivelor de prindere. Cablul se mişcă continuu în acelaşi sens, ataşarea şi detaşarea vagoneteior făcîndu-se fără oprirea cablului. Viteza vagoneteior, cari pot transporta pînă la 100 t/h, e pînă la 1,5 m/s; distanţele de transport sînt pînă lacîţiva kilometri. Instalaţia cu cablu fără fine se compune din: un troliu de acţionare cu roată motoare cu fricţiune simplă sau cu cleşte; o staţie de întoarcere a cablului; o staţie de întindere a cablului şi role de conducere. Cablul poate fi întins şi pe galerii sinuoase (v. fig. X/). Sistemul de tracţiune
3
XI. Transport continuu cu cablu fără fine (schemă).
1) cale ferată minieră, dublă; 2) staţie de alimentare cu vagonete; 3) staţie de primire a vagoneteior; 4) vagonet plin; 5) vagonet gol; 6) cablu fără fine; 7) staţie de acţionare a cablului; 8) moletă de întoarcere; 9) staţie de întindere; 10) grup de role de ghidare, la curbe; 11 şi 12) sensul de circulaţie al vagoneteior goale, respectiv al vagoneteior pline.
cu cablu fără fine tinde să fie înlocuit pretutindeni cu tracţiunea cu locomotive.
La tracţiunea cu lanţ fârâ fine, elementul de transport e un lanţ (calibrat sau Gali), antrenat de o roată motoare; de lanţ sînt prinse piese speciale (căţei), cari ajung pînă la nivelui osiilor de vagonete, pe cari le împing (v. fig. XII). Lanţul e
XII. Schema mecanismului de acţionare, la tracţiunea cu lanţ fără fine.
1) lanţ articulat cu căţei; 2) căţel basculant; 3) vagonet; 4) piesă de antrenare prin căţel, solidară cu cadrul vagonetului.
condus de role şi e ghidat între două şine de fier profilat. Instalaţia mecanică e analogă cu cea pentru cablu fără fine. Se foloseşte pe distanţe scurte, pentru manevra vagoneteior la punctele de încărcare (rostogoluri) sau la rampele puţurilor.
Transportul în suitori se efectuează descendent, prin căderea materialului în rostogoluri. Materialele cari servesc la săparea (de jos în sus) şi la susţinerea unei suitori se transportă manual (cu vîrtejul) sau mecanic (cu trolii mici de 2 CP, cu tobă unică, acţionate electric sau pneumatic).
Transportul pe plane înclinate (v. Plan înclinat) se efectuează ascendent sau descendent, cu cale ferată şi cablu (simplu)f
cu cale ferată şi cablu fără fine, cu cale ferată şi lanţ fără fine, cu transportoare cu bandă sau cu transportoare cu raclete.
La transportul cu cale ferata şi cablu vagonetul e tras (cîte unu sau în convoi) de un cablu antrenat de toba de înfăşurare a unui troliu. Transportul se face între rampele de la capetele planului înclinat, sau între acestea şi rampele intermediare, putîndu-se efectua (v. fig. XIII) pe plan înclinat cu simplu efect (cînd circulă pendular cîte un singur vagonet sau un convoi încărcat într-un sens şi apoi gol, în sens contrar), pe o singură cale (se folosesc trolii cu tobă unică, realizîn-du-se vitezele de 1---2 m/s şi excepţional 3,5---5 m/s), sau pe plan înclinat cu dub|u efect (cînd circulă pendular şi simultan cîte un vagonet sau un convoi încărcat într-un sens şi un altul, gol, în sens contrar). în acest caz se folosesc două căi ferate obişnuite sau trei şine constituind a) descendent, cu simplu efect; b) ascen-două căi şi la cari se adaugă dent, cu simplu efect; 1) cale ferată O a patra şină la încruci- simplă; 2) troliu; 3) cablu; 4) lanţ; 5 şi şări. Cablul e antrenat de 6) vagonet plin, respectiv gol. un troliu electric sau pneumatic cu două tobe; la coborîrea sarcinilor utile (transport descendent), motorul ţine loc de frînă, iar cînd transportul e numai descendent, se utilizează pentru transport greutatea încărcăturilor (planul înclinat automotor). La planele cu simplu efect, la coborîre, vagonetul plin ridică cu cablul o contragreutate, care urcă pe calea interioară a căii vagonetului; în cursa următoare, de coborîre a contragreutăţii, aceas-sta ridică vagonetul. La planele cu dublu efect, vagonetele pline ridică vagonetele goale (v. fig. XIV). Pentru controlul vitezei
2
XIV. Transportul pe plan înclinat ascendent, cu dublu efect.
1) cale; 2) cablu; 3) staţie de acţionare cu troliu cu două tobe; 4 şi 5) vagonet plin, respectiv gol; 6) platformă.
vagoneteior cari coboară prin greutate proprie pe planul înclinat automotor, frînarea e efectuată cu ajutorul unei roţi (pentru cablu) cuplate cu o roată cu frînă cu bandă. La planele cu debit de extracţie mare, rampele au amenajare specială, cu rularea vagoneteior în sens unic. Pentru securitatea muncii nu se permite circulaţia personalului pe plane înclinate, în timpul transportului cu vagonetele. Prinderea vagoneteior de cablu (v. fig. XV) poate fi asigurată cu cîrlige de oţel sau cu hamuri de cablu, cari îmbrăţişează întregul convoi. Se mai prevăd opritori agăţate de vagonete, cari se înfig în traverse, pentru a le opri cînd se rupe cablul de tracţiune.
XIII. Transportul pe plane înclinate.
Transport mînîer
547
Transport mînîer
La transportul cu cale ferata şi cablu fard fine, aranjamentul e identic cu cel de la transportul cu cablu fără fine în galerii. Transportul poate fi ascendent sau descendent (numai cu plane automotoare). Se efectuează cu viteza de 1 m/s.
La transportul cu cale ferată şi lanţ fără fine, aranjamentul e identic cu cel de la transportul cu lanţ fără fine în galerii. Se utilizează la compensarea diferenţelor de nivel, la circuitele puţurilor sau ale rampelor. Agăţarea vagonetelor şi împingerea lor se fac complet automat.
Transportul cu transportoare se efectuează ascendent [cu două transportoare cu raclete, la înclinări pînă la 40° (peste 30° de construcţie specială); cu transportoare cu bandă de cauciuc, între 18 şi 30°, în funcţiune de granulaţia şi de umiditatea materialului; cu transportoare cu bandă metalică cu cutii pînă la 70°] sau descendent (cu descensoare cu raclete, discuri, etc. pînă la 25—300 sau, excepţional, pînă la 50°). Amenajarea transportului pe plane înclinate cu transportoare cu bandă se face analog cu amenajarea aceluiaşi sistem de transport pe galerii. Transportul cu transportoare cu benzi pe plane înclinate e mai sigur decît transportul pe cale ferată. Prezintă dezavantajul că nu poate fi utilizat pentru materiale mari (lemne, stîlpi metalici, etc.) şi nu se poate realiza transportul simultan al diferitelor sorturi de produse (util, steril, rambleu, etc.). în general, planele principale deservite de transportoare asigură şi circulaţia personalului şi sînt dublate cu un plan cu cale ferată simplă, pentru materiale.
Transportul pe puţ serveşte la ridicarea sau la coborîrea materialelor şi a personalului între diferitele rampe (orizonturi ale puţului). Dupădirecţiaaxei puţului, se deosebesc: transportprinpuţverticalşi transportprinpuţ înclinat. El poate fi: transport continuu şi transport intermitent (discontinuu). Transportul continuu, efectuat cu elevatoare, se foloseşte rar (de ex. pentru adîncimi mici).
Transportul continuu ascendent prin puţuri verticale se efectuează rar, cu elevatoare verticale, pentru adîncimi de puţ pînă la 65 m şi debite pînă la 200t/h (v. fig. XVI). Pentru transport descendent se utilizează descensoare cu lanţ fără fine, cu palete, cari se rabat la trecerea prin brîul descendent, pentru încărcare cu materia! de transportat (în special cărbuni), şi se strîng lîngă lanţ la trecerea prin brîul ascendent (se utilizează pentru debite pînă la 300 t/h, la adîncimea de maximum 100 m). Un dispozitiv analog poate fi adoptat pentru transportul lemnului în mină prin puţurile auxiliare. Se folosesc şi tuburi de coborîre sau descensoare (v. fig. XVII) cu elice (cilindri verticali de tablă cu diametrul de 1 *-*1,5 m, în cari se montează un scoc elicoidal pe care cărbunele alunecă cu viteza de 1,5 m/s), pentru adîncimea maximă de 250 m si debitul de 300 t/h.
Transportul intermitent (discontinuu) prin puţuri v e r t i ca I e se efectuează cu vase speciale (v. Colivie, Skip, Chiblă), suspendate de cabluri (cablu unic
sau multicablu) cari trec peste moletele (v.) din turnul puţului şi se înfăşoară pe organele de înfăşurare ale maşinii de extracţie (v. Extracţie, maşină de —). Vasele sînt oprite în dreptul staţiei de la rampa subterană a puţului, sînt încărcate cu materialul de transportat, apoi sînt trase la suprafaţă de maşina de extracţie şi sînt oprite la rampa de la suprafaţă. în gdneral, la aceeaşi maşină sînt cuplate două vase de transport (transport cu dublu efect); mai rar, un singur vas (transport cu simplu efect, în locul celui de a! doilea vas ataşîndu-se o contragreutate). Transportul vertical discontinuu prin puţuri e condiţionat de producţia de extras şi de adîncimea maximă a acestu ia. Viteza de extracţie depinde de adîncimea h a puţului (pentru /&=200 m, t/=10 m/s; A=500 m, i?=14 m/s; A=800 m, v= —18 m/s; A=1000 m, v=20 m/s). în vederea redqcerii timpului de cor-daj (v.), se micşorează timpul de oprire, împingînd vagoneteie în colivii cu dispozitive mecanice cu cărucioare de împins, acţionate cu lanţ, cu cablu sau cu piston şi ra-cordînd legătura dintre rampă şi podeaua coliviei fără manevre, cu ajutorul podurilor basculante (mon- XV///. Mecanismul podului bas-tate pe ambele părţi ale rampei) culant de trecere a vagonetu-(v. fig. XVIII). Tot pentru reducerea lui de pe calea rampei pe calea timpului de oprire, rampele puţuri-	coliviei,
lor au dispozitive de divizare mecanică a trenuri lor de vagonete în grupuri, cu numărul de vagonete cari încap într-un etaj (v. împărţitor de tren). Pentru reducerea la minimum a timpului de manevră la rampe, acestea se amenajează în circuite (v. Rampă, şi Circuit automat), în cari vagoneteie rulează în sens unic. Pentru a asigura siguranţa
e
4	1
3
6
C
XV. Dispozitive de prindere şi asigurare a vagonetelor pe plan înclinat. a) cu legătură dublă; b) cu cîrlig şi ham de cablu, respectiv cu lanţ de siguranţă; c) asigurare prin opritoare cu cîrlige; 1) cablu sau lanţ; 2) legătură cu cîrlig; 3) ham de cablu; 4) lanţ de asigurare; 5) opritor cu cîrlige; 6) vagonet.
35*
Transport
548
Transport
extracţiei şi securitatea transportului persoanelor se ia, pentru coeficientul de siguranţă admis în calculul cablului, valoarea 8, cînd sarcina e maximă
pentru extracţie de materiale, şi valoarea 10, cînd sarcina e maximă pentru transportul de persoane. Principalele scheme de extracţie prin puţuri (v. fig. X/X) sînt: cu înfăşurare cu tobe ci-lindrice(cusau fărăcablu de echilibru); cu înfăşurare cu tobe conice sau cilindroconice; cu roată de fricţiune; cu bobine (v. şi sub Extracţie, maşină de ^).
Transportul prin puţuri sau pe plane înc!i-
m
$
o.
w
ţl
V,.
X/X. Schema de extracţie prin puţuri. a) extracţie cu roată de fricţiune; b) extracţie cu roată de fricţiune montată în locul mo-letei; c) extracţie cu bobine; d) extracţie cu tobe cilindrice şi cablu de echilibru; e) extracţie cu tobe cilindrice, fără cablu de echilibru.
XX. Schema generală a transportului hidraulic prin ţevi cu înaltă presiune. 1) transportor; 2) ciur, cu sită cu ochiuri rotunde; 3, 4) concasor cu o tobă; 5) siloz; 6) siloz pentru egalizarea cărbunelui fărîmat; 7) dozator cu tobă celulară; 8) transportor; 9,10) dozator cu camere; 11, 12) pompă hidraulică; 13, 14) motor asincron; 15) închizător reversibil; 16) vană; 17) conductă refulantă; 18) conductă de aspiraţie; 19) transformator; 20) distribuitor; 21) pompă hidraulică; 22) motor asincron; 23) vană; 24) conductă de refulare; 25) conductă de aspiraţie; 26) conductă de transport; o) prelucrarea mecanică; b) camera dozatoarelor; c) conducta în plan înclinat III; d) camera transformatorului; e) galerie direcţională; f) camera concasoarelor; g) bandă transportoare înclinată; h) galeria principală; /) conducta în plan înclinat II; j) camera principală de pompe; k) plan înclinat pentru apă; I) bâsîn de apă;
nate e posibil numai dacă între rampe şi maşina de extracţie există un sistem de semnalizare între cuplătorii de la rampele subterane şi cuplătorii staţiei de primire de la suprafaţă şi de la aceştia la mecanicul maşinii de extracţie, referitor la manevrele pe cari trebuie să le execute cu maşina de extracţie. Cele mai uzitate sisteme de semnalizare sînt:	semnal iza-
rea acustică (cu totul primitivă, cu ţevi pînă la 100 m; prin clopote, trase cu sîrme, tot primitivă; prin clopote acţionate electric ; cu sirene sau clacsoane electrice) şi semnalizarea optică (lămpi obişnuite sau colorate, sau cadrane luminoase); în general se utilizează ambeie sisteme de semnalizare. La instalaţiile moderne sistemul electric de s e m n a I i z a r e la puţ e în legătură cu acţionarea electrică a maşinii de extracţie, care se blochează şi nu porneşte ori de cîte ori semnalizarea din subteran nu concordă cu aceea dată de la staţia de primire de la suprafaţă la maşina de extracţie.
La puţurile de extracţie de mare capacitate există tendinţa de automatizare a operaţiilor de încărcare şi descărcare a vaselor de transport, pornirea şi oprirea maşinii de extracţie (mecanicul exe'cută oficiul de supraveghere).
Transportul hidraulic în subteran se aplică în general pentru cărbuni şi se efectuează atît în jgheaburi deschise cît şi în conducte sub presiune. în primul caz, cărbunii împuşcaţi într-un abataj cu front lung (sau tăiaţi pe cale hidromecanică) sînt antrenaţi de o vînă de apă în jgheaburi (panta 7"*12°) şi transportaţi (raport apă-cărbuni 4/1) ia galeria principală, unde se separă de apă pe ciururi; cărbunii desecaţi se încarcă în vagonete cu capacitate mare, iar apa se decantează în basine şi se reciclează.
O instalaţie de transport hidraulic prin ţevi e reprezentată schematic în fig. XX. Cărbunii sînt transportaţi cu benzi la staţie de amestec cu apă, unde în prealabil se concasează la 40 mm, apoi se dozează în apă, pulpa fiind pompată la suprafaţă la instalaţia de preparare.
i. Transport. 3. Nav.: Operaţia de deplasare pe harta marină a unui loc de poziţie ai navei obţinut printr-un procedeu oarecare, prin translaţie, în scop de a-l intersecta cu un alt loc de poziţie obţinut ulterior. Transportul se foloseşte pentru a face punctul navei cu ajutorul a jdouă observaţii nesimultane. în cazul locurilor de poziţie rectilinii, cum sînt relevmen-tele sau dreptele de înălţime, transportul se face deplasînd un punct al dreptei de-a lungul drumului navei cu o cantitate
Transportul unui cerc de poziţie.
/Ax) obiect la care s-a măsurat distanţa; d) distanţa navă-obiect; Cx) cerc de poziţie la ora'primei observaţii; m) distanţa parcursă de navă; D) drumul navei; A2) centrul cercului transportat; Ca) cercul transportat.
egală cu distanţa parcursă în intervalul de timp respectiv şi trasînd prin acest punct o paralelă la dreapta dată. în cazul locurilor de poziţie circulare (de ex. cerc de distanţă), trans-
Transport
549
Transportor
portul se execută deplasînd pe un drum paralel cu cel al navei obiectul la care s-a măsurat distanţa, cu o cantitate egală cu distanţa parcursă, şi se trasează din acest punct drept centruf cu o rază egală cu distanţa măsurată, un nou cerc (v. fig.)
î. Transport. 4. Poligr.: Operaţia transpunerii, în litografie (v.)» a copiei originalului de' pe clişeul,sau forma originală pe piatra litografică destinată a deveni forma de tipar. Pentru transport, piatra trebuie pregătită în prealabil prin curăţire (cu terebentină, petrol sau benzină) de cerneala rămasă de la operaţia anterioară de tipărire, urmată de şlefuire, astfel ca să dispară complet atît gravura superficială care a rezultat din corodarea acidului azotic, cît şi primul strat din piatră în care au pătruns grăsimile din clişeul (forma) anterior.
Clişeul original se umezeşte cu un burete înmuiat în apă, după care i se dă cerneala (cerneală specială de transport) cu un val. Se aşază pe clişeu o foaie de hîrtie de transport (hîrtie semiîncleită de circa 70 g/m2, acoperită cu un strat format d intr-un amestec de amidon, glice-rină şi gelatină, care aderă uşor la cerneală). Peste hîrtie se aplică un aşternut moale şi un carton mai gros (de obicei presspan) gresat şi se presează într-o presă de transport care, de	Presă	de transport (presă cu frecător).
obicei, e o presă cu
frecător (v. fig.) (v. şî sub Litografie). Cerneala trece de pe clişeul original pe hîrtia de transport, iar aceasta se detaşează şi se aplică pe piatra de imprimare pregătită, unde se presează din nou. Copia originalului trece în felul acesta de pe hîrtie pe piatra care constituie forma de tipar. Pe aceasta se fac retuşurile eventuale cu acul de gravat, cu creta sau cu creionul litografic (din spumă de mare). Se trece apoi un val cu cerneală de transport peste suprafaţa pietrei umezite în prealabil, se presară praf de asfalt sau de colofoniu, care aderă la cerneală, şi se arde cu o lampă de benzină astfel ca praful respectiv să se topească şi să formeze un strat protector pe suprafaţa activă a clişeului. După aceea se întinde pe suprafaţa plăcii o soluţie diluată de gumă arabică şi acid azotic (v. şi sub Litografie), obţinîndu-se o slabă corodare. Operaţia se poate repeta pînă la realizarea unui uşor relief al suprafeţei active faţă de aceea neutră, relief care va fi cu atît mai pronunţat, cu cît tirajul e mai mare şi hîrtia folosită la tipar de calitate mai bună. Intre două operaţii de corodare, piatra se acoperă cu soluţie simplă de gumă arabică. După terminarea corodărilor piatra se spală cu apă, primeşte cerneala pe suprafeţele active, se usucă şi se acoperă cu un strat subţire de gumă arabică. Piatra astfel preparată, respectiv forma de tipar finală, se poate introduce în maşina litografică pentru tipar.
Un alt mijloc pentru a mări aderenţa cernelii la suprafaţa activă a pietrei e folosirea unui substrat de albumină sensibilizată cu bicromat de amoniu sau de potasiu, care se întinde pe suprafaţa curăţită a pietrei, se usucă şi se expune la o lumină puternică. Albumină devine insolubilă şi se netezeşte cu praf de piatră ponce. Pe acest strat se face apoi transportul.
Transportul mai poate fi folosit la copierea pe piatra litografică a clişeelor gravate sau a clişeelor tipografice (de ex. a unui text tipărit pe hîrtie de transport). De asemenea se poate scrie un text cu mîna sau dactilografiat sau se desenează figurile respective direct pe hîrtia de transport cu o cerneală specială. Această metodă se foloseşte la I jtografierea cursurilor.
2.	presa de Poligr. V. sub Transport 4.
3.	Transport. 5. Poligr.: Orice procedeu de transpunere a imaginii de pe o formă pe alta, care foloseşte hîrtia de transport.
4.	Transport. 6. Poligr.: Inversarea imaginii care se aplică pe o placă offset, care constituie forma de tipar, dacă forma originală care a fost preparată e inversă (v. şî sub Offset, procedeul ~), adică asemănătoare aceleia pentru tiparul înalt sau pentru tiparul plan litografic. Aceasta, deoarece pe forma de tipar offset imaginea trebuie să apară la fel ca şi pe tipăritură. Pentru inversare se aplică'pe placa pe care s-a executat desenul original, după ungerea prealabilă cu cerneală de transport, o coală de hîrtie de transport pe care se scoate o copie în presa de transport. Pe copia obţinută se aplică o altă coală de hîrtie de transport şi se scoate o nouă copie, identică, ca desen, cu forma originală. Această copie pe hîrtie de transport se aplică apoi pe placa de zinc în prealabil pregătită şi se transpune desenul pe placa de zinc care constituie forma de tipar. Transportul se poate executa, afară de presa cu frecător, şî cu ajutorul maşinii offset pentru tipare de probă (v. sub Offset, maşină ^).
5.	Transport, capacitate de Hidrot.: Debitul maxim al unui canal sau ai unei conducte în condiţii normale de exploatare.
Prin extindere, debitul maxim a! unui rîu în condiţii de neinundabil itate. Capacitatea de transport Q depinde de coeficientul Chezy, C, de secţiunea transversală a canalului, a conductei sau a rîului, O, de raza hidraulică respectivă R şi de panta hidraul ică I:
Q=caym.
6.	Transport, numâr de Chim. fiz. V. Număr de transport.
7.	Transport prin paralelism. Geom.V. sub Paralelism Levi-Civita, sub Paralelism 1.
8.	Transportabil. Tehn.: Calitatea unui obiect sau a unui sistem tehnic de a putea fi deplasat la locul de utilizare, fiind montat pe un postament sau pe platforma unui vehicul.
9.	Transportor, pl. transportori. 1. Poligr.: Lucrătorul care execută lucrări de transport (v. Transport 4) într-o litografie.
io. Transportor, pl. transportoare. 2. Ut.: Utilai de transport, stabil sau mobil, care serveşte la deplasarea permanentă a sarcinilor, pe o traiectorie care e determinată prin însăşi construcţia transportorului şi e în întregime sau în parte orizontală, eventual puţin înclinată faţă de orizontală. La un transportor există de regulă un organ activ, prin intermediul căruia se realizează deplasarea sarcinilor de transportat, acest organ activ fiind antrenat în mişcare continuă sau periodică-alter-nativă de către un mecanism de acţionare; la unele tipuri de transportoare, cari deplasează sarcinile în coborîre, forţa de acţionare poate fi însăşi componenta greutăţii acestora în direcţia mişcării.
Faţă de alte feluri de maşini de transport, transportoarele prezintă avantajele: debit mare şi continuu de produse sau de materiale transportabile, secţiunea I iberă minimă a căi i de transport, randament relativ mare, personal minim de serviciu al transportului (întrucît întreguI proces de încărcare, deplasare şi descărcare a sarcini lor se face automat). Dezavantajele lor sînt: traiectoria fixă, costul de achiziţie relativ mare şi limitarea posibilităţii de transport simultan la numai unul sau cîteva produse.
Transportoarele servesc, în special, la deplasarea în vrac, fie a materialelor granulare sau mărunte, fie a materialelor în formă de bulgări, de exemplu cărbuni, minereuri, ciment, nisip, pămînt, pietriş, argilă, aşchii metalice, cereale, etc.; ele sînt folosite şi la deplasarea sarcinilor în blocuri sau a produselor uzinate. Transportul se poate efectua pentru simpla
Transportor
550
Transportor
deplasare a materialelor sau pentru asigurarea mişcării obiectelor prelucrate, într-un proces tehnologic de fabricaţie în lanţ.
Din punctul de vedere constructiv, principalele organe ale unui transportor sînt: organele active, organele purtătoare ale sarcinii, mecanismul de acţionare, dispozitivul de întindere, dispozitive de fixare, încărcătoarele, dispozitivele de descărcare, scheletul de susţinere. Din punctul de vedere funcţional, la un transportor interesează, în mod deosebit, debitul orar şi puterea.
Clasificarea transportoarelor se poate face după diferite criterii, şi anume: după felul organului activ, se deosebesc transportoare: cu bandă, cu cabluri, cu lanţuri, cu rulouri, cu şurub-melc, cu jgheaburi fixe şi oscilante; după felul aşezării sarcinii, se deosebesc transportoare: cu sarcina distribuită continuu şi cu sarcina distribuită pe organe portante separate (în jgheab, în tub, pe bandă, pe rulouri, pe lanţuri, în cupe, în leagăne, în plăci şi în cărucioare); după felul sarcinilor, se deosebesc transportoare pentru materiale în vrac (pulverulente, granulare, blocuri mici) şi pentru sarcini individuale concentrate; după starea cinetică a organelor portante, se deosebesc transportoare cu organe portante mobile şi imobile; după felul construcţiei, se deosebesc transportoare staţionare (fixe), deplasabile şi demontabile. Considerînd primul criteriu de clasificare, transportoarele cu bandă, cu cabluri sau cu lanţuri se numesc transportoare cu organ activ flexibil.
Organele active determină deplasarea sarcinii de transportat, fiind puse în mişcare de un motor de antrenare. Există şi transportoare fără organe active, şi anume cele la cari sarcinile se deplasează prin efectul componentei greutăţii paralele cu direcţia mişcării.
De regulă, organul activ e un organ flexibil, de exemplu lanţ, cablu sau bandă, care efectuează o mişcare continuă, pe o traiectorie în circuit închis, sau o mişcare alternativă de-a lungul unei traiectorii, ceea ce asigură deplasarea sarcinii de transportat. Condiţiile principale pe cari trebuie să le satisfacă organul flexibil sînt: flexibilitate mare (în unu sau două plane, după caz), posibilitatea preluării forţei de tracţiune necesare, greutate lineară cît mai redusă, alungire limitată, insensibilitate Ja acţiunea mediului, posibilitatea de a purta sarcinile direct sau de a antrena organele cari poartă sarcinile.
Lanţurile folosite ca organe active pot fi: I a n ţ u r i cu zale calibrate de oţel, lanţurile cu zale lungi avînd greutatea lineară mai mică şi stabilitate mai bună decît cele cu zale scurte, dar reclamă un organ de înfăşurare mai mare; lanţuri demontabile, de fontă maleabilă sau de oţel matriţat, cele de oţel fiind mai uşoare şi cu flexibilitate laterală mai bună decît cele de fontă maleabilă; lanţuri din plăcuţe articulate, drepte sau strîmbe, cu sau fără role de rulare (montate pe lagăre de alunecare sau de rostogolire) (v. fig. /). Pasul lanţurilor e de 50---1250 mm, iar forţa de tracţiune admisibilă, de 600---10 000 kg. Pe aceste lanţuri, cari la unele transportoare se montează în perechi, se prind organele cari poartă sau împing sarcinile, prin solida» rizare cu şuruburi, pene sau sudură.
Cablurile folosite ca organe active pentru transportoare se recomandă să aibă toroanele în formă de pană, cu fire de diametru mai mic la interior decît la exterior, împletirea fiind paralelă la jumătate din toroane şi încrucişată la cealaltă jumătate, pentru ca să se reducă tendinţa de dezrăsucire.
Prin cabluri se prind manşoane, prin cuplaj, cari se menţin prin frecare şi servesc ca organe de împingere a sarcinilor. Pentru a reduce diametrul elementului flexibil de înfăşurare, se mai folosesc ansambluri de cabluri, constitu ite d in mai multe cabluri sau din fragmente de cabluri, îmbinate prin manşoane (v. fig. II).
Benzile pentru transportoare sînt benzi textile cau-ciucate,din ţesături textile sau cu corzi (eventual cu şnururi),
cum şi benzi cu sîrmă de oţel vulcanizate în cauciuc. Uneori, în special pentru transportul materialelor fierbinţi sau lipicioase, se folosesc benzi din plasă de oţel sau din foi laminate de oţel.
I.	Lanţuri pentru transportoare. a) lanţ cu zale sudate calibrate; b) lanţ cu cîrlige demontabil, de fontă maleabila; c) lanţ cu bolţuri demontabil, de oţel matriţat; d) lanţ cu plăcuţe şi role de rulare; e) lanţ cu plăcuţe strîmbe şi bucşe; f) lanţ articulat cu plăcuţe drepte şi bucşe; 1) za; 2) bolţ; 3) plăcuţă dreaptă; 4) plăcuţă strîm bă;
5) rolă de rulare; 6) bucea.
Benzile textile cauciucate, din ţesături, au lăţimi de 300-** 1600 mm şi 3***13 inserţii, iar grosimea stratului de cauciuc e
II.	Cabluri pentru transportoare. a) cablu simplu, cu toroane din sîrme profilate; b) ansamblu de cabluri; c) lanţ format din cabluri; d) poziţia înfăşurată pe tobă a lanţului din cabluri;
1)	toron ; 2) cablu; 3) tobă.
de 1---6 mm pe faţa activă şi de T--1.5 mm pe faţa inactivă. Lungimea benzilor nu poate depăşi 120 m, din motive de fabri-
Transportor
551
Transportor
caţie şi transport, dar la locul de instalare se îmbină prin vulcanizare, încleire, coasere, articulare sau înclemare, pentru a obţine lungimea dorită şi forma „fără fine". Forţa de tracţiune a benzilor e de 55***85 kg/cm de inserţie şi în calcul se introduce un coeficient de siguranţă de 10---13.
Benzile lucrează atît ca organ activ, cît şi ca purtător de sarcini. Temperatura la care se pot utiliza benzile obişnuite variază între —10° şi +50°; la temperaturi mai joase se folosesc benzi rezistente la frig (pînă la circa —55°), cu un adaus de dibutilftalen (sau alt emolient) în cauciuc, iar la temperaturi înalte se folosesc benzi rezistente la foc sau la căldură (pînă la circa +150°), cu înveliş conţinînd siderită.
benzile cu şnururi sau corzi, din cînepă sau din materiale sintetice (nylon), ca şi benzile cu sîrmă de oţel, sînt utilizate mai rar.
Pe lîngă transportoarele cu organ activ flexibil, se mai întîlnesc şi transportoare al căror organ activ e compus din elemente rigide. în această categorie intră: transportoarele cu role (acţionate cu motor sau de componenta greutăţii sarcinii paralele cu direcţia deplasării); transportoarele cu şurub-melc a cărui rotaţie într-un tub sau jgheab determină deplasarea sarcinilor: transportoare oscilante, al căror organ activ e însuşi jgheabul în care e aşezat materialul şi care determină deplasarea acestuia prin mişcarea sa alternativă.
Organele purtătoare ale sarcinii sînt organe portante m o-b i I e, antrenate în mişcare de organul activ al transportorului, sau imobile, pe cari materialele depuse sînt deplasate indirect de către organul activ. La unele transportoare, de exemplu, la cele cu bandă, cu rulouri sau oscilante, organul portant se confundă cu organul activ.
Organele portante mobile sînt asamblate rigid sau articulat pe organul activ al transportorului. Aceste organe pot avea forma de cupe, pentru materiale pulverulente sau mărunte, cum şi forma de gheare, leagăne sau platforme, pentru sarcinile cu dimensiuni mari.
Organele portante imobile sînt în formă de jgheab fix, deschis sau închis, în care sarcina depusă e deplasată prin împingere, de către paiete, racletesau discuri, asamblate cu organul activ. Uneori, de exemplu la aerotrans-portoare, materialul depus într-un jgheab închis e deplasat prin efectul combinat de cădere şi de presiune al aerului comprimat.
Mecanismul de acţionare transmite puterea de ia un motor (în general electric) la organul activ, imprimînd acestuia forţa şi viteza necesare funcţionării. Acest mecanism poate fi mecanic sau pneumatic, rareori hidraulic. Mecanismul de acţionare mecanic e constituit, în principal, din: un reductor de viteză mecanic, cu angrenaje cilindrice, conice, elicoidale sau cu combinaţii ale acestora, eventual şi cu organe destinate să imprime mişcarea organului activ conform unei diagrame corespunzătoare; elemente de'transmi-tere a mişcării, cari împreună cu reductorul şi cu motorul de antrenare sînt montate pe un postament comun; siguranţe contra suprasarcinilor, de exemplu, bolţ de siguranţă, ambreiaj sau cuplă hidraulică, cari se folosesc la multe transportoare ; uneori, acuplaje hidraulice, în special pentru transportoarele lungi, la cari totodată uşurează pornirea acestora. — La transportoarele cu organ activ flexibil, reductorul de viteză al mecanismului de acţionare e cuplat direct, prin cuplă hidraulică sau prin transmisiune cu lanţ, la dispozitivul de antrenare a organului flexibil. Transmisiunea cu lanţ cuprinde roţi de lanţ, şaibe sau tobe. — La transportoarele cu bandă se utilizează şi mecanisme de acţionare închise complet, în toba de antrenare a benzii (electrotobă).
Mecanismul de acţionare pneumatic, cu motoare cu mişcare lineară, se foloseşte la transportoarele al căror organ activ efectuează o mişcare alternativă. în acest caz se suprimă reductorul de viteză rotativ.
Situarea mai convenabilă a mecanismului de acţionare e la punctul de descărcare a sarcinilor de pe transportor. în acest mod, pentru transportu I pe orizontală se obţine o reducere cu circa 6% a forţei de tracţiune, cum şi micşorarea de 2---3 ori a tensiunii de întindere a organului activ flexibil, faţă de cazul în care mecanismul de acţionare ar fi situat la cealaltă extremitate a transportorului. Concluzii similare sînt valabile şi în cazul transportorului în urcare.
La transportoarele cari coboară sarcina există o înclinare critică, începînd de la care devine avantajos să se instaleze mecanismul de acţionare la extremitatea opusă a transportorului.
în unele cazuri, la transportoare cu traseu complex, cu sarcini mari şi foarte lungi, pentru a nu se mări exagerat tensiunea organului activ se folosesc mai multe mecanisme de acţionare, a căror funcţionare trebuie să fie sincronizată. în alte cazuri, cînd organul activ are role de rulare proprii şi se deplasează pe curbe cu rază mare, se folosesc mecanisme
III. Mecanisme de transmitere a forţei de acţionare cu dispozitiv tip senifâ*
1) roată de lanţ; 2) lanţ cu pinteni; 3) rolă.
de acţionare cari transmit forţa organului activ printr-un dispozitiv asemănător cu o şenilă (v. fig. III).
Dispozitivul de întindere asigură tensiunea necesară în organul activ al transportoarelor, la transportoarele cu organ activ flexibil. Acest dispozitiv de întindere, instalat la capătul transportorului opus celui la care e situat mecanismul de acţionare, cuprinde roţi simple, roţi profilate sau tobe, cari se rotesc liber şi se pot deplasa paralel cu direcţia organului activ, cu o anumită cursă. Tensiunea în organul activ se obţine prin exercitarea unei forţe de sens contrar rotirii axului roţilor sau tobei dispozitivului de întindere, ceea ce se rea-
I	izează fie prin contragreutăţi (v. fig. IV), fie printr-un m e c a n i s m cu şurub sau cu cre-malieră. Primele o-cupă spaţiu mai mult, dar asigură o forţă de întindere constantă şi nu necesită reglare periodică.
La transportoarele cu lanţ, cari au alungire mică, se uti-Iizează un dispozitiv de întindere cu r e-sorturi, mai pu- ^ Djsp0zitive de întindere cu contragreutate, ţin sensibil la oscila- ^ cărucior; 2) roată de lanţ; 3) contragreutate, ţiile lanţului.
Dispozitivele de fixare servesc la evitarea deformărilor sau devierilor organelor principale ale transportoarelor, ca efect al tensiunii din organul activ (pericol de flambaj) şi al forţelor de inerţie. Aceste dispozitive de fixare pot fi stîlpi
Transportor
552
Transportor
de fixare reglabili, cabluri de întindere sau bare, cari leagă rigid transportorul de construcţii înconjurătoare.
încărcătoarele sînt dispozitive sau mecanisme cari servesc la aducerea materialului de transportat, în cantităţi corespunzătoare, continuu sau în doze anumite. Aceste încărcătoare sînt
Închizătoarele servesc la obturarea orificiilor de evacuare ale silozurilor sau a unor jgheaburi (tuburi) de încărcare, prin cari silozul e legat de transportor, şi permit reglarea debitului între anumite limite. După forţa de acţionare se deosebesc închizătoare manuale, electromecanice, pneumatice şi hidraulice. După principiul de funcţionare se deosebesc (v. fig. V): închizătoare tip registru, la cari suprfaţa de închidere e plană şi alunecă, prin translaţie, pe ghidaje; închizătoare tip sector, la cari suprafaţa de închidere e o porţiune de suprafaţă cilindrică, rotativă în
V. închizătoare.
a) tip registru; b) tip clapeta; c) tip sector; 1) vană; 2)c!apetă; 3) sector.
folosite pentru încărcarea transportoarelor din silozuri sau buncăre; dacă încărcarea sarcinilor se face pe un organ purtă-
jurul axei geometrice a cilindrului sau a unei axe paralele cu axa geometrică; închizătoare tip clapetă, la cari suprafaţa de.
tor continuu, se utilizează închizătoare sau alimentatoare, iar dacă încărcarea şe face în cupe, se utilizează dozatoare.
închidere e plană, putîndu-se roti în jurul unei axe cuprinse în planul ei sau în apropierea acestui plan.
Transportor
553
Transportor
Alimentatoarele sînt mecanisme de încărcare, acţionate mecanic, cari preiau din siloz şi descarcă continuu pe transportor un debit egal de material. Spre deosebire de închizătoare, alimentatoarele menţin debitul dorit, chiar dacă materialul de încărcat e neuniform ca mărime şi cu umiditate variabilă.
Unele alimentatoare sînt variante de transportoare scurte, cari preiau materialul de la gura silozului şi îl deplasează pe scurtă distanţă, pînă la transportorul principal. în această categorie intră alimentatoarele cu plăci, orizontale şi înclinate, cum şi alimentatoarele cu bandă, cu şurub-melc şi oscilante. — Alte alimentatoare depun materialul chiar lîngă gura silozului. In această categorie intră alimentatoarele cu tobe, alimentatoarele cu discuri şi alimentatoarele cu piston.
Cele mai utilizate sînt (v. fig. VI): alimentatoarele cu plăci, pentru debite mari (100*• *1500 t/h) şi presiuni apreciabile, folosite la încărcarea materialelor grele şi abrazive; alimentatoarele oscilante, pentru debite mijlocii (50-• *300 t/h); alimentatoarele cu disc, pentru debite mici (1 "-50 t/h), folosite la încărcarea materialelor mărunte.
Descărcătoarele sînt, în general, dispozitive cari servesc la descărcarea materialului de pe transportor, într-un punct determinat, fix sau mutabil. Cele mai multe tipuri de transportoare nu ai^ dispozitive de descărcare, materialul căzînd de la sine de pe transportor, Ia una d intre extremităţi le acestu ia. Dispozitivele de descărcare pot avea forma de: camă, care produce bascularea organelor portante ale transportorului, iar schimbarea punctului de descărcare se obţine prin mutarea camei în lungul acestuia; pinten (deviator), care ridică şi împinge sarcina alături de transportor, iar schimbarea punctului de descărcare se obţine montînd mai mulţi pinteni şi folosind cîte unu! după necesitate. La transportoarele cu cupe articulate pe organul activ se utilizează primul dispozitiv, dar la transportoarele pentru sarcini de dimensiuni mari (cu gheare, leagăne sau platforme) se utilizează ce! de al doilea dispozitiv.
De asemenea, ca descărcătoare se pot folosi: orificii obtu-rabile, practicate la diferite distanţe în organul portant imobil, de exemplu la transportoarele al căror organ portant are forma de jgheab sau tub; lame de deviere mobile, cari permit descărcarea sarcinii în locurile intenţionate, de exemplu la transportoarele cu bandă.
La celelalte categorii de transportoare, descărcătoarele se folosesc rareori.
Scheletul de susţinere poate fi o construcţie metalică rigidă, la transportoarele 0) fixe, sau o construcţie montată pe roţi, la transportoarele deplasabile. Există şi transportoare fără schelet unitar de susţinere, de exemplu majoritatea transportoarelor oscilante, şi unele tipuri de transportoare cu bandă, la cari mecanismul de acţionare şi dispozitivul de întindere se montează independent, iar organul activ e rezemat pe piese de sprijin.
La transportoarele deplasabile, cum sînt cele de tip minier, scheletul e o construcţie metalică independentă, demontabiiă în piese cu lungimea de 2***3 m.
Organele mobile ale transportorului se deplasează fie prin alunecare pe ghidaje de pe scheletul acestuia, fie prin intermediul unor roţi sau role de rulare. în ultimul caz. roţile sau rolele sînt solidare cu organul mobil sau cu scheletul ; ele sînt montate cu lagăre de alunecare sau de rulare, iar diametrul lor e mic (circa 100** *120 mm). Pentru schimbarea direcţiei organelor mobile se folosesc roţi (pentru lanţuri şi cabluri), tobe (pentru benzi), baterii de role sau ghidaje fixe (v. fig.VII).
Caracteristicile funcţionale ale transportorului sînt, în principal, debitul orar şi puterea. Desigur că în calculul de proiectare intervin şi alte caracteristici, cum sînt sarcina de transportat, ancombramentuI, lungimea, etc. — Debitul orar al transportoarelor variază în limite foarte largi (de la cîteva tone la cîteva mii de tone pe oră), în funcţiune de secţiunea sau capacitatea organului portant (jgheab, tub, cupă, etc.), de coeficientul de umplere, de distanţa dintre organele portante şi de viteza de deplasare.
Transportor cu bandă: Transportor al cărui organ activ e o bandă flexibilă fără fine, închisă într-un plan vertical, care în mişcare deplasează sarcinile depuse pe una
------o------cr
——o........"Tr
Z
VIII. Principiul transportoarelor cu bandă.
1) bandă fără fine; 2) rulou (suport); 3) tobă de descărcare; 4) tobe motoare; 5) tobă de întindere.
dintre ramurile ei (v. fig. VIII). La aceste transportoare, cari transportă sarcinile într-un singur plan vertical şi pe o traiectorie de înclinare limitată (de regulă, relativ mică), organul activ e şi organ portant, flexibil. Viteza de deplasare a benzii e de 0,4---3 m/s.
în general, materialele de transportat se încarcă pe transportor la una dintre extremităţile lui şi se descarcă la cealaltă extremitate.Deplasarea sarcinilor depuse pe bandă se obţine prin mişcarea acesteia, care e antrenată prin fricţiune de către una sau mai multe tobe motoare ale mecanismului de acţionare. Tensiunea necesară pentru producerea frecării între bandă şi tobele motoare se realizează cu ajutorul unei tobe de întindere, situată la capătul benzii opus locului unde se descarcă materialu I.
Ramurile încărcată şi neîncărcată ale benzii sînt rezemate pe rulouri, continuu sau din loc în loc, spre a evita formarea unei săgeţi prea mari. De regulă, ramura încărcată a benzii
!	/ - '-1■ ° J! 1: J. b ■ '_i ... 1			
1	-L	m	mm
	4 Ttr		
~'T"
VII. Dispozitive de schimbare a direcţiei (la transportoare suspendate), cu roată de lanţ; b) cu roată de cabluri; c) cu baterie de role; 1) roată de lanţ; 2) roată de cablu; 3) rolă; 4) lanţ; 5) cablu.
~P
Transportor
554
Transportor
e ramura superioară, întrucît în acest fel transportorul e mai compact şi încărcarea-descărcarea se realizează mai simplu, dar sînt şi transportoare cari se încarcă pe ramura inferioară, de exemplu transportoarele min iere pentru strate foarte subţiri.
Tobele motoare au forma unui corp de revoluţie cu generatoareade curbură mică (adică formă de butoi, puţin bombat) şi sînt metalice (de fontă sau oţel), dar în majoritatea cazurilor sînt acoperite cu lemn sau cauciuc, pentru mărirea coeficientului de frecare. Lăţimea tobei motoare e cu 100—200 mm mai mare decît lăţimea benzii, iar pentru benzile cauciucate trebuie ca diametrul tobei să fie
£>=(80-150) £,
unde k e numărul de inserţii; pentru benzile metalice se alege £=(1000-1200)8, unde 8 e grosimea benzii.
Lăţimea benzii poate fi de 300—1600 mm şi cel puţin de
2—2,4 ori mai mare decît bucăţile de material nesortat, respectiv de 4—5 ori mai mare decît bucăţile de material sortat transportat.
Pentru transportoarele cu debit şi lungime mică, forţa de tracţiune obţinută prin înfăşurarea cu 180° a benzii pe tobă e suficientă, în care caz toba motoare serveşte şi ca tobă de descărcare; pentru transportoare mai mari, forţa de tracţiune creşte mărind unghiul de înfăşurare, prin rulouri auxiliare fixe sau apăsate de un resort, prin două tobe motoare sau prin
longitudinală a transportorului), sub acţiunea unor şuruburi sau cabluri. Cursa dispozitivului de întindere trebuie să fie de cel puţin 1—1,5% din lungimea transportorului, iar cablu-
IX. Procedee pentru sporirea forţei de tracţiune în bandă, o) cu rulou auxiliar, pentru unghiul de înfăşurare de 220°; b) cu rulou auxiliar, pentru unghiul de înfăşurare de 250°; c) cu două tobe motoare pentru unghiul de înfăşurare de 460°; d) cu bandă de presiune; 1) tobă motoare; 2) tobă auxiliară; 3) bandă de presiune.
folosirea unei benzi de presiune (v. fig. IX). Tobele cu unghiul de înfăşurare de 180° se utilizează pentru benzile de oţel, datorită flexibilităţii mai reduse a acestora.
Mecanismul de acţionare e constituit din motor, reductorul de viteză, acuplaje mecanice sau hidraulice, tobă de descărcare (dacă nu e comună cu toba motoare) şi un dispozitiv de curăţire a benzii. Acest mecanism e montat pe un postament comun cu toba (tobele) motoare, cu care e cuplat (v. fig. X).
La transportoarele mobile mici, cu puteri pînă la 5 kW, se foloseşte şi acţionarea prin electrotobâ, care cuprinde motorul de acţionare şi reductorul de viteză; unele electrotobe sînt cu două trepte de angrenaje, avînd transmisiune planetară şi angrenaj planetar extracentroid (v. fig. XI). La transportoarele foarte lungi (peste 300 m) şi la cele la cari rezistenţa de mişcare a benzii e mare (dacă e fără role de reazem) se instalează mai multe mecanisme de acţionare, de regulă cu două tobe motoare fiecare.
Dispozitivul de întindere al transportorului cu bandă consistă dintr-o tobă cu un diametru cu 25•••30% mai mic decît al tobelor motoare, montată în lagăre pe o axă ţa re se poate deplasa în ghidaje (de regulă paralel cu axa
X. Ansamblul de acţionare al unui transportor cu bandă, de mare capacitate. 1) motor; 2) acupiaj semielastic; 3) reductor; 4) acupiaj cu lanţ; 5) tobă motoare; 6) angrenaj de cuplare a tobelor; 7) rolă; 8) tobă de descărcare; 9) cadru metalic; 10) curăţitorul benzii.
XI. Electrotobe.
a) cu două trepte de angrenare; b) cu transmisiune planetară; c) cu angrenaj planetar extracentroid; 1) tobă; 2) motor electric; 3) ventilator; 4) roată dinţată; 5) sateliţi; 6) coroană; 7) carcasa reductorului.
rile pot fi întinse printr-o contragreutate sau printr-un mic troliu manual.
Transportor
555
Transportor
Dispozitivele de încărcare ale transportoarelor cu bandă pot fi p î I n i i, situate deasupra benzii, dar în general aceste transportoare nu sînt echipate cu încărcătoare. Pîlnia, cu sau fără sită, asigură căderea pe bandă a materialelor granulare, fără şoc şi cu o viteză apropiată celei a benzii; dacă materialul mărunt e amestecat cu bucăţi mari se foloseşte pîlnia cu sită, pentru că prin ea trece numai materialul mărunt şi formează pe bandă un strat de protecţie la uzură, pe care cad bucăţile mari.
Dispozitivele de descărcare pot fi scuturi înclinate, cari aruncă materialul de pe bandă, sau dispozitive cu două tobe etajate, pentru ca toba superioară să azvîrle materialul într-o pîlnie şi prin aceasta să fie descărcat lîngă transportor. Ambele feluri de dispozitive interesează mai ales cînd trebuie schimbat punctul de descărcare, ceea ce se obţine prin mutarea dispozitivelor; dacă punctul de descărcare e fix şi la extremitatea benzii, atunci transportoarele se descarcă prin răsturnarea ramurii încărcate a benzii, pe toba motoare sau pe
o	tobă de descărcare alăturată tobelor motoare.
Pentru încărcarea silozurilor se folosesc şi transportoare cu bandă cu sensul de mişcare reversibil, al căror cadru e mobil pe roţi. în acest fel, cu un transportor de 20 m lungime
XII. Transportor cu bandă reversiv, pentru silozuri.
1) cadrul transportorului; 2) banda transportorului, deplasabilă în ambele sensuri; 3) tobă de descărcare; 4, 5, 6) roţi cari permit deplasarea transportorului în ambele sensuri.
se poate efectua descărcarea în orice punct ai unui siloz de 40 m lungime (v. fig. XII).
Reazemele cu role sau cu rulouri servesc la rezemarea benzii, pentru că rareori banda se deplasează alunecînd pe un tablier sau direct pe sol (de ex. la transportoarele miniere încărcate pe ramura inferioară). Aceste reazeme pot fi cu una, două, trei sau cinci role purtătoare (v. fig. XIII). Distanţa dintre rolele de reazem e de 0.9---1,5 m pe ramura încărcată şi de 2-*-2,5 mai mare pe ramura descărcată a transportorului.
Reazemele cu o rolă se folosesc totdeauna pe ramura descărcată, dar la transportoarele mici şi la transportoarele pentru sarcini concentrate se folosesc şi pe ramura încărcată. Ele menţin banda plană, ceea ce reduce capacitatea de încărcare
XIII. Reazemele transportoarelor cu bandă. a) reazem cu o rolă purtătoare; b) reazem cu tablier fix; c) reazem cu rolă şi borduri; d) reazem cu trei role purtătoare; e) reazem cu cinci role purtătoare; 1) tablier; 2) rolă cilindrică; 3) banda transportorului.
a acesteia. Pentru sporirea secţiunii încărcăturii pe bandă, la transportoarele mici se introduc reazeme cu o rolă cu capetele conice sau cu borduri, cari ridică părţile laterale ale benzii. — Reazemele cu mai multe role se folosesc pe ramura încărcată, la transportoarele de mare capacitate şi mare lungime. Pe lîngă mărireasecţiunii materialului pe bandă, prin dispunerea corespunzătoare a rolelor, se obţine şi o cen-
trare automată a benzii, în axa transportorului, dacă partea exterioară a rolelor laterale epuţin mai înainte, în sensul deplasării.
Rolele sînt de regulă montate pe console (uşor demontabile), prin intermediul unor lagăre de rulare sau alunecare, şi sînt confecţionate prin turnare, prin matriţare sau din ţeavă. Rolele pe rulmenţi sînt etanşate prin garnituri, labirinturi sau inele de material plastic; rolele cu lagăre de alunecare au cusinetul de grafit, de materiale sinterizate autolubrifiante sau răşini sintetice, ceea ce elimină necesitatea ungerii.
Pentru deplasarea unor sarcini concentrate, fără oscilaţii, dispozitivele cu role sînt înlocuite pe ramura încărcată cu un tablier de scînduri lustruite de esenţă tare, sau de oţel. Astfel de construcţii se utilizează, în special, cînd pe bandă se desfăşoară un proces tehnologic (de ex. alegere manuală sau montaj).
U t i I i z a r e a transportoarelor cu bandă, care e foarte extinsă şi variată, e justificată de următoarele avantaje pe cari ele le prezintă: randament relativ mare; pot fi construite pentru diferite debite şi distanţe de transport; permit denivelări ale traseului de instalare a transportorului. Dezavantajele sînt: traiectoria de transport e într-un singur plan vertical şi de înclinare relativ mică; reclamă o montare foarte atentă şi îngrijită; costul de exploatare e comparativ mare, deoarece banda e scumpă şi se uzează, trebuind să fie înlocuită după transportul a circa 5*103***5*106 t.
După scopul în care servesc, aceste transportoare se numesc: transportoare miniere de transport principal, pentru distanţe de 300---1000 m sau mai mult, cu lăţimi de 600---1200 mm; transportoare miniere de abataj şl galerii secundare, uşor demontabile, pentru lungimi de 100---500 m şi lăţimi de 600---900 mm, cu transport pe ramura inferioară sau superioară; transportoare în instalaţiile de preparare sau însilozare, pentru material granular, cari sînt transportoare cu bandă cauciucată, cu bandă de oţel sau cu plasă de oţel; transportoare pentru procese tehnologice, de exemplu alegere sau montaj, la cari ramura încărcată a benzii e plană şi viteza de transport e redusă; transportoare deplasabile (montate pe roţi sau pe rame), pentru distanţe mici (circa 4---20 m), folosite pe şantiere de construcţii, în cariere sau la transbordări de materiale, cari uneori sînt autonome sau încadrate în anumite agregate; transportoare de alimentare, scurte (circa 1---2 m), cari alimentează cu un debit
corespunzător un alt transportor, de exemplu dintr-un siloz.
Transportor cu bandă cu raclete. V. Transportor cu raclete. Termenul e impropriu în această accepţiune.
T ransportor cu cărucioare: 2 Transportor al cărui __ organ activ e un lanţ fără fine, închis şi ghidat într-un plan orizontal,careîn mişcare deplasează cărucioare, pe a căror platformă e depusă sarcina de transportat (v. fig. XIV). Viteza de deplasare e de 0,5***10 m/minut.
Partea rulantă a transportoarelor cu cărucioare e constituită dintr-un lanţ cu articulaţii verticale, avînd şi role de ghidaj cu axa verticală, cari se deplasează într-un ghidaj corespunzător şi poartă căruc ioare cu roţi fără buză de ghidare. Cărucioarele sînt înşirate d istan-ţat, pentru a se putea înscrie în curbe (v. fig. XV),
Transportor
556
Transportor
Mecanismul de încărcare al transportoarelor cu cărucioare cuprinde un motor electric, o transmisiune, un variator de viteză, un sistem de angrenaje şi lanţuri cu came. Acest mecanism de tip şenilă transmite forţa necesară lanţului care poartă cărucioarele (v. fig. XVI).
întinderea lanţului transportorului se efectuează prin deplasarea unei părţi semicirculare a ghidajului acestuia, prin intermediul unui şurub.
Utilizarea transportoarelor cu cărucioare e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: permit transportul sarcinilor mari concentrate, de 0,5 * * *5 t şi ma' mult; rezistenţă la acţiuni erozive.
De aceea, transportoarele cu cărucioare sînt mult folosite în procese tehnologice complexe, de exemplu în turnătorii pentru deplasarea ramelor de la formare pînă la dezbatere,
Lanţurile cari poartă cupele sînt lanţuri cu plăci, legate între ele prin axuri cu roţi, ghidate pe traiectorie de un cadru format din piese de oţel profilat. După modul de prindere a cupelor pe sistemul de lanţuri, se deosebesc: transportoare cu
XIV. Ansamblu! instalaţiei unui transportor cu cărucioare, în turnătorie.
1) transportor cu rulouri pentru ramele de la maşinile de formare; 2) manipulator pneumatic de încărcare; 3) cărucioare;
4)	oală de turnare, pe cale suspendată;
5)	cameră de răcire ; 6) manipulator pneumatic de descărcare; 7) instalaţie de descărcare; 8) transportor pentru înlăturarea pămîntului ars.
Transportor cu cupe:	Transportor al cărui
organ activ e constituit din două lanţuri articulate paralele,
cupe fixe, cari se încarcă cu material numai pe porţiunile verticale ale traseului, iar pe porţiunile orizontale împing materia-
XV. Transportor cu cărucioare.
1) lanţ; 2) role de ghidaj; 3) roţi de sprijin; 4) cărucior.
închise în plan vertical şi cari poartă între ele cupe, în cari se transportă şi se ridică materiale pulverulente, grăunţoase sau în bucăţi mici. La aceste transportoare, organul activ e flexibil şi distinct de organele portante, cari sînt cupele.
Iul pe un jgheab; transportoare cu cupe articulate, cari se încarcă cu material pe tot parcursul pe care se face transportul.
Transportorul cu cupe fixe, care are un randament comparativ mai mare şi e mai ieftin, se descarcă
Transportor
557
Transportor
prin orificii, practicate în jgheabul superior. — Transportorul cu cupe articulate, care poate avea cupele
	
	M
	LJ
	_i LJ
XVI. Mecanism de acţionare pentru transportor cu cărucioare. 1) motor; 2) curele trapezoidale; 3) varia-tor de viteză; 4) reductor cu roţi dinţate; 5) roată dinţată; 6) lanţ de acţionare; 7) camă; 8) lanţul transportorului; 9) roată de lanţ; 10) cărucior.
alăturate sau distanţate, e folosit numai pentru debite reduse de materiale în bucăţi mari. Acest transportor se încarcă prin dozatoare, dar se des-	^
cârcă prin bascularea	'
cupelor, cu ajutorul unor came.
Mecanismul de acţionare al transportoarelor cu cupe e de regulă situat la unul dintre capetele ramurii superioare a organului activ, iar d i s p o z i-tivul de întindere e pe ramura inferioară, preferabil în punctul unde tensiunea în lanţuri e minimă.
U t i l i z a r e a
transportoarelor cu cupe e justificată, în special, de avantajul pe care îl prezintă de a permite urcarea sarcinilor pe o traiectorie cu înclinare relativ mare. De exemplu, transportoarele cu cupe sînt folosite pentru
încărcarea silozurilor, dacă nu e posibilă instalarea unor transportoare cu bandă, de mică înclinare (v. fig. XV//).
Transportor cu lanţuri: Transportor al cărui organ activ e constituit din unu sau din două lanţuri, închise în plan vertical, şi care deplasează sarcini concentrate, depuse sau prinse pe ramura superioară a lanţurilor, fără intermediu! unor organe portante specifice.
La aceste transportoare, organu I active flexibil, fiind în general şi organ portant, afară de cazul cînd sarcina nu e purtată, ci împinsă.
După feluI în care e susţinută sarcina, se deosebesc : transportoare cu lanţuri portante, cari
preiau greutatea sarcinilor ; transportoare cu lanţuri neportante, cari împing sarcinile pe o cale separată de transportor, indiferent dacă aceste sarcini alunecă sau rulează (v. fig. XVIII).
Util i za rea transportoarelor cu lanţuri e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: permit transportul unor obiecte cu lungime mare (de ex. buşteni), aşezate perpendicular pe direcţia de mişcare; pot transporta maşini mari sau vehicule; permit ridicarea pe pante a anumitor vehicule (de ex. a vagoneteior, pe pante cu trafic intens).
De aceea, transportoarele cu lanţuri se folosesc în industria forestieră, în procese tehnologice de montai în flux, etc.
T ransportor pendat (v.).
r cu
XVIII. Transportor cu lanţuri (pentru buşteni).
1) lanţul transportorului; 2) rolă; 3) buştean.
porto
cu leagăne: Sin. Transportor sus-m e ! c. V. Transportor cu şu-
T r a n s
rub-melc.
Transportor cu palete: Sin. Transportor cu raclete (v.).
Transportor cu plăci:	Transportor al căru i
organ activ e constituit din două lanţuri fără fine, închise şi ghidate în plan vertical, cari în mişcarea lor antrenează plăci şi deplasează sarcinile de transportat depuse pe acestea. Plăcile, cu sau fără borduri, formează un tablier continuu, iar pe
ramura lui superioară sînt depuse sarcinile (v. fig. X/X).
Organul activ al transportoarelor cu plăci e un ansamblu de două 3 lanţuri fără fine, cu eclise şi role de rula-re. Lanţurile au pa-2 sul de 100---500 mm, iar coeficientul de rezistenţă la deplasare e 0,10--*0,15.
XVII. Transportor cu cupe. 1) alimentator; 2) lanţ cu £ cupe; 3) cupă; 4) mecanism de acţionare; 5) dispozitiv de descărcare; 6) dispozitiv de întindere; 7) siloz.
Organul portant eun tablier continuu, format de plăci articulate cu lanţurile transportorului. Acest tablier
Transportor
558
Transportor
continuu poate avea 400---1600 mm lăţime şi o bordură de 100---300 mm înălţime.
Plăcile tablierului se confecţionează fie din tablă, avînd fundul plan sau ondulat, fie din fontă, avînd formă concavă.
Racletele, cari de regulă ocupă numai o porţiune din secţiunea jgheabului, pot fi: forjate sau turnate monobloc cu unele elemente ale lanţului; solidarizate pe organul flexibil, prin şuruburi, sudură sau strîngere. Uneori se folosesc lanţuri la
W/W////W/M7A
X/X. Transportor cu plăci.
1)	lanţ; 2) roţi motoare; 3) roţi de întindere; 4) placă; 5) rolă; 6) şină de ghidaj; 7) mecanism de acţionare; 8) angrenaj ai mecanismului de acţionare;
9) roată de lanţ; 10) canal de colectare.
Se confecţionează şi plăci de altă formă, de exemplu cilindrică, pentru transportul unor sarcini concentrate. — Plăcile de tablă sînt folosite la transportoarele pentru materiale gra-nulare sau sub formă de bulgări mari, dar se aleg plăci cu fund plan sau ondulat, după cum traiectoria de deplasare a sare in i i are încl inare mică sau mai mare (pînă la circa 60* “70°).
—	Plăcile de fontă concave se folosesc Ia transportoarele cu „benzi de turnare", pentru metale lichide, în vederea solidificării acestora sub formă de blocuri.
U t i I i z a r e a transportoarelor cu plăci e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: construcţie robustă, care permite depunerea prin cădere a materialului de transportat; rezistenţă ta eroziune şi la temperaturi relativ înalte; debitul orar relativ mare, pînă la circa 2000 t/h. Dezavantajele lor principale consistă în greutatea proprie mare şi preţul de cost mare.
Transportoarele cu plăci sînt indicate pentru încărcarea prin cădere din silozuri, pentru transportul de obiecte grele sau cu acţiune abrazivă, pentru transportul semifabricatelor sau al fabricatelor fierbinţi şi pentru trecerea lor prin zone cu temperaturi înalte (de ex. prin cuptoare de uscare). De asemenea, datorită debitului mare de transport, se folosesc ca transportoare în procese tehnologice, cum şi ca alimentatoare (din silozuri) a altor transportoare, a concasoarelor, instalaţiilor de amestecare, etc.
Transportor cu raclete: Transportor al căru i organ activ e constituit din lanţuri articulate (mai rar cabluri), echipate cu raclete (palete) echidistante, cari prin mişcarea lor împreună cu lanţurile deplasează sarcinile depuse într-un jgheab deschis sau închis. La acest transportor, cu organ activ flexibil, mişcarea de deplasare a sarcinii poate fi continuă sau periodică (v. fig. XX). Sin. Transportor cu palete; Sin. Kratzer (termen de şantier); Sin. (impropriu) Transportor cu bandă cu raclete.
Organul activ poate fi constituit din unu sau din două lanţuri cu raclete, lanţurile fiind fără fine (închise), astfel încît se deosebesc transportoare cu raclete cu un lanţ şi cu două lanţuri. Uneori se folosesc transportoare cu raclete cu u n cablu, în care caz cablurile sînt, de obicei, fără fine, rareori înfăşurate pe două tobe de la capetele transportorului.
cari fiecare za are funcţiune de racletă, numite I a n ţ u r i-p a-lete (v. fig. XXI) sau raclete de contur, cu schelet de sîrmă şi fără perete plin. în general, racletele sînt asamblate rigid de organul flexibil, perpendicular pe acesta, dar se utilizează şi palete rabatabile, cari la cursa în gol se pliazăşi se orientează aproximativ paralel cu organul flexibil.
Organul activ are obişnuit o mişcare continuă, pe un contur închis, iar lamiş- XX. Transportor cu raclete, cu un lanţ închis în carea sa intr-un sens	plan vertical şi jgheab deschis,
deplasează sarcinile. 7) jgheab; 2) lanţ; 3) roată motoare; 4) cap de întoarcerea în gol a descărcare; 5) dispozitiv de întindere; 6) motor; organului activ se	7) reductor de viteză,
face de regulă pe sub
ramura activă, printr-un ghidaj sau jgheab corespunzător. Această construcţie permite alimentarea transportorului în orice punct, descărcarea făcîndu-se la o	cr^-rr;l;iSsani;■■ ■ • w
extremitate, şi asi-	^
gură ansamblului o
înălţime redusă.	......	2	i
Jgheabul de transport poa-	XXI.	Lanţ-pa!etă.
te fi deschis, 1) za în formă de paletă, cu funcţiune de racletă; cu secţiune dreptun-	2) articulaţie,
ghiulară sau trapezoidală, ori închis, de regulă cu secţiune dreptunghiulară. Jgheaburile cu secţiune dreptunghiulară sînt mai uşor de confecţionat, iar cele cu secţiune trapezoidală prezintă o rezistenţă mai redusă (cu 10***20%) la deplasarea sarcinilor. în majoritatea cazurilor, jgheabul e confecţionat din tablă şi e consolidat cu laminate de oţel, în zonele în cari circulă lanţurile.
Transportor
559
Transpbrtor
XXII. Transportor cu raclete rabatabile pe cablu cu mişcare alternativă. 1) cablu ; 2) racletă.
Lanţurile se deplasează pe jgheab, de obicei prin alunecare, rareori pe role de rulare ale jgheabului; deşi la jgheabul cu role intervine o rezistenţă mai mică la deplasare, totuşi astfel de jgheaburi sînt puţin folosite, pentrucă scumpesc instalaţia şi reclamă întreţinere mai atentă (datorită ungerii). Jgheaburile sînt de regulă demontabile, fiind formate din bucăţi de 2***3 m lungime, prinse între ele cu urechi, şuruburi sau pene.
Coeficientul de rezistenţă global are valoarea de 1,25***0,7 la jgheaburi le cu role şi de 2,1 •••1 la jgheaburi ie fără role, pentru debite de 20---200 t/h.
La transportoarele al căror organ activ are o mişcare alternativă, racletele sînt totdeauna rabatabile. Ele au o productivitate mai redusă, dar ocupă o secţiune foarte mică (v. fig. XX//).
Mecanismul de acţionareaI transportoarelor cu raclete, situat la capătul de descărcare, cuprinde un motor (de regulă, electric) şi un reductor de viteză mecan ic, legate cu roţile (cu roata) motoare prin acuplaj elastic, acuplai hidraulic sau transmisiune cu lanţ. Dispozitivul de întindere, cu şurub sau cu cabluri, e situat la cealaltă extremitate a transportorului.
Debitul orar al transportoarelor cu raclete e de 50***60 t/h, dar în unele cazuri poate ajunge pînă la 200 t/h.
Utilizarea transportoarelor cu raclete e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: permit transportul oricăror substanţe minerale şi al materialelor granulare sau în bulgări mici, pe distanţe pînă la 150 m, în urcare sau în coborîre pe pante pînă la 20° (uneori, la anumite construcţii, şi pe pante mai mari); permit abateri importante de la linearitate a organului activ flexibil; montarea şi demontarea sînt relativ comode; prelungirea sau scurtarea transportorului sînt uşor de realizat.
Datorită acestor avantaje, transportoarele cu raclete sînt cel mai mult utilizate în industria extractivă, în special în abataje şi în galeriile de transport în legătură cu abatajele.
Pentru minele de cărbuni cu strate foarte subţiri se folosesc transportoare cu raclete al căror lanţ e închis într-un plan orizontal (v. fig.
XXIII); dacă se foloseşte un jgheab închis, transportoarele
cu raclete permit rid icarea sare in i lor pe pante mari (chiar pînă la verticală). în instalaţiile industriale, în special pentru alimentarea cu combustibil a cazanelor şi pentru evacuarea cenuşii, se folosesc şi transportoare cu raclete cu ramura inferioară activă, cari permit descărcarea în orice punct al traseului, prin orificii făcute în jgheab.
XXIII. Secţiuni în jgheaburile o) cu ramura neîncărcată dedesubt; b) cu ramu
Transportor cu role: Sin. Transportor cu rulouri (v.).
Transportor cu rulouri: Transportor cu organul portant constituit dintr-un tren de rulouri, ale căror axe de rotaţie sînt perpendiculare pe direcţia de transport, fiind orientate paralel sau radial, după cum traiectoria de transport e dreaptă sau curbă. Acest transportor, numit uzual cale cu rulouri sau cale cu role, e folosit mult datorită următoarelor avantaje: permite transportul sarcinilor concentrate, cu di, mensiuni transversale mici în raport cu lungimea şi rectiIinii-de exemplu bare, table, sîrme,'buşteni, lăzi, etc.; poate funcţiona fără motor de antrenare, cînd traiectoria de transport e înclinată; e posibilă inversarea mişcării de transport, la transportoarele cu motor. Dezavantajul principal consistă în imposibilitatea transportului obiectelor mici, de formă neregulată sau depuse în ambalaje moi (de ex. în saci).
Căile cu rulouri, adică transportoarele cu rulouri, pot fi: staţionare, cînd sînt instalate pe o fundaţie, între utilajele pe cari Ie servesc ; deviabile, cînd pot fi trase transversal, afară din linia de laminare sau de transport; deplasabile, cînd servesc pentru a face legătura dintre două tronsoane de căi staţionare sau dintre două utilaje, deplasîndu-se ca un vagonet pe roţi în sensul de transport. Dacă o cale deplasabilă e folosită ca o cale de lucru, ea poate fi amplasată pe mese basculante sau ridicătoare.
După modul de acţionare, se deosebesc transportoare fără motor şi transportoare cu motor; după direcţia mişcării, se deosebesc:	trans-
portoare rectiliini, cu rulouri paralele, şi transportoare curbilinii, cu rulouri dispuse radial.
Transportoarele fârâ motor sînt folosite în atelierele mecanice, fie pentru trecerea pieselor de la o maşină-unealtă la alta, fie pentru trecerea pieselor de la atelierele de prelucrare la cele de montaj. De asemenea se folosesc mult în operaţiile de ambalare şi de depozitare. — Transportoarele cu motor se folosesc în special în industria de laminate, atît ca transportoare sau căi de lucru, pentru deplasarea produselor în procesul de laminare (aducerea acestora la cilindrele laminorului şi preluarea la ieşirea din cilindre), cît şi ca transportoare sau căi de transport, pentru deplasarea iingourilor, a semifabricatelor şi a laminatelor finite în atelier. Transportoarele de lucru sînt, adeseori, reversibile.
La transportoarele cu motor, mişcarea se poate transmite la rulouri prin: c a b I u fără fine, care se înfăşoară pe capetele şănţuite ale ru louri lor; I a n ţ fără fine, care antrenează roţi de lanţ solidarizate pe axurile rulourilor; arbore de transmisiune longitudinal, cu angrenaje conice ; motoare individuale.
Calea cu rulouri cuprinde, de regulă, rulourile, mecanismul de acţionare, cadrul sau postamentul, plăcile de acoperire şi ghidaje-I e. Caracteristici le dimensionale ale căii cu rulouri sînt: diametrul ruloului, lungimea utilă a ruloului, pasul căii cu rulouri (adică distanţa dintre axele a două rulouri succesive) şi viteza căii.
Ru I ou I e organul portant, constituit din manta, fusuri şi lagăre. — Mantaua e piesa de uzură, care trebuie să fie cît mai ieftină. Forma mantalei ruloului, care diferă după materialul pe care-l transportă şi după rolul funcţional al căii cu rulouri,
transportoarelor cu raclete.
ra neîncărcată laterală; 1) jgheab; 2) racletă.
Transportor
560
Transportor
a rulourilor, se deose-la cari mai multe rulouri cai cu rulouri acţionate
poate fi: m a n t a cilindrică, folosită pentru profiluri, bare, sîrmă, benzi, etc.; manta tronconic ă, folosită la mesele sau căile de lucru ale cajelor pentru laminarea tablei groase, sau la rotirea materialului; manta bitronco-n i c ă, folosită pentru ţevi şi alte materiale cu secţiune rotundă; manta profilată, folosită pentru transportul pe muchie al profilurilor cu secţiune dreptunghiulară sau al cornierelor; manta cu discuri, folosită pentru căile de lucru ale cajelor laminoarelor pentru tablă.
Cadrul sau postamentul, pe care reazemă rulourile, e în general fără pereţi laterali, pentru ca să permită deplasarea liberă a obiectelor transportate, dar uneori e în formă de jgheab (cu pereţi laterali), dacă obiectele de transportat sînt cilindrice. La cadru, care se confecţionează din laminate de oţel, trebuie să fie posibilă reglarea poziţiei rulourilor; aceste rulouri sînt montate pe resorturi, dacă sarcinile de transportat sînt foarte mari. Cadrele pot fi instalate pe sol sau pe schelete metalice, dar în unele cazuri sînt suspendate sau rezemate pe console.
Mccanismul de acţionare imprimă mişcarea de rotaţie a rulourilor, transmisă de la un motor la calea cu rulouri. Uneori se folosesc cîte un motor la fiecare rulou sau căi cu rulouri neantrenate.
Astfel, după modul de acţionare besc: căi cu rulouri acţionate fn grup, sînt acţionate de un singur motor; individual, la cari fiecare rulou sau pereche de rulouri e acţionată de un motor separat; căi cu rulouri libere (neantrenate).
La acţionarea în grup, mişcarea se transmite la rulouri prin roţi dinţate conice, de la un arbore comun longitudinal (v. fig. XXIV a); în cazuri excepţionale, cînd pasul rulourilor e atît de mic încît nu e loc pentru introducerea roţilor d inţate con ice, acţionarea mai multor rulouri se face cu ajutorul unui angrenai de roţi d inţateci I indrice, unele antrenate şi altele intermediare parazitare (v. fig. XXIV b). Căile cu rulouri acţionate în grup se utilizează în locurile în cari condiţiile de lucru sînt grele, cum e cazul căilor cu rulouri de lucru şi al căilor cu
rulouri de alimentare, pentru laminoare mari, bluminguri, slebinguri, laminoare de traverse mari, laminoare de tablă groasă, etc. — La acţionarea individuală (v. fig. XXV), rulourile sînt antrenate de obicei de motoare electrice asincrone trifazate cu rotoare în scurt-circuit; la căile cu rulouri cu mers rapid, motorul se cuplează direct cu rulourile, iar la căile cu rulouri cu mers încet, motorul acţionează rulou! prin intermediul unui reductor. Căile cu rulouri acţionate individual, cari funcţional şi constructiv sînt comparativ mai avantajoase, se folosesc mai ales pentru transportul laminatelor cu lungime mare.
Rezistenţa la deplasare, pe un transportor cu rulouri orizontale şi în mişcare continuă se exprimă prin relaţia:
unde G şi Gr sînt greutatea sarcinilor individuale şi greutatea părţii rotative a rulourilor; k e coeficientul de frecare la rosto-
XXV. Cale cu rulouri cu acţionare individuală.
1) rulouri; 2) angrenaj; 3) motor de antrenare.
golire a sarcinii pe rulou ; [X e coeficientul de frecare în lagărul ruloului (raportat la diametrul axului); Dr şi d sînt diametrul ruloului şi diametrul fusului axului ruloului; l e lungimea sarcinii şi a e distanţa dintre rulouri. Această formulă nu ţine seamă de pierderile de energie prin alunecarea sarcinilor pe rulouri şi de energia care trebuie consumată pentru punerea în mişcare a rulourilor, atunci cînd circulaţia sarcinilor se face cu intermitenţă.
La transportoarele fără motor, la cari sarcinile se deplasează sub acţiunea componentei greutăţii în direcţia mişcării, unghiul de înclinare al cadrului cu rulouri (3 se determină din funcţiunea circulară:
n W
tg p=_.
unde W şi G au semnificaţiile indicate. în practică, înclinarea transportoarelor cu rulouri fără motor se stabileşte considerînd felul obiectelor transportate (v. tabloul I), iar în curbe trebuie ca valorile alese pentru unghiul (3 să fie majorate cu
0,5-1 %.
Tabloul l. înclinarea transportoarelor cu rulouri rectilinii fără motor
XXIV. Cale cu rulouri cu acţionare în grup. a) cu acţionare prin roţi dinţate conice; b) cu acţionare prin roţi dinţate cilindrice; 1) roată dinţată conică; 2) roţi dinţate cilindrice; 3) rulou; 4) arbore comun.
Viteza de transport a căilor cu rulouri depinde de scopul la care serveşte calea. La căile de I u c r u, viteza e mai mică la intrarea în cajă, decît la ieşire ; pentru caje reversibile se util izează căi cu rulouri cu două viteze. La c ă i-lede transport, vitezele sînt mici cînd calea cu rulouri e folosită pentru alimentare, dar ating 15• *-16 m/s, cînd calea cu rulouri e folosită pentru evacuarea din caje, respectiv pentru intrarea pe paturile de răcire.
Căile de ieşire din trenurile de caje continue, la cari viteza e variabilă în funcţiune de d imenşi unea materialulu i, sînt acţionate cu motoare de curent continuu sau prin transformatoare şi convertisoare de frecvenţă. O soluţie analogă se admite şi la acţionările individuale cu motor electric asincron trifazat, cuplat direct, cînd e necesară viteză redusă, iar condiţiile nu permit folosirea unui motor cu mulţi poli.
Felul sarcinii	înclinarea transportorului, %
Piese turnate Table netede sau ondulate Oţel laminat Piese de maşini prelucrate Lăzi de lemn Scînduri negeluite Scînduri geluite Lingouri de fontă Blocuri de beton Cutii de carton	2 ...2,5 2 2.5-3 2 .-2,5 2.5-4 4 2,5 2.5--4 2.5--3 5	-7
Transportor
561
Transportor
Transportoarele cu rulouri pentru laminoare se clasifică după destinaţia lor la laminoare şi conform acestui criteriu se deosebesc: căi de lucru, cari servesc la manevrarea semifabricatelor în cursul laminării, la introducerea între cilindrele de laminor şi scoaterea dintre cilindrele de laminor; căi de transport, cari servesc ia transportul metalului la şi de !a diferite utilaje ale laminorului, de exemplu la alimentarea unei foarfece, evacuarea unui pat de răcire, etc.
Caile de lucru se împart, la rîndul lor, în: că i principale, situate în imediata apropiere a cajelor de laminor, cari servesc la aducerea şi introducerea laminatului între cilin-dre şi la primirea acestuia după ieşirea dintre cilindre, după fiecare trecere; căi auxiliare, prelungiri ale căilor principale, cari lucrează numai cînd lungimea laminatului depăşeşte lungimea căilor cu rulouri principale. — Caile de transport se împart în: căi de alimentare, cari servesc la transportul metalului înainte de laminare, adică la transportul acestuia spre cuptoarele de încălzire sau spre linia de laminare ; căi de evacuare, cari servesc la transportul laminatelor după laminare, spre utilajele auxiliare ale laminorului (de ex. ferestraie, paturi de răcire, maşini de îndreptat, etc.).
La laminoarele actuale continue, calea cu rulouri dintre trenul pregătitor şi cel finisor se numeşte cale de temporizare sau cale pendulara (Pendelrollgang). Scopul ei e de a menţine materialul pînă cînd atinge o temperatură optimă, înainte de intrarea în trenul finisor (laminoarele de benzi); pentru a nu se provoca răciri locale ale benzii sau încălziri exagerate pe o faţă a rulourilor, materialul e plimbat cu viteză redusă, de cîteva ori înainte şi înapoi, pe distanţa de minimum un pas.
Transportor cu şurub-melc: Transportor constituit dintr-un jgheab închis sau deschis în care un material pulverulent sau granular e propulsat de un şurub-melc, coaxial cu jgheabul (v.fig. XXVI). Aceste transportoare sînt de regulă orizontale, dar se construiesc transportoare pentru orice înclinări, pînă la verticală. Sin. Transportor cu melc, Transportor elicoidal.
Jncârcarea-descârcarea jgheabului se face prin pîl-nii, dispuse în unu sau în mai multe puncte ale acestuia. Pîlniile se dimensionează ţinînd seamă, în special, de diametrul jgheabului, care de obicei e D=150*“600 mm.
Ut/ l i z a r e a transportoarelo r cu şurub-melc e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: simplicitate constructivă, posibi-
I	itatea încărcări i-des-cărcării în diferite puncte, izolabil itate faţă de mediul ambiant. Dezavantajele sînt: fărîmiţarea şi roaderea materialului, necesitatea alimentării uniforme şi consumul mare de energie (deoarece coeficientul de rezistentă la deplasare e 2,5*--4).
Transportoarele cu melc, se folosesc pentru transportul materialelor granulare nelipicioase, pe distanţe relativ scurte (pînă la circa 60 m) şi pentru debite relativ mici. Cele cu şurub profilat sau cu palete se folosesc şi pentru operaţii tehnologice de amestecare a mai multor materiale.
Transportor deplasabil: Transportor de capa-citate redusă, care se poate deplasa pe roţi proprii şi de regulă fără autopropulsiune, folosit pentru mecanizarea operaţii Io r
XXVII. Tipuri de şurub-melc pentru transportoare, o) cu nervură simplă continuă; b) cu nervură profilată; c) cu palete.
XXVI, Transportor cu şurub-melc.
1) jgheab; 2) şurub-melc; 3) lagăr suspendat; 4) capacul jgheabului; 5) lagăr axial; 6) suporta! jgheabului; 7) pîtnie de încărcare; 8) pîlnie de descărcare;
9) acţionare; 10) roată dinţată.
Şurubul-melc e format dintr-un arbore cu o nervură (creastă) în elice, această nervură fiind o fîşie de tablă sau o platbandă de oţel, care în orice punct de contact cu suprafaţa cilindrică a arborelui conţine normala la această suprafaţă. Astfel, arborele solidarizat cu nervura e asemănător cu un şurub fără fine, cu unu sau cu două începuturi; pentru transportul de materiale cari se pot aglomera sau sînt compresibile se foloseşte un şurub-melc profilat sau cu palete (v. fig. XXVII).
Pasul şurubului se alege în funcţiune de diametrul D al jgheabului şi poate fi (0,8-**1) D, iar viteza de rotaţie a şurubului e de 20—200 rot/min.
de încărcare în vehicule, în stive sau în halde. Uneori, aceste transportoare sînt portabile.
în general, transportoarele deplasabile sînt cu bandă cau-ciucată care se mişcă pe role sau pe un tablier, fiind antrenată printr-un mecanism de acţionare (cu motorul situat sub ramura încărcată) sau prin electrotobă. De asemenea, se construiesc transportoare deplasabile cu bandă cauciucată şi stinghii transversale de lemn, pentru sporirea unghiului de ridicare, cum şi transportoare deplasabile cu raclete. în unele cazuri, cadrul care poartă transportorul e articulat şi echipat cu un mic troliu de mînă, pentru a regla înălţimea de ridicare.
36
Transportor
562
Transportor
Transportoarele deplasabile au lungimea de 5---20 m şi lăţimea de 400~*600 mm, dar greutatea lor e mică, de exemplu sub 300 kg la o lungime de 5 m. Viteza organului activ e de 0,5-*-4 m/s.
Transportor oscilant: Transportor al cărui organ activ e o coloană de jgheaburi (scocuri) oscilante, astfel încît realizează deplasarea într-un singur sens a materialelor de transportat depuse în coloană, aceste materiale fiind grăunţe sau bulgări. La acest transportor, coloana cu jgheaburi e organ activ şi organ portant.
Un transportor oscilant (v. fig. XXVIII) e constituit, în principal, din jgheaburi metalice (scocuri oscilante, v.), cu sec-
XXVIII. Transportor oscilant de abataj.
1) jgheab; 2) şurub de îmbinare; 3) reazem de rulare (cărucior); 4) Ian; de agăţare; 5) mecanism de acţionare; 6) manivela mecanismului de acţionare 7) tijă de acţionare; 8) jgheab de atac (cuplat cu tija); 9) stîlp de fixare 10) galerie.
ţiunea de 275---1500 cm2, formate din elemente de 2***3 m lungime asamblate între ele; reazeme de rulare, pentru coloana de jgheaburi, montate pe tije articulate sau suspendate; mecanismul de acţionare, legat cu coloana de jgheaburi prin tije şi rareori prin cabluri.
După felul apăsării pe jgheab, exercitată de materialul transportat, se deosebesc: transportoare cu presiune constantă, la cari se imprimă sarcinilor o mişcare translatorie-alternativă cu cursa de 150'*-300mm şi frecvenţa de 50---100 cicluri/minut, astfel încît variaţiile de viteză să fie diferite în cele două sensuri de mişcare ale jgheabului pentru ca forţele inerţiale exercitate asupra materialului de pe jgheab să depăşească forţele de frecare (dintre acesta şi jgheab) numai într-un singur sens; transportoare cu presiune variabilă, la cari se imprimă sarcinilor o mişcare translatorie-alternativă cu cursa de 30---40 mm şi frecvenţa de 300---400 cicluri/minut, astfel încît viteza să varieze sinusoidal şi să se asigure o variaţie a frecărilor prin mişcări de săltare a materialului de pe jgheab, pentru ca forţele inerţiale exercitate asupra materialului să depăşească forţele de frecare (dintre acesta şi jgheab) numai într-un singur sens; transportoare cu presiune variabilă prin săltarea sarcinilor, la cari se imprimă sarcinilor o mişcare vibratorie cu amplitudinea (în direcţia mişcării şi perpendicular pe această direcţie) de cîteva zecimi de milimetru şi o frecvenţă de circa 3000 cicluri/minut, pentru ca materialul să piardă contactul cu jgheabul, la mişcarea de coborîre a acestuia (v. fig. XXIX).
XXIX. Moduri de deplasare a sarcinilor la transportoarele oscilante. a) cu presiune constantă pe jgheab; b) cu presiune variabilă pe jgheab; c) vibrant; Tj) curba vitezei jgheaburilor; r2) curba vitezei sarcinilor; F) traiectoria deplasării sarcinilor.
Transportoarele cu presiune constanta sînt cele mai răspîndite, şi sînt singurele folosite în minerit.
Transportoarele cu presiune variabilă, la cari un motor electric acţionează jgheaburile prin intermediul unui excentric
XXX. Schema acţionării transportorului oscilant, cu presiune variabilă a sarcinii de pe jgheab.
1) excentric; 2) bielă; 3) jgheab; 4) tijă de reazem; a') acceleraţia jgheabului, înclinată cu unghiul a faţă de orizontală.
şi al unei biele (v. fig. XXX), sînt de asemenea utilizate în multe cazuri.
Transportoarele cu presiune variabilă prin săltarea sarcinilor se folosesc ca transportoare intermediare, în instalaţii de depozitare sau de preparare, cum şi ca transportoare de lucru, în procese tehnologice (de ex. la ciuruire).
Mecanismul de acţionare al transportoarelor oscilante poate fi electric, pneumatic sau electrohidraulic. Aceste mecanisme, cari sînt fixate pe stîlpi şi legate de coloana de jgheaburi printr-un jgheab consolidat (jgheab de atac), sînt situate lîngă sau sub coloana de jgheaburi. Poziţia mecanismului de acţionare, faţade capătul inferior al coloanei, e la aproximativ o treime sau puţin mai mult din lungimea acesteia, după cum panta traiectoriei e mai mică sau mai mare; fac excepţie mecanismele pneumatice, cu simplu efect, cari în general se leagă la partea de sus a coloanei, direct sau prin intermediul unui cablu.
Mecanismele electrice cuprind un motor de acţionare, un reductor de viteză cu angrenaje şi un sistem de doi arbori cotiţi legaţi printr-o bielă. Raza manivelei celor doi arbori e diferită, astfel încît atunci cînd primul arbore efectuează o rotaţie completă cu viteză uniformă, al doilea oscilează cu un unghi şi cu viteză neuniformă, inegală în cele două sensuri de mişcare ; extremităţile arborelui oscilant ies în afara carcasei mecanismului şi poartă două manivele, de^ cari se cuplează tija de legătură cu coloana de jgheaburi. întregul ansamblu e aşezat pe o placă groasă de oţel, care se fixează cu stîlpi la locul de montaj (v. fig. XXXI).
în unele construcţii, reductorul de viteză e constituit dintr-o pereche de roţi dinţate eliptice şi un sistem excentric-bielă, care imprimă coloanei mişcarea. Cursa coloanei de jgheaburi se reglează prin modificarea braţului furcii de reglare a tijei.
Mecanismele pneumatice cuprind maşini cu piston, cu unu pînă la trei cilindri, cari pot fi cu simplu sau cu dublu efect.— Mecanismele cu simp. lu efect efectuează numai cursa de ridicare a jgheaburilor pe pantă, în timp ce coborîrea acestora se face sub acţiunea greutăţii proprii. Pentru folosirea mecanismelor cu simplu efect pe pante sub 6° e necesar un cilindru auxiliar, numit contracilindru, care e în permanenţă sub presiunea reţelei de aer comprimat; în acest cil indru auxiliar se deplasează un piston, a cărui tijă se leagă la partea inferioară a coloanei de jgheaburi şi astfel se readuce coloana în poziţia de jos, atunci cînd acţiunea mecanismului cu simplu efect a încetat. .«— Mecanismele cu dublu efect comandă mişcarea coloanei de jgheaburi în ambele sensuri.
Realizarea unei diagrame corespunzătoare a vitezei se obţine prin folosirea unor pistoane cu suprafeţe de lucru diferite pe cele două feţe, la mecanismele cu dublu efect, cum şi printr-un sistem de distribuţie a aerului corespunzător (v. fig. XXXII). Cursa coloanei de jgheaburi se reglează printr-un dispozitiv de reglare a distribuţiei.
Mecanismele electrohidraul ice (v. fig. XXXIII) cuprind, în principal, un motor electric, un schimbător
Transportor
563
Transportor
de viteză, o pompă cu piston şi un piston	mediul unor tije. Cursa coloanei de jgheaburi se reglează
cu dublu efect. Pompa cu piston serveşte la refularea	prin deplasarea camei, care e cu profil variabil.
S
iîŢTT
XXXI. Mecanism electric pentru transportoare oscilante.
1) motor; 2) angrena] conic; 3) roată dinţată cilindrică; 4) arbore cotit; 5) arbore oscilant; 6) bielă;
7) placă de bază.
uleiului agent motor, fiind antrenată de motorul electric prin intermediul schimbătorului de viteză şi al unei came, iar pis-6 1
La transportoarele cu presiune variabilă prin săltare, mecanismul de acţionare poate fi
XXXII. Mecanism pneumatic pentru transportoare oscilante, a) mecanism cu simplu efect; 1) cilindru; 2) piston; 3) tija pistonului; 4) dispozitiv de cuplare cu coloana de jgheaburi; 5) valvă de distribuţie; 6) valvă de reglare; 7) comunicaţie cu atmosfera; 8) sensul transportului; — b) con-tracilindru: 1) piston; 2) tijă; 3) cîrlig de agăţare; 4) comunicaţie cu atmosfera; 5) comunicaţie cu reţeaua de aer comprimat.
tonul cu dublu efect funcţionează sub presiunea variabilă a uleiului refulat de pompă şi acţionează jgheaburile prin inter-'
cu electromotor sau electromagnet. Jgheaburile acestor transportoare sînt montate pe bare înclinate, cari nu sînt articulate, astfel încît deplasarea jgheabului se obţine prin arcuirea barelor.
36*
Transportor
564
Transportor
Mecanismele cu electromotor transmit mişcarea printr-un arbore cardanic, echipat cu doi volanţi cu mase neechilibrate, situate de cele două părţi ale jgheabului. Un al doilea arbore, cu doi volanţi identici, e cuplat prin angrenare cu primul, rotindu-se în sens contrar şi cu viteză egală cu acesta. Componentele forţelor centrifuge în direcţia barelor de sprijin se anulează, iar cele din direcţia jgheabului se însumează, provo-cînd vibraţia jgheabului.— La mecanismele cu electromagnet, masa miezului eiectromagnetului provoacă vibraţia.
Utilizarea transportoarelor oscilante e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: construcţie comparativ simplă a coloanei de jgheaburi, care e organ activ şi organ purtător al sarcinii; uşurinţa montării şi demontării; gabaritul redus al căii de transport; posibilitatea încărcării directe, în orice punct al traseului; posibilitatea de a fi echipat cu un dispozitiv de autoîncărcare, numit cioc de raţă; cost mic de achiziţie. Dezavantajele sînt: lungimea limitată (circa 70 m, excepţional 100 m) de transport, debitul relativ redus (20,**100 t/h), funcţionarea corespunzătoare numai în coborîrea pe pantă redusă (2-**20o), imposibilitatea transportului materialelor iipicioasc, consum mare de energie, uzura rapidă a jgheaburilor.
Transportoarele oscilante sînt folosite mai ales ca transportoare de abataj în subteran, cum şi ca alimentatoare sau transportoare intermediare în instalaţii de însilozare, pentru materiale cu coeficient de frecare mic faţă de oţel (de ex. cărbuni, cereale, etc.).
Transportor suspendat: Transportor al cărui organ activ e un lanţ fără fine, care în mişcare deplasează cărucioare portante legate de lanţ şi ghidate de o cale de rulare suspendată, sarcinafi ind purtată de aceste cărucioare prin prindere sau apucare. Viteza de deplasare ecuprinsă Între0,13şi 30 m/min, uzual fiind de 3 * * *12 m/min. Sin. Transportor cu leagăne.
Organul activ al transportoarelor suspendate e constituit de regulă din lanţuri cu eclise, cu axe de articulaţie verticale, dar se folosesc şi lanţuri cu zale matriţa-te, lanţuri calibrate şi lanţuri din cabluri. Curbarea în plan vertical se obţine prin jocuri între bucşe şi bolţuri sau prin intercalarea unor zale de legătură între segmenţii de lanţ.
Carucioare-I e cari poartă sarcinile sînt echipate cu douăsau cu patru roţi, pentru calea de rulare formată din oţel profil J sau din două profiluri [X]- Legătura căruciorului cu lanţul poate fi rigidă sau articulată (v. fig.
XXXIV). Roţile, de obicei de oţel turnat, fontă turnată sau tablă matriţată, sînt aproape totdeauna montate pe rulmenţi cu bile (cu unu sau cu două rînduri de bile).
Dispozitivele de susţinerea sarcinii, de forme foarte variate, pot fi cîrlige, cleşte, leagăne, vase, etc.
Uneori, ele sînt adaptate pentru prinderea şi liberarea automată a sarcinilor.
XXXIV, a) cu două roţi şi cu rigid
Cărucioare pentru transportoare suspendate, legătură articulată a lanţului; b) cu patru roţi şi cu legătură ă a lanţului; 1) lanţ; 2) roată de rulare.
Mecansimul de acţionare poate fi cu roţi profilate sau cu şenilă, ultimul fiind folosit cînd pe traseu nu se găsesc puncte potrivite pentru înfăşurarea lanţului pe cel puţin 90°. La mecanismul de acţionare, care uneori e echipat şi cu un variator de viteză (v. fig. XXXV), roata de acţionare e dispusă orizontal, adică cu axa de rotaţie în plan vertical.
La transportoarele lungi şi pentru sarcini mari se folosesc
XXXV. Mecanism de acţionare cu roată profilată pentru transportorsuspen-dat.
1) motor; 2) transmisiune cu lanţ; 3) variator de viteză; 4) reductor de viteză; 5) angrenaj; 6) roată de acţionare.
două sau mai multe mecanisme de acţionare, pentru ase reduce forţa de tracţiune din lanţ, eforturile în construcţiile cari
Transportor
565
Transportor
susţin transportorul, uzura şi consumul de energie. în acest caz e necesară sincronizarea mecanismelor de acţionare, pe cale mecanică sau electrică. Dacă două ramuri ale transportorului se găsesc în apropiere într-o porţiune a traseului, sincronizarea se asigură printr-un arbore comun. Altfel se folosesc mecan isme de acţionare tip şenilă cu variator de viteză, montate pe un cadru mobil, care reazemă prin resorturi pe un cadru fix ; la variaţia sarcinii pe unuldintre mecanisme, săgeata resorturilor variază, ceea ce provoacă modificarea automată a poziţiei variatorului de viteză şi astfel se readuce tensiunea în lanţ (v. fig. XXXVI).
Dispozitivul de întindere, situat în zona de tensiune minimă a lanţului, cuprinde o roată de întoarcere sau o porţiune de traseu cu două roţi, pe care lanţul se înfăşoară pe cîte 90°. întinderea se obţine, de regulă, prin contragreutăţi.
Dispozitivul de întindere poate lipsi, dacă organul activ e un lanţ matriţat.
C a I e o de rulare a transportoarelor suspendate se instalează sub acoperişul încăperii sau pe console prinse în stîlpi. Pentru înscrierea în curbe în plan orizontal se folosesc ghidaje curbilinii fixe, baterii de role staţionare sau roţi profilate. Curbele în plan vertical trebuie să fie cu rază suficient de mare, condiţionată de felul lanţului şi de felul asamblării cărucioarelor cu lanţul.
Utilizarea transportoarelor suspendate, e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: nu ocupă suprafeţe de producţie; permit traiectorii curbe în plan vertical şi orizontal, putînd fi adaptate fluxului tehnologic pe care îl servesc; pot transporta pe distanţe limitate, cari sînt fracţiuni din lungimea totală a transportorului, diferite piese, subansambluri şi produse; se pot construi pentru trasee de lun-gime/mare (chiar peste 2000 m); încărcătura unui cărucior e de la cîteva kilograme pînă la circa 1500 kg.
Transportoarele suspendate se folosesc ca: transportoare de alimentare, pentru materiale, semifabricate şi ambalaje, transportoare de evacuare, pentru produse uzinate, în procese tehnologice complexe; transportoare de lucru, pentru operaţii tehnologice de montare, vopsire, uscare, etc.
Aerotransportor: Transportor cu organ portant în formă de jgheab, în care materialele depuse sînt deplasate prin efect gravific combinat cu efect pneumatic. Acest transportor pondero-pneumatic, care e static (adică fără organe mobile), serveşte la transportul materialelor pulverulente (cu granulaţia pînă la 1 mm) uscate. în aerotransportor, spre deosebire de alte transportoare, materialul pulverulent uscat
curge ca un fluid pe o rigolă, înclinată de circa 4% şi prin al cărei fund de material poros (de ex. material textil sau mase plastice) se suflă aer de joasă presiune (la circa 150---500 mm CA); deoarece aerul suflat prin fundul poros
îmbracăfiecare particulă cu un înveliş ga-zos, particulele nu mai freacă direct între ele şi din cauza pantei ele încep să curgă ca un lichid, pe un pat de granule fluidizat, cu proprietăţi hidraulice. Sin. Transportor pneumatic prin gravitaţie, Transportor pondero-pneumatic.
Aerotransportorul (v.fig. XXXV11) e con-st itu it, în principal, din: un jgheab inferior, acoperit cu o p lac ă poroasă; un jgheab s u p e r i o r, cu guri de alimentare şi de descărcare; un ven-t i I a t o r, care refulează aer la joasă presiune. — Jgheabul inferior formează compartimentul de aer, constru it din tablă, a cărei grosime se determină în funcţiune de greutatea statică a sistemului şi de distanţa d intre suporturi. Acest jgheab e constituit din tronsoane legate între ele prin flanşe de tablă cu buloane, interpunînd garnituri de etanşare de carton, klingerit sau de asbest. —
Placa poroasa e fixată cu chit pe jgheabul inferior, chitul putînd fi b i t u m i n o s sau uscat (cu silicat de sodiu), după cum temperatura mate-
XXXVII. Aerotrans-portbr.
1)	jgheab inferior;
2)	jgheab superior;
3)	garnitură de etanşare; 4) placă poroasă; 5) umplutură cu chit; 6) capac cu sită şi pînză de filtru;
7)	şurub de asamblare a tronsoanelor aerotransportorului;
8)	gură de descărcare.
rialului transportat e mai joasă sau mai înaltă. Cum jgheaburile inferior şi superior sînt legate prin flanşe, iar placa poroasă e
XXXVI. Mecanism de acţionare echilibrat pentru transportor suspendat.
1) cadru mobil; 2) arcuri elicoidale; 3) variator de viteză; 4) cadru fix; 5) motor electric; 6) reductor
de viteză; 7) şenilă de acţionare.
Transportor
566
Transportul energiei electromagnetice
chiar fundul jgheabului superior, între flanşa acestuia şi placă se interpune o garnitură de etanşare, de asemenea de carton, klingerit sau asbest. — Jgheabul superior formează compartimentul de transport, constituit din doi pereţi laterali, solidarizaţi longitudinal prin flanşecu garnituri. La partea superioară, acest jgheab e echipat cu o serie de capace de tablă, cari acoperă guri de alimentare, intercalate cu capace de des-prăfuire, cu site (de ex. pînză de filtru), cari permit evacuarea numai a aerului degajat în cursul deplasării materialului de transportat; gurile de alimentare se leagă cu pîlniile de alimentare din silozuri, folosind dispozitive de alimentare dozată. In pereţii laterali ai jgheabului superior sînt practicate guri de descărcare, echipate cu o placă de deschidere şi o placă de deviere, prima pentru a permite evacuarea materialului (transportat) în orice punct de descărcare, iar a doua pentru a întrerupe circuitul materialului la suprafaţa plăcii şi a-l dirija spre gura de descărcare. -— Ventilatorul serveşte la refularea aerului la o presiune relativ joasă, care se introduce în aerotransportor. Aerul intră în ventilator printr-un filtru de aer, care poate fi cu plăci uleiate, vată de sticlă, etc., eventual şi printr-un filtru de deshidratare cu absorbant (de ex. clorură de calciu, silicagel, etc.), dacă aerul are umiditate mare.
Automatizarea aerotransportoarelor se referă la comenzile de introducere şi evacuare a materialului transportat, cum şi la comenzile de punere şi scoatere din funcţiune a ventilatorului. Materialul pulverulent se introduce prin dozatoare comandate electric, astfel ca debitul să fie constant, iar evacuarea se face prin clapete de asemenea comandate electric, prin servomotoare, comandă hidraulică sau pneumatică, etc. Ventilatorul, dozatoarele de alimentare şi clapetele de descărcare sînt zăvorîte eltjtric între ele, astfel încît dozatoarele se opresc odată cu ventilatorul; oprirea dozatoarelor sau funcţionarea greşită a clapelor atrage imediata oprire a ventilatoarelor. Comenzile se pot centraliza pe un panou.
Utilizarea aerotransportoarelor e justificată de următoarele avantaje pe cari le prezintă: construcţie complet statică, neavînd nici un element mobil, ceea ce înseamnă o siguranţă mare în exploatare ; consumul de energie e min im, anume circa
0,0525 kWh/m3; întreţinerea e. inexistentă, dacă montajul e bine făcut, şi dacă aerul suflat e bine purificat sau deshidratat; costul de investiţie e foarte redus; nu reclamă supraveghere şi permit automatizarea cu telecomandă; pot încărca şi descărca în orice punct, fără nici o complicaţie; productivitatea variază între limite foarte largi, de exemplu 20---120 m3/h la distanţe de transport pînă Ia 300 m; greutate redusă şi nu reclamă fundaţii speciale; pot fi instalate în aer liber; permit formarea unor reţele complexe de transport, datorită siguranţei în funcţionare şi posibilităţii de automatizare. Dezavantajele sînt: transportă numai materiale pu Iveru lente, uscate, cu o granulaţie pînă la 1 mm; reclamă o placă poroasă corespunzătoare (de ex. fabricată din material silico-aluminos cu
Tabloul II. Date caracteristice ale aerotransportoarelor*
Capacitatea de transport, m8/h	Lăţimea rigolei, mm	înălţimea stratului de material transportat, mm	Dimensiunile plăcilor poroase, mm		
			Lungime	Lăţime#	Grosime
20	125	50	500	150	14
40	250	50	500	280	20
80	400	60	250	430	20
120	500	60	250	550	20
* Datele corespund unei pante de 4%.
adaus de bentonită sau din pînze de filtru suprapuse), cu greutatea specifică 1,4 kg/dm3, porozitatea 45“*50%, higroscopici-
tatea 28% şi rezistenţa de rupere la încovoiere de 80 kg/cm2; etanşeitatea jgheaburilor trebuie să fie foarte bună, în care scop se folosesc chituri şi paste liante lichide.
Aerotransportoarele se folosesc, mai ales, în industria cimentului, gipsului, varului măcinat, cenuşii uşoare, bento-nitei, baritei, sodei, etc. Tabloul II cuprinde date caracteristice ale unor aerotransportoare uzuale.
1.	Transportor. 3. Ind. text.: Element al maşinii de cusut, constituit dintr-o placă dinţată mobilă dispusă sub picioruşul maşinii, care — în timpul coaserii — asigură înaintarea materialului asamblat, cu cîte un „pas" între două împunsături, după fiecare împunsătură. Transportorul e antrenat în mişcare de arborele principal prin intermediul unui lanţ cinematic, cum e cel reprezentat în fig. I, sub Cusut, maşină de
2.	Transportori enzimatici. Biol.: Compuşi din clasa enzi-melor prin intermediul cărora se efectuează transportul hidrogenului de la un compus care îl cedează (donor de hidrogen) la un compus care-I primeşte (acceptor de hidrogen). în cazul procesului enzimatic, transportorul e o dehidrogenazâ. Dehidro-genazele sînt enzime cari catalizează reacţiile de oxidoreducere reversibile prin transfer de hidrogen. Acţiunea catalitică a acestor enzime consistă în labilizarea hidrogenului din molecula substratului, astfel încît devine apt de a se uni cu altă moleculă din sistem, capabilă să-l fixeze. Acţiunea de activare se explică prin faptul că dehidrogenazele sînt ele însele sisteme oxidoreducătoare reversibile. Ele pot fi reduse, fixînd cu uşurinţă hidrogenul substratului, însă pot ceda cu aceeaşi uşurinţă acest hidrogen altei componente din sistem, aptă de a-l primi.
3.	Transportul energiei electromagnetice. Elt.: Transmisiunea energiei electromagnetice pe linii electrice (v.) de la centrele producătoare de energie spre centrele de consum.
Transportul de energie electromagnetică, din motive tehnice şi economice, se face numai la tensiuni înalte şi foarte înalte, în curent alternativ sau în curent continuu, prin linii electrice (v. Linie electrică de energie) aeriene (cel mai frecvent) sau prin linii electrice subterane sau sub apă (submarine sau subfluviale), la extremităţile cărora sînt instalate staţiunile electrice (v.), ridicătoare şi coborîtoare de tensiune, cari uneori sînt şi staţiuni de convertire a curentului din alternativ în continuu, sau invers. Datorită necesităţii de a se transporta cantităţi deenergiedin ce în ce mai mari ladistanţe, în general, din ce în ce mai mari, valoarea maximă a tensiunii adoptată pentru transport a evoluat ascendent; această evoluţie influenţează şi liniile electrice de transport existente, cari uneori trebuie să fie re-amenajate spre a funcţiona ia tensiuni mai înalte, iar liniile noi se execută frecvent astfel, încît să poată fi în viitor reamenajate fără dificultăţi mari.
în cazul cînd energia electromagnetică e produsă în centrale termoelectrice, e posibil ca transportul combustibilului (gaze, cărbune sau păcură) de la surse pînă la centrul de greutate al unei zone de consum să fie mai ieftin decît costul transportului electric, în care caz e justificată instalarea centralei termoelectrice în acel loc, renunţînd la transportul energiei electromagnetice. Din contra, transportul electric se impune ca soluţie excluzivă ori de cîte ori energia electromagnetică e produsă în uzine hidroelectrice,
/. Transmisiunea energiei electromagnetice printr-o linie electrică, o) schema liniei; b) diagrama tensiunilor şi a curenţilor.
Transportul energiei electromagnetice
567
Transportul energiei electromagnetice
Liniile de transport pot fi radiale, adică să se termine la un consumator, sau de interconectare între surse de energie sau între reţele alimentate de la surse diferite.
Transmisiunea energiei electromagnetice printr-o linie electrică de transport, între două surse sau două reţele, e condiţionată de fenomene diferite în curent alternativ şi în curent continuu.
în curent alternativ, transmiterea energiei active e determinată în principal de defazajul fazorilor tensiune la extremităţile liniei de interconexiune (v. fig. /), iar reglarea puterii schimbate între cele două reţele se obţine aservind acest defazaj unei anumite relaţii de schimb; accelerînd generatoarele electrice ale reţelei emiţătoare (prin deschiderea vanelor de admisiune a agentului motor), unghiul de defazaj are tendinţa să crească şi transmisiunea de energie se măreşte; micşorînd admisiunea, generatoarele au tendinţa de încetinire, ceea ce are ca urmare micşorarea defazajului şi deci transmisiunea de energie se micşorează.
în consecinţă, între cele două reţele e stabilit un cuplaj elastic electromecanic care necesită un sistem de reglare a frecvenţei, ţinînd seamă de programul de schimb de energie.
în curent continuu, puterea care circulă printr-o linie nu depinde decît de diferenţa tensiunilor continue la cele două extremităţi şi de aceea reţelele interconectate prin linii de curent continuu sînt independente (ca tensiune şi frecvenţă), iar diferenţa de tensiune poate fi reglată cu mare rapiditate.
Liniile de transport de energie electromagnetică sînt în general elemente componente ale sistemelor electroenergetice (v.).
Transportul în curent alternative efectuat în general la tensiuni peste 45 kV, mai frecvent la tensiuni de la 110 kV la 380 kV, cu tendinţa de a se trece ia tensiuni şi mai înalte pe baza încercărilor în curs (la 500, 650 şi 750 kV).
Liniile electrice pentru transport trebuie să satisfacă anumite cerinţe tehnice diferite de cele cerute liniilor electrice pentru distribuire (v. Distribuţie electrică 2) sau utilizare (v.), în special în ce priveşte conductoarele. Secţiunea acestora e determinată de două cerinţe: asigurarea celor mai economice condiţii de transmisiune, ţinînd seamă de pierderile prin efect Joule, cum şi menţinerea cîmpului la suprafaţa conductorului sub valoarea critică (în aer 30 kV/cm valoare de creastă, şi 22 kV/cm valoare efectivă) spre a evita producerea de pierderi mari prin descărcări ionice (v. Corona, efect ~) şi perturbarea comunicaţiilor radioelectrice (coeficientul de securitate, reprezentat prin raportul dintre tensiunea critică faţă de tensiunea de exploatare caracterizează condiţiile de funcţionare ale unei linii).
Pentru a satisface aceste cerinţe, frecvent conductoarele sînt instalate în fascicule din două sau mai multe conductoare jumelate, soluţie prin care sînt micşorate pierderile prin efect corona, sînt reduse perturbaţiile radioelectrice, şi e posibil ca prin linie să se transmită puteri mai mari decît în cazul conductoarelor unice de secţiune egală, şi anume: cu 20***25% în cazul fasciculelor cu două conductoare; cu 30---35% în cazul fasciculelor cu trei conductoare. Soluţia conductoarelor jumelate prezintă însă dezavantajele următoare: linia aeriană e mai expusă avariilor provocate de vînt, chiciură, etc., cum şi unor solicitări electrodinamice importante în cazul scurt-circu iţelor, cari pot conduce la avarii grave, chiar la sudarea între ele a conductoarelor jumelate.
Se aplică şi soluţia conductoarelor unice pe fază, în special pentru tensiunile mai mici decît 220 kV, în care caz secţiunile trebuie să fie mai mari (ca exemplificare, la tensiunea de 380 kV, un sistem de conductoare de oţel-aluminiu unice pe fază, pline, cu diametrul de 42 mm şi secţiunea de 1039 mm2, se comportă la fel -ca un sistem de conductoare jumelate, 2x411 mm2, cu diametrul de 26,4 mm); totuşi nu se consideră avantajos să se adopte conductoare cu secţiune mărită artificial
prin lăsarea în interior a unui spaţiu gol sau umplut cu o masă plastică.
în staţiunile electrice terminale liniile electrice de transport sînt legate prin transformatoare sau prin autotransformatoare, echipate cu înfăşurare terţiară. înfăşurările se execută antire-zonant, cu repartiţie longitudinală practic uniformă a supratensiunilor de şoc.
Transportul în curent continuu nu a luat încă o dezvoltare mare ; e folosit în special între puncte separate prin întinderi mari de apă.
Avantajele principale ale transportului în curent continuu sînt următoarele: independenţasistemelorconectatedin punctul de vedere al reglării frecvenţei (deoarece frecvenţa unui sistem nu depinde de frecvenţa celuilalt sistem), costul Iiniei de curent continuu mai mic decît al I in iei de curent alternativ (în special în cazul transportului în cablu), pierderile de energie la condiţii egale mai mici în curent continuu decît în curent alternativ, siguranţă în funcţionare mai mare datorită construcţiei liniilor de curent continuu numai cu două conducte în loc de trei, cîte sînt necesare la liniile trifazate.
Dezavantajul principal consistă în necesitatea de a instala, la extremităţile liniei, staţiuni electrice cu structură relativ complexă şi deci mai costisitoare decît staţiunile electrice necesare în cazul transportului în curent alternativ.
Staţiunile electrice sînt echipate cu transformatoare cobo-rîtoare, respectiv ridicătoare de tensiune pentru legătura CU //. Schema de principiu a staţiunii de liniile de înaltă tensiune ale ce-	convertire,
lor două sisteme electrice, cum 1) mutator; 2) transformator; 3) fii-şi CU mutatoare CU vapori de tru; 4) reactanţă; 5) cablu de curent mercur CU grilă de comandă continuu ±100 kV; 6) înaltă tensiune pentru convertirea curentului	curent alternativ,
din alternativ în continuu, şi
invers. Reglarea puterii transmise se efectuează variind raportul de transformare al transformatoarelor sau raportul dintre tensiunea de curent continuu şi tensiunea alter- |	1
nativă prin variaţia unghiului de întîrziere a aprinderii mutatoarelor, acţionînd asupra grilei decomandă. Cazul exemplificat în fig. //se referă la o staţiune la extremitatea unei linii de transport în curent continuu prin cablu submarin.
Funcţionarea sistemului convertisor în dublă punte e următoarea (v. fig. III): la un anumit moment, tensiunea de fază cea mai înaltă fiind aceea a fazei 1, iar tensiunea de fază cea mai joasă aceea a fazei 2, sînt conductoare numai tuburile 1 şi 2', cari sînt „aprinse", şi curentul urmează traseul marcat în figură. Mai tîrzi u, tensiunea
III. Schema de principiu a funcţionării unui sistem convertisor în dublă punte.
1, 2, 3 ,1', 2', 3') tuburi redresoare.
T ranspoziţie
568
Transpoziţii intramoleculare
fazei 3 micşorîndu-se sub tensiunea fazei 2, tensiunea fazei 1 rămînînd însă cea mai înaltă, tubul 2' se „stinge*', iar tubul 3' „se aprinde"; ulterior, tensiunea fazei 2 devine superioară tensiunii fazei 1, tensiunea fazei 3 rămînînd cea mai joasă, tubul 1 se „stinge" şi „se aprinde" tubul 2.
în realitate, un tub nu se stinge chiar în momentul în care tensiunea sa ajunge să fie inferioară tensiunii tubului vecin, fiindcă prin acţiunea grilei de comandă se poate întîrzia momentul aprinderii, în scopul reglării tensiunii continue şi a puterii schimbate. '
Schemele staţiunilor de convertire de la cele două extremităţi cuprind două duble punţi, alimentate de cîte un transformator, legat pe partea primară la reţeaua de înaltă tensiune; conexiunile unuia dintre aceste transformatoare sînt stea-stea, iar ale celuilalt, stea-triunghi, ceea ce conduce la o defazare cu 30° a tensiunilor secundare. Cele două duble punţi pot fi astfel conectate în serie şi tensiunea continuă obţinută e, în medie, dublul tensiunii care se poate obţine cu o singură punte.
Fiecare punte e constituită din cîte şapte mutatoare cu mercur, dintre cari unul, mutatorul de by-pass, e blocat în funcţionare normaiă şi deblocat în cazul avariei unuia dintre celelalte şase mutatoare.
Mutatoarele au cîte patru anozi în paralel, iar catodul e constituit dintr-o cantitate mică de mercur. în fiecare dintre cilindrii anodici sînt instalate sub anod mai multe grile de repartiţie a potenţialului şi o grilă de comandă. Un electrod serveşte la aprinderea iniţială şi un electrod serveşte la întreţinerea petei catodice.
Bobina de reactanţă în serie cu anozii serveşte Ia amortisarea,curenţilor cari se produc Ia punerea în scurtcircuit brusc a două faze, în momentul aprinderii, şi cari fac să oscileze la înaltă frecvenţă circuitele respective; neamor-tisate, aceste oscilaţii pot anula curentul în mutator sau chiar să stingă arcul de întreţinere, ceea ce ar duce la blocarea mutatorului.
între cele două punţi se instalează o reactanţă de netezire, al cărei punct mediu e legat la pămînt printr-o impedanţa; această reactanţă, pe lîngă netezirea curentului continuu, mai are şi funcţiunea ca, în cazul defectării unuia dintre grupuri, curentul de descărcare a cablurilor să nu atingă valori prea mari şi să nu prezinte o frunte abruptă.
Staţiunea de convertire mai conţine şi filtre cari au rolul să producă puterea reactivă necesară procesului de convertire alternativ continuu şi de a împiedica pătrunderea în liniile de transport a armonicelor cari pot perturba comunicaţiile pe liniile telefonice paralele.
Lin ia electrică de curent continuu care pleacă de la staţiunea de convertire e în cablu submarin, cu izolaţie de hîrtie impregnată şi cu armare din fire de oţel.
1.	Transpoziţie, pl. transpoziţii. Mat.: Permutarea a două litere într-o formulă.
2.	~a unei matrice. Mat.: Operaţia care asociază unei matrice matricea dedusă din ea prin înlocuirea fiecărei linii de un anumit rang cu coloana de acelaşi rang.V.şî sub Matrice.
3.	Transpoziţii intramoleculare. Chim.: Reacţii anormale, în cari nu e respectat principiul schimbării minime a structurii moleculelor, fenomen care se produce în cursul reacţiilor „normale" ale substanţelor organice. Transpoziţii intramoleculare se întîlnesc printre reacţiile celor mai multe clase de substanţe organice ; se cunosc mai multe tipuri de transpoziţii, dintre cari mai importante sînt următoarele: transpoziţii în compuşi saturaţi (transpoziţii prin deplasări 1,2); transpoziţii în compuşi nesaturaţi (transpoziţii aliIice); transpoziţii aromatice (transpoziţii de la gruparea funcţională la nucleu); iso-merizarea prototropicâ (isomerizarea prin deplasarea unui proton şi a unei perechi de electroni).
Primele două tipuri de reacţii sînt numite şi transpoziţii anionotropice, deoarece în aceste reacţii se deplasează un grup
de atomi sub formă de anion ; ultimele două tipuri sînt transpoziţii cationotropice.
Un mare număr de transpoziţii intramoleculare consistă în migraţiunea unui atom sau a unui grup de atomi, R, de la un atom A, la atomul vecin B, din aceeaşi moleculă (transpoziţii prin deplasări 1,2):
I	I	I
—A— B-------> —A— B—
I	I
R	R
Această formulă reprezintă numai acea fază a reacţiei în care nu e respectat principiul schimbării minime a structurii. Această fază e precedată sau urmată de reacţii „normale", în adevăr, transpoziţiile intramoleculare se produc în cursul unor reacţii obişnuite de substibuţie, de eliminare sau de adiţie, catalizate uneori de acizi sau de baze; de exemplu, prin tratarea alcoolului isobutilic cu hidracizi (acidul brom-hidric concentrat, etc.) se obţin, alături de produsul „normal" de reacţie, şi bromura terţiară, rezultată dintr-o transpoziţie:
CH3	ch3	ch3
I	I	I
H3C--C —CH2OH-fH Br->H3C —C—CH2Br-f H3C —C—CH3 I	I	I
H	H	Br
alcool isobutilic	bromură	de	brom ură de butii
isobutil	terţiar
Eliminări însoţite de transpoziţii se produc, cu uşurinţă, ia formarea olefinelor, prin deshidratarea alcoolilor cu acizi tari.
Unele teorii încearcă să explice transpoziţiile printr-o succesiune de reacţii „normale", respectiv de reacţii cari decurg cu respectarea principiului schimbării minime a structurii. Alte teorii ajung la concluzia că transpoziţiile intramoleculare nu pot fi explicate prin mecanisme prevăzînd o succesiune de reacţii „normale".
în transpoziţia Lobry de Bruyn-van Eckenstein, monozaha-ridele tratate cu baze slabe se transformă în epimerii lor, pînă la stabilirea unui echilibru. De exemplu, din D-glucoză, cu apă de var, se obţine un amestec de: D-glucoză (63,5%), D-manoză (2,5%) şi D-fructoză (31%); prin încălzirea aldo-zelor cu piridină se formează cetoze. Această transpoziţie se foloseşte preparativ, pentru obţinerea cetozelor din anumite aldoze, avînd un rol important în unele procese biologice (fermentaţie alcoolică, etc.).
Wagner-Meerwein au explicat reacţiile de transpoziţie prin deplasarea 1,2 a unei grupări alchil, la un mare număr de compuşi, în principal din clasa terpenelor. Transpoziţii Wagner-Meerwein se pot observa în cursul unor reacţii de adiţie la olefine, al unor reacţii de eliminare cari duc la olefine, al unor reacţii de substituţie nucleofilă şi, ca un caz special, în cursul unor reacţii de racemizare.
Transpoziţia Demianov se referă la reacţia de formare a alcoolilor din amine primare şi acid azotos, însoţită de transpoziţii cînd e aplicată la amine cu catene ramificate. Această reacţie are aplicaţii în seria cicloparafinelor (din ciclobutii--metil-amină se formează, alături de produsul normal de reacţie, şi ciclopentanolul, rezultat dintr-o lărgire de ciclu), în acelaşi mod se lărgesc şi ciclurile mai mari, ceea ce a folosit Ia sintetizarea unor cicluri cu 7, cu 8 sau cu 9 atomi de carbon, greu accesibile pe altă cale.
Tot transpoziţii prin deplasări 1,2 sînt transpoziţia Beckmann (v. Beckmann, transpoziţie cum şi unele reacţii numite reacţii de degradare (v. Degradare, reacţii de ^).
în alte tipuri de transpoziţii, schimbarea structurală e de altă natură (v. Benzidinică, transpoziţie — ; Benzilică, transpoziţie ~).
Transpunere
569
Transpunere
1.	Transpunere. 1. C. f. /Operaţie de transbordare a vagoanelor de cale ferată cu boghiuri, între două căi cu ecartamente diferite. Transpunerea se realizează prin ridicarea cutiei vagonului de pe boghiuri cu un anumit ecartament şi prin aşezarea ei pe boghiuri cu un alt ecartament. Transpunerile se fac, în special, între căile ferate cu ecartament normal şi cele cu ecartament larg, în staţii speciale de transbordare, unde există instalaţii speciale necesare pentru a face operaţia de transpunere într-un timp relativ scurt şi fără deranjarea încărcăturii vagonului (v. Transbordare).
Recent s-au experimentat boghiuri speciale, cari nu trebuie să fie înlocuite la transpunere, şi la cari modificarea de la un ecartament la altul se face, în mod automat, în timpul mersului.
2.	Transpunere. 2. Elt.: Modificarea periodică a poziţiei conductoarelor electrice ale unui ansamblu de conductoare cu acelaşi traseu, cu scopul de a egaliza sau de a compensa anumite efecte de natură electromagnetică. In particular, se deosebesc:
Transpunerea conductoarelor unei linii electrice: Modificarea poziţiei relative, unul faţă de altul, şi faţă de pămînt, a conductoarelor unei linii electrice aeriene de energie sau de telecomunicaţii, în vederea egalării valorilor parametrilor lineici ai fazelor liniei.
Transpunerea se obţine prin schimbarea ciclică a poziţiei punctelor de fixare pe stîlpi a conductoarelor fiecărui circuit al liniei electrice aeriene.
Transpunerea produce în mod normal o permutare a amplasării conductoarelor, în jurul axei circuitului, fără schimbarea poziţiei relative a acestora; în acest caz, transpunerea pe o linie de energie se mai numeşte şi rotire a fazelor, iar pe o linie de telecomunicaţie se mai numeşte şi încrucişare.
într-o transpunere se numesc: perioada de transpunere, lungimea de linie, după care conductoarele circuitului revin la poziţia iniţială; punct de transpunere, locul în care se face schimbarea punctelor de fixare ale conductoarelor; interval de transpunere, distanţa rezultată între două puncte de transpunere.
Efectele transpunerilor sînt: micşorarea asimetriei curenţilor şi a tensiunilor, în regimurile normale de funcţionare a circuitelor electrice, cum şi limitarea influenţei perturbatoare a liniilor de transport de energie asupra liniilor de telecomunicaţie cu trasee paralele apropiate.
Transpunerea fazelor unei linii de energie se execută, în special, pentru egalarea parame-
â /	J	2	1	_	’
* b
/. Schema transpunerii fazelor unei linii electrice de energie,
o)	cu un circuit; b) cu două circuite.
trilor electrici lineici, pe cele trei faze ale unei linii aeriene, reactanţeie capacitive şi inductive fiind diferite, datorită pozi-
ţiilor relative diferite ale conductoarelor, unul faţă de altul, sau faţă de pămînt.
Schema transpunerii fazelor pe o linie cu simplu circuit din fig. I a, în care sensul de rotire al fazelor se schimbă succesiv, de la o perioadă la alta, necesită cele mai puţine puncte de transpunere.
Schema din fig. / b, folosită curent pentru transpunerea fazelor la liniile cu dublu circuit, e caracterizată prin sens diferit de rotire a fazelor pe cele două circuite, în punctele de transpunere.
Lungimea unei perioade de transpunere se recomandă să fie de 18"*24 km pentru un circuit cu conductoarele aşezate pe orizontală, şi de 36*“48 km pentru o linie cu conductoarele aşezate în triunghi. Întrucît stîlpii de transpunere a fazelor sînt un element slab în compunerea unei linii, deoarece micşorează siguranţa de funcţionare şi măresc întrucîtva costul, se tinde să se mărească mult lungimea perioadelor de transpunere, fără ca diferenţa dintre constantele electrice ale fazelor să se mărească sensibil, cee ce au demonstrat ultimile cercetări. Astfel apare suficientă o singură perioadă de transpunere pentru linii de 110 kV în lungimi pînă la 100 km, de 220 kV în lungimi pînă la 200 km şi de 400 kV în lungimi pînă la 300 km. M'ărirea lungimii perioadelor de transpunere, peste aceste limite, conduce la o asimetrie sensibilă a curentului, care poate complica funcţionarea protecţiei prin relee a liniilor, cum şi la o asimetrie a tensiunilor, care poate turbura funcţionarea normală a motoarelor electrice din reţeaua de distribuţie.
Transpunerea fazelor pe liniile de energie are practic o importanţă foarte mică în calculul influenţelor electromagnetice perturbatoare, induse în liniile de telecomunicaţie. Influenţele electromagnetice periculoase nu depind aproape deloc de lungimea perioadelor de transpunere; stabilirea lungimii acestor perioade se poate face deci fără a ţine seamă de influenţa perturbatoare asupra liniilor de telecomunicaţie, care depinde aproape excluziv de distanţa dintre traseele liniilor şi de asimetria curenţilor de pe linia de energie, produsă de regimurile asimetrice de funcţionare ale acesteia.
Realizarea constructivă a punctelor de transpunere se face Ia liniile de 35 kV, 110 kV sau 220 kV cu simplu circuit, cu ajutorul unor lanţuri de izolatoare suplementare speciale pentru transpunere, cari se montează în serie cu lanţurile de întindere normale, ca în fig. II a. Aceste lanţuri se dimensionează la tensiunea dintre fazele liniei, rezultînd cu 70% mai lungi decît lanţurile de întindere normale. La liniile cu dublu circuit se utilizează de obicei soluţia din fig. II b. Această execuţie necesită prelungirea consolelor superioare şi inferioare ale stîlpilor şi montarea unor lanţuri de izolatoare suplementare normale, de susţinere sau de întindere. La liniile de 400 kV sau de 220 kV, unde costul lanţurilor suplementare speciale pentru transpunere e relativ mai mare, e indicată şi soluţia din fig. II c, care nu necesită nici un lanţ de izolatoare suplementar, însă reclamă un stîlp de întindere separat, pentru una dintre fazele extreme.
Transpunerea circuitelor de telecomunicaţii aeriene se execută pentru egalarea capacităţilor faţă de pămînt ale celor două fire ale unui circuit bifilar, pentru reducerea tensiunilor produse de influenţa electrostatică a celor două fire, pentru reducerea diferenţei dintre tensiunile longitudinale produse de inducţia electromagnetică a celor două fire, cum şi pentru reducerea diafo-niei între două circuite vecine.
Transpunerile unui circuit de telecomunicaţii, efectuate pentru evitarea fenomenelor perturbatoare produse de inducţia electromagnetică a unei linii de energie, se coordonează cu transpunerile liniei de energie. în mod teoretic ar trebui să se facă în mijlocul intervalelor de transpunere ale liniei de energie; practic, o linie telefonică are mai multe circuite cari
Transpunere
570
Transpnuere
sînt autoinductate prin scheme de transpunere mai complexe, pentru evitarea diafoniei produse între circuitele vecine.
Porţiunea de linie de telecomunicaţie pe care efectele de inducţie au fost complet neutralizate prin transpunere, pe toate circuitele, se numeşte secţiune de transpunere.
Transpunerile pe schemele electrice ale circuitelor de telecomunicaţie sînt reprezentate, în mod convenţional, fie prin scheme de transpunere desfăşurate, în cari fiecare transpunere e indicată printr-un X, situat pe dreapta reprezentînd circuitul, fie prin indici de transpunere, ca 1-2-4, cifrele succesive arătînd că circuitul are transpuneri compuse, rezultate din încrucişarea firelor la fiecare interval (.1), apoi din două în două intervale (2), şi apoi din patru în patru intervale (4).
Constructiv, transpunerile pe liniile de telecomunicaţii se realizează cu ajutorul unor console suplementare sau al unor armaturi în H, de transpunere, cari se fixează pe traverse, Ia stîlpii la cari se stabilesc punctele de transpunere.
Transpunerea la circuitele în cablu contribuie la realizarea echilibrării cerute (v.) împreună cu torsadarea (răsucirea circuitelor (v.). Compensarea dezechi-
Transpunerea conductoarelor înfăşurării maşinii electrice:
Modificarea poziţiei conductoarelor unui mănunchi (v. Mănunchi 2) ai înfăşurării unei maşini electrice, cu scopul de a micşora diferenţele dintre tensiunile electromotoare induse în aceste conductoare, din cauza poziţiilor diferite pe cari le ocupă în crestătură.
II. Transpunerea fazelor unei linii electrice de energie, o) de 110 kV, cu un circuit; b) de 110 kV, cu două circuite; c) de 400 kV, cu un circuit; 1, 2, 3) fazele liniei; 4) lanţ de izolatoare; 5) traversă.
librelor de capacitate măsurate la capetele unui cablu se efectuează prin încrucişarea potrivită a circuitelor la conectarea jor cu circuitele cablului următor.
Transpunerea e aplicată în special în cazul cînd sînt necesare conductoare cu secţiune mare; astfel de conductoare nefiind indicate, deoarece ar produce pierderi mari prin
Transpunere
571
Transversală
III. Transpunerea conductoarelor maşinilor electrice. a) prin împăturare; b) prin încrucişare; c) prin răsucire.
curenţi turbionari, se înlocuiesc cu un fascicul de mai multe conductoare cu secţiune totală egală, însă cu secţiuni individuale mai mici, izolate între ele. Cum, în anumite puncte, aceste conductoare sînt în contact între ele, se constituie circu ite închise, în cari tensiunile electromotoare induse inegale provoacă curenţi de circulaţie, şi deci pierderi suplementare. Prin transpunerea con-ductoarelor se micşorează aceste efecte.
Se deosebesc (v. fig. III) următoarele moduri principale de transpunere: prin împâturare, prin încrucişa re, şi prin răsucire; primul mod, deşi mai puţineficient, fiind mai uşor de aplicat, e cel mai frecvent.
1.	Transpunere. 3. Elt.: Operaţie de efectuare a unei transpuneri în sensul 2, care se execută la montarea unei linii de energie (v. Linie electrică de energie) sau a unei linii de telecomunicaţii (v. Linie electrică de telecomunicaţii).
2.	Transpunerea benzilor de frecvenţa. Telc.: Operaţie care consistă în deplasarea în spectru a benzilor de frecvenţă ale diferitelor căi de telecomunicaţie individuale ale unui sistem multiplex cu diviziune în frecvenţă, pentru a asigura separarea lor sau pentru a Ie readuce în benzile iniţiale (v. Multiplex, procedeu Sistem de telefonie cu curenţi purtători, sub Sistem de telefonie). Prin transpunere se asigură transmiterea simultană a mai multor semnale pe aceeaşi linie de telecomunicaţii sau cu acelaşi echipament. Pentru a evita perturbarea căilor de telecomunicaţii între ele, transpunerea se face folosind mijloace de modulaţie (v. Modulaţie), cum şi mijloace de filtrare (v. Filtru electric). Mijloacele de modulaţie asigură transpunerea propriu-zisă a benzilor de frecvenţă corespunzătoare căilor de telecomunicaţii considerate, iar mijloacele de filtrare asigură selectarea benzilor de frecvenţe dorite, din spectru.
3.	Transsinclinal, pl. transsinclinale. Geol.: Sinclinal (v.) transversal pe direcţia structurii geologice. Sin. Coborîre axială.
4.	Transonic. Mec. fl.: Regim de trecere din domeniul sonic în cel supersonic. V. şl Regim sonic.
5.	Transsudat, pl transsudate. BioL: Produs patologic sub formă lichidă conţinînd, în principal, substanţe albuminoide, care apare şi trece din sînge în ţesutul interstiţial sau într-o cavitate naturală a organismului (pleurală, peritoneală, etc.). Transsudatul apare fie în cazul cînd pereţii capilarelor devin mai uşor permeabili, fie cînd se dezvoltă o presiune interioară exagerată, fie în cazul cînd sîngele capilarelor a suferit unele modificări, etc. După compoziţia lor chimică şi după aspect se cunosc transsudate albuminoide, fibrinoase, hemoragice, seroase sero-fibrinoase, etc. în cazul în care acest produs patologic apare la suprafaţa corpului (piele, mucoasă, etc.) sau a plantelor se numeşte exsudat. La plante se deosebesc transsudate naturale (secreţiuni, rezine, uleiuri, etc.) şi transsudate (exsu-date) produse prin acţiuni voite sau întîmplatoare.
6.	Transsylvanella. Paleont.: Gasteropod din subclasa Opis-tobranchiata. Cochilia, asemănătoare cu a genului Actaeo-nella, se deosebeşte de aceasta prin două caractere: spira mai înaltă şi prezenţa unei singure creste columelare.
Specia T. lamarcki (Zek) e cunoscută în ţara noastră din Cretacicul superior al basinului Haţeg.
7.	Transurane. Chim. V. Transuranice, elemente
8.	Transuranice, elemente Chim.: Elemente cari au număr atomic mai mare decît acela al uraniului, adică de la numărul de ordine 93 în sus. Pînă azi se cunosc 11 astfel de elemente (v. tabloul), toate obţinute pe cale artificială. Neptuniul şi plutoniul au fost identificaţi şi în scoarţa pămîntului, în minereuri de uraniu, însă în cantităţi foarte mici, astfel încît nu pot fi separate. E posibil să se găsească în aceste minereuri şi alte elemente transuranice rezultate prin diferite reacţii nucleare, însă dată fiind viaţa lor foarte scurtă, concentraţia e atît de mică, încît devine dificilă nu numai separarea, dar şi identificarea lor.
Transsylvanella
lamarcki.
Numărul de ordine	Numele elementuiul	Simbolul	Greu- tatea atomică	Valenţa
93	Neptuniu	Np	237	II, III, IV, V, VI
94	Plutoniu	Po	242	II, III, IV, V, VI
95	Americiu	Am	243	II, III, IV, V, VI
96	Curiu	Cm	247	III
97	Berkeliu	Bk	247	III, IV
98	Californiu	Cf	251	III
99	Einsteiniu	Es	254	III
100	Fermiu	Fm	253	
101	Mendeleeviu	Md	256	III
102	Nobeliu	No	255	III
103	Lawrenciu	Lw	257	III
Toate elementele transuranice sînt instabile. Astăzi se cunosc, pentru majoritatea acestor elemente, foarte mulţi iso-topi, toţi radioactivi.
Elementele transuranice constituie un grup aparte prin comportarea lor chimică, consecinţă a structurii electronice a atomilor lor. Aceste elemente prezintă o mare asemănare cu elementele din grupul lantanidelor. La elementele transuranice se produce completarea cu electroni în nivelul 5 f, după cum la lantanide se produce completarea în 4 f. La elementele neptuniu, plutoniu şi americiu, electronii din 5 f sînt mai slab legaţi în atom decît electronii din 4f ai lantanidelor corespunzătoare: promeţiu, samariu, europiu.în consecinţă , aceste elemente prezintă şi valenţe superioare lui trei care, de fapt, e valenţa comună lantanidelor şi transuranelor. Asemănarea structurală dintre transurane şi lantanide începe abia de la elementul curiu, corespondent cu gadoliniul, dintre lantanide. De aici şi numele de curide, care se dă uneori elementelor transuranice. Analogia cu lantanidele de aici înainte se păstrează pînă la elementul lawrenciu (cu care completează nivelul 5 f), asemănător luteţiului dintre lantanide.
9. Transvazare. Tehn.: Operaţia de trecere a unui fluid sau a unui material pulverulent dintr-un recipient în altul. Transvazarea se poate efectua cu ajutorul pompelor, prin sifonare şi suprapresiune, sau prin gravitaţie (denivelare).
io. Transversala, pl. transversale. 1. Geom.: Dreaptă care intersectează laturile sau prelungirile laturilor unui triunghi. Segmentele determinate pe laturi sînt astfel, încît produsul a trei dintre ele, cari nu au aceleaşi capete, e egal cu produsul celorlalte trei (teorema lui Menelaus).
u.	Transversala. 2. Mat., Tehn.: Sin. Rezolventă. V. sub Nomogramă cu puncte aliniate (sub Nomogramă),
T ransvertor
572
Tranziţie apă-ţiţei
1.	Tranşvertor, pl. transvertoare. Elt.: Maşină electrică comutatoare sincronă, care converteşte curent continuu în curent alternativ monofazat sau polifazat, şi invers, sau schimbă un curent alternativ de o frecvenţă în unul de altă frecvenţă.
2.	Tranşare. Ind. alim.: Proces tehnologic prin care carnea rezultată de la tăiere în jumătăţi sau sferturi e separată în porţiuni anatomice în vederea dezosării mai convenabile sau a porţionării după sorturi de calitate, cu os sau fără os. Carnea tranşată se livrează sub formă preambalată în pungi de material plastic, în pachete de 500 g sau 1 kg, în stare refrigerată sau congelată.
în întreprinderile moderne, procesul tranşării e în mare parte mecanizat, utilizîndu-se ferestraie acţionate electric, cum şi benzi pentru transportul cărnii tranşate, sortată pe calităţi. Benzile sînt confecţionate din foi de oţel inoxidabil, din plexi-glas sau din cauciuc special pentru utilizare în industria alimentară.
3.	Tranşa, pl. tranşe. Poligr.: Sin. Şnit (v. Şnit 3).
4.	Tranşee, pl. tranşee. 1. Tehn.; Şanţ de lăţime mică în raport cu lungimea. Tranşeele sînt folosite pentru aşezarea fundaţiei unui zid, a unor conducte, cabluri, canalizări, etc. Uneori se numesc tranşee şi debleurile executate pentru a permite instalarea unei căi ferate sau construcţia unei şosele într-un teren accidentat.
5.	Tranşee. 2. Tehn. mii.: Sistem de şanţuri comunicînd între ele, executate pe o poziţie de luptă sau înapoia acesteia, în scopul adăpostirii în interiorul lor a apărătorilor poziţiei. Tranşeele trebuie să permită mişcarea apărătorilor în lungul lor, în vederea realizării legăturilor, a aprovizionării, a executării tragerilor din tranşee, şi adăpostirea în timpul tragerilor inamice, în special a bombardamentelor de artilerie.
Adîncimea tranşeei depinde, în primul rînd, de timpul disponibil pentru săparea ei. în sensul către inamic, tranşeele au un prag pe care se ridică trăgătorul pentru a trage, cum şi un parapet realizat cu o parte din pămîntul scos din tranşee, care serveşte la rezemarea puştii, avînd şi rol protector. La anumite distanţe sînt construite adăposturi întărite pentru odihna apărătorilor şi pentru comandanţii trupelor, adăposturi pentru muniţii şi provizii şi puţuri pentru scurgere, pentru apă de băut, şi latrine.
Tranşeele sînt săpate după un anumit plan de apărare al poziţiei respective. Ele au, în general, orientarea paralelă cu frontul, dar sînt în zig-zag. între tranşeele în cari se găsesc trupele cari apără poziţia de luptă sînt săpate tranşee de legătură, avînd tot forma în zig-zag, dar orientarea generală perpendiculară pe direcţia frontului. Numărul tranşeelor într-o poziţie de luptă e variabil şi depinde de rolul care se atribuie poziţiei, de timpul disponibil, de mijloacele de săpare, etc.
6.	Tranzit, pi. tranzituri. C. f.: Trecerea unui tren sau a unui călător printr-o staţie (sau ţară) fără alte operaţii sau staţionări decît cele strict necesare pentru încrucişări sau schimbări de direcţie. Călători în tranzit sînt numiţi toţi acei călători cari schimbă trenul pentru o altă direcţie şi staţionează în staţia (în ţara) respectivă pînă la plecarea trenului în direcţia schimbată. Tren în tranzit e numit orice tren care trece fără oprire printr-o staţie sau care opreşte în staţie numai pentru încrucişări sau treceri înainte, dar nu lasă şi nici nu primeşte vagoane în compunerea lui, deci nu face manevre în staţia respectivă.
Cu urmărirea şi dirijarea vagoanelor din cuprinsul unei* staţii cu activitate mare se ocupă biroul de tranzit, care păstrează şi întocmeşte şi documentele cari însoţesc vagoanele în activitatea for de transport. Acest birou cuprinde: tranzitul special, care se ocupă cu problemele de dirijare a vagoanelor goale, cu întocmirea foilor de drum pentru aceste
vagoane şi cu ţinerea evidenţei vagoanelor goale; tranzitul ordinar, care se ocupă cu toate problemele în legătură cu primirea şi predarea vagoanelor de către beneficiarii mărfurilor, cu avizarea beneficiarilor, cu înregistrarea documentelor de transport, cu urmărirea încărcărilor şi descărcărilor şi manevrarea vagoanelor şi cu avizarea biroului de mişcare pentru introducerea vagoanelor în compunerea trenurilor.
7.	Tranzit. 2. Telc.
V. Legătură de tranzit, sub Legătură 8.
s. Tranziţie apâ-ţi-ţeî. Expl. petr.: Porţiunea din stratul productiv, saturată (v. Coeficient de saturaţie) cu apă şi cu ţiţei în proporţii variabile cu grosimea stratului (v. fig. /). Distribuţia saturaţiilor de-a lungul porţiunii de tranziţie variază de la o saturaţie totală cu apă (Sa—1) la şi sub „nivelul de echilibru'*, pînă la
o	saturaţie ireductibilă mecanic, de ordinul a
0,2---0,6 din volumul porilor. Această variaţie e determinată de reţinerea apei: în canale (fisuri, etc.) a căror presiune capilară e mai mare decît presiunea motoare care provoacă înlocuirea l- Distribuţia saturaţiilor pe verticală într-un apei veterice de către	zăcămînt	de ţiţei cu gaze libere,
ţiţei în restul rocii; prin °) 'n condiţii particulare (nisip cu compoziţie mod ificarea pronunţată granulometrică medie); b) în cazul cînd ţiţeiul a bilanţului celor două e cantitativ subordonat; /) zona de saturaţie componente ale curburii totală cu apă; //) zona de tranziţie apă-ţiţei; meniscului îfRx şi 1/#2 11 ^ zona de saturaţie preponderentă cu ţiţei; (v. fig. II) pe măsura scă- IV) zona de tranziţie ţiţei-gaze; V) zona de derii saturaţiei în apă şi saturaţie preponderentă cu gaze libere ; A) zo-a restrîngerii acesteia în na de apă; Ţ) zona de ţiţei; G) zona de gaze; apropierea punctelor de 0 saturaţia cu apă; 2) saturaţia cu ţiţei; contact ale particulelor	3) saturaţia cu gaze.
solide cari constituie roca; prin reducerea progresivă a posibilităţilor de eliminare a apei din cauza micşorării treptate a grosimii particulei de apă reţinute temporar prin adsorpţie (trecerea apei din starea de distri-buţie „funiculară", cu continuitate, în stare „pendulară14 restrînsă la zona de contact a particulelor solide); în canalele „fund de sac" sau echivalente.
Cum tranziţia apă-ţiţei se poate repeta pe verticala profilului străbătut de sondă, din cauza repetării caracteristicilor colectoare ale rocii, cunoaşterea cît mai exactă a acestei distribuţii prezintă o mare importanţă pentru alegerea intervalelor
010 2030 905060103030100 Saturăt/3, %
3
Sstursfia, % b
Tranziţie cuantica
Trapei
cari urmează să fie perforate, determinînd astfel: productivitatea sondei, gradul ei de perfecţiune hidrodinamică, stabilitatea acestui grad în timp, cum şi comportarea sondei din punctul de vedere al conservării raţiilor gaze-ţiţei, gaze-apă, formării conurilor de apă, etc.
Tranziţia apă-ţiţei se extinde, practic, pe distanţe de ordinul centimetrilor (mai rar) sau al metrilor (mai frecvent), extensiunea ei fiind determinată de gradul de dispersiune al distribuţiei poromeritice (v. Poromeritică, distribuţie —) şi de fineţea celor mai mici canale ale reţelei de canale capilare.
1.	Tranziţie cuantica. Fiz.: Trecerea unui sistem dintr-o stare caracteristică pentru una sau mai multe mărimi fizice M într-o altă stare caracteristică pentru aceste mărimi. Prin stare caracteristică pentru o mărime fizică se înţelege o stare în care această mărime are o valoare^bine (unic) determinată, în sensul Mecanicii cuantice (v.). într-o tranziţie cuantică mărimea sau mărimi le M îşi schimbă valoarea M- -+Mj{i-~ iniţial, /—final).
Noţiunea de tranziţie cuantică s-a introdus întîi în Teoria cuantică veche (Bohr) ca procesul prin care un atom trece dintr-o stare staţionară (de energie bine determinată W?) într-o altă stare staţionară (de energie Wf), emiţînd sau absorbind \Wi~W A
un foton de frecventă v=---------T—unde Ă=6,62*10-27 erg*s
n
e constanta lui Planck. în această teorie tranziţiile cuantice („salturile cuantice") apăreau ca procese instantanee, neanalizabile prin M'ecanica clasică şi Electromagnetismul clasic, în contrast cu stările staţionare, cari constituiau stări de mişcare susceptibile pînă la un anumit punct de astfel de reprezentări.
în Mecanica cuantică actuală, trecerea de la o stare iniţială în care M~M- la o stare finală cu M=M^ e descrisă în felul următor (pentru simplicitate, se consideră un sistem cu un singur grad de libertate, corespunzător unei coordonate x). în starea iniţială (t—0) funcţiunea de undă ^(x, t) a sistemului e <]>(#, 0)=<p (#), unde cp-(x) e o funcţiune caracteristică (proprie)
A
a operatorului M asociat cu mărimea M, corespunzătoare valorii M=M-\
în continuare, ^ (x, t) evoluează după ecuaţia lui Schrodinger, h ^
2 tc i
A
(H e hamiltonianul sistemului), astfel încît, la un moment dat ^>0, expresia sa e bine determinată. în acest moment mărimea M nu mai are, însă, în general, o valoare bine determinată, în sensul că măsurarea ei (în diferite experienţe repetate, cu aceeaşi condiţie iniţială M—M. sau 'b(x, 0)=9y(#)) poate furnisa valori diferite. îndată după efectuarea unei astfel de măsurări (dar nu şi înainte de ea), care dă, de exemplu, rezultatul M—Mj, mărimea M are, însă, bineînţeles, o valoare bine determinată Mj şi sistemul e reprezentat printr-o funcţiune de undă ty(x, t±-\-0)—<Şj(x), unde 9j(x) e funcţiunea caracteristică definită prin M9jr(x)—Mj{x). Trecerea cp/(*)->> ->9y(#), care se realizează între momentele 2=0 şi 2=^+0, constituie tranziţia cuantică.
Această schemă generală (convenabil extinsă şi la cazurile sistemelor cu mai multe grade de libertate sau al situaţiilor iniţiale definite mai puţin precis decît printr-o funcţiune de undă) generează două probleme fundamental diferite: o problemă de calcul (evaluarea probabilităţii tranziţiei M.-+M f) şi o problemă de principiu (problema procesului de măsură),
Problema de calcul are, în formalismul Mecanicii cuantice, următoarea soluţie: probabilitateatranziţiei M-->M (sau 9j(#)-► 9y-M). în intervalul (0, ^+0), e dată de
f
=H<\>
■f>=
-co
V	tx—0) • 9j(x) • dx
unde t-d inger —
= tx) a ecuaţiei lui Schro-
A
care la t—0 se reduce la 9•(#)'. Aplica-
x—0) e acea soluţie (la / =
h _ a<|j
2	izi
rea efectivă a acestei relaţii necesită deci rezolvarea ecuaţiei Schrodinger; în mod obişnuit acest lucru nu e posibil decît aproximativ, cea mai frecventă situaţie fiind aceea în care
A A A
tranziţia se datoreşte prezenţei în hamiltonianul
A
a unui termen „perturbator" H' mult mai puţin important
A
decît termenul „neperturbat" /^(teoria perturbaţi ilor nestaţionare).
Problema de principiu apare din posibilitatea analizării tranziţiei 9;(#) -► 9^#) ca o transformare în două etape:
între t—0 şi t—tx—0 (momentu I care precedează măsurarea):
(1)	M*. 0)=9/(*) -> Mtf.V-O).
unde ^{x, tx—0) e soluţia menţionată	^)	a	ecuaţiei
h a-i ^
—	-5—. • -r- —H^ cu condiţia iniţială ty(x, 0)=9 (x).
LlZ% (yt
între t=t1—0 şi t=tx-\-0 (momentul imediat posterior măsurării):
(2)	^(x,	0)	ty(x,	^+0)=9^(^).
Transformarea (1) e continuă şi perfect determinată; transformarea (2) e discontinuă (instantanee) şi determinată numai statistic. S-a demonstrat că (2) nu e reductibilă la (1)(neputînd fi analizată ca o evoluţie de tipul celei din ecuaţia lui Schrodinger, chiar avînd loc într-un interval de timp infinit mic *1—0, /i+0), dar că rezultatele observabile ale teoriei (probabilităţile	sînt independente de ceea ce se consideră
cafăcînd parte din sistemul observat şi de ceea ce se înglobează în aparatul de măsură. Afară de aceste rezultate, cunoscute de mult, se consideră în general astăzi că problematica relaţiilor dintre (1) şi (2) nu e epuizată, deşi nu există încă un acord asupra a ceea ce mai e de explicat, asupra naturii înseşi a problemei şi nici, bineînţeles, asupra rezolvării ei.
2.	Tranziţie, punct de Chim. fiz.: Sin. Temperatură de tranziţie. V. sub Incongruent, punct de topire
3.	Tranziţie serie-paralel. E/t.: Sin. Trecere serie-para-lel (v.).
4.	Trapa, pl. trape. 1. Tehn.: Capac sau placă, folosite pentru acoperirea temporară a unei deschideri. De exemplu, trapa unui recipient poate fi un perete mobil al acestuia, care se deschide pentru golirea lui.
5.	~ de vizitare. Tehn.: Capac rabatabil sau culisant, care acoperă un orificiu de vizitare, de exemplu în podeaua unui vagon, a unei nave, etc., permiţînd controlul diverselor piese, instalaţii, etc., dispuse sub podea.
6.	Trapa, 2. Cs.: Sin. Chepeng (v.).
7.	Trapez, pl. trapeze. Geom.: Patrulater plan convex avînd două laturi paralele, numite baze (v. Poligon) (v. fig. a).
Distanţa h dintre cele două laturi paralele se numeşte înălţime.
între unghiurile unui trapez există relaţiile: f	j 2(A + 2£D=2dr
^	\2fB+4:C=2dr.
Trapezan
574
Tras, maşină auxiliară de —
Un trapez care are un unghi drept se numeşte trapez-drept unghi (v. fig. b). în acest caz, unghiul asociat în relaţia respectivă (1) unghiului drept e, şi el, unghi drept.
Un trapez în care unghiurile adiacente uneia din baze sînt egale, de exemplu:
2ţA—J<Bt
se numeşte trapez i s o s-ce I (v. fig. c). în acest caz, unghiurile adiacente celeilalte baze sînt egale:
laturile neparalele sînt egale:
AD—BC
şi unghiurile opuse sînt suple-mentare:
4^+4C=2 dr
Jf.B + ^D=2 dr.
Un trapez isoscel e inscriptibil, adică vîrfurile sale sînt situate pe un acelaşi cerc.
Aria domeniului plan care a) are ca frontieră un trapez e egală cu aria unui triunghi în care o latură e egală cu suma celor două baze, iar înălţimea corespunzătoare e egală cu înălţimea trapezului
dl= {a+b)h
i.	Trapezan, pl. trapezani. Zoo/., Pisc.: Lucioperca perca L. Puiet de şalău sub 30 cm lungime comercială sub dimensiunea legală permisă la	Ş	/
pescuit în apele	5
naturale (deci in-	Al ^3
terzis la pescuit), fiind protejat pentru asigurarea menţinerii sau refacerii efectivelor piscicole.
2.Trapezoedru,
pl. trapezoedre.
Mineral. :	For-
mă cristalografică din clasa oloedrică a sistemului cubic (v. Cubic, sistemul ~-).
Trapez.
trapez; b) trapez dreptunghi; c) trapez isoscel.
Banc de tras cu lanţ, cu două posturi.
1) batiu; 2) lanţ de tracţiune a căruciorului; 3) cărucior; 4) roată de lanţ; 5) motor de acţionare; 6) reductor ; 7) port-filieră; 8) păpuşă.
3.	Trapp, pl. trappuri. Petr.: Bazalt (v.) de platouri, care
formează pînze de lavă suprapuse, avînd aspectul de trepte pe marginile abrupte ale	iTt,),!!!! ITTT
platourilor. (Termen învechit.)
4.	Tras, pl. trasuri."
Poligr.: Sin. Tipar de corectură(v. Corectură, tipar de ~).
5.	Tras, ac de
Tehn.: Unealtă constituită dintr-o tijă subţire, pentru deplasat şi potrivit materialul de umplutură în obiecte de tapise-
rie (de ex.: perne, saltele), de sîrmă de oţel, care are o extremitate ascuţită şi cealaltă fie lăţită (circa 1/3 din lungimea tijei), astfel încît să formeze un mîner, fie echipată cu un mîner de lemn (v. fig.)* La folosire trebuie să se evite ruperea pînzei învelitoare a obiectului de tapiserie. Sin. Suhac.
6.	Tras, banc de Mett., Metg.: Maşină de lucru pentru fasonarea prin tragere a barelor sau a ţevilor metalice, la care trecerea materialului prin filieră se face datorită unei forţe exercitate de un cărucior cu fălci, acţionat de un lanţ sau de un mecanism hidraulic. Var. Banc de tragere.
Un banc de tras (v. fig.) e constituit, în principal, dintr-un batiu care suportă materialul de prelucrat; un electromotor care, prin intermediul unui reductor, acţionează o roată de lanţ, care antrenează un lanţ; lanţul de tracţiune legat de căruciorul care poartă fălcile de prindere cu ajutorul cărora se prinde capul ascuţit al barei sau al ţevii şi care execută tragerea. De regulă, alături de. banc de tras e dispus patul pentru bare sau ţevi, de pe care 'materialul e luat, de regulă mecanizat, şi depus pe banc, în faţa filierei de tragere. Se construiesc şi bancuri cu acţionare hidraulică.
La bancurile recente, operaţiile sînt automatizate, pentru mărirea productivităţii; bancurile se construiesc duble, triple şi multiple, adică pentru a efectua concomitent mai multe trageri.
Forţa de tragere a bancurilor variază între 0,5 şi 150 tf. De regulă, lungimea de tragere e de 6v**24 m, rareori se construiesc bancuri, folosite în special la tragerea ţevilor de metale neferoase, cu lungimea de tragere pînă la 120 m.
Viteza de tragere se poate varia în 2-**6 trepte, între 6 şi 100 m/min. De regulă, acţionarea se face cu motoare de curent continuu pentru cursa activă şi cu motoare de curent alternativ pentru cursa de întoarcere.
Recent s-au construit şi bancuri combinate de tras bare sau ţevi din colaci, pentru diametri
cuprinşi între 2 şi ^	40	mm, la cari se
execută concomitent cinci operaţii: introducerea forţată a capătului neascuţit în fî-
I	ieră, tragerea prin filieră, retezarea la lungimea dorită, îndreptarea şi polizarea suprafeţei; aceste bancuri lucrează cu viteze de tragere de 28*** 50 m/min.
Mett.: Maşină pentru
	1	Hanuri
, I n i—	\r 	 r— r	vr	-*1	rirm TI
	=b _:r cTh:.	j	-td® Li
Ac de tras (suhac). a) fără mîner; b) cu mîner de lemn.
7.	Tras, maşina auxiliara de Ut
alimentarea preselor cu acţiune dublă, de prelucrare la rece, cu material (ţeavă sau bară calibrată) în tronsoane de lungimea necesară executării unei piese. Ea se montează înaintea mecanismului de alimentare a presei şi lucrează intermitent. Maşina e constituită dintr-un batiu cu ghidaje orizontale (pentru sania port-filieră), pe care sînt montate: mecanismul de antrenare, aparatul de îndreptat cu role, mecanismul auxiliar pentru avans, mecanismul auxiliar de prindere, sania port-filieră (cu rezervor pentru materialul de ungere), mecanismul principal de prindere. în timpul dintre două curse utile ale presei, materialul e imobilizat în mecanismul principal de prindere
Tras, trîunchî —
575
T rasare
şi e tras la dimensiune, prin deplasarea săniei port-filieră în sensul invers celui de avans al materialului. Cînd materialul avansează în presă, fălcile celor două dispozitive de prindere sînt descleştate, iar materialul antrenează sania port-filieră în sensul spre presă.
1.	Tras, trunchi Silv. V. Trunchi tras, sub Trunchi.
2.	Trasa trenului, pl. trasele trenului. C. f.; Diagrama mişcării unui tren, transpusă pe graficul de circulaţie pe întregul parcurs al trenului. E formată din fragmente de linii înclinate, cu întreruperi la punctele de secţionare şi cu deplasări în funcţiune de timpul de staţionare. Numărul de trase, în fiecare sens de circulaţie pe un interval de 24 de ore, reprezintă traficul, în trenuri, al liniei respective.
La punerea în circulaţie a unui tren nou, care nu era prevăzut în graficul de circulaţie al liniei respective, se procedează la stabilirea trăsei acestui tren, ce se înscrie în intervalele disponibile ale graficului de circulaţie.
întocmirea unui grafic de circulaţie la capacitatea maximă a liniei respective cuprinde toate trasele posibile pentru acea linie. Din aceste trase se ocupă numai cele necesare circulaţiei trenurilor prevăzute în grafic şi restul reprezintă trase disponibile în grafic.
3.	Trasaj, birou de Nav.: încăpere care adăposteşte secţia cu acelaşi nume de pregătire a fabricaţiei, din cadrul unui şantier naval, în care se execută trasarea la scară redusă a planurilor de forme, cum şi planurile de execuţie ale elementelor constructive ale corpului navelor de construit.
Planurile de trasaj şi de execuţie întocmite după planurile de forme teoretice — de obicei la scara 1 : 10 sau 1:5 — sînt destinate fie fotografierii în vederea obţinerii negativelor cari urmează să fie proiectate optic în cadrul operaţiilor de trasaj optic (desene-şablon), fie pentru însemnarea sau decuparea tablelor folosind instalaţii automate de tăiere cu gaze fdesene-model); unele dintre aceste instalaţii de tăiere execută decuparea automată direct după planuri.
Afară de spaţiile şi de dotaţia necesară pentru executarea şi conducerea lucrărilor de trasaj propriu-zise, biroul de
1 1
C^CZI CZ3 CZl 2
cm cm cm nu 2 u
L—J I-3 1-1 L-1 bogosL
Schema de organizare a biroului de trasaj.
/) trasarea planurilor de forme la scară redusă; II) întocmirea desenelor-şablon şi a desenelor-model; III) fotografierea desenelor-şablon; IV) copierea planurilor de trasaj; V) revelare, fixare, spălare; VI) arhivă; VII) birou; 1) mese de trasaj; 2) mese pentru întocmirea desenelor-şablon şi a desenelor-model; 3) instalaţie de copiat; 4) băi de fixat şi spălat clişee şi copii fotografice; 5) aparat fotografic; 6) ecran de fixare a desenelor-şablon; 7) reflectoare; 8) băi de fixare şi spălare a negativelor desenelor-şablon; 9) mese;
10) dulap; 11) stelaj.
trasaj e înzestrat şi cu un laborator fotografic (v. fig.). V, şî sub Trasarea navei.
4.	Trasaj, sala de Nav. V. Sală de trasaj.
5.	Trasare. 1. Tehn., Ind. lemn.: Operaţie de însemnare, prin zgîriere cu acul de trasare sau prin imprimare cu punctatorul, pe suprafaţa unei piese brute sau semipre-
lucrate, a semnelor necesare pentru prelucrarea ei cu o unealtă, sau cu o maşină-unealtă, sau pentru potrivirea ei într-o poziţie determinată (pentru poziţionare). Sin. însemnare.
Se deosebesc două procedee de trasare: trasarea tuturor conturelor necesare pentru uzinarea completa a piesei (procedeu care asigură înscrierea tuturor dimensiunilor piesei uzinate pe materialul brut); trasarea părţilor principale cari trebuie prelucrate, urmînd ca trasarea să fie completată după prima uzinare (în acest caz, axele de simetrie ale piesei fiind stabilite la prima trasare, defectele nu mai pot fi corectate ulterior).
Pentru ca liniile trasate să fie cît mai vizibile, suprafeţele piesei se vopsesc (de ex.: la piesele turnate sau forjate, cu un amestec de humă albă, ulei de in şi un sicati.v; la piesele prelucrate sau cu suprafeţe lucioase, cu un amestec de schellack colorat cu fuchsină, cu sulfat de cupru, etc.), iar liniile trasate mai sînt scoase în relief şi prin puncte imprimate (cu punctatorul), dispuse aproximativ echidistant pe aceste linii, cum şi la intersecţiunile lor; pe traseurile curbe, punctarea se face la intervale mai mici decît pe traseurile drepte. în general, pentru trasare e necesară alegerea unui plan de referinţă (de la care se începe trasarea), care poate fi o suprafaţă definitivă (prelucrată în prealabil sau care nu trebuie prelucrată) a piesei, un plan median al acesteia (la care se raportează planele de prelucrare), sau o suprafaţă definitivă (prelucrată în prealabil sau care nu trebuie prelucrată) şi un plan median (în care caz se pleacă de la suprafaţa definitivă, se trasează planul median şi apoi planele de prelucrare), (v. fig. /). Planele med iane
/. Plane de referinţă la trasare, o) trasare raportată la o suprafaţă definitivă; b) trasare raportată la un plan median ; c) trasare raportată la o suprafaţă definitivă şi la un plan median; A-A) suprafaţa definitivă; M-M) plan median; h, hx şi h2) distanţele de Ja planul de referinţă, pentru stabilirea planelor de prelucrare; P-P, R-R, S-S şi T-T) planele de prelucrare trasate.
şi planele de prelucrare servesc şi la potrivirea (poziţionarea) piesei la prinderea la maşina-unealtă. — De cele mai multe ori, pe lîngă liniile de prelucrare se mai trasează şi linii de control
II. Linii de control.
1) piesă; 2) suport reglabil; 3) echer de trasare; 4) masă de trasare; 5) linie de prelucrare; 6) linie de control.
(imprimate la distanţa de 2***5 mm de primele), cari rămîn pe piesă după prelucrare şi servesc şi ca linii de reper la montare (v. fig. II).
Trasare, ac de ~
576
Trasarea rlaveî
Trasarea se efectuează pe placa de trasare sau pe masa de trasare (v.)f uneltele folosite fiind: acul de trasare, punctatorul, paralelul, rigla, compasul de trasare, linealul, echerul, şablonul, etc.
1.	ac de Ut., Mett., Tehn. V. Ac de trasare.
2.	navei. Nav.: Trasarea elementelor planurilor de forme ale unei nave înaintea construirii, reparării sau modificării acesteia, în scopul determinării conturului elementelor de rezistenţă ale navei, cum şi a locurilor şi formelor îmbinărilor elementelor de construcţie şi ale diferitelor accesorii fixate pe corp. După felul procedeului utilizat, se deosebesc: trasare la scară naturală şi trasare la scară redusă.
Trasarea navei la scară naturală consistă în reproducerea pe planşeul sălii de trasaj, în mărime naturală, a liniilor curbe obţinute prin secţionarea corpului navei cu plane transversale (normale pe planul diametral longitudinal al navei) şi cu plane longitudinale (paralele cu nivelul apei sau cu planul diametral longitudinal al navei) şi proiectate pe cele trei plane de proiecţie principale: planul longitudinal, planul orizontal şi planul vertical (planul cuplelor). Trasarea navală include lucrări de desfăşurare a tablelor bordajului, a carlingelor, stringherilor, etc.
în general, trasarea planului de forme cuprinde: trasarea liniei de bază şi a cadriIaju 1 ui, trasarea şi balansarea liniilor de forme teoretice, trasarea liniilor practice, trasarea liniilor de constructie.
Trasarea liniilor pe planşeul sălii de trasaj se execută fie cu ace de trasaj (metodă veche, aproape abandonată), fie cu trăgătoare speciale, cu ajutorul unor flexibile (v. Flexibil de trasaj) de lemn (cari au lungimi pînă la 25 m). Sin. Trasare la scară reală.
Trasarea navei la scară redusă, numită şi trasare optică, consistă în proiectarea unui desen de construcţie pe materiajul care urmează să fie prelucrat, cu ajutorul unui aparat optic. în acest mod trasarea se efectuează direct pe piesă, urmărind imaginea desenului proiectat, fără a mai fi necesară executarea de şabloane de trasaj.
Trasarea se face pe mese de trasaj şi de desen la o scară redusă, aducerea imaginilor la scara naturală în scopul util izării lor la operaţia succesivă de însemnare a tablelor şi a profilurilor făcîndu-se fie direct în atelierul de construcţii corp, pe cale optică (prin proiecţie luminoasă), fie cu instalaţii speciale de însemnare şi tăiere cu comandă electronică.
în construcţiile navale, trasajul optic înlocuieşte cele două operaţii succesive ale procedeului clasic — trasarea la scara reală a planurilor de forme şi de construcţie în sala de trasaj şi transpunerea datelor trasajului pe table şi profiluri prin intermediul şipcilor şi al şabloanelor — prin trasarea la scară redusă (de obicei 1:10 sau 1:5) a liniilor planurilor de forme în biroul de trasaj, urmată de proiectarea optică în mărime naturală, direct pe table, a clişeelor fotografice realizate după planurile la scară redusă.
Desenele de trasaj la scară redusă cari urmează să fie fotografiate se execută în general la scara 1:10 sau 1:5, în raport cu mărimea navei. Execuţia lor după planurile teoretice ale navei se face în biroul de trasaj cu ajutorul unor scule de desen cari să asigure realizarea de linii de grosime uniformă (0,1 mm pentru desenele la scara 1:10 şi 0,2 mm pentru cele la scara 1:20). Grosimea liniilor se verifică cu un microscop de construcţie specială, cu mărirea 10:1.
Pentru mărirea preciziei execuţiei, trasatorii folosesc ochelari cu lupe cu mărirea pînă ia 2,5:1 şi rigle gradate la scara dorită, echipate cu verniere. Recent se folosesc aparate de trasat prin coordonate ortogonale şi polare numite c o o r-donatografe, cari asigură o precizie a punctelor trasate de ±0,03 mm; unele tipuri de coordonatografe sînt comandate electronic, cu benzi perforate. Trasarea la scara respectivă a planurilor longitudinale, a punţilor, a liniilor de apă şi a
diagonalelor se face pe mese de trasaj cu dimensiuni corespunzătoare, cu tăblia de lemn sau de tablă de aluminiu vopsită în alb sau verde. Pentru celelalte lucrări de trasaj optic se utilizează mese de desen cu tăblia nevopsită, pe care se aplică hîrtie specială sau pelicule şi foiţe, de obicei de mase plastice, opace sau transparente. Condiţia principală a tuturor acestora e deformabilitatea lor minimă la variaţii de temperatură şi umiditate, pentru a nu altera dimensiunile la proiectarea optică. Pentru verificarea preciziei dimensionale, pe planurile de trasaj se reprezintă segmente de control constitu ind un itatea de măsură la scara desenului, cari se controlează cu o riglă etalon de lungimea unităţii alese la scara reală, în timpul proiectării optice. Mesele au suparafaţa de lucru orizontală, spre a se putea folosi flexibilele şi greutăţile de trasaj.
După completarea desenelor cu însemnările necesare, acestea sînt fotografiate cu un aparat de construcţie specială, echipat cu un sistem de lentile care să asigure eliminarea fenomenelor de dispersiune a imaginilor şi cu un obturator acţionat de un mecanism de ceasornic, pentru controlul timpului de expunere. Aparatul e montat pe o sanie deplasabilă pe verticală, pentru focusare. Fotografierea se face astfel, încît imaginea rezultată să fie la scara 1:10 faţă de desen, respectiv 1:100 faţă de dimensiunile lineare reale. Revelarea şi fixarea negativelor şi unele lucrări de reproducere pe hîrtie fotografică se execută într-o încăpere a clădirii biroului de trasare special echipată în acest scop.
Proiectarea pe table a negativelor fotografice astfel real izate se face cu ajutorul unuia sau al mai multor proiectoare (după volumul producţiei), instalat deasupra secţiei de însemnare şi marcare a tablelor, pe axa verticală a mesei de însemnare, la o înălţime faţăde planul de lucru al tablelor care e în funcţiune de dimensiunile maxime ale tablelor de însemnat. Aparatul de proiecţie e constituit, în general, dintr-o lampă cu vapori de mercur de 1000’**2000 W cu răcire cu apă sau cu aer, cu un sistem de lentile pentru mărirea 100:1 (sau 75:1) şi cu dispozitiv de schimbare automată a clişeelor, cu comanda de la sol. Instalarea proiectorului se face fie pe fermele acoperişului halei (soluţie care poate conduce la vibraţii în aparat datorite deplasării podurilor rulante, v. fig.), fie pe o construcţie metalică specială în formă de turn. întunecarea necesară a locului de lucru se realizează prin perdele amplasate în jurul acestuia.
Trasajul optic se poate realiza şi cu ajutorul instalaţiilor automate de tăiere cu gaze cari servesc la decuparea con-turelor tablelor, la cari capetele cari poartă duzele de tăiere se înlocuiesc cu dispozitive de însemnare şi marcare. Cu astfel de instalaţii, transpunerea semnelor pe table se face fie direct după desenele la scară redusă (1:10 sau 1:5) (desene-model), fie de pe negativele fotografice la scara 1:100. La astfel de instalaţii, însemnarea conturelor de decupare a tablelor nu mai e necesară, decuparea realizîndu-se cu aceste instalaţii prin comanda automată de la distanţă a capetelor de tăiere direct de pe desene sau după negativele fotografice.
Faţă de trasajul la scară reală, trasajul optic prezintă următoarele avantaje: reducerea volumului de muncă, ca urmare
Instalarea proiectorului pe ferma acoperişului, în sala de trasaj optic.
1) proiector; 2) masă de trasaj.
T rasare
577
T raseu
a reprezentării !a scară redusă şi a înlăturării execuţiei şabloanelor, îmbunătăţirea condiţiilor de lucru prin transpunerea în cea mai mare parte a lucrărilor din atelier în birouri, îmbunătăţirea calităţii fabricaţiei prin sporirea preciziei trasajului, economisirea unor însemnate cantităţi de materiale pentru şabloane. De asemenea se elimină necesitatea suprafeţelor de depozitare şi păstrare a şabloanelor, atunci cînd ele urmează să fie refolosite la construirea repetată a unei aceleiaşi nave, reducînd-o la păstrarea unor clişee fotografice de dimensiuni uzuale; permite transmiterea acestora la alte şantiere navale cari ar avea de executat aceleaşi nave sau reparaţii ale acestora, economisindu-le munca de trasaj respectivă.
Trasarea la scară redusă se uti I izează în general în atei ierele de construcţii navale, dar se foloseşte şi în atelierele de cazan-gerie şi construcţii metalice.
1.	Trasare. 2. Nav.: Desenarea	pe harta marină (v.) a
drumului adevărat al	navei	sau a	relevmentelor adevărate
optice sau radiogoniometrice luate la obiecte la uscat. Se execută cu echerele, cu liniile paralele, cu rigla Cras (v.), rigla autocap sau cu instrumente simiiare.
2.	Trasare. 3. Topog.: Operaţia de materializare pe teren a unui traseu, executată cu ajutorul punctelor de spri-j i n (repere, borne, ţăruşi, etc.), cu folosirea instrumentelor de vizat şi de măsură.
3.	Trasare, lucrări	de	Mine:	Totalitatea galeriilor cari
se sapă pe direcţia şi pe înclinarea unui zăcămînt şi cari delimitează panourile sau stîlpii de exploatare, în vederea pregătirii operaţiei de abataj.
4.	Trasat, ac de	Ut.,	Mett.,	Tehn. V. Ac de trasare.
5.	Trasator, pl. trasatori. Tehn.: Lucrător calificat care efectuează operaţia de trasare (v.Trasare 1).
6.	Trasator paralel, pl» trasatoare paralele. Ut., Mett., Tehn.: Sin. Paralel simplu. V. sub Paralel 2.
7.	Trasentinâ. Ind. chim., Farm.: Produs din clasa medicamentelor parasimpaticolitice (spasmolitice), care conţine ca produs chimic esterul difenil-acetic cu dietil-amino-etanol,
CH—HC HC^ V
XCH=HC/ \	C2H5
C H—CO—OC Ha—C H2—N xc2h5 XCH=HC/
clorhidrat. Acesta se obţine din acidul difenil-acetic şi clorură de dietil-amino-etanol, în mediu alcalin (carbonat de potasiu).
Trasentina întruneşte, într-o mică măsură, atît efectele neurotrope ale atropinei, cît şi efectele musculotrope ale papaverinei. Prin reduceri catalitice, cu oxid de platin, a unuia dintre nucleele aromatice, se obţine esterul dietil-amino-etilic al acidului ciclohexil-fenil-acetic, numit Trasentina H, mai activ decît trasentina. Se întrebuinţează, în Medicină, în tratamentul spasmului căilor urinare şi biliare, în colici intestinale, etc.
8.	Traseu, pl. trasee. 1. Tehn.: Axa principală a unei lucrări tehnice, proiectată pe planul de situaţie şi apoi aplicată pe teren prin marcarea amplasamentului lucrării. Exemple: traseul unei conducte de alimentare cu apă sau de canalizare, al unui funicular, al unei linii electrice, etc.
9.	Traseu. 2. Drum., C. f.: Axa unui drum sau a unei căi
ferate trasate pe teren. Traseul reprezintă o linie în spaţiu, care se compune din aliniamente şi curbe, în plan, şi din pante şi rampe, şi care se studiază în două proiecţii:	proiecţia
orizontală, reprezentînd planul de situaţie al traseului, şi proiecţia verticală, reprezentînd profilul longitudinal al lui.
în prima etapă de proiectare, studiul traseului se face în birou, folosind hărţi la scară mare şi avînd curbe de nivel.
După hartă, în funcţiune de scara acesteia, se face recunoaşterea generală a terenului, cu privire la condiţiile de amplasare a traseului şi de proiectare a construcţiilor. Scara hărţilor se alege în funcţiune de categoria căii de comunicaţie care se proiectează şi de lungimea traseului.
După hărţi la scară mică (1 :1 000000, 1 : 500 000, 1: 200 000) se studiază: direcţia generală a traseului, poziţia punctului iniţial şi final, poziţiile punctelor importante; amplasamentul reţelei de comunicaţie existente ; cond iţii le generale topografice şi hidrologice ale regiunii, trasîndu-se, prin punctele fixate, variantele posibile ale traseului, în funcţiune de condiţiile naturale date, şi cari deservesc cel mai bine centrele populate fixate.
După prelucrarea unei hărţi la scară mică, se trece la studiul pe hărţi la scară mare (1 :100 000*-*1: 50 000 şi mai mare), fixînd traseul prin punctele principale stabilite anterior şi precizîndu-se:	racordarea căii în punctele iniţial şi final,
accesele la porturi, întreprinderi, etc., punctele de traversare a altor căi de comunicaţie, traversarea sau ocolirea punctelor populate, amplasamentul lucrărilor de artă importante, etc., sectoarele traseului cu decIivităţi mari la ieşirea din văile rîurilor, punctele de traversare a pădurilor şi mlaştinilor, şi se'notează sectoarele de traseu pe cari trebuie să se studieze variante.
După această fază, se poate trece la recunoaşterea pe teren a traseului, verificîndu-se economicitatea soluţiilor studiate în birou, rezolvîndu-se următoarele probleme: se verifică harta, din punctul de vedere al reprezentării exacte a reliefului, a reţelelor hidrografice şi mai ales, a reţelelor de comunicaţie existente, a localităţilor şi limitelor acestora şi a basinelor de apă; se stabilesc amănunţit punctele iniţial şi final ale căii de comunicaţie şi racordările cu localităţile; se soluţionează problemele referitoare la trecerea traseului prin centrele populate, sau ocolirea acestora; se stabilesc punctele cele mai indicate pentru traversarea cursurilor de apă importante şi a rîpelor mari, cu variantele posibile; se stabileşte dacă e posibil ca traseul proiectat să utilizeze căi de comunicaţie şi lucrări de artă existente ; se stabileşte amplasamentul cel mai adecvat al traseului în sectoare cu declivi-tăţi mari, în zone de teren accidentate, în vederea reducerii lucrărilor de terasamente; se soluţionează problemele referitoare la evacuarea apelor de pe traseul proiectat; se obţin informaţii asupra caracteristicilor subsolului (cercetări geo-tehnice); se stabilesc, pentru diferite sectoare ale traseului, profilurile transversale ale terasamentelor, în funcţiune de condiţiile naturale.
O problemă esenţială la proiectarea traseului unui drum sau a unei căi ferate o constituie alegerea declivităţii maxime admisibile, în funcţiune de condiţiile de circulaţie a vehiculelor şi de relieful terenului, deoarece valoarea acestei decli-vităţi determină volumul lucrărilor de terasamente. Cînd declivităţile terenului sînt mai mari decît deciivităţile admisibile, se execută desfăşurarea traseului, care consistă în mărirea lungimii porţiunilor de traseu cu decIivităţi prea mari, în vederea micşorării acestora la valorile admisibile.
După definitivarea traseului se trece la amplasarea acestuia pe teren cu ajutorul jaloanelor, cari trebuie aşezate astfel, încît dintr-un punct intermediar dintre jaloane să se poată vedea în ambele direcţii cel puţin două jaloane. Jalonarea exactă a traseului în aliniamente lungi se verifică cu ajutorul orientării, cel puţin la fiecari 2 km.
Pichetarea traseului consistă în măsurarea lungimii lui, împărţirea traseului în pichete, pregătirea traseului pentru nivelment şi ridicarea planului de situaţie a zonei căii de comunicaţie.
Fixarea traseului se face fie cu ajutorul unor puncte speciale (ţăruşi ascunşi) şi stîlpi, fie prin raportarea la obiecte perma-
CH— HC
/
37
Traseu
578
Trasă
nente existente pe teren. Traseul trebuie să fie fixat în plan şi altimetric. în plan se fixează vîrfurile de unghi (printr-un ţăruş şi stîlpi de recunoaştere), aliniamentele lungi şi capetele traseului. Se recomandă ca vîrful de unghi să fie raportat la obiectele permanente cele mai apropiate, măsurîndu-se distanţele pînă la acestea şi orientarea (reperarea pichetajului).
O problemă deosebit de dificilă o constituie reperarea curbelor, pentru care trebuie să se materializeze pe teren, în afară de vîrfurile de unghi şi de punctele de tangenţă ale curbelor cu aliniamentele, şi puncte intermediare de pe curba respectivă, suficient de dese (25---50 m) pentru ca lungimea segmentului de dreaptă cuprins între două puncte (coarda arcului respectiv) să poată fi considerată aproximativ egală cu lungimea arcului (diferenţa dintre coardă şi arc să nu fie mai mare decît eroarea admisibilă a măsurătorilor). De asemenea, la executarea unui drum sau a unei căi ferate e necesar să se facă retrasarea curbelor, pe baza reperelor fixate pe teren cu ocazia executării trasării în cadrul proiectării. O atenţie deosebită trebuie să se dea la retrasarea curbelor cu racordări progresive, supraînălţări sau supralărgiri, deoarece trasarea iniţială a acestor curbe se execută fără a ţine seamă de aceste îmbunătăţiri cari se stabilesc prin proiectul de execuţie. Astfel, în cazul racordărilor progresive, retrasarea curbelor se execută ţinînd seamă de deplasarea centrului arcului circular spre interiorul curbei cu valoarea necesară înscrieri i curbei progresive. V. şi Racordarea curbelor, sub Racordare 5.
Altimetric traseul se fixează cu ajutorul reperelor de altitudine, permanente şi provizorii, cari servesc drept puncte de pornire, cînd trebuie să se verifice sau să se reconstituie cotele traseului.
Traseele se leagă la reţeaua geodezică de Stat, care asigură posibilitatea raportării lor exacte pe hărţi.
Raportarea traseului consistă în transpunerea pe un plan de situaţie a axei unui drum sau a unei căi ferate, proiectate, cu toate elementele necesare trasării (coordonate legate la sistemul de triangulaţie geodezică, distanţe, unghiuri de deviere, elementele curbelor, kilometraj, deciivităţi, etc.), cum şi transpunerea marginilor platformei şi a taluzelor rezultate din lucrările de terasamente (rambleu sau debleu), a şanţurilor, şi a întregului sistem de colectare şi de îndepărtare a apelor superficiale, a podeţelor, podurilor, viaductelor, tune-lelorşizidurilorde sprijin şi a celorlalte lucrări de consol idare a terenului şi de protejare a platformei căii (drenuri, plantaţii, ziduri de reţinere a avalanşelor şi grohotişurilor, garduri, etc.).
Raportarea se face după studierea pe teren a mai multor variante ale traseului, cari sînt materializate prin repere, apoi sînt ridicate topografic şi sînt comparate, — pe baza nivel-mentului general, sau a nivelmentului longitudinal, a profilurilor transversale ale terenului, şi a lucrărilor de artă şi de consolidare, — din punctul de vedere tehnic-economic, elimi-nîndu-se variantele necorespunzătoare.
Odată cu raportarea traseului se face şi transpunerea pe planul de situaţie a nivelului terenului (curbe de nivel, profiluri transversale) şi a tuturor detaliilor reliefului (cursuri de apă, izvoare, terenuri agricole, terenuri irigabile, lacuri, mlaştini, clădiri, lucrări de artă existente, etc.), amplasate pe o fîşie de teren de circa 50 m de o parte şi de cealaltă a axei traseului.
1.	Traseu, 3. Tehn. mii.: Proiecţia orizontală a zidurilor de apărare şi a şanţurilor cari înconjurau incinta cetăţilor antice sau medievale, ori incinta uvrajelor (v.) fortificaţiilor dinaintea primului război mondial, respectiv proiecţia orizontală a liniei tranşeelor şi a şanţurilor lucrărilor de apărare.
2.	Traseu, pl. traseuri. 4. Ind. text.: Porţiunea circulară din suprafaţa laterală a tobei de comandă Ia maşina circulară de tricotat ciorapi, care, cu un număr corespunzător de came, are rolul de a introduce sau de ascoate din funcţiune unul dintre mecanismele maşinii (mecanismul de alimentare, de formare a
ochiurilor, etc.). După tipul şi numărul mecanismelor cu cari e echipată maşina, o tobă de comandă (v.) poate avea 10*• -32 de traseuri.
3.	Traseul umbrelor. Geom.: Determinarea umbrei proprii şi a umbrei purtate a unui obiect, în reprezentarea spaţiului pe un plan, în care se dau în epură obiectul şi sursa luminoasă.
4.	Trask, numărul lui Geol., Expl. petr. V. sub Rocă-mamă 1.
5.	Trasor, pl. trasori. 1. Fiz.: Isotop radioactiv al unui element, care, fiind introdus în fracţiune mică, împreună cu elementul respectiv, într-un sistem oarecare, permite ca, prin radioactivitatea lui, să se urmărească evoluţia acelui element în sistem. E folosit în Biologie, în Medicină, în Metalurgie, etc. Sin. Indicator radioactiv.
6.	Trasor, pl. trasoare. 2. Ut., Mett., Tehn.: Sin. (parţial) Ac de trasare (v.).
7.	Trasor. 3. Poligr.: Unealtă de oţel cu mîner de lemn (v. fig.) care serveşte la trasarea liniilor seci (fără aur) pe marginea scoarţelor îmbrăcate
în pieie sau pe marginea pielii la cotoare şi la colţurile trase în piele, cum şi la călcarea
articulaţiei (falţului) la legă-	Trasor	pentru	poleire.
turile in pînza (v. Legătură 7)
ale cărţilor. Pentru lucru, trasorul se încălzeşte în prealabil.
8.	Trasor. 4. Tehn. mii.: Sin. Proiectil trasor (v. sub Proiectil 2).
9.	Trasor de drum. Nav.: Aparat pentru trasarea automată a drumului navei pe harta marină. E constituit dintr-un analizor care primeşte impulsuri de la compasul giroscopic (v.) pentru drum şi de la loch pentru distanţa parcursă şi pe cari le descompune în componente nord-sud, respectiv est-vest, fiind astfel transmise unor cadrane indicînd continuu latitudinea şi longitudinea şi unui braţ-trasor care trasează drumul pe harta marină sau pe un caroiaj special. Aparatul mai are un dispozitiv de reglare a scării şi uneori un braţ cu care se poate pune pe hartă un punct prin relevment şi distanţa de la nava proprie. La unele tipuri, braţul-trasor e înlocuit cu un proiector. Trasorul de drum mai poate avea un dispozitiv pentru convertirea drumului cu deriva de vînt sau curent. Aparatul are avantajul de a permite trasarea continuă a drumului navei, ceea ce e foarte util în special cînd nava face multe schimbări de drum şi viteză, dar are erorile inerente navigaţiei, cum sînt erorile lochului, girocompasului, erori de aprecierea derivei de vînt, curent, etc.
10.	Trass. Mat. cs.: Material obţinut prin măcinarea fină a tufurilor vulcanice, în special a celor dacitice. Componentul său activ principal e bioxidul de siliciu reacţionabil care, în mediu alcalin şi în prezenţa apei, dă naştere la hidrosilicaţi. Pe lîngă bioxid de siliciu, există în trass trioxid de aluminiu, trioxid de fier, cantităţi mici de oxizi de calciu, de magneziu şi alcalii.
Ca şi la ciment, întărirea hidraulică a trassului e rezultatul unui complex de fenomene chimice şi fizice: Apa difuzează prin gelurile de hidrosilicaţi de calciu, formate pe suprafaţa granulelor de trass şi ionii de calciu difuzează spre interior, astfel încît reacţia progresează treptat de la periferia particulei de trass spre centru. Compuşii coloizi formaţi trec în stare cristalină, rezultînd un produs dur şi rezistent, odată cu terminarea întăririi.
Trassul ca atare nu e un liant. Pentru a îndeplini această funcţiune, el trebuie pus într-un mediu bazic, de exemplu în var sau în ciment.
Adausul de trass influenţînd volumul şi calitatea liantului cu care e amestecat, acţionează asupra proprietăţilor mortarelor şi betoanelor, acestea devenind mai lucrabile decît cele cu liant curat. Adausul de trass exercită o influenţă favorabilă asupra impermeabilităţii betoanelor, mărindu-le în acelaşi timp şi
îrass-vâr	579	Tratament
rezistenţa chimică, dar contracţiunea la uscare a mortarelor şi a betoanelor cu adaus de trass e mărită.
1.	Trass-var. Mat. cs.: Amestec de trass şi var stins în pastă sau în pulbere. Amestecul are proprietăţi de liant hidraulic şi se întrebuinţează la piesele de construcţie expuse umidităţii. Cînd conţinutul în trass e foarte mare (70%), liantul poate fi întrebuinţat şi la lucrările expuse acţiunii apelor agresive (apa de mare).
2.	Trass, ciment cu Mat. cs.: Liant hidraulic obţinut prin măcinarea fină a unui amestec de trass şi klinker de ciment Portland. Amestecul poate conţine pînă la 40% trass şi e indicat pentru obţinerea de betoane impermeabile şi pentru confecţionarea de piese de beton expuse acţiunii soluţiilor agresive. V. şî Ciment cu trass, sub Ciment.
3.	Trassgel. Expl. petr.: Material coloidal folosit ca anti-filtrant (reducător al filtrării) la tratarea, în generai, a noroaielor de foraj sau pentru condiţionarea viscozităţii şi gelaţiei la tratarea noroiului de foraj pe bază de apă şi argilă.
Dacă se adaugă în soluţie alcalină, trassgeiul produce o mărire a viscozităţii noroiului.
Din punctul de vedere ai compoziţiei chimice, trassgeiul e o bentonită activată cu carbonat de sodiu. Temperatura de uscare, umiditatea şi procentajul de carbonat de sodiu adăugat, se stabilesc prin încercări şi sînt caracteristice pentru fiecare fel de bentonită naturală. în general, trassgeiul are gr. sp. 2,4--* 2,6 şi pH (suspensie de 4% în apă distilată) 9**-10.
Trassgeiul se transportă ambalat în saci de hîrtie şi se depozitează în magazii închise pentru a fi ferit de umezeală.
Adăugarea sa în circuitul de noroi se face fie sub formă de praf, fie sub formă de dispersiune diluată în apă.
4.	Tratament, pl. tratamente. 1. Tehn., Gen.: Ansamblul operaţiilor fizice, chimice, biologice, etc., necesare în anumite condiţii restrictive, pentru obţinerea unor modificări chimice, structurale, biologice, etc., ale unui material, ale unui organism viu, etc. Sin. (parţial) Tratare.
Exemple: tratamentul apei (v. Tratarea apei), tratamentul apelor reziduale, tratamentul arboretelor (numit abreviat Tratament, (v. Tratament 3), tratamentele hidrotermice şi higro-termice ale lemnului.
Tratamentele hidrotermice şi h i g r o-termice ale lemnului consistă din procese termice aplicate lemnului brut sau semifabricat în prezenţa apei (tratamente hidrotermice), respectiv în prezenţa aburului (tratamente higrotermice), pentru a obţine anumite modificări temporare sau permanente, fie cerute de procesul de fabricaţie, fie în vederea ameliorării anumitor proprietăţi fizice ale lemnului.
Exemple de astfel de tratamente, cari nu se aplică în vederea reducerii umidităţii lemnului (v. Uscarea lemnului, sub Uscare): tratarea hidrotermică în apă fierbinte sau higrotermică, în abur, a buştenilor (v. sub Aburirea lemnului) pentru industria de furnire estetice sau tehnice ; tratarea higrotermică a cherestelei de fag după debitare (v. sub Aburirea lemnului); tratarea hidrotermică sau higrotermică a elementelor de mobilă sau a doagelor pentru butoaie (prin fierbere sau prin menţinerea în aburitoare) înainte de curbare; tratarea hidrotermică sau higrotermică a traverselor de fag pentru cale ferată, care precede impregnarea acestora.
5.	~ chimic. Chim.: Ansamblu de operaţii chimice la cari e supus un material brut sau un produs, în scopul obţinerii unor anumite proprietăţi. Se deosebesc, în general, tratamente chimice acide, bazice, oxidative, reducătoare şi neutralizante.
Exemple de tratamente chimice: rafinarea cu acid sulfuric şi sodă a produselor petroliere sau a uleiurilor vegetale; tratamentul chimic al celulozei, în vederea obţinerii hîrtiei natron sau sulfat, etc.
Uneori, prin tratament chimic se înţelege şi tratarea unui produs cu un compus chimic, în scopul dezinfectării, al con-
servării, etc. Exemplu: tratarea cu formaldehidă a seminţelor de grîu, ca mijloc antimăluric.
6.	Tratament. 2. Metg.: Ansamblul operaţiilor şi procedeelor tehnologice aplicate materialelor metalice în vederea modificării formelor şi dimensiunilor lor, cum şi (sau) a proprietăţilor lor fizice, şi în special mecanice sau şi chimice. După natura factorilor cari provoacă schimbările, se deosebesc tratamente mecanice, tratamente termice şi tratamente termochimice.
Tratament mecanic: Oricare dintre procedeele tehnologice de modificare a aspectului, a formelor, a dimensiunilor, a proprietăţilor sau (şi) a caracteristicilor mecanice ale materialelor metalice, cu ajutorul unei operaţii mecanice de deformare ia cald sau la rece.
La deformarea plastică la rece (de ex.: prin trefilare, laminare, forjare, ciocănire, rulare, împroşcare cu alice, etc.) se produce ecruisajul (v.) materialului, numit uneori şi călire la rece a materialului, cu durificarea şi mărirea rezistenţei la întindere (însoţite însă de micşorarea alungirii şi a rezistenţei). La deformarea plastică la cald, de exemplu prin ciocănire, se pot fărîma grăunţii aliajelor, ceea ce are ca efect finisarea structurii acestora.
Tratamentul mecanic al suprafeţelor produselor laminate se aplică în laminorie numai unei categorii speciale de laminate, şi cînd cantitatea e suficient de mare; în caz contrar, acest tratament se efectuează la consumator. Exemple de tratament mecanic superficial sînt: ecruisarea suprafeţei prăjinilor de foraj, prin împroşcare cu vînăde alice; polizarea tablelor de oţel aliat (v. fig. I) cari servesc, de exemplu, la matriţele pentru fabricarea unor piese din mase plastice; polizarea tablelor de metale neferoase în scopuri speciale ; etc.
T ratament
aliat.
f) bandă de transport cu mişcare alternativă; 2) bandă fără fine de pîslă port-abraziv granular, cu mişcare continuă, într-un singur sens; 3) tabla prelucrată.
termic: Procedeu tehnologic de mod i-ficare a proprietăţilor fizice, chimice, mecanice şi tehnologice ale materialelor metalice în stare solidă, prin modificarea adecvată a structurii şi fără modificarea compoziţiei chimice a materialelor, realizată cu ajutorul unor încălziri şi răciri programate. Nu constituie tratamente termice încălzirile în vederea unei prelucrări prin deformare plastică la cald, sau în vederea metalizării suprafeţei.
Fazele principale în tratamentul termic sînt următoarele:	încălzirea
(caracterizată prin viteza de încălzire) pînă la o temperatură anumită; menţinerea pentru o anumită durată, la această temperatură; răcirea cu o anumită viteză (v. fig. II)
li.
Reprezentarea schematică a ciclurilor unor tratamente termice.
6) timpul;!) temperatura, în °C ; 1) recoacere de recristalizare fazică; 2) călire; 3) revenire; t2) temperatură inferioară punctelor Acx; îx) temperatură superioară punctelor Ac3.
Baza studiului tratamentelor termice o constituie diagramele de echilibru termic (v.) ale aliajelor, cu ajutorul cărora se determină atît tipurile de tratament termic la cari trebuie
37*
T ratament
580
T ratament
supuse aliajele, cît şi intervalele de temperatură în cari trebuie să se efectueze aceste tratamente termice.
Pentru realizarea recristal izări i fazice, a călirii şi revenirii, se impune ca în timpul încălzirii aliajului să se producă fie modificări de solubiIitate, fie transformări alotropice; recristal izarea se aplică independent de aceste modificări.
După complexitate, tratamentele termice se împart în tratamente termice simple şi duble.
Tratament termic simplu: Tratament termic al unui oţel, care consistă în încălzirea la temperatură mai înaltă decît cea corespunzătoare punctelor de transformare, urmata de răcire cu diferite viteze de răcire. în funcţiune de valoarea vitezei de răcire, la valori crescînde ale ei se obţin: perlită, sorbită de călire, troostită de călire, martensită a. Exemple de tratament termic simplu: călirea martensitică (călirea simplă), călirea incompletă, sorbitizarea (v.).
Tratament termic dublu: Tratamentul termic al unui oţel, care consistă în călire urmată de revenire. După temperatura la care se face revenirea se obţin următorii constituenţi structurali de revenire: martensită p, troostită de revenire, sorbită de revenire. Cînd călirea pînă la martensită a e urmată de revenire înaltă.tratamentul e numit îmbunătăţire(v.sub Revenire*!).
După scopul urmărit, tratamentele termice se împart în patru grupuri: tratamente termice de anulare a deformaţiilor reţelei cristaline şi de micşorare a durităţii materialelor metalice prelucrate prin deformare plastică la rece, prin încălzire sub temperatura punctelor de transformare Aclf urmată de răcire lentă (recoacere fără transformări alotropice sau modificări de s o I u-b i I i t a t e, numită recristal izare), în acest grup fi ind cuprinsă şi recoacerea de detensionare, care se face fără modificarea reţelei cristaline; tratamente termice de modificare astructurii aliajelor, de micşorare a grăunţilor, etc., prin încălzire deasupra temperaturii punctelor de transformare Ac3, urmată de răcire lentă (recoacere cu transformări alotropice sau modificări de solubilitate, numită recristal izare fazicâ, dacă răcirea se face în cuptor, respectiv normalizare, dacă răcirea se face în aer liber); tratamente termice de depărtare a structurii aliajelor de cea din starea de echilibru şi, uneori, de fixare a stării în care se găsesc aliajele la temperaturi superioare celor de transformare, prin încălzire deasupra temperaturii punctelor de transformare, urmată de răcire bruscă (călire)] tratamente termice de apropiere a structurii aliajelor călite de cea din starea de echilibru, prin încălzire sub temperatura punctelor de transformare Acv urmată de răcire lenta, sau uneori rapidă (revenire). Uneori, sînt considerate tratamente termice şi tratamentele de modificare acompoziţiei chimice în straturile de la suprafaţă ale materialelor metalice, prin încălzire într-un mediu adecvat, cari sînt de fapt tratamente termochimice. (v.).
Exemple de tratamente termice:
Tratament termic de precipitare: Tratamentul termic prin care unu! dintre constituenţii soluţiei solide suprasaturate a unui aliaj, încălzit şi menţinut la o temperatură adecvată şi răcit apoi cu o viteză mică de răcire, precipită din soluţie. Revenirea (la oţeluri) şi fmbâtrînirea (la aliaje neferoase) sînt exemple de tratamente de precipitare (v. Revenire, şi Îmbătrînire 2).
Tratament termic de punere în soluţie: Sin. Tratament de durificare prin punere în soluţie (v.).
Tratament de durificare prin punere în soluţie: Durificare a unui aliaj printr-un tratament termic în timpul căruia se separă din soluţia solidă fie anumiţi compuşi duri în stare de dispersiune fină, fie alte faze fin dispersate; fenomenul e numit şi durificare prin dispersiune sau, impropriu, durificare dispersă, deoarece duritatea finală a al iaj ului depinde de gradul de dispersiune a fazelor separate. Spre deosebire de durificarea obişnuită (v. Durificare 2), care se realizează printr-un
tratament termic bazat pe transformările alotropice ale aliajului respectiv (de ex. prin călire), la durificarea prin punere în soluţie nu se modifică reţeaua cristalină de bază a aliajului, ci din această reţea sînt scoase elementele cari făceau ca soluţia solidă să fie suprasaturată; deci, pot fi supuse tratamentelor de durificare prin punere în soluţie numai acele aliaje cari au solubilitate limitată a constituenţilor în stare solidă şi a căror solubilitate variază sensibil cu temperatura. De exemplu: la aliajele Al-Cu, solubilitatea cuprului în aluminiu e de 0,5% la temperatura normală şi creşte pînă la 5,7%, la 548° (v. sub Aluminiu, aliaje de diagrama I); la aliajele Al-Mg, solubilitatea magneziului în cupru creşte de la 2,95% la temperatura normală, pînă la 15,35%, la 451° (v. sub Aluminiu, aliaje de. , diagrama III); la aliajele Fe-C, solubilitatea carbonului în fierul oc creşte de la 0,008%, la temperatura normală, pînă la 0,04%, la 723° (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~). Tratamentul de durificare prin punere în soluţie se efectuează, la aceste aliaje, în două faze de tratament: se face întîi o călire de punere în soluţie, prin încălzire deasupra temperaturii curbei de solubilitate (curba variaţiei saturaţiei, în funcţiune de temperatură) şi menţinere la această temperatură timp suficient pentru ca faza sau fazele în exces să se disolve în soluţia solidă şi aceasta să se omogeneizeze, urmată de răcire rapidă (de obicei în apă), obţinîndu-se astfel o soluţie solidă suprasaturată la temperatura normală; această soluţie e supusă apoi unei reveniri (naturală sau artificială), numită îmbătrînire, în cursul căreia se separă din soluţia solidă — în stare de dispersiune fină — fie anumite faze sub forma unor zone dure (cum sînt zonele Guillet-Preston în aliajele Al-Cu), fie anumiţi compuşi duri,, binari sau ternari (cum sînt compuşii CuMgAU şi CuMg5AI5 în aliajele ternare Al-Cu-Mg). Creşterea durităţii realizată astfel e foarte diferită, la diferite aliaje; pentru aliaje de aceeaşi compoziţie, ea depinde în special de gradul de omoge-neitate şi de saturaţie al soluţiei obţinute după călire, cum şi de modul cum s-a executat revenirea (natural sau artificial).
Pot fi supuse tratamentului de durificare prin punere în soluţie, cu rezultate foarte bune, următoarele aliaje: aliajele Al-Cu cu mai mult decît 4***5%Cu; aliajele Al-Cu-Mg, cu 4***5%Cu şi 1*-*1,5%Mg; aliajele din familia duraluminu-lui; etc. Aliajele fier-carbon cu conţinut foarte mic în carbon sînt de asemenea susceptibile de durificare prin punere în soluţie. Astfel, un oţel carbon cu pînă la 0,04% C poate fi durificat prin punere în soluţie, prin: călire prin încălzire la o temperatură deasupra temperaturii corespunzătoare temperaturi i PQ respective (v. sub Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~), urmată de răcire în apă, şi apoi o revenire naturală sau artificială. Mărirea maximă a durităţii şi rezistenţei de rupere la tracţiune se realizează la aliaje cu 0,04% C sau cu conţinut foarte apropiat de această valoare; la oţeluri cu 0,20% C, modificarea acestor proprietăţi ale materialului e neînsemnată. Astfel, un oţel carbon cu 0,07% C, supus tratamentului de durificare prin punere în soluţie atinge rezistenţele: or=140 kgf/mm2, după revenire timp de o oră, la 200°;
65 kgf/mm2, după revenire timp de 2-**3 ore, la 100°; respectiv ar=180 kgf/mm2, după revenire timp de 16---20 ore, la 50°. Concomitent cu duritatea şi cu rezistenţa de rupere la tracţiune creşte sensibil şi forţa coercitivă. în general, însă, rezilienţa şi plasticitatea unui aliaj fier-carbon durificat prin tratament de punere în soluţie sînt reduse mult. Astfel, după o îmbătrînire naturală de 28 de zile, urmată după o călire pentru durificare prin punere în soluţie, alungirea se reduce cu circa 50%, iar duritatea şi rezistenţa cresc relativ puţin. Rezultate mai bune se pot obţine la durificarea prin punere în soluţie a aliajelor de fier cu wolfram, cu molibden, cupru, fosfor, etc., solubilitatea acestor elemente în fier variind mult cu temperatura.
T ratament
581
T ratament
70Q
$
Revenirile repetate (2 sau 3 reveniri) cari se fac după căii rea oţelurilor înalt aliate pot fi parţial considerate procese de durificare prin punere în soluţie, deoarece la aceste reveniri se produce ieşirea din soluţia solidă a compuşilor cari formează carburi simple sau complexe ale elementelor de aliere (W, Cr, Ho, etc.). ceea ce conduce la mărirea durităţii finale a aliajului. V. şî sub Călire.
Tratament sub 0°. V. Tratament termic prin răcire sub 0°.
Tratament termic prin răcire sub 0°: Tratament termic care se execută după călire, în scopul transformării complete a austenitei reziduale în martensită, prin răcirea sub 0° a oţelului călit. Sin. Tratament sub0°; Sin. (impropriu) Răcire joasă, Răcire sub 0°.
Tratamentul termic prin răcire la temperaturi sub 0° se poate aplica oţelurilor la cari transformarea martensitică nu e completă, rămînînd o cantitate mare de austenită reziduală, anume la oţeluri cu conţinut în carbon mai mare decît circa
0,6% (v. fig. III), sau Ia anumite oţeluri aliate (de ex. oţeluri inoxidabile, oţeluri pentru scule, etc.). Pentru a reduce la minimum austenita reziduală care se formează la căi irea acestor oţeluri, răcirea la temperaturi joase trebuie efectuată în timp de cel mult una oră după căi irea obişnuită, deoarece, după un interval mai mare de timp, austenita se stabilizează şi trece într-un procent mai mic în martensită. Reducerea austenitei reziduale e necesară, deoarece ea e rău conducătoare de căldură, micşorează duritatea oţelului, dă o instabilitate volumică uneori foarte nedorită (deoarece se transformă cu timpul în martensită), etc. Răcirea rapidă pînă la temperaturi sub 0° provoacă tensiuni proprii în piesa călită şi, de aceea, trebuie să fie urmată de o revenire. Pentru răcirea sub 0°, piesele sînt introduse în băi (cutii) cu pereţi dubli (v. fig. IV), cu umplutură termoizolantă; cînd temperatura de
306
100
0
-100 -2G&
fa
III. Curbele începutului (Ms) şi sfîrşi-tului (Mf) transformării martensitice, în funcţiune de conţinutul în carbon1 C) conţinutul în carbon, în % ; t) temperatura, în °C.
IV. Cutie cu pereţi dubli, pentru tratament prin răcire sub 0°. o) vedere laterală; b) vedere de sus; 1) cutie exterioară; 2) cutie interioară;
3) capac; 4) umplutură de rumeguş de lemn.
sfîrşit a transformării martensitice (M^) nu e mai joasă decît circa —80°, se poate folosi ca agent refrigerent alcool denaturat, în care se introduce circa 4% gheaţă uscată (zăpadă carbonică) putîndu-se obţine astfel temperaturi de (—76)--*(—79)°. Cînd temperatura Mf? e mai joasă, sînt folosite instalaţii speciale de răcire cu oxigen lichid sau cu aer lichid. Timpul de răcire e de cîteva minute pentru fiecare milimetru de grosime a piesei;
pentru a asigura o transformare cît mai completă a austenitei în martensită tratamentul de răcire sub 0° se poate repeta.
Tratamentul termic prin răcire sub 0° se aplică în diferite scopuri, şi anume pentru: mărirea durităţii, la oţeluri cemen-tate şi călite (la oţeluri carbon, du ritatea HRC creşte cu 2-**3 unităţi, iar la oţeluri aliate, duritatea HRC creşte cu 6-**20 unităţi); mărirea rezistenţei la uzură, la oţeluri de scule (nealiate, aliate sau rapide); recondiţionarea calibrelor şi a instrumentelor de măsură; stabilizarea dimensiunilor la piese de mare precizie supuse la solicitări mari mecanice sau termice (cari lucrează la temperaturi joase); amel iorarea proprietăţi lor magnetice ale oţeluri lor magnetice; îmbătrînirea artificială a pieselor aparatelor de precizie; etc.
Tratament sorbitic: Sin. Sorbitizare (v.), Tratament de sor-bitizare.
Tratament termochimic: Tratament de modificare a compoziţiei chimice a stratului superficial al pieselor de oţel sau de fontă, prin absorpţia şi difuziunea, în aceste straturi, a unor elemente (cum sînt carbonul, azotul, sulful, cromul, aluminiul, siliciul, etc.), aplicat pentru a da stratului superficial proprietăţi mecanice sau chimice diferite de cele ale materialului din miez (de ex. pentru a realiza acoperiri de protecţie sau pentru a obţine piese cu miez tenace şi cu suprafaţă dură). Tratamentele termochimice consistă în următoarele operaţii: introducerea piesei într-un mediu (solid, lichid sau gazos) bogat în elementul care trebuie să difuzeze în oţel; încălzirea piesei Ia o temperatură, fie superioară celei corespunzătoare punctelor de transformare Ac3> fie inferioară celei corespunzătoare punctelor de transformare Acr; menţinerea la această temperatură, pînă cînd se produce difuziunea elementului respectiv în oţel; răcirea piesei cu viteză mică (în aer liber sau în cuptor).
Tratamente termochimice efectuate prin încălzire la temperaturi deasupra temperaturii punctelor de transformare Ac3 sînt, de exemplu: carburarea (v. Carburare 1), cianizarea la temperaturi înalte (v. sub Cianizare), carbonitrurarea (v.)f cromizarea (v.), aluminizarea, silicierea (v.), sulfizarea (v.). Tratamente termochimice efectuate prin încălzire la temperaturi sub temperatura punctelor de transformare Aq sînt, de exemplu: zincarea prin difuziune (v. sub Zincare), nitrura-rea (v.), cianizarea Ia temperaturi joase (v. sub Cianizare), sulfizarea (v.). în cazul carburării, al cianizării la temperaturi înalte şi al carbonitrurării, tratamentul termochimic e urmat de un tratament termic de călire şi revenire, iar în cazul nitrurării, al cianizării la temperaturi joase, uneori şi al sulfi-zării, el e precedat de acest tratament termic de îmbunătăţire aluminizarea, cromizarea şi silicierea sînt urmate, în general, de o recoacere de difuziune.
Adîncimea de difuziune (grosimea stratului cu element difuzat) şi gradul de difuziune (concentraţia maximă a elementului difuzat în oţel), cari determină proprietăţile mecanice şi chimice ale piesei, depind de natura materialului supus tratamentului şi a substanţei difuzate, de temperatura la care se produce difuziunea şi, în mare măsură, de durata de menţinere la această temperatură.
Aluminizarea consistă în îmbogăţirea cu aluminiu a stratului superficial al unor piese de oţel sau de fontă, prin încălzirea şi menţinerea lor la o temperatură superioară celei corespunzătoare punctului Ac3 în contact cu un mediu solid, lichid sau gazos, care poate ceda atomi de aluminiu ; dupătratamentuI de îmbogăţire cu aluminiu, se face obligatoriu o recoacere de difuziune (v. Recoacere de difuziune, sub Recoacere 1). Ca orice tratament de îmbogăţire prin difuziune, aluminizarea se realizează prin următoarele trei procese cari se dezvoltă simultan şi continuu : descompunerea substanţelor din mediu şi formarea de atomi activi de aluminiu ; absorbirea acestora decătre materialul de la suprafaţa metalului; difuziunea din stratul de lasuprafaţă,
Tratament critic
582
T ratament
spre interior, a atomilor (ionilor) de aluminiu.— In mediu solid, aluminizarea se face împachetîne piesele —■ ca Ia carbu-rarea în mediu solid (v. sub Carburare 2) — în amestecuri conţinînd, în principal, aluminiu (sau feroaluminiu), oxid de aluminiu şi cantităţi mici de clorură de amoniu, fin pulverizate (de ex.: 49 % aluminiu, 49 % alumină şi 2% clorură de amoniu ; 47% fier, 2***4% cupru, 0,25—0,5% clorură de amoniu şi restul aluminiu ; 79,5% feroaluminiu, 20% alumină sau caolin şi 0,5% clorură de amoniu). Cutiile cu piese sînt menţinute în cuptor Ia 975---10000, timpul necesar (în funcţiune de gradul de îmbogăţire cu aluminiu, care trebuie realizat), după care se face o răcire lentă (de ex.: după o menţinere de şase ore la temperatura indicată, aluminiul pătrunde pe o adîncime de 0,4--'0,5 mm, cu o concentraţie mare — de 35—38% — în stratul superficial, descrescînd brusc spre interior). Aluminizarea în medhu lichid se aplică Ia piese mici, prin cufundarea lor în aluminiu topit care conţine 6-*-8% fier (pentru a împiedica coroziunea pieselor), şi menţinerea timp de o oră la 750---800°; în acest timp, adîncimea stratului aluminizat atinge
0,3 mm. In mediu gazos, aluminizarea se face în felul următor: într-o retortă orizontală se aşază la un capăt amestecul de pulberi (49 % AI +49 % AI203 + 2% NH4CI), iar la celălalt capăt piesele de aluminizat; capătul retortei conţinînd amestecul de pulberi se încălzeşte la 600°, iar peste amestec se suflă încet un curent de hidrogen care împinge gazele dezvoltate din reacţiile din amestec spre capătul retortei în care se găsesc piesele, cari se încălzesc la 900---10000. — Recoacerea de difuziune, obligatorie indiferent de mediul folosit, are scopul de a reduce concentraţia prea mare în aluminiu din stratul superficial şi de a realiza o trecere cît mai puţin bruscă spre straturile din interior, în cari nu difuzează aluminiul. Sin. Alumizare. Sin. (impropriu) Cementare cu aluminiu.
Aluminizarea prin împachetare în mediu solid pulveriform, Ia temperaturi mai înalte decît 900°, e numită şi a I i-t a r e. Aluminizarea prin împroşcare cu aluminiu pulverizat prin topire urmată de recoacere de difuziune la temperaturi peste 1000° e numită curent a I u m i t a r e sau a I u m e-t a r e. Aluminizarea în mediu gazos, în retorte sub curent de hidrogen, e numită curent c a I o r i z a r e.
Piesele aluminizate au o mare rezistenţă la temperaturi înalte şi în atmosferă de hidrogen sulfurat (de ex. lucrînd la 850“-900°, piesele aluminizate rezistăde 30***50 de ori mai mult decît cele nesupuse acestui tratament). Se aluminizează, de exemplu: cutii de cementare de oţel sau de fontă; bare de grătar de fontă; grătare complete de căldări; creuzete pentru săruri şi pentru plumb; tuburi şi ţevi diferite; etc.
Tratament termochimic de difuziune: Sin. Tratament termochimic (v.).
1.	~ critic. Metg.: Tratament care consistă într-o prelucrare prin deformare a unei piese metalice sub gradul de deformaţie critică, urmată de recoacere de recristalizare, şi care are ca efect obţinerea unei structuri grosolane, cu re-zilienţa foarte mică. Tratamentul critic trebuie evitat, efec-tuînd o prelucrare prin deformare la care se realizează grade de deformaţie mai înalte decît cele critice ale materialului metalic prelucrat. V. sub Deformaţie, grad critic de —, şi sub Recoacere de recristalizare (sub Recoacere 1).
2.	~ cu sulf. Metg. V. sub Sulfizare.
3.	Tratament. 3. Silv.: Ansamblul de măsuri şi operaţii de efectuat în cadrul unui regim siIvicuItural (v.) dat, pentru realizarea felului de regenerare caracteristică acelui regim. Întrucît regenerarea unui arboret depinde, în primul rînd, de felul exploatării — adică al tăierii — există o strînsă legătură între tratament şi tăierea arboretului, însă regenerarea nu depinde excluziv de felul tăierii, ci şi de întreaga dezvoltare a arboretului. Din această cauză, tratamentul implică, în subsidiar, şi modalitatea de îngrijire a a rboretelor în cursul dezvoltării lor. Tratamentele sînt numite însă numai după
modalitatea de tăiere, care e elementul principal. Astfel, în regimul crîngului, se deosebesc următoarele trei tratamente: tratamentul în crîng simplu sau cu taiere simpla, în care sînt tăiaţi toţi arborii, Ia rînd, cu variantele cu tăiere la faţa pămîntului, cu tăiere în scaun şi cu tăiere ciolpănită; tratamentul, în crîng grădinărit, care se efectuează prin tăieri de arbori individuali împrăştiaţi, aleşi fără a goli terenul pe suprafeţe prea mari; tratamentul în crîng cu rezerve, asemănător cu primul, lăsîndu-se la tăiere rezerve (v. Rezervele crîngului compus, sub Regim silvicultura!) sub forma de arbori individuali sau de pîlcuri. — în regimul codrului se deosebesc: tratamentul cu tăieri rase, cînd se taie Ia rînd toţi arborii de pe porţiunea de pădure ce trebuie exploatată într-un an, şi care e dezavantajos din punctul de vedere al reîmpăduririi atunci cînd suprafaţa afectată e mare ; tratamentul în codru grădinărit, care se efectuează prin tăieri de arbori individuali aleşi, împrăştiaţi pe întreaga suprafaţă a arboretului, şi care are ca variantă tratamentul în codru cuasigrădinărit, cînd în fiecare an se taie arborii aleşi pe o fracţiune (1/6---1/4) din suprafaţa arboretului; tratamentul cu tăieri succesive, numit şi tratament cu tăieri progresive, care se efectuează parcurgînd suprafaţa de tăiat şi de regenerat de mai multe ori (2***5 ori) pe rînd şi la anumite intervale, cu tăieri parţiale şi uniforme (de ex. o tăiere „de însămînţare" scoţînd circa 1/3 din'arbori; o tăiere „secundară" după 5---10, scoţînd încă o parte din arborii rămaşi ; o ultimă tăiere „definitivă" scoţînd ultimii arbori bătrîni rămaşi); tratament cu tăieri împrăştiate, sau cu tăieri în ochiuri, care e un tratament intermediar între tratamentul cu tăieri rase şi cel grădinărit şi care se poate efectua deschizînd ochiuri de mică întindere, răspîndite într-o anumită parte a pădurii şi cari apoi se lărgesc, în anii următori, regenerarea realizîndu-se prin însămînţare, din arbori mari de pe marginea ochiurilor; tratamentele cu tăieri marginale şi cu tăieri în benzi, în benzi şi în ochiuri, în pană, etc. cari sînt variante ale tratamentelor de bază amintite. Sin. Tratamentul arborilor.
4.	Tratament. 4. Agr.: Aplicarea de substanţe chimice pe plante, pentru protecţia lor. Fungicidele (v.), insecticidele (v.)ţ erbicidele (v.), rodenticidele (v.) se aplică în agricultură prin stropiri, prăfuiri, gazări şi prin momeli toxice; metoda cel mai frecvent folosită pentru efectuarea tratamentelor chimice e stropirea (pulverizarea). Preparatele chimice se aplică prin stropiri în formă de emulsii, soluţii şi aerosoli.
Cantitatea de preparate lichide necesare pentru stropire variază, în pomicultură, după vîrsta, soiul, starea de îngrijire a pomilor (800 şi 1200 l/ha); în viticultură, după numărul de butuci la hectar, numărul de coarde, etatea viei (4000---6000 l/ha); la culturile de cîmp, după specia de plantă (400•••1000 l/ha).
Tratamentul prin stropire se poate efectua în mai multe feluri, şi anume: stropirea prin îmbăiere, la care se folosesc cantităţi mai mari de insecticide şi fungicide, astfel ca lichidul să se scurgă de pe plantele tratate; stropirea în picături mari; stropirea în rouă sau în picături mici (30---1000 pt.); stropirea în ceaţă (aerosoli) cu picături foarte fine (5---30 |i). Stropirile se fac dimineaţa; aplicarea lor trebuie evitată pe timp ploios şi în faza înfloritului plantelor. în pomicultură se execută stropiri de iarnă şi stropiri în cursul ciclului anual de vegetaţie.
Tratamentul prin prăfuire se aplică numai în timpul perioadei de vegetaţie. Cantităţile de pulbere necesare variază după preparatul chimic folosit, specia de plantă tratată şi dăunătorul sau boala combătută (8---50 kg/ha). Prăfuirile nu se fac pe vînt puternic.
Tratamentele prin stropire se execută cu aparate de stropit portabile, maşini de stropit şi cu ajutorul avioanelor; tratamentele prin prăfuire se efectuează cu prăfuitoare manuale, moto-prăfuitoare şi cu ajutorul avioanelor; la folosirea avioanelor se reali^ea^ă economii importante de substanţe chimice.
Tratament acustic
583
Tratament acustic
Tratamentul prin momeli toxice cuprinde amestecuri de substanţe toxice şi diferite produse agricole sau alimentare. Se deosebesc momeli verzi, preparate dintr-o masă verde tocată (frunze de buruieni, lobodă, lucernă, frunze de morcov, etc.) şi o substanţă toxică, şi momeli uscate, preparate din boabe prăfuite cu pulberi toxice. Cele dintîi se întrebuinţează la combaterea insectelor dăunătoare, cele din urmă în special la combaterea coropişniţelor şi a rozătoarelor.
Tratamentul prin gazare se aplică în încăperi închise, folosind gaze sau vapori toxici. Dezinsectizarea materialului săditor se face cu acid cianhidric.
Pentru dezinsectizarea şi dezinfectarea magaziilor se folosesc fie gaze toxice: sulfură de carbon (120 g/m3), cloropi-crină (10 g/m3), bioxid de sulf (30 g/m3), acid cianhidric (10g/m3), fie insecticide aplicate prin stropire: hidrat de sodiu, naftenat de cupru 3%, DDT, etc.
Pămîntul pentru sere şi răsadniţe şi terenurile destinate înfiinţării pepinierelor se dezinfectează şi se dezinsectizează prin gazare, prin introducerea de insecticide în sol şi prin stropirea suprafeţei soiuiui cu produse fungicide şi insecticide.
Materialul de sămînţă (seminţe, bulbi, tuberculi) se dezinfectează şi se dezinsectizează prin tratamente pe cale uscată, tratamente pe cale umedă şi prin gazare. Tratamentele pe cale uscată se fac prin prăfuire sau prin drajarea seminţelor, adică prin acoperirea lor cu un strat de pulbere insecticidă sau fungicidă, cu ajutorul unei soluţii adezive. Tratamentele pe cale umedă se efectuează prin înmuiere, prin înmuiere şi sudaţie sau prin stropire (metoda semiumedă), folosindu-se în acest scop soluţii de formalină de diferite concentraţii. Gazarea se execută în camere sau sub corturi, cu sulfură de carbon. Tratamentul durează 24 de ore, aplicîndu-se în camere doze de 100---250 cm3/m3 spaţiu (după produsul gazat), iar sub corturi doze de 400 cm3/m3 spaţiu.
i. Tratament acustic. Arh., Tehn.: Ansamblu de absorbanţi acustici, suprafeţe reflectante pentru sunet şi suprafeţe difu-zante cari, dispuse în mod judicios, au scopul de a asigura anumite condiţii de audibilitate sau şi izolare fonică în încăperi sau incinte cari, prin destinaţie, reclamă proprietăţi acustice speciale.
Astfel’de încăperi menite să fie sediul unor activităţi şi manifestări artistice, cuIturale, şti inţifice, sportive, sociale, etc, a căror bună desfăşurare depinde de realizarea unor condiţii acustice adecvate, sînt, de exemplu : săiile de concert, de operă, de teatru, de cinematograf; stud iouri le de rad iodifuziune sonoră şi televiziune; platourile de cinematografie; sălile de conferinţe, de lectură, de cursuri ; sălile de sport; halele de fabricaţie; hall-urile din hoteluri, restaurante; sălile de aşteptare în gări, aerogări, porturi ; sălile de spital.
De asemenea, măsuri speciale de tratare acustică trebuie luate în cazul camerelor anecoide (v.), al incintelor de difuzoare, al canalelor de ventilaţie, etc.
Condiţiile de bună audibilitate în încăperi includ următorii factori: durata de reverberaţie (v.) ca mărime la 1000 Hz şi ca variaţie cu frecvenţa; difuzitatea cîmpului acustic în încăpere ; evitarea ecourilor şi a concentrări lor de energie sonoră; limitarea nivelului de zgomot perturbator la o valoare admisibilă; repartiţia deasă şi uniformă în spectru a frecvenţelor proprii ale încăperii; nivelul presiunii sonore.
Importanţa relativă a acestor factori d iferă, după destinaţia încăperii. Ei sînt luaţi în considerare în acustica arhitecturală, care are de rezolvat problema amplasamentului încăperii, a alegerii formei şi dimensiunilor sale şi a tratamentului acustic necesar.
Printr-o amplasare favorabilă a încăperii faţă de sursele de zgomot, cum şi prin combaterea zgomotului la sursă sau prin ecranarea acesteia, nivelul de zgomot în încăpere poate fi limitat la o valoare admisibilă, determinată în funcţiune de destinaţia încăperii,
Ţinînd seamădedestinaţieşi decapacitatea necesarăîncăperii şi prin alegerea judicioasă a formei şi a dimensiunilor sale (ca mărime şi ca raport), se poate evita apariţia ecourilor şi a concentrărilor de energie sonoră şi se poate obţine o bună repartiţie a frecvenţelor proprii ale încăperii.
Prin tratamentul acustic se poate obţine o durată de reverberaţie a cărei valoare şi variaţie cu frecvenţa să fie optime pentru destinaţia şi volumul încăperii considerate (literatura de specialitate indică astfel de valori şi curbe de variaţie optime în funcţiune de destinaţie şi volum) şi se poate realiza o bună difuzitate a cîmpului sonor.
De asemenea, tratamentul acusticcontribuie la evitarea ecourilor şi a concentrărilor de sunet, cum şi la reducerea nivelului de zgomot perturbator în încăpere.
Tot astfel, printr-o anumită dispunere a suprafeţelor reflectante pentru sunet în cadrul tratamentului acustic, se poate obţine o dirijare a energiei sonore în direcţii privilegiate (cazul sălilor de spectacol cu public, în cari energia sonoră e dirijată dinspre scenă spre spaţiul ocupat de auditori).
Valoarea duratei de reverberaţie şi curba de variaţie cu frecvenţa se ajustează prin acoperirea suprafeţelor interioare ale încăperii cu absorbanţi de sunet.
Durata de reverberaţie depinde ca mărime de raportul dintre suprafaţa tratată şi cea. netratată, de coeficienţii de absorpţie ai materialelor utilizate în tratament, de repartiţia suprafeţelor absorbante şi reflectante şi de modul de montare pe perete a absorbanţilor acustici.
Curba de variaţie cu frecvenţa a duratei de reverberaţie depinde de curbele de variaţie cu frecvenţa ale coeficienţilor de absorpţie corespunzători absorbanţilor utilizaţi.
Difuzitatea cîmpului acustic poate fi obţinută prin dispunerea pe pereţi şi pe plafon a unor suprafeţe difuzante cari dispersează sunetul reflectat. în mod practic, asemenea suprafeţe se realizează fie prin distribuirea neuniformă a absorbanţilor acustici în suprafeţe discrete (această distribuţie sparge frontul undei reflectate şi produce astfel un cîmp sonor difuz), ie prin utilizarea unor forme difuzante (pol ic ilindri, emisfere, etc.)
Evitarea ecourilor şi a concentrărilor de energie sonoră se poate obţine prin repartizarea elementelor absorbante de sunet cît mai uniform în cele trei direcţii ale încăperii în toată gama frecvenţelor audibile, elementele cu absorpţii diferite fiind distribuite alternativ. în acelaşi scop, se vor trata absorbant suprafeţele paralele.
Limitarea nivelului de zgomot se obţine ca rezultat al micşorării duratei de reverberaţie a încăperii, în urma tratării cu materiale absorbante de sunet.
Datorită faptului că nu se pot aplica materiale absorbante pe toate suprafeţele încăperii, iar pe de altă parte deoarece nu există materiale total absorbante de sunet, reducerea nivelului dezgomot reverberant e în general limitată la8***10dB. Rezultă că tratarea acustică constituie un procedeu suplementar care contribuie la îmbunătăţirea izolării fonice dar nu poate înlocui celelalte procedee mai eficace şi mai ieftine. Totuşi, reducerea nivelului de zgomot prin tratare cu absorbanţi acustici are şi un efect subiectiv şi anume, într-o încăpere tratată, zgomotul e mai puţin obositor decît într-o altă încăpere netratată, pentru intensităţi sonore identice în ambele cazuri. Explicaţia consistă în faptul că, pe lîngă reducerea duratei de reverberaţie, aplicarea tratamentului acustic are ca efect şi micşorarea raportului sunet reflectat/sunet direct, înlesnind astfel localizarea surselor sonore şi creînd condiţii mai bune de inteligibilitate în încăpere.
La proiectarea tratamentului acustic în scopul reducerii nivelului de zgomot, e bine ca alegerea tipurilor de materiale utilizate să fie precedată de măsurarea spectrului zgomotului perturbator, astfel încît să fie posibilă realizarea absorpţiilor maxime în acele domenii de frecvenţă în cari presiunea sonoră perturbatoare are valorile cele mai mari.
Tratament superficial
584
Tratament superficial
Amplasarea absorbanţilor în încăp'ere e preferabil să se facă cît mai aproape de sursa perturbatoare.
Atenuarea (AL) a nivelului de zgomot, obţinută prin aplicarea absorbanţilor sonori, rezultă din relaţia:
AL =10 log^-2(dB),
în care Ax şi A2 sînt, respectiv, absorpţiile sonore totale ale încăperii, înainte şi după aplicarea absorbanţi lor acustici.
în proiectarea tratamentului acustic, la alegerea absorbanţilor de sunet se iau în considerare următorii factori: valoarea şi variaţia cu frecvenţa a coeficientului de absorpţie; proprietăţile fonoizolante; aspectul şi posibilităţile decorative; durabilitatea; metoda de montare; greutatea specifică; grosimea; rezistenţa mecanică, la foc, la umezeală; lipsa unui miros neplăcut; cal ităţile termoizolante ; întreţinerea comodă; preţul de cost.
O atenţie deosebită în tratarea acustică trebuie dată încăperilor în cari sunetul e fie înregistrat — studiouri şi platouri de cinematografie (v. Studio 4) —, fie reprodus prin intermediul unor instalaţii electroacustice — săli sonorizate.
Absorbanţii sonori folosiţi cel mai frecvent sînt prezentaţi mai jos.
Absorbanţii sonori prin porozitate au în general o structură fibroasă sau granuloasă, eficienţa absorpţiei depinzînd în special de grosimea lor. Cei mai utilizaţi absorbanţi poroşi sînt: vata de sticlă, vata minerală, pîsla, tencuielile poroase, draperiile şi covoarele, etc.
Tencuielile acustice constituie o metodă de absorbţie cu o oarecare eficienţă bazată pe efectul de porozitate. în scopul obţinerii unui coeficient de absorpţie cît mai mare, printr-un grad de porozitate cît mai pronunţat, în compoziţia tencuielilor intră, afară de agregat şi liant, şi un agent care, prin eliminarea bioxidului de carbon sub formă de băşici, formează pori în masa tencuielii.
Sporirea porozîtăţii, deci a absorpţiei, e limitată de respectarea unei anumite rezistenţe la abraziune, care nu trebuie să fie mai mică decît 4 kg/cm2.
Absorbanţii sonori constituiţi din membrane vibratoare sînt sisteme oscilante formate dintr-o membrană flexibilă, menţinută, prin intermediul unui cadru, la o distanţă anumită de perete. Absorpţiase produce din cauza frecărilor cari se produc în interiorul membranei, la punctele de reazem şi în materialul poros aflat în volumul de aer din spatele membranei.
Majoritatea membranelor folosite în construcţii sînt formate din placaj de lemn. Se pot folosi şi membrane de carton, de materiale plastice, de pînză impregnată, etc.
Panourile cu grosimi cuprinse între 3 şi 5 mm, cu dimensiuni mai mari decît 50x50 cm şi depărtate de peretele rigid la o distanţă mai mică decît 5 cm au frecvenţa de rezonanţă
188
h~Wd
unde m (în g) e masa superficială a panoului, iar d (în cm) e distanţa. La această frecvenţă de rezonanţă corespunde şi absorpţia maximă.
Variaţia caracteristicii de frecvenţă a absorbantului poate fi obţinută, deci, fie prin modificarea distanţei d, fie prin modificarea masei superficiale m.
Modul de fixare a panourilor determină în mare măsură eficienţa absorpţiei acestor structuri. Astfel, distanţa dintre şuruburile de prindere a panoului, introducerea unui strat elastic pe întregul său perimetru de fixare pe rama de susţinere sau aplicarea unor baghete pentru mascarea rosturilor dintre panouri pot altera în mare măsură proprietăţile de absorpţie ale sistemului.
Rezonatorii şi structurile rezonant-absorbante sînt alcătuite din plăci cu perforaţii regulate, aşezate în faţa unui perete
rigid. O perforaţie împreună cu volumul ce-i revine din totalitatea spaţiului de aer existent în spatele plăcii formează un rezonator. Aceşti rezonatori pot fi individuali sau cuplaţi.
Tratamentul absorbant variabil oferă posibilitatea de a se varia absorpţia totală, deci şi reverberaţia unei săli. Necesitatea reverberaţiei variabile apare mai ales în cazul studiourilor de radiodifuziune, cînd o singură ^încăpere e folosită pentru mai multe genuri de producţie. în general, în afara duratei de reverberaţie, interesează şi obţinerea unei variaţii a caracteristicii de frecvenţă a reverberaţiei şi, eventual, a difuziunii în încăpere.
Absorpţia variabilă poate fi realizată prin amplasarea în sală a unor coloane cu periferia tratată în mod diferit şi cu posibilitatea de a se roti în jurul axei lor.
Alte tratamente cu absorpţie variabilă pot fi realizate din panouri rabatabile, jaluzele sau, eventual, cu ajutorul unor draperii.
Materialele folosite la executarea absorbanţilor sonori pot fi de natură vegetală, minerală sau animală.
Materiale absorbante de natură vegetala sînt: iîna de lemn sub formă de panouri sau în vrac, plăcile şi rogojinile fibro-lemnoase, plăcile şi rogojinile de paie, de turbă, de cocos, de trestie sau de stuf, fibrele de celuloză, ţesăturile sub formă de covoare sau cortine, cartoanele găurite.
Materiale absorbante de natura minerala sînt: vata de sticlă şi produsele de vată de sticlă, vata de zgură, vata minerală, asbestul, ţesăturile metalice de oţel sau de aluminiu, betonul uşor, cărămizile găurite, produsele confecţionate din răşini sintetice înspumate, etc.
Materiale absorbante de natura animala sînt: pîsla gofrată, cartonul sidefat şi lîna.
i.	Tratament superficial. Drum.: înveliş asfaltic subţire, obţinut prin stropirea suprafeţei unei îmbrăcăminte rutiere cu liant bituminos, urmată de răspîndirea de criblură şi cil indrare.
Tratamentele superficiale pot fi simple, cînd sînt aplicate o singură dată, sau duble, cînd peste primul tratament se aplică, imediat sau la scurt interval, un al doilea tratament.
Tratamentele superficiale sînt folosite în următoarele scopuri: protejarea macadamului ordinar (tratamente superficiale de protecţie); închiderea suprafeţei îmbrăcămintelor asfaltice (tratamente superficiale de etanşare); întreţinerea îmbrăcămintelor asfaltice uzate sau cu început de degradare (tratamente superficiale de întreţinere); asprirea suprafeţei îmbrăcămintelor asfaltice devenite prea alunecoase (tratamente superficiale antiderapante).
La executarea tratamentelor superficiale se folosesc următoarele materiale: bitum tip B, bitum natural tip NA şi bitum tip A (în regiuni răcoroase sau cînd se lucrează către toamnă), şi bitum subţiat (cut-back), pentru amorsaj, preparat din bitum tip B disolvat în white-spirit sau în petrol lampant (20*--30% din greutatea bitumului); suspensie de bitum filerizat diluată cu apă în proporţie de 100%, pentru amorsaj; criblură provenită din roci bazice cu structură microcristalină, dure, foarte rezistente la uzură, la sfărîmare prin compresiune şi la şoc, — de preferinţă alcătuită din granule cu dimensiuni cuprinse între 4 şi 25 mm (sorturile 3/8 mm, 8/15 mm şi 15/25 mm, folosite separat sau împreună), la amestecarea sorturilor luîndu-se în părţi egale două sorturi consecutive (3/8 şi 8/15, sau 8/15 şi 15/25).
Sortul de criblură de 15/25 se foloseşte numai la primul tratament aplicat pe macadamuri noi, la cari se execută un tratament dublu. în acest caz, la tratamentul al doilea se foloseşte sortul 8/15.
Suprafaţa pe care se aplică tratamentul superficial se curăţă bine prin măturare, suflare cu aer comprimat sau cu o vînă de apă sub presiune.
T ratare
585
Tratare ulterioară a betonului
Cînd suprafaţa se amorsează cu suspensie de bitum fi Ier izat f nu e necesar să se aştepte uscarea completă a suprafeţei macadamului, o uşoară umiditate fiind favorabilă amorsării.
Eventualele denivelări se corectează cu amestecuri asfaltice (de ex. criblură bitumată cu 2--*3% bitum), pentru a se obţine o suprafaţă cît mai netedă.
Lucrările de tratamente superficiale la cald se execută numai pe vreme călduroasă şi uscată. Bitumul se încălzeşte la temperatura de 170-**190° şi se răspîndeşte prin stropire cît mai uniformă. Pe suprafeţele amorsate, stropirea bitumului se face după apariţia culorii negre, de obicei după circa 24 ore, iar pe vreme călduroasă după 8*• *10 ore.
După stropirea cu bitum, se răspîndeşte uniform criblură pe toată suprafaţa care se tratează, în cantitatea care poate fi aglomerată imediat de bitum. Răspîndirea criblurii se face cu distribuitoare mecanice sau manuale. Ea se consideră că e bine făcută cînd agregatele răspîndite nu mai lasă suprafeţe negre neacoperite. După răspîndirea criblurii, se execută o cilindrare uşoară, cu un cilindru compresor de 6---10 t (2--*4 treceri).
Cînd traficul e mai important, sau cînd suprafaţa de tratat e prea uzată, se execută tratamente superficiale duble, apli-cîndu-se, de preferinţă, două tratamente simple imediat unul după altul, pentru a se evita murdărirea suprafeţei pînă la aplicarea tratamentului următor, cum şi cheltuielile suple-mentare de curăţire. Pe macadamuri ordinare, unde predomină tracţiunea animală, nu se execută decît tratamente duble ; numai excepţional, cînd circulaţia e mică, se poate executa un tratament simplu. în acest caz trebuie să se aplice un al doilea tratament simplu, chiar în campania de lucru a aceluiaşi an, la circa 6-*-8săptămîni,sau cel maitîrziu la începutul anului viitor. Aplicarea celui de al doilea tratament se face cu aceleaşi precauţii de curăţire a suprafeţei şi a materialelor şi cu aceeaşi uniformitate de răspîndire a liantului şi a agregatelor, ca şi Ia primul tratament.
Se recomandă amorsarea prealabilă a criblurii cu circa 2% bitum, fie la carieră, fie în momentul aprovizionării pe şantier, pentru a o feri de murdărire şi de apă şi a obţine o aglomerare mai bună Ia executarea lucrărilor.
Cînd se foloseşte, în loc de criblură simplă, o criblură bitumată în prealabil (cu bitum tipBsau bitum natural tip NA) se obţine un tratament snperficiaI întărit, care prezintă avantajul că evită pierderile de criblură prin proiectarea ei de către roţile autovehiculelor, şi criblura rezistă mai bine la sfărîmare.
Tratamentele superficiale nu se aplică pe macadamuri cari nu sînt bine consolidate prin circulaţie, nici pe îmbrăcăminte asfaltice pe cari au apărut denivelări din cauza unui exces de liant. în general, pentru lucrări pe întinderi mari, se preferă executarea tratamentelor la cald. Lucrările la rece, cu bitum subţiat, se folosesc pe scară mai mică, şi anume pentru etanşeizări, reparaţii, şi pe timp răcoros.
Suprafeţele pe cari s-a aplicat un tratament superficial nu trebuie să prezinte exsudaţii de liant, sau agregate nelegate.
1.	Tratare. 1. Gen., Tehn.: Efectuarea unui tratament.
2.	Tratare. 2. Chim.: Operaţia de punere în contact a unei substanţe chimice sau a unu i material cu un reactiv chimic. Se face, fie în scop analitic, pentru a observa producerea de reacţii chimice specifice, fie în scop preparativ, cînd se urmăreşte obţinerea unui produs nou sau modificarea unei calităţi a unui material. Exemple de tratare chimică sînt: tratare cu apă regală a unui silicat, în scop analitic, tratarea cu substanţe chimice a apei industriale, în scopul epurării.
3.	Tratare. 3. Tehn., Gen.: Sin. (parţial) Tratament (v. Tratament 1).
4.	~a apei. Alim. apa: Corectarea calităţilor apei brute, în vederea folosirii ei la alimentarea centrelor populate şi a industriilor. Se execută în staţiunile de tratare a apei (v.).
Metodele de tratare a apei reproduc, în mare măsură, procesele de îmbunătăţire a calităţilor apei cari au Ioc în natură: sedimentarea suspensiilor din apă la micşorarea vitezei de mişcare a apei; adăugarea de substanţe cari să coaguleze particulele fine aflate în suspensie coloidală; filtrarea prin medii poroase; acţiunea sterilizantă a razelor ultraviolete; etc. Complexitatea metodelor de tratare a apei depinde atît de caracteristicile calitative ale apei brute, cît şi de calitatea reclamată de consumatori.
Tratarea apei se poate face fizic, chimic, biologic sau bacteriologic, în funcţiune de calităţile apei cari trebuie să fie îmbunătăţite.
în instalaţiile de tratare a apei, pentru corectarea cal ităţilor fizice se folosesc atît metode fizice, cît şi metode chimice de tratare, de exemplu: pentru limpezire se poate utiliza coagularea suspensiilor din apă (procedeu chimic), urmată de sedimentare şi de filtrare (procedee fizice). Tratarea apei pentru corectarea calităţilor chimice se poate face prim metode chimice sau prin metode chimice şi fizice, de exemplu: dedu-rizarea apei se poate face prin utilizarea reactivilor chimici (var, sodă), urmată de decantare şi filtrare (procedee fizice), sau numai prin filtre cu masă cationică (procedeu chimic). Tratarea apei în scopul dezinfectării se poate face prin metode fizice (cu ajutorul căldurii, electricităţii, razelor ultraviolete), prin metode chimice (tratare cu clor sau cu ozon) sau prin metode biologice (cu ajutorul membranei biologice a filtrelor lente).
Metodele principale de tratare a apei sînt: decantarea (v.), filtrarea (v. Filtrarea apei potabile), adăugarea de reactivi chimici pentru coagulare, alcalinizare, dezinfectare, precipitare de săruri, etc., pulverizarea şi picurarea apei, etc.
Tratarea apei e un proces tehnologic complex, deoarece materia primă care trebuie prelucrată (apa brută) are caracteristici calitative variabile în timp. Din această cauză, procesul tehnologic trebuie controlat în permanenţă, pentru a obţine o apă tratată cu anumiţi indici calitativi. Sin. (impropriu) Tratamentul apei.
5.	~a ulterioara a betonului. Bet., Cs.: Aplicarea unui tratament adecvat asupra elementelor de beton monolite sau prefabricate, imediat după turnarea betonului acestora, în cofraje sau tipare, în vederea îmbunătăţirii unora dintre calităţile fizice-mecanice ale betonului sau a accelerării procesului de întărire a acestuia.
Ce! mai des se folosesc tratamente mecanice, ca vibrarea (v.) şi vacuumarea (v.), şi tratamente termice, dintre cari se utilizează pe scară largă tratamentuI prin aburire.
Aburirea betonului monolit se poate executa fie cu cămăşi cu abur, fie cu cofraje speciale cu canale longitudinale (numite cofraje cap i lare) sau cu ajutorul unor ţevi înglobate în masa betonului. V. Betonarea pe timp friguros, sub Betonare.
Aburirea elementelor prefabricate de beton şi de beton armat se poate executa ta presiune normală sau la presiune înaltă.
Aburirea la presiune normală a betoanelor cu agregate grele se execută în tipare metalice sau după decofrare, elementele de beton fiind aşezate pe fundurile tiparelor.
Ciclul total al aburirii produselor de beton şi de beton armat la presiune atmosferică poate fi împărţit în următoarele etape: creşterea temperaturi i med iu lu i în care se găseşte betonul pînă la nivelul maxim adoptat; încălzirea isotermică a produselor la temperatura maximă prescrisă; răcirea produselor în camere, în cazul micşorării temperaturii din camere.
Ciclul sau regimul convenţional de aburire e exprimat prin totalul numărului de ore ale diferitelor etape (de ex. 3 + 6 + 2).
Pentru produsele supuse aburirii în tipare, viteza creşterii temperaturii medii trebuie să fie de cel mult 30°/oră, pentru
Tratarea neutrului
586
Tratarea neutrului
betoane consistente, şi de cel mult 20°/oră, pentru betoane plastice, sau în cazul aburirii produselor decofrate.
Pentru betoanele confecţionate cu cimenturi Portland sau cu cimenturi Portland cu întărire rapidă, aburirea se face la temperatura de 80°.
Aburirea betoanelor confecţionate cu cimenturi Portland cu zgură sau cu cimenturile puzzolane se face la temperatura de 90-**100°.
Aburirea ia presiune normala a betoanelor cu agregate uşoare depinde de felul agregatului uşor, de componenţa chimic-mine-ralogică şi de felul suprafeţei granulelor, de greutatea volumetrică şi de absorpţia de apă, cum şi de structura betonului executat cu asemenea agregat şi de rezistenţa pe care trebuie să o aibă elementele de beton la livrare.
La aburirea betoanelor uşoare cu greutate volumetrică mică şi cu conductibiIitate termică redusă e indicat să se folosească regimuri forţate, cu creşteri de temperaturi intense (40-‘-50°/oră) şi menţineri ulterioare la temperaturi ridicate (de 90-100°) .
Pentru betoanele uşoare de marcă 100 sau mai mare şi cu greutate volumetrică de 1300 kg/m3 sau mai mare sînt valabile toate regulile principale de aburire caracteristice pentru betoanele obişnuite cu agregate grele.
Aburirea betoanelor uşoare de marcă 35, 50 sau 75 şi cu greutate volumetrică mică se recomandă să se facă într-un mediu cu umiditate redusă (încălzire fără abur).
Aburirea la presiune normală se execută în încăperi speciale, numite camere de aburire, echipate cu instalaţiile necesare.
Capacele camerelor trebuie să fie etanşe la abur şi să aibă un coeficient de transmitere termică de cel mult 0,5-• -1 kcal/m-h. grad.
Introducerea aburului în camerele de aburire se face de obicei prin conducte de abur amplasate în pardoseală.
Cînd camerele sînt echipate cu ţevi superioare perforate pentru introducerea aburului, diametrul găurilor acestor ţevi trebuie să fie de 1,3*"1,4 ori mai mare decît al găurilor ţevilor inferioare.
Aburirea sub presiune se face în autoclavă, astfel încît se mai numeşte şi au t oc I a v i z ar e.
M'etoda consistă în menţinerea elementelor după turnare, un timp determinat, într-un mediu saturat cu vapori de apă, la temperaturi pînă la 175° şi la presiuni pînă la 8 at.
Cu această metodă se poate obţine o reducere cu 5% a dozajului de ciment, introducîndu-se în schimb adausuri măcinate fin (de ex. nisip silicios). De asemenea, se mai obţine economie de timp, deoarece elementele tratate în autoclave pot fi folosite imediat la sarcina de exploatare.
Rezistenţa imediată a elementelor turnate în autoclave e superioară cu circa 50% faţă de rezistenţa aceluiaşi beton întărit în condiţii normale.
Pentru betoanele tratate în autoclave se pot folosi ca liant cimentul Portland, varul cu adaus fin de nisip, cimentul cu adaus de zgură şi trass, trass-varul, etc.
Regimul optim de autoclavizare a betonului cuprinde următoarele faze: păstrarea prealabilă a elementelor turnate în tipare şi încărcarea lor în autoclavă; ridicarea presiunii în autoclavă pînă la 8 atm, şi a temperaturii pînă la 175°; menţinerea presiunii şi a temperaturii pe durata timpului prescris ; scăderea presiunii în timp de 1 •••! ore ; scoaterea din autoclavă (după o jumătate de oră de la deschiderea uşilor autoclavei) şi menţinerea ulterioarăa elementelor tratate, pînă latranspor-tarea în depozit.
încărcarea elementelor în autoclavă se face astfel, încît să vină în contact cu aburul o suprafaţă cît mai mare de beton.
Ridicarea temperaturii în autoclavă se face în decurs de 1***3 ore, în funcţiune de forma elementelor şi de materialul folosit.
Autoclavele folosite pentru aburire sînt constituite din cazane orizontale cilindrice, de obicei lungi de circa 20 m şi cu diametrul interior de 2 m, şi cari pot rezista în majoritatea cazurilor la presiuni mai mari decît 8 at.
în interiorul cazanului, la partea inferioară şi pe toată lungimea lui, e montată o ţeavă găurită, pentru introducerea aburului sub presiune. Introducerea aburului şi evacuarea apei condensate se fac prin ventile speciale, aşezate la unul dintre capacele autoclavei. Celălalt capac e mobil, pentru a permite încărcarea autoclavei cu elementele cari urmează să fie tratate cu abur sub presiune.
i.	Tratarea neutrului. Elt.: Modul în care se soluţionează problema legării la pămînt a punctelor neutre ale unei reţele de înaltă tensiune, cum şi a punctului neutru al generatoarelor electrice de curent alternativ, în scopul de a limita efectele punerilor la pămînt (v.) accidentale ale unei faze.
Tratarea neutrului reţelelor electrice de înaltă tensiune prezintă deosebită importanţă deoarece punerile la pămînt sînt defectul cel mai frecvent în aceste reţele.
După modul de soluţionare a tratării neutrului se deosebesc următoarele tipuri de reţele:
Reţea cu neutrul izolat: Reţea al cărei neutru nu are nici o legătură voită cu pămîntul, cu excepţia celei realizate prin aparatele de măsură, de protecţie şi de semnalizare, avînd o impedanţă foarte mare (v. fig. a).
Punerea la pămînt a unei faze a reţelelor. a) cu neutru izolat; b) compensată; c) cu neutru! legat direct !a pămînt; d) cu neutrul legat la pămînt prin rezistenţă sau reactanţă.
Reţelele cu punctele neutre complet izolate permit conţi-, nuarea exploatării reţelei un anumit timp fără întrerupere, în cazul unei puneri la pămînt, dacă nu intervin supracurenţi sau supratensiuni periculoase. în reţelele întinse, supracurenţi i capacitivi disimetrici cari apar la punerea la pămînt a unei faze ating amplitudini cari pot împiedica exploatarea cu neutrul izolat. Valorile maxime ale curenţilor de punere la pămînt, cari limitează exploatarea cu neutrul izolat, sînt fixate prin norme, în funcţiune de tensiunile nominale ale reţelelor.
Extinderea exploatării reţelelor de înaltă tensiune cu neutrul izolat a fost însă limitată în special de apariţia unor supratensiuni pe celelalte faze, putînd conduce la transformarea defectului de simplă punere la pămînt a unei faze în scurt-circuite b*i- sau trifazate cu punere la pămînt, sau la defecte multiple.
în cazul unei puneri la pămînt a unei faze, tensiunile faţă de pămînt ale celorlalte două faze cresc de }^3 ori faţă de situaţia normală, adică ajung la valoarea tensiunii între faze. S-a constatat, însă, că în cazul unei puneri la pămînt apar supratensiuni pînă la 3-*-3,5 ori tensiunea fazelor faţă de
Tratarea neutrului
587
Tratarea neutrului
pămînt şi cari afectează întreaga reţea legată galvanic cu locul în care s-a produs punerea la pămînt. Cauza acestor supratensiuni a fost atribuită multă vreme caracterului intermitent al arcului electric şi fenomenelor transitorii din reţea, datorite stingerii şi reaprinderii succesive a arcului de punere la pămînt, ipoteze însă cari nu au fost confirmate în practică. Teoria mai nouă, a supratensiunilor prelungite, consideră supratensiunile cari apar pe fazele sănătoase ca un fenomen staţionar, datorit unei apropieri de rezonanţă între reactanţa sincronă a generatoarelor şi impedanţa capacitivă echivalentă a reţelei, corespunzătoare funcţionării cu o fază pusă la pămînt. Conform acestei explicaţii, supratensiunile devin periculoase în special datorită duratei lor. Amplitudinile maxime ale supratensiunilor rezultă în reţele întinse (cu capacitate relativ mare) alimentate de generatoare de putere mică, ceea ce explică frecvenţa mare a acestui fenomen în prima perioadă a dezvoltării reţelelor electrice. Supratensiunile pot fi amplificate în reţele conţinînd generatoare cu poli aparenţi sau elemente nelineare, dacă e totodată îndeplinită condiţia apropierii de rezonanţă pe una din armonici, între reactanţa transitorie a generatorului şi impedanţa echivalentă a reţelei. Fenomenul de saturaţie a generatoarelor şi acţiunea regulatoarelor de tensiune limitează, în majoritatea cazurilor, efectele supratensiunilor prelungite, fără a le elimina.
în reţelele funcţionînd cu neutrul izolat se poate obţine o limitare a efectelor punerilor la pămînt prin secţionarea reţelei, atunci cînd e posibil, în sectoare funcţionînd separate galvanic astfel încît în fiecare sector valorile curenţilor capa-citivi de punere la pămînt şi ale supratensiunilor să nu depăşească valorile considerate ca nepericuloase.
La începutul dezvoltării lor, în reţelele cu neutrul izolat au mai fost folosite descărcătoare pentru protecţia contra supratensiunilor provocate de punerile la pămînt, sau întreruptoare cari să pună faza defectă la pămînt şi prin shuntarea arcului să provoace stingerea lui. Aceste măsuri au fost abandonate, însă, în prezent.
Reţea compensata:	Reţea cu neutrul legat la
pămînt printr-o reactanţă (bobină de stingere) sau printr-un transformator de legare la pămînt (în reţelele în cari nu există un punct neutru accesibil) ale căror valori, în cazul unei puneri accidentale la pămînt, permit să circule un curent inductiv de frecvenţă industrială între locul defect şi bobină, care să compenseze substanţial componenta capacitivă de frecvenţă industrială a curentului prin locul defect (v. fig. b).
Reţeaua e compensata cu acord la rezonanţă dacă, în cazul punerii la pămînt a unei faze, inductivitatea bobinei de stingere e acordată cu capacitatea echivalentă a reţelei (capacitatea fazelor faţă de pămînt).
Din condiţia de rezonanţă rezultă că inductivitatea bobinei de stingere trebuie să aibă valoarea:
L-.
3	C0co2
unde C0 e capacitatea unei faze faţă de pămînt.
Acordul bobinei cu capacitatea reţelei se poate obţine automat sau manual prin schimbarea prizelor.
în acest caz curentul capacitiv de frecvenţă industrială e complet compensat de curentul inductiv de aceeaşi frecvenţă datorit bobinei, iar la locul defectului (punerii la pămînt) circulă numai un curent rezidual, datorit componentei active a curentului de punere la pămînt şi componentelor de frecvenţe superioare (armonice).
Reţeaua e supracompensatâ, respectiv subcompensatâ, dacă curentul inductiv datorit bobinei de stingere e mai mare, respectiv mai mic decît curentul capacitiv de punere la pămînt al reţelei.
E indicat ca reţelele avînd neutrul tratat cu bobină de stingere să funcţioneze la rezonanţă sau cu o mică supracom-pensare.
Pentru a fi posibilă funcţionarea cu bobină de stingere la rezonanţă, e necesar ca nesimetria reţelei (datorită nesimetriei capacităţilor conductoarelor faţă de pămînt) şi deplasarea neutrului (datorită conectării bobinei) în regim normal de funcţionare să nu depăşească anumite limite prescrise.
în cazul depăşirii acestor limite trebuie luate măsuri pentru stabilirea simetriei reţelei printr-o modificare a conectării fazelor unora dintre liniile aeriene la barele staţiunilor.
Cînd punctul neutru al unei reţele nu e accesibil (transformatoarele au la tensiunea respectivă conexiunea triunghi sau neutrul nu e aparent), pentru conectarea bobinei de stingere e necesar să se creeze un punct neutru artificial cu ajutorul unui tranformator Bauch, al unei bobine trifazate în conexiune zig-zag, etc.
Utilizarea bobinei de stingere are următoarele efecte: favorizează stingerea spontană a arcului electric ; permite un anumit timp exploatarea reţelei cu o fază pusă la pămînt (în cazul defectelor cu caracter permanent) fără să apară supratensiuni periculoase pe fazele sănătoase; elimină fenomenele transitorii şi supratensiunile corespunzătoare, la stingerea arcului de punere la pămînt. în ţara noastră se utilizează bobine de stingere, pentru reţele cu tensiunea nominală sub 110 kV (dacă exploatarea lor cu neutrul izolat nu e indicată), iar în alte ţări şi pentru reţele cu tensiuni mai înalte. Alegerea transformatoarelor de ale căror puncte neutre se leagă bobine de stingere se face în ţara noastră astfel, încît, în cazul secţionării reţelei în urma unor manevre sau accidental, să nu rezulte posibilitatea apariţiei unor supratensiuni prelungite periculoase; în reţele buclate, la amplasarea bobinelor de stingere, se urmăreşte asigurarea funcţionării corecte a protecţiei contra punerilor la pămînt. în reţelele cu neutrul tratat prin bobină de stingere, din cauza curentului mic de punere la pămînt apar dificultăţi în realizarea unei protecţii selective prin relee (în special în reţelele strîns buclate).
Reţea cu neutrul legat la pămînt: Reţea al cărei neutru e legat la pămînt fie direct, fie printr-o rezistenţă sau reactanţă de o valoare suficient de mică, pentru a reduce oscilaţiile transitorii (v. fig. c şi d).
Legarea la pămînt se face atît în staţiunile ridicătoare ale centralelor electrice, cît şi în staţiunile coborîtoare. Transformatoarele din staţiuni se aleg astfel încît înfăşurarea la tensiunea reţelei în care se tratează neutrul prin legare la pămînt să aibă conexiunea stea cu punctul neutru accesibil, iar cealaltă înfăşurare să aibă conexiunea triunghi.
Astfel de reţele sînt caracterizate prin coeficientu l de legare la pămînt (raportul exprimat în procente dintre cea mai mare tensiune eficace de frecvenţă nominală între o fază sănătoasă şi pămînt, în timpul punerii la pămînt, şi tensiunea eficace, între faze, de frecvenţă nominală, ce s-ar obţine în acelaşi loc în cazul cînd reţeaua nu e pusă la pămînt), care se poate calcula folosind metoda componentelor simetrice (v. Componentelor, metoda '—simetrice) luînd în consideraţie impedanţele reţelei privite de la locul de punere la pămînt şi reactanţeie supratransitorii ale generatoarelor cari alimentează reţeaua.
După valoarea coeficientului de legare la pămînt, se deosebesc :
Reţeaua cu neutrul legat efectiv la pămînt e caracterizată printr-un coeficient de legare la pămînt sub 80% în orice punct. Această condiţie e aproximativ obţinută dacă raportul dintre reactanţa omopolară şi reactanţa directă e mai mic decît 3, iar raportul dintre rezistenţa omopolară şi rezistenţa directă e mai mic decît 1.
Reţelele cu punctele neutre legate efectiv la pămînt permit evitarea supratensiunilor pe fazele sănătoase şi, deci, elimină
Tratarea sondelor
588
Tratarea sondelor
pericolul apariţiei defectelor multiple. în reţele de foarte înaltă tensiune, exploatarea cu neutrul legat efectiv la pămînt permite reducerea nivelului de izolaţie a instalaţiilor. în reţele cu neutrul legat direct la pămînt, orice punere la pămînt a unei faze reprezintă un scurt-circuit monofazat, căruia îi corespunde un curent de scurt-circuit a cărei amplitudine întrece adeseori amplitudinea curentului de scurt-circuit trifazat. (în unele ţări, reţelele cu neutrul legat direct la pămînt au fost numite reţele cu curent mare de punere la pămînt, spre deosebire de reţelele cu curent mic de punere la pămînt.) Utilizarea întreruptoarelor cu reanclanşare automată permite totuşi reducerea considerabilă a numărulu i şi a duratei întreruperilor, astfel încît acest mod de exploatare influenţează puţin continuitatea în serviciu.
Datorită curentului mare de punere la pămînt, protecţia prin relee poate fi. realizată mai simplu şi mai sigur. Efectele defavorabile ale legării neutrului direct la pămînt sînt solicitarea mai mare a întreruptoarelor, amplificarea influenţelor electromagnetice asupra liniilor de telecomunicaţii, mărirea solicitării termice a izolaţiei în punctul de defect, mărirea dimensiunilor prizelor de pămînt şi creşterea tensiunilor de pas şi de atingere la locul punerii la pămînt. Limitarea acestor efecte se obţine prin reducerea numărului transformatoarelor al căror neutru se leagă direct la pămînt.
în numeroase ţări, între cari şi ţara noastră, toate reţelele cu tensiuni nominale de cel puţin 110 kV se exploatează cu neutrul legat efectiv la pămînt.
Reţeaua cu neutrul neefectiv legat la pâmînt e caracterizată printr-un coeficient de legare la pămînt mai mare decît 80%.
Legarea neutrului la pămînt printr-o rezistenţă sau reactanţă permite reducerea amplitudinii curenţilor de scurt-circuit monofazat. Această soluţie se utilizează în special în reţele de cabluri subterane, la tensiuni medii, dacă amplitudinea curentului capacitiv de punere la pămînt sau pericolul supratensiunilor prelunigte împiedică exploatarea cu neutrul izolat, şi unde tratarea neutrului cu bobină de stingere nu ar asigura condiţii de selectivitate în funcţionarea protecţiei prin relee. Utilizarea unei rezistenţe prezintă avantajul amortisării fenomenelor transitorii cari însoţesc întreruperea scurt-circui-tului şi reducerea supratensiunilor transitorii; rezistenţele de punere la pămînt influenţează favorabil stabilitatea dinamică, la scurt-circuite monofazate sau bifazate cu punere la pămînt. Reactanţele de punere la pămînt sînt însă mai economice şi reduc supratensiunile pe fazele sănătoase, în regim staţionar.
Tratarea neutrului generatoarelor de curent alternativ consistă în legarea neutrului la pămînt printr-o rezistenţă sau printr-o reactanţă sau în menţinerea izolată a neutrului.
Soluţiile adoptate trebuie să asigure selectivitatea protecţiei prin relee, să limiteze supratensiunile interne, să nu conducă la mărirea solicitărilor mecanice ale înfăşurărilor şi la deteriorarea fierului în cazul unei puneri la pămînt în interiorul generatorului.
Modul de tratare a neutrului generatorului depinde de modul de conectare al generatorului la reţea: direct sau printr-un transformator (în montaj bloc generator-transfor-mator).
Legarea directă la pămînt a neutrului generatoarelor nu e aplicată, deoarece la o punere la pămînt în apropierea bornelor, curentul de scurt-circuit monofazat depăşeşte pe cel trifazat suprasolicitînd înfăşurarea generatorului.
în cazul generatoarelor legate bloc la reţea (prin transformator ridicător de tensiune), neutrul se leagă la pămînt printr-o reactanţă sau printr-o rezistenţă în scopul limitării curentului de scurt-circuit monofazat.
Legătura neutrului la pămînt e echipată în acest caz şi cu întreruptor automat, care declanşează la o punere la pămînt a unei faze în interiorul generatorului şi are drept scop să evite deteriorarea fierului din cauza tensiunii reziduale şi a
scăderii lente a cîmpului magnetic, după deconectarea întrerup-torului principal şi a celui de stingere a cîmpului.
O altă soluţie a legării neutrului la pămînt o constituie conectarea rezistenţei de legare la pămînt în secundarul unui transformator monofazat al cărui primărie conectat pe legătura la pămînt a neutrului generatorului. în secundarul acestui transformator se mai conectează şi un releu de semnalizare.
Se pot executa şi protecţii cari să nu necesite legarea neutrului generatorului la pămînt (de ex. o protecţie de curent omopolar, completată cu dispozitive de mărire a sensibilităţii).
în cazul generatoarelor alimentînd direct reţele de distribuţie, tratarea neutrului se face, în funcţiune de mărimea reţelei. Dacă reţeaua e dezvoltată, avînd un curent capacitiv peste o anumită valoare prescrisă, neutrul generatoarelor se leagă la pămînt printr-o bobină de stingere. Dacă reţeaua e de mică întindere, cu un curent capacitiv de punere la pămînt de valoare mică, generatoarele funcţionează cu neutrul izolat.
i.	Tratarea sondelor. Expl. petr.: Ansamblul de operaţii cari se execută la sondele de extracţie a ţiţeiului pentru obţinerea, pe cale directă sau indirectă, a unor condiţii mai bune de exploatare.
Astfel de operaţii se execută pentru: curăţirea găurii de sondă şi a zonei perforaturilor; intensificarea afluxului de fluide din strat în gaura de sondă; asigurarea protecţiei anti-corozive a utilajului din sondă prin injectarea de inhibitori în strat, etc.
Tratarea sondelor pentru curăţirea găurii consistă în îndepărtarea acumulărilor de materiale (nisipuri, fragmente de rocă, etc., cari vin din strat odată cu ţiţeiul) din interiorul coloanei de extracţie sau al filtrului, cum şi în îndepărtarea crustei de colmataj formate pe pereţii găurii de sondă în dreptul stratului productiv, care blochează porii formaţiunii productive (la contactul dintre apă şi particulele de bentonită existente în stratul productiv, se produc uneori umflarea bentonitei şi micşorarea permeabilităţii stratului).
Această curăţire se realizează prin: pomparea de lichide sub presiune în strat; curăţirea orificiilor filtrului sau a pereţilor găurii de sondă prin vine de lichid; curăţirea prin tratare cu solvenţi sau cu substanţe superficial active; tratamente termice; tratamente termochimice; termoacidizări.
Pomparea de lichide sub presiune urmăreşte deschiderea perforaturilor filtrului şi spargerea crustei de colmataj. Pomparea se face prin interiorul ţevilor de extracţie sau prin coloana de exploatare, după ce spaţiul inelar a fost etanşat printr-un packer. Ca lichid de lucru se foloseşte o soluţie de 15% HCI, după care se pompează ţiţei. Rezultate bune se obţin prin tratarea prealabilă, cu carbonat de calciu, a noroiului folosit la traversarea stratului productiv. La stratele cu presiuni mici se folosesc numai ţiţeiuri încălzite sau fluide de foraj pe bază de produse petroliere.
Curăţirea prin vine de lichid se execută porţiune cu porţiune, prin injectarea de ţiţei, cu viteză mare, obţinută la trecerea printr-un dispozitiv de fund cu duze. Ţiţeiul se pompează prin interiorul garniturii de ţevi de extracţie, cari sînt echipate la partea lor inferioară cu dispozitivul de producere a vinei.
Curăţirea prin spălare cu solvenţi se aplică pentru solubi-lizarea şi îndepărtarea depunerilor de parafină, a asfalturilor, sărurilor, etc., formate pe pereţii găurii de sondă, folosindu-se pentru disolvare şi spălare: benzolul, gazolina, petrolul lam~ pant, tetraclorura de carbon, etc., a căror eficacitate se măreşte prin încălzire.
Curăţirea depunerilor de parafină se poate face şi prin circulaţie cu ţiţei sau cu motorină încălzită la 70-**80°, ţevile de extracţie pentru vehicularea agentului de lucru fiind introduse sub stratul productiv. Prin acest mijloc se produce şi o încălzire a zonei din vecinătatea găurii de sondă, provocîn-du-se astfel topirea depunerilor parafinoase din porii, rocii .
Tratarea sondelor
589
Tratarea sondelor
Curăţirea sărurilor depuse din apele de zăcămînt se face prin spălarea zonei de depunere a acestor săruri (zona perfo-raturilor) cu o soluţie acidă.
Întrucît evacuarea acestor lichide, prin pistonare sau prin lăcărit, se face cu randament mic, se aplică o metodă chimică de evacuare a fluidului din sondă, care consistă în folosirea hidrurii de calciu, care, la contactul cu apa din sondă, se descompune şi prin gazele eliberate (cantitate mare de hidrogen) produc un efect de liftare a fluidelor din sondă. Introducerea hidrurii în sondă se face cu ajutorul unui container cilindric, confecţionat dintr-un material termoplastic (de ex. polietilenglicol), care se lansează prin ţevile de extracţie. După ce containerul se umple cu un amestec de sulfat de bariu şi hidrură de calciu fin măcinate, se astupă etanş la capătul deschis şi se introduce într-un tub de polipropilenă extrudată, care asigură o bună protecţie contra umezelii în timpul lansării.
îndatăce apa a pătruns în container (după circa 30de minute) reacţia e rapidă, producîndu-se degajare de hidrogen.
Tratarea termica a sondelor se aplică pentru crearea unei temperaturi înalte în gaura de sondă, în urma căreia se provoacă topirea depozitelor parafinoase. Această temperatură se realizează prin una dintre metodele indicate mai jos:
Arderea directă a parafinei în porii rocii, în zonele din vecinătatea găurii de sondă, prin aprinderea ţiţeiului sau a gazelor din gaura de sondă, cu ajutorul unei rachete. Cu ajutorul acestei metode se.pot crea în zona de tratament temperaturi de 800---9000, datorită cărora se produc, uneori, dezagregarea rocii din pereţii găurii de sondă şi mărirea diametrului găurii de sondă, deci mărirea indicelui de productivitate al sondei.
Pentru efectuarea acestui tratament se introduce în gaura de sondă un amestec de gaze şi de aer care întreţine arderea, iar produsele de ardere sînt evacuate prin spaţiul inelar dintre ţevi şi coloana sondei.
Aplicarea acestei metode prezintă riscul distrugerii coloanei sondei, datorită temperaturilor înalte.
Folosirea explozivilor asigură, pe lîngă efectul de dezagregare a rocilor, şi producerea unei cantităţi importante de căldură care provoacă topirea parafinei de pe suprafaţa de strat expusă în gaura de sondă, sau chiar în porii stratului. Se obţin rezultate bune prin folosirea unor torpile cu încărcături explozive mari. Efectul exploziei e moderat prin menţinerea în sondă a unei coloane de apă.
Folosirea de amestecuri cari reacţionează exotermic sau dau reacţii cu formare de gaze cari pot fi aprinse. De exemplu : un amestec de peroxid de sodiu şi apă produce hidrogen liber care se aprinde şi arde în prezenţa oxigenului rezultat din reacţie; carbidul, în contact cu apa, dă o reacţie exotermică şi produce acetilenă, care arde.
Aprinderea unui combustibil uşor care poate să genereze, într-un timp foarte scurt, un volum mare de gaze, fără să facă explozie. Acest combustibil se introduce într-un tub de material plastic, introdus la rîndul său într-un alt tub de oţel, care se lansează în sondă cu ajutorul unui cablu electric. Aprinderea combustibilului se face cu ajutorul unei rezistenţe electrice alimentate cu curent electric de la suprafaţă. Gazele cu temperatură înaltă, rezultate din arderea combustibilului, pătrund în parte în strat şi provoacă, odată cu topirea depunerilor parafinoase, şi o acţiune de şoc, care creează fisuri în rocă. Fig. / reprezintă un arzător de fund, folosit pentru această metodă.
Folosirea încălzitoarelor de strat, cari dezvoltă o cantitate de căldură suficientă pentru topirea depunerilor de parafină de pe pereţii găurii de sondă sau din porii stratului, e o metodă folosită frecvent. Alimentarea cu energie electrică a încălzitoarelor respective de fund se face prin cablu electric sau folosind drept conductor ţevile de extracţie şi coloana de exploatare.
\t
Tratarea termochimicâ a sondelor foloseşte căldura rezultată din reacţiile dintre o soluţie acidă (de ex. acid clorhidric) şi diferiţi reactivi (de ex.: magneziu, sodă 7 ^ caustică, etc.). Acest tratament se aplică la sondele la cari indicele de productivitate a scăzut în cursul exploatării de 2,5***3 ori şi la cari raţia de gaze a crescut-J
Introducerea în sondă a materialului de reacţie se face cu ajutorul unui recipient ,
(v. fig. II), care se introduce ,la nivelul la care se face tratamentul (pînă la maximum 900 m, sub această adîncime nedepunîndu-se parafină), cu ajutorul ţevilor de extracţie.
Soluţia de acid clorhidric folosită pentru tratament conţine inhibitori de coroziune şi substanţe stabilizatoare.
Parafina disolvată în soluţia acidă se eli-mină odată cu ţiţeiul şi cu solventul, hidrogenul produs prin reacţie ajutînd la evacuarea solventului.
Deoarece evacuarea din gaura de sondă a soluţiei epuizate e destul de laborioasă, necesitînd, pentru evacuarea prin pistonare, de la cîteva ore pînă la cîteva zile, soluţia respectivă se evacuează rapid folosind azotul gazos, cu ajutorul căruia se face gazliftarea sondei, — sau uni:i agenţi de spumare (de ex.: acizi graşi cuaternari, substanţe cuater-nare ionice şi neionice, cu greutate moleculară mare, unele substanţe amfoterice, etc.), cari transformă fluidele din sondă în spumă, iar acestea sînt evacuate uşor la suprafaţă prin gazliftare.
Termoacidizarea combină tratamentul termic^ cu acidizarea (v.).
în prima fază a procesului are loc un tratament termochimic, prin care se curăţă porii rocii de depunerile parafinoase sau de alte depuneri şi totcdată se realizează încălzirea soluţiei, iar în faza următoare are loc acidizarea stratului, care se efectuează, ca şi în cazul acidizării normale, cu o soluţie acidă rece.
Dispozitivul încărcat cu materialul pentru reacţia termică se introduce în sondă cu ajutorul ţevilor de extracţie şi, eventual, un termometru înregistrator.
Lichidul din vasul de măsurat se pompează în dispozitivul de reacţie, prin intermediul ţevilor de extracţie, urmărindu-se, în timpul pompării, nivelul de lichid, cu ajutorul ecometrului.
Pentru desfundarea canalelor formaţiunii obturate cu parafină se aplică termoacidizarea în strat.
Tratamentul se efectuează şi în acest caz în două etape: în prima etapă se injectează, în stratul productiv, cu presiune mare, un gel de ţiţei care menţine în suspensie, particule de magneziu, iar în a doua fază se injectează o soluţie de acid clorhidric, care, la contactul cu magneziul metalic, reacţionează şi degajă căldură, care topeşte depunerile din canalele stratului.
Acidul epuizat e readus din formaţiune în gaura de sondă de către ţiţeiul care afluează din strat şi care antrenează totodată şi parafina sau asfaltul cari au fost topite de căldura degajată prin reacţie.
Soluţia acidă utilizată în cadrul acestei operaţii reacţionează de asemenea cu carbonatul de calciu şi cu depunerile de oxizi şi sulfaţi de pe suprafaţa filtrantă a stratului şi le disolvă, uşurînd astfel îndepărtarea lor.
/. Focar submersibil pentru arderea combustibililor uşori.
1) cuplu termoelectric; 2) bujie de aprindere; 3) focar;
4)	ajutaj refractar;
5)	supapă de reţine-; 6) cablu ; 7) apă ;
amestec de ga-ze-aer; 9) nisip; 10) nivelul coloanei de apă.
odată cu el, şi
T ratat
590
T râul
Tratarea sondelor pentru intensificarea afluxului, respectiv pentru mărirea permeabilităţii stratului în jurul găurii de sondă, atunci cînd această permeabilitate e redusă sau neuniformă, se face prin: acidi-
2.	Tratat. 2. Gen.: Convenţie scrisă, încheiată între două sau mai multe state, prin care se stabilesc relaţiile reciproce dintre aceste state, etc. De obicei tratatul indică natura sa (de ex.: tratat de pace, tratat de alianţă, etcv).
II. Dispozitiv pentru tratarea termochimică a sondelor.
1) reducţie; 2) cameră de reacţie; 3) grătar; 4 şi 7) nipluri-cep; 5) pîlnie pentru separarea hidrogenului; 6) orificii pentru circulaţia ţiţeiului; 8) dispozitiv pentru introducerea termometrului; 9) niplu-mufă; 10) dop; 11) cameră de separare; 12) orificii pentru eliminarea hidrogenului rezultat din reacţie;
13) corp tubular.
zări (v.), reperforări (v.) sau perforări (v. Perforarea coloanei) cu gloanţe explozive, torpilări (v.), fisurări hidraulice (v.)f tratamente combinate de acidizare şi fisurări sau reperforări, torpilări şi acidizări, etc.
Tratarea sondelor cu inhibitori de coroziune se face pentru prevenirea şi combaterea coroziunii utilajului metalic (coloane de burlane, ţevi de extracţie, echipament de fund pentru extracţie, etc.) existent în gaura de sondă.
Metoda se aplică în trei variante: tratament de mici proporţii, în care injectarea nu se face sub presiune, inhibitorul fiind doar pompat în sondă, dislocuind ţiţeiul; tratament de proporţii medii, care consistă în injectarea inhibitorului de coroziune (în cantităţi de la 200---800 litri) în formaţiunea productivă; tratament de mari proporţii, în care caz injectarea inhibitorului în formaţiune e urmată de injectarea unei mari cantităţi de fluid (ţiţei, distilat, sau apă) care provoacă dispersarea inhibitorului în formaţiune.
Inhibitorul injectat în formaţiune e adsorbit de rocile din strat, iar pe măsură ce sonda produce, fluidul respectiv antrenează şi o cantitate de inhibitor, mai mică decît cea adsorbită de roca stratului care, ajunsă în gaura de sondă, asigură protecţia echipamentului metalic.
Ca inhibitori, solubili în ţiţei sau în apă, se folosesc compuşi derivaţi din substanţe organice cu catenă lungă (de ex. derivaţi din acizi graşi prin substituire cu azot, uneori sub formă de amine), cu proprietăţi superficial active, cari pot forma o peliculă protectoare fină pe suprafaţa utilajului metalic; prezenţa inhibitorului nu provoacă nici o reacţie chimică.
i.	Tratat, pl. tratate. 1. Gen., Tehn.: Lucrare cu caracter special în care se tratează materia unei anumite discipline în principiile ei de bază.
Seria lui Traub.
A) obiect de la uscat; m) distanţa diîntre relevmente; D) distanţa la traversul lui A.
3.	Traub, seria lui Nav.: Serie de relevmente prova (v. fig.), cu cari se determină distanţa la care o navă urmează să treacă la traversul unui obiect (far, etc.), ţinînd seamă şi de distanţa parcursă între relevmente.
Pentru ca a-ceastă d istanţă să fie constantă se folosesc relevmente prova indicate în figură, ale căror cotangente diferă între ele cu 0,5. în acest mod parcurgînd distanţa m între oricare dintre aceste relevmente, distanţa la travers va fi egală cu
2	m. Procedeul e comod şi e independent de deviaţiile compasului, însă nu e valabil dacă în zona de navigaţie există un curent necunoscut.
4.	Traube, regula lui 1. Chim. fiz.: Regulă conform căreia activitatea capilară a substanţelor organice (alcooli, acizi graşi, etc.) creşte, în serii omologe, odată cu creşterea numărului de atomi de carbon din molecula substanţei.
5.	Traube, regula lui 2. Chim. fiz.: Regulă conform căreia capacitatea de absorpţie a unei substanţe organice, pe cărbune, creşte, în serii omologe, odată cu creşterea numărului de atomi de carbon din molecula substanţei.
6.	Traul, pl. traule. Pisc.: Năvod marin destinat pescuirii aglomerărilor de peşte, la fund sau la diferite adîncimi. Se deosebesc: traul de fund şi traul pelagic.
Trauier
591
Traversare-joncţîu ne
T r a u I u I de fund are forma unui sac (matiţă) tronconic, prevăzut la baza conului cu o deschidere largă. E compus din patru aripi două superioare şi două inferioare), un scuar, două fîşii laterale, două fîşii cari compun matiţa propriu-zisă, hetlainul sau piuta (cablul de la partea superioară a gurii), gruntropul sau camăna (cablul de la partea inferioară a gurii), futropui (cablu suplementar de legătură cu gruntropul), deci le şi vaierile (cabluri de tracţiune). Pentru a se asigura rezistenţa şi poziţia corectă în timpul traulării (sacul să fie orientat cu deschiderea spre direcţia de înaintare a vasului) plasa traulului se posădeşte pe topenanţi şi pojine (parîme sau cabluri de întărire longitudinală, respectiv transversală). Hetlainul se echipează cu flotoare, iar gruntropul cu greutăţi. Menţinerea gurii în poziţie deschisă e asigurată prin două panouri de distanţare, confecţionate din lemn, cu armături metalice, laterale şi superioare.
Folosirea traulului de fund în zonele de creştere a peştelui nu e indicată, deoarece se distrug mari cantităţi de puiet.
T râului pe lagic are fîşia de plasă frontală la partea inferioară uşor scoasă în afară, pentru a se împiedica scăparea peştelui. Pentru asigurarea unei deschideri corespunzătoare a gurii în timpul traulării, atît hetlainul cît şi gruntropul se echipează cu 10**12 panouri de distanţare.
Dimensiunile traulului variază în funcţiune de puterea navelor special construite în acest scop (traulere) şi de caracterele hidrografice ale zonelor alese pentru pescuit.
Platforma noastră continentală oferă condiţii pentru pescuitul cu traulul, obiectivele de bază fiind: calcanul, sturionii, barbunii, stavrizii, etc.
1.	Trauier, pl. traulere. Nav. V. sub îmbarcaţiune.
2.	Traumatotropism. Bot. V. sub Tropism.
3.	Trauzl, bloc Expl. V. Bloc Trauzl.
4.	Trauzl, bomba Expl.: Sin. Bloc Trauzl (v.), Mortier Trauzl.
5.	Trauzl, proba Expl. V. sub Bloc Trauzl.
6.	Travee, pl. travee. 1. Cs.: Spaţiul cuprins între axele a două grinzi sau a două elemente principale de rezemare, consecutive (pilaştri, stîlpi, coloane, plinuri dezidărie, pile, etc.).
7.	Travee. 2. Cs., Arh.: Volum dintr-o construcţie văzut în secţiune orizontală sau verticală, al cărui contur nu are frînturi.
b. Traverbanc, pl. traverbancuri. Mine: Galerie simplă sau dublă, săpată perpendicular pe direcţia stratelor (pe planul direcţional al unui zăcămînt) şi care deschide un strat (sau un pachet de strate)/real izînd, ca galerie principală, legătura acestuia cu o lucrare minieră principală (galerie de bază, de etaj sau de subetaj, rampă de puţ, etc.).
Traverbancul se sapă numai la baza sau la capătul etajului sau al subetajului, pe cît posibil în mijlocul cîmpului minier, şi se amenajează ca lucrare minieră principală de transport sau de aeraj.
9.	Travers. 1. Nav.: Direcţie perpendiculară pe planul diametral al navei. Poate avea două sensuri: travers tribord şi travers babord.
10.	Travers. 2. Nav.: Direcţie perpendiculară pe drumul navei, adică pe direcţia în care se deplasează nava.
11.	Travers. 3. Ind. text.: Nume generic pentru ţesăturile cari au dungi transversale.
12.	Traversadâ, pl. traversade. Hidr.: Porţiunea din talveg ul unui curs de apă, în care se face trecerea de la o conca-vitate la alta.
13.	Traversare. 1. Nav.: Străbaterea unei mări, a unui ocean sau fluviu.
14.	Traversare. 2. Nav.: Manevră de punere la post (cu fusul orizontal) a unei ancore tip amiralitate. La navele de lemn cu gruie de capon (v. sub Gruie) şi de traversieră (v.), traversarea se face virînd ancora cu caponul (palancul gruiei de capon), prinzînd apoi fusul ancorei cu o gheară de traversieră
manevrată cu ajutorul palancului de traversieră sau cu ajutorul traversierei (v.) şi virînd apoi palancul, respectiv traversiera, pînă cînd ancora ajunge orizontală. La navele cu o singură gruie de ancoră, ancora se traversează prinzînd cu cîrligul palancului gruiei inelul de manevră al ancorei aşezat de regulă în dreptul centrului de greutate al acesteia, virînd (trăgînd) palancul gruiei şi filînd lanţul ancorei pînă cînd aceasta e traversată (e orizontală).
15.	Traversare. 3. Nav.: Aşezarea unei nave cu axa paralelă cu crestele valurilor (între valuri). Această situaţie poate conduce la răsturnarea navei pe mare foarte rea, în special dacă perioada valului (perioada de întîi ni re) e egală sau aproape egală cu perioada de ruliu a navei. Sin. Cădere între valuri.
16.	Traversare. 4. C. f.: Instalaţie de cale, la întretăierea a două căi ferate, compusă din patru inimi de încrucişare şi din şina de legătură dintre ele.
După modul de încrucişare a liniilor, se deosebesc traversare perpendiculară şi traversare oblică.
Traversarea perpendiculară, la care axele de intersecţiune a celor două linii formează un unghi oc=90°, are cele patru inimi de încrucişare egale între ele (v. fig. /). între inimi se găseşte un pătrat, format din şine şi contraşine, iar în afara inimilorsînt prelungite labele de iepure.
Traversarea oblică, la care axele de intersecţiune a celor două linii formează un unghi a<90°, e formată din două inimi de încrucişare ascuţite (numite şi inimi simple) şi din două inimi de încrucişare obtuze (numite şi inimi duble). între inimile de încrucişare se găsesc şinele şi contraşineie cari formează un romb, iar în afara inimilor sînt prelungite contraşineie şi labele de iepure (v. fig. II). V. şî sub Inimă de încrucişare.
17.	Traversare-joncţiune, pl. traversări-joncţiuni. C. f.: Instalaţie de cale, la întretăierea a două căi ferate, care permite
circulaţia vehiculelor feroviare atît pe căile cari se încrucişează, cît şi trecerea acestora de pe o linie pe alta. După numărul
/. Traversare perpendiculară.
7) contraşină; 2) inimă de încrucişare; a) unghiul traversării.
ii. Traversare oblică (a<90°).
1) inimă ascuţită (inimă simplă); 2) inimă obtuză (inimă dublă); a) unghiul traversării.
/. Traversare-joncţiune simplă, o) reprezentare convenţională; b) schemă; 1) inimă simplă; 2) inimă dublă; 3) aparat de manevră.
de inimi de încrucişare şi de macazuri din care e formată, se deosebesc: traversare-joncţiune simplă şi traversare-joncţiune dublă.
Traversarea-joncţiune simplă (v. fig. /) dă posibilitatea traversării a două căi ferate, permiţînd să se
Traversarea formaţiunii
592
Traversarea formaţiunii
circule în direcţiile AB, CD (pe linie directă) şi CB (pe linie abătută). E compusă din patru inimi de încrucişare (două ascuţite şi două obtuze), din două macazuri (două perechi de ace, aşezate cu vîrfurile spre inimile ascuţite), din şine de legătură, contraşine şi un aparat de manevră care, prin bare de transmisiune, mişcă cele două perechi de ace dintr-o poziţie în alta.
Traversa rea-joncţiune dublă (macazul englez) (v. fig. II) permite traversarea a două căi ferate,
B
II. Traversare-joncţiune dublă. a) reprezentare convenţională; b) schemă; 1) aparat de manevră.
dînd posibilitatea să se circule în direcţiile AB, CD (pe linie directă) şi AD, CB (pe linie abătută). E compusă din patru inimi de încrucişare (două ascuţite şi două obtuze), d in (j^_ H patru macazuri (patru perechi de ace, aşezate cu vîr-furilespre inimile ascuţite), din şine de legătură, contraşine şi aparate pentru manevrarea macazurilor.
Traversările-joncţiuni duble se folosesc în staţi i, cînd
III. Diagonală formată din joncţiuni duble. 1) inimă dublă.
o diagonală intersectează mai multe linii paralele (v. fig. III). Unghiul de traversare oc e, în general, egal cu unghiul schimbătoarelor de cale folosite la constructia diagonalelor din
1 11
staţie (corespunzător unor valori —; —; — ale lui tg a).
Traversarea - joncţiune dublă, de lungime redusă, sistem Baseier (v. fig. IV), se foloseşte pentru traversări-joncţiune
IV. Traversare-joncţiune dublă, sistem Baseier.
1) inimă triplă; 2) aparat de manevră.
construite cu un unghi mai mare (pînă la tg a=1/6,5); are acele plasate în afara rombului format de inimile de încrucişare, iar în interiorul rombului, o şină, care e circulată pe ambele părţi. La această traversare, inimile extreme au o construcţie specială şi se numesc inimi triple (v. fig. V).
în construcţia căii, traversarea-joncţiune dublă e echivalentă cu două schimbătoare de cale simple, aşezate vîrf la vîrf, dar avînd nevoie de o lungime mai mică. Datorită acestui
avantaj, e mult folosită la construcţia staţiilor mari, reducînd la minimum lungimea diagonalelor; avînd piese fine şi supuse uzurii, circulaţia trenurilor se face pe ele cu viteză redusă. Traversările-joncţiuni duble nu sînt admise pe liniile de circulaţie directă şi nici în staţiile mici, prin cari trenurile trec fără oprire.
Circulaţia pe traversă- ^* rile-joncţiuni, în linie cu-	<^—:
face cu măsuri
V. Inimă de încrucişare triplă, la traversarea-joncţiune sistem Baseier.
rentă, se
speciale de siguranţă (semnalizare şi post de mişcare).
V. şî sub Inimă de încrucişare.
i.	Traversarea formaţiunii. Expl. petr.: Ansamblul de măsuri cari se aplică pentru executarea lucrărilor de foraj (v.) în stratul productiv, astfel încît să nu fie afectate proprietăţile de productivitate ale acestuia şi să se evite o eventuală erupţie liberă a fluidelor cu mare presiune.
Traversarea stratelor productive ridică o serie de probleme în legătură cu pătrunderea noroiului în porii formaţiunii productive (funcţiune de calitatea noroiului, de presiunea hidrostatică exercitată de coloana de noroi şi de presiunea stratului) şi cu producerea fenomenului de colmatare a acesteia.
Cu cît noroiul separă mai puţin apă liberă şi creează o turtă (v. Turt de noroi) mai subţire, respectiv cu cît noroiul are proprietăţi coloidaie mai bune, gradul de colmatare a formaţiunii e mai redus ; cu cît noroiul stămai mult timp în contact cu formaţiunea, cu atît efectul dăunător produs prin colmatare e mai pronunţat, cantitatea de filtrat şi turta sînt mai mari şi se produce şi întărirea crustei de noroi la contactul cu ţiţeiul; cu cît presiunea diferenţială dintre gaura de sondă şi strat e mai mare, cu atît efectul noroiului asupra formaţiunii e mai dăunător.
Natura fluidului filtrat în strat influenţează de asemenea productivitatea formaţiunii, aceasta depinzînd de tensiunea la interfaţa fluid filtrat în formaţiune-ţiţei.
Pentru afectarea la minimum a proprietăţilor formaţiunii productive la traversarea acesteia prin foraj, se folosesc ca fluide de circulaţie fluidele pe bază de produse petroliere şi fluidele emulsionate de tipul apă în ulei (emulsii inverse).
Fluidele pe bază de produse petroliere se prepară din; asfalt special suflat cu aer, amestecat cu ulei uşor, rafinat, şi cu agenţi specifici de emulsionare, de peptizare şi de îngreu-nare, cum e barita; motorină, la care se adaugă bitum, săpun de sodiu al parafinei oxidate, sodă caustică şi apă; produse petroliere, la cari se adaugă săpun de sodiu al petrolatului oxidat, bitum oxidat şi soluţie de hidroxid de sodiu.
Fluide, emulsii de tipul apă în ulei, pot fi folosite simple, sau cu adause de materiale solide (argilă, barită, etc.), cari măresc viscozitatea şi densitatea fluidului, iar în cazul fluidelor pe bază de apă contribuie la formarea turtei de filtrare.
în căzuI traversării prin foraj a formaţiunilor cu presiune de strat foarte mică şi, în special, în formaţiunile cu canale de drenaj în cari nu se poate asigura menţinerea nivelului de noroi la puţ, se aplică forajul cu circulaţie de gaze.
Utilajul necesar acestei traversări diferă de la caz la caz:
Cînd presiunea de strat e mică şi sonda nu poate să erupă, afară de echipamentul obişnuit de foraj mai sînt necesare: un separator de joasă presiune pentru separarea detritusului, a gazelor şi a ţiţeiului; un dispozitiv de etanşare la gura puţului, care să închidă spaţiul dintre prăjină şi coloană, permiţînd însă rotirea garniturii; compresoare pentru debite de 30 000*** 40 000 m3 /24 h la o presiune de 12---16 at; debitmetre şi manometre pentru gazele cari intră sau cari ies din sondă.
Traversa
593
Traversa dansantă
.......................... 8
Cînd presiunea de strat e mare şi se pot produce erupţii în timpul forajului sînt necesare: separator de înaltă presiune ; dispozitiv de etanşare la gura puţului; două prevenitoare cari să permită extragerea garniturii în cazul şi în timpul erupţiei; instalaţie de captare a erupţiei; furtun de înaltă presiune la capul hidraulic; rezervor de ţiţei de 50-"60 m3 pentru depozitarea ţiţeiului produs; pompe pentru pomparea ţiţeiului, la sau de la sondă; compresoare de gaze pentru debite de 20 000 m3/24 h şi presiuni de 12***16 at; etc.
Forajul cu circulaţie de fluide gazoase necesită tubarea unei coloane tehnice chiar deasupra stratului productiv şi înlocuirea noroiului cu ţiţei.
în căzul traversării prin foraj a formaţiunilor productive cu presiune de strat mare se execută fie forajul cu noroi greu, fie forajul sub presiune.
Noroaiele grele se obţin, în general, prin tratarea lor cu barită, colmatită, etc. Metoda permite menţinerea şi reglarea echilibrului între presiunea stratului şi presiunea hidrostatică a coloanei de noroi din gaura de sondă, putîndu-se ajunge, prin îngreunare, pînă la o greutate specifică a noroiului de 2*"2,2, în cazul folosirii baritinei, sau pînă la 1,5—1,6, în cazul folosiri colmatitei. Cînd aceste valori sînt depăşite, noroiul devine greu de pompat, căpătînd viscozitate şi tixotropie mari.
La traversarea formaţiunilor gazeifere, prin utilizarea noroaielor grele se evită însă greu erupţia, executîndu-se cu rezultate mai bune forajul sub presiune, la care toate operaţiile (săparea, extragerea şi introducerea garniturii, etc.) se fac cu sonda închisă. Echipamentul pentru acest foraj e compus din următoarele elemente: o coloană etanşă, cimentată, avînd legăturile de etanşare la gura sondei; un sistem de prevenire, compus dintr-un ventil principal, un prevenitor obişnuit şi un-prevenitor rotativ; legăturile necesare pentru împingerea şi scurgerea noroiului din sondă, ventil de contrapresiune montat pe garnitură deasupra sapei, dispozitiv de introdus prăjinile sub presiune.
Săparea sub presiune se poate face în circuit închis, ceea ce permite realizarea unei diferenţe mici de presiune la pompă, însă prezintă dezavantajul că menţine în circuit detritusul, sau prin utilizarea de orificii strangulate, metodă care necesită un efort suplementar la pompă pentru a învinge, afară de frecările pentru circulaţia noroiului, şi presiunea statică datorită presiunii stratului şi căderea de presiune la circularea noroiului prin orificiul strangulat.
Dupătraversareaprin foraj a formaţiunii productive, prin metoda şi mijloacele adecvate ca-r acte r i st i c i I o r aceste i fo r-maţiuni, se consolidează gaura de sondă pe acest interval, prin tubare urmată de perforare sau prin introducerea de coloane pierdute (v.) gata perforate ori cu filtre de diferite tipuri şi caracteristici.
1.	Traversa, pl. traverse. 1. Tehn.: Grindă sau riglă transversală.
2.	~ dansanta. C. f.; Grindă puternică, mobilă, dispusă între traversele intermediare ale cadrului anumitor boghiuri de vehicul de cale ferată, pe care reazemă, prin intermediul
unui sistem crapodină-pivot, şasiul vehiculului, permiţînd deplasarea acestuia fără şocuri în sens vertical şi transversal faţă de cadrul boghiului.
Traversa dansantă e constituită fie ca grindă dintr-o singură bucată, fie din două bucăţi .
Traversa dansantă din două bucăţi e formată din traversa superioară şi traversa inferioară (sau albie), legate elastic între ele (v. fig. /).
/. Cadru de boghiu de tender cu traversă dansantă din două bucăţi.
1) traversă dansantă superioară; 2) crapodină; 3) bară cu fălci, superioară; 4) reazem lateral; 5) piesă de legătură; 6) traversă dansantă inferioară; 7) arc de suspensiune; 8) legătură de arc; 9) contrafişă de întărire; 10) bară cu fălci, inferioară; 11) osie.
Traversa superioară e constituită dintr-o grindă puternică confecţionată din tablă ambutisată, din oţel turnat sau din profiluri laminate. Pe partea superioară şi în centrul acesteia se găseşte crapodina inferioară (nituită sau turnată monobloc cu traversa), iar spre capete se montează reazemele laterale de alunecare cari, la înclinarea vehiculului, vin în contact cu reazemele de pe şasiul acestuia, limitînd înclinarea cutiei. Pe partea inferioară a traversei superioare şi la capete sînt practicate locaşuri în cari se fixează legătura elastică. — Traversa inferioară e confecţionată, în general, din tablă'ambuti-sată şi are amenajate, la capete, pe partea superioară, locaşuri pentru fixarea legăturilor elastice. Traversa inferioară e suspendată de cele două traverse intermediare ale cadrului boghiului prin intermediul a două juguri pe cari se sprijină capetele acestei traverse susţinute de patru suspensoare (buloane trăgătoare furcate), cîte două la fiecare capăt (v. fig. II).
Prin cele patru buloane trăgătoare se poate regla, la unele tipuri de boghiuri, în limite restrînse, şi înălţimea tampoanelor vagonu lui; strîngînd piuliţele acestor buloane traversa dansantă se ridică şi deci şi cutia cu tampoane.
Legătura elastică dintre cele două traverse e formată din resorturile lamelare duble, elicoidale sau volute. Cînd se montează resorturi elicoidale e necesară folosirea amortisoarelor, datorită lipsei de frecare dintre spirele resor-
II. Suspensiunea traversei dansante inferioare.
1) cadru de boghiu; 2) arc lamelar dublu; 3) traversă dansantă inferioară; 4) suspensor (bulon trăgător); 5) traversă intermediară; 6) pivotul crapodinei; 7) crapodină; 8) traversă dansantă superioară; 9) reazem de alunecare; 10) traversa şasiului.
38
Traversă de cale ferata
594
Traversa de cale ferată
tului, evitînd astfel oscilaţii prea mari şi intrarea în rezonanţă a acestor oscilaţii.
Resorturile dintre cele două traverse, cari constituie a doua suspensiune (prima fiind suspensiunea centrală, adică a traversei dansante), permit deplasările verticale ale cutiei vagonului faţă de cadrul boghiului, iar asamblarea articulată prin butoanele trăgătoare permite deplasările laterale ale cutiei prin o mişcare pendulară, evitînd şocurile în cadrul boghiului, în special la înscrierea în curbe.
Traversa dansanta dintr-o singura grinda e folosită ia boghiu-rile vagoanelor de marfă, tip Diamond (v. sub Boghiu), la cari se admite un mers mai puţin liniştit decît la vagoanele clasă. Aceasta se sprijină prin resorturi elicoidale directe pe longeroanele boghiurilor, suprimînd astfel traversa inferioară şi sistemul de suspensiune pendulară (v. fig. III). Jocurile transver-
III. Boghiu tip Diamond cu traversă dansantă dintr-o singură grindă. a) vedere frontală; b) vedere în plan ; 1) rama boghiului; 2) traversă dansantă;
3) resorturi elicoidale.
sale ale traversei dansante sînt asigurate prin urechile fixate la capetele acesteia, în cari culisează montanţii ramelor boghiului. — Sin. Leagăn.
i.	~ de cale ferata. C. f.: Fiecare dintre piesele drepte de lemn, de metal sau de beton armat, de lungime relativ mare în raport cu celelalte dimensiuni, aşezate sub şinele unei linii de cale ferată, perpendicular pe direcţia acestorâ, pentru a menţine ecartamentul căii şi a transmite balastului încărcările produse de materialul rulant. Şinele sînt fixate pe traverse cu ajutorul materialului mărunt de cale (v.) şi sînt aşezate conform planului de poză a căii (v.), care indică distanţele dintre axele traverselor şi modul de prindere a şinelor şi de alcătuire a joantelor.
Traversele de lemn sînt confecţionate din speci i de lemn de esenţă tare (stejar, gorun, gîrniţă, cer, fag, salcîm, ulm), uneori şi din specii de lemn de esenţă moale (pin, molid). Au secţiune dreptunghiulară, cu muchiile drepte sau teşite, uneori cu feţele rotunjite, rezultate din debitarea buştenilor. Traversele de lemn se impregnează sub presiune şi la temperatură înaltă, în autoclave, cu substanţe fungicide minerale (de ex.: fluorură de sodiu, fluorură de zinc, sulfat de cupru)
sau cu substanţe organice (de ex.: creozot, carbolineum, cuprinol). Durata traverselor e limitată de gradul de putrezire şi de uzura produsă de elementele deprindere. Traversele impregnate au o durată de 15-**20 de ani, după esenţa lor şi după modul de impregnare, uneori pînă la 25---30 de ani.
După forma şi dimensiunile secţiunii, cum şi după lungimea lor, traversele de lemn pot fi de următoarele tipuri: traverse pentru linii curente, numite şi traverse normale; traverse pentru linii înguste; traverse pentru schimbătoare de cale, numite traverse speciale pentru schimbătoare; traverse pentru poduri, numite traverse speciale pentru poduri.
Traversele normale se împart, după secţiunea transversală, în patru tipuri: tipurile Ax şi A2 au secţiunea dreptunghiuIară, iar tipurile Bx şi B2 au secţiunea dreptunghiulară şi cu teşituri drepte sau semirotunde (v. fig. /). După lungimea lor, traversele normale sînt de patru categorii (de 2,60 m, 2,50 m, 2,40 m şi 2,30 m), iar după calitatea lemnului se împart în două clase: traversele de categoria I şi clasa I se folosesc pe liniile principale şi de primire în staţii; traversele de categoria II şi clasa I se folosesc pe liniile secundare evoluabile, pe liniile curente şi pe liniile de primire în staţii, iar cele de clasa li
I. Secţiuni transversale de traverse de lemn. a) traversă tip Ax; b) traversă tip A2; c) traversă tip Bx; d) traversă tip B2*
se folosesc pe liniile normale industriale; traversele de categoria III şi clasa I se folosesc pe linii secundare şi de garare în staţii importante, iar cele de clasa II se folosesc pe liniile de legătură cu liniile de garare; traversele de categoria IV şi clasa I se folosesc pe liniile de garare din staţiile de importanţă mică.
Traversele pentru linii înguste au dimensiuni transversale mai mici şi lungimi de 1,20 m, 1,40 m, 1,60 m şi 1,80 m, corespunzătoare ecartamentelor liniilor înguste (500 mm, 600 mm, 760 mm şi 1000 mm).
Traversele pentru schimbătoarele de cale sînt de tipurile Ax ş i A2.
Traversele pentru poduri sînt de tip şi pot avea secţiuni de 20 x 22 ••• 24 x 24 cm şi lungimi de 2,80*• *2,40 m.
Traversele metalice sînt confecţionate d in oţel -laminat sau din tablă presată, şi au dimensiuni şi forme diferite (în general în formă de cutie sau de albie răsturnată) (v. fig. II). Aceste traverse prezintă dezavantajul că realizează o cale mai rigidă şi mai
sonoră, care produce vi- .............	1_________	___________
i \ L
braţii dăunătoare materialului rulant şi care uzează mult porţiunile	ş	f)
sol icitate de prinderea şinelor. Ele au o durata de	Traversă	metalică,
cel mult20‘“25deani. De- o) secţiune transversală; b) jumătate elevaţie, oarece traversele metal ice sînt mult mai costisitoare decît cele de lemn şi dau o cale necorespunzătoare pentru viteze mari, ele nu se folosesc decît limitat, în ţările cari nu dispun de lemn, sau pentru linii mici cu destinaţii speciale (de ex.: linii de şantier, de exploatări de cariere, miniere, etc.), deoarece permit montarea rapidă a liniei, prin folosirea de panouri prefabricate.
Traversele de beton armat sînt executate d in beton cu armaturi obişnuite sau din beton armat precomprimat.
Traversă de control	595	Traversă	de	spate
Traversele de beton armat cu armaturi obişnuite pot fi confecţionate monobloc (v. fig. III) sau pot fi alcătuite din două
IE
III. Traversă monobloc de beton armat (secţiune longitudinală).
1) dopuri de lemn pentru prinderea şinelor.
blocuri legate între ele cu o bară de oţel elastică, sau cu un cupon de şină de profil uşor (v. fig. IV). Betonul folosit la
/I
IV. Traversă flexibilă de beton armat (stînga, elevaţie; dreapta, secţiune longitudinală verticaiă).
1 şi 1') blocuri de beton armat; 2) cupon de şină de profil uşor.
confecţionarea traverselor trebu ie să fie de foarte bună cai itate, cu rezistenţe mecanice mari, cari se obţin prin vibrare sau centrifugare (v. fig. V).
La traversele de be-	/	,	^?	^	i
ton armat, prinderea şinelor de traverse se face: cu dibluri de lemn înglobate în masa betonului, la turnare, cari prezintă dezavantajele că au o durată limitată şi cînd sînt înlocuite nu asigură o conlucrare bună cu betonul; cu piese metalice înglobate în masa betonului, la turnare, cari, de asemenea, se uzează şi nu mai pot fi înlocuite; cu buloane cari trec prin găuri executate în
traversă la turnare (sistemul nu permite înlocuirea în cale a buloanelor fără a scoate traversa).
Traversele de beton armat cu armaturi obişnuite nu au dat rezultate satisfăcătoare decît pe liniile secundare sau de garare, pe cari se circulă cu viteze relativ mici.
Traversele de beton armat precomprimat pot fi cu armaturi pretensionate sau cu armaturi posttensionate.
Traversele de beton armat cu armaturi pretensionate sînt confecţionate cu coarde subţiri, de înaltă rezistenţă, cari sînt preîntinse şi transmit
V. Traversă de beton armat centrifugat, o) jumătate secţiune longitudinală; b) secţiune transversală/-/; c) secţiune transversală 11-11.
Traversele de beton armat cu armaturi posttensionate sînt confecţionate cu bare groase, cari transmit betonului forţa de precomprimare prin piese de rezemare aşezate la capetele traversei. Tensionarea barelor se face cu piuliţe, astfel încît se poate efectua controlul tensiunilor şi se poate repeta întinderea armaturilor şi ulterior, după introducerea traversei în cale. Traversele cu armaturi posttensionate au dat rezultate relativ bune, cu excepţia cazurilor de deraiere, deoarece traversele izbite de roţile deraiate se distrug foarte .uşor.
1.	~ de control. Telc.: Traversă de iemn (v.), montată pe stîlp de control (v.), pe care se fixează console de control (v.) de tip simplu şi conectorul de constatare (v.).
2.	~ de lemn. Telc.: Piesă de lemn de pin, de molid sau de brad impregnat, de formă paralelepipedică şi cu faţa superioară puţin rotunjită, care se fixează transversal pe stîlpii de telecomunicaţii, cu ajutorul unui bulon de traversă şi a două contrafişe (v. fig.). Traversa serveşte ca suport al firelor aeriene de telecomunicaţii prin intermediul suporturilor de izolatoare (v. sub Suport 1) şi al izolatoarelor de telecomunicaţii (v.sub izolator electric).
După numărul de suporturi de izolatoare pe cari îi poartă, traversa poate fi de 1000 mm lungime (pentru patru suporturi) sau de 3000 mm (pentru opt sau zece suporturi de izolatoare).
3.	~ de piept. Ind. text.: Bară fixată prin şuruburi, care leagă pereţii laterali ai războiului de ţesut (v.) în partea superioară, iîngă sulul de tragere (v. sub Sul 2), peste care înaintează ţesătura spre sulul de tragere (v. fig.). împreună cu traversa de spate (v.), aceasta menţine stabilitatea planului în care parcurg firele de-a lungul
războiului,deşi,întimpui ţeserii, diametrul sulului de urzeală scade şi cel al sulului deţesăturăcreşte.
4. ~ de protecţie. Telc.: Piesă de iemn de pin, de molid
Traversă de lemn pentru patru suporturi de izolatoare.
1) traversă de lemn; 2) stîlp; 3) suport de izolator; 4) bulon de traversă; 5) contrafişă.
Traversă de piept.
c	'	d
VI. Traversă de beton armat cu armaturi pretensionate.
a) jumătate elevaţie; fa) jumătate secţiune longitudinală verticală; c) jumătate vedere de sus; d) jumătate secţiune orizontală.
betonului forţa de precomprimare prin aderenţă (v .fig. VI). Aceste traverse prezintă avantajul că reclamă o cantitate de oţel relativ mică şi se comportă bine în cale.
sau de brad impregnat, cu secţiune dreptunghiulară, de 1200 mm lungime, fixată transversal pe stîlpii de telecomunicaţii folosiţi în comun cu circuitele electrice, pentru a proteja cablurile de telecomunicaţii în porţiunea din apropierea stîlpului, contra deteriorării mecanice, la urcarea pe stîlp.
5.	/v/ de punte. Nav.: Piesă a osaturii cocei unei nave. Ea susţine puntea şi e prinsă de coaste, formînd, împreună cu acestea cadrul de rezistenţă transversală al corpului navei. Materialul din care e construită diferă după felul navei (de ex.: traversa e de lemn, ia navele de lemn, şi de metal, la navele metalice sau compozite).
6.	~ de spate. 1. Ind. text.: Bară fixă, cu secţiunea transversală în formă de semicerc, care leagă pereţii laterali ai războiului de ţesut (v.), îndeplinind şi rolul de conducătoare a firelor de urzeală, I pe cari le aduce în planul orizontal de ţesere (v. fig. ).
7.	~ de spate. 2. Ind. text.: Bară care serveşte numai la conducerea firelor de Ia sulul de urzeală în planul orizontal de ţesere. în timpul funcţionării războiului de ţesut e ridicată şi coborîtă (cu ajutorul unor came) în lagăre (v. fig.), realizînd un fel de rezemare („plutire" necesară pentru întinderea un iformă a firelor
Traversă de spate fixă.
n>
38*
Traversă diagonală
596
Trăgaci
urzelii în vederea formării rostului în condiţii superioare. La deschiderea rostului, traversa de spate plutitoare se ridică, iar la închiderea ros-
, 7
laterala exterioară a coroanei 'şinei şi împiedică alunecarea transversală a roţilor (v. fig.).
Traversă de spate plutitoare, o) vedere; b) furcă intermediară; c) lagăr; d) schemă de montare; 1) traversa propriu-zisă; 2) furca legată de traversă; 3) camă; 4) lagăr; 5) urzeală.
tului, ea coboară.
î. ~ diagonala.
C. f.; Grindă transversală de legătură între longeroanele cadrului vagoanelor de cale ferată pe două osii sau pe boghiuri, avînd ca scop repartizarea forţelor de tamponare pe elementele longitudinale ale şasiului (longeroane laterale şi intermediare). Se confecţionează de regulă din profiluri standardizate.
2.	~ frontala. C. f.; Grindă transversală de legătură, la capetele şasiului unui vehicul de cale ferată (locomotivă, tender, vagon), servind la repartizarea forţelor de tamponare şi de tracţiune pe elementele şasiului. Pe ea se montează dispozitivele de legare şi de ciocnire, robinetele de frînă continuă automată, robinetele conductei de încălzire a trenului, iar la locomotive, şî suporturile de felinar, botul triunghiular şi curăţitoarele de cale. Se confecţionează din două profiluri L sudate între ele (realizînd un profil U) sau din tablă presată, îndoită în formă de U. Prinderea traversei de longeroane se face prin guseuri sudate sau nituite.
3.	/C seaca. Nav.: Traversă (în interiorul unei magazii pe
o	navă), care nu e acoperită de o punte. Serveşte numai ca element de rezistenţă a osaturii sau pentru a improviza la nevoie o punte.
4.	Traversa.	2.	Nav.:	Perete despărţitor.
5.	Traversa.	3.	Nav.:	Parîmă transversală faţă de	direcţia
unei nave.
6.	Traversa., 4. Hidrot.: Baraj de înălţime mică, folosit la corectarea torenţilor.
7.	Traversa. 5. Tehn. mit.: Masiv relativ mic de pămînt,
aşezat din distanţă în distanţă pe drumul acoperit (v.) al unei fortificaţii, pentru	a feri	personalul de loviturile	laterale.
8.	Traversa.	6.	Tehn.	mii.: Masiv relativ mic de	pămînt,
amplasat pe şanţurile de tragere.
9.	Traversă. 7. Tehn. mii.: Fiecare dintre masivele de zidărie cari alcătuiesc şicana (v.), aşezată la intrarea uvrajelor sau pe culoarele lungi ale lucrărilor subterane.
10.	Traversa de ancora. Nav.: Tijă de lemn (la ancora comună) sau metalică, străbătînd fusul anumitor ancore (de ex. ancora tip amiralitate) la extremitatea cu inel a acestuia (v. fig. //, sub Ancoră 1) sau sub diamant (la ancora Damfort). Are drept scop nmuşcarea“ (v.) ancorei de fund.
11.	Traverse, maşina de burat C. f.: Sin. Bureză (v.), Maşină de burat calea.
12.	Traverse, maşina de resabotat C. f.: Maşină-unealtă de aşchiere, folosită pentru executarea tăieturii de pe faţa superioară a traversei, în care se introduce placa pe care se reazemăşina. E compusă dintr-un cadru, de regulă triunghiular, rezemat pe trei roţi de rulare pe cale ferată şi care are montat la unul din capete unealta, iar la partea opusă, un motor de acţionare (de regulă, cu ardere internă), Două roţi sînt dispuse într-un plan vertical, sub motor, iar roata a treia e rabatabilă şi serveşte la echilibrarea maşinii în timpul lucrului. Unealta e formată dintr-o freză cu ax vertical. Adîncimea tăieturii în traversă e reglată printr-un disc limitor, care se sprijină pe faţa traversei, cînd a fost atinsă adîncimea prescrisă. Pentru a se evita căderea celor două roţi de pe şină, în timpul lucrului, maşina e echipată cu două role, cari se deplasează pe faţa
Maşină de resabotat traverse.
1) cadrul maşinii; 2) motor; 3) rezervor de combustibil; 4) curea de transmisiune; 5) freză; 6) mîner pentru susţinerea maşinii în timpul lucrului; 7) disc pentru reglarea adîncimii tăieturii; 8) roată pentru deplasare în timpul lucrului; 9) roată rabatabilă, servind drept contragreutate în timpul lucrului; 10) rolă pentru menţinerea roţii pe şină.
13.	Traversier, curent 1. Nav.: Curent perpendicular pe intrarea unui port sau a unui canal, care provoacă o derivă (v. Derivă 4) mare navelor cari intră sau ies din port (din canal). Curenţii traversieri sînt de regulă curenţi de maree.
14.	Traversier, cifrent 2. Nav.: Curent al unui fluviu care formează un unghi mare cu axa acestuia. Curenţii traversieri sînt datoriţi bancurilor aflate în mijlocul fluviului.
15.	Traversierâ, pl. traversiere. 1. Nav., Ut. V. Palane de traversieră, sub Palane.
16.	Traversierâ. 2. Nav.: Bucată de lanţ echipată cu un cîrlig care se prinde la inelul de manevră (de traversieră) al ancorei pentru a traversa (a aşeza orizontal) ancora. Dispozitivul e folosit astăzi numai la navele mici.
17.	Traversinâ, pl. traversine. Nav.: Sin. Semitraversă (v.),
is. Travertin. Petr.: Varietate de tuf calcaros (v.), compac-
tizat în parte prin diageneză, folosit pentru placaje la pereţi (interiori sau exteriori), pentru trepte la scări, etc.
în ţara noastră se exploatează travertin la Borsec, Banpo-toc, etc.
19.	Travis. Ind. text.: Sin. Danufil (v.), Agfa, Alastra, Armon, Celta, Travise, Tubise, etc.
20.	Travling. 1. Cinem.: Mişcarea de apropiere sau de depărtare faţă de subiect, sau de deplasare odată cu subiectul filmat a aparatului de filmat, pentru a crea sensaţia de integrare în cadru a spectatorului, sau pentru a menţine o relaţie spaţială constantă în raport cu un subiect în mişcare.
Pentru ca mişcarea aparatului să se efectueze lin', fără zdruncinarea aparatului, acesta se montează pe un cărucior metalic, cu platformă de lemn, cu patru roţi cu bandaje de cauciuc, cari se deplasează pe şine metalice bine rigidizate.
Efectul de travling poate fi realizat uneori şi cu ajutorul unui obiectiv cu distanţă focală variabilă (v. Transfocator).
21.	Travling. 2. Cinem.: Ansamblul compus din şine şi din cărucior, prin care se execută mişcarea de travling în accepţiunea 1.
22.	Trawl. Pisc. V. Traul.
23.	Trâgaci, pl. trăgace. 1. Tehn. mii.: Piesă a mecanismului de declanşare al gurilor de foc, asupra căreia acţionează direct trăgătorul pentru punerea în funcţiune a acestui mecanism (v. şî sub închizător).
Modul de acţionare a trăgaciului şi construcţia lui variază în raport cu gura de foc respectivă.
Trăgaci
597
T ras net
La revolvere, pistolete, automate şi puşti, trăgaciul e constituit dintr-o pîrghie ce se roteşte în jurul unui punct fix, avînd braţul exterior de forma unui arc de cerc, iar braţul interior de formă adecvată tipului constructiv ai gurii de foc. La tragere trăgătorul acţionează asupra părţii exterioare care e protejată de o apărătoare în general de formă eliptică. Acţionarea trăgaciului se face prin apăsare cu degetul arătător.
La unele guri de foc, rezistenţa opusă de trăgaci la apăsare are o valoare constantă pînă la un moment dat, apoi creşte brusc la o valoare apropiată, iar după un scurt interval au loc declanşarea mecanismului şi darea focului. La alte guri de foc sînt două trăgace; unul serveşte la armarea mecanismului de declanşare, iar celălalt are rolul de trăgaci propriu-zis, producînd declanşarea mecanismului printr-o apăsare corespunzătoare.
La gurile de foc neautomate e necesar să se apese pe trăgaci pentru tragerea fiecărui cartuş. La cele automate, cum sînt pistoletele, automatele şi mitralierele, apăsarea continuă conduce, în general, la tragerea continuă pînă la terminarea cartuşelor din magazin sau din banda de cartuşe.
La mitraliere, trăgaciul se găseşte, de regulă, la partea dinapoi a cutiei închizătorului.
La gurile de foc de artilerie, trăgaciul e principial asemănător cu al mitralierelor pentru gurile de foc automate, avînd
o	formă diferită pentru cele neautomate.
1.	Trăgaci. 2. Tehn. V. Mecanism remontor, sub Ceasornic 2.
2.	Trăgător, pl. trăgătoare. 1. Tehn.: Instrument de desen care serveşte la tragerea în tuş a liniilor drepte sau curbe. E compus, de cele mai multe ori, din două lame (limbi) de
Trăgătoare.
a) trăgătoare simple; b) trăgător cu lamă oscilantă, cu şurub cu capul etalo-nat; c) trăgător cu lame late; d) trăgător cu două perechi de lame; e) trăgător curbat, pentru linii de nivel.
oţel elastice, apropiate una de alta, aproape paralele, drepte, cu profil plan-concav fixate cu cîte un capăt la extremitatea unui mîner drept, în prelungirea lui, ascuţite la celălalt capăt, şi a căror distanţă poate fi variată cu ajutorul unui şurub. Tuşul se pune între cele două lame, distanţa dintre extremităţile lor ascuţite determinînd grosimea liniilor cari se trag. Uneori, una dintre lame poate oscila în jurul axei şurubului, pentru a uşura curăţirea de tuş, după utilizare. Se mai folosesc: trăgătoare cu lame late, pentru linii lungi şi groase ; trăgătoare cu trei sau cu patru lame, pentru linii foarte groase; trăgătoare
cu două perechi de lame, pentru linii paralele; trăgătoare curbate, pentru linii curbe, de exemplu linii de nivel (v. fig.).
3.	Trăgător, 2. Nav.: Extremitatea liberă a curentului (a parîmei) unui palane, asupra căruia se acţionează.
4.	Trăgător. 3. Nav.: Manevră curentă servind'Ia punerea Ia post sau la readucerea la bord a unui dispozitiv care se mişcă de-a lungul unui tangon sau al unui scondru. Se deosebesc: trăgătorul interior, care aduce dispozitivul la bord, şi trăgătorul exterior, care îl depărtează de bord.
5.	Trăgător, pl. trăgători. 4. Tehn. mii.: Ostaş care foloseşte guri de foc pe cîmpul de luptă.
6.	Trăgător de cauciuc. Cs.: Unealtăalcătuitădintr-o placă de cauciuc de circa 3 mm grosime, fixată într-un mîner de lemn, folosită pentru întinderea egală a bitumului la lucrările de învelitori de carton asfaltat. Sin. Cosoroabă de gletuit.
7.	Trăgător de dopuri, pl. trăgătoare de dopuri. Gen.: Sin. Rac (v. Rac 4), Tirbuşon.
8.	Trăgător de nituri. Ut., Mett.: Unealtă pentru apropierea pieselor (a foilor) de tablă, cari se nituiesc manual, înainte de formarea prin ciocănire a capului de nit, constituită dintr-o piesă de oţel, cilindrică sau paralelepipedică, avînd la o extremitate o gaură cu fund, cilindrică, şi cu diametrul mai mare decît diametrul nominal al nitului, şi, la cealaltă, o faţă uşor bombată. Pentru nituri subţiri se folosesc trăgătoare de nituri, simple (v. fig. a), cari se ţin cu mîna; pentru nituri mai groase se folosesc trăgătoare de nituri, cu coadă (v. fig. b).
La nituirea mecanizată, strîngerea pieselor de nituit se face, de cele mai multe ori, cu ajutorul unor inele de Trăgător de nituri, strîngere, acţionate de maşina de ni- a) trăgător de nituri, simplu; tuit (v. Maşină de nituit prin presare, b) tragerea niturilor cu tră-SUb Nituit, maşină de ).	gătorul cu coadă; f)to!ede
a.	Trăgători. Ind. piei. V, sub Şea 1. asamb,at prin nituire. 2) trs-
îo. Trăinicia lemnului. Bot., ‘.Ind. gător cu coadă, 3) contra. lemn.: Sin. Durabilitatea lemnului. buterois; 4) ciocan; S) nit. V. sub Lemn.
11.	Trăpaş, pl. trăpaşi. Zoot.: Cal adecvat pentru alura de trap. Are talia mai mică decît calul pur sînge de galop crupa uşor oblică, şalele mai lungi, coada aşezată mai jos Trăpaşul are un caracter vioi, e rezistent, puţin pretenţios în ce priveşte hrana, docil şi uşor de condus şi de dresat Cea mai veche rasă de trăpaş e calul Orlov, creat în Rusia Trăpaşul Orlov a contribuit în mare măsură la formarea tră pasului românesc, care e un cal robust, cu talia de 157 cm membrele puternice şi mersul uşor şi întins, destinat îmbunătăţirii cailor locali din Oltenia, din Muntenia şi din Dobrogea,
12.	Trâscâu. Ind. alim.: Sin. Rachiu (v.) tare.
13.	Trăsnet, pl. trăsnete. Meteor.: Descărcare electrică disruptivă între un nor de furtună şi pămînt, care se produce prin interiorul unor „canale" de aer ionizat, mult ramificate (v. şî sub Electrice, manifestaţii — în atmosferă).
Potenţialul norilor de furtună atinge valori de ordinul sutelor de milioane de volţi; totuşi cîmpul electric în vecinătatea pămîntului în timpul furtunilor nu are valori-mai mari decît 5---10 kV/m ; curentul de trăsnet poate avea valori foarte diferite, între 20 şi 60 kA; durata unei descărcări individuale comportă un front de undă de 3-*-5 p.s.
Loviturile de trăsnet violente, cu mai multe descărcări, pot furnisa sarcini pînă la 30 C. La o descărcare prin trăsnet de 0,1 MA, în timp de 50 jjls, la o diferenţă de potenţial de 200 MV (descărcare între puncte la d istanta de 400 m) corespund 5 C, 20 miliarde kW şi 280 kWh.
Trăsnet globular
598
Treaptă
Dintre efectele trăsnetului, şi în genera! ale timpului furtunos, deosebit de importante sînt acelea asupra reţelelor electrice de înaltă şi joasă tensiune.
Pericolul acestor fenomene atmosferice depinzînd de situaţia geografică şi geologică e caracterizat în general de indicele k e r a u n i c (v. Keraunic, indice —); mărimea şi numărul supratensiunilor atmosferice într-un anumit interval de timp se pot determina cu ajutorul clidonografului (v.), al barelor magnetice, al eclatorului (v.), al fulcronografului (v.) şi al oscilografului (v.).
Trăsnetul acţionează asupra liniilor electrice prin lovituri directe, prin lovituri indirecte (ca urmare producîndu-se eliberarea bruscăde sarcini electrice şi efecte de inducţie electromagnetică) (v. fig. /) şi prin inducţie electrostatică lentă sau bruscă.
Lovitura de trăsnet directa e o descărcare care afectează unu sau simultan toate conductoarele active ale unei linii electrice; sarcinile
electrice cari ajung la , ,	.	,	x
linie într-un punct P '• Lov.tun de trăsnet d.recte O) Ş. md.recte
se scurg în ambele sen- (2) pe ° linie electricî cu “nductor de Pro' suri, dezvoltînd poten-	tecţie.
ţiale mari.
Primele izolatoare afectate sînt conturnate şi o parte din sarcină se scurge spre pămînt prin stîlpii de metal; amplitudinea undei transmisă mai departe e astfel redusă. Acestei tensiuni îi corespunde un efect corona important şi pierderea de energie provoacă reducerea progresivă a amplitudinii undei.
Lovitura directă poate provoca avarii mari: conductoarele pot fi volatilizate, ianţurile de izolatoare distruse, prin conturnare, instalaţiile din staţiunile foarte apropiate de punctul de impact grav avariate, etc.
Lovitura de trăsnet indirecta e o descărcare care afectează un stîlp metalic sau un conductor de protecţie, sarcinile electrice se scurg la pămînt, iar potenţialul stîlpului atinge valori determinate de valoarea curentului şi impedanţei aparente a stîlpului, constituită în special din rezistenţa la pămînt, ţinînd seama şi de acţiunea legăturii la pămînt. Dacă potenţialul vîrfului pilonului (V=RpI, unde Rp e rezistenţa ia pămînt şi
I	curentul) e mare, lanţul de izolatoare poate fi conturnat în sens invers celui din cazul loviturilor directe şi în linii e injectată o undă mobilă, a cărei amplitudine, cel puţin egală cu tensiunea de conturnare la şoc, e în orice caz cu mult mai mică decît amplitudinea undelor loviturii directe în punctul de impact.
Parcurgînd linia în ambele sensuri undele se amortisează, datorită diferitelor pierderi, în principal pierderilor prin efect corona.
Loviturile de trăsnet indirecte sînt în special periculoase în locurile în cari stîlpi i sînt implantaţi în terenuri cu rezistenţă electrică mare.
influenţa electrică se manifestă în prezenţa unui nor încărcat care acoperă o anumită porţiune dintr-o li- //, Nor de furtună deasupra unei linii electrice, nie electrică (v. fig, II),
ceea ce are ca urmare dezvoltarea unui cîmp electric ale cărui linii de forţă de la nor la pămînt trec în parte şi prin linia electrică.
Dacă linia e bine izolată faţă de pămînt conductele electrice iau potenţialul corespunzător punctului în care se găsesc în cîmp; norul acoperind în general numai o porţiune limitată din linie, valoarea medie a potenţialului nu e înaltă şi poate fi k'
stabilită din relaţiaVx~— Vn, în care Vn e potenţialul norului, iar k' şi k capacităţile parţiale între nor şi linie, cum şi între linie şi pămînt.
Dacă linia e legată la pămînt, direct sau printr-o rezistenţă, ea rămîne la potenţial nul, însă suma sarcinilor dezvoltate e diferită de zero, spre deosebire de cazul precedent, în care suma sarcinilor e nula.
în ambele cazuri în zona norului există pe linie o sarcină electrică importantă (sarcina echivalentă de semn contrar fiind trimisă la pămînt în cazul liniei legate la pămînt sau respinsă pe porţiunea îndepărtată în cazul liniei izolate), care se deplasează odată cu norul şi se anulează progresiv dacă norul se depărtează încet.
în general, supratensiuni prin influenţă nu pot apărea în liniile electrice decît dacă starea electrică a norului se modifică brusc.
1.	~ globular. Meteor. V. Fulger globular, sub Electrice, manifestaţii — în atmosferă.
2.	Trăsură, pl. trăsuri. Transp.: Vehicul cu arcuri cu patru roţi, tras de cai şi servind la transportul persoanelor.
3.	Treapta scării. Nomg.: Diferenţa valorilor funcţiunii între două diviziuni succesive, pe o scară funcţională (v. Nomo-gramă scară funcţională, sub Nomogramă).
4.	Treapta, pl. trepte. 1. Arh., Cs.: Fiecare dintre suprafeţele orizontale ale unei scări, pe care se calcă.
Treptele scărilor simple, ale scărilor portabile sau transportabile se numesc f u s c e i; se execută fie din bare (de iemn, sau de metal) rotunde, prismatice sau profilate (de ex. la scările de incendiu, la scările de salvare, la scările de pisică, etc.), fie din scînduri înguste, sau din cabluri ori funii (de ex. la scările flexibile).
Treptele scărilor de la construcţiile civile sau industriale sînt constituite, fie'din piese monobloc, cu două feţe plane cari se intersectează în unghi drept (trepte masive), fie din piese orizontale (scînduri, tablă striată, corniere) distanţate unele de altele (trepte izolate), ori din piese orizontale distanţate şi piese verticale aşezate în spaţiul dintre cele orizontale (trepte înfundate). Suprafaţa verticală a treptelor masive şi a treptelor înfundate se numeşte contratreaptă. în general, treptele scărilor de la construcţiile civile şi industriale se clasifică după materialul din care sînt executate: de beton, de piatră, de lemn, de metal.
Treptele de beton simplu se toarnă peste placa de beton armat, finisîndu-se, fie cu o tencuială de ciment sclivisită sau rolată, cu mozaic (trepte de beton simplu mozai-cate), cu adaus de pilitură de fier, etc., fie îmbrăcîndu-ie cu plăci de marmoră, de piatră, etc., sau cu alte materiale speciale — rezistente la uzură. Muchiile treptelor fiind expuse mai mult deteriorării, se protejează uneori cu corniere său cu platbande.
Treptele de beton armat se folosesc cînd iau parte la preluarea sarcinilor, devenind elemente de rezistenţă ale scării. Pot fi incastrate, rezemate pe ziduri sau pe vanguri, ori se toarnă împreună cu o placă de beton armat. Uneori se execută prefabricat sau din beton precomprimat. Finisajul se face ca la cele de beton simplu.
Treptele de piatră naturală, alcătuite din blocuri masive, se folosesc la toate sistemele de scări: incastrate la ambele capete, incastrate la un capăt şi rezemate pe vang la celălalt, rezemate pe vanguri la ambele capete şi incastrate la un singur capăt. Treptele au o petrecere. Feţele treptei se lustruiesc sau se prelucrează cu buciarda, cu şpiţul, raşcheta, etc. Aceste trepte sînt mai costisitoare.
T reaptă
599
Treaptă de cădere
Treptele de c â r â m i d o aparenta aşezată pe muchie, cu rosturile umplute, se folosesc în exterior, cînd se cere un aspect mai rustic.
Treptele de lemn, fie masive, de formă prismatică,
*	cu secţiune triunghiulară, avînd buza profilată, fie compuse din dulapi şi din scînduri, formînd treaptă şi contratreaptă (sau chiar fără contratreaptă), asamblate în uluc şi lambă, se folosesc numai la scări interioare, incastrate sau rezemate pe vanguri.
Treptele metalice (de obicei la scări de serviciu, industriale, etc.) pot fi cu sau fără contratreaptă, prinse cu corniere nituite, de vanguri laminate; se confecţionează, din tablă striată, din corniere, etc. Din această categorie de trepte fac parte şi treptele de oţel rotund, folosite la scările de salvare, la scările platformelor industriale, la cămine, etc.
Prima treaptă a unei rampe de scară se numeşte treapta de pornire, iar ultima, treapta de sosire. Podestul e o treaptă lată, de odihnă, intercalată între nivelurile deservite de scara pe care se face şi întoarcerea rampelor. —
După forma în plan, treptele pot fi drepte, avînd iăţimea constantă, — şi balansate, avînd lăţimi diferite la cele două capete, urmînd curbura rampei (v. Balansarea treptelor). Lăţimea normală de treaptă se măsoară pe linia de călcare (sau linia pasului), situată la 48***50 cm distanţă de mîna curentă.
Dimensiunile geometrice ale treptelor depind de panta scării. în toate cazurile, raportul dintre înălţimea contra-treptei şi lăţimea treptei trebuie să satisfacă relaţia: 2A-f-& = = 63***64 cm (lungimea unui^pas obişnuit), în care h e înălţimea, iar b e lăţimea de călcare. în cazul podestelor, h=0; lungimea devine multiplu de 63 cm. în cazul scărilor din bare, b~= 0; deci, distanţa dintre bare trebuie să fie de 31 * *-32 cm. înălţimea treptelor variază între 12 şi 20 cm (uzual, 15—17 cm, la scări mult circulate, şi 18***19 cm, la scări de serviciu).
1.	Treapta. 2. Gen.: Fiecare dintre suprafeţele orizontale, cu lăţimea relativ mică, amenajate pe o suprafaţă înclinată întinsă, pentru a constitui un sistem de comunicaţie mai comod pe suprafaţa înclinată sau pentru a forma un plan de rezemare orizontal pentru un obiect, o construcţie sau o instalaţie.
2.	Treapta. 3. Arh., Cs.: Element component al unei scări, amenajat de obicei cu o suprafaţă orizontală, pe care se calcă în timpul parcurgerii scării.
3.	Treapta. 4. Mine: Subdiviziune în înălţime a frontului de săpare a unei lucrări miniere, cînd excavarea se face în porţiuni independente (fiecare porţiune se suprapune cu aceste subdiviziuni), decalate în acelaşi sens una faţă de alta. Dacă decalajul faţă de treapta imediat superioară e în avans, în sensul deplasării frontului, treapta se numeşte răsturnata; în cazul decalajului în urmă, treapta se numeşte dreaptă. Numirea derivă de la profilul frontului, care are mersul unei scări răsturnate, respectiv drepte.
Prin subdiviziunea frontului în trepte se creează suprafeţe libere suplementare, pentru tăiere cu explozivi sau cu unelte pneumatice; în cazul abatajelor deschise în zăcămintele foarte groase, fronturile de lucru fiind înalte se subdivid în trepte drepte, fiecare treaptă reprezentînd o platformă comodă şi sigură pentru amplasarea utilajului de perforare, de tăiere sau de transport.
Treapta se caracterizează prin înălţime (diferenţa de cotă dintre două trepte consecutive care, depinde de tăria şi stabilitatea rocii, unghiul taluzului ei natura! şi procedeul de excavare) şi prin lărgime (d istanţa orizontală d intre fronturi le a două trepte consecutive, care depinde de utilajul folosit şi de organizarea muncii). Frontul treptei poate fi vertical (mai rar şi numai pentru roci foarte tari sau stabile în limita înălţimii treptei) sau înclinat (în celelalte cazuri).
în cazul săpării lucrărilor miniere orizontale în subteran, rontul se împarte în trepte drepte a căror înălţime depinde
de stabilitatea rocii (mai mică pentru roci cu stabilitate redusă), de utilajul folosit la excavare şi la transport. în tehnica modernă se pot săpa cu platforme deplasabile pe şine fronturi de orice mărime de suprafaţă, fără să fie necesară subdiviziunea lui în trepte, cu condiţia ca roca să fie stabilă; dacă se sapă fără platformă, frontul se împarte în trepte de la suprafaţa de 15 m2 în sus în roci stabile sau de la suprafeţe cu mult mai mici în roci mai puţin stabile.
Frontul de adîncire al unui puţ de mină se sapă în trepte de 1**-1,5m, încazul afluenţei mari de apă treapta servind ca basin de colectare (v. fig. /).
/. Adîncire în trepte a frontului unui puţ.
II. Exploatarea în trepte răsturnate a unui strat cu înclinare mare.
La fronturile de abataj, metoda cu trepte se aplică în cazul stratelor cu înclinare mare (peste 45°, trepte răsturnate) (v. fig. II) şi grosime mică sau medie sau al stratelor groase cu acoperiş foarte rezistent cari se exploatează într-o singură felie (trepte drepte) (v. fig. III). în metoda de exploatare cu front împărţit în trepte răsturnate, treapta superioară rămasă în urmă apără lucrătoriicari lucrează la o treaptă, de bucăţile de rocă abatate.
III. Excavarea în trepte drepte a frontului unei galerii.
/V. Elemente caracteristice ale treptelor unei exploatări în carieră.
/) lăţimea treptei; h) înălţimea treptei; a) unghiul treptei cu planul orizontal.
Carierele la zi se exploatează în trepte drepte, aşezate în amfiteatru sau în Iinie dreaptă, fiecare avînd înălţimea limitată de tăria şi de stabilitatea rocii (de ex.: 4 m pentru roci dezagregate; 10 m pentru roci stîncoase, cu abataj manual, şi 10---30 m cu abataj mecanizat, cu tendinţa de majorare a limitei superioare la peste 50 m, în funcţiune de înălţimea de tăiere a excavatorului, a complexului folosit pentru transport, a procedeului folosit la împuşcarea rocii, etc.). Lăţimea (berma) unei trepte de carieră depinde de gabaritul utilajului de tăiere, de spaţiul necesar pentru aşezarea instalaţiilor de transport sau pentru amenajarea căilor de transport de-a lungul treptei şi de procedeul folosit la excavarea rocii (v. fig. IV).
4.	Treapta de cădere. Hidrot.: Construcţie hidrotehnică amplasată pe un canal, destinată disipării energiei într-un punct de coborîre bruscă a fundului canalului (v. fig. /). în alcătuirea unei trepte de cădere intră următoarele părţi: construcţia de acces, peretele de cădere, disipatorul de energie şi construcţia de evacuare,
Treaptă de presiune
600
Trecere
Construcţia de occes e alcătuită, de obicei, dintr-un deversor cu prag lat sau cu profil practic (v. Deversor). Cînd canalul are tun debit relativ constant, deversorul poate avea secţiunea dreptunghiulară. Cînd debitul e variabil, păstrarea unei secţiuni dreptunghiulare ar conduce la variaţii de nivel prea mari; pentru a evita aceasta se execută deversorul cu secţiune trapezoidală (v. fig. //). Considerînd că debitele va-
K
în cari b e lăţimea deversorului trapezoidal la bază, K e coeficientul de contracţiune laterală al deversorului,
= ,	A,= ------------_.......	,
VI
)3
m fiind coeficientul de debit al deversorului, g acceleraţia V2t(i vitezele de acces la debitele Q± şi
gravitaţiei, Vli(i şi Q2, — şi n, unghiu dintre verticală şi paramentul oblic al deversorului trapezoidal.
Peretele de cădere e un zid de sprijin cu paramentul exterior vertical sau oblic.
Disipatorul de e-nergie se alcătuieşte în funcţiune de căde-
3.	Treapta de turaţie. Ut.:Sin. Etaj(v. Etaj2), Treaptăde viteză, Treaptă de demultiplicare. V. şî sub Schimbător de viteză.
4.	Treapta, funcţiune ~ unitate. Mat., Elt., Telc.: Funcţiune definită prin relaţiile:
'jm_/ 1 pentru £>0 | 0 pentru 2-<0.
Reprezentarea grafică a funcţiunii treaptă unitate e dată în figură. Transformata Laplace a funcţiunii treaptă unitate e —
Funcţiune treaptă unitate.
__ 1 7 ~T
5.	Treapta geotermicâ. Geol. V. Geotermică, treaptă
/. Tipuri de trepte de cădere. a) cu zid de cădere vertical şi prag disipator; b) cu parament oblic; c) cu zid de cădere cu parament oblic şi prag superior, cu saltea de apă;
1)	zid decădere; 2) prag disipator de energie hidraulică; 3) prag superior;
4)	saltea de apă.
riază între limitele şi Q2, pentru cari se cere ca în canal să se menţină nivelurile hx şi h2, forma trapezului e determinată de relaţiile:
1	hYA2—h2Ax	1-25	Ax—A2
~K
------------ 6
a	b
II. Treaptă de cădere cu deversor de secţiune trapezoidală.
o) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală.
re şi de debit (v. Disipator hidraulic de energie).
Construcţia de evacuare poate fi un deversor cu prag lat sau cu profil practic. Uneori, racordarea cu canalul se face direct, fără construcţie de evacuare.
Cînd căderea e mai mare decît 1-**2 m se trece la fragmentarea	căderii	în	mai	multe	trepte.
Cînd	la	capătul	din	aval	al	fiecărei trepte există cîte un
prag terminal, treptele se calculează cu formulele utilizate pentru disipatoarele de energie.
1.	Treaptă de presiune. Termot.: Sin. Etaj de presiune (v. sub Etaj 3). Termenul e impropriu în această accepţiune.
2.	Treapta de solventare. Ind. chim. V. Solventare, treaptă de
6.	Treapta hidraulica. Hidrot.: Cădere (sau creştere) longitudinală bruscă de nivel într-un sistem hidraulic amenajat.
Apare, de exemplu, în amenajările hidroenergetice, la trecerea de la nivelul lacului de acumulare Ia nivelul apei în canalul de fugă al hidrocentralei, sau, în sistemele de alimentare cu apă, la trecerea de la nivelul jos al acestuia (de la captare) la nivelul apei în rezervoarele de compensaţie şi de presiune ale reţelei de distribuţie.
Cînd treapta se formează în sensul curgerii, prin gravitaţie, ea se poate produce cu cîştig de energie captabilă şi utilizabilă (de ex. în cazul amenajărilor hidroenergetice), sau fără cîştig de energie (de ex. în cazul treptelor realizate în ecluze). Cînd treapta se formează în sensul contrar gravitaţiei, ea are un caracter artificial, forţat, şi se realizează cu consum de energie (pentru pompare).
7.	Treapta hidroenergetica. Hidrot.: Zona de creştere rapidă a energiei hidroelectrice amenajate sau amenajabile a unui curs de apă.
Treapta hidroenergetică poate apare în mod natural, fie datorită creşterii bruşte a pantei rîului în zona respectivă, fie datorită construirii în zona respectivă a unui baraj care să conducă la concentrarea căderii disponibile pe o zonă oarecare în amonte şi aval de secţiunea barajului, sau prin cumularea ambelor situaţii.
Treapta hidroenergetică e caracterizată prin puterea brută: iV—9,81 Qh [kW], în care Q (în m3/s) e debitul mediu şi h (în m) e căderea disponibilă.
Debitul instalat al amenajării corespunzătoare poate fi mai mare decît debitul mediu, în funcţiune de acumulările cari se creează, de condiţiile de gospodărire a apei, etc.
Stabilirea poziţiei şi a caracteristicilor treptelor hidroenergetice amenajabile pe un curs de apă constituie o etapă' importantă în studierea, din punctul de vedere hidroenergetic, a cursului de apă respectiv.
8.	Trecătoare, pl. trecători. Geogr.: Sin. Pas (v. Pas 7).
9.	Trecătoare pentru peşti. Hidrot. V, Scară de peşti.
io.	Trecere, pl. treceri. 1. Tehn., Metg. Mett.: Parte a unei faze de prelucrare tehnologică, în cursul căreia se îndepărtează un strat de material sau se modifică una dintre dimensiunile obiectului prelucrat, fără schimbarea suprafeţei de prelucrare, auneltei sau aregimului de lucru. Astfel, lauzinareaunui obiect (adică la prelucrarea la maşini), faza (v.) se poate executa în una sau în mai multe treceri succesive ale uneltei, după cum adausul de prelucrare e mai mic sau mai mare. Sin. Pasă.
De exemplu, la uzinarea în laminor, numărul de treceri necesare pentru laminarea unui produs depinde atît de profilul lui şi de cel al semifabricatului folosit, cît şi de procedeul de ca-librare (v. Calibrare 2) adoptat şi de tipul laminorului utilizat.
n. Trecere. 2. Prep. min.: Produsul obţinut în operaţiile de ciuruire (v.) care a trecut prin ochiurile grătarului ciurului sau ale sitei care a fost folosită la ciuruire, spre deosebire de refuz, care a fost reţinut de ele.
Trecere
601
Trecere serie-parâlel
1.	Trecere. 3. Transp.: Construcţie amenajată într-un anumit loc pentru a permite trecerea unui vehicul peste un obstacol. Sin. Pasaj (v. Pasaj 2).
2.	/v/ de nivel. C. f., Drum.: Sin. Pasaj de nivel (v. sub Pasaj 2).
3.	~ denivelata. C. f., Drum.: Sin. Pasaj denivelat (v. sub Pasaj 2).
4.	~ navigabila. 1. Nav.: Deschiderea unui stăvilar mobil de rîu canalizat, prin care, la debite cari asigură adîncimi suficiente, navele pot trece, evitînd ecluza. Uşurează şi eliminarea aluviunilor şi trecerea gheţurilor. Sin. Pasă navigabilă.
5.	~ navigabila. 2. Nav.: Porţiunea din albia unui fluviu sau a unui rîu, cu stînci, bancuri, etc., care la anumite niveluri permite trecerea navelor cu anumite pescaje. De exemplu, trecerea navigabilă de la Porţile de Fier ale Dunării.
6.	/x/ pentru plute. Nav.: Canal care se poate închide cu
o	poartă (ca stăvilarele mobile), permiţînd trecerea plutelor în dreptul stăvilarelor. Uneori trecerea plutelor se face prin ecluze pentru plute, construite ca ecluze cu sas (v. sub Ecluză) obişnuite sau, acolo unde se face şi navigaţie, prin ecluze cu sas pentru nave.
7.	Trecere izolata. Elt.: Dispozitiv pentru izolarea unei căi de curent electric la străbaterea unui perete.
Astfel de treceri intră în construcţia maşinilor electrice, a transformatoarelor, a aparatelor electrice, cum şi în instalaţiile electrice de distribuţie.
„...După felul izolării căii de curent, se deosebesc: trecere în ulei sau în compound, trecere în hîrtie tratată (hîrtie impregnată cu ulei, răşini sau alte materiale de impregnare), trecere din material ceramic sau alt material analog, trecere din material turnat (material organic cu sau fără adausuri din material anorganic), trecere cu izolaţie combinată, trecere tip condensator (din învelişuri conductoare proprii pentru a asigura o repartiţie convenabilă a cîmpului electric).
După locul amplasării extremităţilor în interiorul unei clădiri sau în aer liber, se deosebesc: trecere de interior, trecere de exterior şi trecere de exterior-interior.
După tensiunea nominală a căii de curent, se deosebesc: treceri pentru tensiuni de 1 kV si treceri pentru tensiuni peste 1 kV (3,6,10,15,20,35,60,110,220 şi 400 kV).
în general, trecerile izolate sînt constituite din izolatoare de trecere (v. sub Izolator electric).
8.	Trecere serie-paralel. Elt.: Modalitate de variaţie a vitezei unui vehicul (locomotivă, vagon de tramvai, etc.), acţionat de mai multe motoare electrice de curent continuu, care consistă în a modifica conexiunea serie în conexiune paralel a motoarelor electrice ale vehiculului şi invers. în felul acesta se variază tensiunea aplicată motoarelor şi deci turaţia acestora. Sin. Tranziţie serie-paralel.
Trecerea de la o conexiune la alta trebuie efectuată astfel, încît forţa de tracţiune să rămînă cît mai constantă în acest interval de timp, să nu se producă şocuri de curent şi să nu apară la deschiderea circuitului arcuri electrice dăunătoare.
Modificarea conexiunilor se face prin contactoare (v.) comandate manual, cu ajutorul unui controler (v.) sau automat (în acest ultim caz, trecerea de la o schemă la alta se face fără intervenţia operatorului care execută numai o comandă iniţială, corespunzătoare unui anumit regim de funcţionare).
La efectuarea trecerilor au rol important rezistoarele de pornire, a căror rezistenţă e determinată de numărul treptelor de pornire şi de modul cum se efectuează trecerea.
Trecerea prin deconectarea motoarelor de la reţeaua de alimentare urmată de schimbarea legăturilor lor din serie în paralel, deşi e un procedeu simplu, nu e satisfăcător întrucît pe durata efectuării trecerii forţa de tracţiune se anulează, iar la reconectarea la reţea a motoarelor legate în paralel forţa de tracţiune şi curentul absorbit cresc brusc, provocînd
solicitări de şoc; controlerul e şi el supus unor condiţii dezavantajoase de funcţionare.
Practic se folosesc următoarele moduri de trecere: Trecerea prin scurt-circuitare (v. fig. / a) se efectuează printr-o succesiune de conexiuni (v, fig. II o1*-*g1),
tt
r I s)	»!1
- wfmjyuuy—<^>—WV ”1 «y g/
njuvuiiVUiP-Fr
/. Schemele trecerilor de la montajul serie la montajul paralel al motoarelor,
o)	prin scurt-circuitare; b) prin shuntare; c) prin punte; şi R2) rezistenţe de pornire; E) înfăşurare de excitaţie; şi /Vl8) motoare electrice de tracţiune; 1 — 13) contacte ale contactoarelor.
în cursul cărora menţinîndu-se alimentarea de la reţea se leagă unul dintre motoare (sau mai multe motoare) în paralel cu alt motor (sau cu alte motoare) după ce acel motor (sau acele motoare) au fost în prealabil scurt-circu itate.
în schema din fig. / a, motoarele A\ şi M2 sînt conectate în serie cît timp contactoarele 1, 3 şi 6 sînt închise, iar con-tactoarele 2, 4, 5 şi 7 sînt deschise (v. fig. II ox). în poziţia de mers normală, contactoarele 8-"13 sînt închise şi rezistenţele de pornire şi R2 shuntate (v. fig. II br); închizînd 2 şi des-chizînd 3 şi 8-’13 se introduc în serie cu motoarele rezistenţele R2 (v. fig. II c±); închizînd 7, motorul M2 e scurt-circu itat (v. fig. II c/J; deschizînd 6 (v. fig. II ex) şi închizînd 5 e scurtcircuitat motorul M2, e legat în serie la reţea şi în paralel cu Mj prin intermediul rezistenţelor Rx (v. fig. II fx); închizînd 4 se stabileşte o punte de egalizare a tensiunilor şi sarcinilor celor două motoare (v. fig. II gj).
Trecerea prin shuntare (v. fig. I b) se efectuează prin shuntarea cu rezistenţe a unuia dintre motoare (sau a mai multor motoare) printr-o succesiune de conexiuni v. fig. II a2'"f2), menţinînd tot timpul alimentarea de la reţea, în schema cu două motoare din fig. I b, trecerea de la conexiunea serie (v. fig. II a2) la conexiunea paralel se efectuează cum urmează: considerînd că rezistenţele de pornire şi R? nu sînt în circuit (contactoarele 1, 2 şi 4 închise), se închide 3 shuntînd motorul A4X prin rezistenţa Rx (v. fig. II b2), se
Tref ilare
602
Trefilare
deschide 2, inseriind astfel în circuitul motorului Mj rezistenţa R2 (v. fig. II c2), se deschide 4 (v. fig. II d2) şi se închide 5 (v. fig. II e2), legînd motoarele în derivaţie, închizînd 6 se stabileşte legătura de echilibrare (v. fig. II f2).
lq le
II. Schemele diferitelor poziţii Ia trecerea de la montajul serie la montajul
paralel.
Gi’"gi) Prin scurt-circuitare; a2* ••/!>) prin shuntare; a3'"C:i) prin punte.
Trecerea prin punte (v. fig. I c) de la montajul în serie la montajul în paralel se efectuează printr-o succesiune de conexiuni, conform schemelor din fig. II o3*--c3. Iniţial, circuitul serie e obţinut prin contactele închise 1 şi 3,contac-tele 2, 4 şi 5 fiind deschise. Pe măsură ce viteza creşte, rezistenţele de pornire R1 şi R2 sînt scurt-circu itate prin închiderea contactelor	şi, după scoaterea din circuit a tuturor
acestor rezistenţele închide contactul 4, obţinîndu-se montajul serie d in fig. / / o3. Închizînd contactele 2 şi 5 şi deschizînd în prealabil contactul 3, se obţine montajul în derivaţie din fig. IIb3.
Dacă prin puntea 4 nu trece nici un curent se poate deschide acest contact şi se obţine montajul din fig. II c3. Realizarea acestei condiţii reclamă ca suma rezistenţelor R± şi R2 să aibă valoarea Ujl, unde U e tensiunea reţelei faţă de pămînt şi I e curentul absorbit de motor. Deoarece această egalitate nu se poate obţine riguros, contactorul 4 trebuie echipat cu dispozitiv de stingere a arcului la întreruperea curentului.
i. Trefilare. Mett.: Operaţia de tragere (v.) a sîrmei, prin forţa de tracţiune aplicată asupra materialului de prelucrat, exercitată de o tobă care se roteşte şi pe care materialul se înfăşoară în spire. Trefilarea e aplicată la prelucrarea materialelor în colaci, materialul tras obţinîndu-se în colaci sau în bobine. Operaţiase efectueazăcu filiere (v. Filieră2) montate la maşini de trefilat (v. Trefilat, maşină de —), după ce materia primă (care e un semifabricat constituit din sîrmă laminată sau din sîrmă trefilată în prealabil) a fost pregătită prin curăţire mecanică sau chimică (decapare), spălare, tratament termic, şi— de cele mai multe ori—-ascuţită la o extremitate (de ex. folosind maşina de făcut vîrfuri).
Un procedeu de curăţire chimică e şi trecerea sîrmei printr-un cuptor cu atmosferă de gaze, decapantă (20% HCI, 10% C02 şi 70% N). Curăţirea mecanică a arsurii se face fie în instalaţii în cari colacii
sînt împroşcaţi cu alice, fie ___
în instalaţii cu funcţionare — - X \ 7 continuă în cari firul e cu-	^	'
răţit cu perii de sîrmă (v. fig. /) sau prin împroşcare cu alice.
La sîrmele de oţel moale, tratamentul termic aplicat e O recoacere pentru a /. Schema maşinii de îndepărtat arsura obţine starea neagră, albă	de pe sîrma cu perii,
sau blanc, în funcţiune de |) grup de două (uneori patru) role cu stadiul în care se găseşte axurile dispuse în plane perpendiculare; SÎrma, ultima aplicîndu-se, 2) casetă cu două perii de sîrmă contra' de regulă, sîrmelor finite,	rotative; 3) fir de sîrmă,
iar celelalte trecerilor de
trefilare intermediare. La sîrmele de oţel tare (C>0,35%) tratamentul termic aplicat e, de regulă, patentarea (v.) şi, numai rareori, călirea şi revenirea. După fiecare dintre tratamentele termice intermediare sau finale, sîrma trebuie din nou decapată sau curăţită.
Forţa de trefilare necesară se poate determina printr-o relaţie simplificată:
F=Com{S9-SJ,
în care a e rezistenţa medie la deformare a sîrmei, S0~-Sl e diferenţa de secţiune, înainte şi după trecere, iar C e o constantă care depinde de coeficientul de frecare şi de unghiul filierei.
Procesul de trefilare e influenţat de o serie de factori, dintre cari: natura materialului, care are ca principală caracteristică rezistenţa medie de deformare (media între rezistenţa de rupere a sîrmei înainte şi după trecere); compoziţia chimică a materialului filierei, forţa de trefilare necesară fiind mai mică la utilizarea filierelor de diamant sau de aliaj dur şi mai mare Ia utilizarea filierelor de oţel de scule sau de fontă; caracteristicile de formă ale filierei, unghiul de deschidere optim fiind, de regulă, cu atît mai mic cu cît creşte rezistenţa de rupere la tracţiune şi se micşorează reducerea de secţiune şi dimensiunea materialului; valoarea reducerii de secţiune, care e direct proporţională cu forţa de trefilare; natura lubrifiantului; temperatura de trefilare (cînd temperatura e mai înaltă, scade forţa necesară de trefilare, însă numai pînă la o limită care corespunde uscării lubrifiantului, cînd creşterea temperaturii are un efect contrar); contra-tragerea (v.); viteza de trefilare, vitezele uzuale de trefilare
Trefilare, defecte de —
603
Trefilat, maşină de ~
fiind de 900--1500 m/min pentru oţei moaie şi 2000-*3000 m/min pentru cupru.
Viteza lineară a sîrmei trefilate la ieşirea din filieră se numeşte viteza de trefilore şi se notează cu v (în m/min). Ea determină timpul de lucru la maşină (timp de maşină) prin relaţia)
L	G	r ■ 1
— = ------- [min],
m v gv
în care L (în m) e lungimea colacului de sîrmă prelucrată, G (în kg) e masa lui, iar g (în kg/m) e masa sîrmei pe unitatea de lungime.
La maşini simple — cu tobă unică sau cu mai multe tobe pentru prelucrare simultană — şi cu filiere de oţel, viteza de trefi lare e mai mică decît la maşini cu treceri multiple, echipate cu filiere de metal dur; viteza de trefilare depinde şi de diametrul sîrmei.
La depăşirea unei viteze limită, numită v i t e z ă „critică" de trefilare, încălzirea fi-lierei prin frecare conduce la distrugerea rapidă a ei. La depăşirea acestei viteze şi la atingerea unei valori mai mari, numită viteză „s u p r a c r i t i c ă“ de trefilare, temperatura filierei scade (v. fig. II) şi filiera lucrează fără uzură mare, iar productivitatea permisă de maşină creşte.
Defectele de trefilare, ca şi la tragere, sînt determinate de următoarele elemente: calitatea neadecvată a materiei prime, caracterizată prin defecte de suprafaţă (suprapuneri, coji, aşchii, adîncituri, dungi şi zgîrieturi, decarburare superficială, exces de arsură) sau prin defecte de material (re-tasuri, sufluri, segregaţii, incluziuni nemetalice, compoziţie chimică necorespunzătoare); tratamentul termic nepotrivit, aplicat materialului (recoacere din care a rezultat material cu grăunţi mari; patentare neadecvată; etc.); folosirea de filiere neadecvate (în privinţa materialului, a profilului şi a conurilor filierei) sau a unor filiere cari reclamă recondiţionarea conului de lucru; pregătirea necorespunzătoare a materialului (supradecapare, fragilitate, decapare insuficientă, spălare şi neutralizare insuficiente); întrebuinţarea de lubrifianţi necorespunzători; repartiţia nepotrivită a reducerilor de secţiune şi a tratamentelor termice intermediare; viteze nepotrivite de trefilare (în special în ce priveşte raportul de viteze, la maşinile multiple de trefilare cu alunecare); pornirea bruscă a maşinilor mai ales la sîrmele subţiri. Rebuturile sînt caracterizate prin următoarele: suprafaţa necorespunzătoare a sîrmei (dungi, zgîrieturi, culoare neuniformă, etc.); crăpături în material; abateri în dimensiuni; rezistenţă, alungire, gîtuire necorespunzătoare (prea mici sau prea mari); caracteristici tehnologice necorespunzătoare (numărul de îndoiri repetate sau de răsuciri pînă la rupere), i. defecte de Mett. V. sub Trefilare.
2.	Trefilat. Mett., Sin. Trefilare (v.).
3.	atelier de ~.Mett.: Sin. Trefilerie (v.)
4.	banc de	Ut., Mett.: Sin. (parţial) Maşină de
trefilat (v. Trefilat, maşină de —).
5.	masa de	Mett.: Sin. Maşină de trefilat cu mai
multe tobe. V. sub Trefilat, maşină de
6.	maşina de	Ut., Mett.: Maşină-unealtă de pre-
lucrare prin tragere a sîrmei sau a benzilor subţiri metalice, la care trecerea forţată a materialului de prelucrat prin filieră se efectuează datorită unei forţe de tracţiune exercitate de o tobă sau de un mosor, antrenate de un motor, în
general prin intermediul unor organe de transmisiune (v.fig. /). Materialul de prelucrat (sîrmăsau bandă) se desfăşoară de pe o vîrtelniţă sau de pe
un dispozitiv fix de desfăşurare — care poate fi, de exemplu, o tobă conică cu trei braţe elastice, rabatabile, cari liberează sîrma treptat, cîte osingurăspiră — (v. fig. II), şi se înfăşoară în colaci sau
I. Maşină de	trefilat	verticală, cu tobă unică, cu acupiaj prin	fricţiune.	în bobine după ce —
1) tobă; 2)	port-filieră; 3) filieră; 4)	motor; 5) reductor de turaţie; 6 şi 7) roţi	dinţate conice;	8) resortul prjn tragere — a fost
acuplajului; 9) pedală	de acţionare a acuplajului; 10) vîrtelniţă pentru	sîrma de prelucrat.	supusă la una sau
mai multe reduceri de secţiune. La începutul operaţiei, vîrful sîrmei petrecut prin filieră e apucat cu un cleşte, legat de tobă prin intermediul nui lanţ (v. fig. III). După tragerea unui număr mic de spire, toba e oprită, capătul sîrmei e legat de partea superioară a tobei şi, apoi, toba e acţionată din nou. Toba fiind, de cele mai că (unghiul de conicitate de 2°
multe ori, uşor tronconi-•2°30/ pentru sîrma groasă
II. Variaţia temperaturii filierei în funcţiune de viteza de trefilare. v) viteza de trefilare; t) temperatura filierei; vc) viteza „critică"; vs) viteza „supra-critică"; 1) zona critică.
III. Lanţ cu cieşte de tracţiune, la o tobă de trefilat sîrmă mijlocie sau groasă.
1) tobă; 2) lanţ; 3) cleşte; 4) cîrlig de prindere a lanţului la tobă; 5) dispozitiv de prindere a sîrmei, cu fălci şi şurub de presiune.
II. Dispozitiv fix de desfăşurare a sîrmei, pentru trefilare.
1) suport înclinat; 2) tobă fixă, conică; 3 şi 3') braţ elastic, rabatabil în două poziţii extreme;
4) bobină de sîrmă.
tobă, de spirele următoare. Se folosesc tobe cu o singură treaptă sau tobe cu mai multe trepte.
Dispozitivul de cuplare a fiecărei tobe cu mecanismul de antrenare poate fi un acupiaj cu inimă de antrenare („prepeliţă" sau un acupiaj cu fricţiune, în care caz maşinile sînt nu mite şi maşini cu tobe automate,
Trefilat, maşină de —
604
Trefilat, maşină de —
De regulă, arborele tobei e antrenat prin intermediul unor angrenaje conice, reductoare de turaţie, roata mică fiind calată pe axul motorului. La maşinile de trefilat sîrmă fină, mişcarea se transmite prin angrenaj melcat (şurub-melc calat pe axul motorului-roată elicoidală); şurubul-melc are 4--*6 începuturi, pentru reducerea frecării. —
După materialul obţinut prin prelucrare, se deosebesc maşini de trefilat banda şi maşini de trefilat sîrma (maşini de trefilat în accepţiune restrînsă).
Maşină de trefilat sîrmă:	Maşină-unealtă care
serveşte la fabricarea prin trefilare a sîrmelor metalice. Sin. Banc de trefilat.
Maşinile de trefilat sîrmă sînt de diferite construcţii şi se clasifică după mai multe criterii, cum sînt următoarele:
După sistemul de lubrifiere utilizat, se deosebesc: maşini de trefilat cu tragere uscata, la cari lubrifiantul e solid, sub formă de praf, şi maşini de trefilat cu tragere umeda (v. fig. IV), la cari lubrifiantul e o emulsie în care, de regulă, se scufundă toată partea de maşină cuprinzînd tobele, filierele, etc.
După diametrul produsului prelucrat, se deosebesc: maşini de trefilat sîrma foarte groasa (peste 6 mm) sau groasa (3-**6 mm), cari au, de regulă, 4---8 tobe; maşini de trefilat sîrma mijlocie (3—118 mm), cari au, de regulă, 6***12tobe; maşini de trefilat sîrma subţire (0,8 * * * 0, 5 mm) şi maşini de trefilat sîrma fina (sub 0,5 mm), cari au, de regulă, 6***12tobe. — Pentru sîrma foarte groasă şi groasă se folosesc maşini orizontale, de regulă cu două grupuri (tobă şi filieră) montate pe acelaşi batiu. Turaţia tobelor are valoarea de 5***20 rot/min pentru sîrmă de 11 •••16 mm 0, de 10*• *30 rot/min, pentru sîrmă de 6—10 mm 0 şi valori mai mari (între 20 şi 70 rot/min) pentru sîrmă de 3--*6 mm 0.
După poziţia axului tobei, care poate fi vertical sau orizontal, maşinile sînt numite maşini de trefilat verticale şi maşini de trefilat orizontale.
După principiul de funcţionare, se deosebesc: maşini de trefilat cu alunecare, la cari sîrma alunecă în raport cu toba pe care se înfăşoară; maşini de trefilat fârâ alunecare, la cari sîrma nu alunecă în raport cu toba pe care se înfăşoară; maşini de trefilat cu contratragere (v. fig. sub Contrat rage re), la cari se reduce cu 20***30% forţa de tragere.
După numărul de tobe cari lucrează simultan, care corespunde cu numărul de trageri efectuate într-o singură operaţie la aceeaşi maşină, se deosebesc maşini de trefilat simple şi maşini de trefilat cu trageri multiple.
Maşină de trefilat cu trageri multiple: Maşină de trefilat sîrmă, la care reducerea secţiunii se face prin trecerea simultană a acesteia prin mai multe locuri de lucru, constituite din cîte o filieră şi din toba de tragere respectivă, montate pe un postament comun. Tobele de tragere ale primului loc de lucru şi ale celor intermediare servesc şi ca dispozitiv de desfăşurare în tragerile intermediare pe cari le preced; după ieşirea din ultima filieră, sîrma se înfăşoară pe toba finală (v. fig. IV). Tobele de tragere pot fi conice, fără trepte sau cu trepte, şi sînt antrenate în mişcare de rotaţie, fie de un singur motor, fie de motoare individuale. Viteza periferică a tobelor e diferită, corespunzător lungirii firului de sîrmă la trecerea prin filiere. Maşinile de trefilat cu trageri multiple au o producţie orară mai mare decît a celor cu tragere unică şi au nevoie, pentru amplasare, de un spaţiu mult mai mic decît un grup de maşini simple de trefilat, prin care s-ar obţine aceeaşi reducere a secţiunii. Sin. Maşină tandem de trefilat,
•	Maşină de trefilat cu treceri multiple; sin. (impropriu) Maşină multiplă de trefilat.
După dispoziţia tobelor în maşină, maşinile de trefilat cu trageri multiple pot fi: maşini cu tobe coaxiale, maşini lineare şi maşini circulare.
/V. Maşină de trefilat cu trageri multiple.
1) batiu; 2) port-filieră; 3) rolă trăgătoare; 4) tobă de înfăşurare, finală; 5) angrenaj cu roţi conice; 6) baie cu lichid lubrifiant; 7) mecanism pentru mişcarea băii pe verticală; 8) rolă de ghidare; 9) vîrtelniţă.
M a ş i n i I e c u tobe coaxiale au ca organ principal o tobă monobloc cu trepte (v. fig. V), pentru trefilare cu alunecare, sau o tobă cu
trepte cu antrenare diferenţială (v. fig. VI), pentru trefilare fârâ alunecare. Cele mai multe maşini cu tobe coaxiale sînt verticale.
Maşinile lineare au tobele de tragere cu axele într-un plan orizontal sau vertical. Tobele pot fi simple sau cu trepte şi pot lucra cu sau fără alunecare. Tobele sînt antrenate în mişcare de rotaţie cu viteze diferite, prin intermediul unor angrenaje conice. La unele maşini lineare, fără alunecare, tobele de tragere sînt constituite din role cu mantaua de oţel călit (v.	!
fig. IV). De obicei, batiul V' Tobă etajată verticală şi port-filiere la
cuprinde şi o baie de lichid de ungere.
Maşinile circulare au tobele de tragere dispuse cu axele pe un cilindru circular, cu axa orizontală sau verticală. To-
o maşină de trefilat cu trageri multiple, cu alunecare.
1)	partea de înfăşurare finală a tobei;'
2)	trepte intermediare de tragere; 3) port-filieră cu cinci filiere; 4) colector de lubrifiant; 5***9) firul de sîrmă, după
diferitele treceri succesive prin filiere.
bele au diametri egali şi se rotesc cu viteze diferite. Maşinile sînt încă rar folosite, deoarece mecanismul de antrenare a tobelor e complicat.
Maşină de trefilat cu treceri multiple. V. Maşină de trefilat cu trageri multiple.
Maşină de trefilat cu trecere unică. V. Maşină de trefilat simplă.
Trefilat, maşină de —
605
Trefilat, maşină de —
Maşină de trefilat simplă: Maşină de trefilat sîrmă, la care trefilarea se efectuează într-o trecere unică printr-o filieră. Maşinile de trefilat simple pot fi cu o singură tobă, sau cu
	l__ 		t'; 1 H 	Tţ	F E
	—/ £!	n	
VI. Maşină de trefilat cu trageri multiple, fără alunecare, cu tobă cu trepte antrenate prin mecanisme de antrenare diferenţiale.
1) batiu; 2) tobă cu trepte; 3) port-filicre; A) suport cu role de ghidare.
două ori cu mai multe tobe, cari prelucrează simultan două, respectiv mai multe fire de sîrmă; tobele pot avea axa ori-
subţire şi fină au diametrul tobelor între 210 şi 300 mm; cuplarea lor se face, în general, printr-un acupiaj cu fricţiune automat, de construcţie simplă, care asigură cuplarea cît timp toba exercită forţa de tragere; la ruperea sîrmei sau la terminarea acesteia se produce decuplarea. ■
De cele mai multe ori, maşinile de trefilat simple sînt reunite în linii de trefilat (v. fig. VII) cu trei sau cu mai multe maşini cu antrenare individuală.
Maşinile de trefilat simple sînt înlocuite treptat cu maşini de trefilat cu trageri multiple, cari au o producţie orară mult mai mare. Ele se mai folosesc curent numai pentru sîrmă groasă sau foarte groasă.
Maşină de trefilat singulară: Sin. (impropriu) Maşină simplă de trefilat, cu o singură tobă. V. sub Maşină de trefilat simplă.
Maşină multiplă de trefilat: Sin. (impropriu) Maşină de trefilat cu trageri multiple (v.).
Maşină tandem de trefilat: Sin. Maşină de trefilat cu trageri multiple (v.).
Maşină de trefilat bandă:	Maşină-unealtă
care serveşte la prelucrarea prin trefilare a benzilor subţiri metalice. Ea are construcţia asemănătoare cu cea a maşinii de trefilat sîrmă, cu tobă verticală, cu trecere unică, însă
VII. Linie de trefilat cu trei maşini simple, separate, cu antrenare individuală, pentru trefilare fără alunecare (vedere laterală şi vedere de sus).
zontală sau ^verticală. Unele maşini de trefilat simple sînt echipate cu o tobă suplementară, de contratragere (v.). Maşin i le de trefilat cu mai multe tobe sînt numite şi mese de trefilat. Sin. Maşină de trefilat cu tragere unică, Maşină de trefilat cu trecere unică.
Maşinile de trefilat simple pentru sîrmă foarte groasă, groasă şi mijlocie au construcţie asemănătoare, diferind numai prin dimensiuni şi prin viteza tobelor (viteze mai mari pentru sîrme mai subţiri). Maşinile pentru sîrmă subţire, foarte
toba conică e înlocuită cu un mosor plat (cu înălţime mică), format din două piese: un inel interior, solidarizat cu axul vertical de antrenare; un inel exterior, care alunecă pe cel interior, şi de care.sînt fixate cleştele de prindere a capătului benzii. La pornire, inelul exterior e săltat cu o pedală, astfel încît marginea sa superioară să ajungă la înălţimea inelului interior, iar mosorul e rotit cu circa o treime de rotaţie; apoi cleştele sînt scoase şi inelul exterior e coborît în poziţia iniţială şi capătul de bandă e fixat într-o clemă a inelului interior,
Trefilerte
606
Trei-fraţi
după care maşina e acţionată. După terminarea colacului, banda e legată, iar colacul de bandă e scos de pe inelul interior prin săltarea inelului exterior. Prin montarea unei tobe în locul mosorului, maşina poate fi folosită la trefilarea sîrmei.
i. Trefilerie, pl. trefilerii. Mett,: Ansamblul atelierelor în cari se efectuează trefilarea sîrmei, constituit, în general, din următoarele unităţi: atelierul de trefilat propriu-zis, în care se găsesc maşinile de trefilat şi maşinile auxiliare; atelierele de pregătire (decapare) a materiei prime; atelierele auxiliare, de exemplu de regenerare a decapanţilor, de stingere a varului, de pregătire a filierelor; atelierele de operaţii intermediare şi de finisare (tratament termic, protecţia suprafeţelor); unităţi anexe (de ex. pentru depozitarea materiilor prime, a semifabricatelor, a produselor finite, etc.).
Maşinile de trefilat se amplasează în rînduri, astfel, încît semifabricatul să intre printr-un drum lateral de acces al atelierului şi să fie evacuat printr-un al doilea drum lateral, paralel cu primul, evitîndu-se, cît e posibil, încrucişări de drumuri (v. fig.). Sin. Atelier de trefilat.
5.	Trehaloza. Chim. biol.: Enzimă din grupul oligozahari-dazelor; a-glicozidază care desface hidrolitic trehaloza.
6.	Trehaloza. Chim.: 1-a-D-gluco-piranozido-a-D-glucopira-nozid. Dizaharidă constituită din două molecule de glucoză.
C
!
HO
H /T
1/ H
-O
OH SC— H
\ H \ţ V/'
-c/
/
H
I
c-
OH
f\
-O-
OH
-C l\ H OH	H \ I
NC
HOH2C /1 V.	I / OH
o-----------------c
I
H
Din punctul de vedere chimic, se caracterizează printr-o legătură dicarbonilică de tip trehalozic.
Desfacerea hidrol itică a trehalozei e catal izată de trehalază.
Plan de amplasare a unei secţii de trefilare a sîrmelor de oţel.
1) depozit de sîrmă laminată; 2) instalaţie de decapare; 3) agregate de patentare; 4) maşini de trefilat; 5) vîrtelniţe; 6) instalaţie de zincare la cald; 7) instalaţie de revenire la temperaturi joase; 8) cuptoare de recoacere; 9) transportoare cu lanţ; 10) transportoare suspendate cu cîrlige; 11) pod rulant; 12) suprafaţa de sortare; 13) magazie de produse finite.
2.	Trefla, pl. trefle. 1. Ut., Metg.: Rozetă de antrenare cu trei sau cu patru aripi a unui cilindru de laminor (v. sub Ci I indru 2) sau a unei bare de cuplare (v. sub Bară 3) de laminor.
3.	Trefla. 2. Ind. text.: Cusătură cu fir de bumbac, bumbac mercerizat, mătase sau găitan de fir, efectuată în formă de triunghi, sau în formă de frunză de trifoi, etc., la partea de sus a cutei de pe linia de mijloc a spatelui sau în alte părţi ale hainelor speciale (uniforme militare, şcolare, etc.); uneori se foloseşte şi la îmbrăcămintea civilă.
4.	Trefol. Chim.: Sal ici lat de isoamil, care nu se găseşte în natură, ci se obţine numai pe cale sintetică. E un lichid cu miros floral, avînd p.f.743 mrn =
= 276-277- p.f.15 mm = 151 152°; d{9=1,0475 ; n2°= 1,506; e solubil în alcool etilic, eter etilic, cloroform. Se utilizează în parfumerie pentru compoziţiile florale (orhidee, trifoi) şi în săpunărie.
COOCH2CHaCH(CH,)a
Hc' C-
I H HC CH ^ /
CH
-OH
7.	Treier. Agr. V. Treierat.
8.	Treierat. Agr.: Separarea seminţelor de tulpini la cereale şi alte specii de plante cultivate, după recoltare. Lucrarea se face în mod primitiv cu îmblăciul (v.), cu sănii sau tăvăluguri trase de cai, prin călcarea plantelor de către an imale. Treieratu I mecanizat se execută cu batoza (v.) sau cu combina (v.). Sin. Treieriş, Treier.
9.	Treierat, maşina de Agr.: Sin. Batoză de păioase (v.), Treierătoare.
io.	Treierâtoare, pl. treierători. Agr.: Sin. Batoză de păioase (v.), Maşină de treierat.
it. Treieriş, pl. treierişuri. Agr. V. Treierat.
12.	Trei-fraţi. Nav.: Ansamblu de trei sau de mai mulţi piloţi de lemn sau metalici, formînd o structură piramidală rigidă şi servind la legarea, întoarcerea sau acostarea navelor în port, în radă sau de-a lungul malului unui fluviu (v. fig.). Uneori, o astfel de structura poate fi folosită şi pentru balizaj,
îrei-insule, nava tîp
607
T rematodoze
în care caz are la partea superioară un semn (con, bulă, etc.), pentru a indica poziţia sa faţă de pericolul balizat sau faţă de şenalul fluviului.
Sin. Dalb.
1.	Trei-insule, navă tip Nav.: Navă de comerţ caracterizată prin trei suprastructuri: teugă, castel central şi du-netă. E tipul cel mai răspîndit de cargobot.
2.	Trei Ier, pl. trei-lere. Ut., Cs.: Remorcă joasă de mare capacitate, folosită în construcţii pentru
Trei-fraţi. o) de lemn; b) metalic.
Tremadyction
phylloideum.
transportul elementelor prefabricate grele de beton armat, de la fabricile de prefabricate la şantierele de montaj ale clădirilor.
D i mens Huni le degabaritaletrej-ierului sînt alese astfel, încît săco-respundăcondiţii-lor impuse de sortimentele de elemente prefabricate cari se transportă, ţinînd seamă că acestea tre-buie transportate, pe cît posibil, în poziţia pe care o ocupă în clăd ire (de ex. panourile pentru pereţi trebuie transportate în poziţie verticală sau uşor încli-nată, iar panourile şi fîşii le pentru
I. Treiier de 12 t.
a) vedere laterală; b) vedere de sus: 1) tren anterior, cu suspensiune elastică; 2) tren posterior, fără suspensiune; 3) gît de lebădă; 4) platformă; 5) cilindri de frînă.
portă şi de o serie de alţi parametri. în mod curent au fost tipizate treilerele de 8,12,20 şi 401. Modul de alcătuire a treilerelor şi caracteristicile lor principale diferă după ţară şi după fabricant. în ţara noastră se folosesc curent treilerele de 12 şi de 20 t (v. fig. I şi II).
3. Tremadocian. Stratigr.: Etajul de la baza Ordovicianului, caracterizat prin prezenţa graptoIituIui Dictyonema flabeiIiforme şi a genurilor de tri lob iţi Euloma şi Niobe.
Tremado-cianul urmează peste depozitele cu Olenus ale Potsdamianului (Cambrianul superior) şi suportă depozitele zonei cu Dicho-graptus (zona 3) a Skiddavianului (Arenig).
4. Tremadyction. Paleonr.: Spongier sili-cios, în fermă de cupă, aparţinînd grupului Hexactinellida, cu deschidereasuperioară turtită lateral şi cu suprafaţa străbătută de numeroşi pori dispuşi în şiruri cari îi dau un aspect reticulat. E caracteristic pentru formaţiunile jurasice. Specia Tremadyction phylloideum
Antonescu i e menţionată în ţara noastră din Jurasicul de la Hîrşo-va-Dobrogea.
5. Trematodoze. Zoo/., Pisc.: Pa-razitoze produse la unele specii de peşti (Salmonide, Sturioni, Ciprini-de), în special în stadiul lor de puiet, de viermi a-dulţi sau de larve, din clasa Trema-todelor, mono-geni ectoparaziţi sau digeni endo-paraziţi. Paraziţii se fixează pe piele sau pe branhii,
//. Treiier de 20 t.
o) veaere laterală; b) vedere de sus:	V) tren	anterior, cu suspensiune elastică;	2) tren posterior,	fără suspensiune elastică;	3)	gît	de lebădă; 4)	platformă;
5) rampe pentru urcarea vehiculelor pe platforma	treilerului.
planşee, în poziţie orizontală). Capacitatea de transport a	în intestin şi	în sînge.	Formele adulte au asupra	peştelui
treilerelor e condiţionată de tonajul	elementelor cari se trans--	o acţiune de	spoliere a	sîngelui	şi	o	acţiune toxică prin
Trematozi
608
T ren-navetă
substanţele secretate, dăunătoare organismului parazitat sau întregului corp al gazdei. Ele produc: trematodoza pielii şi a bronhiilor, întîlnită frecvent la crap şi la sturioni, trematodoza gastrointestinală, dăunătoare în special pentru puietul de păstrăv; trematodoza oculară, frecventă la biban, şalău, ştiucă, etc., şi trematodoza sîngelui, cu localizare în special în vasele inimii, rinichilor, ficatului şi branhiilor, de preferinţă la puietul de crap. Larvele unor specii de Trematode pătrund în corpul peştilor sub formă de metacercari şi se închistează în solzi, pe piele, pe înotătoare, în musculatură, etc. producînd „boala perlelor" (Holostomiaza perlată) la crap, boala punctelor negre la biban, şalău, etc. Infestaţia se produce prin contact direct, de la peşte la peşte, la propagarea ei contribuind şi condiţiile hidrobiologice defavorabile din basin — aglomerarea efectivelor piscicole, nivelul de apă redus, reaua întreţinere, etc. în condiţii de mediu total defavorabile, paraziţii pot contribui la provocarea de helmintoze cu caracter epizootie.
Prevenirea se face prin ameliorarea condiţiilor de viaţă; vidare cu lăsarea pe uscat în perioada de iarnă, dezinfectare, debit de apă asigurător, populare normală, distribuirea de hrană, etc.
1.	Trematozi, sing. trematod. ZooL: Clasă de viermi laţi, avînd o ventuză cu care se fixează pe alte animale sau pe plante (de ex. gălbează).
2.	Trema, pl. treme. Poligr.: Semn grafic (în unele limbi străine), format din două puncte cari se aşază orizontal deasupra unei vocale (de ex. o, â), pentru a ind:ca o modificare de pronunţare a sunetului respectiv.
3.	Tremolit. Mineral.: Ca4Mg4...10Fe0...6 [(OH)4|Si16044]. Mineral din familia amfibolilor monociinici, foarte răspîndit în natură, avînd compoziţia chimică: 13,8% CaO, 24,6% MgO, 58,8% SiOa, 2,8% H20.
Se întîlneşte, ca mineral de temperatură relativ joasă, în roci magmatice, în calcare şi în doi omite cristal ine, în corneene, în unele şisturi talcoase şi în serpentine.
Cristalizează în sistemul monoclinic, în cristale cu habitus prismatic acicular sau fibros (capilar), sau în mase radiare, fine, columnare sau fibroase. E alb sau uşor colorat în nuanţe cenuşii sau verde deschis, cu luciu sticlos-sidefos. Prezintă clivaj perfect după (110), cu un unghi de clivaj de 125°, şi imperfect după (010). E casant; are duritatea 5,5—6 şi gr. sp. 2,9—3,0. E optic biax, nepleocroic, cu indicii de refracţie: ^=1,599-1,602, «^=1,613-1,619 şi * =1,625-1,635. ’ La flacăra suflătorului se topeşte greu, iar acizii nu au aproape nici o influenţă asupra lui. Sin. Grammatit.
4.	Tren, pl. trenuri. 1. Transp.: Convoi de vehicule, formînd o unitate de transport, antrenate de unu sau de mai multe veh icu le-motoare, prin cablu de tracţiune* pr in . tracţiune animală, etc.
5.	~ de muniţii. Tehn. mii.: Totalitatea mijloacelor de transport al muniţiilor unei unităţi militare, constituind o parte distinctă în dispozitivul de marş al acesteia.
6.	Tren. 2. C. f.: Convoi de vagoane legate între ele, remorcate (rar împinse) de una sau de mai multe locomotive, sau vagoane cu propulsiune proprie (automotoare), locomotive izolate, drezine şi orice vehicul cu propulsiune proprie, care circulă pe o linie de cale ferată-după anumite prescripţiuni tehnice, sub directa supraveghere a personalului său de conducere, îndrumat şi urmărit de personalul de mişcare al secţiei respective, echipat cu semnale reglementare, şi servind pentru transportul de călători şi mărfuri sau anumite necesităţi de serviciu ale căii ferate.
Fiecare tren are un număr sau o literă, prin care se indică rangul (v. Rang de tren), felul şi sensul său de circulaţie în raport cu un centru de circulaţie stabilit convenţional (de ex. capitala ţării).
Numerotarea trenuri lor se face pentru identificarea şi urmărirea lor prin mai multe cifre, dintre cari prima cifră indică zona în care circulă trenul, iar ultima cifră, dacă e fără soţ, indică direcţia de mers de la Bucureşti spre exteriorul zonei, iar dacă e cu soţ, trenul merge în direcţia spre Bucureşti; grupul de cifre din mijlocul numărului arată felul trenului.
Reţeaua de căi ferate din ţara noastră e împărţită în opt zone, axate pe cefe opt magistrale cari pleacă din Bucureşti spre periferia ţării, şi anume: zona numerotată cu 1 e axată pe magistrala Bucureşti—Timişoara; zona cu 2 pe magistrala Bucureşti—Arad; zona cu 3 pe magistrala Bucureşti—Oradea; zona cu 4 pe magistrala Bucureşti—Satu-Mare; zona cu 5 pe magistrala Bucureşti—Vatra Dornei; zona cu 6 pe magistrala Bucureşti—laşi; zona cu 7 pe magistrala Bucureşti—Galaţi; zona cu 8 pe magistrala Bucureşti—Constanţa.
Grupa de cifre care urmează după prima cifră indică felul trenului astfel: cifrele de la 1—8 se folosesc pentru trenurile exprese şi rapide (de ex. 31 e un rapid pentru direcţia Bucureşti—Oradea); cifrele de la 01 ***98 pentru trenuri accelerate (de ex. 401 e un accelerat de Satu-Mare); cifrele de la
001	•••298 pentru trenuri de persoane (de ex. 7001 e un personal de Iaşi); cifrele de la 301 •••398 pentru trenuri de cursă; cifrele de la 401 •••498 pentru trenuri mixte; cifrele de la 501 •••510 pentru trenuri rapide de marfă; cifrele de la 511 •••518 pentru trenuri rapide de mesagerie; cifrele de la 521 •••528 pentru trenuri directe închise; cifrele de la 531 •••598 pentru trenuri directe de marfă; cifrele de ia 601 •••798 pentru trenuri locale de marfă; cifrele de la 801 •••848 pentru trenuri de cărbuni; cifrele de la 851 •••898 pentru trenuri de petrol (de ex. 3533 e un tren direct de marfă în zona Bucureşti—Cluj).
Ca trenuri de foarte mare viteză se folosesc trenuri formate din garnituri închise, compuse din 4—6 vagoane de călători, pe patru osii, avînd, la fiecare capăt, cîte un vagon-motor pe 4—6 osii, echipat cu motor Diesel, cu transmisiune electrică sau hidraulică. Legăturile între vagoane sînt făcute prin dispozitive de legare şi de ciocnire automate.
Trenurile se clasifică după modul de înscriere în graficul de circulaţie, după destinaţia lor şi după sistemul de tracţiune.
După modul de înscriere în graficul de circulaţie, se deosebesc: trenuri cu circulaţie regulată, cari circulă zilnic, după un mers programat şi sînt înregistrate în mersul trenurilor; trenuri speciale, cari circulă numai la anumite cereri; trenuri de lucru, pentru efectuarea lucrărilor de cale; trenuri de ajutor, pentru descongestionarea liniilor în urma unui accident, etc.
După destinaţia lor, se deosebesc: trenuri de călători (şi se împart, în raport cu viteza lor comercială, în trenuri de persoane, trenuri accelerate, exprese, rapide), trenuri de marfă (cari se împart în trenuri directe de marfă, trenuri de coletărie rapidă, trenuri marşrutizate, colective, de combustibil, etc.) şi trenuri mixte (cari servesc la transportul călătorilor şi al mărfurilor).
După sistemul de tracţiune folosit la remorcar ea trenurilor, se deosebesc: trenuri cu abur, trenuri electrice, trenuri Diesel, automotoare, vagoane-motor.
7.	~ de marfa marşrut. C. f.: Tren care circulă cu întregul convoi de vagoane de la un triaj sau staţie de dispoziţie pînă la alt triaj sau staţie de dispoziţie sau centru industrial mare, fără a face manevre în staţiile intermediare, adică fără a lăsa sau 1 a lua vagoane.
8.	~-navetâ. C. f.: Tren care transportă un singur fel de marfă de la un centru de producţie la un centru de consumaţie, de exemplu: cărbuni, petrol, lemne, cereale, etc. şi care se întoarce gol spre a executa un nou transport. în general, trenurile-navetă circulă pe distanţe relativ scurte, deoarece circulînd goale la întoarcere nu sînt economice; prezintă însă' avantajul că execută un transport de viteză.
Tren
609
Treonină
1.	Tren. 3. Mş.; Subansamblu al anumitor sisteme tehnice (mecanism, maşină, aparat sau vehicul) constituit din axuri cu roţi de transmisiune, cu roţi de rulare sau cu elemente de utilaj cari îndeplinesc o funcţiune asemănătoare cu roţile de rulare (de ex. patine sau flotoare). Sin. (parţial) Lanţ (v. Lanţ de angrenaje, sub Lanţ 3). Exemple:
2. ~ balador. Mş.: Ansamblul a două sau al mai multor roţi dinţate baladoare, solidarizate între ele şi montate pe un arbore canelat comun al unui schimbător de viteză. V. sub Schimbător de viteză.
3.	de amerisaj. Av.: Ansamblul organelor de plutire şi deplasare pe apă ale unui hidroavion, prin cari acesta ia contact cu apa. E constituit din picioarele trenului cu amorti-soarele lor, şi din plutitoare (flotoare). Pentru ca decolările să fie rapide, plutitoarele trebuie să nu fie prea mult cufundate în apă, chiar la sarcina maximă a avionului.
4.	~ de angrenaje. Mş. V. Lanţ de angrenaje.
5.	~ de aterisaj. Av.: Sin. Aterisor (v.).
e. ~ de roţi. 1. Tehn.: Ansamblu format de osia propriu-zisă şi de cele două roţi de rulare la anumite vehicule (avioane, autovehicule, etc.).
7.	~ de roţi. 2. Tehn., Mş.: Sistem de roţi dinţate, montate pe un acelaşi arbore. Trenurile de roţi pot fi fixe sau baladoare.
La trenurile fixe, roţile dinţate sînt calate pe arbore (de obicei prin pene), iar la trenurile baladoare, roţile dinţate se pot deplasa în lungul arborelui canelat pe care sînt montate, permiţînd astfel angrenarea lor cu roţile dinţate calate pe un alt arbore. Sin. Tren de roţi dinţate coaxiale. V. şî sub Balador, şi sub Schimbător de viteză stereomecanic (sub Schimbător de viteză pentru vehicule).
8.	~	de	roţi. 3. Tehn., Mş.: Ansamblul roţilor de	curea
montate	pe	un arbore	de transmisiune.
9.	^ de roţi dinţate. Mş. V. Lanţ de roţi dinţate.
10.	Tren. 4. Tehn.: Ansamblu de dispozitive sau de maşini-unelte prin cari trece materialul în serie, în cursul unui grup de operaţii de prelucrare.
11.	~	de	laminare.	1. Metg. V. Laminare, tren de
12.	~	de	laminare.	2. Ind. text. V. Laminare, tren de
13.	~ de laminor. Metg.: Sin. Tren de laminare (v. Laminare, tren de ^). Trenul de laminare are numiri diferite, după operaţia efectuată sau după modul de dispoziţie a cajelor. Exemple:
Tren de laminor degroşor: Sin. Tren eboşor (v.)( Tren de laminare degroşor, Tren de laminare eboşor.
Tren de laminor deschis. V. Tren de laminor în linie.
Tren de laminor în linie: Sin. Tren de laminare în linie, Tren deschis de laminare. Sin. (parţial) Linie de laminare cu mai multe caje, dispuse una lîngă alta pe o singură linie. V. sub Laminare, linie de ~ 1.
Tren eboşor: Tren de laminor cu una sau cu mai multe caje, care prelucrează lingourile în produse semifabricate sau în produse laminate grele. Sin. Tren degroşor. V. şi sub Laminare, Iinie de .
Tren finisor: Tren de laminor care prelucrează produse laminate, prelucrate în prealabil pe un tren intermediar sau pe un tren eboşor, şi din care ies produse laminate finite, cu dimensiunile cerute. V. şi sub Laminare, linie de 1.
Tren intermediar: Tren de laminor în care intră, la unele linii de laminor, produsele laminate în prealabil pe un tren eboşor sau pe un alt tren intermediar, şi care produce materiale cari urmează să fie prelucrate, în continuare, pe un alt tren intermediar sau pe un tren finisor. V. şi sub Laminare, linie de ~ 1.
14.	Tren de impulsii. Elt., Telc.: Succesiune de impulsii conţinute într-un semnal elementardetelecomunicaţii. — Codurile telegrafice se compun din semnale elementare, separate
prin intervale de repaus. — în cazul telegrafiei fără fir, semnalele elementare pot fi formate dintr-o succesiune de impulsii, cu o frecvenţă de repetiţie audio, fiecare impulsie fiind formată, la rîndul ei, dintr-o undă sinusoidală, întreţinută sau amortisată, de radiofrecvenţă. Termenul se utilizează mai ales pentru trenul de impulsii cu unde amortisate.
15.	Tren de unde. Elt., Telc.: Fiecare dintre succesiunile de grupuri de unde întreţinute sau amortisate ale unui mediu, cari se repetă într-un mod asemănător.
16.	Tren-distanţâ. C. f.: Măsură pentru determinarea capacităţii de deservire a unei instalaţii de comandă centralizată a circulaţiei (centralizare dispecer). Volumul de lucru pentru deservirea unei astfel de instalaţii se calculează în tren-dis-tanţe şi se obţine înmulţind numărul de trenuri, cari circulă pe secţia respectivă în 24 de ore, cu numărul de intervale dintre staţii, astfel: V—Nx(S+'\), unde N e numărul de trenuri cari circulă în 24 de ore pe această secţie, iar secţia are S staţii intermediare. Un operator dispecer poate deservi în bune condiţii o instalaţie de comandă centralizată a circulaţiei la un volum de lucru în 24 de ore de 1000---1200 de tren-distanţe.
17.	Tren-kilometri. C. f.: Produsul dintre numărul de trenuri îndrumate, într-un anumit interval de timp, pe liniile (respectiv pe reţeaua) de cale ferată, şi distanţa (în km) parcursă de acestea. La rîndul său, numărul de tren-kilometri poate fi defalcat după specificul trenului (de ex.: de călători, de marfă, automotor, cu abur, etc.). Reprezintă un indice de serviciu pentru materialul rulant.
is. Trench-coat. Ind. text.: Obiect de îmbrăcăminte cu tăietură (croială) de raglan, sau cu mîneci aplicate, confecţionat dintr-o ţesătură specială de bumbac, care a fost supusă în prealabil operaţiei de impermeabilizare. Acest produs de îmbrăcăminte se îmbracă peste costum, cu scopul de a proteja corpul uman contra prafului şi a ploii, purtîndu-se de către bărbaţi, femei şi copii.
19.	Trencicot. Ind. text. V. Trench-coat.
20.	Trening. Ind. text. V. Training.
21.	Trenograf, pl. trenografe. C. f.: Aparat pentru înregistrarea automată a mişcării trenurilor, în linie curentă, montat pe pupitrul aparatului de comandă de la postul central al unei instalaţii de comandă centralizată a circulaţiei (centralizare dispecer). înregistrarea se face în forma unui grafic de circulaţie a trenurilor, asemănător cu graficul întocmit manual de operatorii RC (v.).
Trenograful e constituit dintr-un cadru metalic în care sînt montate tamburul cu banda de imprimare, rulourile de ghidare şi de avans, dispozitivul de avansare a graficului şi dispozitivele de imprimare.
Graficul (banda de imprimare) avansează pe trenograf de la un tambur de rezervă, pe rulouri de ghidare şi de avans, rulourile superioare fiind echipate cu dinţi cari coincid cu perforaţiile de pe marginea hîrtiei. Acţionarea se face fie printr-un mecanism de orologerie care, după ce a fost întors, funcţionează circa şase zile, fie printr-un motor cu impulsuri. Viteza de avansare e de circa 1 mm/s.
Imprimarea se efectuează cu ajutorul unor dispozitive electromagnetice. Fiecare dispozitiv de imprimare cuprinde două ciocănele, echipate cu cîte o bobină de comandă. Electro-magneţii ciocănelelor sînt acţionaţi automat de tren, la intrarea şi la ieşirea d in staţie, prin circu iţele de cale existente ale instalaţiilor de centralizare sau prin orice alt dispozitiv care, la trecerea trenului, poate indica, de la distanţă, această trecere, prin impulsuri de curent, la trenograful de la postul de comandă.
22.	Treonina. Chim. biol.: CH3-CH(OH)-CH(NH2)-COOH. Acid p-hidroxi-a-aminobutiric. Are p. t. 257°. E un amioacid esenţial, indispensabil creşterii animalului tînăr; nu poate fi înlocuit şi nici sintetizat în organism. El e luat ca atare din
39
T repari
610
Tresă
hrană, existînd, de exemplu, în unele proteine, ca: albumină, (3-lactoglobulină, oc-cazeină, hemoglobină, cheratină £j altele.
1.	Trepan, pl.trepane. 1. Expl. petr.: Sin. Sapădefora] (v.). (Termen dat, în perioada de formare sau de adaptare a nomenclaturii în domeniul forajului, sapelor tip daltă, drepte sau excentrice, folosite în forajul prin per-cusiune) (v. fig.).
2.	Trepan. 2.
Tehn. med.:	In-
strument de chirurgie, în formă de sfredei, folosit latrepanaţii (perforarea oaselor).
3.	Trepanin. Expl. petr., Ind. chim.: Răşină sintetică pe bază de fenoli sau de crezoli, folosită pentru tratarea noroiulu i de foraj, în vederea îmbunătăţirii proprietăţilor acestuia (reducerea viscozităţii şi a gelaţiei noroaielor contaminate cu electroliţi, cu argilă sau cu ciment, cum şi a noroaielor cu greutăţi specifice mari; reducerea filtraţiei fluidelor de foraj nesărate sau cu un conţinut de NaCI de maximum 10%).
Afară de aceasta, trepan inul se foloseşte ca emulgator la prepararea fluidelor de foraj emulsionate întrebuinţate la traversarea formaţiunilor productive, a celor cari se umflă în contact cu apa, sau ca fluide cu filtraţie redusă, în cadrul operaţiei de fisurare hidraulică (v.).
Trepaninul se prepară prin policondensarea fenolului sau a crezolului.
Trepaninul se prezintă sub formă de pastă, cu viscozitate mare (care se micşorează prin încălzire), de culoare închisă, solubilă în apă.
La tratarea cu trepanin, viscozitatea noroiului se modifică numai prin adăugare de var stins.
în prima fază a tratamentului cu trepanin, noroiul spumează intens şi viscozitatea sa creşte la valori foarte mari, însă după un timp, cînd cantitatea de var atinge concentraţia reclamată de sistem, viscozitatea scade brusc. Se continuă cu introducerea varului, pînă cînd se depăşeşte procentajul la care se obţine cea mai redusă viscozitate.
Deoarece, din cauza spumării noroiului, densitatea şi randamentul volumetric al pompelor scad după tratamentul cu trepanin, se adaugă, în acelaşi timp cu răşina şi cu varul, şi o^ soluţie antispumantă de parafină.
în cazul cînd noroiul are conţinut mare de nisip sau a fost îngreunat cu barită de calitate inferioară se poate produce, în timpul tratamentului cu trepanin, din cauza reducerii gelaţiei noroiului, depunerea nisipului sau a baritei.
Prevenirea acestui fenomen se obţine prin tratarea noroiului cu gel.
Fluidele emulsionate la cari se foloseşte ca emulgator trepaninul au caracteristici îmbunătăţite. Tensiunea superficială a filtratului din emulsia avînd ca emulgator trepanin F (trepanin fenolic) e mai mare decît aceea a filtratului din emulsia cu emulgator trepanin C (trepanin crezolic).
Utilizarea trepaninului pentru tratarea noroiului de foraj permite executarea cu succes a lucrărilor de foraj în condiţiile cele mai complexe, ca urmare a proprietăţilor pe cari le conferă acesta noroiului de foraj tratat.
Trepaninul se mai utilizează ca emulgator pentru prepararea emulsi ilor folosite ca fluide de fisurare cu filtraţie redusă, în cadrul operaţiilor de fisurare hidraulică a stratelor.
4.	Trepidaţie, pl. trepidaţii. Tehn.: Vibraţie perturbatoare, în principal verticală, a unui sistem tehnic solid, întreţinută de funcţionarea sistemului considerat sau de cauze externe.
La producerea trepidaţiilor au rol important forţele inerţiale şi frecvenţa vitezei surselor perturbatoare cari provoacă trepidaţiile. Exemple: trepidaţia unei clădiri, provocată de circulaţia vehiculelor, vibraţia verticală, perturbatoare, a fundaţiilor de maşini, provocată de funcţionarea acestora.
5.	Trepied, pl. trepiede. 1. Tehn.: Stativ cu trei picioare metalice sau de lemn, servind la fixarea unui aparat topografic (teodolit, tahimetru, etc.), pentru centrarea lui în staţie (trepied de centrare), a unei camere de luat vederi sau a unui aparat de proiecţie transportabil, a unui aparat fotografic, a unui aparat de laborator sau cu altă destinaţie, care trebuie să stea la o anumită înălţime de la suprafaţa terenului, numită înălţimea trepiedului sau a aparatului. Unele trepiede, în special cele folosite în cinematografie, au posibilitatea de extindere şi de reglare, a poziţiei faţă de orizontală, a aparatului pe care îl susţin; orizontalitatea poate fi verificată cu o nivelă cu apă. Pentru camerele de luat vederi, capul trepiedului e construit astfel încît să permită mişcări uniforme ale aparatului pe orizontală şi pe verticală (mişcări panoramice). Sin. Tripea.
6.	~ topografic. Topog.: Trepied (v. Trepied 1) folosit pentru montarea unui instrument topografic.
7.	Trepied. 2. Expl. petr.: Turlă cu trei picioare, folosită atît la forajul cu sondeze cît şi la sondele de producţie (v. Turle de foraj pentru sondeze, si Turle de producţie, sub Turlă).
8.	Trepostomata. Paleont.: Ordin de Briozoare cu zooecii calcaroase tubulare, neporoase, prevăzute cu planşee orizontale. Coloniile sînt compacte şi iau naştere prin înmugurire, amintind ca aspect de anumiţi Tabulaţi. Bine reprezentate în Silurianul inferior, dispar aproape complet la sfîrşitul Paleo-zoicului, continuînd numai cu cîteva forme pînă în Terţiar. Genul Prasopora e frecvent în Silurian.
9.	Trepte de pompare. Alim. apă: Etape succesive de pompare a apei într-un sistem de alimentare cu apă, la care fragmentarea înălţimii totale de pompare e reclamată fie de procesul de tratare a apei sau de înmagazinare, fie de limitarea presiunii în conducta de aducţie sau în reţeaua de distribuţie. De obicei, prima treaptă de pompare se amenajează la captarea apei din rîuri sau din lacuri, sau la captarea apei subterane prin puţuri sau drenuri. Staţiunile de pompare în trepte succesive se folosesc la reţelele de distribuţie din oraşele în cari diferenţa de nivel a terenului depăşeşte 40 m, astfel încît prin adăugirea acesteia la presiunea de serviciu necesară se depăşeşte limita de 6 ats admisă pentru presiunea de funcţionare a reţelelor. La fiecare treaptă de pompare trebuie să existe un rezervor de aspiraţie, refularea pompelor făcîndu-se fie într-un rezervor, fie direct în reţeaua de conducte a zonei superioare.
io.	Tresalit. Ind. text.: Bandă cu secţiunea rotundă, produsă prin împletirea unor fire de bumbac în jurul unei înşiruiri afînate, cu grosimea aproximativ uniformă, formată din fibre regenerate din diverse materiale fibroase, şi care se foloseşte pentru izolaţii la conducte. Se fabrică la o maşină care se alimentează cu materialul defibrat şi se debitează sub formă de bandă groasă în jurul căreia se împletesc, ca la un şiret rar, firele de bumbac, din cari rezultă un înveliş de tip liţă, însă rar, cu ochiuri mari.
u.	Tresa, pl. trese. 1. Nav.: Parîmă pentru legarea navei, acţionînd perpendicular pe axa acesteia. Sin. Traversă. (Termen folosit pe Dunăre.)
12.	Tresa. 2. Nav.: Cordon plat obţinut prin împletirea mai multor parîme (cel puţin trei). Se deosebesc: tresa simpla din trei (v. fig. a), tresa franceza (v. fig. b), tresa engleza (v. fig. c), tresa portugheza (v. fig. d), etc. Tresele pot fi confecţionate şi din mănunchiuri de cîte două parîme, în care caz se numesc trese duble. Pe navele de sport se folosesc şi
Tresa
611
Trestie de zahăr
trese ornamentale, confecţionate după acelaşi principiu, însă din mult mai multe parîme.
Tresele se folosesc la confecţionarea chingilor de barcă, a sacheţilor (v.), a baierelor, etc.
Tipuri de trese, o) simplă; b) franceză; c) engleză; d) portugheză.
1.	Tresa. 3. Ind. text.: Şiret fabricat din fire de lînă, de mătase sau de metal, uneori din bandă de metal, care se fixează prin coasere pe uniforme de instituţii, militare, şcolare, etc., pentru a indica anumite semne distinctive sau gradul respectiv.
2.	Tresca, condiţia lui Plast.: Una din relaţiile dintre componentele tensorului tensiunilor care caracterizează stadiul de deformare plastică al multor metale. Conform acestei condiţii, în timpul deformării plastice, cea mai mare tensiune tangenţială e constantă:
0)	'W=*=const'
Dacă se notează cu <rlP g2, cr3 cele trei componente ale tensiunilor principale, tensiunea tangenţială maximă e una dintre cele şase valori:
(2)
t2=±-
La condiţia lui Tresca se ataşează legea de curgere (relaţia dintre tensiuni şi deformaţii):
(5)	ef' =x .
în care	gA	e	partea	plastică a vitezei de	deformare,/(ayy)=0
e una dintre cele	şase	expresii (3), iar X e	un	factor de	propor-
ţionalitate a priori nedeterminat. De exemplu dacă
(6)	/1=<y1-oa-as=°>
unde a e limita de plasticitate la întindere pură, legea de curgere (5) se scrie sub forma:
£i: e2 '• s3^ : —1:0.
Dacă e satisfăcută condiţia:
(7)	/a=®1~ffs~(T/=0t legea de curgere corespunzătoare e
: s2:	:0:—1.
în cazul plasticităţii complete, cînd sînt satisfăcute simultan două condiţii (3), [de ex. condiţiile (6) şi (7)] legea de curgere corespunzătoare se scrie sub forma
£x: s2: £3=1: —v: —(1 — v),
în care 0<v<1.
Dacă materialul e perfect plastic, parametrul v care inter» vine în (1) sau în (3) e o constantă. Dacă însă materialul e ecruisabil, acest parametru poate să fie o funcţiune de invarianţii tensorului deformaţiilor (v. sub Plasticitate).
O	formă remarcabilă a condiţiei lui Tresca se obţine pentru cazul deformaţiilor plane. în acest caz, ea se scrie sub forma:
(^p-Î
xy
Prin urmare, într-un spaţiu al tensiunilor 0	condiţia
lui Tresca se reprezintă printr-o prismă exagonală, înscrisă în cilindrul lui Huber-Mises şi deci cu generatoarele paralele cu dreapta (71=cr2=(73. în planul octaedric, condiţia lui Tresca se reprezintă printr-un exagon regulat (v. sub Cilindrul lui Huber-Mises).
Condiţia lui Tresca se poate scrie, ca orice condiţie clasică a plasticităţii, cu ajutorul invarianţilor deviatorului tensiunilor (v. sub Plasticitate). Deci în locul celor şase relaţii:
(3)	[(<*2—)2“4&2] [(c73—gJ2—4&2] [(gx—a2)2—4&2]=0, dintre cari una sau două trebuie să fie nule, condiţia lui Tresca se poate scrie sub forma:
(4)	4 /1-27 71-36 k2 71+96	72-64 *®=0f
în care	s.jS.j	şi	J3=-- s.js^s^. sînt invarianţii de-
viatorului tensiunilor,	Forma (4) a condiţiei e
însădificilăşi de aceea se preferă forma (3) a condiţiei, căutîndu-se care dintre cele şase expresi i (2) e, în cazul considerat, tensiunea tangenţială maximă. Cazul obişnuit corespunde anulării uneia dintre cele şase parenteze din (3). Dacă însă două dintre parentezele din (3) sînt simultan nule, plasticitatea corpului se numeşte completă.
Condiţia (1) a fost stabilită experimental de H. Tresca, studiind curgerea plumbului prin orificii. Ulterior ea a fost aplicată la foarte multe metale, în special materialelor perfect plastice, şi celor ecruisabiie.
şi se reprezintă în planul O g±g2 printr-un exagon neregulat (v. sub Cilindrul lui Huber-M'ises).
3.	Trestie, pl. trestii. 1. Bot.: Phragmites communis. Sin. Stuf (v.), Stuh,
4.	Trestie. 2. Bot.: Arundo Donax L. Plantă ierboasă, sublemnoasă, din familia Graminaceae. Tulpina trestiei e erectă, cu noduri numeroase şi cu înălţimea pînă la 4***5 m ; frunzele alterne, lanceolate, au culoarea verde-albăstruie; florile hermafrodite, verzi-gălbui, cu pete violete, sînt grupate în panicule. Se întrebuinţează la confecţionarea de împletituri şi de împrejmuiri.
5.	Trestie de tavan. Mat. cs.: Material de susţinere a tencuielii tavanului, în formă de pătură, fabricat prin împletirea stufului (bătătura) cu papura (urzeala). Urzeala de papură se execută din papură tăiată în luna august, întinsă la uscat şi depozitată în maldăre şi în glugi. De la papură se recoltează frunzele, la cari se rup marginile şi apoi se răsucesc cu mîna, legîndu-se una de alta pentru a forma urzeala. Aceasta se aşază ca două fire alăturate la distanţe de 60 cm, firuj de stuf introdus legîndu-se prin răsucirea firelor urzelii. în locul papurii se poate folosi şi sîrmă. Stuful utilizat e curăţit de teci şi are grosimea de 8—10 mm.
Lăţimea ţesăturii depinde de înălţimea stufului folosit, iar lungimea obişnuită e de 2***3 m.
Trestia de tavane (cu papură) se foloseşte şi ca leasă pentru prinderea peştilor.
6.	Trestie de zahâr. Bot.: Saccharum off-icinarum. Plantă perenă erbacee, din familia Gramineae, originară din Asia tropicală, cu tulpina puternică, înaltă (3---6 m şi mai mult), suculentă, netedă ia exterior* de culoare verde-gălbuie, vio-letă sau purpurie. Creşte mai ales în regiunile tropicale, în
39*
Trevira
612
Tria)
soluri cu umezeală multă. Se plantează îngropînd în pămînt, cap în cap, în rînduri, porţiuni de tulpină cu lungimea de 30---60 cm, cari poartă ochiuri din cari ies plante noi. Recoltarea se face la 8***30 de luni de la plantare, după cl ima regiunii.
Frunzele sînt alterne, d ist ice, invaginate, plane, lineare, cu nervura mediană albicioasă. Florile, ermafrodite, dispuse cîte două într-un spiculeţ, formează un panicul dezvoltat, terminal, piramidal. Fructul e mic, oval, ascuţit ia ambele capete.
Tulpina acestei trestii conţine un lichid bogat în zaharoză, din care se extrage zahărul de trestie de zahăr.
Se întîlnesc, în stare sălbatică, alte specii din genul Sac-charum, cu un procent mai mic de zaharoză.
î. Trevira. Ind. text.: Fibră textilă poliesterică scurtă, din polimer de poiicondensare tereftalat-etilenglicol, care se deosebeşte de fibrele poliesterice clasice (Teron, Lavsan, Lanon, etc.) prin structura moleculară modificată în procesul de sinteză, în sensul creşterii domeniului necristalin. Ca urmare a acestei modificări, fibra Trevira are o mai mare capacitate de absorpţie şi o mai mare afinitate pentru coloranţi, ceea ce permite vopsirea ei cu uşurinţă cu coloranţi de dispersiune. De asemenea, tendinţa ei de formare a pillingului (v.) e mai redusă. în schimb, produsele de Trevira se murdăresc mai uşor şi au o capacitate mai mică de izolare termică, la temperaturi sub —15° (şi peste +20°).
Se filează, în cea mai mare parte, în amestecuri cu 45% lînă fină sau cu 30-*-33% celofibră tip lînă, obţinîndu-se fire pentru ţesături vopsite uni şi imprimate (pentru rochii, fulgarine, cravate, bluze de vînt, costume pentru bărbaţi, fuste plisate, etc.), caracterizate prin: stabilitate dimensională, capacitatea de a reveni uşor din starea şifonată, de a păstra dungile şi pliseurile aplicate prin călcare-presare. în unele cazuri, această fibră e folosită şi în amestec cu 30% bumbac sau celofibră tip bumbac şi chiar cu 50% in, pentru articole de îmbrăcăminte exterioară de vară. De asemenea se folosesc şi amestecuri ternare, compuse din fibre Trevira, fibre poli-acrilnitrilice şi lînă fină sau celofibră tip lînă. Sin. Isotesil, Dacron 64.
2.	Tri-. Gen,: Prefix cu sensul „trei", care serveşte Ia formarea unor adjective (de ex.: triatomic, tribazic, tridimen-sional,trimotor, etc.) şi a unor substantive (de ex.: trioxid,etc.).
3.	Triaconian. Chim.:	CH3—(CH2)28—CH3. Hidrocar-
bură parafinică cu 30 atomi de carbon. Are gr. mol. 422,80; p. t. 66,5°, p. f.15 mm 304°. Se găseşte în parafinele solide din petrol.
4.	Triacontanol. Chim.: CH3(CH2)28CH2OH. Alcool gras superior cu 30 de atomi de carbon; p. t. 86,3°. Se găseşte în ceara de pe frunzele de lucernă, orez, mere, trestie de zahăr, în ceara de albine, de carnauba.
5.	Triada, pl. triade. Chim.: Grupă de cîte trei elemente chimice, cu proprietăţi asemănătoare.
6.	Triada de culori. Poligr.: Gama celor trei culori de bază (roşu, galben şi albastru), cu nuanţe variabile, a cerne-lurilor de tipar normale, folosite în tricromie (v.) (v. şi sub Poligonul culorilor).
7.	Triadicâ, mulţime Mat.: Mulţimea P=[0, 1]—G, unde G e mulţimea deschisă
«-M)u(fl)u(fl)u(^)u
u(!4)ug.S)u(g.g)u».
formată în modul următor: se împarte segmentul [0, 1] în trei părţi egale şi se reţine partea intermediară yj ; se
consideră cele două segmente rămase, se împart fiecare în
cîte trei părţi egale şi se reţin părţile intermediare f-i-, — I
(7	8\	l '
I	■ş-»	I •	se	consideră	cele 22	segmente rămase,	se împart fiecare în cîte	trei părţi	egale	si se	reţin părţile	intermediare
/ 1	2^	[7	8 \	H9	'	20\	>25	26 \
(27'	27J	127 ’ 27)	1 [f7	'	27 j	’ (27' 2?)	' 56 C°ntl"Ua
astfel indefinit, împărţind în trei fiecare dintre segmentele rămase şi reţinînd de la fiecare partea intermediară.
Reuniunea intervalelor reţinute e mulţimea deschisă Gt iar mulţimea triadicâ a lui Cantor e mulţimea P=[0, 1 ] — G. Pe o mulţime perfectă, de puterea continuului şi de măsură nulă: P=P\ card P— C , m(P)=0. Sin. Mulţimea triadică a lui Cantor.
8.	Triaj, pl. triaje. C. f. Staţie tehnică de cale ferată unde se fac primirea, descompunerea, trierea şi formarea trenurilor de marfă în nodurile de cale ferată cu mai multe direcţii.
Un triaj e format dintr-un complex de linii concentrate pe grupe distincte, fiecare dintre ele afectate operaţiilor procesului tehnologic de prelucrare a trenurilor, şi anume (v. fig. /): grupa A, grupa de primire a trenurilor; grupa B,
I. Planul schematic a! unui triaj.
1) grupa A —primiri; 2) grupa B — trieri; 3) grupa D — expedieri; 4) grupa C — retrieri; 5) grupa vagoane defecte; 6) linii pentru trenuri în tranzit; 7) linii pentru vagoane G.B.; 8) cheu de transbordare; 9) remiză şi depou de locomotive; 10) linii pentru dezinfectarea vagoanelor; 11) clădirea administrativă a staţiei; 12) revizia de vagoane; 13) districte; 14) clădiri anexe.
grupa de triere a vagoanelor pe direcţii le de expediere; grupa C, grupa de retriere (grupa de triere a vagoanelor cari formează un tren, cu aranjarea lor în ordinea în care trebuie lăsate la staţiile de pe parcurs); grupa D, grupa de expediere, grupa de formare a trenurilor pentru expediere. Afară de aceste patru grupe principale cari formează un triaj clasic, mai există linii pe cari se depozitează vagoanele găsite defecte ia triere, cari formează grupa E; linii pentru depozitarea de vagoane de manipulaţie (vagoane G. B.); linii de transit pentru trenurile directe.
Triajul e înzestrat cu un cheu de transbordare, pentru transbordarea mărfurilor din vagoanele găsite defecte la triere, cum şi cu linii şi instalaţii pentru spălarea şi dezinfectarea vagoanelor.
Există triaje cu numai trei grupe de linii, în care caz lipseşte grupa C (de retriere), retrierea efectuîndu-se tot în grupa B— ia capătul opus trierii; alte triaje, numai cu două grupe, A şi B, în grupa B efectuîndu-se trierile la un capăt şi retrierile la capătul opus, iar formarea trenurilor pentru expediere se face pe- cîteva linii din această grupă.
Se constru iese triaje cu cele patru grupe principale aranjate în serie, în care caz se obţine un triaj cu lungime prea mare, sau cu grupele aşezate în paralel, grupele A şi B fiind paralele cu grupele C şi D (v. şi sub Grupă de linii).
Trierea vagoanelor se poate face prin manevrarea cu loco-» motiva prin împingere sau îmbrîncire, însă trierea se efec-
Triaj
613
Triaj
tuează cel mai bine pe un plan jnclinat, prin rularea vagoanelor sub acţiunea gravitaţiei. în ultimul caz se deosebesc: triaje cu cădere naturala (v. fig. //), la cari
II. Triaj cu cădere naturală.
A) grupa de primire; B) grupa de triere; H) înălţimea planului înclinat de triere; a) declivitate.
planul înclinat de triere dintre grupele A şi B e aşezat pe o coastă naturală (acest triaj e construit acolo unde există o diferenţă de nivel între ccie două grupe; triaje cu cocoaşa (v. fig. ///), la cari planul înclinat de triere e realizat printr-o cocoaşă obţinută la construcţia triajului prin lucrări de terasamente.
V. Triaj bilateral.
A) grupa de primire; 8) grupa de triere pe direcţii; D) grupa de expediere.
III. Triaj cu cocoaşă.
A) grupa de primire; S) grupa de triere; K) cocoaşă; H) înălţimea cocoaşei; a) unghiul de pantă; fi) unghiul de rampă.
Amplasarea triajelor pe reţeaua de căi ferate se face în funcţiune de trafic şi ţinînd seamă de direcţiile principale ale curenţilor de trafic, astfel încît dirijarea vagoanelor să se facă în minimul de timp, spre a reduce timpul de staţionare. Triajele se amplasează în imediata apropiere a nodurilor importante aie reţelei, la distanţe cari variază între 150 şi 200 km; se mai construiesc triaje specializate pentru porturile mari, centre industriale, metalurgice, miniere şi petroliere.
Nodurile feroviare cu un trafic mai mare decît 500 de vagoane pe zi necesită construcţia unui triaj propriu. Triajele cu un trafic pînă la 2500 de vagoane pe zi pot funcţiona ca triaje simple (v.) şi nemecan izate; triajele cu peste 2500 de vagoane pe zi trebuie să fie mecanizate şi un astfel de triaj poate tria pînă la 5000 de vagoane pe zi; peste acest număr se trece la un triaj dublu şi mecanizat.
După sensul de triere a vagoanelor, se deosebesc:
Triaj simplu:
Triaj cu un singur sens de triere (de la stînga la dreapta), unde grupele
A, B şi^ D sînt	^	Triaj simplu cu un singur sens de triere,
dispuse m serie,
iar grupa C, în paralel (v. fig. iV). Sin. Triaj unilateral.
Triaj dublu: Triaj cu două sensuri de triere, format din două triaje simple, aşezate în paralel şi cu sensurile de triere opuse (v. fig. V). Aceste triaje se amplasează în nodurile cu trafic foarte intens şi atunci cînd un triaj simplu nu poate face faţă necesităţilor de trafic. Triajul dublu necesită şi o legătură între cele două triaje, pentru trecerea unor vagoane dintr-un triaj de un sens în celălalt triaj, de sens contrar.
El reclamă cheltuieli mari de investiţie, însă prezintă avantajul trierii rapide a trenurilor, deci reducerea rulajului vagoanelor. Sin. Triaj bilateral.
Triaj combinat:
Triaj format din combinarea sistemului simplu cu cel dublu.
Grupele de triere sînt construite după direcţii le de mers, iar grupele de primire şi de expediere sînt construite pentru o singură direcţie.
După amplasarea liniilor directe (de t r a n s i t), se deosebesc:
Triaj cu linii directe exterioare: Triaj în care liniile directe de circulaţie (cari nu intră în grupele de prelucrare) sînt dispuse de ambele părţi ale triajului. Avantaj: nu are parcursuri şi linii de manevră cari se intersectează. Dezavantaje: nu are terasamente în plus pentru linii directe şi necesită instalaţiile respective de ambele părţi ale triajului.
Triaj cu linii directe interioare: Triaj în care liniile directe de circulaţie sînt situate în interiorul grupelor triajului. Avantaj: nu necesită terasamente suplementare. Dezavantaje: intersectarea liniilor directe de parcursurile de manevră; accesul la liniile directe e asigurat numai prin poduri sau prin tuneluri.
Triaj cu linii directe unilaterale: Triaj în care liniile directe de circulaţie sînt situate în exteriorul grupelor şi numai pe o parte a lor. Prezintă avantajele şi dezavantajele triajului cu linii directe exterioare.
După modul cum se efectuează frînarea vagoanelor pe planul înclinat de triere, se deosebesc:
Triaj cu saboţi de cale: Triaj la care frînarea vagoanelor se face cu saboţi de cale (v.), manual sau mecanizat. Saboţii de cale moderează viteza vagoanelor pe pianul înclinat de triere şi sînt scoşi de pe linie printr-un dispozitiv de scos saboţii, numit moderator.
Triaj cu frîne de cale: Triaj la care frînarea vagoanelor se produce cu ajutorul unor frîne exterioare, acţionate meca-
VI. Triaj cu frîne de cale.
1) grupa B de triere; 2) cocoaşă de triere; 3) frîne de cale; 4) cabina frînelor de cale.
nic, hidraulic sau pneumatic. Frînele de cale execută o frînare progresivă şi se amplasează la baza planului înclinat de triere, fiecare frînă deservind un fascicul de 6*"8 linii (v. fig. VI).
După modul de realizare a condiţiilor de exploatare a triajelor, se deosebesc:
Triaj mecanizat: Triaj în care frînarea vagoanelor, acţionarea macazurilor şi transportul documentelor vagoanelor şi ai fişelor de triere (desfacerea vagoanelor) se fac prin
Triaj
614
Triaj
mijlloace mecanizate. E echipat cu frîne de cale electrice sau neelectrice, acţionate de la distanţă, electric, hidraulic (80---100 at) sau electropneumatic ; instalaţii de centralizare electrică sau pneumatică a macazurilor de la grupa de triere; instalaţii rapide de telecomunicaţii prin semnale optice, acustice şi radio; instalaţii de transmitere rapidă adocumen-telor prin poştă pneumatică, teleimprimatoare, sau cărucioare electrice suspendate; iluminat uniform, prin reflectoare; ceasornice automate pe întregul triaj.
Triajele mecanizate dau un randament sporit cu 120—150% faţă de un triaj simplu, cu un personal redus cu 50% şi cu un preţ de cost mult mai mic. Timpul de staţionare a vagoanelor într-un triaj mecanizat e în medie de 5 ore faţă de un triaj nemecanizat, unde acest timp de staţionare e între 7 şi 8 ore.
Triajele mecanizate lucrează cu personal redus, însă foarte bine instruit.
Triaj automatizat: Triaj în care procesul de descompunere a trenurilor la cocoaşele de triere e automatizat. Această automatizare consistă în: reglarea automată a vitezei de coborîre (RAV) a convoaielor pe cocoaşă în aşa fei, încît acestea să se ajungă (la cuplare) în limita vitezelor de ciocnire admise; manevrarea automată a macazurilor (MAM) pe parcursurile cari vor fi străbătute de convoaie; telecomanda locomotivei împingătoare de la cocoaşă (TLC) permite operatorului să regleze direct viteza de împingere a garniturii către cocoaşă.
Instalaţia de reglare automata a vitezei are o dublă funcţiune: menţinerea între vagoanele cari coboară de pe cocoaşă a unui interval în zona macazurilor separatoare şi a frînelor de cale (frînare de interval), în scopul evitării ajungerii din urmă a vagoanelor şi a realizării timpului necesar de acţionare a macazului între două convoaie consecutive; asigurarea unei lungimi precise a parcursului pe care convoiul îl străbate pînă la linia de triere (frînare de destinaţie), astfel încît parcursul să se termine cu o viteză admisibilă de cuplare cu vagonul în repaus. Se folosesc, în general, două sau trei poziţii de frînare.
Sistemele automate de frînare consistă din elemente de comandă şi din elemente de măsurare.
Elementele de comandă cuprind frîneie de caie şi aparatele aferente necesare pentru compararea vitezei efective cu cea dorită a unui vagon la ieşirea lui dintr-o frînă de cale. în general, aceste elemente pot realiza un grad mare de precizie în funcţionarea lor, dacă li se indică viteza dorită la ieşirea vagonului din frîna de cale şi comportarea dinamică a vagonului în timpul frînării. — Elementele de măsurare, numite şi elemente p r i m a r e, cuprind de obicei: una sau mai multe secţii de măsurare a comportării vagonului, instalate înaintea ultimei frîne de cale; echipamentul pentru stabilirea distanţei de parcurs; un calculator analog sau numeric, cu panoul aferent de butoane utilizate pentru introducerea de date dinainte stabilite.
Instalaţiile pentru manevra automată a macazurilor au rolul de a libera operatorul de la cocoaşă (v.) de operaţiile de manipulare individuală a elementelor de comandă a macazurilor, deoarece la cocoaşa de triere diferitele parcursuri trebu ie formate în timp ce vagoanele intră pe macazuri, acestea fiind manevrate, pentru parcursul respectiv, chiar în faţa vagonului care coboară pe cocoaşă.
Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc:
Instalaţii cu înmagazinator de macazuri, al căror principiu consistă în faptul că fiecare macaz e echipat cu un înmagazi-nator propriu, în care se înmagazinează în prealabil diferitele poziţii pe cari macazul urmează să le ocupe în parcursurile convoaielor.
Instalaţii cu înmagazinator de parcursuri cu serii de relee, a! căror principiu consistă în faptul că fiecare parcurs se înma-
gazinează într-un registru mecanic, prin introducerea unor fişe în orificiile acestuia.
Instalaţii cu relee de treaptă, a! căror principiu consistă în faptul că, la fiecare treaptă de macazuri, releul de treaptă (cu aceeaşi numire), manevrează macazul în starea căzută (0) pe „plus“, iar în starea atrasă (1), pe „minus", în timp ce starea celorlalte relee de treaptă e transmisă macazului următor, în momentul ocupării secţiunii izolate (v. fig. VII).
VII. Principiul schemei în trepte de automatizare a manevrării macazurilor.
Instalaţii cu înmagazinator cu manete de parcurs, cu trei regimuri de funcţionare: manual, pe parcursuri şi automat.
Instalaţii cu înmagazinator de parcursuri cu benzi perforate, al căror principiu e următorul: după sosirea trenului, un agent echipat cu un aparat de radioemisiune portativ se deplasează în lungul trenului şi transmite unui birou toate datele specifice fiecărui vagon, întocmindu-se fişa de triere a garniturii. Pe baza acestei fişe se transmit datele, cu ajutorul unui teleimprimator, tuturor celor interesaţi şi, simultan, şi postului central de la cocoaşă. Aici informaţiile se înregistrează automat pe benzi de hîrtie cari, introduse în maşina de calcul, servesc apoi la manevra automată a macazurilor. Acţiunea înmagazinatorului începe din momentul apariţiei garniturii pe vîrful cocoaşei, şi anume după apăsarea unui buton cu inscripţia „demararea benzii". Aparatul traduce datele cu privire la linia de triere şi numărul vagoanelor (aparţinînd primelor patru convoaie) în semnale electrice cari se transmit dispozitivelor înregistratoare, iar parcursurile acestora se indică şi pe aparatul de comandă. Pe măsură ce convoaiele depăşesc macazurile de triere, aceste indicaţii se deplasează, iar aparatul de citire a benzii transformă informaţiile referitoare la convoiul următor.
Instalaţia e echipată cu elemente speciale pentru anularea sau corectarea parcursului. Manevra macazurilor pe parcursul cerut e comandată de circuitele de cale, special construite înaintea fiecărui macaz sau de-a lungul acestuia. Poziţiile macazurilor sînt indicate prin becuri de culoare albă; starea secţiunii izolate a macazului e indicată printr-un becdeculoare roşie.
Macazurile sînt manevrate cu mecanisme electropneuma-tice, iar manevra durează circa 0,5 s.
Afară de banda perforată s-au adoptat şi alte sisteme de înmagazinare (memorizare) a comenzilor ca banda magnetică şi matrice cu ferite.
Triajele automatizate moderne sînt echipate cu sisteme separate de telecomunicaţii pentru diferitele activităţi aferente exploatării, cum şi cu interconexiuni între diferitele sisteme de telecomunicaţii.
Triakisexaedru
615
Triangulaţie
Pentru evidenţa vagoanelor se prevăd trei tipuri diferite de sisteme de telecomunicaţii, şi anume: înregistrare telefonică, la care un salariat din grupul de primire comunică datele vagoanelor prin telefon şi acestea sînt înregistrate la magne-tofoane cu disc, instalate în camera de televiziune a cabinei de Ia cocoaşă; înregistrare optică, printr-o cameră videocaptoare instalată în faţa cabinei de la cocoaşă, televizorul fiind aşezat în camera de televiziune din cabina de la cocoaşă; înregistrare prin radioemiţător portativ, datele vagoanelor fiind citite şi apoi transmise prin radio la înregistratoarele cu disc din cabina-turn de la cocoaşă.
Pe cuprinsul triajului se mai găsesc instalaţii de radio-comunicaţii între şefii de manevră şi mecanicii locomotivelor de manevră; un sistem de radio pentru lăcătuşii de revizie cari au posturi de radioemisiune-recepţie portative; cinci sisteme de difuzoare cu dublu sens pentru diferite zone de activitate pentru personalul de exploatare, cum şi de întreţinere a instalaţiilor; legături de intercomunicaţie directe între diferite birouri şi, în plus, un sistem telefonic automat; poştă pneumatică pentru transmiterea fişelor de triere şi a documentelor vagoanelor.
1.	Triakisexaedru, pl. triakisexaedre. Mineral.: Sin. Octa-edru (v. sub Cubic, sistemul ~).
2.	Triakisoctaedru, pl. triakisoctaedre. Mineral.: Formă cristalografică simplă, închisă, din sistemul cubic, clasa dite-seral ecuatorială, limitată de 24 de feţe triunghiuri scalene (v. fig.) şi care admite ca formulă de simetrie: 3 A4+4 A3+6 A2+
+ 3TC+6 P2+C. Sin. Octaedru piramidat.
3.	Trianglu, pl. triangluri: Sin. Triunghi (v. Triunghi 3).
4.	Trianguiare. Topog. V. Triangulaţie 1.
5.	Triangulator radial, pl. triangula-toare radiale. Fotgrm.: Aparat folosit la efectuarea triangulaţiei radiale nadirale pe baza fotogramelor aeriene corespondente relative la o anumită regiune.
6.	Triangulaţie, pl. triangulaţii. 1. Geod., Topog., Fotgrm.: Ansamblul operaţiilor de proiectare, reperare, semnalizare, observare şi calculare a reţelei pe care se sprijină o ridicare geodezică, topografică sau fotogrammetrică. Sin. Trianguiare.
7.	Triangulaţie. 2. Geod., Topog., Fotgrm.: Ansamblul de triunghiuri cari unesc punctele geodezice sau topografice dintr-o anumită regiune şi care constituie osatura măsurătorilor terestre din acea regiune. Sin. Reţea de triangulaţie.
Se deosebesc: o triangulaţie geodezica, executată ca osatură de bază în regiuni cu întindere mai mare decît 80X80 km, şi o triangulaţie topografica sau triangulaţie loca/â, bazată sau nu pe o triangulaţie geodezică, care constituie o reţea topografică de triunghiuri cu laturi de 0,5---4 km, şi pe care se sprijină măsurătorile terestre de detaliu din regiunea pe care o acoperă.
O reţea de triangulaţie ale cărei puncte, vîrfuri de triunghiuri, sînt determinate trigonometric, constituie o reţea trigonometrica.
în Fotogrammetrie se folosesc triangulaţii efectuate pe bază de fotograme, numite triangulaţii fotogrammetrie e. După scopul ridicării, se deosebesc: triangulaţii fotogrammetrice plane şi triangulaţii fotogrammetrice spaţiale.
Triangulaţia fotogrammetricâ plană conduce la coordonatele X, Y din planul fotogramelor folosite.
Triangulaţia fotogrammetrică plan-rad ială poate avea punctul de radiaţie fie în punctul principal (v. fig. /) al fotogramelor succesive (Hx, • *•, Hff),
fie în punctul nadiral al acestor fotograme în punctul focal al lor {Kx, K ).
Triakisoctaedru.
în triangulaţia fotogrammetrică analitică, determinarea punctelor de triangulat Ax, Bx, A2 B2, ••*, An, Bn, se face pe cale analitică, după ce au fost măsurate, cu triangula-torul fotogrammetrie, unghiurile radiale 1, 2, ••• din jurul punctului de radiaţie \H, N' sau K) şi bazele bx, b2, ••• dintre punctele principale (v. fig. II). Se determină, astfel, coordonatele polare relative ale punctelor de triangulat Ax, A2, situate deasupra liniei poligonale a bazelor Hlt H2, H K2, •••) şi apoi cele ale punctelor de triangulat Bx, B2 , situate dedesubtul liniei poligonale. Coordonatele polare servesc, apoi, la calculul coordonatelor rectangulare X şi Y ale punctelor.
în triangulaţia fotogrammetrică grafică, determinarea punctelor Ax, Bx, •••, An,
Bn se face prin construcţii geometrice plane.
După modul în care
I. Principiul fototriangulaţiei plane.
(respectiv A^, Ni, Kv
y/z \(f-
II.	Poziţia geometrică a punctelor de radiaţie. O) centru de perspectivă; H) punct principal: sînt dispuse punctele de N') punct radial; K) punct focal; F) planul triangulat, se deosebesc: fotogrammetrie; P) planul de simetrie; P') pla-triangulaţie fo-	nul terenului,
togrammetrică
în catene de romburi (v. fig. III) sau în c a t e n e de triunghiuri.
Triangulaţia fotogrammetricâ spaţială conduce la determinarea coordonatelor X, Y, Z ale punctelor din spaţiul unui
*> AV>. fie
stereomodel general, realizat de o succesiune de fotograme conjugate, proiectate într-un stereorestitutor de precizie.
Se numeşte triangulaţie cadastrală reţeaua de triunghiuri care constituie canevasul de sprijin al ridicării în plan a unui teritoriu cadastral; ea e formată din triunghiuri geodezice de ordinele al patrulea şi al cincilea.
Triangulaţia cadastrală românească a stabilit că punctele geodezice de ordinul al cincilea sînt depărtate între ele la
0,7—0,5 km, păstrîndu-se densitatea: pentru regiunea de munte: un punct geodezic la circa 25 ha; pentru regiunea de dealuri: un punct geodezic la circa 40 ha; pentru regiunea de şes: un punct geodezic Iacirca50 ha.
Punctele geodezice ale triangulaţiei cadastrale sînt alese spre a servi drept capete ale drumuirilor cadastrale şi spre a
Triariîmetanici, coloranţi —
616
Triariîmetanici, coloranţi —
fi uşor semnalizate şi definitiv bornate; semnalizarea se face cu balize sau cu piramide topografice, în teren deschis, şi cu semnale adaptate obiectivelor din teren acoperit (pădure, sat, oraş, etc.); bornarea. acestor puncte se face cu borne cadastrale special confecţionate sau cu borne geodezice.
i.	Triariîmetanici! coloranţi Chim.: Derivaţi ai tria-rilcarbinolului, avînd molecula formată din trei resturi aromatice (R1;R2!^3)' legate la un atom de carbon, resturile arii conţinînd la rîndul lor două sau trei grupări auxocrome în poziţiile para faţă de atomul de carbon central. în fornrfa de săruri, ei sînt intens coloraţi. Triarilmetanul (leucobaza) e incolor; prin oxidare trece în triarilcarbi'nol (bază carbi-nolică), de asemenea incolor şi care, prin tratare cu un echivalent de acid clorhidric, formează colorantul, în care partea colorantă formează cationul. Auxocromii introduşi pot fi grupări amino sau amino substituite, ori grupări hidroxiIice. Cînd grupările auxocrome sînt grupări amino sau amino substituite, prin reacţia carbinolului cu un acid se formează săruri cari sînt coloranţi bazici. în acest caz, sarcina pozitivă nu e localizată ia un anumit atom, ci se consideră repartizată la mai mulţi atomi datorită deplasării densităţii electronilor în întregul sistem conjugat. Dacă în molecula colorantului bazic e prezentă o grupare acidă, de cele mai muite ori o grupare sulfonică, prin compensarea sarcinii pozitive a cationulu i de cea negativă a grupării sulfonice se formează sarea.
Dacă e prezentă doar o grupare acidă, compusul rezultat e insolubil în apă; dacă în moleculă sînt prezente două grupări acide, compusul e solubil în apă şi e un colorant acid.
Culoarea colorantului triariImetanic e determinată de: grupările arilice legate la atomul central de carbon (fenil, naftil, etc., sau un rest eterociclic, de exemplu derivat car-bazolic sau indolic ori unele combinaţii ale acestora); numărul, natura şi poziţia grupărilor auxocromice; prezenţa altor grupări, cari pot fi nefuncţionale (alchil, halogen sau grupări acide).
Coloranţii cu două grupări amino în para faţă de atomul central (de ex. Verde malachit) sînt verzi sau albastru-verzui. Coloranţii cu trei grupări amino (Magenta, Cristal Violet) sînt violet-roşcaţi pînă la violet-albăstrui.
Alchilarea grupărilor amino are un efect batocromic; coloranţii verzui-albăstrui devin mai galbeni, iar coloranţii violeţi, mai albăstrui. Efectul batocromic e cu atît mai mare cu cît gruparea alchil e mai grea.
Arilarea unei grupări amino are un efect batocromic şi mai mare. Efect puternic batocrom se produce şi la introducerea unei grupări naftil legate la atomul central de carbon, în locul unei grupări fenil.
Coloranţii triariîmetanici se obţin prin condensarea unei aldehide aromatice cu doi moli dintr-o bază aromatică, uzual o aminăsecundarăsau terţiară (de ex. etil-o-toluidină, dimetil-anilină), sau cu doi moli dintr-un fenol, avînd o poziţie para liberă faţă de gruparea amino cau hidroxi!.
Intermediarii utilizaţi în acest procedeu pot conţine grupări sulfonice, mulţi dintre coloranţii acizi fiind fabricaţi prin acest procedeu. Aldehidele utilizate în acest procedeu sînt: o-clorbenzaldehida pentru coloranţii bazici; 2,6-diclor-benzaldehida pentru coloranţii de lînă cari formează complexe cu crom (Eriocrom azurol B); m-hidroxibenzaldehida pentru coloranţii albaştri Patent; 2,4-disulfobenzaldehida, p-dime-tilaminobenzaldehida, acid 5-aldehido-o-crezotinic.
Coloranţii triariîmetanici se obţin şi prin condensarea unui benzhidrol, de exemplu hidrolul lui Michler, 4,4'-tetrametil-diaminodifenilcarbinol, cu un amino sau hidroxiderivat aromatic, obţinîndu-se un leucoderivat care în continuare e oxidat.
Oxidarea ieucoderivaţilor sintetizaţi se face în soluţie acidă, la rece, cu suspensie de bioxid de blumb, adeseori şi cu
bicromat; poate fi utilizat şi bioxid de mangan. în unele cazuri speciale, cînd leucoderivatul conţine o grupare hidroxinaf-tilsulfonată, oxidarea are loc în soluţie neutră sau slab alca-IJnă, utiiizîndu-se permanganatul de potasiu sau chiar şi aerul, în general, condiţiile de oxidare sînt determinate de la caz la caz, prin experimentare.
Rezistenţa ia lumină a coloranţilor triariîmetanici e în general slabă şi e îmbunătăţită fie prin substituirea uneia dintre grupările amino, de exemplu prin gruparea fenil, etc., fie prin înlocuirea unui rest fenil cu un rest eterociclic, de exemplu cu indol.
Unii dintre coloranţii triariîmetanici sînt şi astăzi produse importante şi apreciate ori de cîte ori vioiciunea şi puritatea nuanţei e mai importantă decît rezistenţa la lumină.
Din punctul de vedere al utilizării lor, coloranţii tr iar i I -metaniei pot fi clasificaţi în trei grupuri:
Coloranţi bazici, cuprinzînd produsele: Magenta, Metil Violet, Cristal Violet, Verde Malachit, Verde Briliant; sînt utilizaţi la vopsirea lînii, a bumbacului mordansat cu tanin, ia prepararea lacurilor fosfomolibdotungstice, cari au rezistenţă excepţională la lumină şi vioiciune deosebită, de exemplu colorantul Fanai.
Coloranţi acizi cu nuanţe de la violet-roşcat ia albastru şi verde.
Coloranţi cu mordant, cari sînt coloranţi acizi şi la cari se produce schimbarea nuanţei de la roşu la violet sau albastru, după cromarea materialului vopsit, de exemplu produsele Eriochrom, Solochrom, Chromoxan. Coloranţii acizi sînt utilizaţi în special la vopsirea fibrelor textile, a lînii, la imprimarea bumbacului. Unii coloranţi acizi îşi găsesc utilizări şi la prepararea cernelurilor pentru scris, litografice, pentru imprimerie, cum şi la fabricarea creioanelor, în industria hîrtiei, la colorarea pielii şi, în unele cazuri, după o purificare specială, la colorarea alimentelor. Alte utilizări: în fotografie, la preparate microscopice, ca indicatori, etc.
. Grupările de coloranţi triariîmetanici cu importanţă tehnică deosebită sînt:
Magenta şi Albaştrii solubili, cuprinzînd trei coloranţi bazici: pararozanilina (parafuchsina); Magenta (fuchsina sau rozanilina); Magenta nouă (fuchsina nouă), cum şi coloranţii albaştri obţinuţi din reacţia cu anilină a primilor doi, urmată de sulfonarea produsului obţinut.
Magenta (fuchsina) e un colorant roşu-violaceu, care nu mai are utilizări pentru textile, ci doar pentru hîrtie, pigmenţi,etc. Pararozanilina vopseşte în nuanţă gălbuie, iar Magenta nouă, în albastru.
Coloranţii Albaştri solubili se obţin prin fenilarea grupărilor amino din pararozanilină; produsele rezultate sînt insolubile în apă şi au o aplicare limitată drept coloranţi. Albaştrii solubili în spirt, cari sînt amestecuri de clorhidraţi ai di- şi trifenilpararozanilinei, servesc la colorarea lacurilor, iar sub forma sărurilor cu acizi graşi (stearat, oleat) sînt solubili în uleiuri, în benzină, etc. Prin sulfonarea lor se pot introduce pînă la trei grupări sulfonice în moleculă, obţinîndu-se produse cu utilizare mai largă:
Albaştrii alcalini sînt derivaţi monosulfonici, insolubili în apă, iar sărurile de sodiu sînt greu solubile. în tehnică apar adeseori sub numirea de Albaştri Reflex (săruri cu difenilguanidină) şi Albaştri de bronz, fiind utilizaţi în cantităţi mari la prepararea lacurilor de bariu, pentru obţinerea culorilor de litografie şi offset.
Albaştrii de apă sînt derivaţi disulfonaţi; au utilizări la vopsitul lînii şi al bumbacului mordansat.
Albaştrii de cerneală sînt acizi trisulfonici, foarte solubili în apă şi formează componenta cernelii de scris speciale. Un produs tehnic avînd o nuanţă mai verde e Albastrul strălucitor pentru lac G extra (condensarea formaldehidei cu acid difenil-amin-4-sulfonic).
Triasic
617
T riasic
Violetul de metil, numit şi Violet de Paris, e ciorhidratul pentametil-pararozanilinei, care conţine însă şi derivaţii hexametil-, tetrametil-pararozanilinei. Se utilizează la vopsirea şi la imprimarea bumbacului mordansat cu tanin, şi a mătăsii, pentru obţinerea unor nuanţe violete vii; la fabricarea cerneluri lor, a hîrtiei carbon, a creioanelor, a panglicilor pentru maşini de scris, etc. Violetul de metil e constituentul pigmentului Violet Fanai R extra.
Cristal Violetul sau hexametil-pararozan j lina are o solubilitate mai mică decît a Violetului de metil şi o nuanţă mai albăstruie. Obţinerea produşilor din acest grup se bazează pe condensarea unei amine aromatice secundare sau terţiare, cu cetona lui Michler sau cu omologii săi etilaţi.
Se utilizează la prepararea cerneluri lor, a tuşurilor, a hîrtiei de copiat, a pigmenţilor tip Fanai.
Omologul hexaetilat are o nuanţă mai albastră şi se numeşte Violet de etil BOO.
Albaştrii Victoria (v. Albastru Victoria, coloranţi ^) se obţin după acelaşi procedeu într-o singură fază.
Coloranţii bazici şi acizi de tip Verde Malachit.
Coloranţii bazici sînt:
Verdele malachit eun colorant de tip diamino-triarilmetanic, tetrametilat, care se fabrică în cantităţi mari prin condensarea benzaldehidei cu dimetilaniIină în prezenţa acidului sulfuric; oxidarea leucobazei formate cu ajutorul bioxidului de plumb, preparat prin acţiunea hipocloritului de sodiu asupra unei sări de plumb (azotat, sulfat) (oxidarea se face Ia temperatură joasă (0°); separarea colorantului prin precipitarea plumbului ca sulfat, prin adaus de sulfat de sodiu.
Verdele diamant, numit şi Verde strălucitor, se obţine în acelaşi mod din dietilaniI ină ; vopseşte puţin mai gălbui. Se izolează ca sulfat şi e mai puţin sensibil Ia supraoxidare.
Ambii coloranţi sînt utilizaţi la vopsirea pielii, a bumbacului mordansat cu tanin şi emetic, la fabricarea de cerneluri, la vopsirea hîrtiei; sînt constituenţii unor lacuri de tip Fanai, de exemplu Verde Fanai G, Verde galben Fanai G, etc.
Coloranţii acizi sînt mai numeroşi şi mai importanţi decît coloranţii bazici; ei conţin două grupări sulfonice pentru a avea solubilitate bună, însă se cunosc şi produse cu trei grupări sulfonice. Una dintre grupările sulfonice se leagă la sarcina pozitivă a cationului colorantului; cealaltă se găseşte sub forma sării de sodiu. Exemple:
Verdele rezistent ia lumină SF, obţinutdin benziI-etilanilină condensată cu benzaldehidă; leucoderivatul se trisulfonează şi se oxidează la colorant. E un colorant important pentru vopsirea lînii, cu proprietăţi de egalizare bune; în unele ţări e utilizat şi drept colorant alimentar.
De la o-clorbenzaldehidă se pot obţine următorii produşi valoroşi:
Verde rezistent 'la alcalii 10 G (amină terţiară fiind sulfobenziletil-m-toluidina); Verde strălucitor acid 6B (amină terţiară e sulfobenziletilanil in a); Albastru strălucitor acid B (amină terţiară e benzil-o-toluidina; se disulfonează leucobaza).
Coloranţii Albaştri Patent conţin de obicei în moleculă două grupări sulfonice situate în nucleul de benzen liber de azot şi în poziţiile orto- şi para- faţă de atomul central de carbon. Exemplu: Albastru Patent nou V (acid benzaldehid-2,4-disuIfonic condensat cu dietilaniIină).
Coloranţi obţinuţi prin sinteză h i d r o I, mai mult acizi şi mai puţin bazici, sînt:
Albastru turquoise G, obţinut prin condensarea hidrolului lui Michler cu p-nitrotoluen ; Albastru strălucitor Rodulin R, etc. ca coloranţi bazici — şi Violet acid 4 BL, din di metil anilină şi acid d ibenzi lan i I ind isuIfon ic, Verde rezistent Guinea B 50, din dietilanilină şi acid m-xilen-sulfonic, Violet strălucitor
acid 6 B, din fenil-butil-taurină şi dietilanilină, etc., drept coloranţi acizi.
Coloranţi h i d r o x i t r i a r i I m e t a n i c i:	în
acest grup, coralina (acid rozolic) şi omologul său, aurina (acid pararozolic), sînt derivaţi hidroxilaţi ai trifenil-sau ai dife-niI-toIiI-metanului, cari se obţin prin oxidarea fenolului sau a unui fenol cu adaus de o-crezol. Din acest grup, importanţă tehnică au derivaţii acidului salicilic, adică produsele cari conţin gruparea COOH în orto faţă de grupările OH. Aceşti produşi se obţin prin condensarea acidului salicilic sau a acidului o-crezotinic cu formaldehidă, tetraclorură de carbon sau
o	benzaldehidă substituită sau nesubstituită. Nuanţele pe lînă cromată sînt albastre sau violete foarte pure, cu rezistenţe bune la spălare, uneori şi la lumină.
în unele cazuri, cînd colorantul e utilizat şi la imprimare, se cere o solubilitate mai mare decît cea conferită doar de gruparea carboxilică sub forma sării de sodiu. într-un astfel de caz, fie se sulfonează leucoderivatul, fie se introduce gruparea sulfonică prin utilizarea unui intermediar sulfonat, în generai aidehidă. Exemple: Albastru pur Cromoxan (sin. Eri-crom azurol B): condensarea 2,6-diclorbenzaldehidei cu acid
o-crezotinic; Cromoxan Cianin R: acid benzaldehid-2-sulfonic (1 mol) condensat cu acid o-crezotinic (2 moli); Violet strălucitor Cromoxan SB: benzaldehidă condensată cu acid o-crezotinic, urmată de sulfonarea leucoderivatului şi de oxidare.
Coloranţi cari conţin resturi eterociclic e: Sînt cunoscuţi o serie de produşi cari conţin nuclee eterociclice ca, de exemplu, indol (albastru rezistent pentru lînă FGL, FBL, etc.); pirazolonă (Brun Cromoxan 5 Rf etc.): furan, tiazol, carbazol, etc.
i.	Triasic. Stratigr.: Prima perioadă, respectiv sistemul inferior al Mesozoicului cuprins între Stratele cu Proto-toceras trochoides (Djulfa în Armenia) sau Paraceltites sextensis (Stratele cu Bellerophon din Alpi) a Permianuiui superior şi zona cu Psiloceras planorbis a Jurasicului inferior. Mulţi geologi înglobează Rhetianul la Triasic, deoarece acest etaj conţine ultimii reprezentanţi ai unor grupe de ammonoidee triasice (Eopsiloceras planorboides din familia Ussuritidae ; Choristo-ceras din familia Choristoceratidae care apare în Carnian). Totuşi, flora Rhetianului e mai apropiată de cea a Liasicului, iar începutul acestui etaj e marcat de o transgresiune marină în domeniul TriasicuIui superior continental-lagunar (Keuper) şi care depăşeşte local aria de sed imentare a Triasicu lu i (Angl ia). Triasicul cuprinde următoarele etaje, subetaje şi zone de amoniţi:
în regiunile de cutare hercinică, limita inferioară a Tria-sicului e marcată de o discontinuitate în sedimentare, deseori cu lacună şi discordanţă, corespunzătoare fazei palatine. Pro-file complete de la Permian la Triasic, bine datate din punctul de vedere paleontologic, sînt cunoscute în Himalaia, Salt Range (Penjab), Djulfa, Timor.
Flora Triasicului cuprinde numeroase genuri de alge cal-caroase, şi anume Dasycladacee (Oligoporella pilosa şi Physo-porella pauciforata în Anisian, Diplopora annulata şi Teutlo-porella herculea în Ladinian, Gyroporella vesiculifera în No-rian). Flora terestră continuă pe cea a Permianuiui superior, dar pe lîngă Calamariale (Schizoneura, Phyllotheca, Neocala-mites), devine abundent genul Equisetites, iar Licopod ia le le (Pleuromeia din Bundsandstein) şi-au pierdut complet importanţa. Dintre ferigi persistă încă Glossopteris, iar în ansamblu, acest grup devine abundent în Rhetian, cînd apar numeroase forme noi (Phlebopteris printre Mationacee, Thaumatopteris şi Camptopteris printre Dipteridacee, Todites printre Osmun-dacee, Marattiopsis printre Marattiale). Printre Gimnosperme, pe lîngă Gingkoale (Baiera) şi Conifere (Voltzia), se dezvoltă în special Cicadofitele (Niissoniales şi Benettitee) cu Ptero-phyllum şi Anomozamites, iar începînd din Rhetian, Podoza-mites şi Otozamites.
Triasic
618
Triasic
Serii	Etaje	Subetaje	Zonele Triasicului alpin		Diviziunile Triasicului german
	Rhetian		Eopsiloceras planorboides	Eopsiloceratan	Keuperul superior
			Choristoceras marshi	Choristoceratan	
	Norian	Sevantian	Pinacoceras metternichi	Pinacoceratan	
Triasicul superior		Alaunian	Cyrtopleurites bicrenatus	Haloritan	
		Tuvalian	Tropites subbulatus	Tropitan	Keuperul mediu
	Carnian		Lobites ellipticus	Carnitan	
		julian	Carnites floridus		
			Trachyceras aonoides	Trachyceratan	
		Cordevolian	Trachyceras aon		Keuperu! inferior
	Ladinian	Langobardian	Protrachyceras archaelaus	Ceratitan	sau Lettenkohle
		Fasseinian	Protrachyceras reitzi		
Triasicul mediu		li lyrian	Paraceratites trinodosus Paraceratites binodosus	Paraceratitan	Muscbeikalk
	Anisian	Pelsonian	Nicomedites osmani	Beyrichtan	
		Hydaspian	Neopopanoceras haugi		
			Prohungarites şi Subcolumbites	Prohungaritan	
		Campilian (=Olenekian)	Columbites şi Tirolites	Columbitan	
	Werfenian sau Scythian		Owenites koeneni	Owenitan	
Triasicul inferior			Flemingites flemingianus	Flemingitan	Buntsandsteîn
		Seisian	Gyronites frequens	Gyronitan	
			Ophiceras tibeticum Otoceras woodward	Otoceratan	
in ce priveşte fauna, foraminjferele au un rol mai redus decît în Permian şi în Jurasic şi, în general, nu au importanţă stratigrafică. în schimb, conodonteie, atît de abundente în Paleozoic şi cari persistă şi în Triasic, constituie asociaţii caracteristice. Celenteratele sînt abundent reprezentate prin hexacorali în faciesul recifal din domeniul alpin, în special în Ladinian şi în Triasicul superior. Tetracoralii şi Tabulaţii au dispărut. Brahiopodele sînt reprezentate prin genurile Spiri-ferina, Mentzel ia, Austriei la, Norella, Halorella (H. amphitoma în Norian), Spirigera, Retzia Koninckina, Caenothyris (C. vul-garis în Anisian). Gasteropodele, foarte abundente în calcarele recifale şi pararecifale, cuprind între altele genurile: Worthenia (W. solitaria în Norian), Murchisonia, Cryptonerita, Loxo-nema, Lamelibranhiatele caracteristice ale Tr i as icu I u i sînt specii de Claraia (C. clarai în Seisian), Pseudomonotis (P. venet-zianus în Campilian), Monotis (M. salinaria în Norian),-Dao-nella (D. lommeli în Langobardian), Halobia (H. rugosa în Carnian), Hoernesia (H. socialis în Campilian), Myophoria (M. costata în Campilian, M. kefersteni în Carnian), Pachy-cardia (Ladinian), Anodontophora (A. fassaensis în Campilian), Megalodontide (v. Megalodonte, calcare cu ~). Fauna de cefalopode se dezvoltă. în tot Triasicul, reprezentată prin amoniţi ai subordinului Ceratitina (Arcestes, Joannites, Cladiscites, Dinarites, Ceratites, Jovites), cum şi prin Nautiloidee (Ortho-ceras, Germanonauti lus, Pleuronautilus). PrintreCrustaceesînt abundente Ostracodele (Darwinu la, Baird ia) şi Fi lopodele (Cizi-cus = Estheria); pe lîngă formele natante deDecapode (Penei-dae) apar forme reptante (Pemphyx), precursoare Brahiurelor. Printre Crinoide se dezvoltă Articulatele, cu specii caracteristice de Encrinus (E. lilliformis în Anisian), Dadocrinus (D. gracilis în Anisianul inferior); iar printre Ech i no ide, forme regulate, în special Cidaridae.
Evoluţia Vertebratelor în Triasic e marcată prin următoarele caracteristici: Placodermii au dispărut; Squaloizii şi Bato-izii (Chondrichtyes) sînt în regres; trăiesc ultimele Pleura-cantide; apar Chimerele; Crosopterigienii au dispărut, dar Dipnoii sînt încă reprezentaţi în apele marine; continuă evoluţia progresivă a Actinopterigienilor, cari cuceresc mediul marin. Paleoniscidele domină printre Subholostei, din cari derivă Holosteii (Semionotus). Printre Stegocefali, din Rachi-tomi se dezvoltă Neorachitomii, iar Stereospondilii, dezvoltaţi în timpul Triasiculului, dispar Ia sfîrşitul perioadei; apar primele broaşte (Protobatrachus); grupele de reptile primitive persistente din Paleozoic sînt Therapsidele, cari devin dominante Ia începutul Triasicului, dar dispar la sfîrşitul lui, şi Dicinodontele; mai apar Cinodontele şi Ictidosaurieni (la sfîrşitul Triasicului); Cotilosaurienii sînt mai puţin abundenţi; Protosaurienii dau forme bizare (Tanystrophaeus); apar grupe noi de reptile cum sînt: Rhynchocephalia care derivă din Eosu-chia, Chelonienii (Triassochelys); printre reptilele marine apar Ihtiosaurienii (Mixosaurus) şi se dezvoltă Sauropterigienii (subordinele Nothosauria cu Nothosaurus şi Placodontia cu Placo-dus şi Placocheiys); din ordinul Theriodontia apare grupul Pseudosuchia şi se dezvoltă Fitosaurienii, cari dispar la sfîrşitul acestei perioade; apare Protosuchus, strămoş al Croco-diIienilor; apar şi se dezvoltă rapid Dinosaurienii, reprezentaţi prin forme bipede (Theropode) din ordinul Saurischia (Coelurosauria cu Podokesaurus, Prosauropoda cu Plataeo-saurus).
Depozitele sistemului triasic îmbracă două mari tipuri de faciesuri: tipul alpin şi tipul german.
Triasicul de tip alpin cuprinde ca faciesuri mai răspîndite: faciesul calcarelor cenuşii şi negre stratificate, în parte bituminoase (calcare de Guttenstein); faciesul calca-
Triazinici, coloranţi —
619
Triazoli
relor roşii bariolate cu cefalopode şi Halobiide (calcare de Hallstatt); faciesul recifal calcaros (calcarul de Wetterstein al Ladinianului şi calcarul de Dachstein al Norianului din Alpi) şi dolomitic (dolomitul principal al Norianului din Alpi). Mai puţin răspîndite sînt faciesul grezos-cărbunos (Stratele de Lunz ale Carnianului din Alpi ; depozitele Iimnice-paralice ale Tria-sicului superior din japonia); faciesul lagunar cu evaporite şi dolomite cavernoase (partea terminală a Carnianului din Alpii de Nord şi Lombardia); faciesul vulcanogen cu tufuri, aglomerate, melafire, dolerite şi porfirite (Ladinianul şi Carnianul din Alpii de Sud şi Dinaride); faciesul de fliş (seria taurică din Crimeea, Stratele de Nalbant din Dobrogea de Nord; flişul din Dinaride, Timor).
Triasicul de tip german cuprinde în partea sa inferioară conglomerate, gresii şi argile roşii, urmate de dolomite şi evaporite, în alternanţă cu gresii (Buntsandstein); în partea sa mijlocie ■— dolomite, calcare marnoase în plăci, calcare vacuolare, calcare spatice (cu Encrinus) şi oolitice, anhi-drite (Muschelkalk); în partea sa superioară — argile bariolate cu gips, marne dolomitice bariolate, gresii fluviatile, dolomite (Keuper). Depozite continentale ale Triasicului, bogate în resturi de reptile, se găsesc dezvoltate de asemenea în Africa de Sud (Karoo), Madagascar, India, Australia, America de Sud (Parana).
în domeniul Triasicului alpin, activitatea vulcanică cea mai intensă a avut loc în Ladinian şi a continuat local şi în Triasicul superior. Vaste curgeri de melafire şi dolerite au avut loc spre sfîrşitul Triasicului în sudul Africei şi în America de Sud. Din punctul de vedere orogenic, această perioadă a fost relativ calmă. Mişcări cu caracter mai ales oscilatoriu s-au manifestat la sfîrşitul Ladinianului (faza labinică în Caucaz), urmate de transgresiunea Triasicului superior, generală în basinul arctic, Siberia orientală, coastele pacifice ale Americii. Cutări mai importante la sfîrşitul Triasicului mediu s-au produs în Japonia.
Formaţiunile Triasicului conţin zăcăminte de minereuri de mercur (Carniolia), zinc, plumb, fier (hematit sau sideroză), în parte constituite prin acţiunea metasomatică asupra calcarului şi dolomitelor, baritină.
în ţara noastră, Triasicul e răspîndit în Carpaţii orientali, în Munţii Apuseni, Banatul occidental, basinul Transilvaniei, Dobrogea de Nord şi Cîmpia română. în Carpaţii orientali, Triasicul e transgresiv pe fundamentul cristalin. Primul său termen (Werfenian inferior) cuprinde gresii şi conglomerate cuarţitice, urmate de dolomite şi calcare marmoreene masive (Werfenian superior şi Anisian, în Maramureş, Rarău, Hăghi-maş) sau calcare în plăci cu faună de Câmpii (Werfenian superior) şi calcare stratificate, în parte bituminoase, în munţii Persani şi în împrejurimile Braşovului. Ladinianul îmbracă aici faciesuri variate: radiolarite roşii (Maramureş), calcare cenuşii cu diplopore, calcare roşii în plăci (Hăghimaş), calcare recifale cu faună de tip Sankt Cassian (Braşov). Triasicul superior e reprezentat mai ales în klippele încorporate depozitelor cretacice (Rarău, Munţii Persani), şi anume prin calcare recifale, calcare de tip Hallstatt şi calcare marnoase cu Ha lob i ide (Norian).
în Munţii Apuseni, depozitele triasice ocupă suprafeţe întinse în Pădurea Craiului, Bihorul central, Munţii Codru şi Moma, primul lor termen (Werfenianul inferior) fiind construit aici din microconglomerate, gresii cuarţitice şi argilite roşii şi verzi. Urmează dolomite stratificate (Werfenian superior-Ânisian), calcare negre stratificate (Ladinian), cari substituie pe alocuri complet dolomitele inferioare, dolomite masive (Carnian) şi calcare recifale marmoreene (Norian). în munţii Moma, Triasicul mediu şi cel superior sînt reprezentate printr-un facies de calcare masive cu ammonoidee.
în Banat (Sasca), Triasicul inferior detritic suportă calcare negre cu amoniţi anisieni.
în Basinul Transilvaniei, calcare masive triasice au fost întîlnite în forajele de la Pogăceaua, Ucea, Agnita.
în Dobrogea de Nord, Triasicul, care îmbracă faciesuri alpine tipice, cuprinde ia partea inferioară şisturi marnoase cu Claraia (Werfenianul inferior) şi cu Tirolites (Werfenianul superior), urmate de calcare negre, cenuşii şi roşii (în parte de tipul Hallstatt, cu numeroase cefalopode) reprezentînd Anisia-nul, Ladinianul şi Carnianul inferior, peste care urmează calcare carniene cu accidente silicioase. Local (la Cataloi), Ladinianul, Carnianul şi poate şi Norianul inferior, îmbracă un facies marnos-calcaros bogat în Halobiide. Ultimul termen al Triasicului (Norian) e dezvoltat sub facies de fliş (Strate de Nalbant) comparabil cu seria taurică din Crimeea.
Cu calcarele triasice se găsesc asociate porfire şi diabaze. Local, masa acestui calcar e străbătută de filoane de cuarţ, fluorină şi baritină, şi conţine acumulări de baritină de origine metasomatică (la Somova).
în Cîmpia română, Triasicul inferior cuprinde o succesiune groasă de argile roşii şi de gresii roşii sau cenuşi i-gălbu i, avînd la partea superioară un orizont de argilite bariolate, cenuşii-verzui şi roşii, local cu intercalaţii subţiri degips-anhi-drit. Triasicul mediu şi probabil Carnianul sînt reprezentate prin dolomite şi calcare recifale cenuşii (Giurgiu) sau calcare negricioase, în parte pelitomorfe (Băi Ieşti), local cu intercalaţii de calcarenite (Cetate). Triasicul superior îmbracă un facies continental-fagunar cu argile roşii, gresii sau nisipuri şi anhidrite.
i.	Triazinici, coloranţi Chim.: Produşi de polimerizare ai acidului cianhidric prin adiţionare de acid clorhidric uscat, numiţi în trecut „sescviclorhidratul acidului cianhidric". Primul produs obţinut e sescviclorhidratul 2,4,6-tricior-hexahidro-1,3,5-triazinei, cu formula I. Acest produs pierde cu uşurinţă acid clorhidric dînd, la început, sescviclorhidratul
1,3,5-triazinei (formula II) şi apoi — la tratarea cu o bază (chinolină)- 1,2,5-triazina (formula III).
H		
N		N
CIHC'7 XCHCI	,, iri	HC^ XCH
I !	• 3 HCf ----»	l ii
HN NH		N N
xcx		\/
H CI	2	H
/ //
N
-3HCI HC^ XCH •3 HCI -p“jr4-V	I	II
cbmolina	^
V
H
111
1,3,5-Triazina sau triazina simetrică reprezintă unul dintre sistemele eterociclice fundamentale, care a fost cercetat de mult timp şi descoperit abia în 1895 (Nef). Triazina simetrică se	prezintă	sub	formă de cristale cu	p.t.	86°;	foarte	uşor
solubilă	în apă;	în soluţie suferă hidroliză rapidă	trecînd	—
după cîteva minute — în formiat de amoniu. Triazinele formează o clasă importantă de coloranţi.
2.	Triazoli. Chim.: Compuşi ciclici cu cinci atomi, cu caracter aromatic, cari conţin trei atomi de azot, ca etero-atomi. Fac parte din grupul azolilor. Triazolul, ca şi pirazolul, imidazolul şi tetrazolul prezintă o tautomerie de tip special, tautomeria azolilor, care influenţează în mod caracter ist ic comportarea chimică a acestor compuşi .
Triboelectricitate
620
Tribună
1,2,3-(/) şi 1,2,5-(//) triazolii, numiţi şi osotriazoli sau triozoli vicinali, sînt tautomeri şi în consecinţă nu există două substanţe corespunzătoare formulelor / şi II de mai jos, ci una singură.
HC—CH	HC-CH
I	I — II II N NH NN
V"	XNX
H
1,2,3-triazol (/) 1,2.5-triazol (II)
Din cauza nelocalizării atomului de hidrogen, grupările CH sînt echivalente. Prin urmare nu există decît o singură serie de derivaţi monosubstituiţi sau disubstituiţi cu substituenţi neidentici. Prin alchilare sau acilare cu azot se obţin două serii de derivaţi isomeri corespunzînd formulelor I şi II. Osotriazolul se obţine din acetilenă şi acid azothidric în soluţie eterică:
HCEEEEEECH	HC=CH
N=N=NH	j\jh
Triazolul se mai poate prepara din acizii săi prin decarbo-xilare. Are p. f. 204°, p. t. 23° şi miros slab aminic. Nitratul de argint precipită din soluţia sa o sare de argint greu solubilă. Cu acizii tari formează săruri uşor hidrolizabile. Inelul tria-zolic se bucură de mare stabilitate şi are caracter aromatic.
1.	Triboelectricitate. Elt.: Apariţia de sarcini electrice de semne contrare pe feţele în contact a două corpuri solide (dintre cari unul cel puţin e izolant) în mişcare relativă.
Frecarea care are loc în timpul mişcării are numai rolul de a contribui la nivelarea asperităţilor submacrosco-pice şi de a mări aria regiunilor în contact intim. îndată ce distanţa dintre corpuri a atins o valoare de ordinul 10“8 cm (distanţa medie dintre doi atomi vecini în materia condensată), se produce obişnuita „electrizare prin contact". Particulele atomice din vecinătatea feţelor de contact intră în interacţiune, echilibrul electrostatic care exista înainte de realizarea contactului intim se strică şi sarcinile (electronii) trec de pe un corp pe altul, pînă cînd se stabileşte o nouă stare de echilibru, caracterizată prin existenţa unei diferenţe de potenţial de contact între cele două corpuri.
Dacă cel puţin unu! dintre cele două corpuri e metalic (sau semiconductor), nu e nevoie de frecare, întrucît, încă din stadiul iniţial, în care contactul intim e realizat numai în cîteva puncte izolate, trecerea sarcinilor se poate face chiar numai prin aceste puncte, avînd în vedere că unul dintre corpuri, cel puţin, conduce bine electricitatea.
2.	Triboluminescenţâ. Fiz. V. sub Luminescenţa.
3.	Tribord, pl. triborduri. Nav.: Partea din dreapta axei de simetrie a unei nave, privind de la pupă spre proră.
4.	Tribrometanol. Farm.: Br3C—CH2OH. Substanţă medicamentoasă din clasa hipnoticelor şi sedativelor, care se prezintă sub formă cristalizată, de culoare albă, cu p. t. 79---800. Tribrometanolul a fost obţinut, în 1923, de Willstâter prin reducerea biochimică a bromalului (tribrometanal), cu ajutorul drojdiei de bere, într-o soluţie de glucoză. Se poate obţine şî prin reducerea cu etoxid de aluminiu, în prezenţa alcoolului respectiv:
Br3C —CHO A^ohA-* Br3C-CH2OH.
Se foloseşte, de obicei, sub forma unei soluţii în hidrat de amilenă. în doze mici, împreună cu mici cantităţi dintr-un anestezic de inhalaţie (eter, etc.) se obţine o bună anestezie generală, pentru intervenţii chirurgicale. Se administrează rectal. Sin. Avertină, Narcolan, Rectanol.
5.	Tribuna, pl. tribune. 1. Arh,: Platformă supraînălţată, fixă sau demontabilă, amenajată într-o sală, într-o piaţă sau într-o grădină pubjică, pe care stau oratorii în timpul expunerii discursului. în general, tribunele fixe sînt echipate cu pupitru pe care oratorul îşi plasează eventuale notiţe sau texte scrise, cu microfoane pentru amplificarea vocii sau pentru transmisiune la distanţă, cum şi cu dispozitive de luminare a textelor scrise, fără ca lumina să supere pe vorbitor.
Tribunele demontabile sînt amenajate ocazional, în pieţe publice sau în grădini ori în parcuri.
e. Tribuna. 2. Arh.: Construcţie în formă de platformă sau cu gradene, provizorie1 sau definitivă, acoperită sau descoperită, amenajată într-o sală sau în aer liber şi echipată cu mai multe rînduri de locuri (cu bănci fixe, cu scaune, eventual cu fotolii), de unde publicul sau numai un număr restrîns de persoane (demnitari, invitaţi, etc.) pot asista la o ceremonie, la o întrunire publică, demonstraţie, etc. Exemple: tribunele amenajate în săli de adunări (parlamente, academii, etc.), aşezate de obicei în spatele tribunei vorbitorului, lîngă peretele anterior al sălii sau lateral, şi cari sînt destinate demnitarilor sau invitaţilor de onoare, şi cari pot fi echipate cu mobilier fix sau mobil şi pot constitui elemente importante de decoraţie interioară; tribunele amenajate în aceleaşi săli, pentru membrii corpului diplomatic, presă, etc. şi cari sînt executate fie sub formă de balcoane în consolă, fie sub formă de alveole (logii) amenajate în pereţii sălii.
7.	Tribuna. 3. Arh.: Construcţie anexă a unui teren de sport pentru concursuri (stadion, hipodrom, velodrom, basin de nataţie sau de canotaj, etc.), amenajată cu rînduri de locuri
/. Modul de aşezare a tribunelor, la stadioane.
o)	pe o latură: b) pe două laturi; c) în formă de seceră; d) tn formă de pot. coavă; e) în formă de elipsă; f) în formă de cerc; 7) locuri în picioare.
aşezate în gradene şi pe cari stau spectatorii. Pot fi amenajate în aer liber (la stadioane, hipodromuri, velodromuri, basine de nataţie sau de canotaj, etc.) sau în săli acoperite (hale de sport, piscine, manejuri, etc.).
în cadrul complexelor sportive, tribunele pot fi aşezate unilateral, pe două laturi, în formă de seceră (prezintă vizibilitate optimă), în formă de potcoavă, de elipsă, de cerc
Tributirină
621
Tricablu, funicular ^
le spectatorilor pînă la punctul cel mai 7 20~j~J2°
(v. fig. /). Profilul tribunei trebuie să fie ales astfel, încît distanţa de la locuril depărtat să nu depăşească, în general,
140 m în lin ie dreaptă (v. fig. //).
Panta transversală a tribunelor se determină astfel, încît să asigure o vizi bi 1 itate bună pentru spectatorii aşezaţi unul în spatele celuilalt (v. fig. III).
în general, cea mai mare. parte a locurilor dintr-o tribună sînt descoperi- ,, _	............	,. ,
,	„	.	„	'	-	II.	Diagrama zonelor de vizibilitate echivalentă la
te, un mic număr
,	.	ţ..	,	^	^	tribune	de	stadioane,
de tocuri uindacu-	/ şj	//)	ZOne	bune;	///)	zonă	deplin	satisfăcătoare;
perit în consolă (co-	/V şi	V)	zone	satisfăcătoare;	V/	şi	VII) zone	nesa-
pertină). Se exe- '	tisfăcătoare.
cută şi tribune de
sport complet acoperite (pentru membrii corpului diplomatic, presă, etc.).
Tribunele pentru sport pot fi amenajate: pe un taluz în săpătură sau în umplutură (v. fig. IV), care e consolidat şi e executat în trepte, pe cari se aşază băncile pentru spectatori, de obicei din gradene prefabricate (v.); deasupra terenului,
utile, destinate fie sportivilor (de ex.: vestiare, duşuri, depozite de echipament, cabinet medical, etc.), fie spectatorilor (de ex.: bufeturi, toalete, cabine telefoni-ce, etc.) sau serviciilor publice (de ex.: pentru televiziune, radio, etc.) ori ser-
V. Secţiuni transversale prin tribune mixte. a) tribună amenajată în parte pe o umplutură şi în parte cu schelet de beton armat; b) tribună amenajată în parte în săpătură şi în parte cu schelet de beton armat.
viciilor terenului de sport (de ex.: pentru instalaţii de iluminat, pentru juriu, aparate de cronometrat, etc.).
III. Profilul transversal al tribunelor stadioanelor, pentru obţinerea unei bune vizibilităţi.
fiind susţinute de un schelet (de lemn, de metal, sau de beton armat); în amenajare mixtă, în săpătură şi cu schelet (v. fig. V). Ultimele tipuri sînt folosite pentru construcţiile definitive, cari, afară de locurile pentru spectatori, cuprind diferite spaţii
1.	Tributirină. Chim.: C3H5(OOCC3H7)3. Trigliceridă formată din esterul glicerinei cu acidul butiric. E componenta principală a untului natural.
2.	Tricablu, funicular Tehn., Transp. V. sub Funicular.
IV. Secţiune printr-o tribună de stadion. a) secţiune longitudinală; b) secţiune transversală; 1) gradene; 2) portic; 3) vomitorii; 4) turn pentru servicii publice şi ale terenului de sport.
Tricădere, grupare în
622
Triclinic, sistemul
NgiiUtIlilIlMIIil
INNiMUNnttMIMKMIIWnilllIMtlII
'IIHHftHUm
Grupare în tricădere.
i. Tricădere, grupare în Poligr.: Grupare petrei rînduri, folosită la culegerea titlurilor. Ea consistă în alternarea rîndurilor scurte, mijlocii şi lungi, astfel încît niciodată cele trei rînduri să nu for- ,ţ meze un triunghi (v. j fig.). E una dintre cele mai vechi' şi mai des folosite grupări ia culegerea titlurilor. Sin. Grupare pe trei rînduri.
2. Tricel. Ind.text.,
Fibră textilă esterce-lulozică de tip tri-acetilceluiozic, la care aproape toate grupările hidrofile—OH din molecula celulozei sînt blocate prin esterificare de radicalii acidului acetic. Această blocare conferă fibrei o lipsă aproape totală de higroscopicitate, făcînd-o inaptă pentru utilizare ca lenjerie şi, în general, pentru bunuri de consum.
Are însă proprietăţi electroizolatoare cari determină întrebuinţarea ei în scopuri tehnice. Sin, Trilan.
3.	Triceratops. Paleont.: Reptilă gigantă dinosauriană din ordinul Avipelvienilor, caracteristică pentru Cretacicul superior. Trupul atinge lungimea de 6***8 m; craniul prevăzut cu trei coarne, unul nazal şi doua supraorbitale, e înconjurat în regiunea posterioarăde un guler osos, provenit din dezvoltarea oaselor squamosale şi parietale.
Maxilarele se prelungeau cu un cioc cornos şi aveau numeroşi dinţi dispuşi în serii. Membrele posterioare erau mai dezvoltate decît cele anterioare, iar degetele se terminau prin copite. Strămoşul acestui gen, lipsit de coarne, e cunoscut din Cretacicul inferior din Mongolia (Protoceratops).
4.	Trichinâ. Zool. V. sub Trichinoză.
5.	Trichinoil. Chim.: Policetonă ciclică obţinută prin oxidarea acidului rodizonic cu acid azotic. Se prezintă ca o pulbere albă cristalină cu compoziţia C606+6 H20. Se topeşte la 95° cu degajare de apă şi bioxid de carbon. O parte din apă e probabil legată de grupările CO ca în alte policetone.
Prin reducere cu clorură stanoasă, trichinoilul se transformă în hexahidroxibenzen ; prin fierbere cu apă trece în acid cro-conic, degajînd bioxid de carbon:
Triceratops eiatus.
O
c
OC
/
\
OH
OC
O
C
/ \
COOH-
-CO,
oc-
-co
oc-
C-OH
-C-OH
acid croconic
O
c
ocx xco I I +6H00-ocv .co
o
trichinoil	produs	intermediar
6. Trichinoză. Ind. alim., Biol.: Boală parazitară datorită invadării în musculatură a larvelor viermelui Trichinella spiralis (trichina). Aceste larve sînt dispuse sub formă de spirală învelită într-o capsulă ovală. Diagnosticul se pune prin examinarea la trichinoscop a unor probe de carne din pilierii diafragmei. Carnea în care se constată prezenţa tr ich inel le i nu e admisă în consum.
îmbolnăvirea omului se face prin consum de carne de porc infectată cu larve vii. Boala evoluează în trei perioade. La început, cînd are loc dezvoltarea larvelor în pereţii intestinali;
bolnavul are turburări gastrointestinale, febră şi astenie. în perioada a doua, cînd larvele se răspîndesc prin sînge, bolnavul are febră, astenie, edeme ale feţei şi dureri articulare. în perioada a treia, cînd larva s-a localizat în muşchi, bolnavul are dureri musculare.
7.	Trichit. Mineral. V. sub Cristalit 1.
8.	Tricicleta, pl. triciclete. Transp.: Vehicul rutier cu trei roţi, antrenat prin pedale (de obicei cu piciorul), iar uneori mecanizat. Tricicleta e caracterizată prin existenţa pedalelor; dacă tricicleta e motorizată, prin adaptarea unui motor, nu trebuie confundată cu mototricicleta, care e echipată organic cu motor şi, de obicei, nu are pedale.
După felul construcţiei, se deosebesc: triciclete cu o roată directoare în faţă	şi	două	roţi
motoare în	spate, triciclete	cu	două	roţi
directoare în faţa şi o roată motoare în spate (de ex. unele triciclete de marfă, la cari cutia e montată pe osia roţilor directoare), triciclete cu o roată motoare-d irectoare în faţă şi două roţi purtătoare	în spate (de ex. triciclete	pentru
copii). La tricicletele cu roţile motoare în spate, cuplul motor se transmite prin lanţ, iar la cele cu roata motoare în faţă, în general, direct de la pedale, al căror ax comun e axul roţii motoare.— Sin. Triciclu.
9.	Triciclu. Transp.: Sin. Tricicletă (v.).
10.	Trick, canal	Mş.: Sin. Canal	de	ocolire.	V. sub
Sertar-cochilie (sub Sertar 2).
11.	Trick, sertar Mş.: Sin. Sertar-cochilie cu canal de ocolire. V. sub Sertar-cochilie (sub Sertar 2).
12.	Triclinic, sistemul Mineral.: Sistem cristalografie
care înglobează formele cristalografice raportabile la trei axe de referinţă inegale, înclinate una faţă de alta, asimetrice (fără elemente de simetrie) sau cari au cel mult un centru de simetrie. Toate formele cristalografice ale acestui sistem se pot deduce prin trunchiere dintr-o formă de bază pinacoidală. Caracteristicile (constantelecristalografice) ale acestui sis-	W
tem sînt: a =f=. b =fz c; a =£ (3 y =f=. 90°.
Sistemul triclinic cuprinde două clase cristalografice:	\
Clasa asimetrica sau pedială, în care intră formele cristalografice lipsite de elemente de simetrie, delimitate excluziv de pedioni (v. fig. /). în aceas-tă clasă cristalizează: bicromatul de potasiu, ferocianura de rubidiu, etc.	Forma	pediala.
Clasa pinacoidală, în care intră formele cristalografice cari admit un centru de simetrie, fără axe şi fără plane. Forma reprezentativă e delimitată de perechi de feţe paralele
010
001
! wâ \m
010
A1
II. Centru de simetrie (o) şi forme pinacoidate (b, c).
şi egale (pinacoizi) simetrice faţă de centrul de simetrie (v. fig. II). în această clasă cristalizează: distenul, axinitul,
Triclinîum
623
T rîcosân
feldspaţii piagioclazi, albitul, anortitul, unele substanţe sintetice, cum e piatra vînătă (CuS04-5 H20), etc.
1.	Triclinium. 1. Arh.: Sala de mîncare a unei case romane.
2.	Triclinium. 2. Arh.: în basiIiceIe creştine, sală anexă clădirii principale, în care se primeau pelerinii sau se celebrau diverse ceremonii.
3.	Tricloracetaldehidă. Chim.: CCI3CHO. Derivat triclo-rurat al aldehidei acetice; 2,2,2-triclor-etanal. E un lichid uleios, cu miros pătrunzător; insolubil în apă, solubil în alcool, eter; disolvă fosforul, sulful, iodul, bromui, absoarbe clorul gazos. Tricloracetaldehida formează compuşi de adiţie şi de condensare specifici aldehidelor. Astfel, prin depozitare sau în prezenţa acizilor ori a bazelor terţiare (piridină, trimetil-amină) polimerizează şi trece încr-o masă amorfă solidă, care se poate depolimeriza prin distilare uscată. Condensarea sa cu monoclorbenzenul în prezenţă de acizi tari e utilizată pe scară industrială la prepararea p, p'-diclor-difenil-tricloretanu-lui (DDT). Se combină cu apa cu degajare de căldură şi formează hidratul de cloral, o combinaţie stabilă, CI3C—CH(OH)2.
Tricloracetaldehida se obţine prin clorurarea alcoolului etilic, în procedeu continuu sau discontinuu, urmată de hidroliză.
Procedeul în sistem continuu lucrează în mai multe trepte; în primul reactor se menţine temperatura la 0°, apoi amestecul trece în alte două sau trei reactoare urcînd temperatura pînă la reflux.
Alte metode de fabricare includ: oxidarea electrolitică a alcoolului în prezenţă de KCI sau NaCI, reacţia tetraclorurii de carbon cu aldehida formică şi mai ales clorurarea aldehidei acetice sau a paraaldehidei în mediu apos în prezenţa acidului clorhidric. Tricloracetaldehida e autooxidabilă şi se stabilizează cu 2-mercaptobenztiazol sau cu feniltiouree. Produsul anhidru se transportă în butoaie de fier, iar hidratul, în butoaie de fier parafinate. E utilizat în sinteze organice (DDT, cloroform). Sin. Cloral.
4.	Tricloracetic, acid Chim.: CCI3—COOH. Cristale cu p. t. 57° şi p. f. 196,5°. Se prepară prin clorurarea acidului acetic. în prezenţa apei şi a alcaliilor diluate, se descompune în cloroform şi bioxid de carbon. Alcal iile concentrate îl descompun pînă la acid formic.
E folosit la numeroase reacţii de sinteză, iar în Medicină, ca dezinfectant şi hipnotic.
5.	Tricloracetonâ. Chim.: C3H3OCI3. Derivat triclorurat al acetonei. Se cunosc doi isomeri:
1,1,1-Triclorpropanona-2 (metil-triclormetilcetonă, a,a, a-tricioracetonă), CH3— C — CCI3, lichid incolor cu miros de li
O
camfor, cup.f. 134°, d4°=1,435, *^=1,4592, insolubilă în apă, antrenabilă cu vapori de apă, solubilă în disolvanţi organici.
1,1,3 - Tr ic lorpropanona-2 (a, a, y-tricloracetonă), CICH2-C-CHCL, lichid cu p.f. =172°. il
O
Hidroliză alcalină, la rece, a tricloracetonei, conduce la cloroform şi acid acetic:
NaOH
CI3CCOCH3-----------» CHgCOONa + CIgCH.
Reducerea cu AI(C2H5)3 în eter sau cu AI(OC2H5)3 în aicool absolut, sub hidrogen sau azot, conduce, cu randamente bune, la alcoolii corespunzători.
a,	a, a-Tricloracetona se obţine prin oxidarea triclorpro-panolului corespunzător cu bicromat de potasiu în mediu de acid sulfuric.
a,	a, y-Tricloracetona se obţine la tratarea 1,1 -diclor-3-brompropanonei-2 cu HgCI2 în mediu alcoolic. Sin. Triclor-propanonă-2.
6.	Tricloretenâ. Chim.: CIHC=CCI2. Derivat clorurat al etilenei. Se prezintă ca un lichid mobil, incolor, higroscopic, incombustibil, cu miros de cloroform; p.t. —86,4°; p.f. 86,7°; d4°=1,465; w^=1,4774; viscozitatea la 20°=0,58 cP; constanta dielectrică la 16° e 3,42; solubil itatea în apă la 25° e de
0,1 %; solubilitatea apei în tricloretenă la 25° e de 0,025%.
Cu apa formează un azeotrop cu p.f. 72,9°, cu compoziţia 93,4% tricloretilenă şi 6,6% apă. E solubilă în majoritatea disolvanţilor organici şi ea însăşi e un bun disolvant pentru grăsimi, uleiuri, bitumuri, cauciucuri, răşini. E instabilă în prezenţa aerului şi a luminii, descompunîndu-se în acid clorhidric, bioxid de carbon, fosgen şi dicloracetilenă. Stabilizată cu fenoli, cu amine sau cu terpene nu se mai descompune în prezenţa umidităţii şi nu corodează metalele nici la temperaturi înalte. E stabilă faţă de acizi şi de baze slabe.
Industrial, tricloretilena se obţine prin dehidroclorurarea tetracloretanului, care se realizează fie prin tratare cu baze slabe, fie prin piroliză.
Scindarea cu Ca(OH)2 în formă de lapte de var 10%, în sistem discontinuu sau continuu evită formarea dicloracetilenei explozive:
2	CI2CH-CHCI2-f Ca(OH)2 -* 2 CIHC = CCI2 + CaCI2 + 2H20.
Se lucrează la 50°; viteza de reacţie poate fi mărită prin adăugarea de emulgatori sau lucrînd la temperatura de reflux.
Tricloretenâ se separă prin distilare fracţionată.
Tricloretenâ are acţiune narcotică similară cu a protoxi-dului de azot. La contactul prelungit cu pielea, se absoarbe prin pori şi provoacă leziuni ale acesteia. Deoarece vaporii de tricloretenă pot să treacă în acid clorhidric şi fosgen se recomandă ca spaţiile în cari se lucrează cu tricloretenă să fie bine ventilate. Concentraţia maximă admisă la locul de lucru e de 200 părţi la un milion. Din organism se elimină prin urină, ca acid tricloracetic.
Tricloretenâ se expediază în cisterne de fier; în scopuri medicinale, transportul se efectuează însticlesauînfiole brune.
Principala utilizare a tricloretenei e aceea de disolvant şi agent de extracţie pentru grăsimi, uleiuri vegetale, răşini, ceruri, parafine, sulf, fosfor. Ca disolvant selectiv are aplicaţii la deparafinarea uleiurilor. E şi un bun degresant şi agent de curăţire utilizat în industria textilă, blănărie, pielărie. E utilizată, de asemenea, în numeroase sinteze organice, ca: acid monocloracetic, copolimeri de cloropren, tetracloretenă, pentacloretan. în Medicină e utilizat, uneori, ca narcotic, sau sub numele de C I o r i I e n, contra nevralgiiIor.
Azeotrop ii cu acidul formic, acetic sînt utilizaţi la separarea acestora: dehidratarea alcoolului se poate realiza de asemenea cu tricloretenă. Sin. Tricloretilenă;	1,1,2-Tricloretilenă.
Numiri comerciale: fiTrielina“, „Drawinor, „Westrosol", „Tri-Chlorylen“.
7.	Tricloretilenă. Chim.: Sin. Tricloretenă (v.).
8.	Triclornitrometan. Chim.: CI3CN02. Derivat al metanului. Sin. Cloropicrină (v.).
9.	Tricolor. Gen.: Calitatea unui obiect, a unei suprafeţe, etc. de a avea trei culori.
10.	Triconc, pl. triconcuri. Arh.: Plan de biserică avînd, în partea opusă intrării, trei abside semicirculare: absida altarului, pe axa principală, şi două abside laterale, cîte una de o parte şi de alta a naosului. Acest plan a fost mult folosit în arhitectura romanică şi în cea ortodoxă orientală.
11.	Triconom, pl. triconomuri. Ind. text.: Aparat pentru determinarea desimii tricoturilor, echipat cu o lupă mobilă, un ind icator cu care se urmăresc rînduri le şi şiruri le de ochiuri, şi un contor prin care se înregistrează fiecare rînd sau şir de ochiuri observat.
12.	Tricosan. Chim.: CH3—(CH2)21—CH3. Hidrocarbură parafinică cu 23 atomi de carbon. Are gr. mol. 324,61 ; p. t. 47,7° ;
Trîco
624
T rîcot
p. f. 320,7°; densitatea la punctul de topire 0,778. Se găseşte în parafinele solide din petrol.
Trico. Ind. text.: Legătură de bază a tricotului din urzeală (v. sub Legătură 4).
Tricot. 1. Ind. text.: Ţesături cu aspect de tricoturi, obţinute din fire anumite şi cu legătură specială. Ele pot să fie ţesături simple, jumătate duble şi duble. Aspectul de tricoturi apare sub forma unor dungi longitudinale(v.fig. a) transversale (v. fig.6), oblice (v. fig. c) şi în carouri (v. fig. d). Se întrebuinţează lacon-fecţionarea de îmbrăcăminte groasă.
Tricot, pl. tricoturi. 2. Ind. text.:
Produs texti I cu întrebuinţări asemănătoare celor ale ţesăturilor (v.), obţinut prin buclarea firelor, formarea şi înlănţuirea ochiurilor între ele cari apar în şiruri (c-d) pe direcţia lungimii şi în rînduri (a-b) pe direcţia lăţimii tricotului (v. fig. /). El se caracterizează prin elasticitate, extensibil itate şi permeabilitate la aer. Un ochi izolat, care constituie celula elementară a tricotului, se compune din coaste (2-3 şi 5-6), bucla de ac (3-4-5) şi semibucle de platină (1-2 şi 6-7).
Tricoturile se caracterizează prin natura şi fineţea (v.) firului, cari determină, de exemplu, ca tri-cotul din fir fin de bumbac sau de '■ DisPunera ochiurilor tn şiruri ,	- r■	■	_i	•	x	x	i	în	rînduri.
relon sa fie indicat pentru lenjerie,
pe cînd tricotul din fir gros de bumbac, de lînă, etc. să fie mai apt pentru îmbrăcăminte (v.) exterioară; desimea pe rînduri şi pe şiruri, care se exprimă prin numărul de ochiuri cari se găsesc pe o porţiune de 1,5 sau 10 cm şi care e cu atît mai mare cu cît sînt mai dese acele maşinii de tricotat, mai mică lungimea firului dintr-un ochi şi mai fine firele tricotate; lungimea firului dintr-un ochi, care depinde de desimea ochiuri lor (cu cît intervalul dintre axele a două ace învecinate, adică pasul ochiului, e mai mic, cu atît maşina de tricotat e mai fină şi produce ochiuri mai dese) şi mai ales de evoluţia firului în tricot (legătura tricotului); lăţimea tricotului, care constituie un indicator important pentru industria con-fecţiunilor, unde croirea detaliilor trebuie să se facă cu minimum de pierdere; extensibilitatea care, în general, e dublă în direcţia lăţimii faţă de extensibilitatea în direcţia lungimii şi care poate fi redusă pînă la anihilare prin anumite operaţii tehnologice pentru a da tricotului aptitudini conforme cu unele cerinţe de utilizare; greutatea, care se exprimă ca masă a unui metru linear sau pătrat şi care trebuie să corespundă diferitelor condiţii de utilizare; gro-
simea, rezistenţa mecanică şi elasticitatea, cari depind de destinaţia tricotului şi cari sînt asigurate prin modul de alegere a firelor şi legăturilor (v. Legătură de tricot, sub Legătură 4) corespunzătoare; rularea tricotului, care consistă în tendinţa marginii de a se înfăşură ca un rulou, atrăgînd prin aceasta dificultăţi în procesul de confecţionare ; umplerea volumetrică, exprimată prin raportul (procentual) dintre volumul firului şi al tricotului, influenţînd conductibiIitatea termică şi permeabilitatea faţă de aer a îmbrăcămintei tricotate; densitatea aparentă, care exprimă greutatea unităţii de volum în g/cm3; poro-zitatea, care exprimă procentual golurile de aer din tricot şi care influenţează mult capacităţile de izolare termică, de aerisire, de sorpţie a lichidelor şi de contracţiune; deşirabili-tatea, care se manifestă ca deşirare a firului pe rîndul de ochiuri, reducînd durabilitatea confecţiunilor, şi care e folosită totuşi la desfacerea tricoturilor pentru retricotare sau pentru recuperarea unor rebuturi din industria tricotajelor; contrac-ţiunea care, de exemplu la tricoturile provenite de la tricotezele şi maşinile Jacquard rectilinii ajunge pînă la 38% în lăţime şi care se combate prin tratamente de fixare dimensională cu abur supraîncălzit sau cu aer cald, pentru ca produsele confecţionate să nu se mai deformeze în procesul de purtare; legătura tricotului (v. Legătură de tricot, sub Legătură 4), care rezultă din evoluţia firelor în fazele tricotării şi care poate fi: principală, derivată, sau secundară. Astfel de legături sînt: tricot simplu, patent, links, cu efecte, ajur, semiajur, ananas, semiananas, etc. (v. şi sub Legătură 4).
După natura fibrelor componente, se deosebesc tricoturi de bumbac, de lînă, de viscoză, de fibre din polimeri sintetici sau de amestecuri preparate din aceste feluri de fibre.
După structura tricoturilor, modul de alimentare cu fire a acelor maşinilor de tricotat (v. Tricotat, maşină de —) şi după extensibilitate, elasticitate şi desirabiIitate, se deosebesc: tricoturi dintr-un fir mai extensibile şi uşor de deşirat, la cari formarea ochiurilor pe un rînd se face succesiv pe măsură ce un fir (simplu, dublat, triplat, etc.) a fosi. depus şi buclat pe tijele acelor de tricotat (v. Ac de tricotat); tricoturi din urzeală, mai puţin extensibile şi greu deşirabile, la cari formarea ochiurilor pe un rînd se face simultan, dintr-un număr de fire alimentate de pe suluri cu urzeală (v. SuI 2).
După forma de realizare pe maşinile de tricotat, se deosebesc : tricoturi metraj şi tricoturi în panouri (bucăţi) (fasonate sau semifasonate). Tricoturile metraj au formă plană sau tubulară şi din ele se croiesc şi se confecţionează articole de tricotaje: cămăşi, bluze, etc. Tricoturile fasonate sînt realizate în forma necesară în procesul de purtare (ciorapi, băşti, fulare, etc.) direct pe o maşină de tricotat, fără a fi necesare croirea şi asamblarea detaliilor. Tricoturile semifasonate sînt realizate pe maşini de tricotat în formă apropiată de cea a produselor finite, necesitînd doar unele completări (încheierea ciorapilor pentru femei, aplicarea vîrfurilor la unele modele de ciorapi, etc.).
Tehnica tricotării permite obţinerea tricoturilor cu aspecte variate: simple, cu desene de culoare (cu dungi), cu desene în relief (ajurate), căptuşite (cu suprafaţa pufoasă) pe o parte sau pe ambele părţi (fără să fi fost necesară scămoşarea), scămoşate, pluşate, imitaţie de piele, imitaţie de blană, etc.
Redarea tehnicii tricotării diferitelor legături (reprezentarea tricoturilor) se face prin reprezentarea grafică (v. Patron 1).
c	d
Legătură pentru o ţesătură tricot, o) cu dungi longitudinale: b) cu dungi transversale: c) cu dungi oblice; d) cu figuri (carouri).
-QQ Q Q
smR
Tricot
625
T ricot
Reprezentarea grafică poate fi: analitică, schematică, cifrică, de efect şi tehnologică.
UiU\ /	\	i
JuUU U^ lU
- ,	.	/	l	I	'	/'	\	H \ I I / ţ li \ I
*	UrV,
15 \Ii\ l > /\/\\ i w\ \ /\ /Îl// ,
4 / QLf^THrMi
IM
*	U Ut( U W U 1 f /
!f> iO ^jO <n\
*	uwmttr\ ti Im \ n i
s WUUUUU^1 U'	/>	,,,.. w
'uuuuuwmi
I p n
—	1/	Lj	(	/	1/	I
jjIM Vi HIIH^
!U
l/y
ft
uwwWwwl, , ,,
\ I \ / \ I ' i \ i\ i\ i\ , 3	4 5 e 7	8	S	10	11	12	13	ft	ÎS
II. Reprezentarea analitică a tricoturior
Numirea efectului în tricot	Rîndurile	Şirurile
Patent	! 1—3	1-5
Jacquard pe o fontură	I 1...4 I	7—10
Semifang	1—4	11—15
Ochiuri lungi	4—6	1— 5
Vanisare prin schimbare	5-6	6--15
Vanisare prin flotare	7-10	1— 7
Intarsia	7—10	8—15
Deplasare laterală	11—13	1— 5
Fang	11—13 i	6—10
Interlock	11—15	12—15
Ananas	’ 14—16	1— 2
Semiananas	14—16 !	4—5 si 6-7
Ajur	15 |	9
Semiajur	; 16	11
Ajur propriu-zis	16—20 j	13—15
Jacquard de pe două fonturi	17—20 |	1- 7
Tricot cu fir de căptuşeală	17—20 I	8-12
Reprezentarea schematica consistă în desenarea simplificată a tricotului pe hîrtie punctată, în cazul tricoturilor din urzeală, indicîndu-se prin linii pline mersul barelor cu pasete prin faţa şi prin spatele acelor de tricotat (v. fig. ///). Tricoturile dintr»uft fir se reprezintă schematic pe hîrtie specială de compoziţie (cu pătrăţele), indicîndu-se prin semne con-venţionale (x. #, O. A. □,
Hi* UD* e*c.) ochiurile cari formează desenul de culoare sau în relief al tricotului. Felul legăturii se precizează prin marcarea corespunzătoare a semnelor convenţionale în interiorul pătrăţelelor (v. fig. IV).
Reprezentarea cifrică consistă în indicarea prin cifre a zalelor lanţurilor de comandă cari determină deplasarea laterală a barelor cu pasete (indicarea spaţiilor dintre acele pe cari se depun firele de urzeală), în cazul tricoturilor din urzeală (v. fig. V), şi traiectoria deplasării laterale a fonturii în cazul tricoturilor dintr-un fir (v. fig. VI).
Reprezentarea de efect (tricoturi dintr-un fir şi tricoturi din urzeală) se execută pe hîrtie cu pătrăţele, indicîndu-se în culori sau semne convenţionale efectele de pe faţa tri-
III. Reprezentarea schematică a tricoturilor din urzeală.
Bj, B.,, Ba şi B4) bare cu pasete; 0, 1, 2,•••7) notaţia intervalelor între acele de tricotat la maşinile rapide; 0, 2, 4—M) notaţia la maşinile Raschel.
Reprezentarea analitică arată evoluţia reală a firelor în şirurile şi în rîndurile de ochiuri ale tricotului şi se execută pe hîrtie albă obişnuită sau pe hîrtie cu semicercuri auxiliare (V. fig. II).
Şiruri: 1 2 3 H 5 B 7 8 S 10 11 12 13 H 75
IV. Reprezentarea schematică a tricoturilor dintr-un ifr
cotului (ochiurile cari formează desenul de culoare sau în relief) (v. fig. VII).
Reprezentarea tehnologică, în cazul tricoturilor dintr-un fir cu efecte Jacquard de culoare, se execută pe hîrtie cu pătrăţele, indicîndu-se în culori sau prin semne convenţionale modul de perforare a cartelelor jacquard sau montarea cuielor pe tamburele desenatoare, pentru realizarea rîndurilor de
40
Trîcot ajur
626
Tricota re
Tricoturile metraj se împachetează pliate în falduri sau sub formă de rulouri, cu ochiurile dispuse în linie dreaptă şi în straturi suprapuse exact (fără alunecare, nedărîrnate).
Sfrul 1
4 5 S 7 8
Cart e/s Jacquard pentru cu/oarea roşu (a) Car te ta Jacquard pentru cu/oarea verde (b)
I	Carteta Jacquard pentru cu/oarea a/bas/ru (cj
VIII.	Reprezentarea tehnologică.
I,	II. UI) rînduri de ochiuri; 1, 2	8)	şiruri	de	ochiuri.
V. Reprezentarea cifrică a tricoturilor din urzeală.
0,1,2,	14)	înălţimea	zaieior	ianţuriior	desenatoare	(de	comandă);	R)	ma-
şina Raschel; r) maşină rapidă.
ochiuri cari compun un raport de desen (v. fig. VIII). Sin. Reprezentare de efect desfăşurată.
VI. Reprezentarea cifrică atraiectoriei deplasării laterale a fonturii.
0, 1,2) numărul de paşi de ac cu cari sedep'asează fontura
Rînd ut nr Bîndut R Rînd ui I
VII. Reprezentarea de efect.
1,11,111) rînduri de ochiuri; 1, 2	8) şiruri de ochiuri.
Reprezentarea secţiunii rîndului de ochiuri, în special în cazul tricoturilor dintr-un fir produs pe maşini de tricotat cu două fonturi, se execută pe hîrtie albă obişnuită (v. fig. IX).
| Ac în /ucru	A buclă reţinu/â(fyng)
• Ac fn repaus	^ Ochi normal
^ Segment de f/r care flotează
IX.	Reprezentarea secţiunii rînduiui de ochiuri,
1.	~ ajur. Ind. text. V. sub Legătură 4.
2.	~	patent.	Ind. text. V. sub Legătură 4.
3.	~	urzit. Ind. text.:Sin. Tricot din urzeală. V.	sub Tri-
cot, şi sub Tricotat, maşină de
4.	legătură de ~.lnd. text. V. sub Legătură 4.
5.	Tricotaje.	Ind. text.: Produse de îmbrăcăminte	obţinute
direct	la	maşina	de tricotat (de ex.: ciorapi, băşti,	etc.) sau
prin confecţionarea din tricot (v.) (de ex.: lenjerie, corsete, etc.). în funcţiune de destinaţie, se deosebesc: tricotaje lenjerie (cămăşi, combinezoane, etc.), ciorapi pentru copii, bărbaţi şi femei, tricotaje de îmbrăcăminte exterioară (jachete, pulovere, băşti, imitaţie de blană, mănuşi, căciuli, etc.), tricotaje pentru scopuri decorative (perdele, dantele, etc.) şi tricotaje medicinale (ciorapi şi corsete, lenjerie antireuma-tică, etc.).
6.	Tricotare. 1. Ind. text.: Operaţie manuală sau mecanizată de producere a tricoturilor din fire textile.
Transformarea manuală a firelor în tricoturi se realizeaza cu ajutorul unor andrele. Buclarea firelor şi transformarea lor în ochiuri se obţine prin mişcarea degete lor mîinilor şi a andrelelor (v. fig. I).
Transformarea mecanizată a firelor textile în tricoturi se realizează la maşini de tricotat (v. Tricotat, maşină de ~).
în procesul de formare a tricotului — respectiv în formarea ochiurilor de tricot — se succed, în principiu, următoarele faze: retragerea ochiului nou pe tija acului (trecîndu-l în poziţie de ochi vechi), depunerea unui fir nou pe acele de tricotat, du-după care în unele cazuri urmează buclarea firului nou printre ace, introducerea firului sau a buclei noi sub cîrligul acului, presarea cîrligului la ac (închiderea limbii acului), trecerea' ochiului vechi peste cîrligul (limba) acului, aruncarea ochiului vechi peste capul acului sau, în alte cazuri, buclarea firului şi formarea ochiului nou se obţin prin tragerea firului nou prin ochiul vechi.
După succesiunea fazelor din procesul de formare a ochiurilor de tricot, se deosebesc: tricotare pe principiul buclării iniţiale a firului, caz în care după faza de depunere a fi ru lu i, firul e buclat (ondulat) pe acele de tricotat cu ajutorul platinelor de buclare (v. fig. II).
Tricotare pe principiul buclării ulterioare a firelor (principiul croşetării), caz în care ochiurile de tricotat se formează
Transformarea manuală , în tricoturi.
1) andrele.
irelor
Tricotare	627	Tricotat,	maşină	de
prin tragerea firelor prin ochiurile vechi — buclarea firelor producîndu-se ca fază ultimă (v. fig. III). în tricot nu se
//. Formarea ochiuriior de tricot prin buclare iniţială. a) retragere; b) depunerea firului; c) buclarea firului nou; d) introducerea buclei sub cîrligu! acului; e) presarea cîriigului; f şi g) trecerea ochiului vechi pe cîrligul acului; h) aruncarea ochiului vechi peste capul acului; 1) ac cu cîrlig; 2) ochi vechi; 3) fir nou depus; 4) presă; 5) platină de buclare; 6) platină de aruncare; 7) rotiţă de retragere.
vede şi nu mai poate fi identificată succesiunea fazelor de formare a ochiurilor.
tricotarea propriu-zisă (v. Tricotare 1, şi Tricotat, maşină de ~) din fire crude sau vopsite, după care urmează controlul la rampă, sortarea, repasarea (v.) şi uneori calandrarea (v.); confecţionarea tricotajelor (v.) din tricot metraj (tăierea şi controlul detaliilor; pregătirea pachetelor cari cuprind detaliile feţelor, ale căptuşelilor, şi garniturile pentru fiecare tricotaj; asamblarea detaliilor cu cusătură elastică, incluziv aplicarea nasturilor, a butonierelor, etc.; controlul şi sortarea; aplicarea, călcarea şi asamblările mărunte; coaserea butonierelor, a nasturilor, etc. la tricoturile fasonate şi semifasonate) (v. Tricot); finisarea tricotului şi a tricotajelor, care cuprinde lucrări cari se execută (de la caz la caz)^ în formele: albire (v. Albire 2), vopsire (v. Vopsirea materialelor textile), calandrare (v.), scămoşare (v.), termofixare (v.) a dimensiunilor — în cazul tricoturilor 100% din fibre poliami-dice şi poliesterice (v. Fibră sintetică)—, piuarea (v.)—în cazul ciorapilor (v. schemele I şi II, p. 628).
2.	Tricotat, ac de ~.lnd. text. V. Ac de tricotat.
3.	Tricotat, maşina de Ind. text.: Maşină de uz casnic sau industrial. folosită pentru realizarea tricotulu i (v. Tricot 2) din fire textile. în general, maşinile de tricotat sînt constituite din următoarele părţi: grupuri de mecanisme pentru formarea ochiurilor ; dispozitive de antrenare, de transmitere a mişcării, de creare a desenelor şi a altor efecte, de debitare şi colectare a tricoturilor (numai la anumite maşini); mecanisme, de pornire şi de oprire a maşinii. — Mecanismele pentru formarea ochiurilor, într-o ordine dependentă de felul legăturii (v. Legătură de tricot, sub Legătură 4), cuprind : un număr mare de ace de tricotat (v.), dispuse în fonturi, unul lîngă altul, pe tijele cărora sînt depuse firele pentru buclare şi în cîrligele cărora sînt reţinute temporar buclele noi, în vederea aruncării peste ele a buclelor vechi; platine de buclare, cari buclează(ondulează) firul întîlnit de ele în intervalele dintre ace, putînd fi acţionate de o bară a platinelor ; platine de egalizare, cari completează formarea buclelor şi egal izează mărimea buclelor în toate intervalele dintre ace, fiind acţionate de bare proprii; platine de aruncare, cari împing ochiurile vechi spre vîrfurile acelor şi le aruncă peste cîrligul sau peste limba acelor (v. Ac de tricotat); platine de reţinere, cu bare proprii, cari fixează (reţin) ochiurile vechi
III.	Formarea ochiuriior de tricot
a)	retragerea ochiurilor pe tijele acelor; b şi c) depunerea firului pe ac; d) vechi peste cîrligul acului; g) aruncarea; h) buclarea; 1) ochi
i.	Tricotare. 2. Ind. text.: Totalitatea operaţiilor pentru transformarea firului în tricot şi apoi în tricotaje (v.). Dintre aceste operaţii, mai importante sînt următoarele: bobinarea (v.) firelor, care se face pentru pregătirea bobinelor necesare alimentării maşinilor de tricotat şi a urzitoarelor (v. Urzire);
pe principiul buclâr;i ulterioare.
introducerea firelor sub cîrligele acelor; e) presarea ; f) trecerea ochiurilor vechi ; 2) ace cu cîrlig ; 3) fire de urzeaiă; 4) pasete ; 5) presă.
pe tijele acelor în timp ce se face alimentarea cu fir pentru bucle noi (la unele tipuri de maşini de tricotat există p I a-tine universale, cari îndeplinesc funcţiuni mixte); conducătoare de fir cari, în cazul tricoturilor dintr-un fir (v. sub Tricot 2), depun firul succesiv pe tijele acelor (transversal
40*
Tricotat, maşină de
628
Tricotat, maşină de —
I. Schema procesului tehnologic al fabricării ciorapilor Cotton
Procedeul in doua faze
Procedeul într-o singură faza
Procedeul într-o faza jumătate
Depozitul de materii prime al secţiei (climatizarea materiei prime) J
_ __
Bobinare
Tricotar.ea lungimii
Pregătirea pentru înşirarea pe aparatele pieptenilor de transfer
I Înşirarea pe apara- j te şi trecerea cio- ; I rapilor pe pieptenii j de transfer j
Tricotarea tălpii
I £
încheiatul vîrfutui
| încheiatul călcîiului j şi al vîrfului j
Cusutul lungimii
Repasare
Sortare
Sortare
Magazia de semifabricate a secţiei de vopsire
Albire
Fierbere, vopsire şi spălare
Stoarcerea prin centrifugare
| Numărarea şi alegerea pe mărimi
Formarea şi eventual apretarea
Repasare
[ Sortarea în perechi j şi pe calităţi
j Coaserea perechilor (ciucurit)
Marcare
Tricotarea lungimii şi a tălpii !
Tricotarea călcîiului 1
încheiatul călcîiului cu talpa
Fixarea ciorapilor din fire sintetice
împăturire, introducerea în plicuri şi în cutii
H. Schema procesului tehnologic al fabricării ciorapilor pe maşini circulare automate
Procedeul în două faze -
- Procedeul Intr-o faza
Bobinarea firelor
Tricotarea manşetelor
^Tricotarea manşetei sau a bordurii cu fir de cauciuc, a carîm-bului, călcîiului, tălpii şi vîrfului i de ciorap
Tricotareacarîmbului, a călcîiului, a tălpii şi a vîrfului de ciorap
întoarcerea şi tăierea firelor flotante de la întărirea talonului şi a tălpii
încheiatul ciorapului la vîrf
Repasare şi întocmirea partidelor (loturilor)
--“►J Coaserea man-| şetei dublate I sau a tivului cu — I eiastic introdus
Vopsire sau albire l
Stoarcerea prin centrifuga
Formare (călcare), eventual apretare şi presare
Fixarea ciorapilor din fire sintetice
Repasare cu aţă l«	 Sortarea în perechi şi pe la culoare —► ] calităţi		y N		Repasare cu aţă la culoare
		
| Coaserea perechilor (ciucurit)		
		
| Măsurarea tălpii ciorapilor j împerechiaţi		
		
J Marcarea (stampilarea)	Î	
		
j împăturirea (împachetarea)		
1		
Ambalarea în cutii sau în pachete
pe lungimea lor), iar în cazul tricoturilor din urzeală (v. sub Tricot 2), alimentează simultan toate acele corespunzătoare unei bare de pasete (v. Pasetă), care efectuează o anumită mişcare pentru depunerea firelor de urzeală pe ace (fiecărui ac îi corespunde o pasetă); prese cari, într-o anumită fază acidului de formare a ochiurilor, apasă pe cîrligele âcelor închizîndu-le, în vederea aruncării ochiurilor vechi peste capetele acelor; lacăte de lucru, cari întrunesc ansambluri de came destinate să determine mişcarea în spaţiu şi în timp a acelor cari, la unele tipuri de maşini de tricotat, sînt mobile; mecanisme Jacquard, consistînd d in roţi desenatoare, tambure desenatoare sau cartele pentru selectarea individuală şi introducerea în lucru aâcelor, a preselor sau a pasetelor unor tipuri de maşini de tricotat (în vederea producerii tricoturilor cu desene de culoare, a deşertelor în relief sau mixte). Toate aceste organe de lucru alcătuiesc pe maşină grupuri num ite capete de lucru, iar pe fiecare capăt de lucru se efectuează în mod independent un produs tricotat.
Fineţea maşinilor de tricotat, care caracterizează desimea acelor în fonturi, e determinată pentru
Clasificarea maşinilor de tricotat
Tricotat, maşină de —
629
Tricotat, maşină de
calitatea produselor tricotate, pentru fineţea corespunzătoare a firelor şi pentru mărimea acelor de lucru. în acest scop, maşinile de diferite tipuri se construiesc în mai multe variante de fineţe, fiecare dintre ele putînd să lucreze cu o anumită mărime şi desime de ace.
Fineţea maşinilor de tricotat se exprimă prin sisteme convenţionale de numerotare, şi anume: sistemul englez f i n (simbol Ef sau E), care indică numărul de ace aflate pe un ţol englez (25,4 mm) şi care e folosit, în general, la maşinile circulare şi rectilinii echipate cu ace cu limbă; sistemul englez gros (simbol Eg sau gg, gauges), care indică numărul de ace pe un ţol şi jumătate englez (38,1 mm) şi care e folosit la maşinile de tricotat Cotton; sistemul saxon fin (simbol Sf), care exprimă numărul de ace pe distanţa de un ţol saxon (23,6 mm); s i ste m u I saxon gros (Sg), care exprimă numărul de ace pe distanţa de doi ţoii saxoni (47,2 mm), la maşinile Raschel; sistemul francez gros (Fg), care indică numărul de ace pe un ţol şi jumătate francez (41,67 mm), la unele maşini circulare cu maieze; sistemul francez fin, care arată numărul de ace pe un ţol francez (27,78 mm) şi care se aplică ia maşinile cu mai mult decît 19 ace/ţol; sistemul metric (M), care arată numărul de ace pe 100 mm din fontură; sistemul Saladar (simbol S), care indică în zecimi de milimetru distanţa dintre acele vecine (pasul de ac); sistemul MID (metric, internaţional d i r ect), care indică valoarea pasului de ac, exprimată în sutimi de milimetru (de ex. o maşină de tricotat cu fineţea 18 în sistemul Ef, avînd pasul acului P=1,41 mm, în sistemul MID va avea fineţea 141).
Maşinile de tricotat se clasifică după mai multe criterii (v. Schema), ţinînd seamă de următoarele elemente: structura fundamentala a tricotului produs (dintr-un fir sau din urzeală); numărul fonturiior (una sau două); forma fonturii (rectilinie sau circulară); felul acelor folosite (ace cu cîrlig, ace cu limbă, etc.); fineţea maşinii, exprimată prin numărul de ace pe o anumită porţiune a fonturii; dispozitive speciale (pentru vanisat, pentru desene de culoare, pentru desene în relief, etc.); modul de acţionare (manual sau m e c a n ic).
Maşinile pentru tricoturi dintr-un fir pot fi rectilinii sau circulare, fiecare dintre ele putînd fi construită cu ace cu cîrlig sau cu ace cu limbă.
Principalele maşini rectilinii de tricotat cu ace cu cîrlig sînt: maşina Lee, maşina Paget, maşina Cotton cu o fontură, maşina Cotton cu două fonturi, etc.
Maşina de tricotat Lee e acţionată prin forţa musculară pedalieră, fiind constituită dintr-un schelet de lemn care susţine mecanismele de formare a ochiurilor şi dintr-un sistem de antrenare cu pedale (v. fig. /).
Conducătorul de fir 1 se deplasează de la un capăt la celălalt al maşinii şi depune firul transversal pe tijele acelor 2, fixate în fontură 3 prin plăcuţele metalice 4; platinele de buclare 5 efectuează buclele succesiv şi numai'parţial (numai în intervalele cu soţ sau fără soţ dintre ace), completarea lor şi egalizarea mărimii lorfăcîndu-	/.	Maşina	de	tricotat	Lee.
se cu alte platine (de egalizare) 1) conducător de fir; 2) ace; 3) fon-într-0 fază următoare; presa 6, tură; 4) plăcuţă (plumb) de fixarea în faza de retragere a buclelor acelor; 5) platine de buclare; 6) presă, noi, apasă pe vîrfurile acelor.
Maşina de tricotat Paget e acţionată mecanic şi e echipată cu ace cu cîrlig, cu fontură rectilinie şi mobilă, cu platine de
buclare montate într-un pieptene Iimitator, cu platine de aruncare, etc.
Maşina de tricotat Cotton cu o fontură se caracterizează prin poziţia verticală a fonturii, prin numărul mare de capete de lucru (productivitate mare) şi prin gradul înaintat de coordonare a mişcărilor principalelor organe de lucru. Toate piesele grele şi mobile ale maşinii sînt situate în partea inferioară a ei şi sînt acţionate de un arbore principal, ceea ce permite un mers sigur şi liniştit. Maşina are mai multe capete de lucru, putînd produce simultan 2-**40 de bucăţi. Poziţia verticală a fonturii permite ca, pe măsură ce se produce,’ tricotul să se deplaseze orizontal, acesta putînd fi controlat în timpul lucrului. Depunerea firului din care urmează să se formeze ochiurile tricotului se face pe un număr diferit de ace, ceea ce permite tricotarea după un contur stabilit. Prin depunerea limitată a firului pe un număr variabil de ace — prin îngustări şi lărgiri determinate de transferarea ochiurilor de pe unele ace pe altele vecine —, se pot realiza produse tricotate fasonat (v. Tricot) cu margini nedeşirabile.
Capul de lucru al maşinii Cotton cuprinde (v. fig. II):
o	serie de ace cu cîrlig 1, cari sînt fixate în fontură 2 prin plăcuţe; conducătorul de fir 3, care depune firu I pe ace; platinele de buclare 4 (în număr egal cu jumătate din numărul intervalelor dintre ace), cari alternează cu platinele de egalizare 5 (în număr egal cu jumătate din numărul intervalelor dintre ace), fiind mobile în canalele din cutia platinelor; presa 6, care menţine închise cîrligele, reţinînd buclele noi, în timp ce platinele de aruncare 7 trec ochiurile vechi peste capetele acelor; âcele de îngustare 8, cari transferă ochiurile de pe unele ace pe âcele vecine; dispozitive speciale, cari servesc la acţionarea conducătoarelor de fire suplementare, necesare la producerea în tricot a dungilor transversale de culoare sau la producerea tricotului vanisat; dispozitive şplit, cari permit realizarea dungilor longitudinale din fire vopsite şi de fineţe diferite; dispozitive de ajurare, cari permit obţinerea tricoturilor cu desene în relief, şi dispozitive Jacquard, cari permit obţinerea tricoturilor cu desene, cu ajur sau mixte. Echiparea maşinii cu ace cu cîrlig face posibilă tricotarea unui produs de mare fineţe.
Maşina Cotton e folosită pentru tricotarea articolelor de lenjerie, a ciorapilor pentru femei, copii şi bărbaţi şi, în special, pentru tricotarea articolelor de îmbrăcăminte exterioară.
Maşina de tricotat Cotton, cu două fonturi, are 6---20 de capete de lucru cu cîte o fontură cu ace în plan vertical şi altă fontură cu ace în plan orizontal. Fiecare fontură e echipată cu cîte un dispozitiv pentru îngustarea şi lărgirea tricotului, prin transfer de ochiuri. Produsele acestei maşini au aspect de faţă pe ambele părţi şi sînt foarte elastice.
Principalele maşini circulare detri cotat cu ace cu cîrlig sînt: maşinile cu maieze, maşinile cu platine universale, maşinile cu roţi de buclare tip M.T., maşinile cu ace mobile dirijate de conducătoare de ace (şibăre) şi maşinile circulare cu două fonturi. Fontură (sau fonturile lor), cu diametrul de 8--*54 ţoii (mai frecvente cu diametrul de 15--*26 ţoii), susţine 2***36 de sisteme de lucru dispuse la
//. Maşină Cotton.
1) ac; 2) fontură; 3) conducător de fir; 4) platină de buclare; 5) platină de egalizare; 6) presă; 7) platină de aruncare; 8) ac de îngustare; 9) platină de lovire; 10) pîrghie de lovire; 11) cutia platinelor.
Tricotat, maşină de —•
630
Tricotat, maşină de —
intervale egale, astfel că ia o rotaţie a sa se pot produce 2***36 rînduri de ochiuri în tricoturi	tubulare	simple,	cu	o	faţă.
Produsele realizate, în general,	cu	fir	de	căptuşeală,	sînt
apte a fi scămoşate în vederea utilizării lor la confecţionarea treningurilor, a lenjeriei de iarnă, a căptuşelilor pentru şoşoni şi pentru cisme de cauciuc.
înainte de a fi folosite la confecţiuni, tricoturile obţinute la maşinile circulare trebuie supuse unui tratament umido-termic la calandre (v.), pentru fixarea dimensiunilor (calandrul cu pîslă realizînd o stabilitate dimensională mai bună).
Maşina circulară cu maieze cuprinde (v. fig. III): o fontură circulară mobilă 1, în care sînt fixate radial, prin plăcuţe înşurubate, ace cu cîrlig şi cu călcîie de fixare 2, o serie de maieze (v.) de forma unor tobe 4, cari se rotesc în jurul unui ax 5 şi cari susţin platinele de buclare sprijinite pe două discuri 7 şi 8; o coroană dinţată
9,	care transmite maiezei mişcarea de rotaţie de la fontură acelor; o piesă 10, de forma unei came, pe care se sprijină platinele prin scobitura de la capete şi care obligă platinele să execute, afară de rotaţia în jurul axului maiezei, o deviere pentru buclarea firului depus pe tija acelor ; o camă 11, care serveşte ia reglarea desimii ochiurilor, obligînd platinele să pătrundă mai mult sau mai puţin în intervalele dintre ace, determinînd astfel formarea de bucle de platină corespunzătoare; cîte un conducător de fir la fiecare maieză şi cîte o presă
12,	de forma unei roţi, care apâsă rotaţia fonturii, ajung în dreptul aruncare 13, situate cîte una în dreptul fiecărui interval dintre ace, fi ind acţionate de o camă; un controlor pentru oprirea maşinii în cazul ruperii unui fir» consistînd dintr-o sîrmă cu cîrlig susţinut de fir (cînd firul se rupe, controlorul cade, oprind prin aceasta funcţionarea maşinii); un dispozitiv de control (v. fig. IV) al ochiurilor din tricot, consistînd dintr-un palpator elastic care pătrunde în fiecare ochi gata făcut şi care acţionează, în cazul lipsei ochiului, asupra dispozitivului de oprire a maşinii prin intermediul baghetelor; un dispozitiv de tras tricotul, consistînd dintr-un cerc susţinător şi o serie de perii oscilante, a căror acţionare se face prin intermediul unei came montate pe arborele principal al maşinii; un coş colector, care e antrenat de tricot şi care se roteşte simultan cu fontură; o coroană dinţată (de bronz), montată în partea superioară a maşinii, fiind destinată să asigure rotirea fonturii, antrenarea maiezelor în mişcare de rotaţie şi a furnisoarefor (v. Furnisor) de fir; O serie tru transmiterea informaţiei la dispozitivul de platine de buclare pentru	de	oprire	automată	a maşinii,
tricot pluş cari, afară de
csobiturile obişnuite pentru a putea fi împinse de maieze în lucru şi apoi retrase din lucru, afară de nasul şi gîtul pentru buclare, mai au un al doilea gît pentru buclarea firului de pluş ;
dispozitive speciale (prese desenatoare, schimbătoare automate ale conducătoarelor de fir, introducătoare în lucru ale firului de căptuşeală —• şeneze —, mecanisme de vanisat, ace cu cîrlig răsucit pentru producerea tricoturilor cu ochiuri răsucite, dispozitive automate pentru schimbarea conducătoarelor de fir — ringel — cu două şi cu patru conducătoare de fir, în scopul obţi-nerii tricoturilor cu desene transversale de culoare); maieze cu platine speciale pentru obţinerea tricoturilor cu pluş din bucle ; roţi-presă pentru obţinerea tricoturilor cu ajur. Sin. Maşină circulară franceză.
Maşina circulară cu platine universale e asemănătoare cu maşina cu maieze, de care se deosebeşte prin următoarele; funcţionează cu platine cu funcţiuni multiple (buclare, aruncare, etc.), aşezate într-o coroană cu canale'echidistante (puţin înclinată faţă de planul fonturii) şi acţionate, în mişcarea lor de ridicare, coborîre şi culisare printre ace, de către un ansamblu de came (lacătul platinelor); are productivitate mai mare din cauza posibilităţii de folosire a unui număr fmai mare de sisteme de lucru, dat fiind că pentru formarea ochiurilor organele necesare dintr-un sistem ocupă un spaţiu mai redus. Sin. Maşină circulară germană.
Maşina circulară, cu roţi de buclare, tip M.T., se caracterizează prin aşezarea acelor în poziţie verticală şi prin lipsa platinelor de buclare, acestea fiind înlocuite cu roţi de buclare. Sin. Maşină circulară engleză.
Maşina circulară cu ace cu cîrlig mobile se evidenţiază prin productivitate mare (posedă 30---60 de sisteme de lucru la un diametru de 30 ţoii al fonturii şi execută 300---1100 de rînduri de ochiuri pe minut) şi prin aptitudinea de a realiza tricoturi vanisate cu fire de căptuşeală, de calitate superioară.
Maşina circulară cu două fonturi (cu un cilindru şi un disc sau cu doua cilindre) se caracterizează prin folosirea acelor cu cîrlig fixe sau mobile, situate pe fonturi circulare plane sau tronconice (cazul maşinii Ribana) şi prin aptitudinea de a produce tricoturi patent de mare fineţe.
Principalele maşin de tricotat cu ace cu limbă sînt: maşini rectilinii (numite şi tricoteze rectilinii) cu două fonturi cari fac între ele un unghi de 90-•-100°sau cari sînt în acelaşi plan orizontal „faţă în faţă“ (links), avînd ace cu limbă cu cîte douăcapete ; maşini circulare cu ace cu limbă, printre cari mai cunoscute sînt tricoteza circulară, maşina circulară automată pentru ciorapi şi maşina pentru băşti.
Principiul de construcţie şi de funcţionare al maşinilor cu ace cu limbă pentru tricoturi se bazează pe una dintre următoarele soluţii: crearea unui dispozitiv mobil (s a n i a c u lacăte) capabil să mişte succesiv âcele în şanţurile din fontu-rile fixe — sau utilizarea unui dispozitiv fix (m a n t a u a cu lacăte), capabil să acţioneze asupra acelor aduse în raza de acţiune a sa, prin rotaţia fonturii.
Maşina rectilinie de tricotat, destinată producerii tricoturilor fasonate (mănuşi, ciorapi, băşti) şi tricoturilor metraj, prezintă următoarele particularităţi: montarea lacătelor de ace pe
o	sanie care acoperă fonturi le pe toată lungimea lor de 80---1830 mm, gruparea mecanismelor de formare a ochiurilor în 1-**3 sisteme de lucru şi posibilitatea acţionării lor prin comandă centralizată (cazul maşinii rectilinii automate); efectuarea a 1»«»3 rînduri de ochiuri la fiecare deplasare într-un sens a săniei ; aptitudinea de a produce tricoturi cu efecte de culoare prin desene mari, bine conturate (maşina rectilinie Intarsia); existenţa, la maşinile rectilinii links, a două conducătoare de ace (un conducător la o fontură, iar celălalt la fontură opusă), fiecare ac fiind deservit de ambele conducă-
III. Maşină circulară cu maieze^ 0 fontură; 2) plăcuţe de fixare a acelor pe fontu ră; 3) ace cu cîrl ig; 4) maieză; 5) axul maiezei; 6) platine de buclare; 7, 8 şi 10) şaibe; 9) coroană dinţată; 11) camă pentru reglarea fineţii ochiurilor; 12) presă; 13) platină de aruncarea ochiurilor.
pe cîrligul acelor cari, prin ei; o serie de platine de
IV. Controlor de ochiuri.
1) palpator elastic; 2, 3, 4 şi 5) tije pen-
V. Fonturile tricotezei rectilinii. 1 şi V, 3 şi 3') ace cu limbă; 2 şi X) dinţi pentru aruncarea buclelor ; 4) tricot.
Tricotat, maşină de —
631
Tricotat, maşină de —
toare deoarece, în anumite faze de formare a ochiurilor, âceie unei fonturi pătrund în fontura ceaialtă (v. fig. V). Sin. Trico-teză^ rectilinie.
Âceie de tricotat ale maşinilor rectilinii sînt menţinute la un anumit nivel — pentru a fi acţionate de camele săniei cu lacăte — prin limitatoarele de ace, numite şi stopere.
Maşina circulară de tricotat se caracterizează prin următoarele: forma circulară a fonturilor (o fontura sau două fonturi), cari sînt fixe sau mobile şi cari grupează 1---4 sau 6"*24 sau 48---240 de sisteme de lucru cu ace cu I imbă, produsul for fiind tricot tubular metraj sau bucăţi despărţite prin rînduri de ochiuri separatoare; aptitudinea ei de a produce tricoturi patent (v. sub Legătură de tricot, sub Legătură 4), pentru cari se folosesc două fonturi, dintre cari una e cilindrică şi echipată cu ace verticale, iar cealaltă în formă de disc şi echipată cu ace orizontale, cari alternează cu acele cilindrului, formînd cu ele unghiuri drepte (v. fig. VI).
tului, ca urmare a lucrului pe două sectoare în fiecare sistem, în cuprinsul unui sector operînd un singur fel de ace (cele scurte sau cele lungi); funcţionează, în vederea formării ochiurilor de tricot patent, cu un singur sector din lacătul discului şi necesită, pentru ochiurile de tricot interlock, cooperarea ambelor sectoare ale lacătelor celor două fonturi, astfel că la o rotaţie a maşinii sa se producă un rînd de ochiuri cu legătură interloc; prezintă posibil itatea buclării succesive pe acele cilindrului şi acele discului (buclare nesimultană), (v. fig. Vil), care permite folosirea firelor de mare fineţe şi cu sarcină de rupere mică pentru obţinerea, ca urmare, a unor tricoturi cu ochiuri
W~72mm g"
VI!. Buclare succesivă.
A) traiectoria acelor din disc; 8) traiectoria acelor din cilindru ; 1 şi 2) puncte de buclare.
VIU. Buclare simultană.
A) traiectoria acelor din disc; 6) traiectoria acelor din cilindru; 1 şi 2) puncte de buclare,
VI. Formarea ochiurilor de tricot pe maşini circulare cu două fonturi. a) retragere; b) depunerea firului nou; c) introducerea firului sub cîrligul acului din cilindru; d) presareali mbi acului din cilindru; e) presarea limbii acului din disc; f) buclarea firului pe acul din cilindru; g) buclarea firului pe acul din disc.
Se deosebesc următoarele tipuri de maşini circulare cu ace cu limbă: maşini cu diametru mic (2***7 ţoii), cari servesc la producerea manşetelor (Rundrender) cu legătură patent (mai ales pentru ciorapi), a lenjeriei şi mai puţin pentru producerea îmbrăcămintei exterioare; maşini cu diametrul de 7"AI ţoii, cari servesc pentru tricoturi tubulare în formă de metraj, fulare, căciuliţe şi tricotaje pentru copii; maşini circulare fine, cu diametrul de 13***20 ţoii, cari servesc pentru tricotaje tubulare semifasonate, în bucăţi cu rînduri separatoare, fiind destinate îmbrăcămintei exterioare şi lenjeriei pentru adulţi; maşini circulare (tricoteze) cu diametrul mare de 16***32 ţoii, cari servesc pentru tricoturi tubulare-metraj, din cari se confecţionează îmbrăcăminte exterioară şi lenjerie.
Maşina circulară de tricotat, cu d i a-metru mare, afara de dimensiunile mari ale fonturilor (fixe sau mobile), se caracterizează printr-un număr mare de sisteme de lucru (productivitate mare), completate cu dispozitive desenatoare, dispozitive de furnisare pozitivă a firelor către ace (v. Furnisor) şi dispozitive cu cilindre de antrenare cari trag (scot) tricotul efectuat. Un exemplu de maşină circulară cu diametru mare cu ace cu limbă e maşina interlock, care prezintă următoarele particularităţi: posedă ace lungi cari alternează cu ace scurte atît pe fontura verticală (cilindru), cît şi pe fontura orizontală (disc); permite adoptarea unor lacăte de construcţie specială atît pentru acele de cilindru, cît şi pentru acele de disc; prezintă un mod special de depunere a firului, care se face urmînd fiecare al doilea ac, iar nu succesiv pe fiecare ac, dat fiind că în fontură âceie lungi sînt intercalate de acele scurte; produce legături interloc sau patent dublu (v. Legătură de tricot, sub Legătură 4) cu aspect de faţă pe ambele părţi ale trico-
foarte dese şi uniforme şi a buclării simultane (v. fig. VIII); prezintă posibilitatea folosirii unor ace de disc cu călcîie de înălţimi diferite, acţionabile de anumite mecanisme pentru realizarea tricoturilor cu raport de desen mai mare, mai complex (cazul tricotezei circulare cu mecanism de comandă); dispunerea roţilor desenatoare în poziţie radială şi oblică faţă de cilindru şi pătrunderea lor parţială în mantaua lacătelor, astfel ca acele acţionate să treacă în poziţia de retragere printre dinţii roţilor, determinînd legătura fang (v. sub Legătură 4); efecte de nopeuri, de velur, de culoare, etc.; adaptarea ei (maşinile de tip recent) pentru producerea de panouri (bucăţi) tubulare semifasonate (pulovere) legate între ele prin rînduri de ochiuri separatoare (v. fig. /X); folosirea, la unele tipuri, a unor came pentru producerea rîndurilor de
IX. Tricotaje în panouri (bucăţi).
1) tricot; 2 şi 3) fonturi; 4) rînduri de separare a panourilor; 5) rînduri de început; £) bordură ; 7) corpul panoului.
X. Tricotarea blănii pe maşini Rex-tex. o) schemă generală; b) secţiune prin capul de lucru ; 1) tobă cu garnitură de cardă; 2) ace de tricotat; 3) platine; 4) âceie garniturii de cardă; 5) smocuri de fibre.
ochiuri indeşirabile; realizarea unor tipuri de maşini circulare pentru producerea blănurilor artificiale prin alimentare cu benzi de fibre cari se cardează cu un dispozitiv montat în jurul fonturii şi cari servesc ca păr al blănurilor^ simultan cu alimentarea firului de fond pentru tricotul de bază (v. fig. X); aplicarea principiului de introducere în buclele de fir a mă-
Tricotat, maşină de —
632
Tricotat, maşină de —
nunchiurilor de fibre cari sînt smulse din bandă pentru a deveni părul imitaţiei de blană; realizarea unor modele de tricoteze circulare cu diametru mare pentru imitaţii de blană dintr-un fir de fond (pentru ochiurile de suport) şi din alt fir de pluş (pentru buclele pluş cari vor fi tăiate în faza finală).
Maşina circulară automată pentru tricotarea ciorapilor se construieşte în următoarele variante: cu una sau două fonturi circulare fixe (ca de ex.: maşina Standard, maşina Invincibile, etc.); cu una sau două fonturi mobi le (ca de ex.: maşina Ideal, maşina Coroana, maşina Kovo, etc.). Diametrul fonturi lor e de
XI. Sincronizarea mişcării acelor 1 şi a platinelor 2,
A) traiectoria mişcării acelor; 8) traiectoria mişcării limbilor de ac; C) traiectoria mişcării platinelor; o) retragere; b) depunerea firului; c-d) introducerea firului sub cîriig, presarea limbii acului; e-f)trecerea ochiului vechi peste limba acului şi aruncarea Iui; g) buclarea firului şi formarea ochiului nou; x) adîncimea de buclare; 1) ac; 2) platină.
2*--6 ţoii şi sînt echipate cu ace mobile cu limbă (cu un capăt sau cu două capete). în timpul tricotării părţii .tubulare a cio-
XII. Fazele de formare a ochiurilor pe maşini circulare automate. a) retragere; b) depunerea firului; c-d) introducerea firului în cîrligul acului şi presarea limbii acului; e) trecerea ochiului vechi peste limba acului; f) aruncarea ochiului vechi peste capul acului; g) buciarea firului şi formarea ochiului nou; 1) ac; 2) platină.
rapului, mişcarea fonturii e circulară (v. fig. XI şi XII), iar în timpul tricotării călcîiului şi vîrfului ciorapului, mişcarea fonturii devine oscilantă, avînd loc îngustări cari reduc pînă Ia jumătate numărul acelor aflate în lucru.
Maşina circulară pentru băşti se caracterizează prin următoarele: o fontură (cilindru) care execută o mişcare oscilantă
şi care e echipată numai parţial cu ace cu limbă; mecanisme de îngustare şi de lărgire a tricotului, în vederea producerii (unul în continuarea celuilalt) clinilor, cari conferă forma de bască.
Maşinile de tricotat din urzeală se alimentează cu un ansamblu mare de fire urzite. Fiecare ochi din rîndul de ochiuri e produs din cîte un fir de urzeală diferit. Se deosebesc: maşini rapide, maşini rectilinii Raschel şi maşini circulare Maratti.
Maşina rapidă de tricotat din urzeală cuprinde una sau două fonturi rectilinii cu lungimea de 2--*6 m echipate cu ace cu cîrlig 1 (uneori cu ace cu zăvor sau tubuiare) alimentate cu fir de către conducătoare individuale 2 (p as e t e), cari alcătuiesc 1 "*5 grupuri prinse de cîte o bară (bara pase-t e I o r) cu mişcare proprie de oscilaţie pentru aducerea firelor printre tijele acelor şi pe ace; o serie de platine 4 şi prese 5, cari acţionează în vederea buclării, separarea buclei noi şi aruncarea buclei vechi. Fiecărei bare îi corespunde un sul de urzeală pentru alimentarea cu firele necesare.
Tricoturile produse cu maşina rapidă cu o fontură servesc la confecţionarea lenjeriei, a rochiilor şi a bluzelor.
La maşina rapidă cu două fonturi, numită maşina Simplex, formarea ochiurilor alternează de la acul uneia ia acul celeilalte fonturi, astfel că tricotul obţine aspect de faţă pe ambele părţi. La maşinile rapide de tricotat din urzeală se obţin tricoturi metraj din fire diferite ca natură şi fineţe, destinate pentru lenjerie şi pentru alte articole de îmbrăcăminte.
Maşina de tricotat din urzeală Raschel are una sau două fonturi cu lungimea de 2600---6000 mm, cu ace cu limbă fixate în plăcuţe turnate din plumb sau din materiale plastice. Pentru efectuarea ochiurilor, fonturile înşurubate pe suporturi conduse prin manşoane cilindrice efectuează mişcări de ridicare şi de coborîre datorită unor came sau arbori cotiţi cari acţionează asupra manşoaneior prin intermediul unor pîrghii articulate. Var. Maşină de tricotat din urzeală raşel.
Maşina Raschel poate avea 6---30 bare cu pasete, cari alimentează âcele cu fire de la 6---30 de suluri cu urzeală în cazul producerii perdelelor şi dantelelor. La fiecare rotaţie a arborelui principal se formează cîte un rînd de ochiuri. Producţia maşinii Raschel de construcţie mai veche e de80***110 rînduri de ochiuri/min, iar la maşinile Raschel de tip recent e de 200*--1000 rînduri de ochiuri/min.
Maşina poate fi echipată cu dispozitive speciale pentru realizarea tricoturilor cu efecte de valuri, de pluş sau franjuri şi cu dispozitive automate pentru punerea şi scoaterea din funcţiune a comenzilor de deplasare laterală a barelor cu pasete. De exemplu, maşina Raschel cu două fonturi şi cu şase bare cu pasete permite obţinerea unei varietăţi foarte mari de tricoturi obişnuite, tricoturi cu desene în relief şi tricoturi cu desene în culori, pentru basmale, fulare, perdele, vatelină, veste, pulovere, jachete şi pentru alte diferite confecţiuni, sau machete şi covoare.
Maşina circulară de tricotat din urzeală Maratti lucrează cu ace mobile cu limbă, dispuse în plan aproape vertical. Firele sînt urzite pe bobine secţionale dispuse în jurul fonturii la două înălţimi diferite. Firele din planul inferior sînt depuse pe ace prin orificiile unui cerc conducător cu diametrul puţin mai mare decît diametrul fonturii, iar firele din pianul superior sînt depuse pe ace în sens invers, prin orificiile altui cerc conducător, cu diametrul puţin mai mic decît diametrul fonturii. Prin mişcarea, în sens contrar, a bobinelor cu fire din cele două plane, deci prin mişcarea în sens invers a celor două cercuri conducătoare cu fire şi datorită transformării firelor în ochiuri de structură caracteristică, se produce un tricot tubular format prin alternarea de şiruri de ochiuri normale cu şiruri de fire încrucişate.
T ricoter
633
Trieromatic, sistemul
Maşina Maratti produce 360--*500 de rînduri de ochiuri pe minut.
1.	Tricoter, pl. tricoteri. Ind. text.: Lucrător (lucrătoare) care lucrează ia maşinile de tricotat manuale şi mecanice, rectilinii sau circulare (v. şî Tricotat, maşină de ^).
2.	Tricotezâ, pl. tricoteze. Ind. text.: Maşina de tricotat cu ace cu limbă (v. sub Tricotat, maşină de ~).
3.	Tricoiin. Ind. text.: Ţesătură pentru taioare şi mantouri pentru femei, caracterizată prin aceea că legătura urzelii cu bătătura e diagonalul
tricot in. Ca aspect se caracterizează prin 'şanţurile oblice cari apar la suprafaţă în desime de 2-**6 şanţuri/cm, distanţate egal sau neegal (v. fig.)* Şanţurile mai rare determină o mai vie refracţie a luminii făcînd ca eie să apară în ton mai închis decît fondul general al ţesăturii vopsite uni (v. Uni, vopsire ^).
4.	Tricou, pl.tricouri.
Ind. text.: Cămaşă tricotată din fire de bumbac sau lînă cu sau fără mîneci care se îmbracă direct pe piele, în special de sportivi. Tricoul fără mîneci se numeşte maio şi se poartă uneori pe sub cămaşă, pentru a absorbi transpiraţia.
5.	Tricrezol. Farm.: Amestec de trei isomeri ai crezolului în proporţiile: 40% meta-crezol, 35% orto-crezol şi 25% para-crezol. Face parte din clasa compuşilor cu acţiune bactericidă (dezinfectante, antiseptice), insecticidă şi vermifugă, folosite, în principal, în sectorul de activitate al igienei generale. Are
o	acţiune germicidă mai mare decît a fenolului, fiind însă mai puţin toxic pentru om decît acesta. Se obţine prin distilarea gudroanelor cărbunilor de pămînt (fracţiunea 180***200°); e mai puţin solubil decît fenolul, însă, se poate emulsiona cu ajutorul săpunurilor, avînd, în acelaşi timp, pe lîngă acţiunea principală (germicidă), calitatea de a curaţi obiectele. Se prepară numeroase produse pe bază de tricrezol, folosite pentru dezinfectarea rănilor, a mîinilor, obiectelor, etc.
e. Tricromatic, sistemul F/z Sistem de reprezentare a culorilor, bazat pe faptul experimental că orice culoare poate fi reprodusă prin amestecul a trei culori f un damentale, mereu aceleaşi, şi cari trebuie astfel alese încît nici una să nu poată fi reprodusă prin amestecul celorlalte două (de ex, roşu-R, verde-V şi indigo-l).
Mărimea fundamentală a sistemelor tricromatice e cantitatea de culoare Q. O culoare C realizată prin amestec aditiv din culorile fundamentale R, V şi l se simbolizează prin ecuaţia tricromaticâ:
0)	Qt=Qr+Q,+Qi-
în sistemul tricromatic RVl, dacă se notează unităţile tricromatice (simbol U.T.) ale cantităţilor de culori fundamentale cu R, V şi I şi unitatea de cantitate de culoare de măsurat cu
C,	iar valorile acestor cantităţi de culoare cu r' ecuaţia tricromatică (1) se poate scrie
(2)
Legătură pentru ţesături diagonal-tricotin.
(3)	c'~r' -fi/' -\-i'.
în sistemul tricromatic RVl, c' se numeşte excitaţie de culoare, iar r', v' şi i', se numesc excitaţii tricromatice cari caracterizează numeric culoarea de măsurat.
Excitaţiile de culoare c' se pot asimila cu un vector OCx (v. fig. /), care are drept componente excitaţiile tricromatice r't v' şi V. OR, OV şi 0/ reprezintă grafic unităţile tricromatice R, V şi I.
Punctul Cx de coordonate r', v\ i'. e punctul reprezentativ al culorii, caracterizate prin excitaţiile tricromatice r', v' şi i' în spaţiul tridimensional ai culorilor.
Planul RVl reprezintă locul culorilor de cantitate unitară, astfel încît toate punctele planului satisfac ecuaţia:
(4)	r'-j-v'-j-i'—l sau
Ecuaţia tricromatică a cantitătii unitare de culoare e:
I. Spaţiul culorilor. ;'=1.
1	C= R-f V~ V+ % |=rR+î/V-MI
CCC
şi se mai numeşte ecuaţia tricromaticâ unitara a culorii C.
Coeficienţii tricromatic! r, v şi i ai unei culori sînt valorile cantităţilor din culorile fundamentale cari, amestecate, reproduc cantitatea unitară din acea culoare. Ei reprezintă deci proporţiile în cari trebuie amestecate culorile fundamentale, pentru a reproduce culoarea pe care o caracterizează. Aceşti coeficienţi sînt lipsiţi de dimensiuni şi satisfac ecuaţia:
(6)	r-f- v-M=1.
Din punctul de vedere al reprezentării geometrice a culorilor, coeficienţii tricromatici sînt proiecţiile vectorilor componenţi v' , v' şi i' din spaţiul culorilor pe planul culorilor de cantitate unitară. Ei sînt şi coordonatele triunghiulare r, v şi i ale punctului reprezentativ C în triunghiul cromatic sau al culorilor RVl (fig. II a).
tifla# 01JISJ5 OH 0# 02 0,1 SJ 3
70dl 0,2 4? OJS 0J0.8Q9 IR b r
II.	Triunghiul şi diagrama culorilor.
Se mai foloseşte ca reprezentare şi diagrama cromatica sau a culorilor (fig. II b), în care se utilizează drept coordonate cartesiene numai valorile a doi dintre coeficienţii tricromatici, de obicei r şi v, valoarea celui de al treilea rezultînd din ecuaţia (6).
în amîndouă reprezentările e valabilă aşa-numita Mregulă a centrului de greutate": amestecul a două culori Q şi C2
Tricromă, teoria — a vederii
634
Tricromă, teoria ^ a vederii
dă o culoare, al cărei punct reprezentativ se găseşte pe dreapta CAC2 şi împarte segmentul CXC2 în raportul
^1^3 ____£2
^3^2 Cl
c{ şi Co fiind excitaţiile culorilor Cx şi C2.
Unităţile tricromatice, cari se bazează pe alegerea a trei culori fundamentale R, V şi I şi a unui alb de referinţă S, se definesc prin următoarele două convenţii:
a.	Ecuaţia tricromatică unitară pentru albul de referinţă e:
(7)
1	1 R+T v+y i.
punctul reprezentativ al albului de referinţă găsindu-se deci în centrul de greutate al triunghiului sau al diagramei cromatice.
b.	Ecuaţiile tricromatice în general şi ecuaţia tricromatică unitară a albului de referinţă, în particular, trebuie să rămînă valabile şi în unităţi fotometrice, dacă R, V şi I se exprimă în aceste unităţi.
Trecerea de la un sistem tricromatic care foloseşte un anumit triplet de culori fundamentale R, V, I şi un anumit alb de referinţă S, la alt sistem tricromatic, care foloseşte alte culori fundamentale Rx, V1, Ij şi alt alb de referinţă Sj se poate face cu ajutorul unor ecuaţii tricromatice de transformare de forma:
(8)	V^R^Vi+^i
Sistemele tricromatice standardizate sînt:
Sistemul tricromatic RGB standardizat de Comisia Internaţională a Iluminatului (CIE), avînd drept culori fundamentale culorile spectrale cu lungimile de undă: 700 mţx (R); 546,1 m[x (G) şi 435,8 mjjt, (B). Albul de referinţă E e culoarea spectrului de egală energie, adică a unui spectru care cuprinde în intervale de lungimi de undă egale aceeaşi energie radiantă.
Excitaţiile tricromatice ale culorijor spectrale din spectrul de egală energie sînt notate cu r, g, h şi se găsesc calculate în tabele speciale, pentru lungimi de undă cuprinse în general între 380 m[A şi 780 mjx, împreună cu co- y eficienţii tricromatici respectivi r, g, b (obţinuţi prin împărţirea excitaţiilor tricromatice ale culorilor din spectrul de egală energie cu suma (f+g+b) şi a căror sumă e egală cu 1).
Coeficienţii tricromatici r, g, b permit trasarea unei curbe a culorilor spectrale în diagrama culorilor RGB (v. fig. III). Albul de referinţă E
al sistemului tricromatic RGB se găseşte în punctul de coordonate r—0,333 şi £=0,333 al diagramei, adică în centrul
1	1 1
triunghiului (E= y R+ y G + y B). Punctele reprezentative
ale cu lorilor complementare spectrale se găsesc la intersecţiunile dreptelor cari trec prin punctul reprezentativ al albului spectrului de egală energie £ şi curba culorilor spectrale (de ex. punctele Cx şi C2 în fig. III).
100-780
III. Trecerea de la sistemul tricromatic RGB sistemul tricromatic normal XYZ.
Sistemul tricromatic normal XYZ. Sistemul tricromatic RGB prezintă mai multe deficienţe de ordin practic, în special aceea că multe culori au excitaţii şi coeficienţi tricromatici negativi, punctele lor reprezentative fiind situate în afara triunghiului RGB (v. fig. III).
Toate dezavantajele sînt .înlăturate de sistemul tricromatic XYZ, numit şi sistem tricromatic normal.
în sistemul tricromatic normal, culorile fundamentale XYZ sînt astfel alese, încît triunghiul format de acestea cuprinde curba culorilor spectrale în interiorul său (v. fig. III). Astfel, toate culorile reale au toate trei excitaţiile şi toţi trei coeficienţii tricromatici pozitivi. Culorile fundamentale sînt însă culori fictive, fără realitate fizică.
Albul de referinţă al sistemului tricromatic normal e identic cu cel al sistemului RGB, adică albul E al spectrului de egală energie.
Ecuaţiile tricromatice de transformare ale unităţilor tricromatice din cele două sisteme sînt:
(9)
R=0,490 X+0,177 Y-f0,000 Z=alX+««Y-f «5Z G=0,310 X-f0,812 Y+0,010 Z=&1X-f62Y-f63Z B=0,200 X-+-0.011 Y-f0,990 Z=^X-fc2Y-fc3Z.
Diagrama culorilor în sistemul tricromatic normal, în care e introdusă curba culorilor spectrale, e reprezentată în fig. IV.
Coeficienţii tricromatici y normali at, y, z şi excita- 7 ţii le tricromatice normale x, y, z pentru lungimi de undă cuprinse între 380 şi 780 mjz se găsesc calculate în tabele.
Sistemul tricromatic nor- 0,5 mal e sistemul tricromatic folosit în general pentru caracterizarea numerică a culorilor, chiar dacă măsurătorile se execută, cum e necesar, cu alte culori fundamentale reale, RVI,existînd ecuaţi i tricromatice de transformare necesare pentru trecerea de la sistemul RVI
z0 38,9-m
IV. Diagrama culorilor în sistemul tricromatic normal XYZ.
al aparatului de măsură la sistemul tricromatic normal XYZ.
1.	Tricromă, teoria ~ a vederii. Fiz.: Teorie conform căreia sensaţia de culoare rezultă printr-o combinaţie a trei feluri de elemente pentru perceperea culorii, existente în ochiul omului, cu diferite puteri de excitaţie. Cînd toate cele trei elemente se găsesc în repaus fără a fi excitate, se percepe culoarea neagră. La o excitaţie egală a tuturor elementelor se produce sensaţia culorii albe sau cenuşii (după puterea de excitaţie). Cele trei elemente corespund la trei zone de culori în cari poate fi împărţit convenţional spectrul luminos: roşie, verde şi albastru-violet. Cînd numai unul dintre elementele sensibile la culoare e excitat, de exemplu roşu, iar celelalte două se găsesc în repaus se percepe culoarea zonei corespunzătoare spectrului (adică roşu) cu saturaţie maximă şi de o claritate care corespunde puterii de excitarea a elementelor ochiului. Cînd sînt excitate, de asemenea, elementele verzi şi albastre-violet, dar într-o măsură mai mică decît cele roşii, ochiul are sensaţia culorii roşii, dar mai puţin saturată decît în primul caz. Dacă sînt excitate în acelaşi grad atît elementele roşii cît şi cele verzi, se percepe culoarea galbenă. Excitaţia concomitentă a elementelor roşii şi albastre-violete dă nuanţe de roşu închis pînă la violet, iar excitaţia concomitentă a elementelor verzi şi albastre-violete, culoarea albastră pînă la albastru-verzui. Culorile brune şi brune închis apar atunci
Tricromie
635
Tridimit
/. Suprapunerea şi juxtapunerea culorilor.
cînd ochiul recepţionează portocaliul şi galbenul mai puţin clar. Teoria tricromă a vederii e confirmată practic de sinteza culorilor (v.).
1.	Tricromie. 1. Poligr., Foto.: Ansamblul procedeelor foto-chimice pentru reproducerea unui original în semitonuri policrome, prin selecţiune tricromă, respectiv prin descompunerea originalului în trei copii, cîte una pentru fiecare culoare fundamentală (v. Sinteza culorilor), şi realizarea cîte unui clişeu pentru fiecare copie, cari, tipărite ulterior, succesiv, prin suprapunere, vor da copia policromă a originalului. Originalul fiirid în semitonuri, fiecare dintre cele trei copii e descompusă prin sită fotografică (v. Similigravură), în puncte mai mari şi mai apropiate în regiunile de umbră, mai mici şi mai rare în regiunile de lumină.
Copia policromă a originalului va consista deci din straturi de cerneală colorată în galben, roşu-trandafiriu şi albastru-verde, fie suprapuse complet, fie suprapuse parţial, fie juxtapuse cîte două sau toate trei; suprapunerea tuturorculorilor va avea loc în regiunile de umbră, juxtapunerea în regiunile de lumină, iar suprapunerea parţială, în regiuni le de semitonuri (v. fig. /).
Tricromia sau tiparul tricrom real izează deci atît sinteza substractivă, cît şi sinteza aditivă optică a culorilor menţionate. Pentru a obţine cele trei clişee necesare se execută cîte un negativ fotografic pentru fiecare dintre aceste culori, fotografiind succesiv originalul prin filtre (v. Filtru fotografic) avînd culoarea complementară culorii fundamentale fotografiate. Astfel, se foloseşte un filtru albastru-violet pentru obţinerea negativului de galben, un filtru roşu-porto-caliu pentru negativul de albastru-verde şi un filtru verde pentru negativul de roşu-trandafiriu (v. fig. II).
Negativele se obţin fie pe plăci umede cu emulsie sensibilizată pentru radiaţiile respective, fie pe pelicule (filme) sau plăci uscate sensibilizate la radiaţiile cari trec lafotografiereaprin filtrele folosite (plăci sau filme obişnuite sensibile la radiaţiile albastru-violet pentru negativul de galben ; plăci sau filme ortocroma-tice sensibile la radiaţiile verzi pentru negativul de roşu; plăci sau filme pancromatice sensibile la radiaţiile roşu-portocaliu pentru negativul de albastru) (v. şî sub Peliculă fotografică, Placă fotografică). De obicei, selecţiunea tricromă nu dă rezultate perfecte, atît din cauza aproximaţiei făcute la împărţirea spectrului în trei zone, cît şi din cauza imperfecţiei culorilor pigmentare din cerneluri. în special, nu totdeauna se reuşeşte sinteza culorilor fundamentale la intensitatea de negru pe care o cer regiunile de umbră.
9
Negativele separate ale celor trei culori fundamentale. a) galben; b) albastru; c) roşu.
De aceea se recurge adeseori la un al patrulea tipar negru (ultimul tipar), cu un clişeu obţinut din fotografierea originalului printr-un filtru galben, real izîndu-se astfel în realitate
o	patrucromie. Pentru lucrările tricrome de calitate superioară nu e recomandabilă totuşi folosirea tiparului de negru. La obţinerea selecţi un i i tricrome,. pentru înlăturarea moara-jului (v.), sita fotografică se înclină diferit la fotografierea fiecărei culori. Astfel, sita pentru albastru se înclină la 45° faţă de orizontală, iar celelalte astfel, încît să difere între ele cu cîte 30°. Se mai recurge în acest scop şi la varierea formei punctului format de sită pe clişeu, prin folosirea la fotografiere de diafragme cu tăietură specială (v. fig. ///), cari dau o predominare accentuată uneia dintre direcţiile sitei (de ex. diafragme ovale). Alteori, se aleg site cu desene diferite, rezervîndu-se pentru clişeul galben sita cadri- HI. Diafragme cu tăietură specială, lată (v.). Cînd se foloseşte şi negrul ca a patra culoare, se foloseşte sita metzo-grafă pentru galben sau, în lipsă, sita pentru galben se aşază orizontal, iar celelalte se înclină între ele cu 30° (galben 0°, albastrul 45°, negru 45° şi roşu 75°). Sin. Cromotipie foto-chimică.
2.	Tricromie. 2. Poligr.: Policromie (v.) obţinută prin tipărirea succesivă a trei clişee (v. fig.) corespunzătoare celor trei culori fundamentale (roşu-trandafiriu, galben şi albastru-verde) cari formează originalul, obţinute prin selecţiunea tricromă (v. sub Tricromie 1).
3.	Tricromie. 3. Poligr.: Sin. Tipar în trei culori (v. sub Tipar 2).
4.	Tridecan. Chim.: CH3—(CH2)n—CH3. Hidrocarbură parafinică cu 13 atomi de carbon. Are gr. mol. 184,35 ; p. t. —6° ; p. f. 234°; d^0—0,757; indice de refracţie ^=1,4255. Set găseşte în fracţiunea lampant din petrol.
5.	Tridecenoici, acizi Chim.: Acizi graşi cu 13 atomi de carbon şi o dublă legătură. Nu au fost găsiţi în produsele naturale. Dintre cei 11 isomeri de poziţie posibili au fost sintetizaţi numai doi reprezentanţi:
Acidul 12-tridecenoic, CH2—CH(CH2)10COOH, obţinut din
1-brom-10-undecenă şi ester malonic în prezenţă de sodiu, cu p. t. 38*’*38,2° şi p. f.25 mm 192°, — şi acidul 2-tridecenoic, CH3(CH2)9—CH=CH—COOH, obţinut din undecanal şi acid malonic în prezenţă de piridină, cu p. f.2mm =169---171°.
6.	Tridecilicâ, aldehidâ Chim.: CH3(CH2)11CHO. Tri-decanal. Se găseşte în uleiul eteric distilat cu vapori de apă din Ocotea usamborensis, arbore care creşte în Africa orientală. Substanţa are miros intens, nedefinit, p.t. 14°; p. f. 156°. E isomeră cu metilnonilpropionaldehida. Se utilizează în cantităţi mici în parfumerie pentru compoziţiile de violete, mimoze, etc.
7.	Tridimit. Mineral.: Si02. Modificaţie polimorfă a bioxidului de siliciu natural (v. şi sub Cuarţ,
Cristobalit), întîlnită în cavităţile rocilor magmatice efuzive
acide şi neutre, cum şi în produsele de erupţie ale Vezuviului.
Se cunosc: a-tridimitul, modificaţia de temperatură joasă (sub 130°), cristalizat în sistemul rombic, şi P-tridimitul* modificaţia de temperatură înaltă, cristalizat în sistemul exagonal.
Cristal (o) şi maclă ciclică (b) de tridimit.
Tridimitizare
636
Triedru
H3C>C5/°X2C-0
H^C I, 3I
0=C-------N—CH3
=78***80°; e solu-
La presiunea atmosferică, a-tridimitul trece cu timpul în forma stabilă a-cuarţ.
Cristalele de a-tridimit, mai stabile la temperaturi joase, se prezintă sub formă de plăci pseudoexagonale sau mai frecvent sub formă de macle ciclice (v. fig.), cu unghiul dintre indivizii cristalini de 35°18'. Se întîlnesc şi agregate solzoase în formă de rozetă.
Culoarea oc-tridimitului e albă sau albă-cenuşie; uneori e incolor, cu luciu sticlos. Are clivaj imperfect, duritatea 6***7 şi gr. sp. 2,3. Are indicii de refracţie: w =1,469,	,470
şi ,473.
1.	Tridimitizare. Mat. cs., tnd. st. c.: Formarea tridimi-tului p (v. sub Tridimit), pe cale sintetică, la temperaturi înalte, în timpul arderii produselor ceramice refractare argiloase, în prezenţa unor alcalii cari acţionează ca minerali-zatori.
2.	Tridionâ. Farm., Chim.: 3,5,5-Trimetil-2,4-oxazolidin-dionă; produs de sinteză, care se obţine prin condensarea eterului acidului oc-hidroxi-isobutiric cu uree, în prezenţa etoxidului de sodiu, urmată de metilare cu dime tilsulfat. Tridiona se prezintă sub formăde cristale sau granule, cu slab miros de camfor, cu gustul slab amărui şi arzător, cu p.t. 46-*-46,5°, p. f.5 mm= bilă în apă (circa 5%), cu pH 6,0; foarte solubilă în alcool, în benzen, cloroform, eter; practic insolubilă în eter de petrol. Se întrebuinţează în Medicină, ca anticonvulsivant şi antiepileptlc, prezentînd o toxicitate mare la depăşirea dozelor uzuale. Sin. Epidionă, Trimedal, Petidion, etc.
3.	Triedru, pl. triedre. Geom.: Figură în spaţiu formată de trei semidrepte cari au originea comună şi nu sînt situate într-un acelaşi plan.
Originea comună O se numeşte vîrf, iar semidreptele Oa, Ob, Oc se numesc muchii ale triedrului (v. fig. /).
Două muchii oarecari, de exemplu Oa, 06^ determină un plan (1Oab). în acest plan, muchiile considerate formează un unghi care determină în pianul considerat două regiuni, o regiune interioară şi una exterioară (v. Unghi). Mulţimea punctelor din planul unghiului cari aparţin regiunii interioare şi punctele celor două muchii Oa, Ob formează o figură numită faţa a triedru-iui. Un triedru are, deci, trei feţe şi trei plane cari conţin aceste feţe.
Prin definiţie, unghiul unei feţe e unghiul plan — mai mic decît suma a două unghiuri drepte — format de muchiile respective.
Planele feţelor cari au o muchie comună, de exemplu muchia Oa, formează un diedru care se notează (Oa) şi se numeşte diedru asociat triedrului.
Fiecare plan al triedrului determină în spaţiu două regiuni. Se consideră ca pozitivă regiunea în care e situată muchia triedrului care nu aparţine planului considerat.
Mulţimea punctelor din spaţiu cari aparţin simultan celor trei regiuni pozitive ale planelor unui triedru formează o regiune convexă numită regiunea interioară a triedrului.
Dacă se consideră muchiile unui triedru dat într-o ordine determinată se obţine o figură numită triedru orientat, notîndu-se — de exemplu — 0(a, b, c), dacă muchiile sînt considerate în ordinea Oa, Ob, Oc.
I. Triedru.
Pentru definirea sensului unui triedru orientat 0(a, b, c) se consideră trei puncte arbitrare A, B,C, situate, respectiv, pe muchiile triedrului şi diferite de vîrful O.
Dacă produsul vectorial OAxOB e un vector situat în regiunea pozitivă a planului (Oab), produsele vectoriale OBxOC,
OCxOA sînt şi ele situate în regiunile pozitive ale planelor respective, iartriedrul orientat se numeşte triedru direct (v. fig. II).
în cazul în care vectorul OAxOB e situat în regiunea nega*
tivă; a planului (Oab) şi vectorii OBxOC, OCxOĂ au aceeaşi situaţie în raport cu planele respective, triedru I orientat se numeşte t r /-e d r u retrograd (v. fig. UI).
Semidreptele Oa', Ob',
Oc', opuse respectiv muchiilor Oa, Ob, Oc ale unui triedru dat, formează un triedru 0(a', b', c'). Aceste două triedre sînt simetrice în raport cu vîrful comun O.
Unghiurile feţelor unu iad in-treelesîntegalecu unghiurile feţelor corespondente ale celuilalt. Ele nu pot fi aduse în coincidenţă printr-o mişcare în spaţiu, deoarece sînt de sensuri diferite. Adică, dacă — de exemplu — triedru! orientat 0(a, b, c) e direct, triedrui simetric orientat 0{a’, b', c') e retrograd, şi reciproc (v. fig. IV).
Unghiul unei feţe a unui triedru e mai mic decît suma unghi uri lorce lori alte două feţe şi e mai mare decît diferenţa lor.
Suma unghiurilor feţelor unui triedru e mai mică decît suma a patru unghiuri drepte:
aOb+bOc-rcOa<4 dr.
Cu originea comună în vîrful O ai unul triedru dat 0(a, b, c) se construiesc trei semidrepte Oa', Ob', Oc', respectiv perpendiculare pe planele feţelor (Obc), (Oca), (Oab) şi situate în regiunile pozitive ale acestor plane. Triedrui 0(a', b', cr) format de aceste trei semidrepte se numeşte triedru suplementar asociat triedrului dat.
Relaţia e reciprocă, deoarece triedrui 0(a, b, c) e triedrui suplementar asociat lui 0(a', b', c').
Două triedre suplementare orientate au sensuri concordante, adică sînt simultan directe sau retrograde.
Unghiul unei feţe a unuia dintre triedre e suplementul unghiului diedru care îi corespunde în triedrui suplementar.
Două triedre sînt în relaţie de congruenţa dacă se poate stabili o corespondenţă biunivocă între elementele lor astfel
III. Triedru retrograd.
Trienoici, acizi —
637
Trifazat, sistem ^
încît unghiurile feţelor corespondente şi diedrele corespondente să fie egale.
Dacă două triedre congruente pot fi aduse în coincidenţă £rintr-o mişcare în spaţiu, ele se numesc triedre egale. în cazul contrar, se numesc triedre simetrice.
Două triedre sînt congruente dacă unghiurile feţelor corespondente sînt egale.
Două triedre sînt congruente dacă diedrele corespondente sînt egale.
Dacă unghiurile a două dintre feţele unui triedru sînt egale, triedrul se numeşte i s o s c e I. Un triedru isoscel e egal cu simetricul său, întrucît două astfel de triedre pot fi aduse în coincidenţă printr-o mişcare. Reciproc, dacă un triedru poate fi adus în coincidenţă cu simetricul său, el e isoscel.
într-un triedru isoscel, diedrele opuse feţelor cari au unghiuri egale sînt egale, şi reciproc.
în orice triedru, feţele cari se opun unor diedre inegale au unghiuri inegale, relaţiile de ordonare fiind de acelaşi sens, adică, dacă există, de exemplu, relaţia (Oa)>(Ob), feţele
opuse muchiilor acestor diedre verifică relaţia: b(Jc>a(Jc.
Dacă Od e o semidreaptă avînd originea în vîrful O al triedrului (Oabc) şi care e situată în regiunea interioară a triedrului, există relaţia de ordonare:
1	(aOb-\-bOc-\-cOa) < dOa-|-dOb-f dOc < aOb-\-bOc-\-cOa.
Planele bisectoare interioare ale diedrelor unui triedru sînt coaxiale. Punctele dreptei comune sînt puncte din regiunea interioară a triedrului cari sînt echidistante de planele triedrului.
Două plane bisectoare exterioare şi cel de al treilea plan bisector interior sînt coaxiale. Punctele dreptei comune sînt echidistante de planele triedrului.
Planele cari conţin muchiile unui triedru şi sînt perpendiculare pe planele feţelor opuse sînt coaxiale şi dreapta comună se numeşte dreapta înălţime a triedrului.
i.	Trienoici, acizi Chim.: Acizi graşi în a căror moleculă sînt prezente trei duble legături; sînt componenţi caracteristici ai uleiurilor vegetale sicative, cărora le conferă proprietăţi filmogene.
Principalii reprezentanţi cunoscuţi sînt: acidul 9,12,15-octa-decatrienoic (v. Linolenic, acid şi acidul 6,9,12- octadeca-trienoic:
CH8(CH2)4CH=CHCH2 CH = CH CH2 CH=CH(CH2)4COOH.
Din cauza gradului avansat de nesaturare ;sînt uşor oxidabili şi polimerizabili. în natură se găsesc în special cei cu 18 atomi de carbon, cari prezintă similitudine structurală cu acidul oleic.
Proprietăţile specifice ale acizilor trienoici depind în special de poziţiile dublelor legături şi de faptul dacă acestea reprezintă sisteme conjugate sau izolate.
Alţi acizi trienoici:
Acidul santalbic, găsit în uleiul din seminţele de Santalum album, p. t. 41 * * *42° ; acid octodecatrienoic cu dublele legături neconjugate, cu structura necunoscută.
Acidul jecoric, acid octodecatrienoic cu duble legături neconjugate, probabil prezent în uleiul de sardele; e posibil ca produsul natural să fie în fapt acid clupanodonic impur.
Acidul 9,11,13-octodecatrienoic (v. Eleostearic, acid —).
Acidul 10,12,14-octodecatrienoic (acidul pseudoeleostearic), CH8(CH2)2CH=CHCH=CHCH=CH(CH2)8COOH. Se obţine prin isomerizarea alcalină a acidului linolenic (tratare cu exces de alea!ii). Prin oxidare formează acid sebacic, oxalic şi n-butiric, fapt care arată poziţia dublelor legături la C10, Cj2 şi C14. Adiţionează uşor doi moli de brom formînd tetra-bromura, cu p. t. 104, 5°. Bromurarea în ultraviolet conduce la formarea exabromurii respective cu p. t, 152,5°. Configuraţia
sterică a acidului pseudoeleostearic e trans-trans-trans sau trans-cis-trans; p.t. 77°.
Acidul exadecatrienoic (acidul hiragonic). Acest acid însoţeşte în natură acizii tetraenoici şi e, din această cauză, clasificat ca acid polietenoic.
2.	Triere. Gen.: Selectarea (v.) unor ebrpuri solide sau a unor sisteme solide.
3.	~a vagoanelor. C. f.: Operaţia de alegere sau de sortare şi grupare a vagoanelor, după direcţii de circulaţie pe staţii, sau pe puncte de încărcare-descărcare, care se execută în grupul special de linii ale triajelor, fie chiar în staţiile obişnuite, atunci cînd se fac manevre cu vagoanele trenurilor în circulaţie, spre a se scoate sau lăsa vagoanele.
Trierea vagoanelor poate fi executată prin mai multe metode:
Trierea prin împingere se efectuează pe o linie de tragere — trăgînd cu o locomotivă tot trenul sau un grup de vagoane, apoi se împing vagoanele pe liniile pe cari sînt destinate, cu tot convoiul, pînă la punctul unde se decuplează fiecare vagon.
Trierea prin î m b r î n c i r e se efectuează de asemenea pe o linie de tragere — trăgînd trenul şi decuplînd pe rînd fiecare vagon, după care se procedează la o împingere cu viteză mare la început, după care se reduce viteza locomotivei şi a convoiului, iar vagonul decuplat merge în virtutea Inerţiei cu o viteză mai mare decît a convoiului, detaşîndu-se de acesta şi parcurgînd singur distanţa pînă la linia pe care e destinat.
Trierea vagoanelor prin gravitaţie se efectuează cu ajutorul instalaţiei de cocoaşă sau semicocoaşă, prin armonizarea lucrului între cele trei grupuri principale de linii ale triajului. Procesul tehnologic de lucru al unei staţii de triere se întocmeşte pe principiul suprapunerii operaţiilor principale, adică pe simultaneitatea lucrului în grupurile de linii ale triajului. Instalaţia de cocoaşă se aşază între grupurile liniilor de primire şi grupul liniilor de triere ale triajului. Pentru triere, convoiul de vagoane sosit în grupul de primire e împins cu locomotiva pe vîrful cocoaşei, de unde vagoanele izolate sau grupurile de vagoane decuplate coboară sub acţiunea cîmpului de gravitaţie şi sînt dirijate, prin manevrarea corespunzătoare a macazurilor, pe liniile afectate fiecărei direcţii de circulaţie.
Automatizarea trierii vagoanelor se efectuează prin acţionarea automată a macazurilor, chiar de către vagon, şi frînarea automată a vagoanelor în funcţiune de greutatea şi viteza lor, în funcţiune de condiţiile atmosferice şi de distanţa de parcurs pînă la vagoanele cari staţionează pe liniile grupului de triere. V. Triaj.
4.	Trifan. Mineral.: Sin. Spodumen (v.).
o.	Trifazat, sistem 1. Elt.: Sistem format din trei circuite monofazate de curent alternativ, sub tensiuni electrice de aceeaşi frecvenţă, însă defazate unele faţă de altele.
Circuitele prin cari trece acelaşi curent se numesc faze, curenţii respectivi — curenţi de fază, iar tensiunile electrice cari Ii se aplică, tensiuni de faza. Cînd impedanţele complexe proprii, respectiv mutuale ale celor trei circuite sînt egale, sistemul trifazat se numeşte echilibrat, iar în caz contrar, dezechilibrat. V. şî Reţea electrică de energie.
Sistemele trifazate se mai împart în independente şi interconectate, conexiunile ultimelor putînd fi în stea, în triunghi sau combinate (v. sub Conexiune, mod de ^).
6.	Trifazat, sistem 2. Elt.: Sistem ordonat de tre/ mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă cu faze iniţiale diferite. Dacă mărimile au amplitudini egale şi feze iniţiale diferite cu
cîte radiani sistemul trifazat se numeşte simetric (v. Com-
dente, sisteme de ^ simetrice).
Trifemlmetan
638
Trifoi
1.	Trifenilmetan. Ind. chim.: (C6H5)3CH. Cristale incolore, cu p. t. 92,5°. Se prepară din benzen şi cloroform, în prezenţa clorurii de aluminiu. E substanţa de bază a unei importante clase de materii colorante.
2.	Trifenilmetanici, coloranţi	Chim.:
Substanţe colorante de sinteză, obţinute prin introducerea în nucleul benzenic al trifenilme-tanului (v.) a cel puţin două funcţiuni aminice sau fenolice. în primul caz se obţin leucobaze, de exemplu: C6H5-CH(C6H4NH2)2 (leucobaza verdelui malachit), iar în ultimul caz se obţin leucoderivaţi, de exemplu: C6H5-CH(C6H4OH)2 (leucobenzaurina). Aceşti derivaţi, incolori, se transformă prin oxidare în carbinolii corespunzători, cari sînt substanţe colorante (de ex. verdele malachit, benzau-rina), cu condiţia, pentru derivaţii aminaţi, de a fi salifiaţi cu un acid. Coloranţii pot fi transformaţi, la rîndul lor, prin reducere, în leucoderivaţi (dehidroderivaţii). Principalii reprezentanţi ai acestui grup de coloranţi sînt produşii diaminaţi (verdele malachit şi derivaţii săi alcoilaţi la azot, de exemplu verdele briliant) şi produşii triaminaţi (fuchsina, care trece prin metilarea grupări lor NH2în coloranţi de culoare violetă, şi prin fenilarea acestor grupări, în coloranţi de culoare albastră).
Ftaleinele şi rodaminele cari rezultă din condensarea anhidridei ftalice cu fenoli şi aminofenoli aparţin, de asemenea, grupului de coloranţi trifenilmetanici.
Se cunosc coloranţi trifenilmetanici bazici şi acizi. Primii derivă de la fuchson-imină, respectiv de la o sare a acesteia, prin introducere de grupări NH2, NH—R sau NR2. Fuchson-imina, obţinută sub forma unui dimer, e incoloră. Clorhi-dratul de fuchson-imoniu, care se formează cu uşurinţă din p-amino-trifenil-carbinol prin tratare cu acid clorhidric, are culoare roşie-portocalie, puţin intensă. Compusul cu două grupări NH2 în moleculă (violetul lui Doebner) e un colorant adevărat, ca şi pararozanilina (cu trei grupări NH2), care e de culoare roşie, cu nuanţă portocalie. Prin oxidarea anilinei brute cu nitrobenzen se obţine fuchsina (colorant trifenil-metanic bazic, cu trei auxocromi). Fuchsina şi pararozanilina formează cristale de culoare roşie cu luciu metalic verzui, solubile în apă şi în alcool, cu cari se colorează lîna şi mătasea direct, cum şi bumbacul pe mordant de tanin, în roşu intens.
Violetul cristalizat şi violetul metil se folosesc, în mari cantităţi, la fabricarea cernelurilor, a panglicilor pentru maşini de scris, a creioanelor, etc. — Verdele malachit se foloseşte mult la colorarea bumbacului, pe mordant de tanin. — Coloranţii trifenilmetanici bazici se caracterizează prin vioiciunea culorilor, însă au o slabă rezistenţă la lumină şi la alcali. Coloranţi mai valoroşi din această clasă se obţin sub formă de derivaţi sulfonici, cu structuri mai complicate, cari se folosesc pentru vopsirea lînii. Sărurile insolubile ale coloranţilor trifenilmetanici bazici, cu acizii fosfor-molibdenici şi fosfor-wolframici sau cu amestecul acestora din urmă, se folosesc ca pigmenţi în pictură. — Coloranţii trifenilmetanici acizi se obţin prin introducerea de grupări hidroxil în molecula fuchsonei (compuşi hidroxichinonici coloraţi). — Prin oxidarea fenolului brut se obţine acidul rosolic, derivat metilat al aurinei, care se obţine prin încălzirea acidului oxalic cu fenol şi acid sulfuric concentrat. Aceşti compuşi sînt insolubili în apă, solubili în acid acetic şi în alcool, dînd o soluţie de culoare galbenă; în hidroxizii alcalini se disolvă sub formă de fenoxizi roşii.
3.	Trifiiin. Mineral.: FeLi(P04). Fosfat de litiu şi de fier, natural, cristalizat în sistemul rombic, cu duritatea 4-*-5 şi gr.sp. 3,4*-*3,6.
4.	Trifoi, pl. trifoi. Agr., Bot.: Trifolium. Gen de plante ierboase din familia Leguminosae. Cuprinde peste 50 de specii în general perene; cele mai importante sînt: trifoiul roşu, trifoiul alb, trifoiul hibrid şi trifoiul încarnat.
Trifoi roşu (Trifolium pratense L.): Trifoi cu rădăcina principală pivotantă care pătrunde în sol pînă la o adîncime de peste 1 m, cu numeroase ramificaţii pe cari se găsesc nodo-zităţi bacteriene. Tulpina ramificată, care ajunge pînă la o înălţime de 60---70 cm, se dezvoltă din lăstari subterani; ramurile au 3***9 internoduri, sînt glabre sau pubescente, de culoare verde sau uneori roşcată. Frunzele bazale apar înaintea tulpinii şi formează o rozetă; frunzele tulpinale sînt alterne, au peţiolul scurt şi sînt trilobate. Florile tubulare, de culoare roşie, sînt grupate în inflorescenţe capitate. înfloritul are loc în lunile mai şi iunie; durata înfloritului unui capitul e de 7***8 zile. Fructul e o păstaie rotundă care conţine o singură sămînţă de culoare galbenă-violetă. Fecundaţia trifoiului roşu e în general alogamă entomofilă, rareori autogamă. Planta are o durată de 2-**3 şi chiar de mai mulţi ani.
Se deosebesc mai multe varietăţi şi forme, şi anume: varietatea Trifolium perenne sau spontaneum, care e o formă sălbatică, varietatea T. pratense sativum, care e forma cultivată descrisă mai sus, care cuprinde următoarele subvarietăţi: trifoiul precoce, praecox Lindh., care înfloreşte de două ori pe an şi dă două coase; trifoiul tardiv, serotinum Lindh., care dă o singură coasă; americanum Harz, cu tulpina păroasă. în ţara noastră e răspîndită ma,i ales varietatea pratense sativum, subvarietatea praecox; nu se cultivă soiuri, ci populaţii cu însuşiri comune ca trifoiul de Transilvania.
Trifoiul găseşte condiţii de mediu favorabile în regiunile răcoroase şi umede. E rezistent la temperaturi joase, dar nu suportă alternarea frecventă a îngheţurilor şi dezgheţurilor. Reuşeşte mai ales pe soluri luto-nisipoase şi nisipoase-lutoase, profunde, fertile, cu un conţinut de calciu de 0,2--*0,4%. Premergătoarele cele mai bune pentru trifoi sînt plantele prăsitoare gunoi te. După trifoi se pot cultiva cu rezultate bune aproape toate speciile de plante, cu excepţia leguminoaselor, îngrăşămintele necesare sînt cele potasice şi mai puţin cele fosfatice; amendamentele cu calcar trebuie aplicate în special pe soluri sărace în calciu.
Trifoiul roşu se cultivă sub plantă protectoare: grîu de toamnă, orz de toamnă şi mai ales orzoaică. Solul pentru cultura trifoiului se pregăteşte după cerinţele plantei protectoare. Sămînţa folosită trebuie să aibă o valoare utilă mare şi să nu conţină seminţe de cuscută. Se seamănă primăvara cît mai devreme. în cazul cînd planta protectoare e o cereală de primăvară, trifoiul se seamănă fie după, fie împreună cu aceasta. Semănatul se face în rînduri cu o cantitate de 16*"20 kg/ha. După semănat se execută o lucrare cu grapa uşoară sau cu tăvălugul. Se grăpează de asemenea după recol-tarea plantei protectoare şi după fiecare cosi re. Alte lucrări de întreţinere sînt: completarea golurlor, plivirea buruienilor, distrugerea vetrelor de cuscută. în primul an de vegetaţie trebuie evitat păşunatul trifoiului, pentru a nu bătători prea tare soluI.
Dacă condiţiile climatice sînt favorabile, trifoiul se poate cosi chiar în anul cînd a fost semănat, dar numai o singură dată, şi anume în septembrie, recolta fiind folosită ca nutreţ verde sau pentru însilozat. Trifoiul nu trebuie cosit mai tîrziu, deoarece plantele cari intră în iarnă cu coletul lipsit de frunze sînt mai puţin rezistente la îngheţ. în al doilea an de folosinţă, trifoiul dă 2***3 coase, dintre cari prima la sfîrşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, iar a doua în luna august, fiecare fiind executată la începutul sau la mijlocul fazei de înflorit. A trei a coasă, mai slabă, se foloseşte ca nutreţ verde ori însi lozat
H H w H H C=C	|	C=C
HC^	XC—C—C/	XCH
V—C^ 1	%c—c*
H H / % H H HC CH H I HCX ^CH
H
Trifenilmetan
Trifoi, ulei de —
639
Trigliceridă
sau pentru păşune. în al treilea an de vegetaţie, trifoiul roşu obişnuit (var. praecox) se răreşte-şi producţia scade, numai varietatea tardivă (var. serotinum) dă o recoltă mulţumitoare.
Pentru a avea fîn de bună calitate, trifoiul cosit se usucă pe capre sau alte suporturi de lemn. Fînul uscat se aşază în stoguri sau pe şire. Sămînţa de trifoi se obţine fie din culturi obişnuite, fie din loturi semincere separate. Trifoiul se cultivă nu numai singur, ci şi în amestec cu graminee perene (timof-tică, raigras, etc.). în ţara noastră e răspîndită aproape excluziv cultura pură a trifoiului.
Producţia de fîn se ridică la 3000---5000 kg/ha; în condiţii de mediu optime şi la aplicarea unei agrotehnici superioare ea poate să fie de peste 10 000 kg/ha. Producţia de sămînţă variază foarte mult; în anii favorabili ea ajunge la 300---400 kg/ha.
Trifoiul roşu e un nutreţ foarte valoros, datorită conţinutului mare de substanţe nutritive şi, în special, de proteină digestibilă. Se foloseşte sub formă de nutreţ verde, fîn şi nutreţ însilozat.
Principalele boli cari atacă trifoiul sînt: rugina trifoiului (Uromyces trifoiii Hedvv. Lev.), cancerul trifoiului (Sclerotinia trifoliorum Erikss), făinarea trifoiului (Erysiphe marţii Lev.), pătarea neagră a trifoiului (Phyllachora trifolii (Pers.) Fuck.) cari se combat prin măsuri agrotehnice şi de igienă culturală. Dintre dăunători, gărgăriţa florilor de trifoi (Apion apricans Hbst.) provoacă trifoiului pagube relativ mari, în special pe timp .secetos; combaterea se face prin cosirea trifoiului atacat şi prin prăfuiri cu HCH sau DDT (40---45 kg/ha). Un duşman periculos al trifoiului e cuscuta (v.), buruiană parazită care se combate prin: folosirea de sămînţă curată, săparea adîncă a vetrelor infectate, tratamente cu erbicide. Sin. Trifoi comun.
Trifoi alb (Trifolium repens L.): Plantă perenă cu o durată de 5-*-7 ani, cu tulpina tîrîtoare, de talie mai mică decît aceea a trifoiului roşu, cu inflorescenţa în formă de capitul globulos şi cu flori albe. Se seamănă sub plantă protectoare, folosind o cantitate de sămînţă de 7---10 kg/ha. Producţia de fîn se ridică la 1500*‘*3000 kg/ha, iar aceea de sămînţă la 200---500 kg/ha. în ţara noastră e răspîndit în fi ora spontană. Sin. Trifoi tîrîtor, Trifoiaş alb.
Trifoi comun. V. Trifoi roşu.
Trifoi hibrid (Trifolium hybridum L.): Trifoi cu tulpina erectă, mai înaltă decît atrifoiului roşu, şi inflorescenţa sferică, cu pendunculul lung şi cu flori de culoare roză sau albă. Se cultivă mai ales în ţările nordice din Europa şi America, în amestec cu graminee perene şi cu'trifoi roşu.-Durata culturii e de 3-**4 ani. Tehnica culturii nu diferă de aceea a trifoiului roşu. Se coseşte în al doi lea an de vegetaţie ; după prima cosire se foloseşte ca păşune. Producţia de fîn se ridică Ia3000--*4000 kg/ha iar aceea de sămînţă la 150***330 kg/ha. Sin. Trifoi suedez, Trifoi roz.
Trifoi încarnat (Trifolium incarnatum L.): Plantă anuală, cu rădăcina pivota,ită, mai slab dezvoltată decît la trifoiul roşu, cu tulpina păroasă, înaltă de 40---70 cm, şi cu inflorescenţa în formă de capitul alungit, alcătuit din flori de culoare roşie aprinsă. Se cultivă mai mult în Sudul şi în Vestul Europei; în ţara noastră e puţin răspîndit în cultură. Valoarea lui nutritivă e mai redusă decît aceea a trifoiului roşu. Producţia e de 2000---4000 kg/ha de fîn sau de 400---800 kg/ha de sămînţă.
Trifoi roz. V. Trifoi hibrid.
Trifoi suedez V. Trifoi hibrid.
î. ulei de . Ind. chim.: Ulei eteric extras din planta Trifolium pratense (familia Leguminosae); sînt mai odorante speciile: T. incarnatum şi T. odoratum, prima crescînd în Anglia şi a doua în Italia. Parfumul lui natural e foarte bine imitat, uleiul eteric sintetic fiind un amestec de salicilat de amil, salicilat de isobutil, vanilină, ylang-ylang, salvie şi răşină de muşchi de stejar; fixarea parfumului se face cu musc ambrat sau cu benzil-isoeugenol. Se foloseşte în parfumerie şi cosmetice pentru compoziţiile de tip floral.
2.	Trifoişte, pl. trifoişti. Agr.: Teren cultivat cu trifoi.
3.	Trifosfopiridinnucleotidâ. Chim. biol.: Enzimă oxidore-ducătoare, din grupul dehidrogenazelor, care a fost izolată din globulele roşii şi din aproape toate celulele vii. Prin hidroliză, trifosfopiridinnucleotidâ (TPN) scindează următoarele fragmente: o moleculă nicotinamidă, două molecule riboză, o moleculă adenină şi trei molecule de acid o-fosforic. Schema acestei codehidrogenaze e următoarea:
n icotinamidă-riboză—O
OH	OH	OH
0 1 -Q- i	i O .1 !	! -P—
ii	II	II
O	O	O
•O—riboză-adenină
trifosfopiridinnucleotidâ (TPN)
La azotul din ciclul piridinic al nicotinamidei e fixată o moleculă de riboză, care, la rîndul său, stabileşte o legătură, prin intermediul unui radical fosfat cu molecula de acid adenilic.
Biosinteza TPN presupune biosinteza componenţilor săi structurali. Aceste reacţii sînt catalizate de enzime specifice şi necesită prezenţa Mg++ sau a Mn + f. Degradarea TPN în organism se produce pe cale enzimatică, printr-o etapă fos-forilică, ia nivelul legăturii glicozidice dintre nicotinamidă şi restul de riboză, cum şi printr-o scindare hidrolitică la nivelul legăturii dintre nicotinamidmononucleotidă şi acidul adenilic.
Trifosfopiridinnucleotidâ intervine în procesele de oxidoreducere celulară, prin transfer de hidrogen, pe care-l fixează pe substrat şi apoi îl transmite unui acceptor adecvat din sistem. Gruparea funcţională care conferă acestei codehidrogenaze capacitatea de a fixa reversibil hidrogenul substratului e nucleul piridinic, respectiv atomul de azot din acest nucleu, care are calitatea de a trece reversibil din pentavalent în trivalent. Sin. Codehidraza II, Co II, TPN.
4.	Trigger. Telc.: Sin. Circuit basculant (v. sub Circuit electric 2).
5.	Trigirâ, pl. trigire. Mineral.: Axă de simetrie de gradul al treilea (ternară sau trigonală) în prezenţa căreia simetricul unui element oarecare (colţ, muchie sau faţă) se obţine printr-o simplă rotire în jurul axei respective de 120°, 240° şi, respectiv, 360°. Simbol literal A3 şi grafic A.
6.	Trigiroidâ, pl. trigiroide. Mineral.: Axă de simetrie complexă de gradul al treilea, în prezenţa căreia simetricul unui anumit element cristalografie (muchie, colţ ori faţă) se
360°
obţine printr-o rotire cu un unghi de —— -—120° în jurul axei
considerate şi o reflexiune faţă de un plan perpendicular pe acest ax. Trigiroidâ se reduce deci la o combinaţie de axă de simetrie ternară şi un plan perpendicular pe ea (A3-fP). în figură se vede că rotind punctul 1 de 120° în jurul axei şi apoi oglindindu-l pe planul P perpendicular pe ea, se obţin punctul 2 şi apoi, pe rînd,
3,	4, 5, 6. După a treia operaţie compusă se ajunge la punctul 4, simetricul lui 1 în raport cu planul P.
7.	Trigliceridă, pl. tri-gliceride. Chim.: Fiecaredin-
tre esteri i gl i ceri ne i cu acizi graşi în cari toate cele	trei	grupări
OH ale glicerinei sînt esterificate.	Exemple':	tributirina	(v.),
trimiristina (v.), tripalmitina (v.), tristearina (v.), etc.
Tr ig I i cer ide le intră în compoziţia grăsimilor naturale. Ele pot avea structura simpla (toţi hidroxilii glicerinei fiind
Triglidae
640
Trigonal, sistemul ^
esterificaţi cu acelaşi acid) sau structura mixta (în care doi sau toţi acizii cari esterifică glicerina sînt diferiţi). în acest din urmă caz, t r ig I i cer ide le se pot prezenta în trei forme isomere:
C8H5(OCO)8R1RiRs: C3H5(OCO)3R2R1R3 şi C8H,(OCO)3R1RaR1.
Numărul trigliceridelor simple e mic, în timp ce numărul celor mixte e foarte mare. Prezenţa unor gliceride mixte explică activitatea optică a unor grăsimi naturale. Multe gliceride se caracterizează prin faptul că au două puncte de topire, adică ele se topesc la o anumită temperatură, iar după răcire şi solidificare capătă alt punct de topire. Mult timp s-a crezut că majoritatea grăsimilor naturale sînt formate din amestecuri de trigliceride simple ale cîtorva acizi graşi, dintre cari cel mai frecvent întîlniţi sînt: acidul oleic, acidul palmitic, acidul stearic, etc. Cercetările noi au arătat că grăsimile naturale sînt amestecuri de trigliceride mixte, ceea ce explică, de fapt, varietatea şi complexitatea grăsimilor naturale.
1.	Triglidae. Zoo/., Pisc.: Familie de peşti marini cu dimensiuni medii variind între 25 şi 50 cm lungime, reprezentată în apele noastre printr-o singură specie— Trigla lucerna L., rîndunica-de-mare.
Are corpul alungit, acoperit cu solzi mărunţi ovali, capul lat.protejat de plăci osoase dermice, iar pe marginea anterioară a orbitei o excrescenţă ca un scut, cu doi spini foarte vizibili. Colorată în brun-gălbui, punctat pe spate, are laturile roşii-brune-argintii pătate cu portocaliu; aripioarele dorsale roşii-brune iar pectoralele, violet-albastre.
Specie bentonică, trăieşte în Marea Neagră la adîncimi de 10***60 m în faciesul mitiloid, hrănindu-se cu peşti mici, cu crustacee şi moluşte. înoată încet, iar datorită celor trei radii ale pectoralei cari se mişcă independent poate umbla pe fundul apei. Urmărită, sare afară din apă. Matură sexual la 3*"4 ani, se reproduce în iun ie-iulie. Carnea, gustoasă, se consumă proaspătă.
2.	Triglif, pl. triglife. Arh.: Element decorativ, sculptat în piatră, al frizei ordinului doric, de formă rectangulară, alternînd cu metopa, alcătuit din două caneluri de secţiune triunghiulară (glife), centrale, încadrate între două jumătăţi de glifă. Tri-gliful derivă din scîndura care proteja capetele grinzilor antabla-mentului la construcţiile de lemn ale arhitecturii primitive greceşti (v. fig.).
3.	Trigonal, sistemul Mineral.: Sistem cristalografie în care se încadrează formele cristalografice cari au ca principal element cristalografie o axă de simetrie de gradul 3 (A3), echivalentă axei A6 din sistemul exagonal, şi se pot raporta la un sistem de patru axe de referinţă, dintre cari trei echivalente într-un plan (de obicei planul tt perpendicular pe A3), paralele cu A2 sau cu direcţii paralele şi formînd între ele unghiuri de 120°, iar a patra perpendiculară pe celelalte trei, paralelă cu A3 (v. fig. /).
Forma de bază a acestui sistem e prisma trigonalâ, din care se pot deduce prin trunchiere toate celelalte forme cristalografice ale sistemului. între parametrii şi unghiurile dintre axele acestui sistem există relaţiile; a.=b=fcc ; a=(3=90°; y==120°.
I. Forma primitivă a sistemului trigonal (romboedric).
Sistemul trigonal, ale cărui forme cristalografice pot fi considerate ca forme meriedrice ale sistemului exagonal, deşi celula elementară a reţelei cristaline nu e aceeaşi, identitatea fiind numai geometrică, cuprinde cinci clase de simetrie; trigonal piramidală, trigonal trapezoidală, romboedrică, ditri-gonal piramidală şi ditrigonal bipiramidală. Sin. Sistem romboedric.
Clasa trigonal piramidală (primitivă) sau trigonal polară cuprinde forme hemimorfe şi admite o axă de simetrie A3. E clasa tetartoedrică a sistemului şi are, ca formă reprezentativă, piramida trigonală (de speţa doua ş[ a treia), delimitată de trei feţe triunghiulare (v. fig. II a). în această clasă cristalizează; periodatul de sodiu hidratat, iodatul de sodiu hidratat, etc.
Clasa trigonal trapezoidală (axială) sau trigonal holoaxă cuprinde forme enantiomorfe şi admite ca
II.	Formele cristalografice fundamentale ale claselor din sistemul trigonal.
o)	piramidă trigonală de speţa a doua; t) trapezoedru trigonal; c) romboedru de speţa a treia; d) piramidă ditrigonală; e) piramidă trigonală de speţa întîi (cu feţele triunghiuri isoscele); f) bipiramida ditrigonală; g) bipiramida trigonală; h) prisma ditrigonală;/) prismă trigonală.
elemente de simetrie A3-f3 A2. E clasa holoaxă a sistemului şi are drept formă reprezentativă trapezoedru! trigonal (v. fig. II b), formă cristalină cu şase feţe trapezoidale, asimetrice, care se obţine prin trunchiere de bipiramidă bihexa-gonală, în această clasă cristalizează cuarţul p, cinabrul, seleniu!, telurul, berlinitul, etc.
Clasa romboedrică (centrată), clasa para-hemiedrică a sistemului, admite ca elemente de simetrie o axă hexagiroidă A6/2=A3 şi un C. Forma reprezentativă a sistemului e un romboedru de speţa treia (v. fig. II c). în acest sistem cristalizează ilmenitul, dolomitul, dioptazul, fena-citul, etc.
Clasa ditrigonal piramidală (planară) sau ditrigonal polară cuprinde forme emjmorfe şi admite
Trigonelina	641	Trigonometrie
H
C
HC
II
HC
C— coo-I
\ // N +
I
CH,
.CH
ca elemente de simetrie A3+3P, axa A3 (polară) găsindu-se la intersecţiunea ceior trei plane. E clasa antihemiedrică a sistemului şi are drept formă reprezentativă piramida ditri-gonalâ, formă cristalografică delimitată de şase feţe triunghiuri scalene (v. fig. II d), în această clasă încadrîndu-se şi ^piramida trigonală cu trei feţe triunghiuri isoscele (v. fig. II e). în această clasă cristalizează pirargiritul, turmalina, ioditul, proustitul, zincitul, carborundumul, etc.
Clasa ditrigonal b i p i r a m i d a I â (p I a n-axială), scalenoedrică sau ditrigonal ecuatorială, e clasa oloedrică a sistemului, care admite ca elemente de simetrie A3+3 A2-|-7r+3 P2 şi are drept formă reprezentativă bipiramida ditrigonală delimitată de 12 feţe triunghiuri scalene (v. fig. II f). Tot în această clasă se încadrează şi bipiramida trigonală, limitată de şase feţe triunghiuri isoscele (v. fig. II g), prisma ditrigonală (v. fig. II h) şi prisma trigonală, limitate de 12 (v. fig. II /), respectiv de 6 feţe. în această clasă cristalizează benitoitul, caicituI, smithsonitul, oligistul, arsenul, stibiul, magnezitul, nitratul de sodiu, etc.
1.	Trigonelina. Biol.: Metilbetaina acidului nicotinic. E mult răspîndită în vegetale ca, de exemplu, în mazăre, în sămînţa de cînepă, în unele specii de cafea şi în Trigonella foenum graecum.
Are p.t. 218°, temperatură la care se des- ( compune. Cristalizează cu o moleculăde apă. Esolubilăîn apă, în alcool etil ic; insolubilă în eter etil ic, în cloroform. Trigone-Iina se obţine sintetic din acid nicotinic şi iodură de metil, în prezenţa oxidului de argint. Acidul nicotinic se poate obţine fie prin oxidarea nicotinei, fie prin oxidarea piridinei cu acid azotic fumans, acid cromic sau permanganat de potasiu; printr-un proces de metilare a aciauiui nicotinic în prezenţă de acid adenozin-trifosforic se obţine trigonelina. Acidul nicotinic e excretat în urina omului sub formă de trigonelină sau ca alţi derivaţi (N-metilnicotinamida, 6-piridon-N/-metil-n icotinamida).
2.	Trigonia. Paleont.: Lamelibranhiat din ordinul Prehete* rodonta cu dentiţie tipică schizodontă. CochiI ia e foarte groasă, triunghiular alungită şi cu umbonele opis-
togir, şi cu ornamentaţia caracteristică: coaste, noduri şi două carene posterioare cari delimitează o regiune cu o ornamentaţie diferită de restul cochiliei.
Primele specii apar în Liasic, devin foarte numeroase în Jurasicul mediu şi în cel superior, cum şi în Cretacic, pentru care au dat importante fosile caracteristice. începînd din Terţiar, numărul speciilor scade, iar genul Trigonia e reprezentat azi numai prin cîteva specii cari trăiesc în mările Australiei.
Specia Trigonia aliformis Park. e cunoscută în ţara noastră din Cretacicul din regiunea Timişoara, iar specia Trigonia bronni Ag., din Jurasicul mediu din Banat.
3.	Trigonocarpus. Paleont.: Tip de seminţe de
dimensiuni mari, lemnoase şi cu creste longitudinale, jr[gonocar_ aparţinînd diferitelor genuri de Pteri-dospermeae pus (sămîn_ (de ex.: Alethopteris, Neuropteris, etc.).	ţăcuînveli-
4.	Trigonometrie. Mat.; Ramură a Matematicii, şu| lemnos), care are ca obiect studiul relaţiilor metrice dintre elementele (laturile, unghiurile) triunghiurilor. După natura triunghiului (plan sau sferic), se deosebesc Trigonometrie plană şi Trigonometrie sferică.
Trigonometria plană se ocupă cu relaţiile metrice dintre elementele unui triunghi plan.
Trigonia bronni.
în cazul unui triunghi dreptunghi ABC (v. fig. /), relaţiile fundamentale dintre lungimile a, b, c ale laturilor şi unghiurile A,B,C se exprimă ţinînd seamă de definiţiile funcţiunilor trigonometrice. Cum B-\-C=90°, ele sînt:
sin B— cos C—
tg B= cotg C— -
sin C= cos B =
tg C— cotg B — — ,
de unde
b=a sin B=a cos C ;	c—a sin C—a cos B ;
b — c cotg B=c cotg C; c—b tg C—h cotg B, cărora li se adaugă relaţia a2~ &2-f<:2.
/. Triunghi dreptunghi.
II. Notarea elementelor la un triunghi oarecare.
în cazul unui triunghi oarecare ABC (v. fig. II), relaţiile dintre lungimile a, b, c ale laturilor şi unghiurile A, B, C pot fi obţinute coborînd, de exemplu, perpendiculara CD pe latura AB, exprimînd lungimea CD în cele două triunghiuri dreptunghiuri ACD şi BCD şi egalînd expresiile obţinute. Astfel rezu Ită
b sin A=a sin B.
Repetînd operaţia pentru toate cele trei înălţimi, se obţin relaţii analoge, cari pot fi scrise sub forma:
sin A
sin B
c
sin C
O a doua relaţie între cele şase mărimi se obţine proiectînd laturile unui triunghi pe două axe perpendiculare, convenabil alese. Rezultă astfel:
a2—b2-\-c2—2 bc cos A ;	fr2=&2-f	c2—2 ca cos B ;
c2=a2-\-b2—2 ab cos C.
Un triunghi fiind definit prin trei dintre elementele sale, cari trebu ie să cuprindă cel puţin o latură, pentru obţinerea celorlalte trei elemente pot fi folosite trei dintre cele şase relaţii. După elementele cari definesc triunghiul, se deosebesc următoarele patru cazuri de rezolvare a triunghiurilor:
Cazul I: Triunghiul e dat printr-o latură şi două unghiuri. Fiind date două unghiuri, de exemplu unghiurile B şi C, unghiul A se deduce din A=180° — (B-j-C). Dacă latura cunoscută e latura de lungime a, lungimile celorlalte două laturi sînt:
sinjB	sinC
b—a——c=a -
sin A
sin A
Cazul II: Triunghiul e dat prin două laturi (de ex. laturile de lungimi a şi b) şi unghiul cuprins între ele (unghiul C). Lungimea laturii necunoscute se deduce din:
c2=a2-\-b2—2 ab cos C.
41
Trigonometrie
642
Trigonometrie
Unghiurile necunoscute se deduc din:
• a a	^	b ■	^
sin A— — sinC; sin i?= — sin C. c	c
Căzui III: Triunghiul e dat prin două laturi (de ex. laturile de lungimi a şi b) şi un unghi care nu e cuprins între ele, de
exemplu unghiul-4. Se deduce unghiul B prin sin B= — sin A,
apoi unghiul C din C=180°—(A + B) şi latura de lungime o d in
_ sin C
c—b--------.
sin B
Cazul IV: Triunghiul e dat prin cele trei laturi ale sale» Unghiurile se deduc din relaţiile:
cos A —
b*+c*-a*
cos B —
c2+a2—b2
cos C —
a2+b2—c2
2 bc '	~	2	ca	2	ab '
Aria unui triunghi e dată, fie de una dintre relaţiile:
1 1 1
S= — bc sin A— — ca sin B — -- ab sin C ,
fie de relaţia:
s=f p(p—a) (p—b) (p—c),
a , a+b+c in carep—------ ----•
Trigonometria sferică se ocupă cu relaţiile dintre elementele unui triunghi sferic. Unind centrul sferei cu cele trei vîrfuri ale triunghiului sferic, se obţine un unghi triedru ale cărui unghiuri plane sînt egale cu laturile a,b}c ale triunghiului sferic şi ale cărui unghiuri diedre sînt egale cu unghiurile A, B, C ale triunghiului sferic.
Relaţii între unghiurile şi laturile unui triunghi sferic: Dacă ABC e triunghiul sferic şi O, centrul sferei a cărei rază e egală cu unitatea, ducînd tangentele în A la AB şi la^C şi prelungindu-le pînă cînd întîlnesc laturile OB şi OC, respectiv în D şi E, egalînd expresiile lui DE deduse din triunghiul ADE, respectiv din triunghiul ODE, rezultă:
cos a — cos b cos c+ sin b sin c cos A.
Se deduc analog relaţiile:
cos b= cos a cos c + sin a sin c cos B cos c— cos a cos b -j- sin a sin b cos C.
Eliminînd latura c între primele două relaţii şi permutînd apoi pe a, b şi c, rezultă:
sin A sin B sin C
sin a
sin b
sin c
Substituind pe cos c din prima relaţie cu expresia sa dată de relaţia a treia şi prin permutări succesive, se obţin cîte trei expresii ca:
cos «sin b — sin a cos b cos C — sin c cos A
V
cos c sin b — sin c cos b cos A — sin a cos C, cum şi cîte trei expresii
cos a sin B — cos b cos C sin A — cos A sin C
Şi
cos c sin B — cos b cos A sin C = cos C sin A,
obţinute înlocuind în relaţiile precedente, omogene în sin a, sin bt sin c, aceste mărimi, cu sin A, sin B, sin C.
Din primele trei relaţii se pot deduce şi cîte trei expresii cari conţin două laturi, unghiul cuprins între ele şi unghiul opus uneia dintre ele, ca
cotg a sin b — cotg A sin C — cos b cos C,
respectiv ca
cotg c sin b — cotg C sin A = cos b cos A,
cum şi trei expresii cari conţin o latură şi cele trei unghiuri, ca
cos A = — cos B cos C + sin B sin C cos a.
Se numeşte triunghi sferic dreptunghi un triunghi sferic care are un unghi drept. Latura opusă acestui unghi e ipotenuza triunghiului.
Se numeşte triunghi sferic rectilater un triunghi sferic care are una dintre laturi egală cu 90°.
Notînd p— 1/2 (a-f 6+c), principalele formule calculabile prin logaritmi sînt:
sin •
V
sin (p—b) sin (p—c)
cosy =
sin b sin c
sin p sin (p—a)
etc.
; etc.
sin b sin c
Din aceste relaţii se deduc următoarele:
sin ■
A+B
cos -
a—b
sin ■
A-B
sin •
c cos ~	c ’ COSy	C COS y	c sm y
A+B cos	a -j- b C0S 2~	A-B COS' 2	a+b sin -y—
. C	c	. C	. c
sm y
cos -
sin
numite formulele lui De Iamb re. împărţind aceste formule două cîte două, se deduc formulele:
tg
A + B
cotg
a—b
cos _ c	2
2	a-\-b '
cos ——
tg ■
A-B
cotg
a—b 2~ _ a-\~b ’ 2
A —B
tg
a-\-b
2 t§ 2
A+B '
*g-
tg
. A — B sin -c	2
2 ~ÂTb '
sin —-—
numite formulele lui Neper sau analogiile lui Neper.
Se deosebesc următoarele cazuri de rezolvare a triunghiurilor sferice dreptunghiuri: Cazul I: Sînt date ipotenuza a şi una dintre laturile unghiului drept (de ex. latura b). Elementele necunoscute ale triunghiului se deduc fie din
sin b	^	tg	b
tg a ’
cos b
sin B=
cos C ■■
Trigonometrie
643
Trigonometrie
fie din
tg
1=+1N-
(«■+4)-±
a-{-b
rtg 2
I a-\-b j tg —
tg-
tg y = +
sin (a—b) sin (a + b)
sin b— sin a sin B; tgc=tgflcosj
\C =
cotg B
Cozul IV: Sînt date latura b a unghiului drept şi unghiul opus B. Elementele necunoscute se deduc, fie din
sin b t sinB '
*8 1 .	r- cos B .
,	y-,1 sin C —	,
tg B	cos b
fie din
tg
B+b
B-b*
tg (450+ y)= ± **(*•+
B+b B-b cotg ~ cotg ——
^	^	, cos B
cos fl=cotg B cotg C; cos b= —
sin C’
sin B '
fie din
tg y — ±
f
cos (180—B — C) cos (B—C)
i - ± ]/ (£=® +«•).
Problema e posibilă dacă
90o<B+c<270o,	—90°<I?—c<90°.
Se deosebesc următoarele cazuri de rezolvare a triunghiuri lor sferice r e c t i I a t e r e:
Cazul I: Sînt date unghiurile A şi B. Elementele necunoscute se deduc din:
cos A
cos C= —
cos B
sin B t sin A ’
cos c— —
tg B tg A '
Cazul II: Sînt date unghiurile B şi C. Elementele necunoscute se deduc din:
Problema admite o soluţie dacă sin b< sin a, adică dacă b<a sau6>180° —a, cînd &<90°, cum şi dacă b>a sau 6<180° — a, cînd a > 90°.
Cazul II: Sînt date laturile b şi c ale unghiului drept. Elementele	necunoscute	ale	triunghiului	se	deduc	din:
^	tg b	tg c
cos fl=cos o cos c ;	t g5=	——;	tg	C—	■■■■;■—-r- •
sin c	sin b
Cazul III: Sînt date ipotenuza a şi unghiul B. Elementele necunoscute se deduc din:
tg b
cos A — — cos B cos C; tg B	tg	C
sin C
tg c =
sin B
Cazul III: Sînt date unghiul A şi latura b. Elementele necunoscute se deduc din:
sin B=s\n A sin b ; tg C=--tg cos 6 ; tg c— ■
cotg b cos A
Cazul IV: Sînt date latura b şi unghiul B, Elementele necunoscute se deduc din:
sin A =
sin B sin b
sin C-
tg B ' tg b '
cos B cos b
Cazul V: Sînt date unghiul B şi latura c. Elementele necunoscute se deduc din:
cos 6=
cos B sin c
tg A--
tg B
tg C=sin B tg c.
Dacă b=B, triunghiul e bidreptunghi. Dacă 6<90°, trebuie să existe relaţiile B<90° şi b<B; se obţin două soluţii. Dacă b>90°, trebuie să existe relaţiile JE?>90° şi b>B; şi în acest caz se obţin două soluţii.
Cazul V: Sînt date latura b şi unghiul C. Elementele necunoscute se deduc din:
tg b
cos j3 = cos b sin C; tg a—~tg c=sin b tg C.
cos C
Cazul VI: Sînt date unghiurile B şi C. Elementele necunoscute se deduc, fie din:
cos C
Cazul VI: Sînt date laturile b şi c. Elementele necunoscute Se deduc din:
cos A~ —cotg b cotg c | cos B— cos b sin c; cos C— C°— .
sin o
Se deosebesc următoarele cazuri de rezolvare a triunghiurilor sferice oarecari:
Cazul I: Sînt date, fie cele trei unghiuri, fie cele trei laturi. Dacă se dau cele trei laturi, unghiurile se deduc din:
A _ y sin (p-b) sin (p-c) g 2	|/	sin	p	sin	(fi—a)	'
Dacă se dau cele trei unghiuri, laturile se deduc din:
a
t§ T =
r
in(£- £)sin(c-|J
; etc.,
unde s=AJrB-\-C—180° se numeşte excesul sferic al triunghiului.
Cazul II: Sînt date, fie două laturi şi unghiul cuprins între ele, fie două unghiuri şi latura cuprinsă între ele. în modul cel mai simplu, calculul elementelor necunoscute se face cu formulele lui Neper.
Cazul III: Sînt date, fie două laturi şi unghiul opus uneia dintre ele, fie două unghiuri şi latura opusă unuia dintre ele. Fie a, b şi A, respectiv A, B şi a, elementele cunoscute. Metoda cea mai simplă de rezolvare a triunghiului consistă în a deduce pe B, respectiv pe b, din relaţia:
sin B
sin A
sin b ' sin a 1
iar apoi pe C, respectiv pe c, din formulele lui Neper. — Pentru ca problema să fie posibilă, trebuie ca 0<^sin B<^î ; O^sin £>^1,
41*
Trigrip, ancoră
644
T rilobita
ceea ce conduce la doua valori pentru B, respectiv pentru b.
(~* 0
Cum tg — >0 şi tg>0, trebuie ca diferenţele A—B şi
a—b să aibă acelaşi semn, ceea ce (dacă problema are soluţie) determină valoarea lui B, respectiv valoarea lui b,
î. Trigrip, ancora Nav.:
Ancoră (v. fig.) care consistă dintr-un cadru romboidal format din bare metalice de cari sînt prinse articulat, cu ajutorul unei bare transversale, trei palme metalice. Acest tip de ancoră e folosit pe îmbarcaţiuni.
Ancoră trigrip.
1)	inel de ancoră; 2) cadru; 3) bară transversală; 4) palme; 5) inel de
împerechere.
2.	Triiod-tirozinâ. Chim. biol.: TRIT; produs de secreţie al glandei tiroide, în care se găseşte alături de tetraiod-tiro-
J	H	J	H
/C=C\	c=c
HO—C	C—O—C	C—CH»—CH—COOH
V-c'	V-c'	^
H H	J	H	NM2
zină, diiod-tirozină, monoiod-tirozină, etc. TRIT e un derivat halogenat al unui aminoacid (tirozina), are o activitate de cel puţin trei ori mai mare decît a tetraiod-tirozinei (tiroxinei) şi se găseşte în cantitate mai mare decît aceasta, în fracţiunea proteinică iodată din plasmă (a-globuIină), fiind considerată în prezent adevăratul hormon al tiroidei. Are proprietăţi calitative identice cu tetraiod-t irozi na, care prin deiodinare trece în TRIT.
3.	Trilan. Ind. text.: Sin. Tricel (v.).
4.	Trilater, pl. trilatere. Geom. V. sub Triunghi.
5.	Trilateraţie. Topog.: Metodă de ridicare în care se măsoară lungimile laturilor triunghiurilor unei reţele. Se efectuează cu aparate de tipul,geodimetrelor şi telurometrelor.
6.	Trilion, pi. trilioane Mat.: Unitate formată din o mie de miliarde.
7.	Trillo. Ind. piei.: Solzi cari acoperă fructul de Valonea, bogaţi în tanin şi folosiţi în tăbăcărie. Conţin pînă la 46% substanţă tanantă.
8.	Trilobita. Paleont.: Clasă de artropode marine primitive, excluziv paleozoice, al căror corp e format dintr-un număr variabil de segmente (caracter care le apropie de crus-taceele primitive, Entomostracee) şi divizat transversal şi longitudinal în trei părţi; transversal, corpul e format din cefa-lon, torace şi p ig id i u ; longitudinal, trilobaţia apare la fiecare dintre aceste trei părţi. Cefalonul şi toracele formează împreună ce fa loto race le.
Cefalonul (cap, scut cefalic), în general de formă semicirculară, prezintă o regiune mediană mai proeminentă, netedă şi bine delimitată (glabela) şi două regiuni laterale de formă triunghiulară (obrajii sau genele), cari la unele forme se termină în partea posteroexternă cu o prelungire ascuţită (ţep genal). Glabela cu cei doi obraji laterali constituie trilobaţia longitudinală a cefalonului. Glabela poate avea diferite forme: conică, globuloasă sau cilindrică; la formele primitive prezintă cinci şanţuri transversale, cari pot dispărea la speciile evoluate sau pot fi vizibile numai pe părţile laterale ale glabelei. Aceste şanţuri corespund segmentelor cari prin sudare au dat naştere cefalonului. Ultimul segment pos-
terior se menţine nesudat, formînd inelul occipital. Obrajii sînt străbătuţi de un şanţ (sutura faciala) care-i împarte în două părţi: obrazul fix (fixigene), lîngă glabela, şi obrazul mobil (librigene) extern, care poate lipsi la unele exemplare fosile (cefalonul lipsit de cei doi obraji mobilase numeşte cranidium). Sutura facială constituie criteriul de clasificare a trilobiţilor:	la	formele primitive
lipseşte sau e dispusă pe faţa ventrală (grupul Hypoparia), la formele evoluate poate fi situată înapoia ţepilor genal i, cari în acest caz sînt suportaţi de obrajii mobili (grupul Opistho-paria), sau poate fi situată înaintea spinilor genali, cari vor fi purtaţi de obrajii ficşi (grupul Proparia). Un caz intermediar e realizat la grupul Gona-toparia, cînd sutura facială ajunge pînă la vîrful ţepilor genali.
Ochii sînt compuşi, avînd diferite forme: alungiţi, conici, sau reniformi.
Cînd sînt dezvoltaţi, sînt situaţi pe obrajii mobili, de-a lungul suturii faciale. La formele pelagice, ochii sînt foarte mari; la "cele cavicole sau de mare adîncime sînt regresaţi sau absenţi.
Regiunea anterioară a cefalonului e mărginită de o zonă îngroşată (limb), care continuă pe partea inferioară a corpului cu o piesă calcaroasă (hipostom).
Toracele e format dintr-un număr variabil de segmente (de la 2-*-22), distincte şi articulate între ele.
Fiecare segment prezintă o regiune mediană (rachis), de care sînt prinse lateral pleurele, organe speciale ale trilobiţilor, cari acoperă picioarele şi branhiile. Pleurele pot prezenta prelungiri ascuţite (ţepi pleurali). Rachisul şi cele două pleure laterale constituie trilobaţia longitudinală a toracelui.
Articulaţia segmentelor toracice e uneori atît de suplă, încît animalul se poate înrula.
P i g i d i u I reprezintă extremitatea posterioară a corpului, rezultată din fuzionarea completă sau incompletă a unui anumit număr de segmente, alcătuite ca şi segmentele toracice dintr-un rachis şi două pleure. Pigidiul prezintă uneori ţepi (ţepi pigidiali).
După mărimea pigidiului, trilobiţii se împart în: Macro-pigidieni, cu pigidiul mai mare decît cefalonul, Isopigidieni, cu pigidiul egal cu cefalonul, şi Micropigidieni, cu pigidiul mai mic.
Partea inferioară (ventrală) a corpului prezintă cîte o pereche de apendice pentru fiecare segment: cinci perechi de apendice cefalice, dintre cari patru sînt în parte adaptate la masticaţie şi în parte la locomoţie, şi un număr variabil de apendice toracice, cari prin alcătuirea lor servesc în parte la înot şi în parte la respiraţie.
Dezvoltarea larvară a Trilobiţilor a putut fi studiată la specia Sao hirsuta (v. Sao): larva, numită protaspis, ducea o viaţa planctonică, pe cînd adulţii sînt în general animale bentonice. Pe lîngă formele de fund se cunosc şi genuri adaptate la o viaţă pelagică (Aeglina); la acestea, ochii sînt enormi, iar glabela are aspectul unui plutitor.
Trilobiţii sînt cunoscuţi din Cambrian, ating apogeul în Silurian şi dispar în Permian, constituind pentru stratigra-fia Paleozoicului importante fosile caracteristice. Resturile lor se găsesc în diferite sedimente: gresii, calcare coraligene, şisturi grosiere sau şisturi negre foarte fine, ceea ce dovedeşte capacitatea lor de a se adapta la diferite zone marine.
Genuri mai importante sînt: Olenellus (v.), Olenus (v.), Paradoxides (v.), Illaenus (v.), Trinucleus (v.), Calymene (v.), Phacops (v.), etc.
lobit.
o) cefalon ; b) torace; c) pi-gidiu.
Trilobiţi
645
Trinitrobenzen
în ţara noastră se cunosc numai cîteva resturi de trilobiţi din Devonianul din Dealul Bujoarele (Dobrogea) şi din forajul de la Nicolina (laşi), Sin. Trilobiţi.
1.	Trilobiţi. Paleont.: Sin. Trilobita (v.).
2.	Triiocuiina. Paleont.: Foraminifer cu test neperforat din familia Miliolidae. Primele camere sînt dispuse după cinci plane (cvincveloculine), iar următoarele se dezvoltă după trei plane (la 120° unul de altul), acoperindu-se astfel, încît la exterior testul apare format din trei camere. Zidul e calcaros, uneori cu un strat extern arenaceu ; apertura e tipică, cu un dinte bifid.
Acest gen e cunoscut din Triasic pînă azi.
Speciile Tr. oblonga (Montagu), Tr. laevi-gata d'Orb., Tr. circularis Bornemann, sînt cunoscute în ţara noastră din Miocenul din Estul Munteniei
3.	Trilon. Chim.: Sarea de sodiu a unor aminoacizi poli-carboxilici utilizată ca agent complexant.
Sub numele de Trilon sînt comercializate două tipuri de produse: Trilon A (sin. Syntron A, Complexon J), care e sarea de sodiu a acidului nitrilotriacetic, şi Trilon B (sin. Syntron B, Complexon B), care e sarea de sodiu a acidului etilendiamin-tetraacetic.
✓CH2COONa N — CHaCOONa \CHaCOONa
Trilon A
Trilocufina.
NaOOC—HoC
v	/CH2—COONa
>N~~CH2~~CH2~~ N(
/	2	2	V
Triion B
echilibrul corespunzător al culorilor între fiecare mască e asigurat automat; în plus nu mai există riscul unor diferenţe de densitate şi contrast între diferitele măşti ale unei selec-ţiuni de culori convenţionale. Cele cinci straturi ale filmului asigură, de altă parte, şi o reproducere mai bună a tuturor nuanţelor şi semitonurilor (fără culori parazite), atît în regiunile cu luminozitate puternică, cît şi în regiunile de umbră.
Filmul e realizat pe un suport de polistiren (suport nEstar“) cu grosimea de 0,18 mm, ceea ce asigură o perfectă stabilitate dimensională.
7.	Trimirîstînâ. Chim.: (C13H27COO)3C3H5. Trigliceridă a acidului miristic. Se găseşte în natură în special în grăsimile de cocos. Are gr. moi. 723,14; p. t. 56°; d=0,885 Ia 60°; n^~ = 1,44285. E solubilă în eter etilic, cloroform, benzen, eter de petrol.
8.	Trimitere, pl. trimiteri. Poligr.: Prescurtare, număr sau simbol intercalat în text, prin care se atrage atenţia cititorului că, în josul paginii, la finele lucrării (al cărţii), sau în alt loc din lucrare, se găsesc un comentariu, o completare sau
o	explicaţie mai ampiă în legătură cu textul respectiv.
9.	Trinascol. Ind. chim.: Petrol brut foarte asfaltos, care se găseşte în Trinidad, alături de zăcămintele de asfalt. Are d15°—0,960; conţine 3% sulf şi circa 30% benzină şi petrol lampant. La aer se întăreşte cu degajare de hidrogen sulfurat.
10.	Trincâ, pl.trinci. Nav. V. sub Velatură, sub Greement,
11.	Trinchet, arbore Nav. V.sub Arboradă, sub Greement.
12.	Trinchetin. Nav. V. sub Velatură, sub Greement.
13.	Trinitrinâ. Chim.: Soluţie alcoolică de 1/100 nitrogIi-cerină (v.), folosită în Medicină ca vasodilatator şi hipotensiv.
Aceste săruri complexează ionii metalelor alcal ino-pămîn-toase şi ai metalelor grele, îndepărtînd efectul negativ al durităţii apei sau al sărurilor metalelor grele în apă.
Sînt utilizate în Chimia analitică, în industria textilă, la prepararea detergenţilor, în băi de developare fotografică, etc.
4.	Trilophodon. Paleont.: Mastodont din grupa bunodontă, ai cărui molari intermediari au trei grupuri de tubercule (molari trilophodonţi). Craniul relativ alungit prezintă patru defense orizontale cu smalţ numai pe partea externă.
Specia Trilophodon (Mastodon) angus-tidensaavuto mare răspîndire în Europa şi în Asia, începînd din Miocenul mediu pînă în Pliocenul superior.
5.	Trilumrn. Chim.: Vopsea lumines-centă(v.sub Vopsea) pe bază de pigment luminescent radioactiv, din sulfura de tritiu (v.).
g. Tri-Mask, film Foto., Poligr.: Film fototehnic cu multe straturi, pentru corectarea prin mascare (v.) în foto-reproducere, a documentelor transparente sau opace policrome. Cu ajutorul acestui film se poate realiza, într-o singură operaţie şi cu un singur film, corecţia completă a culorilor în toate procedeele de reproducere fotomecanică. Filmul Tri-Mask operează ca şi măştile convenţionale, însă cele trei măşti fotografice sînt integrate în film şi sînt obţinute la o singură expunere şi developare, ceea ce conferă rapiditate şi simplicitate procedeului. Măştile sînt constituite din coloranţi cari apar, după tratament, în diversele straturi ale filmului. Filmul Tri-Mask asigură o precizie mai mare de lucru, deoarece sînt eliminate dificultăţile de reperaj existente atunci cînd şe lucrează cu trei măşti diferite. De asemenea rezultatele obţinute sînt îmbunătăţite calitativ, deoarece
14. Trinitroanisol, 2-4-6- Chim.,
Expl.: Cristale albe, cu p.t.67°,uşor hi-drolizabile în acid pier ic, hidroliză fi ind mai rapidă la temperaturi înalte. E un	O
exploziv puternic, întrebuinţat pentru încărcarea proiectilelor de avion, deoarece dă un fum alb vizibil cînd explodează, în amestec cu nitrat de amoniu în proporţia: 20% nitrat de amoniu, 80% trinitroanisol.
is. Trinitrobenzen. Chim.: (N02)3C6H5
Trilophodon angustidens, zinc activată cu
OCH3 I
C
si—xc—no2
I	il
HC	CH
\/
I
no2
2-4-6-T rinitroanisol
Trinitroderivat al benzenului. Se prezintă sub două forme dimorfe, cu p.t. 122,5° şi 61°; e solubil în metanol, în cloroform, în benzen; e greu solubil în alcool, în eter, în sulfură de carbon, în apă (1 :2500) la 20°. Se obţine sintetic prin acţiunea acidului ^azotic asupra benzenului. Reacţia decurge cu mare uşurinţă. în prima fază se produce nitrobenzenul (C6H5—N02) întrebuinţînd, de obicei, un amestec de acid azotic şi acid sulfuric; uneori se poate realiza nitrarea numai cu acid azotic, concentrat sau diluat; mai rar, acid azotic şi acid acetic sau anhidridă acetică. Gruparea nitro fiind un substituent de ordinul II, care orientează substituţia în poziţia meta şi o îngreuiază, introducerea grupării următoare cere un acid nitrant mai concentrat şi temperatură mai înaltă. Introducerea grupării a treia nitro în benzen, pentru a se obţine trinitrobenzenul, se execută în condiţii de reacţii şi mai energice. Această ultimă grupare se introduce în poziţia meta, faţă de primele două:
NOa	no2 1	-z O t£
I C HC/ XCH	1 c HCX ^HC ii 1	I C HCX VCH
n I HC CH	II 1 HC C—NG2 Xc^	li 1 0„N—C C—NO. \c^
H	H	H
nitrobenzen	m-dinitrobenzen	* 1, 3, 5-trinitrobenzen
Trinitrocrezol, 2-4-6- —
646
T riodă
O a patra grupare nitro nu se poate introduce prin nitrare directă. Proprietăţile fizice şi chimice sînt similare cu cele ale nitrobenzenului (v.).
î. Trinitrocrezol, 2-4-6-~. Chim., Expl.: Compus care se prezintă în cristale galbene, cu p. t. 110°, solubile în alcool şi în eter, obţinut prin nitrarea m-crezolului. E un exploziv întrebuinţat în scopuri militare, în amestec cu alţi explozivi, de exemplu cu meiinită, cu dinitrofenol, mononitronaftalină sau dinitronaftalină. Sin. Crezolită..
CH3
I
C
o2n—c^ xc—no2
HC	C—OH
no2
2-4-6-Trinitrocrezol
a. Trinitrofenetol, 2-4-6-^
■ I C
O.N—C^ XC—NO, I	II
HC	CH
\/
no2
2-4-6-Trinitrofenetol
OH
I
C
o2n—C^ XC—no2 i	n
HC	C—OH
V/
I
no2
2-4-6-T rinitrorezorcină
ch3
I
c
o2n—c^ xc~no2
I	II
HC	CH
I
no2
Trinitrotoluen
8. Trinitrotoluen. Expl.: Derivat al toluenului, care conţine trei grupări nitro; se obţine prin nitrarea acestuia cu acid azotic sau cu amestec sulfonitric. Cel mai important e 2-4-6-trinitrotoluenul, care se prezintă sub formă de cristale galbene cu p. t. 81°. E foarte stabil, nu explodează decît sub influenţa unui exploziv iniţial puternic. Arde fără explozie, putînd fi manipulat fără pericol.
E unul dintre explozivii întrebuinţaţi cel mai mult. E întrebuinţat în proiectilele de artilerie, în bombe de avioane, etc., topit sau comprimat la presiuni mari. Amestecat cu
nitratul de amoniu (v. Amatol), e folosit în explozivii de siguranţă pentru mine. Sin. Trotil.
9.	Trinitrofriazidobenzen. Chim., Expl.: 2-4-6-Trinitro-1 -3-5-triazidobenzen. Exploziv foarte brizant şi sensibil la şoc şi la frecare, dar mai puţin sensibil decît fulminatul azoturile metalice. Se prezintă în cristale albe, fine, cu p. t, 131°. Poate fi întrebuinţat şi ca exploziv de amorsaj.
N=N=N
C
0.,N—C// XC-
-no9
N=N=N—C	C—N=N=N
V/
I
no2
T rinitrotriazidobenzen
CH,
02N—C	C— NOa
I	II
HC	C-CH,
NOa
2-4-6-Trinitroxilen
Chim., Expl.: Cristale galbene, cu p. t. 78,5°, solubile în eter, în sulfură de carbon şi în benzen. Se hidrolizează uşor, dînd acid picric. E un exploziv asemănător cu trinitroanisolul (v.).
3.	Trinitroglicerinâ. Chim.: Sin. Nitroglicerină (v.).
4.	Trinitrometan. Expl.: CH(N02)3. Derivat nitriccu caracter de exploziv. Se prepară prin acţiunea etilatului de sodiu asupra tetranitrometanului. Are gr. mol. 151,04; p.t. +22°; p.f. +48°; D=1,59. Trinitrometanul e parţial solubil în apă, soluţia avînd o culoare galben intensă, caracteristică şi sărurilor. Anhidru, e un pseudoacid. Trinitrometanul e un exploziv puternic. Sin. Nitroform.
5. Trinitronaftalinâ. Chim., Expl.: C10H5(NO2)3. Exploziv puternic şi puţin sensilbil la şoc, obţinut din nitrarea naftalinei. Conţine patru produşi trinitraţi, în cari radicalii—NO<2 se găsesc în poziţiile 1-2-5 ; 1-3-5 ; 1-3-8; 1-4-5. Are o putere mai mică decît a melinitei şi a tolitei. E folosită, în amestec cu nitratul de amoniu, ca exploziv de mină,
6. Trinitrorezorcinat de plumb. Chim., Expl. V. sub Trinjtrorezorcină, 2-4-6-^.
7.	Trinitrorezorcinâ, 2-4-6-~. Chim,. Expl.: Cristale galbene cu p.t. 175°, uşor solubile în alcool şi în eter. E un exploziv de amorsaj foarte sensibil, ca şi sarea sa de plumb (■trinitrorezorcinoîul de plumb). E puţin întrebuinţat. Sin. Acid stifninic.
10.	Trinitroxilen, 2-4-6-~. Chim., Expl.: Cristale albe, cu p. f. 182°. Exploziv întrebuinţat, în amestec cu nitratul de potasiu sau cu tolită, la încărcarea proiectilelor sau a bombelor. Sin. Xilită.
11.	Trinucleus. Paleont.: Trilobit din grupa Opisthoparia. Avea cefalonul mare faţă de restul corpului, prin dezvoltarea limbului, care are un aspect granular; el se prelungeşte cu doi spini genali foarte lungi.
Obrajii, ficşi, şi glabela sînt globuloşi, cu trei nuclee. Toracele e format din 5**-6 seg- Trinucleus goldfussi. mente prevăzute cu pleure laterale.
Specia Trinucleus goldfussi e caracteristică pentru Silurian.
12.	Triodâ. Elt., Telc.: Tub electronic cu vid, cu trei electrozi: un catod, un anod şi un electrod de comandă, numit grila (v.). Dispoziţia e-lectrozilor poate fi cilindrică^. fig I). sau eliptică (v. fig. II). Grila (care are de obicei forma unei site de sîrmă subţire cu ochiuri pătrate, a unei elice cu pas mic ale cărei spire sînt susţinute de traverse, sau a unei elice cu pas mare v. fig. III)
înconjură catodul şi e în- Dispoziţia ci|indricâ a conjurată de anod. Grila eIectroziIor
unei triode.
tubur i lor receptoare am- t) catod. 2) anod. 3)grilă.
plificatoare lucreaza de obicei la un mic potenţial negativ — şi deci nu atrage electronii a căror mişcare constituie curentul prin tub. Datorită apropierii ^ Catod; 2) anod; sale de catod, la variaţii date ale tensiunii ^ grilă; 4) traversă sale, tensiuneagrilei influenţează cîmpul elec- de[ stidăi trie din apropierea catodului într-o măsură mult mai mare decît tensiunea anodului. Cîtul dintre variaţia tensiunii anodice şi variaţia tensiunii grilei care produce aceeaşi variaţie a curentului anodic
se numeşte factorul de ampli-	<Si^
ficare al tubului (v. Coefi-	-	3
III. Diferite construcţii de grile, o) grilă cu ochiuri pătrate; b) grilă în formă de elice cu pas mic; c) grilă în formă de elice cu pas mare;
1) spirele grilei; 2) traversă.	a	£
cient de amplificare). Fig. IV reprezintă cîteva caracteristic1 ale curentului anodic în funcţiune de tensiunea de grilă ?
II. Dispoziţia eliptică a electrozilor unei trîode.
		1	
f—			
		1 1	*“	
u		J L	
Triodă-far
647
Trior
unei triode, pentru diferite valori constante ale tensiunii ano-dice. Curbele sînt practic identice ca formă şi sînt deplasate una faţă de cealaltă, deoarece curentul anodic depinde numai de tensiunea echivalentă de grilă (v. sub Tensiune electrică). Curentul anodic Ia al unei triode se exprimă în primă aproximaţie printr-o parabolă semicubică în funcţiune de tensiunea echivalentă pe grilă (formula fui Langmuir):
U \3/2
în care A e constantă a triodei, U e tensiunea grilei, Ua e tensiunea anodică faţă de catod, iar \i e factorul de amplificare, — dacă nu există curent de grilă (adică Ua<0).
în cazul cînd U0>0, e valabilă expresia:
U ]3/2
-A
i^)
306 JtGG 500 V
1/3 a curentului anodic, iar rezistenţa diferenţială, proporţional cu valoarea reciprocă a pantei.
V. Caracteristicile curentului anodic în funcţiune de tensiunea anodică, Ia o triodă.
Ia) curentul anodic; Ua) tensiunea anodică; U a) tensiunea de grilă.
între parametrii electrici ai tubului electron ic: rezistenţa interioară (sau diferenţială) R. panta 5 şi factorul de amplificare [L există următoarea relaţie (formula lui Barkhausen):
SS, = n.
Afară de caracteristicile curentului anodic în funcţiune de tensiunea de grilă se folosesc şi caracteristicile curentului anodic în funcţiune de tensiunea anodică (v. fig. V) şi caracteristicile de curent constant ale tubului (v. fig. VI).
Parametrii triodelor variază între limite depărtate, în funcţiune de intensitatea curentului anodic (v. fig. VII). Parametrul cu cea mai mică variaţie e factorul de amplificare. Panta tubului variază aproximativ proporţional cu puterea
20
250 300 V
25
ÎS
jjmho
2500
2000
1500
1000
500
5	70	15	m/\
VI. Caracteristicile de curent constant ale unei triode.
Ia) curentul anodic; UQ) tensiunea anodică; Utensiunea de grilă.
VII, Variaţia parametrilor unei triode în funcţiune de curentul anodic la tensiunea anodică de 250 V.
Ia) curentul anodic; jx) factorul de amplificare; S) panta caracteristicii; R j) rezistenţa interioară.
/V.Caracteristicile curentului anodic în funcţiune de tensiunea de grilă, la o triodă.
Ia) curentul anodic; Ua) tensiunea anodică; U„) tensiunea de grilă.
în care Iţ e curentul total (catodic), iar I v e curentul de grilă De obicei, curentul de grilă constituie o mică fracţiune din curentul total, deoarece U^ are valori mici pozitive. Dacă
însă Uo e mai mare decît Ua, curentul Io poate creşte mult şi datorită ajungerii pe grilă a electronilor secundari emişi de anod.
Curentul anodic într-o triodă se anulează (se „taie") cînd
h+ir)<0' Di".
această relaţie se poate deduce tensiunea de grilă (negativa-rea) de tăiere TJoţ —
Trioda e folosită ca redresor (v.) de curent, ca detector (v.), ca oscilator (v.) electric de diferite frecvenţe — şi ca amplificator (v.).
1.	Triodâ-fcir, pl. triode-faruri. Elt., Telc.: Sin. Tub cu discuri (v.).
2.	Triodâ-pentodâ, pl. triodeheptode. Elt., Telc.: Tub electronic (v.) multiplu, constituit dintr-o triodă şi o heptodă montate în acelaşi balon, cu funcţiuni analoge triodei-hexode.
3.	Triodâ-hexodâ, pl. triode-hexode. Elt., Telc.: Tub electronic multiplu, format dintr-o triodă şi o hexodă, avînd balonul comun. De obicei se asociază o triodă oscilatoare cu o hexodă de amestec, pentru realizarea unui tub schimbător de frecvenţă utilizat în supereterodine (v. Receptor radio).
4.	Triodâ-pentodâ. pl. triode-pentode. Elt., Telc.:	Tub
electronic multiplu, format dintr-o triodă şi o pentodă, avînd balonul comun. De obicei se asociază o triodă de putere mică cu o pentodă amplificatoare de putere; cele două tuburi au catodul comun.
5.	Triodometru, pl. trio-dometre. Chim. fiz.: Aparat complex, electronic, folosit în laboratoare pentru cercetări, pentru determinarea pH-ului, titrări eiectrometrice şi determinarea conductibilităţii soluţiilor.
6.	Trional. Chim.: Disulfonă obţinută prin oxidarea tio-acetalului, rezultat la rîndul său din metiletilcetonă şi tioal-cool. Are gr. mol. 242,34; p.t. 76°. E solubil în apă, alcool etilic, eter etilic. E utilizat ca narcotic. Sin. p, p-bis-Etil-sul-foni l-butan.
7.	Trior, pl. trioare. 1. Mş., Ind. alim.: Maşină folosită în agricultură şi în industria morăritului pentru curăţit şi sortat seminţe de cereale leguminoase, plante tehnice, etc. Operaţia caracteristică triorului e sortarea seminţelor după lungimea lor, cu ajutorul unui organ (distribuitor) cu alveole (cilindru, disc, palete, elice, bandă fără fine).
Triorul poate fi simplu sau combinat, după cum are numai acest organ caracteristic, sau are şi alte organe de separare şi sortare, cari funcţionează pe alt principiu (de cele mai multe ori, ventilator şi site).
Cele mai răspîndite sînt trioarele combinate, cu cilindru. Ele pot fi cu acţiune simplă, cînd cilindrul are în interior, pe toată lungimea lui, alveole de acelaşi tip şi de aceeaşi mărime, şi cu acţiune dublă, cînd are alveole cu două dimensiuni, pe porţiuni diferite din lungimea lui.
După felul organului cu alveole, se deosebesc: triorul cu cilindru (cel mai răspîndit în sectorul morăritului), triorul cu d iscuri, cu palete şi cu bandă fără fine. Triorul poate fi acţionat manual, cu roată cu manivelă, sau mecanizat, cu roată de transmisiune,
Trior
648
Trior
/. Alveole de cilindru trior, o) alveolă presată; b) alveola frezată.
Triorul simplu cu cilindru, numit şi cilindru trior, are ca organ caracteristic un cilindru tubular, de tablă de zinc sau de oţel, avînd alveole pe suprafaţa cilindrică interioară (executate prin presare sau prin frezare) (v. fig. /). în interiorul cilindrului, paralel cu axa, se găseşte un jgheab, în care e montat un melc transportor.
Seminţele se introduc în cilindrul trior rotitor, pe la o extremitate a acestuia, şi se deplasează încet pînă la cealaltă extremitate a lui, spre ieşire. Datorită rotirii cilindrului, seminţele cari au intrat în alveole sînt antrenate în sus ; corpurile cu lungime mai mică decît diametrul alveolelor rămîn în alveole, pînă cînd, apropiindu-se de verticală, cad în jgheab şi sînt antrenate de melcul transportor spre ieşirea jgheabului.
Seminţele mai lungi, cari au intrat parţial în alveole (v. fig. II), vor cădea atunci cînd alveolele respective se vor fi rotit cu un unghi <90°, deplasîndu-se împreună cu celelalte seminţe în lungul cilindrului, spre gurile de ieşire.
După mărimea vitezei periferice, se deosebesc cilindre trioare cu viteză mare (0(9*"1,4 m/s) şi cu viteză mică (0.25---0.50 m/s); în primul caz, axa cilindrului e, de cele mai multe ori, orizontală, iar în cel de al doilea caz, înclinată cu 2***4°.
Triorul combinat, cu cilindru, se compune din următoarele părţi: un coş de alimentare, un ventilator, una sau mai multe site de scuturare, un cilindru trior (în general cu acţiune dublă) şi cadrul de susţinere a acestor organe; uneori are şi o sită cilindrică de sortat.
Triorul tip TP-400 (v. fig. III) e un trior combinat, cu cilindru, cu dublă acţiune şi cu sită de sortare, antrenat manual şi folosit la curăţirea şi sortarea seminţelor de grîu ; prin înlocuirea cilindrului se poate transforma într-un trior pentru in, tip TL-400. Amestecul iniţial de boabe de grîu cu corpuri străine lungi şi scurte şi cu impurităţi uşoare se toarnă în coşul de alimentare; la deschiderea clapetei 2, boabele curg şi sînt distribuite, în mod uniform, de cilindrul canelat de alimentare 3, pe sita vibratoare 4, situată sub cilindrul 3 şi care reţine boabele mari; în timpul căderii boabelor, curentul de aer produs de ventilatorul 5 antrenează impurităţile uşoare şi le evacuează din maşină; boabele trecute prin sita 4 curg prin pîlnia vibratoare 6 şi prin tubul de curgere 7 şi intră în cilindrul trior 8, care are două zone 9 şi 10 (prima cu alveole mai mari, care separă grîuI de obsigă, şi cea de a doua cu alveole mici, care separă neghina); alveolele primei zone ridică şi aruncă în jgheabul 11 boabele de grîu şi de neghină; boabele lungi de obsigă rămîn în cilindru şi se deplasează treptat în lungul acestuia, pînă cad prin gurile 13 şi sînt evacuate prin gura 22. Boabele din jgheab sînt deplasate de melc în lungul jgheabului, pînă ajung la gura de evacuare 14 şi cad în zona 10 a cilindru-
lui de separat neghina, unde boabele de neghină sînt ridicate şi aruncate în jgheabul 11, din care curg prin gurile 14 şi 26;
triorului
//. Schema de funcţionare cu cilindru.
1) cilindru trior; 2) jgheab; 3) melc transportor; 4) alveolă; 5) seminţe scurte; 6) seminţe lungi.
III.	Trior combinat, cu cilindru, cu dublă acţiune, tip TP-400.
a)	vedere şi secţiune longitudinală; 1) coş de alimentare; 2) clapetă; 3) cilindru de alimentare; 4) sită vibratoare; 5) ventilator; 6) pîlnie;7) tub de curgere; 8) cilindru trior; 9) zonă separatoare de obsigă; 10) zonă separatoare de neghină; 11) jgheab; 12) melc transportor; 13) gură pentru evacuat seminţele de obsigă; 14) gura de evacuare, a jgheabului; 15) diafragmă; 16) sită cilindrică de sortare; 17) arbore motor; 18) roată de mînă; 19) carcasa ventilatorului; 20) role pentru curăţirea sitei cilindrice; 21) mîner de acţionare a rolelor 20; 22) gură pentru evacuat obsiga; 23) gură pentru evacuat grîu de calitatea I; 24) gură pentru evacuat grîu de calitatea II; 25) gură pentru evacuat grîu de calitatea 111; 26) gură pentru evacuat neghina şi boabele sparte;
b)	schema de lucru a triorului TP-400: 1) alimentare; 2) cilindru trior; 3) zonă separatoare de obsigă; 4) zonă separatoare de neghină; 5) sită cilindrică de sortare; 6) jgheab; 7) melc transportor; 8) alimentarea cu amestec iniţial de grîu, obsigă. neghină; 9) grîu + neghină; 10) obsigă; 11) neghină; 12) grîu;
13) grîu calitatea I; 14) grîu calitatea II; 15) grîu calitatea III.
boabele de grîu cad din interiorul acestei zone a cilindrului trior în interiorul sitei cilindrice de sortare 16, care are două zone cu orificii diferite, astfel încît grîul e sortat pe trei calităţi, fiind evacuat prin gurile 23, 24 şi 25.
Un tip special de trior combinat, cu cilindru, e u I t r a-triorul, la care în interiorul cilindrului trior, sub jgheabul colector, e montat un cilindru cu axul orizontal şi cu diametru mic, care se roteşte în sens contrar sensului de rotaţie al primului, împrăştiind astfel materialul de triat şi reducînd grosimea stratului de granule (v. fig. IV). Datorită acţiunii acestui cilindru suplementar se măreşte productivitatea maşinii.
Triorul cu discuri se compune din următoarele părţi: un coş de alimentare, o serie de discuri cu alveole pe ambele feţe (calate pe un arbore), jgheaburi, carcasă şi cadru de susţinere (v. fig. V). Amestecul de seminţe cade din coşul de alimentare 1, în interiorul carcasei; boabele scurte intră în alveolele discurilor, sînt ridicate, cad pe jgheaburile 6 şi apoi într-un jgheab comun, de unde sînt evacuate prin gura 7; boabele lungi sînt
Trior
649
T riotar
deplasate în lungul carcasei, de paletele 5 ale discurilor, şi sînt evacuate prin gura 8. Triorul cu discuri poate fi cu acţiune simplă sau cu acţiune dublă. Trioarele cu discuri prezintă, faţă de cele cilindrice, următoarele avantaje: prin alegerea şi aşezarea discurilor corespunzătoare, cu alveole de diferite mărimi, se pot folosi diferite diagrame de curăţire şi sortare ; ocupă un spaţiu mai mic şi au o capacitate de prelucrare mai mare.
Triorul cu palete are ca organ principal O tobă, constitu ită o) trior obişnuit; fa) ultratrior; 7) ci-din două discuri, între cari sînt lindru trior; 2) jgheab cumelctrans-fixate (radial) palete cu alveole, portor; 3) cilindru împrăştietor; 4 şi Toba are o mişcare de rotaţie 4') stratul de grăunţe de prelucrat, şi una de oscilaţie, pentru o
utilizare mai eficace a suprafeţelor cu alveole. Alimentarea se face pe toată lăţimea tobei; boabele scurte şi corpurile străine (neghină, boabe mici) intră în alveole şi, cînd paietele ajung aproape de poziţia lor inferioară, cad într-un jgheab de colec-
de funcţionare a trioa-relor.
V. Trior cu discuri.
1) coş de alimentare; 2) registru de închidere; 3) carcasă; 4) disc; 5) paletă; 6) jgheab; 7) gură de evacuare a boabelor rotunde; 8) gură de evacuare a boabelor lungi; 9) transportor elicoidal.
'//. Trior elicoidal.
1)	pîlnie de alimentare;
2)	registru de reglare;
3)	elice; 4) axul triorului ; 5) jgheab de evacuare.
tare; boabele lungi nu întră în alveole, ci se rostogolesc pe suprafaţa paletei, căzînd într-un jgheab, cînd paleta coboară puţin sub poziţia orizontală. Triorul cu palete are o capacitate de prelucrare mai mare decît a trioarelor cu cilindru şi cu discuri, dar curăţirea cerealelor cu acest tip de trior nu e suficientă, deoarece drumul particulelor pe suprafaţa de lucru e de scurtă durată; el se foloseşte la mori şi în silozuri.
Triorul elicoidal (v. fig. VI) se compune dintr-o pîlnie de alimentare şi din mai multe elice confecţionate din tablă de oţel, răsucite în jurul unui ax vertical şi terminate la partea inferioară cu jgheaburi de evacuare. Funcţionarea triorului elicoidal se bazează pe folosirea vitezelor diferite de rostogolire a boabelor cu forme diferite, pe o suprafaţă înclinată. Cerealele introduse în pîlnia de alimentare se rostogolesc pe spiralele triorului, iar sub influenţa forţei centrifuge, boabele mai grele şi cu formă sferică (de ex. măzărichea) se rostogolesc mai repede depărtîndu-se mai mult de ax decît boabele uşoare şi turtite; boabele rotunde ies prin jgheaburile mai depărtate de ax, iar boabele sparte ies prin cele apropiate de ax. în mori, trioarele elicoidale se întrebuinţează la separarea măză-
richei, a boabelor sparte şi întregi din corpurile negre rezultate de la trioarele cilindrice sau cu discuri.
Triorul cu bandă fără fine se foloseşte la separarea corpurilor străine cari se deosebesc de cerealele culturii principale prin forma şi starea suprafeţei lor. Se compune din două cilindre pe cari e întinsă o bandă de cauciuc care are o anumită înclinaţie faţă de orizontală şi care se mişcă cu o anumită viteză. Boabele cari au o viteză de rostogolire mai mare decît viteza benzii cad la partea inferioară a acesteia, iar boabele cari au o viteză de rostogolire mai mică sînt transportate şi aruncate la partea de sus a benzi i. Unele benzi au la suprafaţa exterioară alveole, astfel încît boabele şi corpurile străine scurte, cari au intrat în alveole, sînt antrenate de bandă şi sînt evacuate prin jgheabul situat la partea superioară a benzii, pe cînd boabele lungi, cari nu au intrat în alveole, se rostogolesc în jos şi sînt colectate în alt jgheab. în acest caz, rostogolirea lor e uşurată de o mişcare oscilatorie, efectuată perpendicular pe direcţia de înaintare a benzii.
i.	Trior. 2. Cs., Drum.: Maşină de prelucrare de separare, folosită pentru separarea, în sorturi monogranulare, a materialului provenit de la concasare. în construcţii, şi în special la lucrările rutiere, se folosesc trioarele cu site rotitoare (v. fig.). Sita rotitoare se compune dintr-un cilindru de tablă de oţel găurită, puţin înclinat. Cilindrul e împărţit în mai multe tronsoane, fiecare dintre ele avînd găuri de diametru diferit de al găurilor de pe celelalte tronsoane. De obicei, cilindrul e format din mai multe bucăţi, corespunzătoare tronsoanelor, îmbinate între ele cu ajutorul unor cercuri de rigidizare. Numărul de sorturi cari se pot obţine depinde de lungimea şi de diametrul cilindrului, şi poate ajunge pînă la zece, la cilindrele mari. Tronsonul cu găurile cele mai mici se găseşte la capătul pe la care se alimentează. Antrenarea poate fi manuală, cu motor cu ardere internă, sau electrică; directă, prin intermediul unui reductor de turaţie, sau indirectă, prin transmi-
Schema unui trior.
1) material de sortat; 2) pîlnie; 3) site cu ochiuri din ce în ce mai mari (spre stînga); 4) arbore principal; 5 şi 6) material cu dimensiuni din ce în ce mai mici (spre dreapta); 7) angrenaj de antrenare.
siune cu curea. Sitele rotitoare mici se rotesc în jurul unui arbore interior, fixat de cilindru prin braţe încrucişate; sitele mari se rotesc în lagăre cu rulmenţi cu rulouri, aşezate la capete, sau şi în puncte intermediare, dacă cilindrul e prea lung. Sitele rotitoare se construiesc fixe sau mobile, remorcate sau autopropulsate. De obicei sînt asociate cu un concasor de dimensiuni mici, care mărunţeşte bucăţile de material cari nu au putut trece prin sită, şi cu un elevator (cu benzi sau cu cupe) care alimentează sita rotitoare, sau transportă la concasor materialul care nu a trecut prin sită. Sin. Maşină de sortat agregate, Sortator de agregate.
2.	Triorare. Agr.: Curăţirea seminţei cu triorul (v.).
3.	Triotar, pl. triotare. Foto.: Obiectiv fotografic anastigmat nesimetric cu trei lentile (triplet nelipit format din două lentile convergente avînd între ele o lentilă divergentă) (v, fig.)»
Trioxan
650
Triplă valvă
Schema obiectivului Triotar.
folosit pentru portrete, naturi moarte, fotografii arhitecturale, peizaje, fotografii sportive, de animale, de copii, etc., şi în general la toate genurile de fotografii cari necesită o distanţă de fotografiere mai mare.
1.	Trioxan. Chim.: Sin. Trioxi-metilenă (v. Trioximetilenă 1).
2.	Trioxibenzen. Chim.: Sin.
Pirogaol (v.).
s. Trioxid, pl. trioxizl. Chim.:
Compus chimic, în care trei atomi de oxigen sînt combinaţi cu un atom al unui metal sau al unui metaloid.
4.	Trioximetilenă. 1. Chim.: Produs de polimerizare tri-moleculară a formaldehidei. Se prezintă ca o pulbere cu p. t. 61° şi p. f. 115°. Se prepară prin încălzirea paraformaldehidei cu acid sulfuric, în vase închise, sau prin depolimerizarea J3-poIi-oximetilenei. E folosită ca dezinfectant. Sin. Trioxan, hleta-formaldehidă.
5.	Trioximetilenă. 2. Chim.: Numire improprie pentru paraformaldehidă.
6.	Tripaflavinâ. Chim.: Derivat al acridinei (v.), întrebuinţat Ia combaterea infecţiunilor streptococice.
7.	Tripalmitinâ. Chim.: (C15H31COO)3C3H6. Triglicerida acidului palmitic. Are gr. mol. 807,29. Se găseşte atît în grăsimile vegetale cît şi în cele animale. în stare pură are p.t. +65°, D4°=0,8752. Prezintă fenomenul „topirii duble". E foarte solubilă în eter etilic.
8.	Tripanosoma. Gen.: Parazit protozoar, saprofitsau patogen, care se transmite omului sau animalelor prin intermediul trompei insectelor în timpul hrănirii lor cu sînge. Protozoarele sînt animale unicelulare; se împart în mai multe clase, cu numeroase familii şi genuri, în funcţiune de calităţile morfologice. Genul Tripanosoma cuprinde mai multe varietăţi cu caracteristici comune. Astfel, au corpul fuziform şi ondulat, avînd în centrul său un nucleu oval şi vacuole; un nucleol de cromatină, la polul posterior, de la care porneşte un flagel ondulat, mai lung decît corpul parazitului; între corp şi flagel se găseşte o membrană ondulată. La examenul microscopic al sîngelui şi al serozităţilor animale se observă mişcările rapide pe cari le execută tripanosomii; la colorare cu reactivul Giemsa, protoplasma devine albastră, nucleul, nucleolul şi flagelul, roşii, iar membrana ondulată se colorează în roz. Tripanosomii se înmulţesc prin diviziune directă, longitudinal, cum şi sexuat. La animalele domestice, provoacă boli grave, cum sînt, de exemplu : nogana, surra, durina, etc. La om produc turburări nervoase variate, insuficienţă hepatică, insuficienţă ovariană, tiroidiană, miocardită. Fenomenele de toxicitate sînt violente şi pot duce la moartea bolnavului.
9.	Tripel. Petr.: Sin. Diatomit (v,).
10.	Triperie, pl. triperii. Ind. alim.: Secţie de abator în care se face prelucrarea burţilor de bovine, a picioarelor, a urechilor şi a cozilor de porc destinate pentru consum. Tripe-riile sînt echipate cu cazane pentru opărit burţi, maşini centrifuge de curăţit burţi, instalaţii de opărit şi curăţit picioare, cozi şi urechi, şi maşini pentru pîrlit.
11.	Tripla valva, pl. triple valve. C. f., Transp.: Distribuitor de aer comprimat, cu trei comunicaţii principale (de unde a primit numirea), folosit la un ele sisteme de frînă continuă automată (de ex. la frînele Westinghouse, Knorr, etc.), pentru vehiculele feroviare. Tripla valvă se montează între conducta generală de frînă şi cilindrul de frînă, fiind în legătură şi cu rezervorul auxiliar de aer (v. fig. /). Serveşte ca organ executor al comenzilor curente de frînare, efectuate prin robinetul mecanicului, cum şi al comenzilor accidentale, efectuate prin robinetul de alarmă sau prin ruperea conductei generale de frînă (comandă automată).
Tripla valvă permite ca, prin variaţia presiunii aerului în conducta generală, să se efectueze următoarele operaţii: ali-
/. Poziţia triplei valve într-o instalaţie de frînă continuă automată.
1) pompă de aer; 2) rezervor principal; 3) robinetul mecanicului; 4) conductă generală de frînă; 5) cilindru de frînă; 6) triplă valvă; 7) rezervor auxiliar.
mentarea cu aer comprimat a rezervoarelor auxiliare ale vehiculelor (locomotivă, tender, vagoane, automotor), la presiunea din conducta generală ; admis iu nea aerul u i în cilindri i de frînă, unde afluează din rezervoarele auxiliare sau şi din conducta generală (după felul triplei valve), adică operaţia de strîngere a frînelor; evacuarea în atmosferă a aerului din cilindrii de frînă, adică operaţia de întrerupere a frînării. Datorită triplei valve e posibilă frînarea moderată, în trepte, prin reducerea treptată a presiunii aerului în conducta generală, deci prin admisiunea gradată a aerului în cilindrii de frînă şi deplasarea progresivă a pistonului care acţionează saboţii de frînă; dar nu e posibilă defrînarea treptată, adică ridicarea progresivă a saboţilor, fiind necesară alimentarea din nou cu aer a conductei generale de frînă. Astfel, tripla valvă nu poate evita epuizarea frînei şi nu corespunde pentru instalaţiile de frînă ale trenurilor de marfă. —
Considerînd modul de acţionare, se deosebesc: triple valve uzuale (cu acţiune lentă) şi triple valve rapide (cu acţiune rapidă).
Triplă valvă uzuală: Triplă valvă care permite efectuarea operaţiilor de frînare în mod relativ lent, la vehiculele cu frînăpneumatică,prin admisiunea în cilindrii de frînă a aerului din rezervoarele auxi-liare. La echipamentele de frînă pneumatică cu triplă valvă uzuală sînt posibile frînări curente, fără opriri bruşte.
Tripla valvă uzuală, cu acţiune relativ lentă, e constituită
//, Triplă valvă uzuală.
1)	sertar de distribuţie;
2)	val </ă de gradaţie; 3) spre cilindrul de frînă; 4) spre aerul atmosferic; 5) spre conducta generală; 6) piston; /) tijă de limitare a cursei pistonului; 8) resort de rapel; 9) rondelă de piele; 10) spre rezervorul
auxiliar.
în principal (v. fig. II) din: un corp de valva, în care se poate deplasa un piston, pe o cursă anumită; un sertar de distribuţie, prin care se asigură circulaţia intenţionată a aerului; o valvă de gradaţie, fixată pe tija pistonului, care deschide şi închide
Triplă valvă
651
Triplă valvă
alternativ un orificiu din sertar (v. fig. II). Pe faţa inferioară a pistonului apasă aerul din conducta principală, iar faţa superioară e în legătură cu rezervorul auxiliar. Cînd se produce
pneumatică, prin admisiunea în cilindrii de frînă a aerului din rezervoarele auxiliare sau şi din conducta generală de frînă. La frînările curente, modul de funcţionare al triplei valve
rapide e identic cu cel al triplei valve uzuale, dar la frînările rapide, cari sînt provocate prin reducerea presiunii în conducta
III. Triplă valvă uzuală în poziţiile de serviciu, d) poziţia de alimentare şi de defrînare; b) poziţia de frînare; c) poziţia de întrerupere a frînării; 1) rezervor auxiliar; 2) sertar de distribuţie; 3) valvă de gradaţie; 4) spre aerul atmosferic; 5) piston; 6) cilindru de frînă; 7) resort de rapel; 8) de la conducta generală; 9) spre conducta generală.
o diferenţă între presiunile de pe cele două feţe, pistonul se deplasează împreună cu sertarul, iar acesta ajunge într-o poziţie în care descoperă anumite orificii şi canale, astfel încît să pună cilindrul de frînă în legătură cu rezervorul auxiliar sau cu aerul atmosferic.
La o triplă valvă uzuală sînt posibile trei poziţii, cari sînt poziţii ale pistonului acesteia, corespunzînd la: alimentare şi defrînare, frînare, întreruperea f r în ă r i i. — în poziţia de alimentare şi defrînare (v. fig. IHa), presiunea aerului din conducta generală creşte, pistonul se deplasează în sus şi aerul trece în rezervorul auxiliar, printr-un canal de umplere; astfel, cilindrul de frînă e pus în legătură, prin sertarul de distribuţie, cu aerul atmosferic. Prin scăderea presiunii în cilindrul de frînă, pistonul de frînă se deplasează sub acţiunea resortului de rapel, care învinge presiunea atmosferică şi deci saboţii se ridică de pe roţi. — în poziţia de frînare (v. fig. III b) se produce o depresiune în conducta generală, astfel încît pistonul se deplasează în jos, valva de gradaţie se deschide şi aerul din rezervorul auxiliar trece prin sertarul de distribuţie în cilindrul de frînă; prin acţiunea aerului comprimat, pistonul de frînă e deplasat în sens contrar şi saboţii se aplică pe roţi. — în poziţia de întrerupere a frînării (v. fig.
III c) se întrerupe micşorarea presiunii în conducta generală, înainte de a se ajunge la egalizarea presiunilor din rezervorul auxiliar şi cilindrul de frînă. Sub piston se produce o mică suprapresiune, care deplasează pistonul puţin în sus şi astfel trecerea aerului din rezervorul auxiliar spre cilindrul de frînă e întreruptă, dar presiunea rămîne constantă în cilindrul de frînă şi se stabileşte o primă treaptă de frînare. Această treaptă de frînare, care e cu atît mai mare cu cît depresiunea provocată în cilindrul de frînă e mai mare, poate fi urmată de alte trepte, după caz. Dacă prin robinetul mecanicului se provoacă depresiuni gradate în conducta generală, strîngerea frînelor poate fi efectuată fără zguduituri, pînă la valoarea maximă a forţei de frînare produse prin cilindrii de frînă. Dacă presiunea din conducta generală se reduce brusc, orificiul de comunicaţie între rezervorul auxiliar şi cilindrul de frînăse deschide complet şi întreaga cantitate de aer din rezervorul auxiliar trece în cilindrul de frînă, provocînd deodată strîngerea completă a saboţilor pe roţi.
E necesar ca tripla valvă uzuală să fie echipată şi cu un robinet de izolare, de regulă montat pe conducta de legătură cu conducta generală, acest robinet avînd o poziţie de serviciu şi o poziţie de izolare, după cum mînerul lui e orientat vertical sau orizontal.
Tripla valvă uzuală e folosită, de exemplu, la locomotive şi la automotoare, pentru a nu se produce opriri bruşte, cari să provoace tamponarea vagoanelor remorcate.
Triplă valvă rapidă: Triplă valvă care permite efectuarea operaţiilor de frînare curentă şi rapidă, la vehiculele cu frînă
IV. Triplă valvă rapidă.
1) corp orizontal; 2) piston orizontal; 3) tija de limitare a cursei pistonului orizontal; 4) resort de rapel, orizontal; 5) rondelă de piele; 6) valvă de gradaţie; 7) spre rezervorul auxiliar; 8) sertar de distribuţie; 9) piston vertical; 10) spre cilindru! de frînă; 11) corp vertical; 12) resort de rapel, vertical; 13) poziţie de frînare ordinară; 14) poziţie izolat; 15) supapă de reţinere; 16) cameră de colectat apă; 17) poziţie de frînare ordinară şi rapidă; 18) robinet de izolare cu trei căi; 19) opritor de praf; 20) spre conducta generală.
generală (cu aproximativ 1 at), în cilindrul de frînă se introduce aerul din rezervorul auxiliar şi din conducta generală.
Tripla valvă rapidă e constituită în principal din (v. fig. IV): două corpuri de valva, unul vertical şi unui orizontal, în fiecare deplasîndu-se cîte un piston; un sertar de oistribuţie, prin care se asigură circulaţia intenţionată a aerului; o valva de
Triplet
652
Tripod
gradaţie, care deschide şi închide un orificiu din sertar; o supapă de reţinere.
La o triplă valvă rapidă sînt posibile trei poziţii, corespunzînd la: alimentare şi defrînare, frînare curentă, frînare rapidă. — în poziţia de alimentare şi defrînare (v. fig. Va), sertarul de distribuţie pune în
diferit, obţinut pe maşini cu mai multe site plane, cilindrice sau combinate (v., de ex., Carton triplex, sub Carton). Un produs triplex are deci două feţe diferite şi un miez, care de obicei e alcătuit dintr-un material fibros de calitate inferioară.
5.	Triplit. Mineral.: (Mn, Fe^PO*) F. Fluorofosfat de man-gan şi fier, natural, întîlnit în filoanele pegmatitice asociat
V. Triplă valvă rapidă.
o) poziţia de alimentare şi de defrînare; b) poziţia de frînare curentă; c) poziţia de frînare rapidă; 1) piston; 2) valvă de gradaţie; 3) sertar de distribuţie; 4) spre conducta generală; 5) supapă de reţinere; 6) cilindru de frînă; 7) resort de rapel; 8) spre aerul atmosferic; 9) rezervor auxiliar; 10) valvă de descărcare-
legătură cilindrul de frînă cu aerul atmosferic. Astfel, resortul de rapel se destinde şi deplasează pistonul de frînă spre dreapta, ridicînd saboţii de pe roţi.— în poziţia de frînare curentă (v. fig. V b), pistonul triplei valve efectuează o jumătate de cursă, iar prin valva de gradaţie deschisă şi prin sertarul de distribuţie trece aerul din rezervorul auxiliar în cilindrul de frînă. Sub acţiunea aerului comprimat, pistonul de frînă se deplasează spre stînga şi saboţii sînt aplicaţi pe roţi. La întreruperea frînării, acţiunea acestei triple valve e identică celei a triplei valve uzuale.— în poziţia de frînare rapidă (v. fig. Vc), presiunea din conducta generală scade brusc şi pistonul triplei valve e deplasat la extremitatea cursei. Sertarul de distribuţie se deplasează odată cu pistonul şi stabileşte comunicaţia conductei generale cu cilindrul de frînă, prin intermediul unui robinet de reţinere, astfel încît cilindrul de frînă e alimentat cu aer din rezervorul auxiliar şi din conducta generală. Admisiunea aerului în cilindrul de frînă durează pînă cînd presiunea din acesta depăşeşte presiunea din conducta generală, cînd supapa de reţinere se închide automat.
E necesar ca tripla valvă rapidă să fie echipată şi cu un robinet de izolare cu trei căi, care poate avea următoarele trei poziţii: poziţia de serviciu, cînd mînerul e orientat vertical; poziţia de suprimare a acţiunii rapide, cînd mînerul e orientat orizontal; poziţia de izolare, cînd mînerul e orientat la un unghi de 45°, ceea ce corespunde la izolarea completă a triplei valve, prin întreruperea tuturor comunicaţiilor cu conducta generală.
Tripla valvă rapidă e folosită în echipamentul de frînă al tenderelor şi al vagoanelor de călători, la trenuri cu viteza sub 100 km/h. V. şî sub Frînă de cale ferată.
1.	Triplet, pl. triplete. Foto.: Obiectiv fotografic triplu (v. sub Obiectiv 1).
2.	Triplet ionic. Chim. fiz.: Asociaţie ionică alcătuită din trei
ioni, sub forma —|— sau -j----------{-» menţinuţi de forţe electro-
statice în special în mediile cu cu constantă dielectrică mică, unde atracţiile interionice sînt mai puternice, a cărei prezenţă într-o soluţie poate fi admisă prin extinderea noţiunii de dublet ionic (v.).
3.	Triplex. Ind. st. c.: Ansamblu transparent, compus din două foi de sticlă avînd la mijloc o foaie de celon.
4.	Triplex, produs Ind. hîrt.: Produs papetar format in trei straturi cu materiale fibroase diferite sau colorate
cu cuarţul, beriiul, apatitul, fluorina, etc. şi în unele filoane hidrotermale. Conţine Ca şi Mg sub formă de amestec isomorf. Cristalizează în sistemul monoclinic, întîlnindu-se frecvent în mase compacte. Are culoare brună sau roz, duritatea 4--*5, gr. sp. 3,44--*3,87 şi clivaj imperfect. Se topeşte la suflător, dînd o globulă neagră, magnetică, şi e solubil în HCI.
6.	Tripod, pl. tripode. Nav.: Dispozitiv pentru manevre de forţă, consistînd din trei scondri (v.) ale căror picioare se
Tripod.
1) scondru; 2) legătură de capăt; 3) palane de ridicare; 4) curent; 5) talpă; 6) traversă.
sprijină pe tălpi de lemn şi ale căror capete sînt reunite printr-o legătură (v. fig.). Picioarele sînt menţinute în poziţie de
Tripol
653
Triptofanaza
trei traverse formate din paiancuri prinse cu zbiruri (v.) de picioarele tripodului. Picioarele mai sînt asigurate eventual cu paiancuri de picior. Legătura de capăt se execută aşezînd scondrii paralel pe punte, unul din ei cu călcîiul în sensul opus celorlalte două. Apoi se face un nod de scondru (v. sub Nod marinăresc), pe unul dintre scondrii exteriori, după care se execută un număr de volte în opt legînd împreună toţi trei scondrii, terminînd printr-o serie de volte transversale de o parte şi de alta a scondru lui central, şi apoi cu un foarfece pe scondrul exterior, opus celui cu care s-a început nodul. Palancul de ridicare se prinde cu ajutorul unui zbir trecut printre capetele scondrilor peste legătură. Curentul său e trecut apoi printr-o pastică (v. sub Macara 2) prinsă cu un zbir de piciorul unuia dintre scondrii, apoi pe punte. Tripodul se foloseşte pentru ridicarea pe verticală a unei greutăţi mari.
1.	Tripol, pl. tripoli Telc,: Reţea electrică cu trei borne de acces spre exterior şi fără cuplaje inductive cu acesta. Poate fi activ, dacă conţine în interiorul său surse de energie electrică şi deci poate ceda energie electrică spre exterior, sau pasiv, dacă nu conţine surse de energie electrică.
Un cuadripol (v.) diport neechilibrat poate fi echivalent cu un tripol, dacă una dintre borne e comună celor două porţi ale cuadripolului.
2.	Tripolar. Elt.: Calitate a unui circuit electric sau a unei reţele electrice de a avea un număr de trei borne de acces. Sistemele trifazate sînt tripolare.
3.	Tripoli. Petr.: Sin. Diatomit (v.).
4.	Triprotamine. Biol.: Protamine din clasa proteinelor simple cu conţinut mare în diaminoacizii: arginină, lizină şi histidină (baze hexonice). Sînt solubile în apă şi în acizi diluaţi; nu sînt coagulabile prin încălzire; nu sînt hidrolizate de enzi-mele de tipul enzimelor proteolitice; trec prin membranele de colodiu; au caracter bazic, datorită diaminoacizilor, şi formează carbonaţi cu bioxidul de carbon din aer. Aceste proteine se găsesc, în principal, în nucleul celulelor spermatice ale unor specii de peşti, în combinaţie cu acizii nucleici sub forma nucleoproteidelor, de unde au fost izolate.
5.	Tripsinâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul proteazelor, prezentă în intestin. Tripsina desface prin hidroliză proteinele native de origine alimentară, scindînd aproximativ jumătate din legăturile peptidice din proteine. Ea nu are acţiune asupra peptonelor şi a peptidelor. Exponentul de hidrogen optim al activităţii enzimatice e circa 8.
E secretată sub o formă inactivă, tripsinogenul, care se activează în prezenţa unei enzime, enterochinaza. Forma activă, tripsina, pare să fie o combinaţie a tripsinogenului cu enterochinaza, sub forma de tripsinochinazâ.
Se întrebuinţează la prepararea peptonelor din carne, în tăbăcărie, pentru disolvarea ţesuturilor elastice ale dermei (oropon), pentru tratarea deşeurilor de piei, în vederea transformării lor în cleiuri sau în gelatine; în fotografie, pentru dizolvarea gelatinei emulsiilor şi recuperarea precipitatelor de argint.
6.	Tripsinochinazâ. Chim. biol. V. sub Tripsină.
7.	Tripsinogen. Chim. biol.: Forma inactivă a tripsinei (v.), secretată de pancreas. Tripsinogenul e transformat în tripsină activă, sub influenţa unei enzime: enterochinaza (v.).
8.	Triptaminâ. Chim. biol.: Amină obţinută prin decarbo-xilarea triptofanului (acid (3-indolil-a-aminopropionic) cu aju-
torul unei enzime, L-triptofan-decarboxilaza, care catalizează reacţia următoare:
HC
HC C CH H H
NH2 .
I
-C—CH0—C—COOH
I!
H
triptofan
H HC^ XC-
-C—CH»—CHo—NH.
■	I	II	II
HC	C	CH
XNX H H
+co2
Triptamina conţine un ciclu benzenic şi unul indolic. împreună cu tramina, adrenalina, efedrina, pervitina şi hordenina, are un rol.de apărare a organismului animal faţă de aminele toxice rezultate din decarboxilarea aminoacizilor. .
9. Triptan. Chim.: 2,2,3-TrimetiIbutanul, hidrocarbură saturată avînd cifra octanică 100. Se prepară din gazele de cracking, obţinîndu-se industrial prin reacţia de alchilare a propilenei rezultate	^H3 CH3
de la cracarea produselor petrol iere cu iso-	__^j_|
butan din gazele de sondă. Se lucrează cu 3 ţ |	3
catalizatori, cu acid sulfuric, acid fluor-	Q[-\ |-|
hidric, clorură de aluminiu, la circa 500° şi 300 at. Se obţine un amestec cu circa 10% triptan, restul fiind 2,2-dimetilpentan şi 2-metilhexan. Are p. f. 80,9° şi
D.	0,690 la 20°. E folosit drept component în benzinele de aviaţie. Sin. 2,2,3-lsoheptan.
10.	Triptic, pl. tripticuri. Arte gr.: Casetă care, în loc de capac, are două piăci de mucava cari se încheie exact în rama casetei/ E un produs al legătoriei, folosit la păstrarea documentelor importante.
11.	Triptofan. Chim. biol.: Acid p-indolil-a-aminopropio-nic. Are p.t. circa 289°. Triptofanul face parte din grupul
H
HC^ XC-
I II HC C
N/ Nn'
H H
C—CHo—CH(NHo)—COOH
II
CH
aminoacizilor eterociclici, molecula lui conţinînd un nucleu indolic. E un aminoacid foarte răspîndit, fiind nelipsit din majoritatea substanţelor proteice. Lipsa lui din organismul animal produce un dezechilibru în metabolismul azotat şi deci în dezvoltarea organismului.
Sub influenţa bacteriilor intestinale, triptofanul e degradat în scatol şi indol, produşi cari sînt oxidaţi în alcooli corespunzători, scatoxil şi indoxil. Metabolismul triptofanului variază cu specia animală. Astfel, la iepure triptofanul prin decarboxi-lare şi oxidare formează chinuren ina, iar la cîine, aci du I chinu-renic. Sin. (3-lndolil-alanină.
12.	Triptofanazâ. Chim. biol.: Enzimă din clasa hidrolazelor, care participă la metabolismul acidului p-indolil-a-amino-propionic (triptofanul) catalizînd degradarea acestuia la indol, piruvat şi amoniac. Alături de triptofanază, piridoxinele au;, în general, un rol de bază în metabolismul aminoacizilor, şi
Tripunct
654
Trisectoare, curbe •<*
fr
prin aceasta al triptofanului (v.). datorită faptului că sînt participanţi structurali sub formă de coenzime fosforilate ai triptofanazei.
i. Tripunct, pl. tripuncte. Geom. V. sub Triunghi.
2.	Trisecantâ, pi. trisecante. Geom.: Curbă plană care intervine în problema trisecţiunii unui unghi. în raport cu un reper cartesian ortogonal, ecuaţia ei este:
(*2-fy2) (#2sin20o-fy2cos20o) —(x2+y2)xy sin 2 0o—
—4 a2(x2-j-y2)-j-4 a*—0.
Ea e polioda (v. Pol iod ă) dreptei (d) care conţine originea O a reperului cartesian şi face cu x'x unghiul 0.
Trisecanta e o cuartică circulară care admite ca axe de simetrie dreapta (d) şi perpendiculara prin O pe această dreaptă.
3.	Trisectoare, pi. trisectoare. Geom.: Fiecare dreaptă a sistemului de două drepte cari împart un unghi sau o altă dreaptă în trei părţi egale. în cazul unei grinzi continue orizontale, cu trei deschideri, trisectoarele sînt drepte verticale cari trec prin -treimile fiecărei deschi-' deri (v. fig.).
4.	Trisectoare, curbe Geom.: Curbe cari intervin în soluţia problemei trisecţiunii unghiului (v. Trisecţiunea unghiului).
Afară de conice, curbe trisectoare remarcabile sînt următoarele:
Trisectoarea lui Catalan: Se consideră un punct arbitrar P al unei parabole date avînd focarul într-un punct F (v. fig. /). Normala în P la parabolă şi perpendiculara în F pe (FP) au un punct comun Q. Punctului P i se asociază punctul M, simetricul lui F în raport cu M', mijlocul segmentului PQ. Mulţimea punctelor M, corespunzătoare .. punctelor P ale parabolei date, formează o curbă numită trisectoarea lui Catalan, reprezentată — în raport cu un reper cartesian ortogonal cu originea în F şi avînd axa de simetrie a parabolei ca axă xxf — de ecuaţia
T rîsectoare.
/. Trisectoarea Jui Catalan.
0)
27
(2 p+x)*=	p(x2 + y'2).
Ea e o cuartică avînd două puncte duble la distanţă finită A(a, 0), A' (—a, 0) şi un al treilea punct dublu impropriu, care e punctul impropriu al axei y'y. Ecuaţia polară a curbei e
(2)	rcoSj=——-
Curba (2)eocurbă
spic de indice ~ (v.
Spicului, curba —).
Inversa ei în raport cu un cerc avînd centrul în polul O şi raza egală cu R e rodoneea
Ea e identică cu cubica lui Tschirnhausen (v. Tschirnhausen, curba lui —).
Relaţia: PFM= - AFMe utilizată în problema trisecţiunii unui unghi dat.
Trisectoarea lui Delanges: Se consideră un pătrat, avînd latura egală cu 2 a, cercul înscris şi cercul circumscris acestui pătrat şi se raportează planul la un reper cartesian ortogonal ale cărui axe sînt mediatoarele laturilor pătratului (v. fig. II). Unui punct P, situat pe cercul circumscris, i se asociază punctul M, care e comun polarei (p) a lui P în raport cu cercul înscris şi perpendicularei prin P la una din axe, de exemplu la x'x.
Mulţimea punctelor M, corespunzătoare punctelor P ale cercului circumscris, formează o curbă care e reprezentată de ecuaţia:
(1)	(x2—a2)2-{- {x2—2a2)y2=0
şi care e numită curba lui Delanges.
V 2 R2 cos -r
(3)	_--------
(v. Rodonee).
Aria domeniului plan care admite ca	t .	*	, . ^ ,
frontieră cele două	Trisectoarea lui Del^es-
arce finite simetrice în raport cu x'x, cari au extremităţile în punctele duble A, A', e egală cu 2 a2,
Fiind dat un unghi ascuţit yOt, se consideră punctul C, comun laturii Ot şi cercului circumscris pătratului de bază. Mediatoareasegmentului OC intersectează arcul finită', situat în interiorul cercului înscris în pătratul de bază, într-un p.unct M. Unghiul
COM e a treia parte din
unghiul dat yOt (v. fig. II).
Trisectoarea lui Long-champs: Pe un cerc orientat (C) de rază a, raportat la doi diametri perpendiculari AA', BB' formînd un reper cartesian ortogonal (v. fig. III), se consideră
un punct arbitrar P, determinat de unghiul AOP~2oc, şi i se
asociază punctul Q determinat de relaţia: AOQ=2n—a. Tangentele la cerc în punctele P şi Q se intersectează într-un punct M. Mulţimea punctelor M, corespunzătoare punctelor P ale cercului dat, formează o curbă reprezentată de ecuaţia:
(1)	x(x2-3y2)-a(x2+y2)=0
şi care e curba lui Longchamps. Ea e o cubică, avînd în originea O, centrul cercului dat, un punct dublu izolat.
Curba (1) e raţională, admiţînd reprezentarea parametrică: _<1 +t2)	__ «*(1-M2)
(2)
y=
1 - 3 t2 Ecuaţia polară a curbei e (3)	v	cos	3d=a.
Curba (1) admite trei asimptote reale*
-a — 0( 3x + a=Q,
Trisecţiuni
655
Trisecţiunea unghiului
ale căror puncte comune sînt vîrfurile unui triunghi echilateral. Bisectoarele acestui triunghi sînt axe de simetrie ale curbei.
Inversa cubicei lui Longchamps (3) în raport cu un cerc de rază R avînd centrul în pol e curba R*
(4^	y—	—	cos 3 0
v '	a
care e o rodonee (v. Rodonee). Cubica lui Longchamps e, prin urmare, o curbă spic de indice egal cu 3 (v. Spicului, curba ~).
înfăşurătoarea familiei de drepte (PQ) e curba lui Steiner care, deci, e polara reciprocă a cubicei (3) (v. Steiner, curba lui ~).
Fiind dat un unghi ascuţit xOt, se consideră punctul T, comun laturii Ot şi tangentei în A la cercul (C). Cercul, care are centrul în O şi conţine punctul T, intersectează în M ramura
curbei (1) situată în unghiul xOy. Unghiul xOM e a treia parte
din unghiul dat xOt (v. fig. ///).
Trisectoarea Iui Maclaurin. Se consideră trei puncte coli-neare O, Ox, 02 astfel încît să existe relaţia:
00x = 3 0x02,
punctul Ox fiind în interiorul segmentului 002 (v. fig. IV).
Pe dreapta (p), perpendiculara în Ox pe (002), se consideră un punct arbitrar N. Perpendiculara în N pe (02N) şi paralela prin O la (02N) se intersectează într-un punct M.
Mulţimea punctelor M, cari corespund punctelor dreptei (p), formează o curbă numită curba lui Maclaurin.
în raport cu un reper cartesian ortogonal cu originea în O şi avînd dreapta (002) ca axă x'x, curba e reprezentată de ecuaţia:
(1)	x(x2 + y2) - a(y2- 3x2) =0.
Curba (1) se mai obţine şi prin construcţia următoare, utilizînd cercul de rază 2 a tangent în O la y'y şi dreapta:
(d):	x=a.
O dreaptă arbitrară prin O intersectează cercul în punctul Pi şi dreapta (d) în punctul Mulţimea punctelor M determinate de echipolenţa:
OM=P1N1
formează curba lui Maclaurin a cărei ecuaţie polară e: a( 1 —4 cos2 0)
<2>	-----E5T5—‘
Curba (1) e o cubică circulară, adică o curbă algebrică de ordinul al treilea care conţine punctele ciclice ale planului: / (1, i, 0), J (1, —i, 0) (unde i2-j-1=0), e simetrică în raport cu x'x, are un punct dublu în O, în care tangentele nodale
formează cu x'x unghiuri egale cu ~ , şi are ramuri infinite
6
asimptote la dreapta %—a.
IV. Trisectoarea lui Maclaurin.
Ea admite reprezentarea parametrică raţională a(t2 — 3)	at(t2 — 3)
®	Z2+1	’ y~ r2+i
Parametrii t. (i—1, 2, 3), cari corespund la trei puncte cojineare Mx, M2, ikf3 ale curbei, verifică relaţia
Familia cu un parametru formată de dreptele (MN):
ax+\y + 3 a2 — X2 = 0,
unde X e ordonata punctului N, admite ca înfăşurătoare parabola
(4)	y2-j-4 a(x + 3 a) = 0
al cărei focar e punctul 02, vîrful ei fiind în Ox.
Tangenta la curba (1) într-un punct simplu M şi tangenta la cerc în punctul corespunzător Px intersectează dreapta (d) în puncte simetrice în raport cu Nx.
Curba lui Maclaurin e un caz particular al curbei lui Sluse (v. Sluse, curbele lui —). Ea e podara parabolei (4) în raport cu punctul dublu O.
O dreaptă arbitrară prin Ox, diferită de x'x, intersectează curba (1) în alte două puncte M, M' cari verifică relaţia:
0xM-0xM'=0x02.
Curbura curbei (1), în reprezentarea (2), e dată de formula:
, .	24	cos4	0
{ ’	P~a(1-+8cos'20)3'2'
Curba nu are puncte de inflexiune la distanţă finită.
Rectificarea curbei se efectuează prin intermediul integralelor eliptice.
Aria unui domeniu plan care are ca frontieră un sector polar curbiliniu determinat de valorile 0O, 0j ale unghiului polar e dată de formula:
cA-
■	{tg 0x+4 sin 2 Oi—tg 0o-4 sin 2 0o} ■
în particular, aria domeniului plan care are ca frontieră ramura închisă de arcele OOx, OxO e egală cu 3«2]/ 3.
Operaţia de trisecţiune a unui unghi ascuţit dat se efectuează cu ajutorul punctului B(—2a, 0), simetricul lui A, centrul cercului, în raport cu punctul dublu O.
Se construieşte, cu vîrful în B — una din laturi fiind BOx — un unghi egal cu unghiul ascuţit dat. Dacă Te punctul comun celeilalte laturi şi curbei (1), există relaţia
TOO^ y TBOJ.
Melcul lui Pascal (v.).
i.	Trisecţiune, pl. trisecţiuni. Mat.: împărţirea unui corp sau a unei figuri în trei părţi (corpuri, figuri) egale.
Trisecţiunea unui unghi nu se poate efectua numai cu rigla sau cu compasul.
a.	Trisecţiunea unghiului. Geom.: Operaţia de împărţire a unui unghi dat în trei unghiuri egale, prin semidrepte avînd originea comună în vîrful unghiului.
Din punctul de vedere analitic, problema e echivalentă cu rezolvarea ecuaţiei cubice
o)
x3 — 3 ax2 — 3 xJra = 0,
unde a—Xg 0, 0 fiind măsura unghiului dat. în general, ecuaţia (1) e nereductibilă, deci nu poate fi rezolvată elementar, adică soluţia nu poate fi construită geometric cu ajutorul riglei şi al compasului.
Tristearina
656
Triunghi
în cazul particular în care măsura 0 e dată de un număr -, unde weun întreg pozitiv care nu e divi-
de forma 0 = -
zibil cu 3 şi p e un întreg pozitiv oarecare, operaţia de trisecţiune a unghiului respectiv poate fi efectuată cu ajutorul riglei şi al compasului.
Astfel, pentru p=1 există relaţia:
(2)
0	2n
x şi y fiind numere întregi pozitive convenabil alese. Unghiul -y se obţine deci ca diferenţă între un multiplu al unghiului triunghiului echilateral şi un multiplu al unghiului dat.
Trisecţiunea unui unghi obtuz	se	reduce	la	trisec-
ţiunea unui unghi ascuţit prin descompunerea unghiului dat în suma dintre un unghi ascuţit şi un unghi drept, ultimul putînd fi trisectat cu rigla şi compasul.
Operaţia de trisecţiune a unui unghi ascuţit poate fi executată folosind punctele comune unui cerc şi unei conice. Astfel, raportînd planul la un reper cartesian ortogonal, se
construieşte unghiul xOt egal cu unghiul ascuţit dat şi pe latura Ot se consideră un punct arbitrar M (v. fig.)- Cercul care are 'centrul în punctul M şi conţine punctul D, simetricul lui M în raport cu originea O a reperului :
(3)
x2+y2—2ax~2by~3 (a2+b2) =0,
şi hiperbola echilateră, care admite ca asimptote axele reperului şi conţine punctul M:
(4)	xy—ab, unde a, b sînt coordonatele lui M, au în comun patru puncte, unul din ele fiind punctul D.
Dintre celelalte trei puncte se consideră punctul A, care are cea mai mare abscisă. Daca Ax e proiecţia ortogonală a lui A pe paralela prin M la x'x, există relaţia:
yOD^-j yOt.
Pentru celelalte două puncte există, respectiv, relaţiile yOBx=— yOt; x'OCx — ~ x'Ot.
Punctele A, B, C sînt vîrfuri ale unui triunghi echilateral.
Există curbe de ordin superior lui 2 cari pot fi întrebuinţate în soluţia problemei trisecţiunii unghiului. Ele se numesc curbe trisectoare (v. Trisectoare, curbe ~, şi Sectoare, curbă ^).
1.	Tristearina. Chim.: (C17H35COO)3C3H5 . Trigliceridă acidului stearic. Are gr. mol. 891,45. E foarte răspîndită în grăsimile animale şi în cele vegetale. în stare pură are p.t. ==71° şi D=0,862 la 80°. Prezintă fenomenul „dublei topiri".
2.	Trisulfazinâ. Biol.: Amestec de sulfapirimidină, sulfa-merazină şi sulfametazină pentru a se realiza concentraţii totale de sulfamide (la saturaţie) mult mai mari decît cu sulfa-mide pure, cu calităţi polivalente, mai active în infecţiile locale, în cari sînt prezenţi, de obicei, germeni diferiţi. De asemenea, prin asocierea mai multor sulfamide se măreşte,
pe de o parte, sfera lor de acţiune, iar pe de altă parte, se reduc fenomenele toxice, în principal cristaluria, depunerea de cristale nefiind proporţională cu concentraţia globală, ci cu concentraţia parţială a fiecărei sulfamide din amestec. Pentru o mai bună difuziune a acestora, se întrebuinţează, uneori, sulfatiouree, care pătrunde mai bine în ţesuturi profunde, alături de o sulfamidă care se absoarbe mai lent, de exemplu, formosulfatiazolul, pentru a se asigura un depozit la locul infecţiei.
3.	Tritiu. Chim.: T. Isotopul hidrogenului, cu numărul de masă trei, (fH). Are gr. at. 3,017. E instabil, descompu-nîndu-se prin emisiune (3. Timpul de înjumătăţire e de 12,41 ani. Se găseşte în natură în cantităţi mici. Astfel s-a determinat că în 10 cm3 de aer se găseşte aproximativ un atom de tritiu. Gheaţa care conţine tritiu mult prezintă o luminescenţă. Tritiul poate fi obţinut pe cale artificială prin următoarele reacţii nucleare: |H(d, p); §He (n, p) şi fLi (n, a). Se descompune prin emisiune (3 de energie de 0,0186 MeV dînd un isotop uşor al heliului.
4.	Triton, pl. tritoni. Fiz.: Nucleul atomului de tritiu (v.). E constituit dintr-un proton şi doi neutroni.
5.	Triturare. Farm., Ind. chim.: Operaţia de fărîmiţare în particule fine a unei substanţe, într-un mojar, efectuată manual sau mecanic. Se triturează, de obicei, rezinele (benzol), gumele-rezine (scamonea), extractele uscate, organe animale, cum şi alte substanţe chimice, cari se moaie, datorită căldurii produse prin lovire. Triturarea se poate face şi cu adăugire de nisip, de sticlă pisată, etc., cari uşurează dezagregarea substanţei respective.
6.	Triunghi, pl. triunghiuri. 1. Geom.: Figura geometrică formată din trei puncte necolineare şi cele trei segmente de dreaptă cari le unesc două cîte două. Punctele A, B, C, cari definesc un triunghi dat, determină trei segmente de dreptă:
(BC) = (a), (CA) = (b), (.AB)=(c).
Punctele A, B, C se numesc vîrfurile triunghiului, iar segmentele de dreaptă (a), (ib), (c) se numesc laturi ale triunghiulu i. Triunghiul este poligonul (v.) cu trei laturi. Un vîrf şi o laturăcari nu îşi aparţin se numesc elemente opuse (v. fig. /).
O transformare proiectivă transformă un triunghi tot într-un triunghi. Triunghiul e deci o figură invariantă în raport cu grupul proiectiv.
într-o transformare corelativă, unei astfel de figuri îi corespunde figura formată de trei drepte (a-'), (b'),(c')şi de punctele comune A', B', C' ale acestor drepte, figură care e deci tot un triunghi. Triunghiul proiectiv e, prin urmare, o figură autoduală. Se obişnuieşte, pentru precizare, ca figura ormată de trei puncte necolineare să se numească tripunct, iar figura formată de trei drepte, cari nu sînt concurente, să se numească trilater. O corelaţie transformă tripunctul unui triunghi în trilaterul triunghiului transformat.
Din punctul de vedere afin şi metric, într-un triunghi dat ABC se consideră elemente invariante în raport cu grupul afin şi cu cel metric. Vîrfurile triunghiului determină trei segmente AB, BC, CA. Figura formată de punctele A, B, C şi de segmentele AB, BC, CA e invariantă în raport cu grupul general afin plan cu şase parametri. O astfel de figură afină se numeşte
Triunghi	657	Triunghi
tot triunghi (v. fig. II) şi segmentele AB,BC, CA se numesc tot laturi ale triunghiului ABC.
Pentru evitarea confuziei e potrivit ca segmentele AB, BC, CA ale triunghiului ABC, considerat ca figură invariantă în raport cu grupul afin, să fie numite laturi ale triunghiului, iardreptele(^J5),
(BC),(CA) ale aceluiaşi triunghi, considerat în raport cu grupul proiectiv, să fie numite drepte ale triunghiului.
între vectorii determinaţi de vîrfurile unui triunghi există echipolenţa:
(1) AB4-BC4-CA —0.	II.	Triunghi	afin	şi	metric.
Din punctul de vedere metric, se consideră măsurile laturilor, cari se notează BC—a, CA~b, AB—c, şi unghiurile cari au ca vîrfuri punctele A, B, C. într-un vîrf, de exemplu în A,
se consideră unghiul BAC format de semidreptele AB, AC, cari au ca origine comună vîrful A şi cari conţin celelalte două
vîrfuri. Unghiul BAC se numeşte unghiul interior din vîrful A.
Unghiul B^AC, format de semidreapta AC şi de semidreapta AB'X, opusă semidreptei AB, se numeşte unghi exterior. într-un vîrf al triunghiului, de exemplu în A, există deci un unghi
interior BAC şi două unghiuri exterioare cari îi sînt alăturate:
B[AC şi C{AB, cari sînt egale.
Suma unghiurilor interioare ale unui triunghi e egală cu suma a două unghiuri drepte:
(2)
yi-}-i3-|-C— 2 dr,
sînt toate ascuţite se numeşte triunghi ascuţit-unghi.
Dacă între două laturi, de exemplu AB, AC, există relaţia
de ordonare AB>AC, între unghiurile opuse respective ACB
şi BAC există relaţia de ordonare de acelaşi sens ACB>BAC.
O latură oarecare a unui triunghi e mai mică decît suma celorlalte două.
Dreapta, care conţine un vîrf al unui triunghi şi e perpendiculară pe dreapta opusă, se numeşte înălţime. înălţimile unui triunghi sînt concurente şi punctul lor comun H se numeşte ortocentrul triunghiului. Notînd cu Ha, H^, Hc (v. fig. III) proiecţiile ortogonale ale acestui punct pe dreptele triunghiului, segmentele AHa,
BH^, CH se numesc tot înălţimi şi măsurile lor se notează AH=ha, BHb=hb,
CH =h , Există re-c c
laţiile:
(4)	ahe=*bhb=ch(,
adică dreptunghi uri le cari au ca laturi o latură a triunghiului şi înălţimea corespunzătoare au arii egale.
Aria triunghiului ABC e egală cu jumătatea ariei comune a acestor dreptunghiuri:
(5)	cA, =	-	aha-=	—	bho=*	y	ch(.
Valoarea ariei se mai poate obţine şi prin formulele:
III. Triunghi.
AHa , BHfr , CHc) înălţimi; H) ortocentru.
deci un unghi exterior e egal cu suma celor două unghiuri interioare cari nu îi sînt alăturate:
(3)	ext.	A—B-\-C.
Suma măsurilor laturilor triunghiului se numeşte perimetrul triunghiului.
Un triunghi ale cărui laturi sînt egale se numeşte t r /'-unghi e c h i I a t e r a I, iar un triunghi în care numai două din laturi sînt egale se numeşte triunghi isoscel. Un triunghi care nu e nici isoscel nici echilateral se numeşte triunghi scalen.
Două triunghiuri se numesc congruente sau egale, dacă se poate stabili o corespondenţă biunivocă între elementele lor, vîrfuri şi laturi, astfel ca două laturi corespondente oarecari să fie egale şi două unghiuri corespondente oarecari să fie egale.
Unghiurile opuse laturilor egale dintr-un triunghi isoscel sînt egale şi reciproc, un triunghi care are două unghiuri egale e isoscel. Unghiurile unui triunghi echilateral sînt egale.
Un triunghi care are un unghi obtuz se numeşte triunghi obtuzunghi şi un triunghi care are un unghi drept se numeşte triunghi dreptunghi. Laturile AB, AC ale unghiului drept se numesc catete, iar latura opusă unghiului drept se numeşte ipotenuza, Un triunghi ale cărui unghiuri
(6)
c = -- bc sin oc— -tt- ca sin (3= — ab sin y
a2 sin (3 sin y __ b2 sin y sin a c2 sin a sin p
2	sin y
2	sin a	2	sin	(3
■A = Yp(p-a)(p-b){p-c),
unde a, p, y sînt măsurile în radiani ale unghiurilor interioare A,B, C.
Suma ariilor pătratelor construite pe cele două catete ale unui triunghi dreptunghi e egală cu aria pătratului construit pe ipotenuză (teorema lui Pitagora)'.
(7)	AB*+AC*=BC*.-
într-un triunghi oarecare există următoarea proprietate: Aria pătratului construit pe o latură care nu se opune unui unghi drept e egală cu suma ariilor construite pe celelalte două laturi mărită sau micşorată cu dublul ariei dreptunghiului construit cu una dintre aceste două laturi şi cu proiecţia ortogonală aceleilalte pe ea, după cum unghiul opus laturii considerate e obtuz sau ascuţit. Astfel, în cazul în care unghiul  e obtuz, există relaţiile:
(8)
BCi=AB*+AC2+ 2 AB ■ AH( AB2=BC2+AC2— 2 BC • CHa AC2—AB2+BC2— 2 AC- AH..
O dreaptă paralelă cu una din dreptele unui triunghi dat ABC determină pe celelalte două drepte segmente proporţio-
42
Triunghi
658
Triunghi
nale (teorema lui Tales). Astfel, în cazul (d)\\(BC) există relaţiile (v. fig. IV)\
O	~BD~~ CE' AD ~~ AE ' AD “ ĂE '
Unghiurile triunghiului ADEsint, respectiv, egalecu unghiurile
triunghiului dat: A~A, B—D, C=E, iar laturile acestor două triunghiuri sînt proporţionale în baza relaţiilor (9).
Dacă între elementele a două triunghiuri se poate stabili o corespondenţă biunivocă, astfel încît unghiurile corespondente să fie egale, rezultă că laturile corespondente sînt proporţionale. Două triunghiuri cari sînt într-o astfel de
relaţie se numesc triunghiuri asemenea.
Rezultă din teorema lui Tales că o dreaptă paralelă cu una din dreptele unui triunghi determină cu celelalte două un triunghi asemenea cu cel dat.
Unuipunctikfdin planul unui triunghi dat ABC i se asociază figuraformatădedreptele (AM),
(BM), (CM), numite cevienele punctului, şi triunghiul MaMh M^format de proiecţiile ortogonale ale sale pe dreptele lui ABC. Triunghiul Ma Mb Mc se numeşte triunghi ped a I 8 sau triunghi podar asociat lui M în raport cu ABC.
Unui triunghi dat i se asociază puncte, drepte, cercuri şi conice remarcabile. Segmentul care are ca extremităţi un vîrf^al triunghiului şi mijlocul laturii opuse se numeşte mediana (v. fig. y). Cele trei mediane au un punct comun G, situat în interiorul triunghiului şi numit bari-centru, centru de greutate sau centrul distanţelor medii.
Poziţia lui pe fiecare mediană e dată de echi-polenţele:
GA=2GGa,
(10) GB=2GGb,
GC^=2GGc.
înălţimile unui triunghi sînt concurente şi punctul lor comun H se numeşte ortocentru.
Triunghiul pedal HaHbHc relativ la ortocentru se numeşte ortocentric
Coordonatele normale ale ortocentru lui sînt:
1
H
AGn, BGu
V. Triunghi. CGc) mediane; centru.
G) bari-
VI. Triunghi.
triunghi ortic.
o rt i c sau triunghi
Triunghiul ortic e singurul triunghi înscris în triunghiul dat, adică ale cărui vîrfuri aparţin respectiv celor trei laturi AB, BC şi AC şi al cărui perimetru e minimum. Punctele A, B, C, H formează un sistem ortocentroidal, adică fiecare dintre ele e ortocentrul triunghiului format de celelalte trei.
Dreapta care e per-pendiculară pe o latură a unui triunghi ABC şi conţine mijlocul acestei laturi se numeşte mediatoare sau axa a triunghiului. Cele trei axe ale unui triunghi sînt concurente şi punctul ior comun O e centrul unui cerc care conţine vîrfurile triunghiului şi se numeşte cerc circumscris.
Dreptele (OA),
(OB), (OC) sînt perpendiculare pe laturile corespondente ale triunghiului ortic (v.
fig. VII). Punctele simetrice cu ortocentrul în raport cu laturile lui ABC sînt situate pe cercul circumscris. Aria triunghiului ABC mai e dată şi de formulele:
(11)	c4=2PhR,
unde 2p^ e perimetrul triunghiului ortic şi R e raza cercului circumscris.
în fiecare vîrf al unui triunghi există o semidreaptă avînd originea în acest vîrf şi care e bisectoarea unghiului interior respectiv. Această dreaptă se numeşte bisectoarea interioara relativă la vîrful considerat. Cele trei bisectoare interioare ale unui triunghi au în comun un punct I şi ele intersectează laturile opuse în punctele Ia, Iy, Ic cari verifică echipolenţele:
(12)	b ÎJB+c TjC—§, cÎ^CJraT^Ă=0t a/^4+67^B=o".
Bisectoarele celor două unghiuri exterioare, relative la un acelaşi vîrf^aparţin unei aceleiaşi drepte numite bisectoarea exterioara relativă la vîrful considerat. O bisectoare exterioară e perpendiculară pe bisectoarea interioară relativă la acelaşi vîrf. Bisectoarele exterioare intersectează dreptele opuse ale triunghiului ABC în punctele Iy, /' cari verifică echipolenţele
( bTB^cTC^O, o TfC—a Î7—Q,
(13)	{
a I'cA
-bi;B=o,
triunghi (v. fig. VI).
în cazul în care triunghiul dat ABC e obtuzunghi, ortocentrul e situat în regiunea exterioară determinată de ABC. în cazul contrar, ortocentrul e un punct al regiunii interioare.
deci sînt conjugate armonice ale punctelor Ia, Ib, I c în raport cu vîrfurile triunghiului (v. fig. VIII).
Bisectoarea interioară relativă la unul dintre vîrfuri şi cele două bisectoare exterioare relative la celelalte două vîrfuri sînt concurente. Se obţin astfel punctele: I^a\	punctul
I^a\ de exemplu, fiind punctul comun bisectoarei interioare relative la vîrful A şi celor două bisectoare exterioare relative la vîrfurile JEf şi C. Punctul I e situat, în regiunea interioară a triunghiului, la egală distanţă de laturile lui. El e centrul
Triunghi	659	Triunghi
unui cerc tangent laturilor AB, BC, CA şt se numeşte cerc înscris.
Punctele I^a\ I^\ sînt centre ale unor cercuri numite cercuri exînscrise. Un astfel de cerc e tangent la una dintre laturi
Cercul circumscris triunghiului GftbGc se numeşte cercul lui Feuerbach-Euler sau cercul celor nouă puncte (v. fig. XI), deoarece
VIU. Triunghi.
AIal, Bfy C/c) bisectoare interioare.
şi la celelalte două drepte ale triunghiului ABC. Astfel, cercul exînscris cu centrul în 1^ e tangent laturii BC şi dreptelor (AB)ş\ (AC) (v.fig. IX). Razele acestor patru cercuri se notează, respectiv, cu r, ra, rb, rc.
Bisectoarele interioare sînt înălţimile triunghiului format de bisectoarele exterioare.
Ortocentrul H al triunghiului ABC e centrul cercului înscris în triunghiul ortic HaHbHc.
Cercurile circumscrise triunghi uri lor BCI^a\
CAI{b), ABI(c) conţin punctul I şi mijlocurile segmentelor determinate de punctele I^a\
— considerate cîte două — aparţin cercului circumscris lui ABC.
Există relaţiile:
IX. Triunghi.
Cerc înscris şi cercuri exînscrise,
(14)
raJrvbJl~rc==rJr^ R oi^YrCr^T?)
OI{k) =f R(R+2 rk) (k=*a, b, c).
el conţine punctele G , Gh, G , H
Hb'
H,
şi punctele Mv
M2, M3 cari sînt mijloacele segmentelor AH, BH, CH.
Triunghiul GaGbGc se numeşte triunghi median al triunghiului ABC. Aceste două triunghiuri sînt omotetice, centrul de omotetie fiind baricentrul G şi raportul de omotetie fiind egai cu —2.
Unui punct M îi corespunde în această omotetie un punct M'\
GM^~2GM\
care se numeşte complementarul punctului dat M. Reciproc, punctul M' e anticomplementarul punctului M. Triunghiul GaGbGc e complementarul lui ABC. Anticomplementarul lui ABC e triunghiul A1B1C1 format de dreptele cari conţin vîrfurile triunghiului ABC şi sînt paralele cu laturile opuse ale acestui triunghi (v. fig. X).
Punctele remarcabile ale lui GfibGc sînt complementarele punctelor remarcabile cu acelaşi nume ale lui ABC. Rezultă că H, G, O sînt situate pe o dreaptă, numită dreapta lui Euler, şi poziţia lor relativă e determinată de echipolenţa:
GH=-2 GO.
Punctul F, centrul acestui cerc, e complementarul lui O, e situat pe dreapta lui Euler:
GO^~-2GF,
e mijlocul segmentului OH şi sistemul format de punctele H, G, O, F e armonic. Centrele hiperbolelor echilatere circumscrise lui ABC sînt situate pe cercul celor nouă puncte. Acest cerc e tangent la 16 cercuri. Printre aceste cercuri sînt cercul înscris şi cercurileexînscri-se şi cele patru puncte de contact respective se numesc punctele lui Feuerbach.
Punctul I,centrul cercului înscris relativ la ABC, are ca anticomplementar un punct J care e centrul cercului înscris relativ la A1B1C1 şi care se numeşte punctul lui Nagel relativ la ABC.
Punctele G, I, J sînt colineare:
GJ=-2Gl.
XI. Triunghi.
Cercul celor nouă puncte.
Dreptele fiecăruia din sistemele:
{AIa,BI^,Clf} { BIb. AI<Z\ Clf } { CIt. Alţ\ Blf }
au în comun, respectiv, punctele Jlt J2, /3, numite puncte adjuncte ale punctului Jui Nagel. Figura formată de punctele J, Jlt /2, /3 se numeşte grupul lui Nagel.
Dreptele determinate de vîrfurile lui ABC şi de punctele de contact ale cercului înscris cu laturile opuse au în comun un punct r numit punctul lui Gergonne şi care e însuşi punctul lui Briapchon relativ la exagonul particular format de laturile
42*
Triunghi
660
Triunghi
iui ABCşi de punctele de contact cu cercul înscris (v. Brianchon, teorema Jui —). Punctele lui Brianchon, relative la cercurile exînscrise, se numesc puncte asociate lui T şi împreună cu T formează grupul lui Gergonne.
Două puncte cari sînt situate pe o latură a lui ABC şi sînt simetrice în raport cu mijlocul laturii se numesc puncte iso-tomice.
Două drepte cari conţin un acelaşi vîrf al lui ABC se numesc conjugate isotomice, dacă intersecţiunile lor cu dreapta opusă a triunghiului sînt puncte isotomice. Conjugatele isotomice ale cevienelor relative la un punct oarecare M au în comun un punct iW', numit reciprocul lui M. Corespondenţa realizată prin această construcţie e o transformare pătratică involutorie, punctul M fiind reciprocul lui M'.
Punctele grupului lui Nagel şi punctele grupului lui Gergonne sînt respectiv reciproce. Reciprocul K al punctului O, centrul cercului circumscris, se numeşte punctul lui Lemoine.
Triunghiul ABC e omologie cu triunghiul format de tangentele în A, B, C la cercul circumscris. Punctul K e centrul de omologie, iar axa de omologie e perpendiculară pe dreapta (OK).
Două drepte cari conţin un acelaşi vîrf al lui ABC şi sînt simetrice în raport cu bisectoarea interioară respectivă se numesc drepte isogonale.
Isogonalele medianelor se numesc simediane. Isogonalele cevienelor asociate unui punct Msînt concurente într-un punct M' numit isogonalul sau inversul lui M. Această corespondenţă e o transformare pătratică involutorie, inversul lui M' fiind punctulM. Punctele I, I^a),	1^	sînt puncte unite ale trans-
formării, adică sînt propriile lor inverse, iar isogonalele vîr-furilor A, B, C sînt nedeterminate. Laturile triunghiului A1BlC1, anticomplementarul lui ABC, se mai numesc mediane externe, iar isogonalele lor se numesc simediane externe. Sime-dianele externe sînt tangente la cercul circumscris lui ABC în vîrfurile sale. Ele formează un triunghi ale cărui vîrfuri sînt inversele punctelor^, Bv Cv Isogonalul ortocentru lui H e centrul O al cercului circumscris.
Pe laturile lui ABC, în regiunea exterioară, se construiesc trei triunghiuri BCLV CAMX, ABNX, asemenea între ele. Dreptele ALlt BMlt CNt au în comun un punct X. Construind, în regiunea interioară, triunghiurile BCL[, CAM{, ABN{ respectiv egale cu primele, se obţin dreptele AL[, BM[, CN{ cari sînt concurente într-un punct T'. Punctele T, T' se numesc metapoli în raport cu ABC. Dacă triunghiurile din construcţia indicată sînt echilaterale, există relaţiile:
AL=BM~CNt AL' —BM' ~CN'
şi metapolii respectivi, notaţi cu V, V', se numesc puncte gemene sau centre isogonice relative la ABC.
Isogonalele centrelor isogonice se numesc puncte isodina-mice sau puncte hessiane sau puncte echianarmonice, notîndu-se cu W, W'. Distanţele de la W şi W' la vîrfurile lui ABC sînt invers proporţionale cu laturile opuse. Punctele isodinamice sînt inverse în raport cu cercul circumscris, sînt situate pe dreapta (OK) şi separă armonic punctele O şi K.
Un punct isodinamjc formează cu vîrfurile lui ABC un patrulater isodinamic. într-un astfel de patrulater, unul oarecare din vîrfuri e punct isodinamic relativ la triunghiul format de celelalte trei vîrfuri.
în planul unui triunghi ABC există două puncte Q, Q'cari sînt determinate de relaţiile:
(15)	o, unde co, verifică relaţia
(16)	ctg co=ctg a+ctg p+ctg y-
Punctele O, £3' se numesc punctele lui Crelle-Brocard, primul fiind numit punct direct sau negativ şi al doilea fiind numit
punct retrograd sau pozitiv. Unghiul co determinat de (15,16. se numeşte unghiul lui Brocard relativ la triunghiul ABC) Coordonatele normale ale punctelor lui Crelle-Brocard sînt:
n
r*.	•), va, ±t A)
\ c a o J	\b	c	a)
deci ele sînt puncte isogonale. Triunghiurile pedale asociate acestor două puncte sînt asemenea cu ABC. Punctele A^\ B0\ c(1) — cari sînt proiecţiile ortogonale ale punctului K pe mediatoarele laturilor BC, CA, AB — formează un triunghi numit primul triunghi al lui Brocard. Cercul circumscris acestui triunghi mai conţine şi punctele Q, Q', O şi K şi se numeşte cercul lui Brocard. Segmentul OK e un diametru al acestui cerc. Primul triunghi al lui Brocard e asemenea cu ABC şi baricentrul său coincide cu baricentrul G al lui ABC. Perpendicularele duse prin mijlocurile laturilor lui A^\ B^\ C^ pe laturile lui ABC conţin punctul F, centrul cercului celor nouă puncte.
Simedianele AK, BK,CK intersectează cercul lui Brocard în K şi respectiv în A&\ B@\ C^2\ puncte cari sînt vîrfuri ale celui de al doilea triunghi al lui Brocard şi cari sînt situate pe cercul lui Brocard. Acest cerc conţine deci zece puncte remarcabile asociate lui ABC. Cele două triunghiuri ale lui Brocard sînt omologe, centrul de omologie fiind baricentrul G.
Perpendicularele duse prin vîrfurile lui ABC, respectiv pe laturile primului triunghi al lui Brocard, au în comun un punct T care aparţine cercului circumscris şi se numeşte punctu! lui Tarry asociat lui ABC.
Se numeşte cerc adjunct cercul AB care trece prin vîrful A al triunghiului ABC şi e tangent în B laturii BC, Cercurile adjuncte luate în acelaşi sens AB, BC şi CA se intersectează într-un punct Q; celelalte trei cercuri adjuncte se intersectează într-un punct £1'; £} şi £1' sînt punctele lui Brocard. Unghiurile egale QAB=QBC, etc. sînt unghiurile lui Brocard. Cotangenta unui unghi Brocard e egală cu suma cotangentelor unghiurilor triunghiului.
Dreptele cari conţin vîrfurile A, B, C şi sînt, respectiv, perpendiculare pe AT, BT, CT sînt concurente într-un punct R care aparţine cercului circumscris pe care e diametrul opus lui T şi se numeşte punctul lui Steiner.
O dreaptă (m), care nu conţine nici unul dintre vîrfurile lui ABC, intersectează dreptele lui ABC, respectiv, în punctele M'a, M'b, M'c, cari verifică relaţia:
(17)	(.BCM'a) (CAM'b) (ABM'c)=+1,
în care, de exemplu, s-a notat cu (BCM'a) raportul simplu al punctelor B, C, M':
BM'a
a
Relaţia (17) constituie teorema lui Menelaos. Reciproc, trei puncte cari aparţin celor trei drepte ale unui triunghi şi verifică relaţia (17) sînt colineare.
Cevienele asociate unui punct M, care e diferit de vîrfurile lui ABC, intersectează dreptele triunghiului respectiv în punctele Ma, M^, Mf cari verifică relaţia:
(18)	(BCMa) (CAMb) (ABMC)=-1.
Reciproc, dacă trei puncte Ma, My, Mc aparţin dreptelor unui triunghi şi verifică relaţia (18), dreptele (AMa), (BMb), (CM() sînt concurente. Relaţia (18) constituie teorema lui Ceva.
Triunghi
661
T riunghî
Unui punct M care nu aparţine nici uneia dintre dreptele unui triunghi ABC i se asociază o dreaptă (m) prin următoarea construcţie: Cevienele relative la M intersectează dreptele Iui ABC respectiv în punctele Ma , My, M c. Triunghiurile ABC şi Ma My Mc sînt omologice, centrul de omologie fiind punctul M. Axa de omologie e o dreaptă (m), numită polara trilineara a lui M în raport cu ABC. Punctul M se numeşte polul trilinear al dreptei (m).
ale lui ABC cari aparţin diametrului cercului considerat e egal cu raportul laturilor opuse acestor vîrfuri:
(19)
(I^):
(T^):
(rw):
MB
MC
MC
MA
MA
MB
XII. Triunghi.
M) pol; m) polară trilineară.
Punctele M' , My, M', comune dreptei (m) şi dreptelor lui ABC sînt conjugatele armonice ale punctelor Ma , My, Mc în raport cu vîrfurile lui ABC (v. fig. XII).
Polara trilineară a baricentrului G e dreapta improprie a planului. Polara trilineară a ortocentru'lui H se numeşte axa orticâ asociată lui ABC. Această dreaptă e axa radicală a cercului circumscris şi a cercului celor nouă puncte şi e, prin urmare, perpendiculară pe dreapta lui Euler. Polara trilineară a punctului I, centrul cercului înscris, conţine punctele în cari bisectoarele externe intersectează dreptele lui ABC şi se numeşte axa antiorticâ asociată lui ABC. Polara trilineară a punctului K al lui Lemoine se numeşte dreapta lui Lemoine. Ea e axa radicală a cercului circumscris şi a cercului lui Brocard şi e polara lui K în raport cu cercul circumscris.
Punctele M'a, My, M'c , cari sînt punctele isotomice corespunzătoare punctelor Ma , My , Mc în cari o dreaptă (m) intersectează dreptele Iui ABC, sînt colineare şi dreapta im') — pe care ele sînt situate — se numeşte transversala reciproca asociată dreptei (m). Reciproc, dreapta (im') e transversală reciprocă asociată lui (m). Corespondenţa e, prin urmare, involutorie.
Transversala reciprocă a dreptei lui Lemoine se numeşte dreapta lui Longchamps.
Proiecţiile ortogonale ale unui punct M al cercului circumscris lui ABC pe dreptele acestui triunghi sînt colineare şi dreapta pe care sînt situate se numeşte dreapta lui Wallace-Simson asociată figurii formate de ABC şi M. Această dreaptă e tangentă în vîrf la parabola care e înscrisă în ABC şi conţine punctul M. Mijlocul segmentului MH aparţine acestei drepte. Dacă M şi M' sînt două puncte diametral opuse, dreptele Wallace-Simson corespunzătoare sînt ortogonale.
Cercurile	T®, TW, cari admit respectiv, ca diametri,
segmentele IaI'a, lyly, ICI'C » se numesc cercurile lui Apollonius. Ele aparţin unui aceluiaşi fascicul care e format de mulţimea cercurilor cari conţin punctele isodinamice W, W'. Centrele lor sînt situate pe mediatoarea segmentului WW'. Fiecare dintre cercurile lui Apollonius e format din mulţimea punctelor pentru cari raportul distanţelor la cele două vîrfuri
Dreptele cari sînt paralele cu dreptele lui ABC şi conţin punctul lui Lemoine K intersectează dreptele lui ABC în şase puncte cari sînt vîrfurile exagonului lui Lemoine. Aceste puncte sînt situate pe un cerc, numit primul cerc al lui Lemoine, care e concentric cu cercul lui Brocard.
Două drepte se numesc antiparalele în raport cu un unghi, dacă simetrica uneia dintre ele în raport cu bisectoarea unghiului e paralelă cu cealaltădreaptă. Dreptelecari conţin punctul K şi sînt antiparalele cu dreptele lui ABC intersectează aceste drepte în nouă puncte. Trei din aceste puncte sînt colineare şi celelalte şase sînt conciclice. Cercul care conţine aceste puncte e numit al doilea cerc al lui Lemoine şi are centrul în punctul K. Triunghiul format de tangentele la cercul circumscris lui ABC în vîrfurile A,B, Csenu-	u
meşte triunghi	H*/	\#c
tangenţial asociat lui ABC.
Dreptele oricărui triunghi omotetie cu triunghiuM.8Cîn raport cu K intersectează dreptele lui^4jBCîn şase puncte conciclice.
Astfel de cercuri, determinate de punctele comune dreptelor lui ABC şi dreptelor triunghiurilor cari pot fi asociate lui
ABC, se numesc cercuri Tucker. Cercurile lui Lemoine şi cercul circumscris sînt cercuri Tucker. Proiecţiile ortogonale ale punctelor Ha, Hy, Hc — extremităţile înălţimilor — pe dreptele lui ABC determină drepte cari formează un triunghi omo-tetic cu triunghiul tangenţial în raport cu punctul K. Aceste proiecţii ortogonale sînt conciclice şi cercul Tucker respectiv se numeşte cercul lui Taylor, centrul acestui cerc fiind punctul K (v. fig. XIII).
Un triunghi care are două vîrfuri comune cu ABC şi al cărui unghi Brocard asociat e egal cu unghiul Brocard al lui ABC se numeşte triunghi echibrocardian cu ABC.
Triunghiurile echibrocardiene cari corespund la două din vîrfurile lui ABC formează o mulţime infinită şi ele sînt înscrise într-un acelaşi cerc, numit cercul lui Neuberg. Există trei cercuri Neuberg, ale căror centre se notează cu Na, Ny, Ne. Dreptele {ANJ, (.BNy), (CNff) conţin punctul lui Tarry şi tangentele în A, B, C la cele trei cercuri ale lui Neuberg conţin punctul lui Steiner.
Mulţimea punctelorMdin plan pentru cari triunghiul pedal asociat are ca unghi Brocard un unghi de măsură dată co e un cerc, numit cercul lui Schoute. Cercurile lui Schoute corespunzătoare diferitelor valori ale lui co formează un fascicul avînd ca puncte limită, adică cercuri de rază nulă, punctele isodinamice W, W' şi ca axă radicală comună dreapta lui
XIII. Triunghi. Cercul Iui Taylor.
Triunghi
662
Triunghi
Lemoine. Fasciculul conţine cercul circumscris şi cercul lui Brocard.
Cercul, care e ortogonal celor trei cercuri cari au centrele în vîrfurile lui ABC şi razele egale cu laturile opuse centrelor respective se numeşte cercul lui Longchamps. Polara lui G în raport cu acest cerc e dreapta lui Longchamps.
Dreptele paralele duse prin punctul lui Gergonne la laturile triunghiului pedal asociat punctului I — ale cărui vîrfuri sînt punctele de contact ale cercului înscris cu laturile lui ABC — intersectează dreptele lui ABC în şase puncte situate pe un cerc numit cercul lui Adams şi care e concentric cu cercul înscris.
Un triunghi ABC poate fi considerat ca o cubică singulară, adică o curbă algebrică de ordinul al treilea reductibilă, deoarece e formată din trei drepte. Raportînd planul la un reper proiectiv avînd triunghiul dat ca triunghi fundamental, ecuaţia cubicei singulare formată de cele trei drepte ale triunghiului e
(20)
segmentului GK. Dacă ABC e echilateral, elipsa lui Lemoine se reduce la cercul înscris.
Elipsa înscrisă care are centrul în punctul K se numeşte elipsa K. Ea e poloconica axei ortice şi e tangentă la laturile lui ABC în vîrfurile triunghiului ortic.	v
Elipsa circumscrisă lui ABC care are centrul în punctul /, centrul cercului înscris, se numeşte elipsa Q. Semiaxele a', b' şi aria cA'a. acestei elipse verifică relaţiile:
(24)
cA'=2 7rrR a'b'=2 rR a'~{-b'—2 R.
Figurii formate de un punct M'(x{, x'2, x3) din plan şi de triunghiul ABC i se asociază două curbe polare (v. Polare, hipersuprafeţe ^), conica polară sau poloconica:
(21)	^8 + jr2¥l+^2 = 0
şi dreapta polară:
(22)	xţx^+x'xfa+xîx'x^O.
Dreapta (22) coincide cu polara trilineară a lui M' în cazul în care acest punct este exterior cubicei (20). Conica (21) e circumscrisă lui ABC. Tangentele la această conică în vîrfurile A, B, C intersectează dreptele opuse în trei puncte cari sînt situate pe dreapta polară (22).
Polarele trilineare ale punctelor unei drepte (d')
1Ar	-f"~ ^2^2	^3'^' 3 ==: 0
formează conica tangenţială:
(23)	W(W2W3 + W2W3W1 + W3WA~C)« numită şi poloconica lui (d') în raport cu ABC.
Dacă dreapta polară (22) a lui M' conţine un punct M" conica polară (21) relativă la M" conţine punctul M'. Mulţimea punctelor M din plan ale căror conice polare sînt hiperbole echilatere aparţine axei ortice a lui ABC. Conica polară a baricentrului G e o elipsă care se numeşte prima elipsa a lui Steiner. Centrul ei e punctul G şi tangentele în A, B, C sînt paralele cu laturile opuse. Această elipsă şi cercul circumscris au în comun vîrfurile A, B, C şi punctul R al lui Steiner. Din toate elipsele circumscrise lui ABC, prima elipsă a lui Steiner are aria minimă.
într-o omotetie avînd centrul în G şi raportul egal cu —2, corespondenţa acestei elipse e o elipsă înscrisă în ABC, tangenţă laturilor triunghiului în mijloacele lor, avînd centrul în G şi numită a doua elipsa a lui Steiner.
Omotetia cu centrul în G şi avînd raportul egal cu —3 transformă elipsa circumscrisă a lui Steiner în elipsa lui Longchamps care conţine baricentrele triunghiurilor GBC, GCA, GAB. Ea e bitangentă la cercul înscris în extremităţile axei mici.
Elipsa înscrisă în ABC şi avînd centrul în complementarul punctului lui Gergonne se numeşte elipsa lui Mandart. Ea e tangentă la laturile lui ABC în punctele de contact cu cercurile exînscrise şi conţine punctul lui Feuerbach asociat lui ABC.
Poloconica dreptei lui Lemoine se numeşte elipsa lui Brocard. Ea e tangentă laturilor lui ABC In punctele de intersecţiune cu simedianele.
Elipsa înscrisă în ABC şi care admite ca focare punctele G şi K se numeşte elipsa lui Lemoine şi are centrul în mijlocul
Transformata isogonală a dreptei (OK) eo hiperbolă echi-lateră, numită hiperbola lui Kiepert. Asimptotele ei sînt paralele cu axele elipselor lui Steiner.
Hiperbola echilateră care e circumscrisa lui ABC şi conţine punctul I se numeşte hiperbola lui Feuerbach. Centrul ei e punctul lui Feuerbach relativ la ABC. Ea e transformata isogonală a dreptei (OI).
Transformatele isogonale ale dreptelor (OI^a)), (OI^), (o/^) sînt hiperbole echilatere cari se numesc tot hiperbole ale lui Feuerbach.
Transformata isogonală a dreptei iui Euler e o hiperbolă echilateră circumscrisă triunghiului ABC numită hiperbola lui Jerabek. Centrul ei e situat pe cercul celor nouă puncte.
O parabolă, careetangentă la două dintre laturile triunghiului ABC în extremităţile celei de a treia laturi, se numeşte parabola Artzt de prima specie. Există trei parabole de acest fel şi axele lor sînt paralele cu medianele lui ABC. Focarele lor sînt vîrfurile celui de al doilea triunghi al lui Brocard.
Parabolele tangente la cele două bisectoare ale unuia dintre unghiurile luM-BCşi la mediatoarele laturilor unghiului considerat se numesc parabole Artzt de a doua specie. Ele au ca directoare medianele corespunzătoare. Focarele lor coincid cu focarele parabolelor Artzt de specia I. Parabolele anticomple-mentare ale acestor două grupe de parabole Artzt se numesc parabolele lui Brocard.
Poloconica polarei trilineare a punctului R al lui Steiner e o parabolă numită parabola lui Kiepert. Ea e înscrisă în ABC, are focarul în polul trilinear al dreptei (OK) şi are dreapta lui Euler ca directoare.
Alte conice remarcabile pot fi obţinute considerînd corespondentele dreptelor remarcabile în transformările pătratice involutorii cum sînt, de exemplu, transformarea isogonală sau transformarea prin puncte reciproce.
Afară de relaţiile de egalitate şi asemănare, între două triunghiuri mai poate fi considerată şi relaţia de omologie, cum şi relaţia de ortologie.
Dacă între vîrfurile a două triunghiuri A1A2A3, B1B2B3, situate în acelaşi plan, se poate stabili o corespondenţă biunivocă, astfel încît dreptele determinate de vîrfurile corespondente să fie concurente într-un punct—numit centru de omologie — dreptele corespondente se intersectează în puncte situate pe o dreaptă — numită axa de omologie (v. Omologie). Reciproc, dacă dreptele corespondente au în comun puncte colineare, punctele corespondente determină drepte concurente (teore-ma lui Desargues). Două triunghiuri, între cari există o astfel de relaţie, se numesc triunghiuri omologice (v. fig. XIV).
Figura formată de două triunghiuri omologice conţine zece drepte şi zece puncte. Fiecare dreaptă conţine trei puncte ale figurii şi fiecare punct aparţine la trei drepte ale figurii. Cu aceste elemente se pot forma zece perechi de triunghiuri omologice.
Triunghiul arderii
663
Triunghi de navigaţie pe arc de cerc mare
Există o singură conică în raport cu care cele zece puncte şi zece drepte ale figurii sînt respectivi poli şi polare. Dacă două triunghiuri A1A2A3, B1B2B3 sînt omologice în două moduri, dintre cari unul se deduce din celălalt printr-o permutare circulară a vârfurilor unuia dintre triunghiuri, ele mai sînt omologice într-un al treilea mod, care corespunde la a treia permutare cir-cularăaparţinînd aceleiaşi clase.
Dacăîntre vîrfurile a două triunghiuri coplanare A1A2A3,
B1B2B3 se poate sta-bili o corespondenţă biunivocă astfel încît dreptele cari conţin vîrfurile A. şi sînt perpendiculare pe laturile opuse vîrfurilor corespondente B. să fie concurente, şi dreptele cari conţin vîrfurile B- şi sînt perpendiculare pe laturile opuse vîrfurilor corespondente A- sînt concurente. Două triunghiuri între cari există o astfel de relaţie se numesc triunghiuri ortologice. Punctele de concurenţă a perpendicularelor se numesc ortopoli. Astfel, triunghiul pedal al unui punct M din plan în raport cu AXA2A3 e ortologic cu A1A2A3. Rezultă că un triunghi şi un punct din planul său determină un grup ortologic, adică o figură formată din două triunghiuri ortologice.
Dacă, în două triunghiuri ortologice A1A2A3, B1B2B3, dreptele prin A1,A2,A3, cari sînt, respectiv, perpendiculare peB3Bv BxB2, B2B3, sînt concurente şî dreptele prin Bv B2, B3 — cari sînt respectiv perpendiculare pe A3Alt A1A2, A2A3—au un punct comun. Triunghiurile considerate se numesc b i o r t o-logice. în acest caz ele sînt ortologice încă într-un mod de corespondenţă deoarece dreptele prin Ax, A2, A3 — cari sînt perpendiculare pe dreptele BXB2, B2B3, B3BX — sînt concurente şi dreptele prin Blt B2, B3 — cari sînt perpendiculare pe A1A2, A2A3, A3Ax — sînt şi ele concurente. Triunghiurile considerate se numesc şi t r i o r t o -logice.	j
Mulţimea punctelor din ^ plan cari, împreună cu un triunghi dat A1A2A3, determină un grup triortologic, aparţine dreptei lui Lemoine asociatetriunghiului^^^g.
1.	/^u! arderii. Termot.:
Diagramă pentru determi- ^ narea condiţiilor arderii într-o instalaţie termică, adică un grafic reprezentat într-un	Triunghiul arderii,
sistem de axe de coordonate
rectangulare, în care în abscise se înscrie conţinutul de (C02+02), iar în ordonate se înscrie conţinutul de C02din gazele de ardere (v. fig.).
Dacă factorul de exces de aer e=1, rezultă conţinutul maxim y — (C02)max de bioxid de carbon, iar conţinutul de oxigen al gazelor de ardere e zero — şi deci #=(C02)max. Astfel, pe diagramă se obţine punctul A, situat pe bisectoarea unghiului drept al celor două. axe de coordonate şi avînd coordonatele yx—xi=(C02)ma>ţ. Dacă factorul de exces de aer e
e=oo, adică la arderi cu exces de aer infinit de mare, conţinutul de bioxid de carbon al gazelor de ardere e zero, deci ,y=0 şi #=0,21 (cantitatea volumică ^procentuală de oxigen care rezultă la arderea carbonului). în acest caz, pe diagramă se obţine punctul 8, situat pe axa absciselor şi avînd coordonatele #2=0,21=21 % şi y2=0.
Unind punctele A, B şi O se obţine un triunghi, numit triunghiul arderii, care dă o imagine clară asupra gradului de perfecţiune al arderii, presupunînd că bioxidul de carbon din gaze a fost determinat cantitativ cu ajutorul unui aparat de analizat gazele de ardere (aparatul Orsat).
Valoarea care reprezintă conţinutul de bioxid de carbon, determinat cu aparatul de analiză a gazelor de ardere, se înscrie pe axa ordonatelor şi în dreptul ei se duce o paralelă cu axa absciselor; această paralelă e dreapta £M, care intersectează laturile triunghiului OAB în punctele N şi M. Conţinutul de oxigen din gazele de ardere, determinat cu aparatul de analiză a gazelor, se înscrie pe dreapta NM. — Dacă punctul obţinut pe dreapta NM cade chiar în punctul M, adică (02)=
—	NM, arderea e completă. — Dacă punctul cade în interiorul triunghiului arderii, adică (02)—NM'<NM, arderea e incompletă şi porţiunea de dreaptă NM' dă proporţia de oxid de carbon; dacă punctul cade în exteriorul triunghiului, arderea se face cu exces de aer.
Din triunghiul arderii se deduce diagrama lui Ostwald, prin care se pot determina conţinutul de oxid de carbon şi factorul de exces de aer din gazele de ardere (v. şî sub Gaze de ardere).
2.	~ autopolar. Geom.: Triunghi ale cărui vîrfuri sînt polii laturilor opuse în raport cu o conică proprie dată din planul său.
Raportînd planul la un reper proiectiv al cărui triunghi fundamental A1A2A3 e autopolar faţă de o conică proprie dată (C), ecuaţia conicei (C) e de forma:
anxt+a2%xl+Vl=0- N	pri
Sin. Triunghi autoconjugat.	______________,_____
3.	~ cromatic. Fiz.: Sin. x.	/	D*
Triunghiul culorilor (v. sub	/
Tricromatic, sistemul ~).	/
4.	~ de concentraţie.	A
Metg. V.subSolidificareasis-	x.	(ibT
temelor de aliaje ternare, sub Aliaj.
5.	~ de lansare. Nav.:	Triunghi	de lansare
Triunghi format de drumul N) navă; T) torpilă; D^/) drumul ţintei; ţintei, relevmentul ţintei în Dţ) drumul torpilei; R) relevmentul ţintei, momentul lansării şi drumul
torpilei (v. fig.) Unghiul de lansare se rezolvă de regulă cu aparate mecanice sau electronice.
e. ~ de navigaţie pe arc de cerc mare. Nav.: Triunghi sferic avînd ca laturi cel mai scurt arc de cerc mare dintre două puncte (Zv Z2) ale globului terestru şi colatitudinile (complementele latitudinilor) celor două puncte (v. fig.). Unghiurile sale sînt diferenţa de longitudine (AX) dintre cele două puncte, drumul iniţial (D) din Zx la Z2 şi suplementul drumului final (sau drumul iniţial din Z2 spre Zx). Un punct important pe cerc mare e vertexul (V) cercului mare, adică punctul cu cea mai mare latitudine (punctul cel mai apropiat de polul terestru). Rezolvarea acestui triunghi se poate face cu formulele clasice ale trigonometrie! sferice; astfel, distanţa ortodromică Z^Z2 se poate calcula cu o formulă analogă celei folosite la calculul înălţimii aştrilor:
cos M—sin <px sin <p34- cos <pt cos cp2 cos AX,
	A
	/
	
u	
	
	(c,
XIV. Triunghiuri	omologice.
Triunghi fiziologic
664
Triunghi geodezic
dar se preferă formule obţinute prin introducerea funcţiunii semiversus (v.), şi anume:
sem M—sem AX cos cos 92-f-sem AX; sem D=sec 9X cosec M [sem /2—sem (M — ZJ]; cos <pp^=cos ^ sin D; sin A\y=
= cos D cosec cpy; s i n JS£y =
=cos cpx sin AXj^; tg<px=
= cos Ahyx *8 9V'
în cari M e distanţa ortodromică, exprimată în Mm ; <plt cp2 sînt latitudinile punctului iniţial, respectiv final; D e drumul iniţial; AX e diferenţa de longitudine; l e col atitudinea ;
9p^e latitudinea ver-texului; &ky e diferenţa de longitudine între punctul iniţial şi vertex; My e distanţa între punctul iniţial şi vertex; 9^ e latitudinea unui punct oarecare al arcului de cerc mare; AX^^ e diferenţa de longitudine între vertex şi punctul X.
1. ~ fiziologic. Ind. text.: Mijloc de reprezentare grafică pentru interpretarea proprietăţilor fiziologice ale îmbrăcămintei, în funcţiune de capacitatea de reţinere a căldurii, de eliminare a transpiraţiei şi de permeabilitatea ia aer.
în fig. a se reprezintă haşurat triunghiul fiziologic isoscel ABC al unei îmbrăcăminte echilibrate din punctul de vedere
W	W	w
Triunghiuri fiziologice, o) al unei îmbrăcăminte cu proprietăţi igienice-fiziologice echilibrate; b) al unei îmbrăcăminte de iarnă; c) al unei îmbrăcăminte de vară.
igienic-fiziologic, înscris în triunghiul WSL (numele prescurtat al lui Wessel) şi caracterizat prin următoarele: punctul A reprezintă raportul procentual dintre capacitatea de reţinere a căldurii şi capacitatea de transport al transpiraţiei; punctul B, raportul procentual dintre capacitatea de transport al transpiraţiei şi permeabilitatea la aer ; punctul C, raportul procentual dintre capacitatea de reţinere a căldurii şi permeabilitatea la aer. Suprafaţa triunghiului fiziologic ABC, înscris în triunghiul WSL, e maximă, iar triunghiul / al capacităţii de reţinere a
căldurii e mare şi proporţionat, ca şi triunghiul II al capacităţii de a transporta spre exterior transpiraţia şi ca triunghiul III al permeabilităţii îmbrăcămintei la aer.
Fig. b reprezintă triunghiul fiziologic ABC al unei îmbrăcăminte de iarnă, foarte călduroase, caracterizate priiUr-un triunghi / mare (al reţinerii de căldură), prin triunghiul II cu suprafaţa mai redusă (al capacităţii de transport al transpiraţiei) şi printr-un triunghi III, foarte redus (al permeabilităţii la aer). O astfel de îmbrăcăminte protejează bine corpul contra răcelii; ea transportă transpiraţia pielii într-o măsură acceptabilă, însă nu corespunde suficient din punctu! de vedere igienic, în ce priveşte permeabilitatea la aer.
în fig. c e reprezentat triunghiul fiziologic ABC al unei îmbrăcăminte de vară cu o capacitate foarte mică de reţinere a căldurii (punctul A e apropiat de vîrful W), în care suprafeţele mari ale triunghiurilor II şi III reflectă capacităţi foarte mari de a transporta transpiraţia şi de permeabilitate ia aer.
Triunghiul fiziologic, ca indice de calitate al îmbrăcămintei, comportă măsurări de temperatură, de umiditate relativă, de circulaţie a aerului, etc., în domeniul microclimatului (v. Microclimat 1) creat între partea tegumentară a corpului omenesc şi suprafaţa exterioară a confecţiunii care vine în contact direct cu atmosfera. Sin. Triunghi Wessel.
geodezic. Geom.,
Geod., Topog.: Figură formată de trei puncte ale unei regiuni regulate de suprafaţă (5) şi de cele trei arce de linii geodezice avînd ca extremităţi punctele considerate (v. fig.).
Se presupune în mod esenţial că cele trei puncte nu aparţin unei aceleiaşi geodezice şi că două oarecari dintre ele aparţin unei linii geodezice unice.
Punctele considerate se numesc vîrfuri şi arcele de linii geodezice respective se numesc /atar/ale triunghiului geodezic.
Dacă domeniul (JD)a! suprafeţei (S) care admite ca frontieră un triunghi geodezic datA1A2A3 e simplu conex, există relaţia:
(1)	\\ Kda^^-jr^+oCs-Tv,
JJ(D)
unde -fsTecurbura totală a suprafeţei (5),dae elementul de arie âa=Y EG—F2 • ăudv şi a- sînt unghiurile interioare ale triunghiului geodezic.
Valoarea integralei duble definite din primul membru al relaţiei (1) se numeşte curbura integrala a domeniului (D) al suprafeţei (S). Numărul din membrul al doilea ai relaţiei (1) se numeşte excesul triunghiului geodezic considerat. Curbura integrală a unui domeniu simplu conex care admite ca frontieră un triunghi geodezic e deci egală cu excesul triunghiului geodezic.
în cazul în care curbura totală K e constantă, relaţia (1) devine
(2)	-K'c7£=a1H-a2+a3—7rf
unde c e aria domeniului (D).
Excesul unui triunghi geodezic care e situat pe o suprafaţă de curbură totală constantă e proporţional cu aria domeniului suprafeţei care admite ca frontieră triunghiul. Triunghiurile geodezice ale unei astfel de suprafeţe, cari au aceeaşi arie, au excese egale.
Pentru suprafeţele a căror curbură totală e pozitivă, excesul e pozitiv deci:
ot1-fa2+a3>7r,
Triunghi de navigaţie pe arc de cerc mare.
Zj) punct de piecare; Z2) punct de sosire; X) un punct oarecare al arcului de cerc mare; V) vertex; QQ') ecuatorul terestru; AX) diferenţa de longitudine; P) pol; <plt cp2) latitudinea punctului de plecare, respectiv de sosire; cpy) latitudinea ver-texului; Acp) diferenţa de latitudine; D) drumul iniţial; cp^) latitudinea punctului X; AAy) dife renţa de longitudine între punctul de plecare şi vertex; llr l2) colatitudinea punctului de plecare, respectiv de sosire; /y) colatitudinea vertexului; AÂyx) diferenţa de longitudine între vertex şi punctul X.
Triunghiul latitudinii medii
665
Triunghi sferic
Triunghiul latitudinii medii, e) deplasarea est—vest; AX) diferenţa de longitudine între punctele de plecare şi ce! de sosire; q>m) latitudinea medie.
V. Triunghi Mercator,
iar pentru suprafeţele a căror curbură totală e negativă, excesul e negativ deci
ai+a2+a3<7u.
Astfel, suma unghiurilor unui triunghi sferic, ale cărui laturi aparţin unor cercuri mari ale sferei, e mai mare decît suma a două unghiuri drepte, iar suma unghiurilor unui triunghi geodezic situat pe o pseudosfera (v. Pseudosferă) e mai mică decît suma a două unghiuri drepte.
1.	~ul latitudinii medii. Nav.:
Triunghi care serveşte la reprezentarea grafică a relaţiilor dintre diferenţa de longitudine şi deplasarea E—V (v. fig.). Una dintre catetele acestui triunghi e deplasarea E—V, ipotenuza diferenţa de longitudine între punctul de plecare şi cei de sosire. Unghiul format de cateta reprezentînd deplasarea E—Vşi ipo-tenuzăe latitudineamedieapunctelor de plecare şi sosire. Cealaltă catetă nu are interpretare din punctu I de vedere al navigaţiei. Relaţiile dintre elementele acestui triunghi sînt e=AX cos cp^ şi AX—e sec cp} şi Triunghi terestru.
2.	~ Mercator. Nav.: Triunghi dreptunghi, existent pe harta în proiecţie Mercator, avînd drept catete (v. fig.) diferenţa latitudinilor crescînde (v.) aie punctului de plecare şi celui de sosire şi diferenţa de longitudine între cele două puncte. Ipotenuza nu are interpretare din punctul de vedere al navigaţiei. Unghiul opus diferenţei de longitudine reprezintă drumul navei. Relaţiile dintre elementele sale AX—A<pf tgC,
tg C~ - servesc la rezolvarea prin caicul
a problemelor de navigaţie estimată (v. sub Navigaţie marină). Deşi formulele sînt calcuiabile prin logaritmi, ele se rezolvă de regulă cu ajutorul tablei de punct (v.).
V. şi Triunghi terestru, şi Triunghiul latitudinii medii.
3.	~ sferic. Geom.: Figură formată de trei puncte ale unei sfere — cari nu sînt situate pe un acelaşi cerc mare — şi de arcele de cerc mare — mai mici decît un semicerc —cari au ca extremităţi punctele considerate, numite vîrfurile triunghiului sferic (v. fig.).
Triedrui format de semidreptele OA, OB, OC determinate de punctul O, centrul sferei, ca origine comună, şi de vîrfurile A, B, Cale unui triunghi sferic dat, se numeşte triedrui asociat triunghiului sferic ABC.
Arcele de cerc mareAB, BC, CA se numesc laturile triunghiului. Planele cercurilor mari cărora le aparţin laturile se numesc planele triunghiului sferic.
Măsurile unghiurilor formate în vîrfuri	de cele	trei cercuri
mari cărora le aparţin laturile sînt egale	cu	măsurile	di-
edrelor respective ale triedrului asociat.
Punctele A', B', C' cari sînt, respectiv, opuse vîrfurilor
A,	B, C, formează un triunghi sferic numit triunghi simetric asociat triunghiului ABC.
A*
8
Triunghi Mercator.
A)	punct de plecare;
B)	punct de sosire; D) drumul navei; A<pc)diferenţa latitudinilor crescînde aîe punctelor A şi 8: AX) diferenţa de longitu-dineîntrepunctele Aşi B.
O latură a unui triunghi sferic e mai mică decît suma celorlalte două laturi şi e mai mare decît diferenţa lor.
Suma celor trei laturi e mai mică decît un cerc mare.
Fiecare dintre cercurile mari pe cari sînt situate laturile unui triunghi sferic determină pe sferă două regiuni. Se consideră ca pozitiva regiunea în care e situat cel de al treilea vîrf al triunghiului sferic. Mulţimea punctelor sferei comune celor trei regiuni pozitive determinate de laturi formează
o	regiune numită regiune interioară atriunghiulu i ABC. Această regiune e convexă, adică fiind date două puncte Mv M2 ale ei, punctele arcului de cerc mare care conţine aceste puncte şi e mai mic decît un semicerc sînt puncte ale regiunii interioare.
Diametrii perpendiculari pe planele triunghiului sferic, cari sînt planele feţelor triedrului asociat, intersectează sfera în cîte două puncte cari se numesc polii laturilor. Considerînd numai polii A', B', C', cari sînt situaţi în regiunile pozitive ale laturilor BC, CA, AB, aceste trei puncte formează un triunghi sferic numit triunghi polar al triunghiului dat ABC.
Relaţia e reciprocă, triunghiul ABC fiind triunghiul polar al triunghiului A'B'Cr.
Triedrele asociate la două triunghiuri polare sînt suplementare (v. Triedru).
Măsura unei laturi a unui triunghi sferic e egală cu suple-mentul măsurii unghiului corespunzător al triunghiului polar asociat.
într-un triunghi sferic există, între măsurile unghiurilor sale, relaţiile:
A+2dr>B + C B+2 6r>C+A C-j-2 dr>A-j-B 6 dr>A+B+C>2dr,
dr reprezentînd un unghi drept.
Două triunghiuri sferice, aparţinînd unei aceleiaşi sfere sau fa două sfere egale, sînt — prin definiţie—în relaţie de congruenţă dacă se poate stabili o corespondenţă biunivocă între elementele lor astfel ca laturile şi unghiurile corespondente să fie egale.
Două triunghiuri sferice congruente se numesc egale dacă pot fi aduse în coincidenţă printr-o mişcare în spaţiu.
Două triunghiuri sferice congruente cari nu sînt egale sînt simetrice.
Pentru stabilirea relaţiei de congruenţă sînt folosite următoarele criterii.
—	Dacă o latură a unui triunghi sferic e egală cu o latură a unui alt triunghi sferic şi cele două unghiuri alăturate laturii considerate în primul triunghi sînt respectiv egale cu unghiurile alăturate laturii corespondente din celălalt triunghi, triunghiurile sînt congruente.
—	Dacă un unghi al unui triunghi sferic e egal cu un unghi al unui alt triunghi sferic şi laturile alăturate unghiurilor considerate sînt respectiv egale, triunghiurile sînt congruente.
—	Două triunghiuri sferice, ale căror laturi corespondente sînt respectiv egale, sînt congruente.
—	Două triunghiuri sferice, ale căror unghiuri corespondente sînt respectiv egale, sînt congruente.
Un triunghi sferic ABC, care are două laturi egale, de exemplu AB=AC, se numeşte triunghi isoscel.
Triunghi sferic de poziţie
666
Triunghi de întoarcere
Triunghiul simetric asociat unui triunghi isoscel e şi el isoscel şi poate fi adus în coincidenţă cu ABC printr-o rotaţie a sferei în j.urul centrului ei.
Reciproc, dacă un triunghi sferic poate fi adus în coincidenţă cu simetricul său printr-o rotaţie a sferei, triunghiul e isoscel.
Unghi-urile unui triunghi isoscel, cari se opun laturilor egale, sînt egale.
Dacă între două din laturile unui triunghi sferic există relaţia de ordonare: BC>AC, între unghiurile opuse există relaţia: A>B.
în cazul în care două dintre planele unui triunghi sferic sînt perpendiculare, unghiul respectiv al triunghiului e drept şi triunghiul se numeşte triunghi dreptunghi.
Laturile determinate de cele două plane perpendiculare se numesc catete, iar latura opusă unghiului drept se numeşte ipotenuza. O catetă e mai mică, egală sau mai mare decît un sfert de cerc mare după cum unghiul opus ei e ascuţit, •drept sau obtuz.
Dacă fiecare catetă e mai mică decît un sfert.de cerc mare şî ipotenuza e mai mică decît un sfert de cerc mare.
Notînd, respectiv, cu oc, (3, y măsurile în radiani ale unghiurilor A,B,C ale unui triunghi sferic, numărul A—a+J3-fy—tu
se numeşte excesul sferic al triunghiului considerat. Excesul unui triunghi sferic e un număr pozitiv.
Aria domeniului sferic convex format de regiunea interioară a unui triunghi sferic, al cărui exces e egal cu A, e dată de formula:
cÂ~a2A,
a fiind raza sferei.
Mulţimea vîrfurilor A ale. triunghiurilor sferice ABC aparţinînd unei sfere date, cari admit ca vîrfuri fixe două puncte
B,	C ale sferei şi cari au o arie dată cA, aparţin figurii formate din două cercuri mici ale sferei, cari conţin punctele B', C', simetricele în raport cu centrul sferei ale vîrfurilor fixe B, C.
i.	~ sferic de poziţie. Nav. .-Triunghi sferic (PNZA) format de trei cercuri mari (v. fig.): meridianul locului, verticalul astrului considerat şi cercul orar al acestuia. Laturile sale sînt colatitudinea (complementul latitudinii observatorului), distanţa zenitală (complementul înălţimii astrului considerat), distanţa polară (complementul deci inaţiei astrului), iar unghiurile sale sînt unghiul la zenit, unghiul la pol şi unghiul para-lactic. Rezolvarea triunghiului sferic de poziţie e problema fundamentală a Astronomiei nautice. în acest scop se foloseşte fie formula clasică a Astronomiei sferice
•sin h—s\n 9 sin 8-f -fcos 9 cos 8 cos P ,
Determinarea triunghiului sferic de poziţie. PNPS) polul N, respectiv S; P) unghiul la pol; Z) zenit şi unghi Ia zenit; A) aştri şi unghî paralactic; QQ') ecuatorul ceresc; HH') orizontul astronomic; Na) nadir;-z) distanţa zenitală; h) înălţimea as-calculată pe părţi prin trului; p) distanţa polară; 8) declinaţia astrului; logaritmi, fie formula cp) latitudinea locului; /) colatitudinea locului, dedusă din aceasta
prin introducerea funcţiunii trigonometrice semiversus (v.): sem ^=sem(9 — 8)-fşem P cos 9 cos S,
în care h e înălţimea astrului, z e distanţa zenitală, 9 e latitudinea locului, S e declinaţia astrului şi P e unghiul la pol, în ultimul timp se folosesc pe o scară din ce în ce mai vastă table de înălţimi (v.) bazate pe artificii de calcul.
2.	~ terestru. Nav.: Triunghi dreptunghi care are drept catete diferenţa de latitudine între punctul de plecare şi cel de sosire a unei nave şi deplasarea. E—V între meridianele celor două puncte şi drept ipotenuză distanţa parcursă de aceasta. Unghiul opus deplasării E—V e drumul navei (v. fig.).
Deşi pe glob triunghiul e sferic el poate fi considerat plan pentru rezolvarea problemelor de navigaţie. Relaţiile dintre elementele sale: e=ms\n D ; m=Aq>sec D ;
tp D= -î- servesc la rezolvarea probleme-A9
lor de navigaţie estimată. Deşi calcula-bile prin logaritmi se preferă rezolvarea cu ajutorul tablei de punct (v.). V. şî Triunghi Mercator, şi Triunghiul latitudinii med ii.
3.	~ul vîntului. Av. .- Triunghiul format de vectorii cari reprezintă viteza vîntului, viteza relativă a avionului şi viteza absolută (rezultantă) a acestuia.
4.	~ Wessel. Ind. text.: Sin. Triunghi fiziologic (v.).
ş. Triunghi. 2. Chim.: Ustensilă de laborator, în formă de triunghi, făcut din sîrmă de fier, îmbrăcat în tuburi subţiri de porţelan; susţine creuzete sau capsule cari trebuie încălzite în flacără directă.
6.	Triunghi. 3: Instrument muzical, care face parte din grupul instrumentelor neacordabile, format dintr-o varga de oţel îndoită în formă de triunghi, pe care se loveşte cu o baghetă construită din acelaşi metal. Sin. Trianglu.
7.	Triunghi de întoarcere. C. f.: Construcţie specială de cale, folosită la întoarcerea locomotivelor în depouri sau a garniturilor de trenuri în staţii finale, pentru inversarea sensului de mers, înlocuind sau dublînd plăcile turnante. Triunghiul e constituit din schimbătoare de cale şi din trei porţiuni scurte de lemn, dispuse sub formă de triunghi. După spaţiul disponibil pentru executarea triunghiului, se deosebesc:
Triunghi terestru.
A) punct de plecare;
C)	punct de destinaţie;
D)	drumul navei; m) distanţa parcursă; A<p) diferenţa de latitudine;
e) deplasare E—V.
I. Triunghi simetric, cu linia de bază dreaptă.
ABC) centru de ramificaţii; <xlt j unghiul inimii de încrucişare.
triunghiul simetric (v. fig. I), care are o latură (linia de bază) dreaptă şi celelalte două laturi curbe-simetrice; triunghiul în stea, cu toate laturile curbe (v. fig. II), cu vîrfurile pe un triunghi echilateral, şi care ocupă un spaţiu mai redus; triunghiul cu cinci schimbătoare de cale şi cu trei traversări (v. fig. III), folosit cînd nu se dispune de spaţiu, în special în regiunile de munte (folosit foarte rar).
Raza liniilor curbe ale unui triunghi de întoarcere nu trebuie să fie mai mică decît raza admisă pentru linia de cale
Triunghi de racordare
66 7
Triunghiulară, curbă — simetrică
Ut. Triunghi cu cinci schimbătoare de cale şi trei traversări.
ferată respectivă. Pentru linii cu ecartamentul de 1435 mm se foloseşte pentru raza triunghiulu i valoarea de 180 m şi excepţional se admite şi 160 m — adică raza minimă a schimbătorului de cale folosit la construcţia triunghiului.
Pentru liniile înguste, se admit şi raze de 50 m şi chiar 30 m.
Lungimea laturilor triunghiului de întoarcere se calcu lează în funcţiune de lungimea schimbătoarelor şi de razele curbelor admise la construcţie, cu o prelungire la extremităţi de cel puţin 50 m, pentru a permite întoarcerea a două locomotive, fiindcă se presupune că una dintre locomotive e rece sau s-a defectat.
La capetele liniilor moarte ale triunghiurilor se montează opritoare fixe (v. sub Opritor de linie) din şine sau în unele cazuri chiar opritoare din balast.
Avantajele triunghiului de întoarcere faţă de placa învîr-titoare (v.) consistă în costul redus al construcţiei şi a! exploatării; e necesară, însă, o suprafaţă mare de construcţie, iar întoarcerea vehiculului se face încet.
Cînd triunghiul e folosit pentru întoarcere de garnituri de trenuri de călători, capetele liniilor moarte trebuie să aibă lungimea unei garnituri.
1.	Triunghi de racordare. C.f.: Triunghiul realizat la staţiile de rebrusment la construirea unei linii de racordare pentru evitarea rebrus-
mentului. Acest triunghi are în general lungimea laturilor destul de mare, în funcţiune de situaţia locală a staţiei de rebrusment, şi la punctele unde linia de racordare se ramificădin liniile curente se construiesc posturi de mişcare sau cabine de centralizare comandate din staţia principală (v. fig.).
Triunghiul de racordare formează cu staţia ce se urmăreşte a fi evitată un ansamblu care se centralizează şi se comandă de către impiegatul de mişcare al staţiei respective.
Pe reţeaua căilor ferate din ţara noastră, s-au construit triunghiuri de racordare la majoritatea nodurilor şi, în exploatare obişnuită, sînt folosite pentru circulaţia trenurilor de marfă, marşrute, cari trebuie să circule cu viteze mari şi evită astfel rebrusmentul din staţiile terminus sau din anumite noduri.
Triunghiurile de racordare pot fi folosite şi ca triunghiuri de întoarcere a locomotivelor în acele noduri unde circulaţia pe liniile curente e relativ mică şi permite şi introducerea locomotivelor la întoarcere.
2.	Triunghi de scurt-circuit. 1. E/t.; Triunghi privind funcţionarea transformatorului electric, construit cu fazorii tensiunea de scurt-circuit şi componentele sale, căderea de tensiune ohmică şi căderea de tensiune inductivă. Sin. Triunghiul Iui Kapp.
Considerînd, spre simplificare, că transformatorul se reduce la un circuit constituit din rezistenţa de scurt-circuit R^ şi
/i
reactanţa de scurt-circuit Xk, diagrama tensiunilor transformatorului în sarcină normală se construieşte imediat cu ajutorul triunghiului de scurt-circuit (v. fig.). V. şî Transformator 3.
3. Triunghi de scurt-circuit.
2. E/t.; Triunghiul construit pentru o maşină electrică sincronă cu mărimi obţinute la scurt-circuitul permanent al maşinii. Sin. Triunghiul lui Potier.
Baza triunghiului e egală cu valoarea curentului de exci-taţie %ekn pentru a obţine în indus, bornele maşinii fiind scurtcircuitate, un curent egal cu curentul nominal; înălţimea e egală cu căderea de tensiune în indus (egală cu XG Ikn , rezistenţa ohmică fiind neglijabilă), iar proiecţiile pe bază ale celorlalte două laturi sînt egale curenţilor de excitaţie: rezultant şi echivalent i'k curentului descurt-circui tal indusului.
Neglijînd rezistenţa ohmică a indusului, din schema echivalentă a maşinii sincrone în scurt-circuit (v. fig. I o) rezultă
Diagrama simplificată a transformatorului (s-a haşurat triunghiul de scurtcircuit).
			
%	h		
e	V £o	~i> fj	Kh **"
		! v li	r
Triunghi de racordare.
0 staţie terminus: 2) linie de racordare; 3) linii curente; 4) liniile staţiei de rebrusment; 5) cabinele posturilor de mişcare.
*
C?	o	c
/. Maşină sincronă în scurt-circuit, a) circuitul echivalent; b) diagrama tensiunilor şi curenţilor; c) caracteristica de funcţionare în scurt-circuit.
diagrama din fig. I b, pe baza căreia se poate construi (v. fig, II) triunghiul de scurt-circuit folosind caracteristica de funcţionare în gol E—f^iş) şi caracteristica de scurt-circuit permanent I^=f2(ie), dacă se cunoaşte coeficientul de convertire a curentului indusului în curent de excitaţie (spre a se putea calcula V^klfe) sau reactanţa de dispersiune XQ (spre a se calcula I^Xa). Această
construcţie permite deci să //, Construirea triunghiului de scurt-se determine reactanţa de	circuit,
dispersiune (dacă se cunoaşte k) sau coeficientul de convertire (dacă se cunoaşte Xay Metoda e însă lipsită de exactitate.
4. Triunghiulara, curba ~ simetrica. Geom.: Curbă plană reprezentată în coordonate proiective omogene de o ecuaţie de forma
(1)	f'r'l	HM	H	'31 - o.
\a2)	[	a3	j
unde m e un număr raţional numit exponentul curbei şi a- sînt numere reale sau complexe.
Triunghiulară, curbă ^ simetrică
668
Triunghiulară, curbă — simetrică
Triunghiul format de vîrfurile Av A2, A3 ale reperului proiectiv se numeşte triunghiul fundamental asociat curbei (1).
Curbe triunghiulare simetrice particulare sînt: dreptele pianului cari nu conţin vîrfurile A- ale triunghiului fundamentai (m—1); conicele în raport cu cari triunghiul fundamental e autopolar (m=2); conicele circumscrise triunghiului fundamental {m~—1); conicele înscrise în triunghiul fundamental I m —
(«=!),
Dacă latura A1A2\ x3=Oe dreapta improprie a planului şi a3 e soluţie a ecuaţiei
1=0,
curbele (1) sînt curbe de tip Lame, reprezentate cartesian de ecuaţia:
(2)
-1-0
nentul e negativ, m=-------, ordinul e egal cu 2pq.
9.
In primul caz (m>0) curba (1) nu conţine vîrfurile Ai ale triunghiului fundamental, iar al doilea caz (w<0) curba con-ţime cele trei vîrfuri A-, fiecare din ele fiind un punct multiplu de ordinul pq avînd numai p tangente distincte.
P
Genul unei curbe (1) de exponent m=z — (s2=1) e egal
... (P-1)tf-2)	q
Pentru m — — , curba (1) e o curbă raţională de ordinul 6
şi de clasa 4 şi se numeşte astroidâ proiectivă (v. Astroidă). în particular, curba de tip Lame
(3)
(i)+(
-1=0
se numeşte curbă tetracuspidalâ.Dacă reperul cartesian e ortogonal, curba (3) e evoluta unei conice cu centru.
Unui punct	din	plan,	care nu aparţine nici unei laturi
a triunghiului fundamentai, i se asociază dreapta
(4)	+ *3*1*2 = 0
numită polara trilineară a punctului M' şi care e determinată de punctele	M2,M3	conjugate armonice,	în	raport cu	vîrfurile	A-,	ale	punctelor	comune dreptelor	A-Al'	şi	laturilor
triunghiului A1A2A3.
Coordonatele tangenţiale ale dreptei (4) sînt:
(5)	Xw',= \-
w	1	x.
I
Reciproc, unei drepte
w'^4-1^2 + ^3* 3^0, care nu conţine nici unul dintre vîrfurile triunghiului A1A2A3, îi corespunde un punct:
(6)	x*;= -1-,
ui
numit pol trilinear al dreptei şi care o admite ca polară trilineară (v. Triunghi 1).
Polarele trilineare ale punctelor unei curbe (1) formează curba tangenţială
(7)
(«l«l)	“+K	«2)	*	+	(«3«3	)"
=0,
care se numeşte prima curbă asociată curbei (1). Ecuaţia punctuală a acestei curbe e	✓
(8)
(r,+(r,+(t)
=0;
prin urmare e tot o curbă triunghiulară simetrică de exponent (9)	m
(v. Lame, curbele lui —).
Curbele (1) sînt curbe algebrice. Dacă exponentul m e un P
număr pozitiv de forma	p şi q fiind două numere întregi
pozitive relativ prime, ordinul curbei e egal cu pq. Dacă expo-	(11)
1	m-\-1
Ecuaţia tangentei la o curbă (1) într-un punct M'(xQ al
(10) 1 fer~1 +1 (^r~v+ ~ f^ru
Polii trilineari ai tangentelor la curba (1) formează curba: m	m	m
(r+ir-ir-»
care e a doua curbă asociată curbei (1) şi care e tot o curbă triunghiulară simetrică de exponent
(12)
1	—m
Curbele asociate sînt distincte oricare ar fi valoarea exponentului m.
între exponenţii m, mv m2 există relaţia armonică:
— + — m1 m2
2_
m '
în cazul elipsei: m—2, a3~i, x3~1, prima curbă asociată
2 i [ 3
-1 = 0
’*lJ
e o curbă tetracuspidalâ, iar a doua curbă asociată:
\ 2
ter fer
fer* fer—
e curba lui Schoute (v. Schoute, curbele lui —), numită curba cruciformă sau curba trinodală armonică.
Ecuaţia unei conice care admite triunghiul fundamental ca triunghi autopolar e
(13)	X^f+X24-FX34=0.
Polarele punctelor unei curbe (1) în raport cu o conică (13) formează o curbă tangenţială a cărei ecuaţie punctuală e:
(14)	(ai^l*l)	+(^2^“2*2)	.	~Ka3^3*3)	—	0,
m m — 1
, între cei doi ex-
deci e tot o curbă (1) de exponent m'= ponenţi existînd relaţia simetrică:
- + -, = 1. m m
Orice curbă triunghiulară simetrică poate fi obţinută ca polară reciprocă a unei curbe (1) în raport cu o conică (13) convenabil aleasă.
Numărul mf se numeşte exponent tangenţial al curbei (1).
Trivalent
669
Troinic
1.	Trivalent. Chim.: Calitatea unui element sau a unui radical chimic de a avea trei valenţe.
2.	Troaca, pl* troace. 1. Ind. ţâr.: Albie. (Transilvania).
3.	Troaca. 2. Ind, lemn.: Albie scobită într-un trunchi (de fag). Troacele, puse cap la cap, în prelungire, se folosesc la alcătuirea canalelor pentru transportul lemnelor de foc prin plutire liberă.
4.	Troaca. 3. Ind. ţâr.: Ladă în care curge făina măcinată, la moară.
5.	Troaca. 4. Ind. ţâr.: Vasul de lemn plin cu apă, care udă piatra tocilei, cînd aceasta se învîrteşte.
e. Troaca. 5. Ind. ţâr.: Piesă de lemn în formă de albioară, care serveşte la împiedicarea roţii carului. (Transilvania).
7.	Troaca. 6. Ut., Metg.: Lada de încărcare a maşinii de încărcat de la cuptorul Siemens-Martin (v. fig. sub încărcat, maşină de ~ 2). (Termen de atelier.)
’s. Troc, pl. troace. Prep. min.: Aparat simplu pentru spălarea minereurilor (nisipurilor) aluvionare bogate, folosit frecvent şi ca aparat pentru stabilirea aproximativă a conţinutului de minerale utile din minereuri, în prealabil măcinate. în acest scop, trocul e folosit ca aparat de control al operaţiilor de preparare mecanică în instalaţiile industriale şi la lucrări de prospectare.
El se construieşte din lemn cioplit dintr-o singură bucată sau prin asamblarea mai multor scînduri.
Separarea mineralelor grele de cele mai uşoare se face pe principiul separării pe mese, prin mişcări oscilante şi şocuri periodice cari i se imprimă manual. Cantitatea de material care poate fi încărcată variază în funcţiune de dimensiunea trocului şi de caracteristicile minereului (de la 1 * * *15 kg), cînd e folosit ca aparat de spălare şi concentrare.
9.	Trocar, pl. trocare. Zoot.: Instrument cu care se efectuează puncţia în rumen la taurinele şi la ovinele cari prezintă meteorizaţii.
Se compune dintr-un tub metalic, prin care trece un bisturiu cilindric. După efectuarea inciziei se scoate numai bisturiul, tubul metalic rămînînd în rumen, pentru a permite eliminarea gazelor.
10.	Trochocyathus. Paleont.:	Hexacoral
apor, din familia Turbinolinidae, reprezentat prin numeroase specii cari se cunosc din Liasic pînă azi. Caliciul e scurt, conic, cu vîrful puţin curbat; posedă septe groase şi duroasă înconjurată de numeroşi stîlpi suplementari pălişi. Specia Trochocyathus conulus From.e cunoscută în ţara noastră din Miocenul de la Coştei-Hunedoara.
11.	Trochoidâ, pl.trochoide. Geom.: V.Trohoidă.
12.	Trochus. Paleont.: Gasteropod prosobran-hiat din ordinul Diotocardae cu o cochilie side-foasă, de formă conică,cu regiunea bazală plată.
Peristomul prezintă un contur trapezoidal sau subcircular, iar operculul e cornos. Trăieşte în Trochus podo-zona litoralăşi e foarte frecvent în formaţiunile licus.
de ape salmastre.
Specia Trochus podolicus Dub. e întîlnită în tot Sarma-ţianul din basinul Dunării şi din regiunea de sud a URSS.
o columelă no-numiţi
13.	Troctolit. Petr.: Varietate de gabbro (v.), constituită din plagioclaz şi olivină. Alternînd cu gabbroul propriu-zis, formează în acesta pete roşii sau negricioase.
14.	Trodaloy. Metg.: Bronz cu berii iu, cu adausuri de cobalt sau de crom, cu compoziţia fie 97% Cu, 0,4% Be şi restul cobalt, fie 99,5% Cu, 0,1 % Be şi restul crom. Are conductivitate electrică bună, se toarnă bine şi, după un tratament de punere în soluţie (,.durificare dispersă"), urmat de revenire la 200---3500, atinge caracteristici mecanice superioare. V. şî Bronzurile cu beriliu, sub Bronz.
is. Troelâ, pl. troele. Ut., Mett. V. Truelă, sub Formare, unelte de
is. Trofeu, pl trofee. Arh.: Monument construit pentru a comemora o victorie. Realizat, la început, de aspect modest, trofeul capătă rezolvări impresionante în programele arhitecturale romane, folosind posibilităţile arhitecturii şi sculpturii monumentale. în această formă trofeul e constituit dintr-o rotondă, încununată de un acoperiş piramidal şi rezemată pe un fundament masiv, rectangular sau circular (de ex. trofeul lui Traian de la Adamclissi).
17. Trofogenâ, pâturâ Pisc.: Pătură de apă luminată (fotică), cu apă bine oxigenată şi încălzită, în care, în circuitul materiei în natură, prin activitatea organismelor producătoare reprezentate prin plantele cari asimilează elementele nutritive solvite transformîndu-le în materii vegetale (hidraţi de carbon, albumine, grăsimi), ia naştere materia organică vie, sub forma planctonului vegetal.
Pătura trofogenă e caracteristică apelor de tipul eutrof, bogate în substanţe solvite, izvorul primordial de materie nutritivă din apă.
Reprezentată prin pâtura saltului termic sau epilimnion, ea oferă deci vietăţilor condiţii optime de viaţă, deoarece pe seama factorilor producători (plantele) se dezvoltă numeroşi factori consumatori (animalele din biocenoze) şi, în ultimă fază, efectivele piscicole cu mare valoare economică.
is. Trofoliticâ, pâturâ Pisc.: Pătura de apă de fund rece, slab luminată (afotică) şi slab oxigenată, în care, sub influenţa bacteriilor reducătoare, au loc descompunerea materiei organice moarte şi transformarea totală sau parţială în corpuri anorganice simple, cari sub forma de săruri nutritive stau iarăşi la dispoziţia organismelor producătoare.
Situată sub pătura trofogenă, pătura trofolitică e reprezentată prin hypolimnion (stratul de apă de fund) şi se caracterizează prin lipsa oxigenului, bogate cantităţi de gaze, produse ca efect al descompunerilor, şi o redusă populaţie, deoarece aici, date fiind condiţiile, numai puţine organisme pot prospera (cele rezistente la lipsa de oxigen).
19.	Trog, pl. troguri. Geol., Geogr.: Vale sau uluc glaciar secundar, rezultat al acţiunii gheţarilor ramificaţi cari confluează cu gheţarul principal. Caracterul principal al tro-gurilor e aşezarea în trepte, suspendarea faţă de valea glaciară principală şi forma de U a profilului transversal.
20.	Trohoidâ, pl. trohoide. Geom.: Sin. Cicloidă (v).
21.	Troilit. Mineral.: Varietate de sulfură de fier, întîlnită în meteorite.
22.	Troinic, pl. troinice. Pisc.: Sfoară groasă de cînepă, utilizată la confecţionarea petilelor (sfori de diferite grosimi şi lungimi), cu care se leagă de ana (v.) pripoanele pentru somn, carmacele cu cîrlige mari; se întrebuinţează şi ia însforarea plaselor la vintirul uriaş şi la volog.