LEXICONUL TEHNIC ROMÎN ELABORARE NOUĂ întocmită prin îngrijirea CONSILIULUI NATIONAL AL INGINERILOR Şl TEHNICIENILOR (C. N. I. T.) DE UN COLECTIV SUB CONDUCEREA Acad. Prof. Dr. Ing. REMUS RĂDULEJ 16 Sir-Sz EDITURA TEHNICĂ BUCUREŞTI, 1965 COMISIA LEXICONULUI TEHNIC ROMÎN Prof. ing. {Constantin Atanasiu); Acad. prof. dr. ing. Ştefan Bălan; Prof. ing. loan Grosu; Acad. prof. dr. ing. Ştefan Nădăşan; Acad. prof. dr. ing. Costin A. Neniţescu; Ing. Caro! Neumann; Ing. Alexandru Priadcencu, Membru corespondent al Academiei R. P. R.; Acad. prof, ing. Nicolae Profiri; Acad. prof. dr. ing. Remus Răduleţ; Conf. ing. Oliviu Rusu. Redactor responsabil: Ing. SZABO ALEXANDRU Pregătirea manuscrisului: NICULESCU GABRIELA SI IVAN THEODOR Corector responsabil: BELDIANU VALERIA Şl POMPILIAN FLORIN Dct la cules 31.07. 1964. Bun de tipar 01.06. 1965. Apărut 1965. Tiraj 2800+140-\-40 legate. Hirtie velină ilustraţii de 80 g/m*. 540 X 84018, Coli editoriale 131,35. Coli de tipar 89,50 Planşe 1. A. 11336/1964. C.Z. pentru bibliotecile mari 413.62—R. C. Z. pentru bibliotecile mici 413. Tiparul executat la întreprinderea Poligrafică Sibiu, Str. N. Bălcescu nr. 17 — R.P.R, COLABORATORI Anghel Valeriu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Materiale de construcţie) Antonescu Ion, inginer (Geotehnică) Antoniu S. Ion, doctor inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Electrotehnică, Aparate de măsură) Arizan Dan, inginer, farmacist (Chimie organică, Farmacie) Atanasiu Ion, doctor inginer (Eiectrochimie) Atanasiu Victor, inginer (Chimie analitică) Avramescu Aureî, doctor inginer, academician (Electronică, Aparatură) Barbu Virginia, doctor în Ştiinţe, profesor universitar laureată a Premiului de Stat (Paleontologie) [Bădan Nicolae, | inginer, profesor universitar (industria-textilă, Filatura), redactor coordonator Bălan Ştefan, doctor inginer, profesor universitar, academician, laureat al Premiului de Stat Bălănescu Grigore, doctor în Ştiinţe (Industria alimentară) Bianu V., doctor în Ştiinţe, profesor universitar (instrumente muzicale) Bistriceanu Evdochia, inginer (industria textilă) Boerescu Cezar, inginer (Radiocomunicaţii) Bogan Magdalena, inginer (Electrotehnică) Braniscki Alexandru, doctor inginer (Materiale refractare) Bujeniţă Mihai (Navigaţie) Bunea Victor, inginer, laureat al Premiului de Stat (Electrotehnică) Cantuniari Cristu Ion, inginer (Maşini, Termotehnică) Cartianu Paul, inginer (Energetică), redactor coordonator Chlţulescu Georgeta, arhitectă (Arhitectură, Urban sm) Chiţulescu Traian, arhitect, lector universitar (Arhitectură, Urbanism) Cioc Dumitru, inginer, conferenţiar universitar (Hidraulică) Cociu Voinea, inginer, conferenţiar universitar (Industria pielăriei) Condacse Nicolae, inginer, conferenţiar universitar (Tracţiune electrică) Constantinescu Liviu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Geofizică) Constantinescu Mircea Adrian, inginer (Hidrologie) Cosmin Gheorghe, inginer (Electrotehnică) Costăchel Aurel, inginer, conferenţiar universitar (Ţopografie, Geodezie) Costeanu George, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică, Chimie fizică) Coteţ Petre, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geografie) Cristescu Niculae, candidat în Ştiinţe, inginer, conferenţiar universitar (Plasticitate) Davidescu Ion, arhitect (Arhitectura, Urbanism) Demetrescu C. Iile, doctor inginer (Silvicultură) Dodu Aristide, inginer (Industria textilă, Tricotaje) Dragnea Ovidiu, inginer, profesor universitar (Mecanica, Rezistenţa materialelor, Organe de maşini), redactor coordonator Drăgan Gleb, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Tehnica tensiunilor înalte) Dumitrescu-Enacu Anghel, inginer, licenţiat în Matematice, lector universitar (Metalotehnică, Transporturi, Termotehnică), redactor coordonator Eftimie Cristea, inginer, asistent universitar (Construcţii civile şi industriale) Filotti Mircea, inginer (Agrotehnică, Agricultură) Gabrielescu Vasile, inginer licenţiat în Matematice (Căi ferate, Metalotehnică) Genţiu luliu, inginer (Metalurgie) Georgescu G., candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Foraj) Georgescu-Gorjan Ştefan, inginer (Utilaje de construcţii) Gheorghiţă Ştefan, inginer, asistent universitar (Construcţii) Gheorghiu A. Costin, inginer (Telefonie, Telegrafie) Gheorghiu A. Miron, inginer (Utilaje de construcţie, Tehnica militară) | Ghermănescu Mihail, | doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Matematice) Ghimpu Petre, doctor în Medicina veterinară. (Chimie) Grecu Anca, inginer (Automatică) Grecu Titus, inginer, conferenţiar universitar (Maşini termice) Grigore Ion, geolog, lector universitar, laureat al Premiului de Stat (Petrografie, Geologie) Grigorescu Dan, inginer (Construcţii) Grindea Michel, inginer, profesor universitar (industria textilă) Grumăzescu Mircea, inginer (Acustică) Gutmann Marcian, licenţiat în Matematice, asistent universitar (Matematice) Handel Petre, licenţiat în Fizică (Fizica teoretică) Heschia Hugo, inginer (Metalotehnică, Căi ferate, Navigaţie), redactor coordonator | Hrisanide Dumitru, | inginer, profesor universitar (Mine) Huhulescu Mihai, inginer (Electrotehnică) lanu Aurel, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Chimie anorganică) Ifrîm Alfons, nginer, şef de lucrări (Telecomunicaţii) Iile Ana Maria, inginer (Industria alimentară, Cosmetică) loachim Grigore, inginer, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Exploatarea petrolului) lonescu Corneliu Constantin, inginer (Chimie anorganică), redactor coordonator lonescu Lucia, inginer (Piscicultură) lonescu-Muscel losif, inginer, profesor universitar (Industria textila. Materii prime) fonescu-Siseşti Benedict, inginer, conferenţiar universitar (Industria cărbunelui) Klang Marcel, doctor în Ştiinţe (Chimie organica) Lazarovîci Mariana, inginer (Telecomunicaţii) Lăzărescu Vasile, inginer, lector universitar (Geologie structurala) Macovei Mircea, inginer (Industria textila) Manilici Vasile, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Cristalografie, Mineralogie) Manolescu Gabriel, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului, Fizica zăcămintelor) Manoiiulon, inginer, profesor universitar (Cai navigabile) Marcus Sergiu, inginer, laureat al Premiului de Stat (Industria pielăriei) Marin Alex., inginer (Cinematografie) Marinescu Ion, inginer (Industria alimentaref) Mariş Marius, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Cai ferate) Mastero Sanda, inginer, şef de lucrări (Electrotehnica) Mihail Dan, inginer, conferenţiar universitar (Topografie) Mihail Medy, inginer (Industria cărbunelui) Mihăilescu Nicolae, inginer, conferenţiar universitar, laureat al Premiului de Stat (Geologie, Mine, Petrol), redactor coordonator şi coordonator tehnic Mihăilescu Ştefan, inginer, conferenţiar universitar (Utilaje de construcţie) Mihăilescu Tiberiu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar (Geometrie) Miilea Aurel, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică Miilea Nona, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică) Mire a Niculae, inginer (Automatica) Missirliu Elisabeta, doctor în Ştiinţe, asistentă universitară (Paleontologie) Mitran Grigore, inginer, conferenţiar universitar (Căi ferate) Moldovan Vasile, inginer, lector universitar (Chimie) redactor coordonator Mureşan Traian, inginer, profesor universitar (Industria textila, Ţesător ie) Negreanu Carol, inginer (Electrotehnica) Nerescu ion, inginer, conferenţiar universitar (Termotehnică) Neumann Carol, inginer, laureat al Premiului de Stat (Coordonator general) Nicolaescu Mihai, inginer (Industria alimentară) Onciul Radu, inginer (Aviaţie) Oprescu Gheorghe, inginer (Poligrafie, Fotografie) Oţel Ion, doctor în Medicina veterinară (Industria alimentară) Panaitescu Cornelia, inginer (Industria cărbunelui) Papadache Ion, inginer, asistent universitar (Automatică) Patrulius D., candidat în Ştiinţe, asistent universitar (Stratigrafie) Perl Naftule, inginer (Radiocomunicaţii, Electronică) Peter Andrei, inginer (Metalotehnică, Organe de maşini) Petre Augustin, inginer (Aviaţie) Pivniceru Constantin, inginer (Cinematografie) Popa Virgil, inginer (Construcţii) Popescu Emanoil, inginer (Materiale de construcţie) Popescu Mircea, inginer (Telecomunicaţii) Popescu Niculae, candidat în Ştiinţe tehnice, colonel inginer (Fotogrammetrie) Popescu Ovidiu, inginer (industria alimentară) Popovăţ Mircea, doctor în Ştiinţe (Pedologie) Posea Niculae, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor) Răduleţ Remus, doctor inginer, profesor universitar, academician, laureat ai Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Electrotehnică), redactor responsabil Russin Constantin, inginer (Exploatarea petrolului, Foraj) Sachelarie Paul, inginer (Construcţii) Samoilă M., inginer (Chimie) Sălăgeanu Aurel, inginer (Standardizare) Sebeşan Ştefan, inginer, profesor universitar (Căi ferate) Segărceanu Marcel, inginer, conferenţiar universitar (Maşini agricole) Sergiescu Viorel, inginer (Electricitate, Fizica solidului) Slave T., inginer (Industria alimentară) Soare Dumitru, inginer (Electricitate) Stoenescu Maria Alice, fizician (Fizică) Sturza Ion, inginer (Chimie industrială) Suciu Gheorghe, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Industria petrolului) Şeptilici Râul, inginer, conferenţiar universitar (Optică, Măsuri) Şerbănescu Ion, doctor în Ştiinţe (Geobotanică) Ştefănescu Ion, inginer, profesor universitar (Industria textilă, Ţesător ie) Ştefănescu-Nica Constantin, inginer (Construcţii, Materiale de construcţie), redactor coordonator Ştefănescu Niculae, inginer, conferenţiar universitar (Electricitate) Teodorescu Petre, inginer, conferenţiar universitar (Tune/e) Teodorescu P. Petre, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Rezistenţa materialelor, Elasticitate) Timotin Alexandru, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Telecomunicaţii, Electrotehnică), redactor coordonator Tocan Ion, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Exploatarea petrolului) Torje Ion, inginer (Industria textilă) Trestianu Sorin, inginer (Termodinamica chimică) Trofin Elena, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer. conferenţiar universitar (Hidraulică) Trofin Petre, inginer, conferenţiar universitar (Alimentări cu apă) Ţilenski Silviu, doctor în Ştiinţe, conferenţiar universitar (Chimie, Coloizi) Ţiţeica Radu, doctor în Ştiinţe, inginer, licenţiat în Matematice, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Matematice, Fizică, Chimie fizică), redactor coordonator Ţugulea Andrei, candidat în Ştiinţe tehnice, inginer, conferenţiar universitar (Electrotehnică), redactor coordonator Vaicum Alexandru, inginer (Construcţii de linii electrice de energie) Vanei Gheorghe, inginer, profesor universitar (Prepararea minereurilor) Vissarion Alexandru, inginer, profesor universitar (Siderurgie, Metalurgie, Metalografie) Vîntu Valeriu, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, laureat al Premiului de Stat (Chimie o/ganică) Vlad Paul, inginer (Coloranţi) Vlădoianu Romeo, inginer (Metalotehnică) Voinescu Victor, comandor (Navigaţie) Zaharia Simion, inginer (Cinematografie) Zamfirescu Ion, inginer, candidat în Ştiinţe tehnice (Tehnică militară, Armament) Zugrăvescu Ion, doctor în Ştiinţe, profesor universitar, membru corespondent al Academiei R.P.R. (Chimie biologică) Zwecker Hugo inginer (Metalotehnică, Metalurgie, industria lemnului), redactor coordonator I. ABREVIAŢI ant. antonim 1- levo- pl. plural col. coloană m- meta- p.s. punct de solidificare con st. constant, constantă mol. moleculă p.t. punct de topire d. densitate nr. at. număr atomic sin. sinonim d- dextro- o- orto- sing. singular gr. at. greutate atomică P- para- v., V. vezi sr. mol. greutate moleculară p., pp. pagină, pagini var. variantă gr. sp, greutate specifică p.f. punct de fierbere S-au folosit în Lexicon simboluri’e standardizate II. ABREVIAŢII PENTRU DISCIPLINELE REPREZENTATE ÎN LEXICON  Agr. .......................Agrotehnică (Agronomie, Maşini şi instalaţii agricole, Agricultură) Alim. apa ....... Alimentări cu apă Arh.........................Arhitectură Arta .......................Artă Arte gr.....................Arte grafice Astr........................Astronomie Av..........................Aviaţie (Construcţii aeronau- tice, Navigaţie aeriană) 8 Bet..........................Beton Biol......................... Biologie Bot..........................Botanică C Cad..........................Cadastru Canal........................Canalizare Cartog.......................Cartografie C. f.........................Căi ferate (Construcţii de căi ferate, Circulaţie, Exploatare) Chim.........................Chimie (Generalităţi, Chimie analitică, Chimie anorganică, Chimie organică) Chim. biol...................Chimie biologică Chim. fiz....................Chimie fizică Cinem, ......................Cinematografie C/c. e.......................Calculul erorilor C/c. pr......................Calculul probabilităţilor C/c. t, ....... Calculul tensorial C/c. v. . . .............Calculul vectorial Cs........................Construcţii (Construcţii ci- vile şi industriale, Fundaţii şi terasamente, Construcţii metalice) D Desen.....................Desen Drum......................Drumuri E £c........................Economie Elt.......................Electricitate şi Electrotehni- că (Aparataj, Electrochimie, Electronica industrială, Tracţiune, Distribuţie, Utilaj electric, Maşini electrice, Transport) Energ.....................Energetică Expl......................Explozivi ExpL petr................. Exploatarea petrolului (Fo- raj, Extracţie, Fizica zăcămintelor, Explorări) F Farm...................... Farmacie (Produse farma- ceutice, Chimie galenică, Chimie farmaceutică) Fiz....................... Fizică (Fizică generală, Acus- tică, Optică, Fizică moleculară şi atomică) Fotgrm....................Fotogrammetrie Foto. . . ................Fotografie Fund......................Fundaţii G Gen.......................Generalităţi (Simboluri) Geobot....................Geobotanică Hidr. Hidrot. Ig. ind. II. . Ind. a Hm. Ind. cb. Ind. chim. Geochim.....................Geochimie Geod........................Geodezie Geofiz......................Geofizică Geogr.......................Geografie (Geografie fizică, Georrorfologie) Geol........................Geologie (Geologie gene- rală, Hidrogeologie, Geologie economică, Geologie tehnică, Geologie structurală) Geom........................Geometrie (Geometrie ana- litică, Geometrie în plan şi în spaţiu, Geometrie descriptivă şi perspectivă) Geoi........................Geotehnică H Hidraulică (Hidraulică subterană, Hidrologie, Mecanica fluidelor) Hidrotehnică (Construcţii hidrotehnice, Irigaţii, Baraje, Căi navigabile) I Igienă industrială Iluminat Industria alimentară (Industria tutunului, Industria uleiurilor şi a grăsimilor, Cosmetică) Industria cărbunelui Industrii chimice (Tehnologie organică, Tehnologie anorganică, Mase plastice, Chimia petrolului, Coloranţi, Aparate de control, Industrii chimice speciale, Procedee şi aparate, Industria cauciucului, Fungicide) Industria hîrtiei şi a celulozei Industria lemnului Industria petrolului Industria pielăriei Industriasticlei şi a ceramicii Industria textilă (Filatură, Tricotaje, Ţesătorie, Materii prime) Industrii ţărăneşti Instalaţii de confort (Ventilaţie, Condiţionare, Calorifer) Instalaţii sanitare L Logică M Matematice (Aritmetică, Algebră, Trigonometrie, A-naliză matematică, Teoria mulţimilor) Materiale de construcţie (Industria cimentului, Materiale refractare, Lianţi) Mecanică Mecanica fluidelor Meteorologie Metalurgie (Metalurgie fizică, Siderurgie, Metalurgia neferoaselor) Ind. hîrt., Ind. lemn. Ind. petr. Ind. piei. Ind. st. c. Ind. text. Ind. ţâr. Inst. conf. Inst. san. Log. . Mat. Mat. cs. Mec. Mec. fl. Meteor. Metg. Met.........................Metalotehnică (Prelucrai e, Utilaj, Turnătorie, Produse metalice. încercări de materiale) Mine........................Mine (Exploatare, Utilaj mi- nier, Aeraj, Prospecţiuni şi explorări) Mineral.....................Mineralogie (Cristalografie) Ms..........................Măsuri şi Unităţi de măsură Mş..........................Maşini (Maşini de forţă, Me- canisme, Maşini - unelte, Maşini de lucru,Organe de maşini) N Nav.........................Navigaţie (Navigaţie fluvia- lă şi maritimă, Construcţii navale) Nomg........................Nomografie O Opt.........................Optică (Optică industrială şi instrumentală) P Paleont.....................Paleontologie Ped......................... Pedologie Petr........................ Petrografie 5 Pisc.............. Piscicultură, Pescuit Plast.......................Plasticitate Pod.........................Poduri (de lemn, metalice, de zidărie, etc.) Poligr...................... Poligrafie Prep. min................... Prepararea mecanică (a mi- nereurilor şi a cărbunilor) R Rez. mat....................Rezistenţa materialelor (Elas- ticitate) S Silv........................Silvicultură Stand.......................Standardizare St. cs......................Statica construcţiilor (Sta- bilitate) St..........................Statistică S tratigr...................Stratigrafie T Tehn........................Tehnică (Generalităţi) Tehn. med...................Tehnică medicală Tehn. mii...................Tehnică militară (Arma- ment, Fortificaţii, Gaze) Te/c........................Telecomunicaţii (Telefonie, Radiocomunicaţii, Televiziune, Telegrafie, Electronică) Termot......................Termotehnică, Industria fri- gului Tnl.........................Tunele Topog.......................Topografie Transp...................... . Transporturi (rutiere, fero- viare, navale, aeriene) U Urb.........................Urbanism Ut..........................Utilaj Z Zoo/........................Zoologie Zoot. ......................Zootehnie Sismondia. i. Sisal. Ind. text.: Fibră textilă (v.) liberiană aspră, care se obţine prin defibrarea frunzelor unui arbust vivace din familia Amaryllidaceae, genul agavelor (cari cresc în peninsula Yucatan, în Mexic, etc.). E foarte asemănătoare cu fibra manila (v.), cu diferenţa că are rezistenţă mai mare decît aceasta, însă mai mică decît rezistenţa cînepei (v.). Din sisal se fac sfori, frînghii, cabluri, transmisiuni, păr t.rtificial de cal, etc. Calitatea cablurilor confecţionate din îisal e mult superioară celei a cablurilor similare de iută (v.). Sin. Cînepă de sisal, Iarbă de Mexic, Cînepă de Domingo, Cînepă Pita. 2. Sismograf, pl. sismografe. GeofizSin. Seismograf (v.). 3. Sismondia. Paleont.: Gen de echinid gnatostom, etero-gnat, din familia Fibularidae, cu testul mic şi turtit, prezentînd un contur circular, oval sau subpenta- gonal. Ambulacrele sînt petaloide, lungi şi deschise. Caracterizează formaţiunile de facies marin din Eocen pînă în Miocen. Specia Sismondia rosacea Leske e cunoscută, în ţara noastră, din Eocenul de la Cluj. 4. Sistem, pi. sisteme. 1. Gen.; Totalitatea relaţiilor pe baza cărora elementele unui ansamblu formează un sistem în accepţiunea Sistem 3 (v.). 5. Sistem. 2. Gen.: Mod de organizare a unei operaţii, a unui proces ori a unei activităţi. 6. /n/ de agricultura. Agr.: Modul în care se practică agricultura. Ca sisteme primitive se deosebesc: agricultura cuţelina virgină şi agricultura pastorala mixtă. Prima consistă în cultivarea pînă la istovire a unei pajişti naturale desţelenite, urmată de părăsirea acestui teren şi de luarea în cultură a altei pajişti naturale, folosite în acelaşi mod neraţional. Sistemul pastoral mixt consistă în cultivarea pînă la epuizare a unui teren agricol, care apoi e lăsat să se înţelenească şi e ţinut în această stare pînă la refacerea fertilităţii solului, după care e cultivat din nou. Un pas important spre o folosire raţională a solului a consistat în introducerea sistemului de agricultură cu ogor, bazat pe asolamentul trienal: ogor sterp, cereala de toamnă, cereala de primăvară. Sisteme de agricultură moderne şi cari reprezintă un complex de măsuri aplicat pentru a menţine şi a mări fertilitatea solului şi pentru a obţine, totodată, producţii cît mai roari la unitatea de suprafaţă, sînt: sistemul de agricultură altern şi sistemul de agricultură cu Ierburi perene. Cel dintîi consistă în cultivarea terenului arabil cu plante anuale cari se alternează adecvat între ele, iar al doilea e caracterizat prin introducerea periodică în asolament a ierburilor perene. ' nn- cultura ierburilor perene se urmăresc, în special, crearea structurii stabile a solului şi sporirea conţinutului de substanţe nutritive ale acestuia. Sistemul de agricultură cu ierburi perene nu dă, însă, rezultate favorabile decît în anumite condiţii de climă şi de sol; nu e indicat, în special, pentru regiunile cu precipitaţii insuficiente. El a fost înlocuit cu un sistem de agricultură altern, în care plantele prăsitoare au un rol important. ?. ~ de aprindere. Ms.; Procedeu prin care se obţine aprinderea amestecului combustibil-aer într-un motor cu ardere internă. Se deosebesc următoarele sisteme de aprindere: autoaprindere, care consistă în aprinderea spontană a combustibilului injectat (la presiune înaltă) în masa de aer comprimată în prealabil în cilindrul motorului; electroaprin-dere, care consistă în aprinderea printr-o scînteie electrică (de înaltă sau de joasă tensiune) a amestecului combustibil-aer comprimat în prealabil în cilindrul motorului; aprindere combinată, care consistă în aprinderea spontană şi sub efectul termic al unei zone calde a cilindrului (numită cap incandescent), a combistibilului injectat (la presiune medie) în masa de aer comprimat în prealabil în cilindrul motorului. La sistemul cu autoaprindere, aprinderea spontană trebuie să fie progresivă, pentru că dacă ar fi integrală simultan, ar provoca zgomote puternice (cari, uneori, se aud la motoare Diesel). La s i s t e m u I cu electroaprindere, folosit, în general, la motoare cu carburator, autoaprinderea nu constituie o aprindere normală, ci o detonaţie datorită aprinderii integrale a cantităţii de amestec carburant admis în cilindrii motorului; Ia aceste motoare, autoaprinderea se poate produce dacă raportul de compresiune e excesiv de mare sau cifra octanică a benzinei e excesiv de mică. Totuşi, autoaprinderea constituie un sistem de aprindere la anumite motoare cu carburator, numite motoare cu carburator şi cu autoaprindere. De asemenea, alte aprinderi premature sau întîrziate nu constituie sisteme de aprindere, ci vicii de funcţionare, cari trebuie evitate. V. şî sub Aprindere. 8. /v/ de foraj. Expl. petr.: Ansamblul de măsuri cari se aplică la săparea unei sonde, în vederea studierii şi descrierii lucrărilor respective. Diferenţierea sistemelor de foraj se face după diferite criterii ca: modul de acţionare a seu lei tăietoare, (de ex.: rotativ, percutant), existenţa şi natura agentului de circulaţie (de ex.: uscat, umed), natura agentului energetic, etc. 9. ~ de modulaţie. Te/c.; Sin. Procedeu de modulaţie, V. sub Modulaţie 1, şi sub Modulator 1. io. ~ de răcire. Mş.: Procedeu prin care se obţine artificial răcirea motoarelor termice sau electrice şi care diferă atît după felul motorului cît şi după scopul în care e folosit motorul. Răcirea motoarelor termice cu ardere internă, poate fi liberă sau forţată, fiind realizată pentru a asigura condiţiile obişnuite de funcţionare a acestora; răcirea motoarelor electrice, ca şi a maşinilor electrice în general, se realizează pentru a preveni creşteri excesive ale temperaturii, datorite căldurii dezvoltate prin efect electrocaloric (în înfăşurări şi în fier), prin isterzis magnetic (în fier) sau prin frecări. 1 Sistem 2 Sistem cristaîografie La motoarele cu ardere interna se folosesc sisteme de răcire prin trecere, prin circulaţie şi prin vaporizare. V. şi sub Răcire, instalaţie de~ . La motoarele electrice se foloseşte sistemul de răcire prin trecere, în circuit deschis sau închis, la care agentul e aerul. La unele motoare mari, răcirea cu aer se combină cu o răcire prin tuburi cu apă, pentru părţile motorului la cari trecerea circuitului de aer nu e suficientă; alte motoare, cum sînt micromotoarele electrice, pot funcţiona fără răcire artificială, pentru că acestea se răcesc în mod natural în mediul înconjurător. V. şî sub Maşină electrică. 1. Sistem. 3. Gen., Tehn.: Ansamblul de elemente între cari există şi una sau mai multe relaţii unitare, afară de relaţia conform căreia elementele aparţin ansamblului. Elementele unui sistem pot fi obiecte (de ex. piesele unei maşini), concepte, în particular mărimi (de ex. numerele, vectorii), propoziţii (de ex. teoremele unei ştiinţe, axiomele unui domeniu de cercetare), etc. Sisteme formate din corpuri sînt sistemele de puncte materiale, un gaz, sistemul solar, etc. Sisteme formate din corpuri fabricate sînt sistemele tehnice: aparate, maşini, instrumente, clădiri, etc. Sisteme formate din elemente matematice, în special din mărimi matematice, sînt sistemele matematice, adică mulţimile între ale căror elemente sînt definite şi relaţii sau operaţii matematice; grupul (v. Grup 1) şi corpul (v. Corp 1) sînt deci exemple de sisteme matematice. Sisteme de mărimi fizice sînt sistemele de forţe. Sisteme de propoziţii sînt sistemul axiomelor Aritmeticii (v. sub Aritmetică), sistemul axiomelor Geometriei euclidiene (v. sub Geometria spaţiului cu trei dimensiuni), sistemul format de legile unei ştiinţe, etc. Pe baza relaţiilor cari există între elementele unui sistem, acesta se prezintă ca un tot coerent din anumite puncte de vedere. Relaţiile dintre elemente pot consista şi în natura lor comună (de ex. în cazul pieselor unei maşini), în faptul că sînt supuse unor condiţii comune (de ex. condiţiile în cari sînt puse elementele unui sistem fizic), etc. Dacă aceste relaţii derivă din raporturile naturale ale elementelor cari sînt reunite, pe baza lor, într-un sistem, acesta se numeşte sistem natural (de ex. sistemul periodic al lui Mendeleev, referitor la elementele chimice), iar dacă aceste relaţii derivă numai din nevoile practice de ordonare, sistemul se numeşte artificial (de ex. sistemul de clasificaţie decimală a ştiinţelor şi a domeniilor de cercetare). 2. ~ acustic. Fiz.: Sistem mecanic adaptat pentru transmiterea sunetului, consistînd dintr-unu sau din mai multe elemente caracterizate prin rezistenţă acustică, inertanţă şi capacitanţă acustică. Sistemele acustice se studiază folosind schema electrică echivalentă (v.) şi metoda analogiilor electromecanice. 3. ~ articulat. St. cs.; Ansamblu de corpuri solide legate între ele prin articulaţii. Sistemele ale căror corpuri componente sînt bare şi cari, fiind solicitate, sînt capabile să transmită sarcinile Sisteme articulate. corpurilor cu cari sînt în contact, se numesc sisteme de bare articulate. Sistemul de bare articulate geometric deformabil se numeşte mecanism (v. fig. a), iar sistemul de bare articulate geometric indeformabil şi cu sarcini numai la noduri constituie grinzi cu zăbrele (v. fig. b). Sistemul de bare articulate indeformabil în care cel puţin unele noduri sînt rigide, altele putînd fi şi articulate, se numeşte cadru sau structură. 4. ~ categorial. Mat. V. Structură de categorie, sub Structură 1. 5. ~ centrat. Fiz. V. sub Sistem optic. 6. ~ chimic. Chim.: Amestec de mai multe substanţe cari se găsesc în relaţii dependente între ele, cum şi o singură substanţă care se găseşte în diferite faze. Constituţia chimică şi fizică a sistemului depinde de un număr de factori independenţi, ale căror valori definesc constituţia chimică sau structura fizică a sistemului. într-un sistem chimic se pot produce reacţii sau modificări chimice interne; se spune că sistemul e în stare de echilibru sau de repaus chimic cînd reacţiile sînt complet terminate sau cînd reacţiile de sensuri contrarii se efectuează cu aceeaşi viteză. Dacă se modifică condiţiile în cari se găseşte sistemul, adică dacă se modifică valorile factorilor cari caracterizează sistemul, reacţiile continuă pînă la stabilirea unei noi stări de echilibru corespunzătoare noilor valori ale variabilelor. Legea fazelor dă relaţia cantitativă între gradul de libertate al sistemului şi numărul de faze şi de componenţi. Dacă sistemul e constituit din corpuri cari au toate aceeaşi stare de agregare (de ex. corpuri numai gazoase, numai lichide miscibile, sau soluţii solide), el se numeşte sistem omogen; dacă e constituit din corpuri în diferite stări de agregare, sau în aceeaşi stare de agregare, dar imiscibile, el se numeşte sistem eterogen; dacă-i lipseşte faza gazoasă, el se numeşte condensat. Sistemele chimice pot fi zerova-riante, monovariante sau univariante, divariante, etc. (v. sub Fazelor, regula^). 7. ~ cristalin. Mineral.: Sin. Sistem cristalografie (v.). 8. ~ cristalografie. Mineral.: Totalitatea formelor crista-lografice cari pot fi deduse din aceeaşi formă fundamentală, cari se pot raporta — ca poziţie în spaţiu — la acelaşi sistem de axe de referinţă (cristalografice) şi cari au anumite elemente de simetrie comune. Se cunosc şapte sisteme cristalografice: triciinic (v. Triciinic, sistemul ~), monoclinic (v. Monoclinic, sistemul ^), rombic (v. Rombic, sistemul ~), trigonal (v. Tri-gonal, sistemul ~), tetragonal (v. Tetragonal, sistemul^), exagonal (v. Exagonal, sistemul ^) şi cubic (v. Cubic, sistemul ~), cari înglobează 32 de clase de simetrie, fiecare caracterizată printr-o formulă de simetrie proprie. în tablou sînt prezentate caracteristicile cristalografice ale acestor sisteme, clasele cari le cuprind, formele cristalografice fundamentale cari se încadrează în aceste clase, cum şi formulele de simetrie ale acestor forme (v. şf Cristalină, reţea — ; Proiecţie stereografică, sub Proiecţie cristalografică). Sin. Sistem cristalin, Singonie. Din cercetarea diverselor combinaţii de minerale cristalizate se constată că elementele şi combinaţiile minerale simple cristalizează de preferinţă în sisteme cu simetrie ridicată (cubic şi exagonal), pe cînd combinaţiile minerale complexe (cum şi substanţele organice) cristalizează în sisteme cu simetrie mai puţin ridicată (rombic, monoclinic şi chiar triciinic). Elementele şi combinaţiile biatomice nu cristalizează niciodată în sistemul triciinic. Sistem cristalografie 3 Sistem cristalografie Sistemul şi constantele sale cristalografice Clasa Forma cristalografică fundamentală Elementele formulei de simetrie Axe | Plane Centre Triciinic 1 Asimetrică (primitivă, pedială) Pedion (monoedru) - - - a^b^c 3, legăturile contribuie la asigurarea nedeformabilităţii geometrice. Un astfel de sistem ridicat de pe reazeme e geometric defor-mabil. Dacă se izolează toate nodurile unei grinzi cu zăbrele şi se introduc eforturile axiale din bare şi reacţiunile, atunci fiecare nod se transformă într-un sistem de forţe concurente cari trebuie să fie în echilibru. Deoarece pentru un sistem de forţe concurente în plan se pot scrie două ecuaţii de echilibru rezultă că în relaţia (1), 2 n reprezintă numărul de ecuaţii de echilibru, iar b-\-r, numărul de necunoscute. în consecinţă, sistemul e: static determinat, cînd bJrr=2 n\ static nedeterminat, cînd b-j-r>2 n şi mecanism, cînd b-\-r<2 n. Se precizează că relaţia (1) reprezintă o condiţie necesară însă nu şi suficientă. Sistemele cari îndeplinesc această relaţie dar cari în domeniul infiniţilor mici au grade de libertate cinematice sînt numite critice. Astfel de sisteme nu se utilizează. Un exemplu e dat în fig. /. El e alcătuit din două părţi geometric indeformabile (părţile haşurate) cari între ele au o rotaţie -o/ I. Sistem critic. în jurul punctului de intersecţiune (/) al celor trei bare de legătură (3-8, 4-7, 5-6). Din punctul de vedere static sistemele critice se recunosc prin faptul că pentru anumite încărcări eforturile devin nedeterminate, iar pentru altele, infinite. Metodele pentru determinarea eforturilor în barele unui sistem cu zăbrele corect sînt: metoda secţiunilor, metoda izolării nodurilor şi metoda înlocuirii barelor. Metoda secţiunilor. în această metodă se presupune că se face o secţiune completă prin grinda cu zăbrele, se introduc eforturile în barele secţionate şi se scrie echilibrul forţelor de pe unul din corpurile obţinute prin secţionare. Întrucît pentru un sistem de forţe în plan se dispune numai de trei ecuaţii de echilibru, pentru determinarea eforturilor în toate barele secţionate, secţiunea nu trebuie să taie mai mult decît trei bare. Pentru a determina efortul din una dintre bare se scrie ecuaţia de momente a tuturor forţelor de pe unul dintre corpuri (forţe exterioare şi reacţiuni) în raport cu punctul de intersecţiune al celorlalte bare secţionate. Astfel, pentru grinda cu zăbrele din fig. II, după determinarea reacţiunilor RA şi VB din ecuaţiile de echilibru pe întregul sistem, eforturile în barele 2-4, 3-5 şi 3-4 se determină în modul următor: Se face secţiunea /-/ (v. fig. II) şi se introduc eforturile corespunzătoare AT24, IV35 şi iV34, considerate întinderi. II. Metoda secţiunilor. Pentru efortul A724 se scrie ecuaţia de momente a tuturor forţelor de pe corpul din stînga (jR^, P3, Nu, NM, JV35) în raportul cu punctul 3 de intersecţiune al barelor iV34 şi AT35. Alegînd semnul pozitiv pentru notaţia orară a forţelor se obţine ecuaţia: ^24* h+vn3 (Ra)=0 din care rezultă efortul NM. S-a scris echilibru! părţii din stînga întrucît, fiind mai puţine forţe, necesită mai puţine calcule. Pentru efortul iV35 se scrie ecuaţia de momente în raport cu punctul 4 ^35 * ^4 t Pş) — 0- Pentru efortul iV34 se scrie ecuaţia de momente în raport cu punctul de intersecţiune (C) al celorlalte două bare secţionate (iV24> iV35) a forţelor de pe corpul din stînga -N^dc+mc{RAP^ 0. La ogrindă cu zăbrelecu tălpi paralele (v. fig. III), pentru determinarea efortului într-o diagonală sau într-un montant, fă-cînd o secţiune, două dintre barele secţionate sînt paralele. Efortul în diagonală 2 sau în montant se obţine dintr-o ecuaţie de proiecţie a tuturor 7 forţelor de pe una din părţi pe normala la direcţia comună a celor două bare paralele. Astfel, pentru efortul în diagonala 4-5 (v. fig. III) se face secţiunea l-l şl se scrie ecuaţia de proiecţie pe verticală a tuturor forţelor de pe corpul din stînga: -iV45 sin Njk'-Njk+X*»" ' Determinarea necunoscutei X se face din condiţia ca forma de bază să coincidă cu forma iniţială. Pentru aceasta, efortul în bara introdusă (2-4) trebuie să fie nul: N24“ ^24"^" ^^24> 36” ^1 Rezu Ită: X=- _Nu_ n24,36 care reprezintă efortul în bara 3-6 (N3.6=X). Dacă prin suprimarea unei singure bare nu se ajunge la o formă de bază convenabilă se pot suprima două sau mai multe bare. în aceste cazuri, eforturile necunoscute (Xv X2, •■•) din barele suprimate se determină dintr-un sistem de ecuaţii, obţinut în mod similar ca mai sus, prin anularea eforturilor produse în barele introduse convenabil pentru asigurarea indeformabilităţii geometrice a formei de bază. Sisteme spaţiale. Condiţia de indeformabilitate geometrică e dată de relaţia: (2) ' b+r=3 n, în care 3 n reprezintă numărul de ecuaţii (cîte trei pentru fiecare nod) şi b-\-r numărul de necunoscute. Întrucît numărul minim de legături pentru a fixa un corp în spaţiu este 6, rezultă că r>6. Metodele de calcul pentru determinarea eforturilor în bare şi a reacţiunilor sînt cele de la sistemele plane, cu particularităţile ce derivă din faptul că pentru un sistem de forţe concurente în spaţiu se dispune de trei ecuaţii şi pentru un sistem de forţe oarecari, de şase ecuaţii. Din aceasta rezultă că pentru a aplica metoda izolării nodurilor trebuie să se găsească succesiv noduri în cari să intervină numai cîte trei necunoscute, iar pentru a aplica metoda secţiunilor, secţiunea făcută să nu taie mai mult decît şase bare oarecari în spaţiu. 1. ~ de acţionare electrica. E/t. V. sub Acţionare. 2. ~ de alimentare. Mş.: Ansamblul elementelor cari cons-tituieechipamentul dealimentare cu combustibil sau cu amestec combustibil-aer (amestec carburant), al unui motor cu ardere internă. Sistemul dealimentarediferădupătipul motorului. Sistemul de alimentare al motoarelor cu ardere internă poate fi prin cădere liberă sau prin alimentare forţată. La sistemul de alimentare prin cădere, utilizat la unele motoare de autovehicule sau la motoare stabile, rezervorul de combustibil e situat la un nivel superior cuvei cu nivel constant a carburatorului. La sistemul de alimentare forţată, utilizat, de exemplu, la cele mai multe automobile, combustibilul e adus forţat la carburatorul sau la pompa de injecţie a motorului, prin intermediul unei pompe de alimentare, care în general poate fi pompă cu membrană sau pompă electrică, Sistem de alimentare cu apă 6 Sistem de forţe La motoarele cu autoaprindere (motoare Diesel) sau cu termoaprindere (motoare semi-Diesel sau cu cap incandescent), la cari amestecul combustibil-aer se formează în interiorul cilindrilor, instalaţia cuprinde rezervorul de combustibil, pompa de alimentare, filtre, pompa de injecţie (la motoare cu injecţie mecanică) sau compresorul de aer (la motoare cu injecţie hidraulică), injectoare, eventual ţevi de legătură, etc. La motoarele cu electroaprindere (motoare cu explozie), la cari amestecul se formează îri exteriorul cilindrilor, instalaţia cuprinde rezervorul de combustibil, pompa de alimentare, filtre, carburatorul (v.), ţevi de legătură, etc.; la motoarele cu injecţie şi electroaprindere (de ex. motorul Hesselmann), la cari se formează aerosoli în cilindri, carburatorul e înlocuit cu o pompă de injecţie. Sin. Instalaţie de alimentare, Circuit de alimentare. 1. ~ de alimentare cu apa. Alim. apă: Sin. Alimentare cu apă (v.). 2. ~ de bare. St. cs. V. sub Sistem articulat. 3. ~ de canalizaţie. Canal,: Ansamblul elementelor din cari e constituită o reţea publică de canalizaţie dintr-un oraş. Se deosebesc următoarele tipuri de sisteme de canalizaţie: Sistemul divizor: Sistem de canalizaţie constituit din două sau din mai multe reţele de canalizare independente; prin una dintre reţele, numită reţea de ape meteorice, se scurg apele meteorice, iar prin celelalte reţele (una sau mai multe), numite reţele de ape menajere şi industriale, se scurg apele uzate menajere şi industriale. Sistemul divizor e mai economic în localităţile mici, dacă terenul şi străzile au pante suficiente pentru ca apele meteorice să se scurgă la suprafaţă; în localităţile mici, cum şi în cele mari, cu pante insuficiente pentru scurgerea la suprafaţă a apelor meteorice, acestea sînt scurse prin canale subterane, iar sistemul divizor cuprinde două reţele. Sistemul divizor prezintă dezavantajul că toate apele meteorice se evacuează în rîu (dacă există), în dreptul oraşului, fără nici o purificare. Sistemul mixt: Sistem de canalizaţie în care o parte din reţeaua de canale e în sistem divizor şi, o parte, în sistem unitar (v.). La ploile mici şi pe secetă, cînd se stropesc străzile, apele din reţeaua de ape meteorice sînt evacuate prin intermediul camerelor de descărcare a apelor de ploaie în reţeaua de ape menajere şi sînt îndreptate spre staţiunile de purificare. La ploi torenţiale, cînd debitul apelor meteorice e mare în reţeaua de ape de ploaie, datorită creşterii vitezei de scurgere, în camerele de descărcare apele meteorice trec pe deasupra colectorului de ape menajere şi se scurg, prin conducta de evacuare a apelor de ploaie, direct în rîu. Reţeaua de ape menajere trebuie aşezată la o cotă mai joasă decît reţeaua de ape meteorice. Sistemul separativ: Sin. Sistemul divizor (v.). Sistemul unitar: Sistem de canalizaţie constituit dintr-o singură reţea de canale, cari colectează atît apele uzate, cît şi pe cele meteorice. Sistemul e indicat în localităţile importante, unde scurgerea la suprafaţă a apelor meteorice nu e posibilă în bune condiţii, din cauza pantelor insuficiente ale străzilor sau din alte cauze. Costul lucrărilor de execuţie şi de exploatare e mai mic decît în sistemul .separativ, însă cheltuielile pentru purificarea apelor uzate sînt mult mai mari, din cauza variaţiei concentraţiei apelor uzate şi a sporirii debitelor acestora prin amestecul lor cu apele meteorice. Din punctul de vedere sanitar, sistemul unitar e cel mai bun, întrucît toată cantitatea de apă trece prin staţiunile de purificare. Consumul de apă pentru spălarea depozitelor din reţea e mult mai mic decît cel din cazul sistemului separativ, iar spălarea se face numai în epocile secetoase, pentru gurile de prindere a apelor meteorice şi pentru unele canale incipiente cu panta insuficientă. La anumite ploi torenţiale, canalul public cu sistemul unitar poate atinge opresiune care produce inundarea subsolului clădirilor a căror canalizare e legată de reţea. 4. ~ de curenţi purtători. Telc. V. Sistem de telefonie cu curenţi purtători, sub Sistem de telefonie. 5. ~ de dimensiuni. Fiz.: Sistem format din mulţimea dimensiunilor (v. Dimensiune 4) mărimilor fizice exprimate în raport cu dimensiunile mărimilor cari se aleg ca mărimi fundamentale (v. sub Mărime 4) pentru acel sistem. Numărul speciilor de mărimi fundamentale este invariabil în cadrul unei anumite teorii a domeniului de cercetare considerat. Printr-o reformulare a teoriei acest număr poate fi însă modificat odată cu modificarea numărului de constante universale cu dimensiuni, ale teoriei (v. Sistem de coerenţă şi Sistem coerent pe unităţi de măsură, sub Sistem de unităţi de măsură). De aceea, în diferitele prezentări ale unor domenii ale Fizicii s-au utilizat şi se utilizează diferite sisteme de dimensiuni, cari se deosebesc fie prin speciile de mărimi alese ca fundamentale (referinţele dimensionale), fie prin numărul acestor specii. Ca exemplu, în tabloul de la p. 7 se prezintă dimensiunile unor mărimi electrice şi magnetice în diferite sisteme de dimensiuni folosite sau propuse în trecut. în sistemul internaţional de unităţi SI, speciile fundamentale sînt lungimea [L], timpul [T], masa inertă [M], temperatura [0], intensitatea curentului electric [I], intensitatea luminoasă [I]. Sistemul de dimensiuni SI e deci hexadimensional. Deoarece Căldura, Electromagnetismul şi Fotometria introduc cîte o singură specie fundamentală noua, afară de cele trei specii fundamentale ale Mecanicii [L, M\ T,], fiecare dintre aceste ramuri ale Fizicii utilizează cîte un sistem de dimensiuni tetradimensional: sistemul [LMT0] în Căldură, [LMTI] (şi uneori [LMT0]) în Electromagnetism, [LMTI] în Fotometrie. Dimensiunile diferitelor mărimi în sistemul SI (cum şi în sistemele CGS tetradimensionale mai răspîndite astăzi în Electromagnetism) sînt indicate în tablourile cari prezintă unităţile de măsură respective (v. sub Sistem de unităţi de măsură), e. ~ de diversitate. Telc. V. Diversitate, recepţie în 7. /v/ de ecuaţii. Mat. V. Ecuaţii, sistem de ~ algebrice; Ecuaţii, sistem de cu derivate parţiale; Ecuaţii, sistem de — diferenţiale. s. ^ de elemente. Gen. V. Sistem 3. 9. ~ de forţe. Mec., Fiz.: Mulţimea forţelor cari acţionează simultan asupra unui sistem fizic (punct material, sistem de puncte materiale, solid rigid). Ele pot fi formate din forţe concurente sau neconcurente în spaţiu, coplanare, paralele, etc. Sistemele de forţe pot fi exterioare sau interioare, după cum forţele sînt exercitate de sisteme fizice din exteriorul sau din interiorul sistemului considerat. Sistemele de forţe prezintă interes special în Mecanica solidelor rigide. în aceasta un sistem de forţe date (F-), care se exercită asupra unui corp rigid, poate fi înlocuit, într-un punct oarecare 0 din spaţiu, prin torsorul Iui de reducere în O (v. Torsor). T(^.) = (^^o) unde Hi e vectorul rezultant al sistemului, iar e vec- torul moment rezultant în raport cu punctul O. Torsorul sistemului de forţe are valoarea minimă (torsor minim) în punctele axei centrale a acestui sistem de forţe, care reprezintă locul geometric al punctelor în cari vectorii Hi şi sînt colineari. __ Invarianţii sistemului de forţe sînt: vectorul rezultant'^, proiecţia momentului rezultant pe direcţia rezultantei 02 şi trinomul invariant JHQ. Un sistem de forţe e echivalent cu zero, adică sistemul e în echilibru, dacă, reducîndu-l într-un punct oarecare O, da un torsor nul 0, 0). Reciproc, dacă un sistem de Dimensiunile cîtorva mărimi electrice şi magnetice Mărimea o jD E in Sistemul de dimensiuni [LTM] Gauss [LTMs] electrostatic [LTMrf electromagnetic [LTMR] Giorgi [LTMQ] Brylinski [LTEH] Maxwell [LTIU] Mie P-TQO] Kalantarov Sarcina electrică J2 [M1/2L3/2T-1] [M1/2L3/2T-1£1/2] [M1/2L1/2M-1/2] [m1/2lt-1/2r-1/2] [HLT] [9] Fluxul magnetic o [M1/2L5/2f-l] [M1/2L1/2s-1/2] [M1/2L3/2j-1(l1/2] [m1/2lT-1/2R1/2] [ml2t-1q-1] [ELT] [UT] [*] Curentul electric i [M1/2L3/2T-2] [m1/2l3/2t-2s1/2] [M1/2L1/2T-1(t1/2] [m1/2lt-3/2R-1/2] [qt~1] [HL] Q] [qt-1] Tensiunea electrică u [m1/2l1/2t-1] [M1/2L1/2T-1S1/2] [m1/2l3/2t-2(X1/2] [m1/2lt-3/2r1/2] [ml2t-2q~1] [EL] [y] [®T-1] Intensitatea cîmpului electric E [M1/2L-1/2T-1] [M1/2L-1/2T-2,1/2] [M1/2L1/2T2(l1/2] [m1/2t-3/2r1/2] [mLT“2Q“1] [!] CUL-1] [®L-1T-1] Intensitatea cîmpului magnetic H [m1/2l-1/2t-1] [M1/2L1/2T-2e1/2] [M1/2L1/2T-1(l-1/2] [M1/2T-3/2R-1/2] [ql-It-1] [y] Dl-1] [QL-1T-1] Inducţia electrică D [m1/2l-1/2t-1] [M1/2L-1/2T-1E1/2] [m1/2l-3/2|A-1/2] [m1/2l-1t-i/2r-V2] [ql~2] [hl-1t] [lL-2] [ql~2] Inducţia magnetică B [m1/2l-1/2t-1] [M1/2L-3/2,-1/2] [m1/2l1/2t-V~1/2] [m1/2L~1T1/2R1/2] [mT“1Q~1] [hl-1t] [UTL~2] [®L~2] Rezistenţa electrică R [L-1e-1] [lt-V] [5] [ml2t~1q-2] [eh-1] [Mu] Cq-1®] Capacitatea electrică C [L] H [l-1tV1] [r"1t] [m-1l-2t2q2] [he-1] [iu-1j] [q cu simplu curent, cu curent de lucru; (v. fig. II b). b) diferenţial, cu dublu curent; M) manipulator; Sistemele receptoare telegrafice; Ri, Ra > ^3 > Rt Ş* d i p I e X trans- ^ ^ rezistenţe ohmice de echilibrare, mit în acelaşi sens, simultan, două semnale telegrafice, diferind unul de celălalt prin natură (unul poate fi cu simplu curent, celălalt cu dublu curent) şi prin intensitatea curentului electric. Sistemele telegrafice simple transmit deodată, într-un sens, o singură emisiune telegrafică. Sistemele telegrafice multiple succesive transmit în acelaşi sens mai multe (de ex. două) emisiuni telegrafice, introduse succesiv şi periodic în linie (v. Telegraful Baudot). Sistemele de telegrafie simultana sînt sisteme la cari pe aceeaşi linie fizică se asigură o comunicaţie telefonică şi una telegrafică (pe circuitul fantomă, v. sub Circuit electric în instalaţii de telecomunicaţii). Sistem de toleranţe 12 Sistem de toleranţe Sistemele de telegrafie în curent alternativ folosesc pentru transmiterea semnalelor modularea unui curent alternativ de o anumită frecvenţă. După modul cum se modifică caracteristica curentului alternativ de la repaus la lucru (după felul modulaţiei), sistemele telegrafice pot fi: cu modulaţie în amplitudine (echivalente cu sistemele cu curent de lucru), în frecvenţă şi în fază (echivalente cu sistemele cu dublu curent). Sistemele cu modulaţie în amplitudine folosesc pentru transmiterea semnalului telegrafic aplicarea unei tensiuni alternative, dată de un generator (G) de oscilaţii sinusoidale (v. fig. III a şi b). o. T. fie Linie oscilant al generatorului, odată cu această comutare. Sistemele cu modulaţie în faza (cu inversarea fazei) folosesc inversarea fazei oscilaţiei rator G(modificarea fazei cu tu), ori de cîte ori se trece de la pauză la lucru, şi invers (v. fig. V). După banda de frecvenţă utilizată, se deosebesc sisteme de telegrafie infraacustică, armonică sau ultraacustică. III. Reprezentarea schematică a sistemelor telegrafice modulate în amplitu-dine (o) şi forma semnalelor telegrafice (b). s) semnal; p) pauză; Ap.T.) de la aparatul telegrafic. Sistemele cu modulaţie în frecvenţa folosesc modularea în frecvenţă a unui semnal purtător, astfel încît semnalul telegrafic determină trecerea de la o frecvenţă c/i) în perioada de repaus, la o altă frecvenţă (/2) în perioada de lucru. Se pot întîlni sisteme cu pauză activă, la cari modulaţia provoacă trecerea bruscă de la frecvenţa f1, dată de generatorul Gv la un semnal de frecvenţă /2, dată de generatorul Sistemele de telegrafie infraacustică sînt sisteme în cari pe o linie telefonică obişnuită se transmit, simultan, o comunicaţie telefonică (în banda de fre- FS FS cvenţă cuprinsă Jritre 300 şi 2400, respectiv între 300 şi 3400 Hz) şi o comunicaţie telegrafică în curent continuu (infraacustică). Pentru a nu se produce perturbări reciproce, cele două comunicaţii se separă prin filtre trece-jos (pentru comunicaţia telegrafică) şi trece-sus (pentru comunicaţia telefonică) (v. fig. V/). Sistemele de telegrafie armonică sînt sisteme telegrafice cu modulaţie în amplitudine, în frecvenţă sau în fază, de frecvenţă cuprinsă în banda de frecvenţă vocală, necesitînd o bandă de frecvenţă de 120---240 Hz. Ele permit transmiterea pe o singură cale telefonică (fizică sau de curenţi purtători) a pînă la 12***18 comunicaţii telegrafice simultane, separate 8e1 VI. Comunicaţie simultană telefonică (între Tfx şi Tf2) şi telegrafică infraacustică (între Tgx şi 7"ga); FS) filtru trece-sus; FJ) filtru trece-jos; I) linie de telecomunicaţie. OO— Fi Re» Fn f; a, m7*£< l-A-n HS 4—CKD FV fon Fn -©ft IV. Reprezentarea schematică a sistemelor telegrafice modulate în frecvenţă cu pauză activă (a) şi forma semnalelor telegrafice şi a pauzei (b). s) semna!; p) pauză; Ap.T.) de Ia aparatul telegrafic. G2 (v. fig. IV a şi b), sau sisteme cu modulaţie de frecvenţă pro-priu-zisă, la cari, prin comutare, generatorul G unic trece de la frecvenţa ft la frecvenţa /2, datorită modificării caracteristicilor circuitului „ , Ăn T 1 oo—► V. Reprezentarea schematică a sistemelor telegrafice modulate în fază (o) şi forma semnalelor (b). s) semnal; p) pauză; Ap.T.) de la aparatul telegrafic. VII. Comunicaţie telegrafică prin sistem de telegrafie armonică, cu modulaţie în amplitudine. Rel'"Ren) relee de emisiune; Re^-’-Re^) relee de recepţie; F1'"Fn,l F/'”F^) filtre trece-bandă; AfA^) amplificatoare s(Ia recepţie); AV"^) demodulatoare (la recepţie). între ele prin filtre trece-bandă înguste (de obicei filtre diferenţiale) (v. fig. VII) (v. Filtru diferenţial, sub Filtru electric). Sistemele de telegrafie ultraacustică sînt sisteme telegrafice cu modulaţie în specia! în amplitudine, avînd frecvenţa purtătoare superioară frecvenţei vocale, folosite de obicei în banda de frecvenţă cuprinsă între limita superioară a frecvenţei vocale (circa 3400 Hz) şi limita inferioară a zonei care ar putea fi folosită de sistemele telefonice cu curenţi purtători (6000--* 7000 Hz). Ele permit transmiterea simultană a 4-*-6 comunicaţii telegrafice, în paralel cu alte comunicaţii telefonice (fizice sau cu curenţi purtători) sau cu alte comunicaţii de telegrafie armonică, folosind montaje după scheme similare celor din fig. VIL După modul cum se asigură comutarea, se deosebesc sisteme manuale sau sisteme automate. Sistemele de telegrafie cu comutaţie manuală sînt sisteme la cari comutaţia în schimbătorul centralei telegrafice (v.) se face de către o operatoare, la cererea transmisă telegrafic de abonatul chemător. Sistemele de telegrafie cu comutaţie automată sînt sisteme la cari comutaţia în schimbătorul centralei telegrafice se poate face automat, odată cu formarea numărului abonatului chemat, la un disc de apel sau la o claviatură, la abonatul chemător, după procedee similare celor folosite în telefonia automată. i. ~ de toleranţe. Tehn. V. Toleranţe, sistem de — Sistem de tricotară 13 Sistem de unităţi de măsură 1. ~ de tricotare. Ind. text.: Ansamblu de piese ale maşinilor de tricotat (lacăt de ace, maieză, etc., incluziv conducător de fir) Pr'n care se P0^ realiza un rînd de ochiuri de tricot. 2. /v/ de ungere. Mş. V. Ungere, sistem de 3. ^ de unităţi. Fiz.,Ms. V. Sistem de unităţi de măsură. 4. ~ de unităţi de mâsurâ. Fiz., Ms.: Ansamblu de unităţi de măsură pentru toate speciile de mărimi ale unui domeniu de'cercetare, compatibil cu o formă determinată de scriere a relaţiilor dintre valorile numerice ale mărimilor respective. Var. Sistem de unităţi. Fiind dat un domeniu de cercetare, în Ştiinţele naturii sau în Tehnică, se introduc mărimi (v. sub Mărime 4) pentru a caracteriza cantitativ proprietăţile obiectelor studiate. Din punctul de vedere matematic sau geometric, aceste mărimi pot fi scalare, vectoriale, tensoriale, etc. (v. sub Mărime 3); expunerea care urmează se referă la mărimile scalare, respectiv la componentele scalare ale mărimilor vectoriale, tensoriale, etc. Mărimile unei aceleiaşi specii de mărimi şi numai ele se pot compara între ele, folosind un anumit procedeu de comparare — caracteristic speciei — care permite să se asocieze fiecărei perechi ordonate de mărimi un anumit număr, numit raportul lor. Se numeşte unitate de mâsurâ a unei specii una dintre mărimile speciei — asociată univoc unei anumite clase de obiecte echivalente între ele din punctul de vedere al proprietăţii caracterizate de acea specie de mărimi şi numite realizări în concret ale unitâţii — cu care se convine să se compare toate mărimile speciei. Numărul care exprimă raportul dintre o mărime oarecare şi unitatea de măsură se numeşte mâsurâ sau valoarea numerică a mărimii. Dacă X e măsura mărimii X în raport cu unitatea {], se poate scrie relaţia: (1) x=xu conform căreia mărimea e produsul dintre măsură (valoare numerică) şi unitate. Definind şi adunarea mărimilor din aceeaşi specie prin adunarea valorilor lor numerice în raport cu orice (aceeaşi) unitate şi ţinînd seamă de relaţia precedentă, se constată că o specie de mărimi are structura algebrică de spaţiu vectorial (linear) unidimensional. — Cu ajutorul măsurilor mărimilor fizice se pot exprima legile naturii (respectiv ale domeniului considerat) sau consecinţelor lor, şi se pot defini noi specii de mărimi, prin relaţii de forma: (2) Xs^y.XfX%-Xann (sau de o formă practic reductibilă la aceasta din punctul de vedere al problemelor sistemelor de unităţi). în această relaţie, xe un coeficient numeric care depinde de alegerea unităţilor în raport cu cari sînt exprimate mărimi le din speci i le 1,2, ---,n şi 5. De exemplu, legea fundamentală a dinamicii se poate scrie: cu forţa F exprimată în kilograme-forţă, masa m în kilograme şi acceleraţia a în metri pe secundă la pătrat, iar relaţia de definiţie a vitezei se poate scrie: v—3,6 — . t unde viteza v e exprimată în kilometri pe oră, lungimea / în metri, iar timpul t, în secunde. Deoarece diferitele relaţii de forma (2) nu sînt toate independente între ele din punctul de vedere analitic (logic), nici coeficienţii numerici ai relaţiilor nu sînt independenţi între ei. Dacă, de exemplu, lăsînd liberă alegerea unităţii de arie, aria pătratului de latură l se scrie: A=xl2, iar aria cercului de, rază r se scrie: A—W-r2, între coeficienţii x şi x' există relaţia analitică: x'=7C*, oricari ar fi unităţile de lungime şi de arie (aceleaşi pentru ambele relaţii). E imposibil să se aleagă astfel aceste unităţi încît şi x=1 şi x'=1. Rezultă că, măsurînd mărimile unei aceleiaşi specii cu aceeaşi unitate, există totdeauna relaţii de forma (2) ale unui domeniu de cercetare avînd x=£1, şi nu e posibil ca prin alegerea adecvată a unităţilor toţi aceşti coeficienţi să fie egali cu unitatea. Sisteme de coerenţă şi forme de coerenţă: în cadrul unei anumite teorii a domeniului de cercetare considerat, speciile de mărimi utilizate pot fi clasificate în specii de mărimi primitive, cari nu se pot introduce fără a face apel la experienţă (chiar dacă pentru introducerea lor se utilizează relaţii de definiţie în funcţiune de alte specii de mărimi definite în prealabil) şi specii de mărimi derivate, cari se pot introduce fără a face apel la experienţă, prin relaţii de definiţie de forma (2) în funcţiune de alte mărimi definite în prealabil (v. şî Mărime 4). Dacă n e numărul de specii de mărimi utilizate de teo-rie, nmp e numărul de specii de mărimi primitive, e numărul de specii de mărimi derivate, se poate evident scrie: nm nmp mă ’ în cadrul aceleiaşi teorii, relaţiile (legile, teoremele) cari se pot stabili între mărimi au o formă reductibilă la forma (2). Nu toate aceste relaţii sînt logic independente între ele şi independente de relaţiile de definiţie ale mărimilor. Fie n numărul relaţiilor de forma (2) c a r i au coeficienţii x corespunzători independenţi între ei şi dependenţi numai de alegerea unităţilor diferitelor specii de mărimi. în general, adică există mai multe specii de mărimi decît relaţii cu coeficienţi numerici logic independenţi. Diferenţa n ~n —n u m r e o caracteristică a teoriei respective egală cu numărul de unităţi independente. în adevăr, alegînd în mod arbitrar valorile celor nr coeficienţi x independenţi, toate relaţiile posbilie de forma (2) au coeficienţii determinaţi univoc şi e suficient să se aleagă nu unităţi independente pentru ca unităţile tuturor celorlalte nm—nu—nr specii de mărimi să rezulte univoc din aceste relaţii. în cadrul diferitelor moduri de sistematizare teoretică a cunoştinţelor privitoare la un domeniu de cercetare se aleg valori cît mai simple (cel mai ades unitare) pentru coeficienţii x din relaţiile de definiţie ale mărimilor şi din relaţiile cari exprimă legi ale teoriei respective. Se obţin astfel coeficienţi x determinaţi în toate celelalte relaţii (teoreme). Un ansamblu de coeficienţi ai mulţimii relaţiilor unei teorii constituit în acest mod se numeşte sistem de coerenţă, iar coeficienţii x corespunzători se numesc coeficienţi de coerenţa ai relaţiilor respective, cari iau numele de forme de coerenţă. Aşa cum am spus, coeficienţii de coerenţă ai relaţiilor de definiţie şi ai legilor se aleg, de obicei, egali cu unitatea, coeficienţii de coerenţă ai diferitelor teoreme rezultînd univoc determinaţi şi în general neunitari. De exemplu, în Geometrie, coeficientul de coerenţă din relaţia de definiţie a ariei se alege astfel încît unitatea de arie să fie pătratul de latură unitate; în acest caz, aria pătratului rezultă A=l2 (cu x=1), pe cînd a cercului rezultă A—izr2 (cu x'=7r). Există însă mai multe moduri posibile de a sistematiza o teorie, de a alege relaţiile . de definiţie şi legile. Există de acee„a mai multe sisteme de coerenţă posibile. în cadrul unui sistem de coerenţă dat se pot alege arbitrar numai unităţile a nu~nm~nr specii Sistem de unităţi de măsură 14 Sistem de unităţi de măsură de mărimi. Aceste specii de mărimi se numesc specii de mărimi fundamentale şi nu coincid totdeauna cu speciile de mărimi primitive. Aceasta, atît pentru că în general nmp>nu* adică există mai multe specii de mărimi primitive decît specii de mărimi fundamentale, cît şi pentru că alegerea speciilor fundamentale se face şi din punctul de vedere al realizabiIităţii cît mai exactă în concret a unităţilor respective (etaloanele). Speciile de mărimi cari nu sînt fundamentale au unităţile univoc determinate în funcţiune de acelea fundamentale prin formele de coerenţă corespunzătoare sistemului de coerenţă considerat şi se numesc specii de mărimi secundare. Sistem coerent de unităţi de măsură e orice sistem de unităţi definit, pentru toate mărimile unui domeniu de cercetare şi în cadrul unui sistem de coerenţă dat, prin alegerea unor anumite specii de mărimi fundamentale şi a unităţilor acestor specii de mărimi. Un sistem de coerenţă şi un ansamblu de specii de mărimi fundamentale defineşte un sistem de dimensiuni fundamentale sau de referinţe dimensionale, cari permit exprimarea dimensiunii (v. Dimensiune 4) oricărei specii de mărimi în raport cu cele fundamentale. Există însă mai multe sisteme coerente de unităţi pentru acelaşi sistem de dimensiuni fundamentale, în funcţiune de unităţile alese pentru speciile fundamentale. Astfel, sistemele de unităţi MKS şi CGS au acelaşi sistem de dimensiuni (LMT). Numărul de specii fundamentale se mai numeşte numărul de dimensiuni al sistemului de unităţi considerat şi e o caracteristică a domeniului de cercetare în cadrul unui anumit sistem de coerenţă. Două sisteme coerente de unităţi de măsură pentru cari coincid toate unităţile dar diferă numai speciile de mărimi alese ca fundamentale se numesc sisteme echivalente de unităţi. E posibil ca, introducînd noi specii de mărimi derivate prin relaţii de definiţie în funcţiune de alte specii de mărimi şi de constante universale, să se reducă numărul de dimensiuni necesar constituirii unei teorii fizice, adică numărul de unităţi independente. De exemplu, introducînd în locul duratei t o „nouă durată" t*=cQt, unde c0 e constanta universală egală cu viteza luminii în vid, se observă că „noua durată" are dimensiunea lungimii şi întreaga cinematică se poate formula cu o singură dimensiune, adică cu o singură unitate fundamentală: aceea a lungimii. De aceea numărul de dimensiuni nu e limitat inferior, ci e stabilit pe considerente practice. Există unităţi de măsură echipolente, cari corespund unor specii de mărimi cari diferă numai prin dimensiune şi cari au aceeaşi reprezentare în concret. Pentru astfel de unităţi se va folosi în tabelele de unităţi anexate, în locul egalităţii, semnul Principalele sisteme coerente de unităţi: Cele mai multe sisteme coerente de unităţi folosesc trei unităţi fundamentale geometrice-mecanice (unităţile de lungime, de masă inertă şi de timp), una electromagnetică (unitatea de sarcină electrică sau cea de intensitate a curentului electric), una termică (unitatea de temperatură) şi una foto-metrică (unitatea de intensitate luminoasă). Anumite sisteme folosesc numai două unităţi fundamentale mecanice (de lungime şi de timp) şi, în schimb, două unităţi electromagnetice. Pentru unităţile de măsură a trei mărimi fundamentale mecanice se aleg, prin consens general, fie unităţile centimetru (cm), gram (g) şi secundă (s) — şi se obţine astfel sistemul de unităţi CGS (centimetru-gram-secundă), fie unităţile metru (m), kilogram (kg) şi secundă (s) — şi se obţine astfel sistemul de unităţi MKS (metru-kilogram-secundă). Dacă se aleg numai două mărimi fundamentale mecanice, unităţile celor două mărimi fundamentale electromagnetice se aleg astfel, încît unităţile coerente ale mărimilor mecanice să rămînă neschimbate faţă de sistemele CGS, respectiv MKS. Dacă se alege ca cea de a patra mărime fundamentală curentul electric şi ca unitate a intensităţii curentului electric amperul, iar această unitate se asociază sistemului MKS, se obţine sistemul de unităţi MKSA. Dacă se alege ca cea de a patra mărime fundamentală permitivitatea s şi se face convenţia că pentru vid (s0) valoarea ei numerică e egală cu unitatea, iar această unitate se asociază sistemului CGS, se obţine sistemul de unităţi CGS s0 sau sistemul CGS electrostatic (CGSes). Pentru unitatea de sarcină electrică din acest sistem s-a propus numirea f r a n k I in (Fr); alegînd ca a patra mărime fundamentală sarcina electrică cu unitatea franklin se obţine sistemul de unităţi CGSFr, echivalent cu cel electrostatic. Dacă se alege ca cea de a patra mărime fundamentală permeabilitatea magnetică (i, şi se face convenţia că pentru vid ((i.0) valoarea ei e egală cu unitatea, iar această unitate se asociază sistemului CGS, se obţine sistemul de unităţi CGSsau sistemul CGS electromagnetic (CGSem). Pentru unitatea de curent electric din acest sistem s-a propus numirea b i o t (Bi); alegînd ca a patra mărime fundamentală curentul electric cu unitatea biot, se obţine sistemul de unităţi CGSBi, echivalent cu cel electromagnetic. Dacă se aleg, pentru mărimile electrice, unităţile sistemului CGS electrostatic, iar pentru mărimile magnetice unităţile sistemului CGS electromagnetic, se obţine simetric sistemul de unităţi CGS Gauss, mult folosit în Fizică. Totodată, în acest sistem se consideră adimensionale e0=1 şi [x0=1 (de fapt, prin introducerea unor noi specii de mărimi derivate), astfel încît sistemul nu are unitate electromagnetică independentă, avînd o dimensiune mai puţin decît sistemele precedente (v. şi tabloul VIII). — Pentru unitatea de măsură a temperaturii se alege, prin consens general, pentru toate sistemele coerente de unităţi, gradul Kelvin (°K), egal ca interval de temperatură cu gradul Celsius. — Unitatea fotometrică fundamentală e candela (cd), de asemenea pentru toate sistemele coerente de unităţi. Raţional i z a r ea: Cînd s-au introdus pentru prima dată unităţile mărimilor electromagnetice, încă nu se cunoşteau toate legile generale ale acestor fenomene. Unităţile au fost alese, deci, astfel încît în formula lui Coulomb (în „legea" lui Coulomb), care nu e o lege generală, şi care exprimă forţa electrostatică F dintre două corpuri punctuale cu sarcinile qx şi q2 situate în repaus relativ în vid, la distanţa R unul de altul, coeficientul de coerenţă să fie egal cu unitatea: £0ie2 (aici e0 e permitivitatea absolută a vidului). Cînd, mai tîrziu, s-au descoperit legile generale ale fenomenelor electromagnetice, s-a constatat că, în acest fel, apare în aceste legi coeficientul de coerenţă 4tz. Legea fluxului electric, de exemplu, are în aceste unităţi expresia: div D=4izţ)p, în care D e inducţia electrică, iar pp e densitatea de volum a sarcinii electrice. Pentru a evita apariţia coeficientului 4tt, se pot mări sau micşora de ori unităţilede măsură ale anumitor mărimi electromagnetice cari intervin în aceste legi generale, lăsînd neschimbate unităţile celorlalte mărimi — sau se pot mări de \;47r ori unităţile de măsură ale unora dintre aceste mărimi şi se pot^ micşora de ~\j4tc ori cele ale altora dintre aceste mărimi. în primul caz se obţine un sistem de unităţi de măsură electromagnetice raţionalizate nesimetric, iar în cel de al doilea caz, un sistem de unităţi de măsură electromagnetice raţionalizate simetric, faţă de unităţile vechi („clasice") neraţionalizate. Folosirea sistemelor raţionalizate simetric întîmpină dificultăţi practice, fiindcă ar afecta sarcina şi curentul pentru cari instrumentele de măsură sînteta-lonate în vechile unităţi neraţionalizate. De aceea se preferă sistemele de unităţi raţionalizate nesimetric, alegînd astfel mărimile ale căror unităţi sînt afectate de raţionalizare, încît Sistem de unităţi de măsura 15 Sistem de unităţi de măsura să nu fie afectate de raţionalizare unităţile mărimilor pentru a căror măsurare directă se construiesc curent instrumente de măsură. Această condiţie e satisfăcută, dacă se convine să fie afectate de raţionalizare unităţile de măsură ale mărimilor electrice legate de inducţia electrică şi cele ale mărimilor magnetice legate de cîmpul magnetic, cari se „raţionalizează", mărind de 4k ori atît unitatea de inducţie electrică, cît şi unitatea de intensitate a cîmpului magnetic. Prin raţionalizare se modifică coeficienţii de coerenţă şi deci formele de coerenţă ale unor relaţii. Formele raţionalizate ale formulei lui Coulomb şi legii fluxului electric sînt: F— 4 7ue0i?2 ’ div D = p X 4 TTSr\ div -D- Xl :XP (centimetru-gram-secundă-biot-grad Kelvin-candelă), şi CGSFr °Kcd (centimetru gram-secundă-franklin-grad Kelvin-candelă). Sistemele de unităţi de mâsurâ cu utilizare restrînsâ sînt cele cari se aplică la unu sau la cîteva domenii, de exemplu sistemul metru-kilogram-forţă-secundă, folosit în Mecanică sau sistemul CGS Gauss raţionalizat simetric folosit în Fizica teoretică (v. şi tabloul VIII). A Xl-a Conferinţă (în cari mărimile s0 şi D sînt exprimate în unităţi raţionalizate). în acest Lexicon, pentru a da o prezentare unitară relaţiilor din electromagnetism, s-a păstrat în legile afectate de raţionalizare coeficientul de coerenţă respectiv notat cu x şi numit coeficient de raţionalizare, cu valorile > =1 pentru sistemul de coerenţă raţionalizat şi x=4tc pentru sistemul de coerenţă clasic (neraţionalizat). Cu această scriere, relaţiile de mai sus devin: Simbolul Prefixul Raportul faţă de unitate T tera- 10la G giga- 109 M mega- (meg-) 106 ma miria- 104 !< kilo- 103 h hecto- 102 D deca- 10 d deci- 10 1 c centi- 10'2 m mili- 10‘3 l* micro- 10“6 n nano- 10'9 P pico- or12 (v. observaţia 1 sub tabloul VIII, turn şî Cîmp electromagnetic Cîmp electric; Cîmp magnetic; Electrostatică; Magnetosta-tică; Circuitului, legea — magnetic; Fluxului, legea ~ electric; Maxwell, ecuaţiile lui ; Coulomb, teorema lui —; Ampere, teorema lui ~). Fiecare dintre sistemele de unităţi de măsură ale mărimilor mecanice şi termice se asociază cu unităţi de măsură ale mărimilor electromagnetice, fie neraţionalizate, fie raţionalizate nesimetric, pentru a se obţine sisteme de unităţi generale neraţionalizate, respectiv sisteme de unităţi generale raţionalizate nesimetric. Unităţi „absolute“ şi unităţi,, intern a-ţ i o n a I e": Unităţile de măsură ale mărimilor electromagnetice introduse pe baza acţiunilor ponderomotoare — alegînd valori numerice determinate pentru anumite constante universale — s-au mai numit şi unitâţi „absolute'1. Cele introduse pe baza unor etaloane construite pentru unele dintre ele (de ex. pentru rezistenţa electrică) şi a unor prescripţii practice, acceptate internaţional (de ex. pentru amperul internaţional, definit prin acţiuni electrochimice), s-au mai numit unitâţi internaţionale. Cînd s-au ales aceste etaloane şi prescripţii, s-au făcut însă anumite erori faţă de valorile „absolute" intenţionate. De aceea, unităţile internaţionale ale mărimilor electromagnetice diferă puţin de unităţile lor absolute. Relaţiile dintre unităţile internaţionale şi cele absolute sînt următoarele: 1 j int. —1,00020 J abs. 1 O int. =1,00050 O abs. 1Wint. =1,00020Wabs. 1F int. =0,99950 F abs. 1 A int. =0,99985 A abs. 1 Wb int. =1,00035 Wb abs. 1 C int. =0,99985 C abs. 1 H int. =1,00050 H abs. 1 V int. =1,00035 V abs. în prezent e recomandată — atît internaţional, cît şi prin standardul naţional — excluziv folosirea unităţilor „absolute", fără să fie necesară menţiunea „absolute".— După domeniile în cari se aplică,^sistemele de unităţi pot fi sisteme generale sau sisteme cu utilizare restrînsă. Sistemele generale de unitâţi de mâsurâ sînt cele aplicabile la toate domeniile Fizicii şi Tehnicii şi dintre acestea se folosesc sistemul internaţional SI (metru-kilogram-secundă-amper-grad Kelvin-candelă) şi sistemele CGS cu variantele CGSs0oKcd (cenţimetru-gram secundă-permitivita-teavidului-grad Kelvin-candelă), CGS[x0°Kcd (centimetru-gram-secundă-permeabilitateavidului-grad Kelvin-candelă),CGSBi°Kcd Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1960 a hotă-rît ca sistemul MKSA°Kcd (metru-ki logram-secundă-amper-grad Kelvin-candelă) să fie numit sistem internaţional de unitâţi de mâsurâ, avînd notaţia prescurtată SI, iar numirile multiplilor şi submultiplilor unităţilor să fie alcătuite cu ajutorul prefixelor de mai jos, fiind interzisă combinarea a două prefixe. Sistemul internaţional de unităţi de măsură SI e sistemul de unităţi de măsură legal şi obligatoriu în ţara noastră. Dispoziţii legale stabilesc termenele limită pînă cînd pot fi folosite unităţile de măsură cari nu fac parte din sistemul SI. Unităţile fundamentale ale sistemului internaţional de unităţi de măsură SI sînt date în tabloul I. Unităţile de măsură ale mărimilor geometrice, în sistemele SI (adică MKS) şi CGS, sînt date în tabloul II, împreună cu principalele relaţii de transformare a unităţilor. Afară de unităţile coerente de mai sus ale sistemelor respective, se pot folosi multipili şi submultiplii decimali ai acestora. Dintre unităţile geometrice coerente şi multiplii sau submultiplii acestora, unele au numiri speciale, date în tabloul II. în tabloul II mai sînt date şi anumite unităţi de măsură de mărimi geometrice, cari nu fac parte din sistemele generale. Unităţile de măsură ale mărimilor mecanice se împart în unităţi mecanice ale sistemelor generale SI (metru, kilogram, secundă) şi CGS (centimetru, gram, secundă), unităţi ale sistemului restrîns mecanic MKfS (metru, kilogramforţă, secundă) şi unităţi mecanice în afara sistemelor. Unităţile din sistemul SI au utilizare generală. în lucrările ştiinţifice se folosesc şi unităţile sistemului CGS. Unităţile sistemului MKfS şi ceie în afara sistemelor au utilizare restrînsă sau temporar tolerată. Unităţile de măsură ale mărimilor mecanice în sistemele SI, CGS, MKfS, cum şi unităţile în afara sistemelor, sînt date în tabloul III, care cuprinde definiţiile unităţilor şi relaţiile de conversiune dintre unităţile sistemului SI şi unităţile din celelalte sisteme de unităţi. Pe lîngă unităţile coerente, definite mai sus, ale mărimilor, se pot folosi multiplii şi submultiplii acestora. Unităţile de măsură ale mărimilor acustice se clasifică cum urmează: după categoria de mărimi căreia îi aparţin, în unităţi de măsură ale mărimilor sonore, adică relative la vibraţiile şi la undele mecanice, — şi în unităţi de măsură ale mărimilor auditive; după încadrarea lor în sistemele generale sau în afara acestora, în unităţi acustice în sistemele generale, SI şi CGS, — şi în. unităţi le acustice în afara sistemelor generale, şi la definirea cărora se folosesc scări logaritmice. Unităţile de măsură ale mărimilor acustice în sistemele SI şi CGS, prezentate după natura mărimii, sînt date în tabloul IV, care cuprinde definiţiile unităţilor în sistemul SI şi relaţiile de transformare a acestora în unităţi CGS. Pe lîngă aceste Sistem de unităţi de măsură 16 Sistem de unităţi de măsură unităţi principale ale mărimilor în sistemele respective, se pot folosi multiplii şi submultiplii acestora. în acelaşi tablou sînt date şi unele unităţi de mărimi acustice în afara sistemelor generale, cum şi unităţi ale mărimilor auditive numite târie şi nivel de târie. O altă mărime auditivă e intervalul. Unitatea de interval dintre două sunete simple sau muzicale e octava (simbolul: octavă). Intervalul dintre două sunete simple e egal cu o octavă, cînd raportul supraunitar al frecvenţelor acelor sunete simple e egal cu 2:1 ; în cazul a doua sunete muzicale, se ia raportul dintre frecvenţele sunetelor simple cari dau aceeaşi sensaţie de înălţime. Numărul 2- de octave, care măsoară intervalul dintre două sunete simple (sau muzicale), e egal cu logaritmul în baza 2 al raportului supraunitar dintre frecvenţele celor două sunete simple (respectiv al sunetelor simple cari dau aceleaşi sensaţii de înălţime ca sunetele muzicale): Submultiplii octavei sînt: semitonul temperat, egal cu 1/12 octave, şi centul, egal cu 1/100 semiton temperat. Unităţile de măsură ale mărimilor calorice în sistemele generale SI şi CGS sînt bazate pe unitatea de temperatură grad Kelvin (°K) indicată în tabloul I. Temperatura se poate exprima în scara (termodinamică) absolută, cu originea la zero absolut al temperaturii, şi în scara (termodinamică) Ce I-s i u s, cu originea la punctul de topire al gheţii. Pentru un interval sau o diferenţă de temperatură (At, A0, AT), şi nu pentru o temperatură, termenul grad se scrie întreg sau se foloseşte simbolul grd. Unităţile de măsură ale mărimilor calorice pot fi unităţi în sistemele generale SI — în care unitatea cantităţii de căldură e joulul — şi CGS — în care unitatea cantităţii de căldură e ergul — sau unităţi tolerate (în legătură cu sistemele generale SI şi CGS) la alcătuirea cărora se folosesc, ca unităţi tolerate de căldură: kilocaloria (în legătură cu sistemul SI) şi caloria (în legătură cu sistemul CGS). Unităţile în sistemul general SI au utilizare generală; în lucrările ştiinţifice se folosesc şi unităţile sistemului CGS; unităţile tolerate au utilizare temporară. Unităţile de măsură ale mărimilor calorice în sistemele SI şi CGS, cum şi alte unităţi tolerate, sînt date în tabloul V. Unitatea cantităţii de căldură e egală cu unităţile energiei interne, a energiei libere, a entalpiei, entalpiei libere şi căldurii latente. Pe lîngă unităţile cuprinse în tabloul V, se folosesc şi multiplii sau submultiplii acestora. Unităţile de măsură ale mărimilor fotometrice fac parte din sistemele generale, fiind bazate pe unităţile fundamentale ale sistemelor SI şi CGS, cum şi pe o a patra unitate fundamentală, din domeniul fotometriei; aceasta e unitatea de intensitate luminoasă, numită candelâ (cd), indicată în tabloul I. Unitatea de măsură numită candelă e aleasă astfel, încît strălucirea radiatorului integral (corp negru), la temperatura de solidificare a platinului, să fie de 60 candele pe centimetru pătrat. Unităţile mărimilor fotometrice pot fi: unităţi din sistemul general practic SI şi unităţi din sistemul general CGS. Unităţile de măsură ale mărimilor fotometrice în sistemele SI şi CGS, prezentate după natura mărimii, sînt date în tabloul VI, cu definiţiile unităţilor în sistemul SI şi relaţiile de transformare a acestora în unităţi CGS. Trecerea de la vechea unitate de intensitate luminoasă, care era lumînarea internaţională (b.int.) şi de la unităţile derivate din aceasta, la noua unitate—candela — şi la unităţile derivate din ea, se face prin înmulţirea vechilor unităţi cu factorul 1,0197. De exemplu: 30 b. int. =1,0197x30 cd. Pe lîngă unităţile definite mai sus, numite unităţi principale ale sistemelor respective, se rhai folosesc, ca unităţi secundare, multiplii şi submultiplii lor. Unităţile mărimilor electrice şi magnetice se împart în unităţi în sistemul SI (sau MKSA) — care are amperul ca unitate electromagnetică fundamentală indicată în tabloul I —, şi în unităţi în sistemul CGS, care are două variante principale: sistemul electromagnetic şi sistemul electrostatic. Fiecare dintre aceste clase se subdivide, în domeniul electromagnetic, în sistem clasic neraţionalizat şi în sistem raţionalizat. In sistemul MKSA (respectiv SI), alegînd amperul ca unitate electromagnetică fundamentală, se acceptă pentru permeabilitatea magnetică absolută |x0 a vidului valoarea numerică exactă 10 7 în sistemul neraţionalizat, respectiv 4?M0 7 în sistemul raţionalizat. In sistemele CGS, conform definiţiei Congresului Electricienilor din 1881, s-au considerat în Electricitate şi Magnetism trei unităţi fundamentale — centimetru, gram, secundă — şi conven-ţiunea că, în varianta sistemului electromagnetic, permeabilitatea e o mărime fără dimensiune şi egală cu unitatea pentru vid, iar în varianta sistemului electrostatic, permitivitatea e o mărime fără dimensiune şi egală cu unitatea pentru vid. Sistemele CGS astfei construite corespund formei clasice, neraţionalizate. în trecut, sistemele CGS electrostatic şi CGS electromagnetic au fost, deci, considerate sisteme cu trei unităţi fundamentale. Ulteriors-au folosit numirile CGS s0, respectiv CGS fx0, considerînd că sistemul CGS electrostatic are ca a patra unitate fundamentală permitivitatea vidului, ca mărime cu dimensiune, iar sistemul CGS electromagnetic are ca a patra unitate fundamentală permeabilitatea vidului, ca mărime cu dimensiune. Astăzi, aceste sisteme se consideră cu patru unităţi fundamentale şi se recomandă numirile CGSFr (centimetru-gram-secundă-franklin), a patra unitate fundamentală fiind unitatea de sarcină franklin, respectiv CGSBi (centimetru-gram-secundă-Biot), a patra unitate fundamentală fiind unitatea de curent electric biot. Sistemul de unităţi CGS Gauss e un sistem tridimensional. Caracterizarea principalelor sisteme de unităţi utilizate în electromagnetism este sintetizată în tabloul VII. Principalele unităţi de măsură electrice şi magnetice în sistemul SI, atît în varianta neraţionalizată, cît şi în cea raţionalizată, sînt definite în tabloul VIII, care cuprinde şi relaţiile de conversiune a acestor unităţi. Cînd nu au o numire adoptată, unităţile CGS se numesc indicînd simplu iniţialele CGSem sau CGSes, respectiv în sistemul electromagnetic sau electrostatic. în practică s-a propus procedeul de a forma numirea unităţii CGS din numirea unităţii corespunzătoare SI cu prefixul stat — pentru CGSes, respectiv ab — pentru CGSem. Astfel, un franklin e numit statcoulomb, iar un biot e numit abamper. Alegerea acestor prefixe nu e însă justificată şi acest mod de formare a numirilor unităţilor nu e recomandabil. Pentru relaţiile de conversiune a unităţilor s-a utilizat simbolul E pentru valoarea numerică a vitezei luminii în vid în sistemul CGS, adică 99776-1010^3-1010. Pe lîngă unităţile electrice şi magnetice definite mai sus, numite unităţi principale ale sistemelor respective, se folosesc, pentru fiecare mărime, multiplii şi submultiplii zecimali ai acestora. Ca unităţi practice se mai folosesc, pentru energie: wattora (1 Wh=3600 J), iar pentru sarcina electrică, amperora (1 Ah = =3600 C) şi multiplii acestora. în mod obişnuit, numai puterea activă se măsoară în waţi, kilowaţi sau megawaţi, în timp ce unităţile corespunzătoare, pentru puterea aparentă se numesc voltamper (VA), kilovolt-amper (kVA) şi megavoltamper (MVA), iar cele pentru puterea reactivă se numesc var (VA), kilovar (kVA) şi megavar (MVA). Unităţile de măsură ale mărimilor din Fizica atomică şi nucleară sînt date în tabloul IX. Unităţile de măsură ale radiaţiilor nucleare sînt date în tabloul X. Sistem de unităţi de măsură 17 Sistem de unităţi de măsură Tabloul I. Unităţile fundamentale ale sistemului internaţional de unităţi de măsură SI Numirea şi simbolul unităţii de măsură Mărimea Definiţia unităţii de măsură Observaţii metru m lungime ! Metrul e lungimea egală cu 1650 763,73 lungimi de undă, în vid, ale radiaţiei care corespunde tramiţiei atomului de kripton 86 între nivelurile sale 2 p10 şi 5 d5. (La origine: a zecea milioana parte din sfertul meridianului terestru.) Această definiţie a fost aprobată de către a 11-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1960 prin rezoluţia a 6-a. Aceeaşi rezoluţie abrogă definiţia metrului^din 1889, bazată pe prototipul internaţional, şi stabileşte ca acest prototip internaţional sancţionat de către prima Conferinţă Generală de Măsur şi Greutăţi din 1889 să fie păstrat în Birou! Internaţional de Măsuri şi Greutăţi în aceleaşi condiţii ca cele fixate în 1889 kilogram kg masă Kilogramul e masa „kilogramului internaţional", prototip de platin iridiat adoptat în 1889 de Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi şi păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sevres — Franţa. (La origine: masa unui decimetru cub de apă pură la temperatura la care are densitatea maximă şi la presiunea de 1 atm.) A 3-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi din 1901 a declarata kilogramul e unitatea masei; el e reprezentat prin masa prototipului internaţional al kilogramului secundă s timp Secunda e fracţiunea 1/31 556 925,9747 din anul tropic pentru 1900 ianuarie 0, la orele 12 ale timpului efemeridelor. (La origine: a 86 400-s parte a zilei solare medii.) Această definiţie a fost ratificată prin rezoluţia a 9-a a celei de-a 11-a Conferinţe Generale de Măsuri si Greutăti din 1960 amper A intensitate de curent electric Amperul e intensitatea unui curent electric constant care, menţinut în două conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinită şi de secţiune circulară neglijabilă, aşezate în vid la o distanţă de 1 metru unul de altul, ar produce între aceste două conductoare o forţă egală cu 2 •10-7 kg*nrs-2 (newtoni) pe metru de lungime Această definiţie a fost adoptată de către a 9-a Conferinţă Generală de Măsuri si Greutăţi din 1948 grad Kelvin c K temperatură termodinamică Gradul Kelvin e unitatea de măsură în scara termodinamică în care pentru punctul triplu al apei s-a atribuit valoarea numerică de 273,16. (La origine gradul Celsius (egal cu gredul Kelvin) era a suta parte a intervalului de temperatură dintre punctul de fierbere al apei pure şi punctul de topire al gheţii, ambele la presiunea de 1 atm.) 1. Definirea scării termodinamice de temperatură cu ajutorul punctului triplu al apei ca punct fix fundamental, căruia i s-a atribuit temperatura „de exact 273,16 grade Kelvin", a fost adoptată de către a 10-a Conferinţă Gene-rajă de Măsuri şi Greutăţi din anul 1954. 2. în practică se foloseşte gradul Celsius (°C) care, ca interval de temperatură, e egal cu gradul Kelvin, zero al scării Celsius corespunzînd cu 273,15 al scării termodinamice Kelvin candelă cd intensitate luminoasă Candela e intensitatea luminoasă, emisă în direcţie normală, la temperatura de solidificare a platinului şi presiunea atmosferică normală, de către suprafaţa unui radiator integral (corp negru) cu aria 1/600 000 metri pătraţi I Această definiţie a fost adoptată de către a 9-a Conferinţă de Măsuri şi Greutăţi din 1948 şi e bazată pe definiţia dată de Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi în 1946. Mărimea lumînării noi e astfel aleasă încît strălucirea radiatorului integral, la temperatura de solidificare a platinului să fie de 60 lumînări noi pe centimetru pătrat. De asemenea, a 9-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi a dat lumînării noi numele de candelă Tabloul II. Unităţi de măsură ale mărimilor geometrice Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Lungime / Mărime fundamentală L SI metru m Unitate fundamentală (v. Tabloul I) . Următorii submultipli au numiri speciale : (*. y, z) (d, s, r, R) CGS centimetru cm A suta parte a unui metru 1 cm=10~2 m 1 micron =1 {jt,m=10~6m== =10“4 cm. fn cazul cînd nu pot avea loc confuiii, pentru micron se poate folosi simbolul pt. în afara an lumină - Distanţa parcursă de către lumină într-un an 1 an lumină= =9,461 x1015 m Se foloseşte în astronomie siste- melor parsec Distanţa la o stea de la care raza vectoare a pămîntuiui, perpendiculară pe direcţia de vizare şi considerată egală cu 149 504 200 km. se vede sub un unghi egal cu 1" 1 parsec = =30,84x1015 m Se foloseşte în astronomie milă marină mim Lungime convenţională (La origine: arcul de meridian terestru corespunzător unghiului de un minut) 1 mim =1852 m Se foloseşte în navigaţia maritimă inch (ţol) in Lungime convenţională 1 in=25,4x10“3 m Se foloseşte în tehnică Arie A, (S) L2 SI metru pătrat m2 Aria unui pătrat avînd latura de 1 m Următorii multiplii, folosiţi numai la măsurarea terenurilor, poartă numiri speciale: 1 ar—1 a—102 m2 1 hectar=1 ha=104 m2 CGS centimetru pătrat cm2 Aria unui pătrat avînd latura i de 1 cm j 1 cm2=10“4m2 a Sistem de unităţi de măsură iâ Sistem de unităţi de măsura Tabloul II. Unităţi de măsură ale mărimilor geometrice (continuare) Numirea şi simbolul mărimi Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Volum5, capacitate V L3 SI metru cub m3 Volumul unui cub avînd latura de 1 m Numire specială: 1 ster=1 st=1 m3 se foloseşte la măsurarea cuba-jului lemnelor CGS centimetru cub cm3 Volumul unui cub avînd latura de 1 cm 1 cm3=10-'6 m3 în afara siste- melor litru 1 Volumul ocupat de masa de 1 kg de apă pură, la temperatura la care are densitatea maximă şi la presiunea de 1 atm 1 l = =1,000028x10~3 m3 dublu- decalitru ddal 1 ddal =20 l^s ^2x10~2m3 Se foloseşte la măsurarea uzuală a cerealelor Unghi plan a, p, y, etc. s oc= — r (s e lungimea arcului de cerc, iar r e raza cercului) SI CGS rad i an rad Unghiul cuprins între două raze cari interceptează, pe circumferinţa unui cerc, un arc de lungime egală cu raza cercului Dimensional, radianu! poate fi înlocuit cu numărul pur 1. Submultiplu cu numire specială: 1 miime adevărată = =1 ma =10~3 rad In afara siste- melor unghi drept ...L 1L=frad iL=î_rad= =1,570796 rad grad (vechi) 90 V= rad = 180 =0,01745329 rad minut r=0,0002909 rad secundă '-'m 1"=0,0000048 rad grad (nou) ...s n-ll1 100 1§= rad = 200 =0,0157080 rad Următorii submultipli poartă numiri speciale: 1 minut centezimal = 12 =1C= ^oo^ 0,0001571 rad: 1 secundă centezimala = =icc = i^_ =0,0000016 rad. La unghiuri mai mari decît 1§ se va evita folosirea acestor submultipli: astfel se va scrie: 5,23752 şi nu 5§23^75cc miime instrumentală de 6400 mi . 2n 1 mi= 6400 r3d 1 m j=0,00098175 rad Se foloseşte în tehnica militară miime instrumentală (Rimailho) de 6000 mR a 2tt 1 mR = - - rad K 6000 1 mR=0,00104720 rad Se foloseşte în tehnica militară Unghi solid Q, co Q= — R2 (A. e aria suprafeţei sferice, iar R e raza sferei) Si CGS steradian sr m3 Unghiul solid, care avînd vîr-ful în centrul unei sfere, decupează pe aceasta o arie egală cu aria unui pătrat cu latura de lungime egală cu raza sferei Dimensional, steradianul poate fi înlocuit cu numărul pur 1 Moment al unei suprafeţe S S=Ad L3 SI metru cub CGS si centimetru cub cm3 1 cm3=10~6m3 Moment de inerţie al unei suprafeţe I II L4 metru la puterea a patra m4 CGS centimetru la puterea a patra cm4 1 cm4=10~~8 m4 Modul de rezistenţă W r=I y L3 SI metru cub m3 CGS centimetru cub cm3 1 cm3=10~6m3 . Sistem de unităţi de măsura 10 Sistem de unităţi de măsură Tabloul III. Unităţi de măsură ale mărimilor mecanice Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Viteză u, v, c — dr '“-d7 LT-1 S! metru pe secundă m/s Viteza unui punct în mişcare rectilinie şi uniformă, par-curgînd un metru în fiecare secundă CGS centimetru pe secundă cm/s Viteza unui punct în mişcare rectilinie şi uniformă, par-curgînd un centimetru în fiecare secundă 1 cm/s=10“2 m/s (r e raza vectoare) MKfS metru pe secundă m/s Viteza unui punct în mişcare rectilinie şi uniformă, par-curgînd un metru în fiecare secundă Acceleraţie a LT-2 SI metru ,pe secundă la pătrat m/s2 Acceleraţia unui punct în mişcare rectilinie şi uniform variată, a cărui viteză creşte cu un metru pe secundă, în fiecare secundă Acceleraţia căderii (libere) g — dz> dV d> CGS centimetru pe secundă la pătrat cm/s2 Acceleraţia unui punct în mişcare rectilinie şi uniform variată, a cărui viteză creşte cu un centimetru pe secundă, în fiecare secundă 1 cm/s2=10"2m/s2 MKfS metru pe secundă la pătrat m/s2 Acceleraţia unui punct în mişcare rectilinie şi uniform variată, a cărui viteză creşte cu un metru pe secundă, în fiecare secundă Viteză unghiulară co, n I -K. 73 l-O II T'1 SI CGS MKfS rad ian pe secundă rad/s Viteza unghiulară a unui punct în mişcare circulară uniformă, a cărui rază vectoare parcurge în fiecare secundă un unghi Ia centru de un radian în tehnică se utilizează larg unităţile: rotaţie pe secundă (1 rot/s==2rc radjs^ln s'1); rotaţie pe minut (1 rot/min = ^rad/s=~ s'1) în afara siste- melor grad pe secundă °/s 1°/s = — “~-r rad/s = 180 ' s'1 = 180 Acceleraţie unghiulară s, a dco £="dT 1 2 S! CGS MKfS radian pe secundă la pătrat s-2 Acceleraţia unghiulară a unui punct în mişcare circulară uniform variată, a cărui viteză unghiulară creşte cu un radian pe secundă, în fiecare secundă Viteză areolară Q, 3l* II a L8T_1 SI metru pătrat pe secundă m2/s Viteza areolară a unui punct material în mişcare centrală şi areolar-uniformă, la care aria sectorului descris de raza vectoare a punctului material mobil creşte cu un metru pătrat în fiecare secundă CGS centimetru pătrat pe secundă cm2/s . Viteza areolară a unui punct materiai în mişcare centrală şi areolar-uniformă, la care aria sectorului descris de raza vectoare a punctului material mobil creşte cu un centimetru pătrat în fiecare secundă E b I | MKfS metru pătrat pe secundă m2/s 2* Sistem de unităţi de măsura 20 Sistem de unităţi de măsura Tabloul III. Unităţi de măsură ale mărimilor mecanice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimi Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Masă Mărime fundamentală M SI kilogram kg Unitate fundamentală (V. tabloul 1) 1 tonă (t) =103 kg CGS gram g 1 g-10'3 kg 1 g=10‘3 kg 11 £ L' JFT2 MKfS kilogram-forţă-se-cundă la pătrat pe metru kgf • s2/m Masa corpului care sub acţiunea unei forţe de un kiio-gram-forţă primeşte acceleraţia de un metru pe secundă la pătrat 1 kgf-s2/m = = 9,80665 kg în afara sistemelor carat ' ct 1 ct=0,2 g 1 ct-0,0002 kg Tolerat în comerţul pietrelor preţioase Densitate (masă specifică, densitate de masă) P A/z? p— lim L 3 M SI kilogram pe metru cub kg/m® Densitatea de masă a unui corp omogen, avînd masa de un kilogram şi volumul de un metru cub CGS gram pe centimetru cub g/cm3 Densitatea de masă a unui corp omogen, avînd masa de un gram şi volumul de un centimetru cub 1 g/cm3=103 kg/m3 I L'4FT2 MKfS kilogram-forţă-se-cundă la pătrat pe metru la puterea a patra kgf-s2/m4 Densitatea de masă a unui corp omogen, avînd masa de un kilogram-forţă-secun-dă la pătrat pe metru şi volumul de un metru cub 1 kgf*s2/m4— = 9,80665 kg/m3 în afara siste- melor gram pe mi li litru g/ml Densitatea de masă a unui corp omogen, avînd masa de un gram şi volumul corespunzător unui mililitru 1 g/ml = =999,972 kg/m3 Densitate relativă d Raportul dintre densitatea de masă a unui corp omogen şi densitatea de masă a unui corp de referinţă, în condiţii cari trebuie specificate pentru cele două corpuri Număr pur Volum specific V _ 1 P L3 M"1 SI metru cub pe kilogram m3/kg Volumul specific al unui corp, avînd masa de un kilogram şi volumul de un metru cub CGS centimetru cub pe gram cm3/g Volumul specific al unui corp, avînd masa de un gram şi volumul de un centimetru cub 1 cm3/g=10 3m3/kg L4F_1T"2 MKfS metru la puterea a patra pe kilogram-forţă-se-cundă la pătrat m4/kgfs2 Volumul specific al unui corp, avînd masa de un kilogram-forţă-secundă la pătrat pe metru şi volumul de un metru cub 1 m4/kgfs2 = = 910665-m’,kg Impuls (cantitate de mişcare)' P p=mv LMT"1 S! kilogram-metru pe secundă kg • m/s Impulsul unui mobil avînd masa de un kilogram şi viteza de un metru pe secundă CGS gram-centi-metru pe secundă g-cm/s Impulsul unui mobil avînd masa de un gram şi viteza de un centimetru pe secundă 1 g • cm/s=10_5l0 L‘2MT'2 SI newton pe metru cub N/m3 Greutatea specifică a unui corp omogen, avînd greutatea de un newton şi volumul de un metru cub | CGS dină pe j centimetru cub dyn/cm3 Greutatea specifică a unui corp omogen, avînd greutatea de o dină şi volumul de un centimetru cub 1 dyn/cm3 = 10 N/m3 L'3F MKfS kilogram-forţă pe metru cub kgf/m5 Greutatea specifică a unui corp omogen, avînd greutatea de un kilogram-for-ţă şi volumul de un metru cub 1 kgf/m3 — = 9,80665 N/m3 Sistem de unităţi de măsură 22 Sistem de unităţi de măsură Tabloul III. Unităţi de măsură ale mărimilor mecanice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siune Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Momentul unei forţe M Momentul unui cuplu T M=rxF L2MT'2 SI newton- metru N • m dyn•cm Momentul unei forţe de un newton în raport cu un punct situat la distanţa transversală de un metru CGS dină-centi- metru Momentul unei forţe de o dină în raport cu un punct situat la distanţa transversală de un centimetru 1 dyn • cm = 10'7N • m LF MKfS kilogram- forţă- metru kgf • m Momentul unei forţe de un kilogram-forţă în raport cu un punct situat la distanţa transversală de un metru 1 kgf-m = =9,80665 N-m Presiune P Tensiune (efort specific) O. T( T . r AF p— lim -r—j AA->0 L-1MT 2 SI newton pe metru pătrat N/rn2 Presiunea exercitată normal de forţa de un newton, uniform repartizată pe aria de un metru pătrat Această unitate se numeşte şi pascal 1 piez (pz)=103 N/m2 CGS microbar ţjibar Presiunea exercitată normal de forţa de o dină, uniform repartizată pe aria de un centimetru pătrat 1 [xbar = 10"1 N/m2 Această unitate se numeşte şi barie 1 bar=1 Mdyn/cm2 = =105 N/m2 = 106 pibar. Milibarul e adeseori utilizat în barometria meteorologică cu simbolul mb l-2f MKfS kilogram-forţă pe metru pătrat kgf/m2 Presiunea exercitată normal de forţa de un kilogram-forţă, uniform repartizată pe aria de un metru pătrat 1 kgf/m2 = -9,80665 N/m2 1 atmosferă tehnică (at) = =104 kgf/m2 în afara siste- melor atmosferă normală atm 1 atm =101 325 N/m2 1 atm =101 325 N/m2 torr - 1torr= watm 1 torr=133,322 N/m2 = = 0,00131579 atm milimetru coloană de apă mm H20 1 mm H20 = 9,80665 N/m2 = =0,00C1 at 1 mm H20 = = 9,80665 N/m2 = = 9,67841 *10 5 atm milimetru coloană de mercur mm Hg 1 mm Hg =13,5951 mm H<0 1 mm Hg=133,322 N/m2=1333,22 [ibar— = 0 00131579 atm în barometria meteorologică se foloseşte relaţia; 760 mm Hg =1,0000001 atm Tensiune superficială o, (y) v AF o= hm ——■ A/->0 M MT-2 SI newton pe metru N/m Tensiunea superficială produsă de forţa de un newton, exercitată pe un element de linie de un metru lungime j CGS dină pe centimetru dyn/cm Tensiunea superficială produsă de forţa de o dină, exercitată pe un element de linie de un centimetru lungime 1 dyn/cm=10-3 N/m L_1F MKfS kilogram-forţă pe metru kgf/m Tensiunea superficială produsă de forţa de un kilogram-forţă exercitată pe un element de linie de un metru lungime 1 kgf/m = =9.80665 N/m Viscozitatea dinamică 72 r '-JŢ dftt (sfl = coordonata transversală faţă de viteza v) L^MT'1 Si newton-se-cundă pe metru pătrat N • s/m2 P Viscozitatea unui fluid în care gradientul vitezei, sub tensiunea de alunecare de 1 N/m2, e de 1 m/s pe metru, perpendicular pe planul de alunecare CGS poise Viscozitatea unui fluid în care gradientul vitezei, sub tensiunea de alunecare de 1 jxbar, e de 1 cm/s pe centimetru, perpendicular pe planul de alunecare 1 P=0,1 N-s/m2 L"2FT MKfS kilogram-forţă-secundă pe metru pătrat kgf • s/m2 Viscozitatea unui fluid în care gradientul vitezei, sub tensiunea de alunecare de 1 kgf/m2 e de 1 m/s pe metru, perpendicular pe planul de alunecare 1 kgf • s/m2 = =9,80665 N-s/m2 Sistem de unităţi de măsură 23 Sistem de unităţi de măsură Tabloul III. Unităţi de măsură ale mărimilor mecanice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Fluiditate cp 1 0 A t L2MT-3 SI watt W Puterea dezvoltată la efectuarea unui lucru mecanic de un joule *n timp de o secundă 1 W=1 J/s i CGS erg pe secundă erg/s 1 erg/s = 10'7W LFT’1 MKfS kilogram-forţă-metru pe secunda kgf • m/s 1 kgf • m/s = = 9,80665 W în afara siste- melor cal putere CP 1 CP=75 kgf• m/s = =735,499 W Sistem de unităţi de măsură 24 Sistem de unităţi de măsură Tabloul IV. Unităţi de măsură ale mărimilor acustice Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii j Si.mbo.iu,1 de măsură unităţii de j măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Perioada T Creşterea minimă a variabilei, pentru care mărimea periodică dependentă de această variabilă reia aceeaşi succesiune de valori T SI CGS secundă s Frecvenţă / /4 T1 SI CGS hertz Hz Pulsaţie Oi <0 = 2 7T/ T"1 SI CGS unu pe secundă s-l Lungime de undă X .X-7 *r=vite,'a de propagare a undei L SI metru m CGS centimetru cm Presiune acustică P F p=-A L-1MT'2 SI CGS SI newton pe metru pătrat dină pe centimetru pătrat N/m2 1 N/m8 = 10 dyn/cm2 Se mai poate folosi ca unitate de măsură şi microbarul f[xbar) 1 ţi,bar=1 dyn/cm2. Aceste unităţi se folosesc pentru presiunea acustică instantanee, maximă, eficace, de radiaţie, etc. dyn/cm2 Energie acustică IV Fnergia mediului datorită excluziv prezenţei undelor acustice L2MT' 2 joule J 1 j=107 erg CGS erg erg Flux de energie acustică 6 0= lim ţK A/->0 A/ L2MT"3 SI watt W 1 W=107 erg/s CGS erg pe secundă erg/s Densitate de energie acustică E c i- AW lim —— AV~>0 AV L-1MT”2 SI joule pe metru cub J/m3 1 J/m3 = 10 erg/cm3 CGS erg pe centimetru cub erg/cm3 Intensitatea acustică I M 7"3 SI watt pe metru pătrat W/m2 1 W/m2= =10"3 erg/s*cm2 CGS erg pe secundă-cent'imetru pătrat erg/s’cm2 Viteza sunetului c Viteză LT'1 SI metru pe secundă m/s 1 m/s=102 cm/s CGS centimetru pe secundă cm/s Deplasarea particulei 5 Lungime L SI metru m 1 m=102 cm CGS centimetru cm Viteză de deplasare instantanee u d£ * d t LT"1 SI metru pe secundă m/s 1 m/s=102 cm/s Aceste unităţi se folosesc şi pentru viteza de deplasare maximă, eficace, etc. CGS centimetru pe secundă cm/s Flux de viteză acustică (viteză volumică) U, q U—uA L3T_1 SI metru cub pe secundă m3/s 1 m3/s=106 cm3/s CGS centimetru cub pe secundă cm3/s Constantă de propagare Y Expresia unei unde elementare armonice reprezentate în complex este y(x, t) = Ye~YxeJ°>t L'1 SI metru la puterea minus unu m-1 1 m-l=10"2 cm"1 Y=oc+y£ CGS centimetru la puterea minus unu cm-1 Constantă de atenuare a Partea reală a constantei de propagare L-1 SI metru la puterea minus unu m'1 1 m"l=10“2cm‘l CGS centimetru Ia puterea minus unu cm-1 Constantă de fază 3 Partea imaginară a constantei de propagare L"1 SI metru Ia puterea minus unu m"1 1 m_l=10'2 cm-1 CGS centimetru la puterea minus unu cm"1 \ Sistem de unităţii de măsură 25 Sistem de unităţi de măsură Tabloul IV. Unităţ/ de măsură ale mărimilor acustice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii :orma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul Numirea de unităţii de unităţi măsură Simbolul [ unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Impedanţă acustică în complex: Z = — a u — reprezentarea în complex a presiunii ; J — reprezentarea în complex a fluxului de viteză acustică SI newton-secun-dă pe metru la puterea a cin-cea N-s/m5 1 N-s/m = =10'5dyn-s/cm5 Unitate numită şi ohm acustic. L'4MT_1 CGS dină-secundă pe centimetru la puterea a cin-cea dyn-s/cm5 Rezistenţa acustică Ra Partea reală a im-pedanţei acustice l-4mt-1 SI newton-secun-dă pe metru la puterea a cincea N-s/m5 1 N-s/m5- = 10"5dyn-s/cm5 Unitate numită şi ohm acustic CGS dină-secundă pe centimetru la puterea a cincea dyn-s/cm5 Reactanţa acustică x. Partea imaginară a impedanţei acustice L' 4MT_1 Si newton-secundă pe metru fa puterea a cincea N-s/m5 1 N-s/m5- — 10 5dyn-s/’cm5 Unitate numită şi ohm acustic CGS dină-secundă pe centimetru la puterea a cincea dyn-s/cm5 impedanţa acustică specifică In complex: z =— - _ u u — reprezentarea în complex a vitezei de deplasare L"2MT_1 SI newton-secun-dă pe metru la puterea a trei a N-s/m3 1 N-s/m3- =10-ldyn’s/cm3 Unitate numităşi Rayl CGS dină-secundă pe centimetru la puterea a treia dyn-s/cm3 Impedanţa caracteris- tică L"2MT-1 SI newton-secundă pe metru la puterea a treia N-s/m3 1 N-s/m3- =10-ldyn-s/cm3 CGS ! dină-secundă pe centimetru la puterea a treia dyn-s/cm3 Număr de undă circular k k 03 X c L-1 SI metru la puterea minus unu m'1 1 cm-1 CGS centimetru la puterea minus unu cm'1 Putere acustică P(W) Energia acustică totală radiată de o sursă acustică în unitatea de timp l2mt 3 SI watt W 1 W—107 erg/s CGS erg pe secundă erg/s Impedanţa de radiaţie acustică Zr Raportul dintre puterea acustică a sursei şi pătratului vite7ei de deplasare eficace a particulelor mediului în vibraţie MT"1 SI newton-secundă pe metru N-s/m 1 N-s/m = =103 dyn-s/cm CGS dină-secundă pe centimetru dyn-s/cm Tărie (intensitate auditivă) N Intensitatea acustică a unui sunet pur de 1000 Hz echivalent cu sunetul dat din punctul de vedere al senzaţiei auditive produse în afara siste- melor son son Tăria unui sunet avînd o frecvenţă de 1000 Hz si un nivel de tărie de 40 foni 1 milison —10~3 son Nivel de presiune acustică L L=20 Ig Po în afara siste- melor decibel dB Presiunea acustică de referinţă se ia £o = 2-10'5 N/m2 Nivel de in tensitate acustică Lj LI=10 Ig j- în afara siste- melor decibel dB Intensitatea acustică de referinţă se ia Io=10’12 W/m2 Nivel de putere acustică Lp (LW) LP=10 Ig ţ- In afara siste- melor decibel dB Puterea acustică de referinţă se ia P0—10“13 W Nivel de tărie A N A=10|4„= ==10lg ^T0\q00 Hz = =20 Ig (^)1000 Hz în afara siste- melor fon fon Presiunea acustică eficace de referinţă se ia ^0=2-10'5N/m2 la 1000 Hz Sistem de unităţi de măsură 26 Sistem de unităţi de măsură Tabloul V. Unităţi de măsură ale mărimilor calorice Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Tempera- tură T (scara termodinamică absolută) ©, t (scara Celsius) Mărime fundamentală 1 0 SI CGS i i grad Kelvin (grad absolut) °K grd Unitatea fundamentală (v. Tabloul 1) Simbolul ,,grd“ se utilizează pentru unităţile diferenţelor de temperaturi în afara siste- melor grad Celsius °C grd 1°C = 1°< Scara Celsius diferă de scara termodinamică absolută prin punctul zero T=0 + 273,15 Căldură (cantitate • de căldură) Q Q=AlF-L {W e energia, iar L e lucrul mecanic) L2MT‘2 SI joule J Cantitatea de căldură echivalentă cu unitatea mecanică de energie de un joule 1 J=107 erg^; ^0,102 kgf-m^: ^0,24 cal^; ^0,24-10"3kcal^ ^2,78*10"7kWh CGS erg erg 1 erg=10~7 j In afara siste- melor caloria cai Cantitatea de căldură necesară unui gram de apă pură pentru a-i ridica temperatura de la 14,5°C la 15,5°C, sub presiunea de 1.013250 bari 1 cal = 4,1816 J = 10’3 kcal = 0,4264 kgf-m = 1,6164-10"6 kWh kilocaloria kcal 1 kcal =103 cal =4181,6 J =426,4 kgf-m =1,6164-10"3 kWh 1 kWh^860 kcal Capacitate calorică C °I5 II O L2MT"20_1 SI joule pe grad J grd Capacitatea calorică a corpului a cărui temperatură creşte cu un grad, cînd primeşte o cantitate de căldură de un joule i ! CGS erg pe grad erg grd 1 ^-=10-7 J_ grd grd Căldură specifică sau capacitate calorică specifică c l^T'2©'1 SI joule pe kilogram-grad J Căldura specifică a corpului a cărui temperatură creşte cu un grad, cînd primeşte căldura de un joule pentru fiecare kilogram m m • A 0 kg-grd CGS erg pe gram-grad erg g-grd 1 =10-4 g-grd kg-grd Conducti- vitate termică > 0 A 11 grad 01 LMT"3©'1 SI watt pe J metru-grad ! W m-grd i Conductivitatea termică a corpului omogen şi isotrop prin care trece, în regim permanent, printr-o suprafaţă isotermă avînd aria de un metru pătrat, căldura de un joule pe secundă, la o diferenţă de temperatură de un grad pe metru, măsurată pe normala pe suprafaţa isotermă CGS în afara siste- melor erg pe cen-timetru-se-cundă-grad erg cm-s-grd 1 er« ,_10-* YL cm-s-grd m-grd kilocalorie pe metru-secundă-grad kcal m-s-grd ! „ kcal , W 1 r =4181,6 , m-s-grd m-grd kilocalorie pe metru-oră-grad kcal m-h-grd i , kcal w l — -=1,1614 , m-h-grd m-grd calorie pe cenţi me-tru-secun-dă-grad cal cm-s-grd | cal =418,16 W cm-s-grd m-grd Sistem de unităţi de măsură 27 Sistem de unităţi de măsura Tabîoul V. Unităţi de măsură ale mărimilor calorice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Entropie L2MT“20_1 SI joule pe grad absolut J °K i Creşterea entropiei unui corp cînd i se transmite iso-term şi reversibil căldura de 1 joule la temperatura absolută de 1°K CGS erg pe grad absolut erg ~°K~ 1 ”-,o'’+ în afara siste- melor kilocalorie pe grad absolut kcal °K calorie pe grad absolut cal CK 1 ciL=4.1816-L °K UK Flux de căldură O = lim A/-*0 L2MT'3 SI watt W I O CGS erg pe secundă erg s 1 ^1=1(T7W s în afara siste- kilocalorie pe oră kcal ir 1 J^Ş.Li.161 w h melor calorie pe secundă cal s 1 Jîi! =4,1816 W s Densitatea fluxului de căldură A .. A div D=y.qv ; div jB=0 ; J3=jx0 (H+xAf) ; D z0 ii ■. xP. c)t c)t Formula lui Coulomb (v.) : F= A0 cu A0= — şi s0= —- R2 4 rus0 R2 0 4 tt£0 4 rr A0 Formula lui Ampere (v.) : F=A0y2 2 ^-2 /= —-—- 2 /, cu A0= şi [xQ= —7^° • or 4rt /• 4rr x 1 9 Relaţia lui Maxwell (v.) ; s0 (x0 Yo = — sau AO=A0 ^ • c o 2. Viteza luminii în vid e notată c0, iar valoarea ei numerică, în cm/s, e notată ^=2,99776,1010^;3-1010. Tabloul VIII. Unităţi de măsură ale mărimilor electrice şi magnetice Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii ; Intensitatea curentului electric /, I Mărime fundamentală 1 SI (MKSA) amper A Unitate fundamentală (v. tabloul 1) 1 A=10_lBi= —■ Fr/s ^ 3-109Fr/s ; cu £= ^ -2.99776-1010 « cm-s ^3-1010 CGSBi (CGSem) biot (u. CGSem de curent) Bi Intensitatea unui curent continuu care, menţinutîn două conductoare paralele, rectilinii, filiforme, de lungime infinită, aşezate în vid la distanţa de 1 cm unul de altul, determină între conductoare o forţă de 2 dyn pe fiecare centimetru de lungime 1 Bi=10 A 1 B\=l Fr/s^3-10loFr/s 1 Bi=1 u.CGSem 1 Bi=£ u.CGSes ^ 3-1010 u.CGSes . d q l~ T_1Q CGSFr (CGSes) franklin pe secundă (u. CGSes de curent) Fr/s Intensitatea unui curent continuu care transmite :prin secţiunea transversală a unui conductor sarcina de un franklin în fiecare secundă 10 1 1 ^ 5 A- 3,0°-A 1 Fr/s-i-Bi^—L^Bi S 3-10 1 Fr/s== 1 u.CGSes 1 Fr/s=: 4- u.CGSem ^ ~ u.CGSem 3-10 Sarcina electrică (cantitatea de electricitate) J2 q=\fdt TI SI (MKSA) coulomb C Sarcina electrică transmisă într-o secundă printr-o secţiune prin care trece un curent de un amper; 1 C = 1 A-s 1 C=10_lBi-s= ^ Fr^3-109 Fr Mărime fundamentală Q CGSFr (CGSes) franklin (u. CGSes de sarcină) Fr Sarcina egală a două mici corpuri de probă punctuale situate în vid la distanţa de 1 cm unul de altul care determină între ele o forţă de 1 dyn 10 1 1 Fr= ' C ^ C 5 3-10 1 1 1 Fr= — Bi-s»- —Bi-s 5 3-10 1 Fr — 1 u.CGSes 1 Fr u.CGSem ^ ~u- CGSem 3-10 q—^iăt TI CGSBi (CGSem) biot-secundă (u. CGSem de sarcină) Bi-s Sarcina electrică transmisă într-o secundă printr-o secţiune prin care trece un curent de un biot 1 Bi-s=10 C 1 Bi-s = £ Fr^3-10loFr 1 Bi-s = 1 u.CGSem 1 Bi-s == £ u. CGSes ^ ^3-1010 u. CGSes Densitatea de volum a sarcinii (sarcină vo-lumică) %. P"’ P <\< o <1 II a L"3TI SI (MKSA) coulomb pe metru cub C/m3 1 C/m3= 4, Fr/cm3 st 3 000 Fr/cm3 107 l;3q CGSFr (CGSes) franklin pe centimetru cub Fr/cma 1 Fr/cmO-£- C/m3 ^ 10”3 3 T~ 1 1 Fr/cm3 = 1 u.CGSes Densitatea de suprafaţă a sarcinii (sarcină euperficială) Pj. o Pj.= lim AA-+0AA l_2ti SI (MKSA) coulomb pe metru pătrat C/ma 1 C/m2 = — Fr/cm2 ^ 10° ^3-105 Fr/cm2 l*2q CGSFr (CGSes) franklin pe centimetru pătrat Fr/cm2 105 1 Fr/cm2 = — C/m" ^ ~10 V/ 2 C/m 1 Fr/cm2 ^1 u.CGSes I Tabloul. VIII. Unităţi de măsură ale mărimilor electrice şi magnetice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Intensitatea cîmpului electric E LMT-3 r1 SI (MKSA) volt pe metru V/m Intensitatea cîmpului electric care determină o forţă de un newton asupra unui corp punctiform încărcat cu sarcina electrică de un coulomb 1 v/m = 1 N/C 106 1 1 V/m= —-dyn/Fr^; dyn/Fr ; £ 3*10 1 V/m = 106 dyn/Bi-s LMT_2Q'1 CGSFr (CGSes) dină pe franklin dyn/Fr 1 dyn/Fr= ^3-104V/m 106 1 dyn/Fr=1 u.CGSes = S; u.CGSem 1 dyn/Fr = E, dyn/Bi-s^ ^3*1010 dyn/Bi-s LMT"3 r1 CGSBi (CGSem) dină pe biot-secundă dyn/Bi-s 1dyn/Bi-s=10"6V/m=1 nV/m 1 dyn/Bi-s=1 u.CGSem = = u.CGSes 1 dyn/Bi-s = £_1 dyn/Fr = = y!0“10 dyn/Fr Tensiune electrică u, U Potenţial electric V Tensiune electromotoare e. E U = ^E‘ dr l2mt"3 r1 SI (MKSA) volt V Tensiunea electrică pe care o stabileşte un cîmp electric uniform de un volt pe metru între două puncte ale unei aceleaşi linii de cîmp situate la distanţa de un metru 1 V = 1 J/C 108 1 1 V= — erg/Fr^ erg/Fr 1 V=108 erg/Bi-s L2MT“2Q"1 CGSFr (CGSes) erg pe franklin erg/Fr 1 erg/Fr— — V^300 V 108 1 erg/Fr==1 u.CGSes - = 2, u.CGSem 1 erg/Fr = Z, erg/Bi-s^s ^3-1010 erg/Bi-s l2mt-3 r1 CGSBi (CGSem) erg pe biot-secundă erg/Bi-s 1 erg/Bi-s=10'8 V 1 erg/Bi-s=1 u.CGSem = = u. CGSes 1 erg/Bi-s = E,'1 erg/Frzz ~ — 10‘10 erg/Fr Inducţie electrică (deplasare) D D*cM=d'F L-2T, SI (MKSA raţionalizat) coulomb pe metru pătrat C/m2 Inducţia electrică a unui cîmp uniform care determină un flux electric de un coulomb printr-o suprafaţă transversală cu aria de un metru pătrat 1 C/m2—4n u.M KSA neraţionalizat ^ ^4Tr^10‘5^;127Tl05 u.CGSes neraţionalizat =4rr-10“5 u.CGSem neraţionalizat Flux electric T dĂ q TI SI (M KSA raţionalizat) coulomb C Fluxul electric total produs de un corp cu sarcina de un coulomb prin orice suprafaţă închisă care îl conţine 1 C==4rcu.MKSA neraţional izat= — 127T-109 u.CGSes 10 neraţionalizat£= ^47t u.CGSem neraţiona-10 lizat Tabloul VIII. Unităţi de măsură ale mărimilor electrice şi magnetice (continuare} Numirea $i simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Capacitate electrică C c= q-c u L-2M-lT4 ,2 SI (MKSA) fa rad F Capacitatea unui condensator care fiind încărcat cu sarcina electrică de un coulomb are o tensiune de un volt între armaturi 1 F=1 C/V=1 C2"1 • s 1 F=106(jlF= 1012 pF K 2 1 F = ^9-10n u,CGSes 109 ( = „cm‘) 1 F==10'9u.CGSem Permitivitate £ D £~ E L-3m-1ţ4 ,2 SI (MKSA raţionalizat) farad pe metru F/m Permitivitatea unui mediu isotrop în care un cîmp electric de un volt pe metru ar determina o inducţie electrică de un coulomb pe metru pătrat 1 F/m=47i u.MKSA neraţionali- k2 zat =■= 4 7T —— ^ 36 rc 10 u.CGSes 1011 neraţional izatr^ — 4 ru 10'11 u. CGSem neraţionalizat s0 —1 u.CGSes neraţionali7at= “3^1°9p/m Moment electric (dipolar) P p=lq LTI SI (MKSA) metru- coulomb m-C Momentul electric al unui mic dipol electric invariabii asupra căruia un cîmp electric exterior uniform cu intensitatea de un volt pe metru ar determina, în vid, exercitarea unui cuplu maxim de un metru-new-ton 1 m-C=10£cm-Fr ^ ^3-10Ucm-Fr^10£^ ^3-10n u.CGSes^ =10 cm* Bi-s —10u. CGesm Polarizaţie electrică P P= Hm af-+oa^ L'2TI SI (MKSA) coulomb pe metru pătrat C/m2 1 C/m2= Fr/cm2 » 105 ^3-105 Fr/cm2== ~ 3*105 u.CGSes= 105 =10"5Bi*s/cm2~ = 10'5u. CGSem Densitate de curent electric J t r A/ J~ lim -r— A^trans->0 trans L-2I SI (MKSA) amper pe metru pătrat A/m2 1 A/m2=10‘5Bi/cm2== =10"5u. CGSem = = —— Fr/s-cm2 ^ 105 ^3-105Fr/cm2^ ^ JLU> CGSes ^ 105 ^3-105 u. CGSes amper pe milimetru pătrat A/mm2 1 A/mm2=106 A/m2 CGSBi (CGSem) biot pe centimetru pătrat j Bi/cm2 1 Bi/cm2=105A/m2 1 Bi/cm2= u. CGSem Tabloul VIII. Unităţi de măsură ale mărimilor electrice şi magnetice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau def'niţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii Definiţia unităţii de măsură de măsură | Relaţii de transformare Observaţii Rezistenţă electrică R. r Impedanţă Z Reactanţă X L8MT“8r2 SI (MKSA) ohm CI Rezistenţa unui conductor electric care sub tensiunea continuă de un volt admite un curent continuu de un amper, conductorul nefiind sediul nici unei tensiuni electromotoare 1Q^109u. CGSem 1 ~4l0"n u. CGSes ; 5- 9 ; Rezistivitate P P-Kf L3MT"3r 2 SI (MKSA) ohm-metru Q*m Rezistivitatea unui material isotrop din care un conductor cu lungimea de^un metru şi secţiunea de un metru pătrat are rezistenţa de un ohm 1 Q-m=10"2n cm = 106 Q m 1 Q-m== 1011 u. CGSem 1 ~ 1 10'9u. CGSes V 9 ohm-milimetru pătrat pe metru _ mm2 a • — m 2 1 Q . ^ =1uQ-m=10_6Qm m Conductanţă G Admitanţă Y Susceptanţă B Q— L G u l-2m-1t3,2 SI (MKSA) siemens S Conductanţa unui circuit de curent continuu cu rezistenţa de un ohm 1 S=1 Q"1 1 S^10 9 u. CGSem = k2 ^ ^ 9-1011 u.CGSes 109 Conductivi- tate a 1 ■ o— — P l-3m-1t3|2 SI siemens pe metru S/m Conductivitatea unui material isotrop a cărui rezistivitate e de un ohm-metru 1 S/m=1Q 1m 1 1 S/m=10‘60 mm 1 S/m^10'nu. CGSem 1 9-109u.CGSes 10u Intensitatea cîmpului magnetic H H'dr=dUm L-1! SI (MKSA raţionalizat) amper pe metru (amperspiră pe metru) A/m (A.sp/m) Intensitatea cîmpului magnetic omogen din interiorul unui solenoid drept foarte lung uniform bobinat avînd densitatea lineară de curent a înfăşurării de un amper pe metru de lungime 4 TC 1 A/m=4TcmOe=--00QOe 1A/m-i^u-CGSem neraţionalizat 1 A/m=-^r E, zz 1 1000^ ^12rr107 u. CGSes neraţionalizat MKSA neraţionali- zat milioersted mOe 1 1 mOe= -— A/m 4rc 1 mOe^lO 3 u.CGSem— CGSBi neraţionali- zat (CGSem) oersted Oe 1000 1 Oe=——A/m 4 TC 1 Oe=1 u. CGSem = ^£u. CGSes^3-10lou.CGSes Tabloul VIII. Unităţi de măsură ale mărimilor electrice şi magnetice (continuare)' Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii .de transformare Observaţii Tensiune magnetică Potenţial magnetic Vm Um= • dr U,„=1,NI 1 SI (MKSA raţionalizat) amper (amperspiră) A (A.sp) Tensiunea magnetomotoare a unei spire parcursă de un curent de un amper 1 A.sp=4tc dGb = Gb 1 A.sp— ~ u.CGSem neraţionalizat 1 A.sp^^^12n*109u.CGSes neraţionalizat Tensiune magneto- motoare TI F umm f x Um=4nI,NI 1 MKSA neraţionali- zat decigilbert dGb 1 1 dGb = -— A.sp 4rc 1 dGb^lO'1 u.CGSem neraţionalizat CGSBi neraţionali- zat (CGSem) gilbert Gb 10 1 Gb=10 e,cm= —- A.sp 4tt 1 Gb=1 u.CGSem neraţionalizate 1 Gb= E, zz 3-1010 u.CGSes neraţionalizate Inducţie magnetică B B-dA=d® MT"2!'1 SI (MKSA) tesla T Inducţia magnetică a unui cîmp uniform care determină un flux magnetic de un weber printr-o suprafaţă transversală cu aria de un metru pătrat 1 T=1 V-s/m2=1Wb/m2 1 Ţ=104Gs=104 u.CGSem 1 T^i°- 10'6u.CGSes CGSBi (CGSem) gauss Gs (G) 1 Gs=10~4T 1 Gs= 1 u.CGSem 1 Gs= c,"1 u.CGSes Flux magnetic O L2MT-2rl SI (MKSA) weber Wb Fluxul magnetic care, prin anularea lineară în decurs de o secundă, induce într-o spiră care îl înlănţuie o tensiune electromotoare de un volt 1 Wb=1 V-s 1 Wb=108 Mx=108u.CGSem ^ 108 1 1Wb=T^loou-CGSes CGSBi (CGSem) maxwell Mx 1 Mx = 10“8 Wb 1 Mx=1 u.CGSem ^^u.CGSes Potenţial magnetic j vector A Adr~-Q> LMT 2r1 SI (MKSA) weber pe metru Wb/m 1 Wb/m = 106 Mx/cm = =106 u.CGSem 106 1 1 Wb/m= —- ^ --10’4 u.CGSes 5 3 Inductivitate proprie L Inductivitate mutuală L, M I- * i L2MT'2I'2 SI (MKSA) henry H Inductivitatea unei bobine care are fluxul total de un webercînd e parcursă de un curent de un amper 1 H=1 Wb/A=1 fi • s 1 H=106 M-h 1 H=109 u.CGSem (=„cm‘‘) 109 , 1 H= — ^ --10 u.CGSes ^2 9 Tabloul VIII. Unităţi de măsură ale mărimilor electrice şi magnetice (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimensiunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Permeabilitate magnetică T= 1! iui ta LMT"2I“2 SI (MKSA raţi onalizat) henry pe metru H/m Permeabilitatea magnetică a unui material isotrop în care un cîmp magnetic de un amper pe metru ar determina o inducţie magnetică de un tesla 1 H/m=1 T-m/A t 1 1 H/m= -—u.MKSA nerationali-4tt zat^l-107 u.CGSem 4 TU ■ neraţionalizat= 1 107_1°-13 ~4 ni1 ~ 36 K u.CGSes neraţionalizat N.B.*[x0=1 u.CGSem neraţionalizat =4 Tr-10“7H/m Momentul magnetic (amperian) m m=Ai L2I SI (MKSA) ampermetru pătrat A-m2 Momentul magnetic al unei mici spire parcurse de curent continuu asupra căreia un cîmp magnetic exterior uniform cu inducţia de un tesla ar determina, în vid, exercitarea unui cuplu maxim de un metru-newton 1 A-m2=103Bi-cm2^ ^103 u.CGSem-= £-103^3'1013 Fr-cm2/s = ^•103^3-1013 u.CGSes Magnetizaţie M M= lim ak->qaf L-1! SI (MKSA) amper pe metru A/m 1 A/m=10"3 Bi/cm^ . ^10'3u.CGSem = ^10'3^ ^3-107 Fr/s-cm — ^•1Cr3^3-107 u.CGSes Reluctanţă r ii L-2M-1T2,2 SI (MKSA raţionalizat) amper-spiră pe weber A.sp/Wb Reluctanţa unui circuit magnetic neramificat în care tensiunea magnetică de o amperspiră determină un flux magnetic fascicular de un weber 1 A-sp|Wb=47r u.MKSA neraţionalizat— ^4:r-10"9u.CGSem neraţionalizat Permeanţă A l2mt-2,-2 SI (MKSA raţionalizat) henry H 1 H=1 Wb/A 1 H== 4-109 u,CGSem 4tx neraţionalizat Densitate de energie electromagnetică w .. AIT w“ lim AF-+0 L_1MT"2 SI joule pe metru cub J/na3 1 J/m3=10 erg/cm3 Densitatea fluxului de energie (vectorul Poynting) S .. AP = lim . -j- - - A^trans->0 Ayîtrans MT“3 SI watt pe metru pătrat W/m2 1 W/m2=103 erg/cm2-s Putere activă P Putere instantanee P = UI cos cp L2MT"3 SI watt W 1 W=107 erg/s Putere reactivă Q Q=UI sin l2mt-3 SI var var 1 var=107 u.CGS Putere aparentă S—UI L2MT“3 SI volt-amper VA 1 VA=107 u.CGS Putere deformantă D L2MT“3 SI vad vad 1 vad=107 u.CGS r>=V j2-p2-q2 Tabloul IX. Unităţi de măsură ale mărimilor din Fizica atomică şi nucleară Numirea şi simbolul mărimii Forma de roerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităti Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii 1 .Particule elementare . ■ Masa de repau? a unei particule elementare Masa pe care o are particula elementară într-un sistem de referinţă, faţă de care ea se găseşte în repaus în acel moment M SI kilogram kg Unitate fundamentală în funcţiune de particula elementară la care se referă simbolul, a~ \ ce:-ta va avea indicii j după cum urmează; ; mp pentru proton, ' mn pentru neutron, < me pentru electron, etc. CGS gram g 1 g-10"3 kg în afara sistemelor unitate atomică de masă amu 1 unitate atomică de masă e egală cu 1/16 din masa nu-clidului 8016 (scara fizică) 1 amu»1,65979 X 10“27 kg = -1,65979x10'24 g Energia de repaus a unei particule elementare wa Energia corespunzătoare masei de repaus ii)j —?nQ • Cq c0 e viteza undelor electromagnetice în vid L2mt-2 SI joule J CGS erg erg 1 erg=10"7 J în afara sistemelor electron- volt eV 1 electronvolt e egal cu energia pe care o cotigă un electron care străbate o diferenţă de potenţial de un volt 1 eV^1,60206 x10“l9J Sarcina elementară e Valoarea absolută a sarcinii electronului ?au protonului TI SI coulomb C CGSFr franklin Fr . 1 Fr^3,33563 x 10 10 C în afara sistemelor sarcina elementară e 1 sarcină elementară=1 FIN F e constanta lui Faraday, N e numărul lui Avogadro 1 e^4.80251 x10_l° Fr »1,60206x10"19 C Spinul unei particule elementare s | Valoarea maximă exprimată în unităţi hllrz a proiecţiei momentului cinetic propriu al particulei elementare pe o direcţie fixă Număr pur 2rc h h e constanta lui Planck, fl e constanta raţionalizată a lui Planck Momentul magnetic propriu al unei particule elementare Proiecţia vectorului momentului magnetic al particulei elementare pe direcţia momentului ei cinetic L2I S! amper- metru pătrat A-m2 Momentul magnetic al electronului e îx0~0,92837*10 erg/Gs CGS erg pe gauss erg/Gs erg/Gs=10'3A-m2 In afara sistemelor magneton nuclear t*N txN^5,05038x10“24 erg/Gs magnetonul | lui Bohr {xb^0,92731 x10'2° erg/Gs 2. Nucleu şi atom Număr atomic (număr de ordine) Z Sarcina electrică a nucleului exprimată în unităţi e Număr pur întreg ! Număr de masă (număr nucleonic) A Numărul total de nucleoni din nucleul unui nuclid dat Număr pur întreg Nuclidul e o specie atomică caracterizată printr-un număr atomic Z şi printr-un număr de masă A Tabloul IX. Unităţi de măsură ale mărimilor din Fizică atomică şi nucleară (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Număr de neutroni N Numărul de neutroni din nucleu Număr pur întreg Abundenţa isotopică fi Proporţia exprimată în fracţiuni sau procente de număr de atomi în care se găseşte acel isotop în amestecul natural al isotopilor elementului respectiv Număr pur SI Masa isotopică (masa nucli-dică) M Masa atomului neutru al unui nuclid M kilogram kg CGS gram g în afara sistemelor unitate atomică de masă amu unitate atomică de masă unitate atomică de masă Masa nucleului M M SI kilogram kg CGS gram 8 în afara sistemelor unitate atomică de masă amu unitate atomică de masă unitate atomică de masă Masa atomică ma Media ponderată a maselor nu-clidice M ale isotopilor componenţi ai unui element în funcţiune de abundenţele lor f- în amestecul natural itu/i , , / — 1 AI A = n £// / = 1 n e numărul de isotopi componenţi ai elementului M . si kilogram kg CGS gram g în afara sistemelor unitate atomică de masâ amu unitate atomică de masă unitate atomică de masă Valoarea numerică a mase} atomice exprimată în amu este masa atomică relativă în scara fizică Ma^a atomică relativă M, Raportul dintre masa atomică a unui element şi 1/16 parte din masa atomică a oxigenului natural (scara chimică) Număr pur Pentru a obţine masa atomică relativă în scara fizică se înmulţeşte valoarea ei în scara chimică cu 1,000272 Se numeşte şi greutate atomică Raportul dintre masa atomică a unui element şi unitatea atomică de masă (scara fizică) Număr pur M Defectul de masă AM AM=ZM\^ H \+Nmn-M /1 \ M^H J e masa isotopică a nu- A clidului ^H, M e masa isotopică a nuclidului respectiv, mn e masa de repaus a neutronului, Z e numărul atomic şi N e numărul de neutroni (din nucleu) SI kilogram kg CGS gram g | în afara sistemelor unitate atorrvcă de masă amu unitate atomică de masă i j unitate atom'că de masă Tabloul IX. Unităţi de măsură ale mărimilor din Fizica atomică şi nucleară (continuare) Numirea ci simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Număr de exces de masă A Diferenţa dintre valoarea numerică a masei atomice a nucli-dului respectiv exprimatăîn amu şi numărul său de masă A Număr pur Fracţiune de îngrămădire / 11 Număr pur Energia totală de legătură W Energia corespunzătoare defectului de macă: W—&M • L2MT"2 SI joule J CGS erg erg în afara sistemelor electron- volt eV electron-voit 1 eV^1,60206 X10”19J Spinul nuclear I Valoarea maximă exprimată în unităţi h\1rz a proiecţiei momentului cinetic propriu al nucleului pe o direcţie fixă Număr pur Moment magnetic nuclear Proiecţia vectorului momentului magnetic al nucleului pe direcţia momentului lui cinetic L2I SI amper- metru- pătrat A-m2 CGS erg pe gauss erg/Gs erg pe gauss In afara sistemelor magneton nuclear ^N magneton nuclear 1 {Xf\i^5,05038 X10“24erg/G1 magneto-nul lui Bohr magnetonul lui Bohr 1HB^0,92731 X10"20 erg/Gs 3. Radiaţii şi interacţiunea tor cu substanţa Intensitatea de particule J Numărul de particule care traversează un element de suprafaţă perpendicular pe direcţia fluxului, raportat la acest element de suprafaţă ţi la durata traversării l-2t-1 SI metru la minus doi-secundă la minus unu -2 -1 m -s i i 1 i Se numeşte şi densitatea fluxului de particule CGS centimetru la minus doi-secun-aă la mi-nui unu cm'2,'1 Secţiunea eficace o Raportul dintre numărul de procese de un anumit tip pe unitatea de timp pentru o par-ticulă-ţintă şi intensitatea de particule incidente L2 SI metru pătrat m2 CGS centimetru pătrat cm2 în afara sistemelor barn b 1 bam = 10"24 cm2 1 b-10'24 cm2 Tabloul IX. Unităţi de măsură ale mărimilor din Fizica atomică şi nucleară (continuare) Numirea şi | simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemu! de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Secţiunea eficace macroscopică Produsul secţiunii eficace o prin numărul JV de particule-ţintă pe unitatea de volum L-1 SI metru la minus unu m-1 z CGS centimetru la minus unu cm'1 Parcurs Distanţa' medie pe care o particulă o străbate într-un mediu pînâ la oprire L SI metru m R CGS centimetru cm Parcurs masic Produsul între parcursul R şi densitatea p a mediului respectiv L"2M SI kilogram pe metru pătrat kg/m2 CGS gram pe centimetru pătrat g/cm" Pierdere line-| ară de energie LMT"2 SI joule pe metru J/m Se numeşte şi puterea de oprire lineară E e energia cinetică a particulei, x e distanţa străbătută de particulă pe traiectorie CGS erg pe centimetru erg/cm în afara sistemei or electron-volt pe centimetru eV/cm lonizare lineara Ne Raportul dintre numărul de perechi de ioni AN produşi pe distanţa Ax şi această distanţă Ax L 1 SI metru ia minus unu m"1 CGS centimetru la minus unu cm-1 Distanţa de în-jumătăţire d'i. Distanţa în mediul atenuat pînă la care intensitatea fasciculului L SI metru m Se numeşte şi semigro-sime. Pentru absorpţia exponenţială */,- ~ se reduce la jumătate CGS centimetru cm Distanţa de în-jumătăţire ma- sică Di; , 2 Produsul distanţei de înjumătă-ţire prin densitatea p a mediului respectiv L‘2M SI kilogram pe metru pătrat kg/m2 Se numeşte ş\ strat de semiabsorpţie CGS gram pe centimetru pătrat g/cm2 Coeficient de atenuare linear Inversul distanţei la care intensitatea fasciculului care traver-sea2ă un mediu se reduce la 1/^ L-1 SI metru la minus unu m'1 Acest coeficient se foloseşte în ca7ul atenuării Vel CGS centimetru la minus unu cm"1 exponenţiale Coeficient de atenuare masic '^em Raportul coeficientului de atenuare linear prin densitatea p a mediului L2M'1 SI metru pătrat pe kilogram m2/kg CGS centimetru pătrat pe gram cm2/g Tabloul IX. Unităţi de măsură ale mărimilor din Fizica atomică şi nucleară (continuare) Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii 4. Radioactivitatea' Constanta de dezintegrare * Probabilitatea de dezintegrare a unei particule elementare sau a unui nucleu raportată la un -tate? de timp T'1 SI CGS secundă !a minus unu .-1 Viaţa medie 1 T Intervalul de timp în cursul căruia numărul de nuclee N0 scade în medie la N0/e T SI CGS secundă s 1 T___ în afara oră h e e baza logaritmilor naturali sistemelor zi d an (tropic) at i Timp de îniu-mătăţire Intervalul de timp în cursul căruia se dezintegrează în medie ju- T SI CGS secundă s mătate din numărul particulelor instabile respective In afara oră h sistemelor 7.i d an (tropic) at Activitatea unei surse 4—™ At T-1 SI-CGS secundă la minus unu s'1 j Se numeşte şi viteză de dezintegrare A N e numărul de nudizi radioactivi la timpul t în afara sistemelor curie c 1 curie = 3,7x10l0s"1 j — i 1 curie = 3,7 x 1010 s (exact) Activitate specifică As Raportul dintre activitatea unei surse radioactive şi masa acestei surse ' !— z S! secunda la minus unu-ki log ram la minus unu S 1*kg~i CGS secundă la minus unu-gram la minus unu s 1-g"1 In afara sistemelor curie pe gram c/g I 1 c/g = 3i7x10los'l*g“1 (exact) Tabloul X. Unităţi d3 măsură pentru doze de radiaţii nucleare Numirea şi simbolul mărimii Forma de coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbolul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Doza absorbită D Energia transferată de către radiaţiile ionizante, unităţii de masă a materialului iradiat W D— m L2T'2 în afara sistemelor rad1)2) rad Pe baza sistemului MKSA: doza absorbită de 10"2 J de către 1 kg de material iradiat 1 rad-10’2 J/kg 1) Se foloseşte uzual submultiplul milirad: 1 mrad=10"3 rad. 2) Pentru măsurarea dozei absorbite există în literatura de specialitate unitatea de măsură rep: 1 rep = 0,q3 rad. Această unitate de măsură nu se va mai folosi Pe baza sistemului CGS: doza absorbită de 100 erg de către 1 g de material iradiat 1 rad =100 erg/g Debitul dozei absorbite d Raportul dintre doza absorbită si durata iradierii l2t-3 în afara sistemelor rad pe secundă rad/s Debitul dozei absorbite, la care doza absorbită uniform de către materialul iradiat j e de 1 rad în fi-ecare secundă j 1 rad/s = 10"2 |/kg • s = 100 erg/g • s Tabloul X. Unităţi de măsură pentru doze de radiaţii nucleare (continuare) Numirea şi simbolul mărimi i Forma dc coerenţă sau definiţia mărimii Dimen- siunea Sistemul de unităţi Numirea unităţii de măsură Simbo- lul unităţii de măsură Definiţia unităţii de măsură Relaţii de transformare Observaţii Doza (de ionizare)3 A Sarcina electrică de un semn a perechilor de ioni produşi de către emisiunea corpus-culară asociată4), la echilibru, a unei radiaţii Rontgen sau gamma într-o unitate de masă de aer în condiţii determinate A 771 ' M'1!! în afara sistemelor rontgen3) R Pe baza sistemului MKSA: doza (de ionizare) de radiaţie Ront-gen sau gamma a cărei emisiune corpusculară asociată4) la echilibru produce în 1,293 -10"6 kg de aer (masa a 10’6 m3 de aer curat la temperatura de 0°C şi presiunea de 101 325 N/m“), ioni purtînd sarcina de -y 10~9C de fiecare semn 1 R —3,58 • 10 4 C/kg 3) Mărimile doză (de ionizare) şi debitul dozei (de ionizare). cum şi unităţile de măsură respective R şi R/s se aplică numai radiaţiilor electromagnetice pînă la 3 MeV (Rontgen şi gamma) 4) Emisiunea corpusculară asociată cuprinde electroni produşi prin efectul fotoelectric, efectul Compton şi formarea de perechi Pe baza sistemului CGS Fr: doza (de ionizare) de radiaţie Rontgen sau gamma a cărei emisiune corpusculară asociată4) la echilibru produce în 1,293 -10“3 g de aer (masa a1 cm3 de aer curat la temperatura de O’C şi presiunea de 1,01325 bar), ioni purtînd sarcina de 1 Fr de fiecare semn 103 1 R= T.293 Debitul dozei (de ionizare)3 8 Raportul dintre doza (de ionizare) si durata iradierii A S - —-t M"11 în afara sistemelor rontgen pe secundă3) R/s Debitul dozei (de ionizare) la care doza (de ionizare) produsă uniform e de 1 rontgen în fiecare secundă j 1 R/s —2,58 • 10'4 C/s-kg t'A â r i m i ş i unitâţi pentru măsurarea efecte/o r biologice Eficienţă biologică relativă ri Raportul dintre doza absorbită a radiaţiei de referinţă5) şi doza absorbită a radiaţie atomice considerate, cari produc calitativ şi cantitativ acelaşi efect biologic în ţesutul normal, în aceleaşi condiţii de stare iniţială Număr pur J 5) Radiaţia de referinţă Dentru stabilirea eficienţei biologice relative e radiaţia Rontgen de 200 kV uşor filtrată Doză biologică6) B Doza absorbită evaluată după efectul biologic pe care îl produce B=y]-D l2t-2 în afara sis-temu lui rem6) 1 rem ! | Doza biologică primită (încasată) de un ţesut iradiat cu o radiaţie atomică care are acelaşi efect biologic cu un rad de radiaţie standard 1 rem = 10‘2 J/kg = 100 erg/g 6) Mărimile doză biologică, debitul dozei biologice şi doza biologică integrală, cum şi unităţile de măsură respective rem, rem/s şi rem-g se aplică tuturor radiaţiilor atomice şi se bazează pe măsurarea energiei transferate ţesutului de către aceste radiaţii şi aprecierea efectului lor biologic cu ajutorul efectivităţii biologice relative Debitul dozei biologice6) b Raportul dintre doza biologică ;.i durata iradierii t l2t-2 în afara sistemului rem pe secundă2) rem/s Debitul dozei biologice la care doza biologică primită uniform e de un rem în fiecare secundă 1 rem/s=10~2 J/kg • s = 1G0 erg/g • s Doza biologică integrală6) Doza biologică primită de masa întregului ţesut iradiat B- — m-B l2mt-2 In afara sis-temu lui rem-gram2) rem • g Doza biologică integrală, cînd un ţesut de un gram primeşte o doză biologică de un rem 1 rem-g = 10'5 J = 100 erg Sistem de zăbrele 42 Sistem diferenţial i. ~ de zăbrele. St. cs.: Totalitatea zăbrelelor şi modul în care acestea sînt dispuse într-o grindă cu zăbrele (v. Grinzi cu zăbrele, sub Grindă). După felul zăbrelelor şi după metodele de calcul al eforturilor din bare, grinzile cu zăbrele se clasifică în: Sisteme simple, cari cuprind grinzi cu zăbrele sistem dreptunghiular (fig. I a,b); grinzi cu zăbrele sistem triunghiular (v. fig. / c, d); grinzi cu diagonale în K (v. fig. I e). N ———' 7l A d \/\/\/ A c A II. Grindă cu zăbrele, sistem compus. întreruptă) peste un sistem primitiv. Astfel de grinzi se mai numesc grinzi cu bare suplementare, deşi respectă condiţia b=2n—3, unde b e numărul de bare, iar n e numărul de noduri. Sisteme complexe, diferite de cele simple şi de ceie compuse, cari cuprind grinzi sistem dublu dreptunghiular (v. fig. 11/o); III. Grinzi cu zăbreîe, sisteme complexe. o) sistem dublu dreptunghiular; b) sistem dublu triunghiular; c) cu zăbrele multiple; d) sistem combinat. grinzi sistem dublu triunghiular (v. fig. III b); grinzi cu zăbrele multiple (v. fig. III c); grinzi sistem combinat (v. fig. III d). 2. ~ diferenţial. Te/c.: Circuit electric multipolar, intercalat în echipamentele de telecomunicaţii pe fire, pentru a asigura legătura de la sistemul de telecomunicaţii pe patru ■j o-'rrqpnnn--o i fire, Ia ce! pe două fire, şi invers. Sistemul diferenţial e un octopol (v. fig. /), la care se leagă: la bornele 1 — 1,' linia pe două fire, de impedanţă caracteristică ; la bornele 3—3, echilibrorul (v.), cu impe- 2 ,___, danţa Z3; la bornele 2—2, partea de echipament care asigură trecerea semnalului de telecomunicaţie de la sistemul pe două fire la sistemul pe patru fire, cu impedanţa de intrare egală cuZ2; la bornele 4-4, partea de echipament care asigură trecerea semnalului de telecomunicaţie de la sistemul pe patru fire la sistemul pe două fire, cu impedanţa de ieşire egală cu Z4. Elementul de bază al sistemului îl formează transformatorul diferenţial care, dacă are două înfăşurări, poate fi montat conform fig. II a sau b. Dacă transformatorul diferenţial e I. Sistem diferenţiat. a) de la două la patru fire; b) de Ia patru Ia două fire. I. Grinzi cu zăbrele, sisteme simple. a, b) sistem dreptunghiular; c, d) sistem triunghiular; e) cu diagonale în K. Sisteme compuse (v. fig. 11), cari cuprind grinzi provenite din introducerea unui sistem suplementar (desenat cu linie ll, Sisteme de montare a transformatorului diferenţial. construit spre a avea flux de dispersiune şi pierderi cît mai mici, şi are înfăşurările de impedanţe proprii şi mutuale mult superioare lui Zlt Z2, Z3 şi Z4, dacă se asigură adaptarea impedanţelor Z2 şi Z4, şi daca se ia Zx—Zz (sistem diferenţial echilibrat), sistemul diferenţial permite să se obţină: a) atenuări foarte mari, la trecerea unui semnal de la bornele 4-4 la bornele 2-2, sau invers, cum şi la trecerea unui semnal de la bornele 1-1 la 3-3 sau invers; b) ate- nuări reduse, circa 0,35 N, la trecerea unui semnal de Ia bornele 1-1 ia bornele 2-2 (şi invers); de Ia bornele 1-1 la bornele 4-4 (şi invers); de la bornele 3-3 la bornele 2-2 (şi invers); de la bornele 3-3 la bornele 4-4 (şi invers). în cazul Z^Z3 (echilibrarea e practic suficientă, dar Z2 nu e chiar egal cu Z-^, atenuarea între bornele 2-2 şi 4-4 sau invers e egală cu: ^1+^3 a.,.j = in 2+ In 7 — 7 unde al doilea termen al ecuaţiei se numeşte atenuarea de echilibrare (v. şî Atenuare 2). în condiţiile unei echilibrări perfecte sau ale unei echilibrări practic satisfăcătoare, sistemul diferenţial asigură comunicaţia bilaterală, prin separarea semnalului care trece de la sistemul pe două fire spre sistemul pe patru fire, de semnalul care trece de Ia sistemul pe patru fire spre sistemul pe două fire, eliminînd posibilitatea unor reacţiuni. Sistem diferenţial 43 Sistem diferenţial Sistemele diferenţiale pot fi folosite ca: Elemente terminale (terminoare), pentru separarea căilor de dus şi de întors, la echipamentele de telecomunicaţie multiple, în partea de joasă frecvenţă, spre şi de Ia staţiunea telefonică interurbană, atît în cazul comunicaţiilor pe două fire, cît şi al comunicaţiilor pe patru fire (v. fig. IU a şi b). ///. Sisteme diferenţiale folosite ca elemente terminale, o) la linie de telecomunicaţii pe două fire; b) la linie de telecomunicaţii pe patru fire. Elemente pentru separarea căilor de dus şi de întors la repetoarele terminale şi intermediare, de frecvenţă vocală, la sistemul de comunicaţie pe două fire, cum şi la repetoarele terminale de frecvenţă vocală, în cazul sistemului de comunicaţie pe patru fire (v. fig. IV a şi b). valoare a lui Z2 şi Z4, prin alegerea convenabilă a raportului de transformare al celor două transformatoare diferenţiale; cu două transformatoare diferenţiale cu c'te două înfăşurări, o------ |-/TO]S1P——o- V. Sistem diferenţial cu transformatoare cu trei înfăşurări. VI. Sistem diferenţial cu două transformatoare cu cîte două înfăşurări. cu a doua înfăşurare a acestora secţionată în patru părţi dis- tincte (v. fig. Vii) atît pentru circuitul de emisiune, cît şi pentru cel de recepţie, la ambele transformatoare, să se poată asigura o mai bună echilibrare a sistemului diferenţial ; cu transformatoare diferenţiale cu două înfăşurări, avînd a doua înfăşurare pentru ca prin secţionarea înfăşurărilor VII. Sistem diferenţial cu două transformatoare cu înfăşurare secţionată. secţionată în două părţi inegale, pentru a asigura echilibrarea sistemului chiar în cazul cînd Z1=/=Z3. Principalele operaţii de compensare cari se pot efectua pentru a îmbunătăţi proprietăţile sistemelor diferenţiale sînt următoarele: Introducerea pe ramura spre transmisiune a unui atenuator fix de 0,4***0,5 N, care are rolul de a spori atenuarea de echilibrare şi, prin aceasta, de a z„ reduce reacţiunea pe direcţia 4 la 2; introducerea unor capacităţi C1 şi C2 (v. fig. VIII) egale fiecare cu: V cx= ' Ll J KOOOOOOQOOQQOQi-l R2 adaptarea sistemului diferenţial la bornele 4-4, în raport cu o im pedanţă Z41, dată de: tf viu. Elemente de separare a căilor de dus şi de întors, în partea de înaltă frecvenţă, la echipamentele de telecomunicaţii pe linii de înaltă tensiune, pentru completarea filtrelor direcţionale. După transformatorul diferenţial care se foloseşte, sistemele diferenţiale pot fi realizate: cu transformatoare diferenţiale cu două înfăşurări, avînd a doua înfăşurare împărţită în două părţi egale şi folosind o priză mediană; cu transformatoare diferenţiale cu trei înfăşurări, pentru a asigura simetria în raport cu axa longitudinală (v. fig. V); cu două transformatoare diferenţiale cu cîte două înfăşurări (v. fig. VI), pentru a asigura, simetria în raport cu axa longitudinală, pentru a evita orice- legătură galvanică între cele patru perechi de borne, şi pentru a permite adaptarea impedanţelor, pentru orice Introducerea capacităţilor de compensare. alegerea unui raport de transformare n, dat de 2Z-, în cele de mai sus: L, Z2i+;/i inductanţa înfăşurării întregii înfăşurări) a transformatorului diferenţial; e inductanţa de scăpări, transpusă în partea celei înfăşurări; R e partea reală a impedanţei Z^\ n=N2INlt unde N1 şi N2 sînt numărul de spire ale primei şi ale celei de a doua înfăşurări (a întregii înfăşurări a transformatorului diferenţial); a doua (a L'=n'Lt de a doua Sistem dinamic echivalent 44 Sistem electric rlf r2 sînt rezistenţele ohmice ale primei şj_ ale celei de a doua înfăşurări (ale întregii înfăşurări); Z21=Z2—rx. 1. ~ dinamic echivalent. Mec., Cs.: Sistem convenţional simplificat care poate înlocui un alt sistem real complex, a cărui rezolvare teoretică e cu mult mai complicată. Trecerea de la sistemul real la sistemul convenţional se face utilizînd relaţii de echivalenţă cari au ia bază teoremele fundamentale ale Mecanicii teoretice (teorema variaţiei impulsului, teorema variaţiei momentului cinetic, teorema conservării energiei). Sistemele dinamic echivalente au un cîmp vast de utilizare în problemele de dinamică a construcţiilor. O aplicare concretă şi eficace din punct de vedere practic se poate face în seismologia inginerească. Structurile supuse acţiunii mişcării seismice sînt sisteme cu mai multe grade de libertate pentru cari determinarea directă a răspunsului dinamic e foarte dificilă. în vederea simplificării calculului se poate utiliza un sistem dinamic echivalent cu un singur grad de libertate (sistem monomasic) prin intermediul căruia se poate determina direct răspunsul dinamic. în acest caz se stabilesc reiaţii generale de echivalenţă, în baza cărora se pot calcula coeficienţii de echivalenţă dintre /. Sisteme elastic cu un număr limitat de grade de libertate şi sistemul monomasic, echivalentul său. masa totală a sistemului real şi masa sistemului echivalent, în fig. / e prezentat un sistem elastic cu un număr limitat de grade de libertate şi echivalentul său, sistemul monomasic. Coeficientul numeric ţx, care reprezintă raportul dintre masa echivalentă şi masa totală a sistemului dat, e coeficientu) de echivalenta. în general, la structurile etajate (construcţii civile şi industriale), acest coeficient depinde de rigiditatea dinamică a sistemului, cum şi de numărul de etaje (n). II. Variaţia coeficientului de echivalenţă (fx) în funcţiune de numărul de etaje (//) ale structurii. /A) pentru structuri rigide ; B) pentru structuri semirigide ; C) pentru structuri flexibile. Folosirea sistemelor dinamic echivalente în seismologia inginerească constituie o preocupare a celor ce studiază această problemă. In fig. II e reprezentată grafic variaţia coeficientului de echivalenţă (jjl) în funcţiune de numărul de etaje ale structuri i (n) şi de rigiditatea dinamică a acesteia. 2. ~ director de automatizare. Tehn.: Sistem tehnic montat între mecanismul de antrenare şi mecanismul organic al unei maşini de lucru automate, şi prin care se realizează automatizarea maşinii. Sistemul director de automatizare e constituit din elemente rigide, flexibile, fluide sau combinate. El poate fi un mecanism cu acţiune simplă sau combinată, ori un mecanism director-regulator; mecanismele pot acţiona direct sau de la distanţă (prin pîrghii, cabluri, transmisiune pneumatică, transmisiune hidraulică, transmisiune electrică cu sau fără conducte). Mecanismul cu acţiune simplă e consti-tuit din elemente rigide, flexibile sau fluide, asamblate prin cupluri cinematice. Aceste mecanisme pot fi plane sau spaţiale (de ex.: mecanism bielă-manivelă, mecanism bielă-excentric, mecanism culisă-manivelă, cu came, etc.).—Mecanismul cu acţiune combinată eun ansamblu de mecanisme (de ex. mecanism bielă-manivelă, combinat cu un mecanism cu camă) care execută, în mod ciclic, mai multe mişcări într-o ordine stabilită în prealabil. Unele dintre aceste mecanisme se folosesc numai pentru întrerupere, în care caz se numesc întreruptoare (v.). — Mecanismul cu acţiune simplă şi cel cu acţiune combinată sînt sisteme directoare de automatizare, fără control automat, cari execută mişcările în mod ciclic, fără a fi influenţate de faptul că sînt satisfăcute sau nu toate condiţiile de bună funcţionare a maşinii (de ex. o maşină de cusut automată execută toate mişcările necesare pentru cusut, indiferent dacă maşina e sau nu e alimentată cu aţă). Mecanismul d i r e c t o r-r e g u l a t o r e un sistem cu control automat, care lucrează sub acţiunea unor stări incidentale (de ex. prin variaţia temperaturii, a presiunii, a cantităţii de lichid sau de gaze, a nivelului de lichid, a turaţiei, etc.), în opoziţie cu mecanismele cari lucrează pe baza unei corelaţii stabilite în prealabil (de ex. profilul unei came). Acest sistem director cuprinde trei părţi distincte: organul sensibil de sezisare (sezisorul), organul comandat şi organul de transmisiune, care leagă primele două organe. O caracteristică a mecanismului director-regulator consistă în faptul ca, prin varietatea combinaţiilor efectuate de organul de transmisiune, se pot realiza cele mai variate funcţiuni de automatizare, cu dispozitive de sezisare şi comandă constituite din piese simple şi de tipuri puţin numeroase. Cînd sezisorul nu are energie suficientă sau cînd e acţionat de o forţă insuficientă pentru acţionarea organului comandat al regulatorului, se intercalează un organ de amplificare (amplificat' r). Amplificatorul comandă o sursă locală de energie al cărei flux de energie urmăreşte fidel variaţiile procentuale ale fluxului de energie primite. Cele mai frecvente amplificatoare sînt servomotoarele hidraulice sau amplificatoarele cu tuburi electronice. 3. ~ dispers. Chim. fiz. V. Dispers, sistem — . 4. ~ elastic.St. cs.: Construcţie sau element de construcţie constituite din bare cari se deformează în domeniul elastic. Sub acţiunea sarcinilor exterioare, cînd acestea nu au depăşit o anumită limită, un element de construcţie e în .echilibru sub o formă deformată, numită formă de echilibru elastic. La îndepărtarea sarcinilor, elementul revine la poziţia iniţială. Dacă-elementul nu mai revine la poziţia iniţială după îndepărtarea sarcinilor, rămînînd deci cu o deformaţie permanentă, eforturile unitare din barele sistemului au depăşit limita de elasticitate a materialului respectiv, adică solicitarea a fost în domeniul elastic-plastic sau în domeniul plastic. s. ~ electric. E/t.: Sistem de circuite electrice (v.). Se deosebesc sisteme de curent continuu şi sisteme de curent alternativ (v. şi Distribuţie electrică 2). Sistem eiectroehergetîc 45 Sistem energetic i. ~ eîectrcenergetic. H/t.; Partea electrică a unui sistem energetic (v.) compusă din generatoarele electrice (v.)f staţiunile electrice (v.), posturile de transformare (v.) şi receptoarele electrice, legate între ele prin reţele electrice (v.). Comportarea, în totalitatea lui, a ansamblului constituind sistemul electroenergetic, deşi dependentă de modul de funcţionare a fiecăreia dintre părţile sale componente, prezintă probleme specifice pentru a căror rezolvare a necesară o conducere operativă efectuată prin dispeceri: generali, pentru întregul sistem, şi zonali, pentru porţiuni ale sistemului, cari iau măsurile necesare generale sau zonale, reclamate de exploatare. Funcţionarea sistemelor energetice trebuie să fie astfel proiectată şi condusă, încît să se asigure furnisarea continuă a energiei electromagnetice la tensiunea şi la frecvenţa necesare în condiţii cît mai economice, cu o circulaţie optimă a energiei electromagnetice în reţele. Furnisarea continuă a energiei electromagnetice consumatorilor dintr-un sistem electroenergetic e periclitată cel mai frecvent de următoarele defectări: scurt-circuite (v.), supratensiuni (v.) şi pierderi de stabilitate (v. Stabilitatea unui sistem electroenergetic). Pentru asigurarea continuităţii alimentării cu energie electromagnetică se folosesc în principal: mijloace de protecţie prin relee (v. Protecţie prin relee, sub Protecţia instalaţiilor electrice); anclanşarea automată a rezervei; reanclanşarea automată rapidă a întreruptoarelor, etc. Obţinerea valorilor necesare ale parametrilor funcţionali, necesită adoptarea de reglări automate. Dintre reglările automate adoptate într-un sistem electroenergetic, unele au efecte limitate, menţinînd constanţi unu sau mai mulţi parametri. Astfel, reglarea automată a cazanelor menţine constante temperatura şi presiunea aburului într-un punct al fluxului de abur, independent de debitul de abur. Acţiunile de reglare cu efect mai larg în sistem sînt: reglarea automată a tensiunii şi a puterii reactive şi reglarea automată a frecvenţei şi a puterii active. Funcţionarea unui sistem electroenergetic în condiţiile cele mai economice impune ca valorile parametrilor supuşi reglării automate să fie menţinute în astfel de zone încît pe ansamblu, rezultatele să fie optime. Cerinţele economice devin mai imperative prin adoptarea, în sistemele electroenergetice de agregate generatoare de puteri unitare, din ce în ce mai mari şi prin producerea combinată atît a energiei electromagnetice, cîtşi acăldurii, în centrale termoelectrice de termificare. Criteriile de economicitate ale sistemelor electroener-getice pot fi consumul minim de combustibil sau costul minim al energiei distribuite. Funcţionarea unui sistem electroenergetic în condiţii de optim economic impune adoptarea unei automatizări complexe. Determinarea unei anumite circulaţii a energiei electromagnetice în sistemele electroenergetice impune instalarea unor mijloace de reglare în special în reţelele de transport buclate. Buclareaunei reţelede înaltă tensiune (v. fig. /) într-un punct oarecare, de exemplu D, e posibilă numai dacă tensiunea în acel punct, urmînd orice ramură a buclei, e aceeaşi, ca modul şi fază. Dacă bucla (v. fig. II) e deschisă, de exemplu, între Ax şi A2, tensiunile celor două puncte sînt în general diferite, ca modul şi fază, prezentînd o diferenţă vectorială (v. fig. II), care se poate descompune în două componente, dintre cari una în fază AV\ \RIg+XIr II. Tensiunile în punctele Alt A2, B, C şi D ale reţelei buclate din fig. /. cu tensiunea în A2şi alta în cuadratură, şi pot fi considerate componentele unei surse de energie electromagnetică E inseriate între A1 şi A2, Această ipoteză permite să se determine curenţii în buclă, după închiderea ei, prin însumarea curenţilor dinaintea buclării şi a curenţilor datoriţi tensiunii electromotoare fictive E, şi anume: într-o reţea electrică buclată, a cărei reactanţă e preponderentă faţă de rezistenţă, curentul activ printr-un punct al buclei e compus din însumarea curentului activ înainte de buclare cu un curent activ proporţional cu componenta în cuadratură a tensiunii care ar apărea la deschiderea buclei în acel punct, iar curentul reactiv e compus din însumarea curentului reactiv dinainte de buclare cu un curent reactiv proporţional cu componenta în fază a acestei tensiuni. Prin variaţia excitaţiei generatoarelor sincrone şi a admi-siunii motoarelor de acţionare a acestora, în centralele sistemului, se pot modifica puterile totale active şi reactive debitate, însă nu se poate modifica repartiţia puterilor active şi reactive pe ramurile buclei. Acest rezultat se poate obţine numai prin aplicarea într-un punct al reţelei buclate, cu reactanţă predominantă, a unei tensiuni reglabile, în fază sau în cuadratură cu tensiunea din acel pune . Operaţia se poate efectua cu regulatoare de inducţie, cu transformatoare special construite, permiţînd obţinerea unei tensiuni în cuadratură, cu transformatoare avînd raportul de transformare variabil sub sarcină. Cel mai frecvent, datorită măsurilor luate, descrise mai înainte, transitul de putere reactivă prin linii de transport e foarte mic, astfel încît pentru reţele buclate problemele de circulaţie a puterilor se referă, în special la puterile active. 2. ~ electromagnetic. Fiz., Bit.: Sistem fizic constituit din cîmpul electromagnetic şi corpurile cu cari interacţionează dintr-o anumită regiune din spaţiu şi considerat din punctul de vedere al proprietăţilor electrice şi magnetice. 3. ~ energetic. Energ.; Ansamblul instalaţiilor electromecanice, organizat unitar, în scopul producerii, al transportului şi al distribuţiei energiei electromagnetice de pe un anumit teritoriu. Din ce în ce mai mult se urmăreşte ca sistemele energetice să producă şi să distribuie şi căldură prin centrale de termificare; spre deosebire, însă, de energia electromagnetică, căldura e transmisă la distanţe relativ mici. Teritoriul unui sistem poate fi mai puţin sau mai mult întins, coincizînd, eventual, cu întregul teritoriu al unei ţări, cu tendinţa de a se constitui sisteme cari să cuprindă chiar teritoriul mai multor ţări. Sistemele energetice sînt vaste ansambluri tehnice, constituite, în principal, din centrale termoelectrice, uzine hidroelectrice, reţele electrice şi reţele de termificare. într-un sistem energetic, sursele producătoare de energie electromagnetică sînt interconectate (v. Interconectarea sistemelor electroenergetice), în scopul obţinerii unor condiţii de funcţionare cît mai sigure, mai bune şi mai economice. Ansamblul părţilor electrice ale unui sistem energetic, legate între ele, constituie sistemul electroenergetic (v.) al acestuia. Sistem energetic 46 Sistem energetic Faţă de căzu! alimentării distincte a fiecărui consumator sau a unui grup.de consumatori de la o centraiă sau de la cîteva centrale, organizarea în sistem cît mai cuprinzător prezintă următoarele avantaje principale: resursele energetice de cari se dispune sînt folosite în comun în condiţiile cele mai convenabile; rezerva necesară fiind unică e mai mică; utilizarea puterii totale instalate e maximă, datorită egalizării sarcinii, prin însumarea sarcinilor decalate în timp ale unui mare număr de consumatori (decalajul putînd proveni din felul diferit al utilizărilor, din diferenţa de fusuri orare, etc.), posibilitate de aplicare riguroasă şi pe scară mare a măsurilor de standardizare sau de normalizare, posibilitatea ca prin studii unitare să se soluţioneze în modul cel mai adecvat problemele ştiinţifice şi tehnice pe cari le pun producerea, transportul şi distribuirea energiei electrice, etc. Datorită creşterii foarte rapide a consumului de energie electromagnetică, sistemele energetice se caracterizează printr-o dezvoltare continuă, în principal prin construirea de centrale din ce în ce mai puternice şi de linii de transport la tensiuni foarte înalte. Constituirea şi dezvoltarea unui sistem energetic impune: determinarea de balanţe ale puterilor active şi reactive, cum şi ale debitelor de căldură pe ansamblu şi parţial (atît pentru condiţiile de funcţionare imediate, cît şi pentru condiţiile de dezvoltare în perspectivă), stabilirea surselor de energie şi de căldură optime (în ce priveşte amplasarea, puterea, debitul, caracteristicile tehnice şi economice), prevederea de măsuri pentru obţinerea siguranţei în funcţionare, a unor condiţii satisfăcătoare de furnisare a energiei şi a căldurii, cum şi a unor indici economici optimi, determinarea funcţiunilor centralelor termoelectrice şi ale uzinelor hidroelectrice. Centralele termoelectrice au un rol foarte important în sistemele energetice. Utilizarea de agregate cu puteri unitare foarte mari conduce la reducerea investiţiilor specifice, la accelerarea ritmului de creştere a puterii instalate, la mărirea randamentului centralelor, la reducerea necesarului de personal; în consecinţă se reduce sensibil costul energiei. Mărirea puterii unitare e limitată de considerentele de siguranţă în exploatare, astfel încît la căderea unui grup de mare putere să nu se producă un şoc periculos în sistem şi grupurile rămase să poată prelua sarcina. Pentru grupurile de bază nou instalate se recomandă o putere de4-**7% din puterea sistemului. Întrucît centralele termoelectrice reclamă un efort de investiţii mai mic şi se pot construi mai repede decît uzinele hidroelectrice, ele se dezvoltă cu prioritate. Puterea de bază e furnisată, în special, de centralele de termificare, de centralele termoelectrice cu condensaţie de mare putere şi de centralele hidroelectrice pe firul apei. Puterea de vîrf e furnisată de centrale electrice cu turbine cu gaze şi de centrale hidroelectrice cu acumulare. Pentru semivîrf se pot folosi şi centralele termoelectrice cu condensaţie de putere mică şi mijlocie, în care scop se studiază construirea de căldări şi de turbine cu pornire rapidă; astfel, prin folosirea de turbine rad ia le, tip Ljungstrom, şi de cazane cu trecere directă, s-au obţinut blocuri cu putere unitară pînă la 275 MW, cari pot porni de la rece în 100 de minute. Alte centrale, cu scheme combinate abur-gaze, cu turbine de aer cald, cu generator de gaze cu pistoane libere, nu prezintă încă interes deosebit pentru sistemele energetice. Centralele termoelectrice cu condensaţie (CTE) sînt, în general, echipate cu agregate de puteri unitare foarte mari, tinzîndu-se spre unităţi de 1000 MW. (Cele mai mari puteri unitare instalate au fost: 150 MW în 1952; 325 MW în 1958; 500 MW în 1961 ; 650 MW în 1962; 950 MW în 1964.) Dificultăţile la mărirea puterii unitare apar la cazan şi la generatorul electric; la turbină, prin construcţia pe mai multe linii de arbori şi, eventual, prin micşorarea turaţiei, se pot realiza puteri unitare practic ilimitate. Unităţile peste 300 MW se construiesc, în prezent, cu două linii de arbori, însă această limită e în continuă creştere, urmînd să se realizeze şi unităţi de 500 MW cu o singură Iinie de arbori. Mărirea puterii unitare şi ameliorarea randamentului conduc la mărirea parametrilor aburului (presiunea şi temperatura), la folosirea uneia sau chiar a două supraîncălziri repetate, la un circuit regenerativ cît mai dezvoltat, procedee cari măresc, însă, preţul de cost al instalaţiei. Mărirea temperaturii ridică problema materialelor speciale: pentru temperaturi în metal (pentru cazan, temperatura în metal e cu circa 30---400 mai înaltă decît temperatura aburului) între 570 şi 600° sînt necesare oţeluri perIi-tice superaliate, iar peste 600°, oţel austenitic. La turbină, folosirea răcirii cu abur permite să se limiteze folosirea oţelurilor superaliate sau austenitice excluziv la palete. La cazan, răcirea supraîncălzitorului fiind imposibilă, sînt necesare oţeluri superaliate pentru temperaturi peste 540° şi oţeluri austenitice pentru temperaturi peste 570°; piesele de oţel austenitic sînt însă de 4***5 ori mai costisitoare decît piesele de oţeluri slab aliate. Costul mare al diferitelor procedee de ameliorare a randamentului, în specia! dificultăţile produse de temperaturile foarte înalte, au făcut să se limiteze deocamdată temperatura aburului la 570°, presiunea la 140---250 ata, preîncălzirea regenerativă la circa 260° şi numărul prizelor turbinelor la 7 sau 8; se folosesc, însă, curent, instalaţiile cu una sau două supraîncălziri intermediare. în aceste condiţii, consumul specific al centralei s-a putut reduce pînă la 2120 kcal/kWh, iar consumul specific al ciclului termic, pînă la circa 1800 kcal/kWh. Se construiesc centrale termoelectrice cu condensaţie pînă la 2400 MW, însă majoritatea lor rămîn sub 1500 MW, deoarece concentrarea puterilor foarte mari ridică probleme dificile în aprovizionarea cu combustibil, cu apă de răcire şi în ce priveşte transportul energiei electromagnetice. Centralele electrice de termificare (CET) măresc economicitatea prin folosirea căldurii reziduale în scopuri de încălzire (industrială sau urbană), gradul de utilizare al căldurii putînd ajunge pînă la 85%. Indicele de termificare, mărime caracteristică definită de raportul între cantitatea de energie obţinută şi cantitatea de căldură livrată consumatorilor [kWh/Gcal], creşte cu cît parametrii aburului viu sînt mai înalţi şi cu cît presiunea aburului folosit în termificare e mai joasă (v. tabloul). D . •• , , • • ( presiunea, ata Parametru aburului viu { rL„ or V temperatura, C 35 435 90 535 130 565 Presiunea la termificare, ata 1,2 8 J 0,7 8 | 1,2 0,7 Indicele de termificare, kWh/Gcal 310 250 1480 340 |560 640 în centralele electrice de termificare se pot folosi turbine cu contrapresiune sau turbine cu prize reglabile. Turbinele cu contrapresiune sînt mai economice, însă funcţionarea lor e condiţionată de existenţa consumului de căldură; deci ele sînt recomandabile în cazul unui consum continuu de căldură şi cînd apariţia consumului de căldură e certă la data terminării construirii centralelor. S-au construit grupuri cu contrapresiune pînă la puterea de 50 MW. Turbinele cu prize reglabile sînt mai costisitoare, au un randament mai mic şi conduc la o pierdere de căldură reziduală în condensator, însă pot produce energie independent de cererea de căldură. Turbinele de termificare de putere mare sînt obişnuit cu priză reglabilă, pentru a putea satisface necesităţile sistemului energetic, indiferent de consumul de căldură. S-au construit grupuri cu prize reglabile pînă la 250 MW. Din considerente economice, în reţelele de termificare vîrful de căldură e furnisat de instalaţii puţin costisitoare: cazane de apă fierbinte în cazul termificării urbane sau cazane de abur de joasă presiune în cazul termificării industriale, astfel de instalaţii puţin costisitoare servind şi ca rezervă. Sistem etalon de lucru 47 Sistem macanic Centralele electrice cu turbine cu gaze au început să aibă un rol important ca centrale de vîrf în sistemele puternice şi ca centrale de bază sau de semibază în sistemele puţin dezvoltate. Se deosebesc: instalaţii de tip greu, cu randament relativ mare, cuplate adeseori şi cu instalaţii de termificare şi destinate funcţionării în regim de bază, sau de semibază; instalaţii de tip uşor, cu randament mic, însă cu investiţie redusă, destinate preluării vîrfurilor. Instalaţiile de tip greu sînt construite, obişnuit, cu mai multe trepte, cu răcire şi cu încălzire intermediară, cu recuperare de căldură. Instalaţiile de tip uşor sînt fără recuperare de căldură, într-o singură treaptă de compresiune şi destindere, adeseori provenind din transformarea turbomotoarelor cu reacţiune. Instalaţiile de turbine cu gaze pornesc rapid (6***15 minute, la instalaţiile fără recuperare, şi 20---30 minute, la instalaţiile cu recuperare de căldură), însă randamentul lor variază foarte mult cu sarcina; de aceea ele trebuie să lucreze cu sarcină constantă, fiind oprite la dispariţia vîrfului de sarcină. în prezent se utilizează temperaturi de 650°, ia instalaţiile cu păcură, şi de 750---8270, la instalaţiile cu gaze naturale sau cu motorină. Consumul specific de căldură e de peste 2550 kcal/kWh, la instalaţiile cu recuperare, şi de peste 3200 kcal/kWh, Ia instalaţiile fără recuperare. Prin folosirea răcirii cu apă a turbinei se va putea mări temperatura chiar la 1500°, putîndu-se coborî consumul la 1500 kcal/kWh. S-au realizat unităţi de 50 MW şi sînt în curs de proiectare sau de construcţie grupuri pînă la 200 MW. Centralele cu turbine cu gaze pot fi automatizate şi comandate de la distanţă. Folosirea instalaţiilor de turbine cu gaze în termificare măreşte gradul de utilizare al căldurii pînă la 75%. Instalaţia e economică, în special, la sarcini termice relativ mici; la sarcină termică mare se reduce folosirea recuperatorului de căldură, ceea ce scade economicitatea instalaţiei. Indicele de termificare e mai mare decît la instalaţiile cu abur, putînd atinge 800-•-2000 kWh/Gcal. Pentru mărirea randamentului se studiază şi instalaţii combinate abur-gaze, cari permit realizarea unui spor de randament de 4---20%, sporui crescînd în cazul cînd se ameliorează o instalaţie cu randament mic, cu funcţionarea după diferite scheme: cu folosirea căldurii gazelor evacuate din turbină pentru producerea aburului într-un cazan recuperator; cu folosirea gazelor evacuate din turbină drept comburant în focarul unui cazan; cu folosirea de focare cu ardere sub presiune; cu turbine cu gaze de foarte înaltă temperatură, răcite cu apă care fierbe, aburul obţinut destinzîndu-se apoi într-o turbină cu abur. în prezent se folosesc numai instalaţii de primele două tipuri; instalaţiile de ultimele două tipuri conduc la o economicitate superioară, însă apar dificultăţi constructive cari nu sînt încă rezolvate. Centralele electrice cu turbine de aer cald, ca şi centralele electrice cu generator de gaze cu pistoane libere, se construiesc numai pentru puteri relativ mici (sub 30 MW), nefiind interesante decît pentru sistemele slab dezvoltate. 1. ~ etalon de lucru. Te/c.: Sistem telefonic de referinţă secundar, format dintr-o anumită combinaţie de aparate telefonice, linii de abonaţi şi circuite de alimentare conectate printr-un trunchi variabil fără distorsiune — folosit în condiţii specifice, pentru a determina, prin comparaţie, calitatea transmisiunii altor sisteme telefonice şi a altor părţi componente. 2. ~ fizic. Fiz.: Sistem constituit din corpuri şi din cîmpuri, considerat din punctul de vedere al proprietăţi lor sale fizice. Un sistem fizic e o porţiune mărginită şi univoc definită de materie, izolată sau în nteracţiune cu altele. Un sistem fizic în care se produc numai interacţiuni prin forţe conservative se numeşte sistem fizic conservativ. Cînd se produc şi interacţiuni prin forţe neconservative, sistemul fizic e neconservativ. Dacă sistemul fizic e considerat şi din punctul de vedere al proprietăţi lor chimice, el se numeşte sistem fizicochimic. Studiul unui sistem fizic consistă esenţial în stabilirea ecuaţiilor diferenţiale ale sistemului, prin aplicarea legilor corespunzătoare ale Fizicii, şi în stabilirea comportării sistemului pe baza ecuaţiilor stabilite. După forma ecuaţiilor, se deosebesc sisteme lineare şi nelineare. Sistemele lineare, caracterizate prin ecuaţii lineare cu coeficienţi constanţi sau variabili în timp, au proprietăţi de omogeneitate (proporţionalitate între cauze şi efecte) şi de aditivitate (cauzele însumează efectele). în realitate nu există sisteme riguros lineare dar în general se poate obţine linearizare prin: neglijarea efectului unor fenomene discontinue, înlocuirea funcţiunilor continue de o variabilă oarecare prin primul termen al dezvoltării respective în serie şi neglijarea celorlalţi termeni, admiterea ipotezei că răspunsul sistemului la acţiunea mai multor mărimi de intrare reprezintă suma răspunsurilor sistemului la fiecare mărime de intrare în parte, etc. Nelinearităţile unui sistem fizic sînt de două feluri: accidentale şi esenţiale. Nelinearităţile accidentale se întîlnesc la diferitele părţi componente ale sistemului: traductor, amplificator, organul de execuţie, sistemul automatizat, etc. De exemplu, la traductor nelinearităţile accidentale se ivesc sub forma: unei caracteristici curbe, unei zone de insensibilitate (prag) sau unei saturaţii; mai pot apare nel inearităţi prin transformarea mărimii măsurate în mărime de altă natură, etc. Amplificatorul electronic prezintă un efect de curbură şi un efect de saturaţie, fenomene cari determină o funcţionare nelineară. — Nelinearităţile esenţiale sînt introduse în mod voit pentru a obţine anumite efecte, cum de exemplu e nelinearitatea introdusă prin folosirea unui releu care prezintă numai două poziţii staţionare. 3. ~ fizicochimic. Chim. fiz. V, sub Sistem fizic. 4. ^ geologic. Stratigr., Geol.: Subdiviziune stratigrafică de al doilea ordin, în spaţiu, corespunzînd în timp perioadei (v. sub Geologice, diviziuni şi sub Etaj 8). 5. /x/ hidrografic. Hidr.: Totalitatea zonelor mai joase ale suprafeţei unui basin hidrografic (v.) în cari se produc concentrarea şi scurgerea apelor superficiale şi ale celor subterane ieşite la zi. Se formează prin unirea succesivă a unor cursuri de apă al căror basin de recepţie şi de debit e tot mai important din spre amonte spre aval. Sistemul hidrografic cuprinde atît apele curgătoare cît şi apele stătătoare, permanente, semipermanente (cari seacă o dată la cîţiva ani) şi intermitente (cari seacă în fiecare an). Concentrarea iniţială a scurgerii superficiale a unei reţele hidrografice se face în rîpe (v.) şi în ravene (v.) cu basine hidrografice sub 0,5 km, apele acestora concentrîndu-se apoi în viroage (v.), cînd panta e mai lină şi basinui împădurit şi în torenţi (v.), în cazul basinelor despădurite şi al pantelor mari, cu basine de recepţie pînă la 5***10 km2. Concentrarea iniţială a scurgerii apelor subterane ieşite la zi se face în pîraie (v.). Rîpele, viroagele şi torenţii au, în general, scurgeri intermitente, iar pîraiele au scurgere permanentă sau semiperma-nentă. Unirea mai multor pîraie, viroage sau torenţi, formează un rîu de ordinul I, cu scurgere, de obicei permanentă. Unirea a două sau a mai multor rîuri de ordinul I formează un rîu de ordinul II, etc. 6. ~ inerţial. F/z., Mec.: Sin. Referenţial inerţial (v. Inerţial, referenţial ^), Sistem de referinţă inerţial. 7. ^ mecanic. Fiz., Mec.: Sistem fizic constituit din corpuri şi considerat din punctul de vedere al proprietăţilor mecanice. Pentru transformări isoterme şi în măsura în care forţele cari acţionează asupra corpurilor pot fi încadrate în concepţia de acţiune la distanţă şi depinde numai de mărimi de stare geometrice-mecanice, orice sistem de corpuri poate fi studiat Sistem optic 48 Sistem portant ca un sistem mecanic şi anume ca un sistem de puncte materiale (v.), care e cel mai simplu model al acestor sisteme. 1. ~ optic. Fiz.: Ansamblu organic de dioptri şi de oglinzi, numai de dioptri sau numai de oglinzi. Dacă dioptrii şi oglinzile cari constituie sistemul optic au centrele pe o aceeaşi axă (sau, în cazul dioptrilor plani şi al oglinzilor plane, dacă sînt perpendiculari pe această axă), sistemul optic se numeşte sistem centrat. Un sistem centrat desparte două regiuni ale spaţiului, cari pot avea, fie acelaşi indice de refracţie, fie indici de refracţie diferiţi. Un sistem centrat e caracterizat prin cele două focare şi prin cele două puncte principale ale sale. Se numesc focare cele două puncte ale axei, în cari se întîlnesc razele emergente corespunzătoare razelor fiecăruia dintre cele două fascicule de raze paralele incidente pe sistem din cele două regiuni ale spaţiului. Se numesc puncte principale cele două puncte în cari axa sistemului înţeapă cele două plane principale, adică cele două plane locuri geometrice ale punctelor de întîlnire ale prelungirilor razelor incidente pe sistem cu prelungirile razelor emergente corespunzătoare. La unele probleme sînt folosite şi planele antiprincipale, simetricele planelor principale în raport cu focarele. Punctele în cari planele antiprincipale sînt înţepate de axa sistemului se numesc puncte antiprincipale. Se numesc puncte nodale două puncte de pe axa sistemului, caracterizate prin faptul că razei incidente care trece prin unul dintre punctele nodale îi corespunde o raza emergentă, paralelă cu cea incidenţă, care trece prin celălalt punct nodal. Imaginea unui punct Plt situat în una dintre cele două regiuni despărţite prin sistemul centrat, se obţine, în principiu, din imaginile punctului obţinute succesiv, în diferiţi dioptri sau în diferite oglinzi cari constituie sistemul. Ultima imagine, P2, obţinută, reprezintă imaginea punctului Px, în întregul sistem. Pentru ca un sistem centrat să fie stigmatic e, deci, necesar şi suficient ca fiecare dintre dioptrii şi dintre oglinzile sistemului să fie stigmatici pentru punctele-obiect succesive, ceea ce, în general, se obţine cu dioptri şi cu oglinzi cu deschidere mică. Pentru construirea imaginilor într-un sistem centrat nu e necesar să se cunoască întreaga structură a sistemului, ci numai poziţia focarelor şi a punctelor p S, ^ principale (v. fig.). --------■—rt-“ Dacă^>lf respectiv^, sînt distanţa de la planul principal o-biect Iii la obiect, respectiv de la planul principal-imagine ITL la imagine, iar flt respectiv /2, distanţele de la cele două plane la focarul-obiect Fv respectiv la focaru I-imagine F2, formula de poziţie a unui sistem centrat, adică formula care dă legătura între plt fx şi /2 e 2 Formarea imaginii unui punct într-un sistem centrat convergent. S1( S8) dioptri cari limitează sistemul; Flt F2) focare; ni( n2) plane principale; Hlt Ha) puncte principale; PJ punct obiect; P2) punct-imagine. 11 + ZL : Pl P2 = 1. Uneori, poziţia obiectului, respectiv a imaginii e caracterizată prin distanţele zlt respectiv z2, la planele focale res-pective,^adică la planele perpendiculare pe axă, în cele două focare. în acest caz, formula de poziţie a sistemului centrat e: ¥2=/l/2' 2. ~ ordonat. Mat. V. Mulţime ordonată, sub Mulţime, şi Structură de ordine, sub Structură 1. 3. ~ plan de puncte materiale. Mec.: Sistem de puncte materiale (v.) ale cărui puncte sînt dispuse toate în acelaşi plan sau sînt situate la distanţe neglijabil de mici de planul sistemului. Exemplu: plăcile plane, a căror grosime e foarte mică în raport cu celelalte două dimensiuni. 4. ~ portant. 1. Cs.: Ansamblul elementelor de construcţie (grinzi, stîlpi, plăci) care susţine o construcţie (de ex. turnul unui castel de apă, care susţine rezervorul) sau un element de construcţie (de ex. tablierul unui pod, care susţine platelajul) ori care constituie partea de rezistenţă a unei construcţii. Din punctul de vedere al determinării statice, se deosebesc: sisteme portante static determinate şi sisteme portante static nedeterminate. Din punctul de vedere al modului de alcătuire, se deosebesc: sisteme portante cu ziduri, sisteme portante cu grinzi, sisteme portante cu grinzi şi stîlpi, sisteme portante cu zăbrele, sisteme portante reticulare, sisteme portante cu cadre, sisteme portante cu diafragme şi sisteme por- . tante cu plăci subţiri. Alegerea sistemului portant al unei construcţii depinde de felul acesteia şi de încărcările pe cari trebuie să le preia. Prezintă importanţă deosebită modul de alcătuire a sistemelor portante pentru construcţiile situate în regiuni seismice, în special pentru clădiri înalte, pentru a asigura preluarea forţelor seismice (construcţii antiseismice). La clădirile cu sistem portant de zidărie, pentru preluarea forţelor seismice se folosesc centuri antiseismice (v. sub Centură 3), sîmburi de beton armat înglobaţi în zidărie, planşee de beton armat, cari realizează legătura orizontală dintre pereţi, sau se execută pereţii din zidărie armată (v.). La clădirile cu schelet, forţele seismice sînt preluate de sisteme de contravîntuiri verticale sau de diafragme de beton armat. La clădirile cu sistem portant cu diafragme, unele dintre acestea sînt alcătuite şi dimensionate astfel, încît sa preia şi forţele seismice. V. şî sub Acţiunea cutremurelor, Cutremur de pămînt, Schelet de clădire. 5. ~ portant. l.Av.: Totalitatea organelor de sustentaţie ale unei aeronave, asupra cărora se exercită forţa portantă, numită şi portanţă sau forţă de sustentaţie. La aeronave, sistemul portant poate fi constituit din aripi sau din elice portante, iar la unele aerovehicule, sistemul portant e însuşi corpul acestora. Aripa serveşte numai la sustentaţie, pe cînd rotorul (numit şi elice portantă) serveşte fie la sustentaţie (deex. laautogiră), fie la sustentaţie şi la producerea forţei de tracţiune (de ex. la elicoptere). * Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: sistem portant imobil, cum e aripa solidarizată cu corpul aeronavelor, de exemplu la avioane, vertiplane, hidro-avioane, coleoptere (toroptere), planoare sau motoplanoare; sistem portant mobil, cum e elicea portantă (rotor), care poate fi antrenată sau neantrenată de un motor, de exemplu la eli'coptere, girodine, c i c I o g i r e sau el i c o p I a n e, respectiv la auto-gire şi la giroplanoare; sistem portant combinat, cum e aripa solidarizată cu corpul aeronavei, asociată cu un rotor antrenat, de exemplu, la convertoplane; sistem portant batant, care imită mişcarea aripii păsărilor în zbor, de exemplu laornitoptere. De asemenea se folosesc şi aerovehicule cu corp sustentor, cum sînt paraşuta de transport (în formă de umbrelă nepliabilă) şi zmeul por t-a parate. Aeronavele cu rotoare au sistemul portant format din una sau din mai multe elice portante coaxiale, numite şi aripi învîrtitoare, cari se rotesc într-un plan orizontal sau aproape orizontal, ceea ce produce forţa de sustentaţie. Rotorul antrenat de un motor poate produce portanţa şi tracţiunea necesară deplasării, iar rotorul neantrenat produce numai portanţa prin autorotaţie, tracţiunea fiind obţinută cu ajutorul unei elice propulsoare independente şi antrenate de un motor. Sistem rutier 49 Sistem solar Au fost încercate şi alte tipuri de sisteme portante, cari nu au însă calităţile necesare pentru a se impune în construcţiile curente. Necesitatea de a obţine o rezistenţă la înaintare cît mai mică a aparatului zburător a condus la studii detaliate asupra sistemelor portante de rezistenţă minimă, iar folosirea preferată a aripilor monoplane fixe e rezultatul acestor studii. Aripile învîrtitoare ale elicopterelor şi giro-dinelor prezintă avantajul de a asigura o sustentaţie la punct fix, adică posibilitatea de menţinere în aer fără deplasare. Proiecţia aripii pe un plan paralel cu coarda profilului (făcînd abstracţiune de eventuala torsiune a aripii), respectiv suprafaţa măturată de rotor (discul rotorului), se numeşte suprafaţă portantă practică. Această proiecţie e o suprafaţă de referinţă, la care se raportează forţele aerodinamice, cînd se calculează coeficienţii adimensionali corespunzători. Aria suprafeţei de referinţă e produsul dintre anvergura profilului şi lungimea coardei profilului (adică distanţa dintre cele două tangente la curbele bordurilor de atac şi de fugă ale profilului, perpendiculare pe coardă, care variază de-a lungul anvergurii). 1. ~ rutier. Drum.: Ansamblul de straturi rutiere cari constituie corpul unui drum, adica îmbrăcămintea (formată din stratul sau din stratele de la suprafaţă) şi fundaţia (suportul îmbrăcămintei), şi care e amenajat astfel, încît să corespundă circulaţiei vehiculelor (v. fig. /). Sistemul rutier se execută, de obicei, pe toată lăţimea părţii carosabile, astfel încît axa acestuia să coincidă cu axa terasamen-telor. De obicei, sistemul rutier e limitat de acostamente (v. fig. II a), cari asigură un reazem lateral pentru toată construcţia şi o repartizare mai economică a materialelor. Cînd drumul se amenajează prin îmbunătăţiri succesive, sistemul rutier poate fi executat astfel, încît în porţiunea centrală a părţii carosabile să fie de un tip superior, iar la margini, de un tip inferior, urmînd ca în viitor, în măsura creşterii intensităţii circulaţiei, să se execute pe toată lăţimea părţii carosabile un strat de uzură uniform, de un tip superior (v. fig. II b). Pentru drumurile de categorii inferioare se foloseşte, adeseori, un sistem rutier cu profilul în formă de seceră (v. fig. // c), care ocupă toată lăţimea platformei drumului, acoperind şi acostamentele (de ex. Ia sistemele rutiere ^cu îmbrăcăminte de macadam, de împietruire sau de pămînt stabilizat). Această construcţie asigură consolidarea acostamentelor şi uşurează executarea lucrărilor de reparaţii şi de întreţinere, cari se execută pe toată lăţimea platformei, prin reprofilare şi nivelare cu ajutorul maşinilor. Prezintă dezavantajul că repartizarea materialelor de construcţie în profilul transversal al drumului nu e economică. Pentru a remedia în parte acest dezavantaj se foloseşte un sistem rutier cu profil transversal mixt (v. fig. II d). La drumurile cu căi unidirecţionale, părţile carosabile, constituite fiecare din cîte două sau din mai multe benzi de circulaţie, se despart printr-o bandă centrală de separare, fiecare cale avînd un sistem rutier propriu (v. fig. II e). Sistemele rutiere se execută cu rezistenţe şi cu alcătuiri diferite, în funcţiune de intensitatea şi de felul circulaţiei, de viteza de proiectare a drumului, şi de repartizarea intensităţii traficului, — de la îmbrăcămintele de pămînt pînă /. Secţiune prin corpul unui drum cu pavaj de pavele, o) sistemul rutier; b) îmbrăcăminte; c) fundaţie ; 1) platforma drumului; 2) substrat de nisip; 3) macadam; 4) strat de nisip; 5) pavele. la cele de beton de ciment. Aceste îmbrăcăminte rezistă în mod diferit la acţiunea mecanică a vehiculelor şi Ia acţiunea factorilor climatici, în special a apei. Rezistenţa şi lipsa de denivelări a suprafeţei unor tipuri de sisteme rutiere pot să nu fie constante în cursul unui interval de timp mai îndelungat, în funcţiune de factorii climatici şi de felul materialelor de construcţie folosite (de ex. la sistemele rutiere executate cu pă-mînturi amelio- u. Modul de amplasare a sistemelor rutiere pe plat-rate, cari sînt in- forma drumului, fluenţate mult de a) sistem rutier limitat de acostamente; b) sistem Umiditate). Cu Cit rutier de tip superior, limitat de benzi cu sistem rutier tipul de sistem ru- de tip inferior; c) sistem rutier cu profil în formă de tier e mai rezis- seceră; d) sistem rutier cu profil transversal mixt; tent, CU at It re- e) sistemele rutiere ale unei autostrade; 1) sistem zistenţa lui varia- rutier definitiv; 2) benzi cu sistem rutier executat prin za mai puţin, in Îmbunătăţiri succesive; 3) acostamente; 4) bandă cen-cursul anului, da- trală. torită factorilor climatici. Din această cauză, pentru asigurarea circulaţiei pe drum în tot cursul anului, cu aceeaşi intensitate şi viteză, trebuie să se folosească sisteme rutiere a căror rezistenţă să fie influenţată cît mai puţin de variaţiile de temperatură şi de umiditate. Clasificarea sistemelor rutiere se poate face din mai multe puncte de vedere. Din punctul de vedere al intensităţii şi al mărimii traficului pe care îl pot suporta, se deosebesc următoarele sisteme rutiere folosite la drumurile moderne: sistem e rutiere grele, cari pot suporta un trafic oricît de intens şi efectuat cu vehicule de greutate mare (de ex. sisteme rutiere cu îmbrăcăminte de beton asfalt ic, de beton de ciment sau de pavaj de piatră); s i s te m e rutiere mijlocii, cari pot suporta un trafic de greutate şi intensitate mijlocie, pînă la 2500 t/zi (de ex. sistemele rutiere cu îmbrăcăminte de macadam asfaltic sau de macadam cimentat); sisteme rutiere uşoare, cari pot suporta un trafic uşor şi de intensitate mică, pînă la 1500 t/zi (de ex. sistemele rutiere cu îmbrăcăminte de macadam ordinar, protejat cu tratamente superficiale, sau cu un covor asfaltic). Din punctul de vedere al comportării sub acţiunea încărcărilor traficului, se deosebesc: sisteme rutiere rigide, cari se deformează foarte greu sub acţiunea circulaţiei şi cari au în componenţa lor un strat rutier, ale cărui elemente (granule sau blocuri) sînt legate între ele printr-un mortar de ciment (de ex. sistemele la cari îmbrăcămintea e constituită din beton de ciment, din macadam cimentat ori dintr-un pavaj de piatră împlîntat într-un strat de mortar de ciment sau de beton de ciment fin); s i s t e m e rutiere n e r i g i d e, cari se deformează uşor, plastic, sub acţiunea circulaţiei, şi la cari elementele straturilor sînt legate între ele printr-un liant elastic (de ex.: argilă, bitum, gudron). 2. ~ solar. Astr.: Ansamblul format din Soare, din planetele cari gravitează în jurul lui, cum şi din sateliţii acestor 4 Sistem static determinat 50 Sistematizară planete, din pianetoizi şi din cometele periodice. Sistemul solar se deplasează cu viteza de circa 20 km/s către un punct care se găseşte în constelaţia Hercules. V. şi Planetă. 1. ~ static determinat. St. cs. V. Static, sistem determinat. 2. ~ static nedeterminat. St. cs. V. Static, sistem — nedeterminat. 3. ~ tectonic. Geol.: Asociaţie formată din una sau din serii de elemente tectonice structurale ale scoarţei terestre, dispuse într-o anumită ordine. Exemple: sistem de falii (v. Falie), sistem de diaclaze (v. Diaclază), sistem de cute (v. Cută 2). 4. ~ tehnic. Tehn.: Sistem fizic, care cel puţin în parte e constituit din corpuri solide produse prin mijloace tehnice, destinat să fie folosit în industrie, în meserii, agricultură, agrosilvică, gospodărie, etc. Astfel, sisteme tehnice sînt: utilajele, de exemplu maşini de lucru şi maşini energetice, generatoare de energie statice (convertoare de energie), utilaje de transport, aparate, instrumente, unelte; vehiculele, de exemplu autovehicule, vehicule feroviare, vehicule zburătoare (aerovehicule, cosmonave, etc.), nave şi submersibile; amenajările, de exemplu instalaţii de confort, canalizaţii sau irigaţii; construcţiile localizate, de exemplu c I ă-d i r i uzuale (locuinţe, localuri publice, etc.), clădiri industriale (hale, staţii, etc.), diguri, baraje, apeducte, poduri, viaducte, tuneluri, şosele, etc. 5. Sistem enzimatic. Chim. biol.: Ansamblul relaţiilor dintre enzimă, substratul asupra căruia acţionează şi diferiţi factori cari influenţează activitatea enzimatică. Rezultatele sistemelor enzimatice sînt procesele de transformare biochimică: degradările, sintezele, energia liberă şi cea potenţială, etc., necesare pentru realizarea activităţii fiziologice a organismelor animale şi vegetale. Factorii cari influenţează activitatea enzimatică sînt următorii: temperatura, ^H-ul, electroliţii, concentraţia substratului, concentraţia enzimei, activatorii şi inhibitorii. Sistemele enzimatice sînt specifice organismelor vii, sintezele şi degradările cari au loc fiind catalizate în trepte, în echilibru unele cu altele, de către aceste sisteme. V. sub Enzime. 6. Sistem nul. Mat.: Corelaţia involutorie a spaţiului, în care orice punct din spaţiu e incident cu planul corespunzător. 7. Sistematic. Gen.: 1. Calitatea unei operaţii de a se produce conform unui sistem sau în vederea constituirii unui sistem. Exemplu: Operaţiile pe cari le implică un procedeu tehnologic sînt operaţii sistematice. 8. Sistematic. 2. Gen.: Calitatea elementelor unei mulţimi de a avea anumite relaţii unitare între ele. Exemple: erorile de măsură sistematice sînt erori provenite din circumstanţe cari acţionează într-un singur sens (adică sistematic) şi deci nu se compensează într-o serie de măsuri ale aceleiaşi măr im i (spre deoseb i re de erori Ie fortu ite, cari se compensează); cunoştinţele cari fac parte dintr-o ştiinţă. 9. Sistematizare. 1. Gen.: Dispunerea elementelor unei ştiinţe, ale unei doctrine, ale unei expuneri, etc., într-un tot unitar organizat. 10. Sistematizare. 2. Gen.: Transformarea şi organizarea unui sistem tehnic existent, a unor construcţii, etc., pentru a le face să corespundă anumitor cerinţe moderne. 11. Sistematizare. 3. Urb.: Ansamblul măsurilor tehnice-economice şi legislative cari se iau în scopul creării unor condiţii de viaţă optime pentru populaţia de pe un anumit teritoriu, în ce priveşte locuinţa, activitatea, repausul, etc. pentru producţie (industria, agricultura, etc.), cum şi pentru circulaţia oamenilor şi a materialelor. Aceste condiţii se sta- bilesc în raport cu următorii factori: jgienă, confort, ambianţă socială şi de estetică, şi economie. în acest cadru larg, prin sistematizare se pot urmări, după caz, următoarele scopuri: organizarea şi amenajarea unui teritoriu pe care nu s-au mai executat, anterior, alte lucrări importante; reconstruirea sau restructurarea unor teritorii pe cari există lucrări importante, cari urmează să fie ameliorate, modernizate sau completate; extensiunea, pe terenuri libere, a unor aşezări existente, pentru a corespunde nevoilor economice, expansiunii demografice sau de altă natură. Teritoriul la care se referă o sistematizare poate cuprinde: un ansamblu de mai multe localităţi, terenuri de folosinţă agricolă, forestieră, minieră, piscicolă, de amenajări hidraulice, etc. (sistematizare teritorială sau regională); o singură localitate, ca oraş, comună, sat, staţiune ba Ineo-c lim atică, colonie muncitorească, etc. (sistematizare locală, care poate fi sistematizare urbană sau sistematizare rurală); o anumită porţiune d intr-o localitate (sistematizare de. detaliu sau parţial ă). Sistematizările teritoriale se referă la grupe sau unităţi independente de întreprinderi şi de localităţi legate între ele printr-un sistem unitar de transport, printr-o bază energetică comună sau de materie primaşi prin deservirea reciprocă a nevoilor de producţie, comunale şi sociaI-cult,urale. Uneori cuprinsul se poate referi la un ansamblu de localităţi cu caracter balneo-climatic sau turistic. Suprafaţa teritoriului poate să corespundă cu limitele regiunii administrative, ale regiunii geografice sau ale unei microregiuni; eventual poate să se întindă şi pe porţiuni din regiuni administrative limitrofe cari conţin probleme de rezolvat în comun. Obiectivele pe cari trebuie să le soluţioneze o sistematizare teritorială sînt: repartizarea întreprinderilor extractive şi prelucrătoare, ţinînd seamă de posibilitatea combinării şi cooperării lor; repartizarea la instalaţiile de producţie a energiei necesare pentru alimentarea industriilor, transportului, agriculturii şi a populaţiei din regiune; organizarea teritoriilor agricole şi a centrelor de producţie pentru gospodăriile colective şi cele de Stat; fixarea amplasamentelor aşezărilor locuite, în legătură cu cele ale instalaţiilor productive şi de transport, cum şi a altor necesităţi cari se pot ivi, după cazuri; stabilirea schemei transporturilor de toate tipurile (rutier, feroviar, naval, aerian), cu instalaţiile lor de bază şi cu depozitele aferente; organizarea sistemelor de lucrări şi de reţele tehnice-sanitare cari pot deservi întreaga regiune (sau numai o parte), cum sînt captările şi conductele magistrale pentru alimentări cu apă şi cu gaze, sistemele comune de canalizaţie şi de drenaj, lucrările de îndiguire sau de corectare a cursurilor de apă, consolidarea terenurilor contra eroziunilor şi alunecărilor, etc.; delimitarea şi organizarea ţinuturilor forestiere (păduri, parcuri naturale, plantaţii de protecţie), determinarea ansamblurilor naturale cari trebuie clasate şi rezervate ca monumente ale naturii. Sistematizările locale cuprind: aşezarea construită unitar şi dens; teritoriul învecinat, pînă la limitele administrative ale localităţii, şi pe care se găsesc (sau se proiectează) instituţii şi construcţii cu caracter special, izolate într-un ca^dru de natură (agricol, forestier, etc.); teritorii în afara limitelor administrative, cari cuprind întreprinderi dependente sau necesare bunei funcţionări a localităţii respective. Scopurile principale ale sistematizărilor locale consistă în rezolvarea optimă, din punctul de vedere economic, a următorilor factori de bază ai aşezărilor locuite: locuinţă, muncă, producţie, odihnă, recreare, învăţătură, cultură, circulaţie în interiorul aşezării şi legătura cu exteriorul. Sistematizarea localităţilor existente se bazează pe un studiu tehnic-economic, care se întocmeşte în prealabil, şi care trebuie să cuprindă, în principiu: analiza critică a situaţiei Sistematizare 51 Sistematizare existente, pe baza datelor statistice, a studiilor şi cercetărilor pe teren, a studiilor şi proiectelor de sistematizare şi de investiţii anterioare; analiza factorilor economici cari determină dezvoltarea în perspectivă a localităţii, pe baza datelor de plan, a posibilităţilor reale şi eventual a altor date obţinute din investigaţii (ale ministerelor, sfaturilor populare regionale şi locale); propuneri principiale de sistematizare a localităţii respective. Analiza critica a situaţiei existente cuprinde, în principal, următoarele părţi: un studiu sumar asupra formării şi dezvoltării istorice a localităţii, cu indicarea funcţiunilor principale actuale; elementele specifice ale condiţiilor naturale (geografice, geologice, hidrografice, seismologice, climatologice, etc.) cari pot influenţa dezvoltarea localităţii, cu consecinţele cari decurg din acţiunea de sistematizare a localităţii; privire sumară asupra situaţiei din regiunea înconjurătoare a localităţii (teritoriul sau regiunea preorăşenească), din punctele de vedere al ramurilor de producţie, al posibilităţilor de dezvoltare a ramurilor economice, al legăturilor de transport, al locurilor pentru repaus şi sport, al surselor de apă şi de energie, etc., cari pot influenţa organizarea şi dezvoltarea localităţii; situaţia industriei, şi anume ramurile de producţie din cadrul localităţii, nocivităţile cu raza lor de influenţă, forţele de muncă folosite, domiciliate în localităţi sau în alte aşezări (cu distanţele şi timpul de parcurs pînă la locul de muncă) şi frecvenţa mişcărilor pendulare (zilnice, săptămînale, sezoniere), echiparea tehnică-edilitară a industriilor, posibilităţile de dezvoltare, etc.; situaţia transporturilor exterioare şi interioare (rutier, feroviar,.naval şi aerian), cu privire la trasee, capacităţi de transport, gări, autogări, aeroporturi, triaje, traversarea localităţii, puncte critice, transportul în comun în localitate şi din localitate în exterior; situaţia actuală a populaţiei, şi anume: număr total, repartiţia structurală pe cele trei grupe de bază (grupa A, populaţia productivă, grupa B, populaţia de deservire, grupa C, populaţia dependentă), dinamica populaţiei (sporul natural, imigrări, mortalitate, etc.); situaţia fondului de locuit (capacitate medie de locuit, în raport cu normele de locuire, structura, calitatea şi gradul de uzură a locuinţelor, caracteristici, etc.); situaţia dotărilor social-culturale şi a unităţilor pentru deservirea populaţiei (repartizarea pe teritoriul localităţii, capacităţi de deservire a diverselor unităţi, condiţii de folosinţă pentru fiecare reţea de dotări, ca învăţămînt, cultură, sănătate, comerţ, administraţie, etc.); situaţia reţelei de străzi şi de artere, şi anume desimea reţelelor, profilurile transversale pentru arterele de mare circulaţie, încrucişări, stricţiunile în circulaţie, starea pavajelor, etc.; situaţia spaţiilor plantate de folosinţă publică şi repartizarea lor pe teritoriul oraşului, cum şi a amenajărilor sportive (capacităţi totale şi pe unităţi, posibilităţi de extindere); teritoriul intravilan al localităţii şi delimitarea zonelor de locuit (rezidenţiale), dacă acestea au fost stabilite anterior, cu indicarea suprafeţelor în hectare, cum şi caracteristicile şi condiţiile speciale ale teritoriului (vecinătăţi, servituţi, etc.); situaţia lucrărilor tehnice-edUitare (alimentarea cu apă, cu gaze, cu energie electrică, canalizaţie, telecomunicaţie, etc.). Analiza factorilor economici cari determina dezvoltarea în perspectivă a localităţii şi întocmirea profilului economic-sociaJ cuprinde următoarele operaţii: stabilirea direcţiilor de dezvoltare în perspectivă a ramurilor economice şi social-culturale, în cadrul localităţii; numărul probabil al populaţiei lasfîrşitul perioadei de 15 ani, şi pentru primii 5 ani, cu indicarea structurii pe cele trei grupe de populaţie. Elementele profilului economic-social se bazează pe datele culese la faţa locului de la întreprinderile şi organizaţiile economice, de la organele de resort ale Sfatului popular regional, cum şi de la ministere şi organizaţii centrale, pentru întreprinderile şi instituţiile de importanţă republicană. Propunerile principale de sistematizare a localităţii cu justificările respective se referă la: — organizarea teritoriului pe zone funcţionale, şi anume: zona de locuit (restructurări, extinderi), cuprinzînd principiile adoptate la organizarea zonei (unităţi urbanistice complexe) şi densităţile de populaţie şi de arie locuibilă (la hectar) în legătură cu specificul localităţii, cu condiţiile de teren şi cu gradul de echipare tehnică-edil itară avut în vedere; zonele industriale (restructurări, extinderi), cu indicarea întreprinderilor cari sînt propuse să fie păstrate, comasate sau scoase din zona de locuit din cauza nocivităţilor; zonele de depozite, pe categorii (produse industriale, alimentare, combustibili, etc.); zonele transporturilor (rutier, feroviar, naval, aerian), cu eventuale suprimări sau extinderi; zona instalaţiilor de gospodărie comunală (depozite de vehicule, utilaje, materiale, gunoaie, sere, pepiniere, etc.); zonele spaţiilor verzi de folosinţă publică şi ale amenajărilor sportive; determinarea perimetrelor intravilanului şi extravilanului, cu indicarea terenurilor rezervate pentru extinderea ulterioară a localităţii (cu caracteristici şi suprafeţe); — organizarea reţelei majore de circulaţie rutieră (caracteristicile reţelei de artere, străzi şi pieţe principale, cu arătarea rolului’ lor în reţea, — ca penetraţii, magistrale interioare, străzi colectoare); profilurile transversale tip, cu distanţele de retragere a clădirilor de la aliniere, în funcţiune de mărimea oraşului şi ţinînd seama de dezvoltarea circulaţiei în viitor; — organizarea transportului de masă, a reţelei de căi ferate (staţii de călători, de mărfuri, triaje, depouri), a transporturi lor navale (cheuri, pontoane, gări fluviale şi maritime), a transporturilor aeriene (aeroporturi şi elioporturi, cu servituţile implicate de culoarele de zbor), a reţelei transporturilor în comun (interioare şi exterioare), cu indicarea direcţiilor, soluţiilor principale, a autogărilor, etc.; — organizarea reţelei de dotări social-culturale de importanţă orăşenească şi’de cartier, cu privire la învăţămînt, cultură, sănătate şi prevederi sociale, comerţ, alimentaţie publică, unităţi meşteşugăreşti şi de prestaţii de serviciu, administraţie, finanţe, economie, etc.; — organizarea reţelei de spaţii verzi şi de amenajări sportive (parcuri orăşeneşti, grădini de cartier, grădini cu rol ştiinţific şi educativ, zone plantate de protecţie, complexe sportive, cu stadioanele de competiţi-i şi de antrenament); — propunerile pentru conservarea şi punerea în valoare a monumentelor culturii şi naturii, a monumentelor istorice şi de arhitectură; zonele arheologice, cu rezervaţiile şi parcurile naturale; indicarea zonelor de protecţie necesare; — lucrări de amenajare a teritoriului localităţii (asanări şi consolidări de terenuri, plantaţii de protecţie, lucrări hidroameliorative); — dezvoltarea şi organizarea lucrărilor tehnice edilitare, în cari sînt indicate propunerile de ameliorare şi de completare a reţelelor de lucrări, cu toate instalaţiile necesare şi cu eventualele modificări pe cari le-ar atrage în ceea ce priveşte structura generală a localităţii;—propuneri pentru organizarea teritoriului preorăşenesc, cu privire la dezvoltarea producţiei alimentare (legume, fructe, etc.), la dezvoltarea producţiei de materiale de construcţii, la eventuala amplasare a unor construcţii şi instalaţii ale gospodăriei comunale (sere, pepiniere, etc.), la amenajările pentru odihnă şi agrement pentru populaţie (păduri, parcuri, şi păduri de agrement, lacuri, rîuri, tabere sportive şi de pioneri, sanatorii, etc.), Ia organizarea circulaţiei şi a transporturilor pe teritoriu (drumuri, căi ferate, transporturi în comun exterioare, eventual autostrade, etc.); — propuneri de realizare în prima etapă de 5 ani, cu evaluarea costului lucrărilor, pe bază de indici cari se stabilesc pe categorii (locuinţe, dotări social-culturale, lucrări tehnice edilitare, asanări, şi amenajări de teren, etc.). — în ţara noastră se întocmesc următoarele tipuri de lucrări cu privire la sistematizarea localităţilor: schiţe de sistematizare a localităţilor urbane (oraşe, centre muncitoreşti şi staţiuni balneo-climatice de interes republican); planuri de Sistematizare 52 Sistematizară sistematizare a oraşelor; schiţe de sistematizare a localităţilor rurale (satelor); planuri de sistematizare de detaliu. Schiţele de sistematizare a oraşelor servesc la dezvoltarea armonioasă a localităţilor, prin introducerea unei anumite discipline în construcţii, constituie o bază pentru elaborarea detaliilor de sistematizare şi cuprinde studii tehnice-economice pentru proiectele ulterioare ale lucrărilor de echipare tehnică-edil itară, sau cel puţin elemente de bază pentru elaborarea acestor proiecte. Schiţa de sistematizare stabileşte liniile generale de dezvoltare a elementelor de bază ale localităţilor pe o perioadă de 10—15 ani, şi anume: modul de organizare a teritoriului pe zone funcţionale (numărul populaţiei, amplasamentele şi întinderea zonelor industriale republicane, locale, a celor de depozitare şi a celor de locuinţe), organizarea reţelelor majore de circulaţie (rutiere, feroviare, navale şi aeriene), organizarea transportului în comun şi organizarea reţelei de dotări social-culturale şi a spaţiilor plantate de interes orăşenesc; perimetrele zonelor rezidenţiale, perimetrul teritoriilor intravilan şi extravilan, cu indicarea posibilităţilor de extindere în viitor, cum şi delimitarea teritoriului preorăşenesc; modul de rezolvare a problemelor cu privire la dezvoltarea şi sistematizarea lucrărilor de alimentare cu apă, energie electrică, căldură, combustibili, canalizaţie, salubritate, cum şi amplasarea tuturor reţelelor subterane în interiorul localităţii respective; programul investiţiilor cari sînt propuse să fie realizate în prima etapă de cinci ani, în conformitate cu prevederile planului de perspectivă, cuprinzînd indicarea zonelor de amplasare a acestora, în vederea elaborării detaliilor de sistematizare. Planurile de sistematizare a oraşelor se elaborează pe baza schiţelor de sistematizare respective, cuprind prevederi mai detaliate şi se întocmesc pentru o perioadă de 20--25 de ani. Schiţele de sistematizare a satelor se elaborează pe baza unui studiu tehnic-economic special, care cuprinde în special: indicarea elementelor furnisate de studiul de sistematizare teritorială a regiuni; sau a microregiunii în care se găseşte satul considerat; expunerea sumară a situaţiei actuale cu privire la problemele economice în cadrul localităţii şi al perspectivelor de dezvoltare a unităţilor de producţie, la cadrul natural, structurasa-tului (mărime, formă, textură), mărimea loturilor pentru locuinţe, starea clădirilor de locuit, dotările social-culturale, lucrările tehnice-edili-tare sau modul de rezolvare a necesităţilor actuale; enunţarea în linii mari a direcţiilor de dezvoltare a satului, indi-cîndu-se propunerile principialepentrusis-tematizarea acestuia. — V. şî Plan de sistematizare. — Teritoriu! unei localităţi se împarte în zone funcţionale", bine delimitate, potrivit caracteristicilor principale ale modu- rilor de folosinţă, astfel încît activităţile specifice ale unui mod de folosinţă să nu fie stînjenite de activităţile altor moduri de activitate învecinate. în compoziţia unei localităţi intră astfel: zone de locuit (zone rezidenţiale), cari cuprind suprafeţele ocupate de clădirile locuinţelor, cu anexele lor; zone de dotări social-culturale şi economice ; zonele industriale ; zonele de depozite; zonele spaţiilor libere (spaţii verzi); zonele de circulaţie şi de transporturi, cari cuprind terenurile ocupate de căile rutiere, feroviare, navale şi aeriene; zone speciale, cari cuprind folosinţe interesînd apărarea naţională sau alte instituţii cari necesită situaţi speciale; zonele întreprinderilor de gospodărie comunală; zonele agricole; zonele forestiere. Zonele de locuit, împreună cu cele de dotări social-culturale şi economice de folosinţă frecventă şi cu unele spaţii plantate de mică întindere (scuaruri, grădini, mici terenuri de sport), se grupează, în general, în mod compact şi constituie „perimetrul sau teritoriul locuibil". La acest perimetru se alătură zonele de industrii, cele de depozite, spaţiile verzi importante (parcuri, complexe sportive, etc.), cum şi unele dotări social-cu I-turale şi economice foarte^ importante, alcătuind perimetrul sau teritoriul intravilan. în afara perimetrului intravilan se situează, în general, zonele agricole, forestiere, cele speciale, cum şi unele dotări, industrii sau depozite cari necesită o amplasare izolată, pînă la limita administrativă a localităţii respective, şi cari alcătuiesc perimetrul sau teritoriul extravilan. Unele instalaţii şi instituţii aferente localităţii sînt aşezate, uneori, la distanţe cari depăşesc limitele administrative ale localităţii, şi alcătuiesc teritoriul preorăşenesc al localităţii. — în oraşele de formaţie mai veche, locuinţele şi grupările de locuinţe se prezintă adeseori sub un aspect dezordonat (mare varietate de dimensiuni, de înălţimi, de înfăţişare exterioară şi de confort interior, de aşezare faţă de spaţiile publice de circulaţie), producînd inconveniente serioase de ordin social, tehnic, economic şi estetic. Prin sistematizare se introduc ordine în construirea de locuinţe noi şi a-meliorări în cartierele cu locuinţe existente. Sistematizarea ansamblului locuinţelor necesită studierea şi dimensionarea lor sub următoarele aspecte principale: tipurile de locuinţe din punctul de vedere al grupării populaţiei (construcţii unifamiliale, cu parcele de teren liber propriu; construcţii plurifamilia-le, cu teren liber comun; construcţii de tip hotel sau cămin, cu dependenţe şi a-nexe comune); tipurile de locuinţe din punctul de vedere al înălţimii considerate în număr de caturi (construcţii joase cu 1 "'2 caturi; construc-ţii mijlocii cu 3*-*5 caturi; construcţii înalte, de la 6 caturi în sus); tipurile de locuinţe, din punctul de vedere al grupării locuinţelor ——^ ------------------------------------------------------------------------- Ansamblu de locuinţe pturifamiliale dispuse în blocuri-bară şi în blocuri-turn. 1) magazine; 2) şcoală cu 16 clase; 3) creşă pentru 40 de copii şi grădiniţă pentru 100 de copii; 4) cinematograf; 5) sală de gimnastică; 6) unitate medicală; 7) garaje; 8) blocuri-bară cu cinci caturi; 9) blocuri-bară cu zece caturi ; 10) blocuri-turn cu zece caturi; 11) blocuri-turn cu 12 caturi. Sistematizarea drumurilor 53 Sistemul saprobiilor construcţii unifamiliale izolate, grupate sau înşiruite; construcţii plurifamiIiale dispuse în caturi suprapuse şi grupate pe orizontală în secţiuni deservite de cîte o scară şi cari se pot grupa fie prin juxtapunere, în „blocuri-bare" longitudinale cuprin-zînd 2***9 secţiuni, fie prin grupare mai adunată sub formă de „blocuri-turn", v. fig.); tipurile de locuinţe din punctul de vedere al amenajării interioare. 1. — a drumurilor. Drum.: Ansamblul lucrărilor de îmbunătăţire a elementelor geometrice, în plan (aliniamente şi curbe) şi în profil longitudinal (declivităţi), ale sistemului rutier, la un drum existent, pentru ca acesta să corespundă condiţiilor reclamate de un trafic superior celui existent în momentul construirii drumului. Sistematizarea unui drum e reclamată de următorii factori ai traficului: creşterea intensităţii circulaţiei; construirea unor localităţi sau centre industriale noi; folosirea unor autovehicule cu capacităţi de transport mai mari, deci cu sarcini pe roată superioare ; mărirea vitezei de circulaţie. Sistematizarea unui drum presupune reconstruirea iui, pentru ca acesta să aibă caracteristicile impuse drumurilor dintr-o categorie superioară. în acest scop se execută lucrări prin cari să se obţină: ameliorarea traseului în plan, prin îndreptarea (rectificarea) lui, înlăturarea sinuozităţilor excesive, asigurarea vizibilităţii, sporirea razelor curbelor, îmbunătăţirea intersecţiunilor cu liniile ferate şi cursurile de apă, ocolirea centrelor populate, etc.; ameliorarea profilului longitudinal al drumului, prin reducerea declivităţi lor mari şi introducerea curbelor de racordare verticale; consolidarea şi sporirea stabilităţii terasamentelor, înlăturarea sectoarelor cu degradări provenite din îngheţ şi a sectoarelor cu terenuri alunecătoare, sporirea lăţimii acostamentelor şi deci a întregii platforme a drumului; refacerea părţii carosabile, prin sporirea lăţimii, consolidarea îmbrăcămintei şi îmbunătăţirea tipului acesteia, pentru a putea corespunde unor viteze şi unor sarcini mai mari; sporirea rezistenţei lucrărilor de artă existente, prin consolidarea celor existente sau prin construirea altor lucrări de artă noi, cu o durabilitate mai mare, în conformitate cu noile sarcini şi cu noile gabarite. 2. ~a oraşelor. Urb V. sub Sistematizare 3. 3. Sistemelor, teoria Te/c.: Ramură a teoriei telecomunicaţiilor care studiază dependenţa dintre semnalul de emisiune — care urmează să facă obiectul transmisiunii — şi semnalul de recepţie — care a făcut obiectul transmisiunii printr-un sistem de telecomunicaţie—, luînd în consideraţie proprietăţile sistemului de telecomunicaţii utilizat. 4. Sistemul periodic al elementelor. Fiz., Chim.: Sistem de aranjare a elementelor chimice după numărul lor atomic crescător, care ţine seamă de o anumită periodicitate a proprietăţilor lor chimice şi, deci, a structurii atomilor respectivi, în prezentarea obişnuită a sistemului periodic, elementele sînt aşezate într-un tablou (v. sub Element chimic), fiind grupate în linii, numite perioade, şi în coloane, numite grupuri, astfel încît, de cîte ori se repetă proprietăţile chimice ale elementelor, începe o noua linie. Elementele dispuse pe o aceeaşi coloană au, deci, proprietăţi chimice similare şi structuri analoge. Proprietăţile chimice variază în acelaşi sens, cînd se trece de la o coloană la alta. Astfel, coloana întîi conţine elemente monovalente, coloana a doua conţine elemente bivalente, etc., pînă la coloana a şaptea, care conţine halogenii Şi coloana a opta, care conţine gazele inerte, zerovalente. Tabloul conţine şapte perioade, cu un număr de elemente foarte diferit; exceptînd pe prima, fiecare perioadă începe cu un metal alcalin, toate perioadele, exceptînd pe ultima, se încheie cu cîte un gaz inert. Periodicitatea proprietăţi lor elementelor e o consecinţă a principiului de excluziune a| lui Pauli (v. Pauli, principiul de excluziune al lui ~), care conduce Ia a atribui electronilor atomului fiecărui element, diferite valori ale numerelor cuantice (v. sub Atom). Astfel, prima perioadă conţine elementele cu numărul cuantic total n—1; perioada a doua, pe cele pentru cari n=2, etc. în fiecare perioadă se găseşte un număr de elemente care depinde atît de numărul cuantic azimutal, cît şi de anumite particularităţi de configuraţie electronică, cari conduc la faptul că un ansamblu de opt electroni cu numărul cuantic principal maxim constituie o configuraţie stabilă. Electronii cu numărul cuantic principal n=1 constituie stratul K; cei cu numărul cuantic principal n=2, stratul L, etc. Cum, pe lîngă numărul cuantic principal, electronii sînt determinaţi şi prin numărul cuantic azimutal l, care poate lua valorile 1=0; 1 ;•••; n—1, fiecare strat de electroni e constituit din substraturi, fiecare substrat fiind caracterizat printr-o valoare a lui l. Numărul de electroni ai unui substrat e 2 (2J+1). Rezultă că perioada întîi cuprinde două elemente pentru cari n=1, /=0. Acestea sînt hidrogenul şi heliul. Perioada a doua cuprinde elementele pentru cari n—2 şi 1=0 şi l=\, în număr de opt. Ea începe cu metalul alcalin litiu şi se încheie cu gazul inert neon. Perioada a treia ar trebui să cuprindă 18 elemente pentru cari n =3 şi 1=0; 1 ; 2. în realitate, configuraţia cu opt electroni în stratul corespunzător lui n—3 fiind foarte stabilă, perioada a treia conţine tot numai opt elemente: cele cuprinse între metalul alcalin sodiu şi gazul inert argon. în perioadele următoare, regula simplă care determină numărul electronilor din fiecare strat e perturbată de completări de straturi rămase incomplete şi, de aici, din punctul de vedere al numărului de elemente din fiecare perioadă, rezultă abateri, iar din punctul de vedere al proprietăţilor chimice, rezultă ansambluri de elemente cu proprietăţi vecine. Perioada a patra începe, ca şi cele precedente, cu un metal alcalin, potasiul, şi continuă cu un metal alcalino-pămîntos, calciul. Elementele următoare, însă, corespund unor configuraţii electronice rezultate prin completări de straturi rămase incomplete şi periodicitatea proprietăţilor nu mai e atît de netă. în această privinţă e caracteristică existenţa, în perioada a şasea, a grupului elementelor din pămînturile rare. La începutul acestei perioade, cele două straturi anterioare sînt incomplete, lipsind 14 electroni în stratul N, cu numărul cuantic principal n== 4 şi 42 de electroni în stratul 0, cu numărul cuantic principal n=5. Cu toate acestea, primele două elemente ale perioadei a şasea (cesiul şi bariul) au o structură electronică cu electroni în stratul P, cu numărul cuantic total n—6 şi sînt, respectiv, un metal alcalin şi un metal alcalino-pămîntos. Elementul următor, lantanul, începe să completeze stratul 0, iar următoarele 14 elemente încep să completeze stratul N. Astfel, ele au o structură electronică cu ultimele două straturi identice; deci au proprietăţi chimice foarte apropiate şi formează un grup omogen de elemente foarte asemănătoare: elementele din pămînturile rare. Numai după ce a fost completat stratul N, continuă completarea stratului 0. Stări asemănătoare există în perioada a şaptea, unde elementele începînd cu actiniul formează un ansamblu similar celui al elementelor din familia pămînturilor rare. 5. Sistemul saprobirlor. Pisc.: Etape succesive de minera-lizaţie, în ciclul de autopurificare a impurităţilor industriale sau menajere, deversate pe un curs de apă. Pornind de la punctul iniţial de poluare (murdărire) în jos, se pot urmări aceste zone, caracterizate prin condiţii biologice specifice şi, ca urmare, prin prezenţa unor anumite organisme, folosite ca indicatori biologici, respectivi. Aceste zone sînt: Zona polisaprobiiior, caracterizată printr-o apă bogată în substanţe organice. Ca urmare a proceselor de reducere, Sistil 54 Sită apa conţine numai urme de oxigen; în schimb se formează hidrogen sulfurat, sulfură de fier, etc. şi se degajă bioxid de carbon. Organismele sensibile Ia lipsa de oxigen dispar. Biocenozele uniforme, însă bogate în indivizi, cuprind: bacterii sulfuroase (Beggiatoa), ciuperci inferioare (Leptomitus), infuzori, flagelate şi unii viermi (Tubifex). Zona mesosap robii lor, în care substanţele album inoide au ajuns, prin oxidare, în faza de acizi aminaţi şi de săruri amo-niacale, cari în parte devin nitriţi. Oxigenul solvit creşte. Se dezvoltă Cianoficeele —Oscilaria, Chladophora — , iar faunei precedente i se adaugă crustacee (Asellus) şi unele moluşte (Physa, Bythinia). Zona oligosaprobiilor — în care mineralizaţia e terminată, oxigenul solvit se apropie de cifra de saturaţie, iar azotul organic nu depăşeşte 1 mg/l. Formele polisaprobii dispar, flora se caracterizează prin Cloroficee şi muşchi (Fontinalis), iar fauna, prin larve de Efemere, Plecoptere, etc. Determinarea fazelor de purificare — deci a celor trei zone — se face pe baza aprecierii compoziţiei chimice a apei, prin cercetarea florei şi a faunei — deci a biocenozelor — ai cărei reprezentanţi reflectă condiţiile mediale şi servesc ca indicatori biologici în analizele biologice. 1. Sistil, pi. sistilurî. Arh.: intercolonament (v.) egal cu doi diametri de coloană (4 module). 2. Sitar, pi. sitari. Zoo!.: Scolopax rusticola rusticola L. Specie de pasăre migratoare din familia Charandriidae, cu dimensiuni variind între 27 şi 32 cm lungime şi 200---300 g greutate. Are ciocul lung, drept, mandibula acoperită la vîrf de maxilar şi ochiul aşezat foarte înapoi. E colorat pe spate în brun-roşcat cu pete negre, iar pe partea ventrală gaiben-cenuşiu, cu ondulaţii brune. Pasăre de pădure, migratoare de pasaj, trăieşte solitar, preferînd arboretele cu expoziţie nordică şi solurile umede cu humus. Vara trăieşte şi cuibăreşte în special în regiunile nordice, însă şi în munţii zonelor temperate. Unele exemplare cuibăresc şi la noi, depunînd 3-*-5 ouă, în cuiburi făcute pe pămînt. Clocitul durează 22--*24 de zile. Iernează în Peninsula Balcanică, în Italia, în Africa de nord, etc. Pasajul de primăvară, la noi mai slab, începe, după condiţiile climatice, din februarie, durînd pînă în aprilie. Migraţiunea de toamnă se desfăşoară din septembrie pînă în noiembrie. Se hrăneşte excluziv cu hrană animală (viermi, larve de insecte), etc. Se vînează în perioada 1 septembrie ••• 30 aprilie, la pîndă sau la goană, cu cîini de aret. Carnea e mult apreciată. Sin. Sitar de pădure. Mai puţin răspîndit, însă destul de frecvent în ţara noastră, în pasajul^ de toamnă, e şi sitarul de mal sau sitarul cu coada neagra (Limosa limosa limosa L). De asemenea, au fost semnalate în trecere prin ţara noastră rare exemplare ale sitarului de mal ruginiu (Limosa lapponica lapponica L). 3. Sita, pl. site. 1. Gen.: Ţesătură de fire textile ori metalice, sau de tablă perforată, avînd ochiuri cu dimensiuni pînă la 1 mm, folosită Ia separarea prin cernere sau ciuruire (v.) a granulelor de diferite mărimi, dintr-un amestec de granule ori de pulberi, sau pentru separarea unui fluid, de corpurile solide pe cari le conţine. Ţesăturile şi tablele perforate ale căror ochiuri au dimensiuni mai mari decît 1 mm se numesc ciururi (v. Ciur 1). Ţesăturile se execută cu ochiuri poligonale, de regulă pătrate (v. fig. I a), iar tablele perforate se execută cu ochiuri rotunde (v. fig. I b şl c), ovale, poligonale (v. fig. I d) sau de alte forme (v. fig. II b3). Drept dimensiune nominală XL TT n n, 0 00 î 3 000 ..... U 000 /. Materiale pentru site. o) ţesătură de sîrmă, cu ochiuri pătrate; b"'d) table perforate; b) cu ochiuri rotunde, dispuse în linie dreaptă; c) cu ochiuri rotunde, dispuse în zig-zag; d) cu ochiuri pătrate, dispuse în linie dreaptă. a ochiului e considerată: la ochiurile pătrate, latura pătratului; la cele dreptunghiulare sau ovale, latura mai mică a suprafeţei găurii; la ochiurile rotunde, diametrul. Ţesăturile sînt caracterizate prin mărimea laturii o-chiului şi prin numărul de ochiuri de pe suprafaţa de 1 cm2 sau, uneori, prin numărul de fire pe 1 cm, iar tablele perforate, prin valoarea diametrului sau a laturii ochiului. Sitele se dispun pe rame, peschelete, etc, de diferite forme, constituind, fie o unealtă separatoare, fie organul de lucru al unei maşini separatoare, şi cari sînt numite tot site (v. Sită 2). Cantitatea de material cernutăîntr-un anumittimp depinde de suprafaţa totală a ochiurilor, numită suprafaţa liberă a sitei, care se exprimă în procente din suprafaţa totală a sitei. 4. Sita. 2. Tehn.: Unealtă, utilaj sau organul de lucru al unui utilaj, folosite la separarea prin cerneresau prin ciuruire(v.) a granulelor de diferite mărimi, dintr-un amestec de granule ori de pulberi, sau la separarea unui fluid de corpurile solide pe cari Ie conţine. Granulele, respectiv corpurile solide, sînt separate prin trecerea amestecului, respectiv a fluidului, prin una sau prin mai multe s u-prafeţe de separare (suprafeţe de cernere), constituite din site în accepţiunea Sită 1 (din ţesături de fire textile sau de fire metalice sau şi din table perforate), plane, cilindrice, prismatice, etc., prinse pe cadre. Cînd suprafeţele de separare sînt ciururi (în accepţiunea Ciur 1), sita e numită ciur (v. Ciur 2). Prin cernere cu ajutorul unei singure suprafeţe de separare — sită sau ciur — se poate face separarea numai în două clase, a materialului prelucrat: materialul care trece şi materialul reţinut pe sită; de aceea, pentru a obţine n clase de material sînt necesare n—1 suprafeţe de separare. Sitele pot fi fixe sau mobile. Sitele fixe pot avea înclinaţie mică, materialul trebuind să fie mişcat pe ele prin mijloace mecanice, sau înclinaţie mare (30--*45°), materialul mişcîndu-se pe ele prin gravitaţie. Materialul poate fi răsturnat pe sită la extremitatea superioară sau poate fi aruncat pe sită cu lopata. Sitele mobile pot fi acţionate manual sau mecanizat. După felul mişcării executate pentru separare, ele pot fi vibratoare, oscilante, rotative, etc. II. Site metalice de tablă perforată, folosite în industria morăritului. 3i'"a3) cu ochiuri rotunde; tybg) cu ochiuri lunguieţe. Sită centrifugă 55 Sită fotografică î, ~ centrifuga. Ind. al im.: Sită folosită Ia cernutul măci-nişului de cereale (v. Măciniş 2), cu suprafaţa de cernere cilindrică (v. fig.)» executată din ţesătură textilă şi prinsă pe un cadru de lemn, care se roteşte încet. în interiorul cilindrului 4 de cernere se roteşte, în acelaşi sens, cu o turaţie de circa zece ori mai mare, o tobă cu palete. Măcinişul introdus prin pîlnia de alimentare e an- Sită centrifugă, trenat de paletele tO- 1) suprafaţă de cernere, cilindrică; 2) cadru de bei CU palete, şi e lemn; 3) paletă; 4) arborele tobei cu palete; proiectat oblic pe ţe- 5) pîlnie de alimentare; 6) melc de transport; sătura de cernere; 7) roată de transmisiune solidară cu cadrul 2; granulele mai mici 8) roată de transmisiune calată pe arborele 4* decît Ochiurile ţesă- 9) roţi de transmisiune calate pe arborele turi i trec şi sînt trans- melcului, portate spre evacuare de un melc antrenat printr-o curea de la arborele tobei cu palete. Refuzul înaintează în direcţia axială a cilindrului (paletele avînd o uşoară înclinare faţă de generatoarea suprafeţei cilindrice a ţesăturii de cernere) şi sînt evacuate separat. 2. ~ cilindrica. Ind. hirt.: Sin. Sita maşinii de fabricat hîrtie (v.). 3. ~ a maşinii de fabricat hîrtie. Ind. hîrt.: Sită metalică folosită Ia maşina de fabricat hîrtie (maşina de deshidratare), pentru transportul pastei de hîrtie de la cilindrul pieptar (v. Pieptar, cilindru ~) peste cilindrele registre ale cadrului sitei şi cutiile sugare (v. Cutie aspiratoare), pînă la ieşirea din presa sau cilindrul sugar primitor. Pe sită se formează banda de hîrtie, îndepărtîndu-se totodată cea mai mare cantitate de apă. Sita se înlocuieşte periodic, din cauza uzurii. Sin. Sită cilindrică. 4. ~ oscilanta. Prep. min.: Sin. Ciur oscilant (v. sub Ciur 2). 5. ~ plana. Ind.alim.: Utilaj folosit, în industria moră-ritului, Ia cernerea produselor rezultate de la valţuri, în scopul separării făinii şi al fracţionării (sortării) restului de produs pe grupuri, după mărime (şrot, griş, dunst), în vederea prelucrării ulterioare a acestora. Dintre maşinile de cernut sita plana liber oscilanta, numită şi plansichter, e cea mai corespunzătoare atît ca posibilitate de utilizare cît şi ca sistem de cernere, deoarece cerne după greutatea specifică şi după mărime. Ea se compune dintr-un cadru metalic pe care sînt montate două casete, fiecare casetă fiind compusă dintr-un număr oarecare de rame, de obicei 12, aşezate una peste alta, şi pe care sînt întinse sitele (v. fig.). Cadrul cu cele două casete e suspendat cu ajutorul unor vergele elastice (de trestie sau de bambus) sau cu cabluri metalice. Sita e acţionată de la o roată de transmisiune, prin intermediul unui ax pendular şi al unui dispozitiv cu excentric, care imprimă cadrului mişcarea circulară, şi e echilibrat de două contragreutăţi. Sitele liber oscilante, de construcţie recentă, sînt acţionate de motoare electrice, cuplate direct cu axul pendular, înlăturîndu-se astfel dezavantajele provocate de transmisiunea prin curele. Alimentarea cu produse se face prin tuburi, cari sînt legate de casete prin ciorapi de ţesătură textilă. Produsele cernute şi sortate, conform schemelor interioare ale casetelor, cad, pe la partea de jos a acestora, în tuburi cari sînt legate de casete tot prin ciorapi. Pentru ca cernerea produselor şă decurgă în condiţii 7 3 2 5 normale, sitele sînt echipate cu perii cari le curăţă, în timpul funcţionării, suprafaţa. Sită plană liber oscilantă. 1) cadru ; 2) grupuri de vergele elastice; 3) casete; 4) roată de curea, de acţionare a sitei; 5) ax pendular; 6) cutia mecanismului cu excentric şi a contragreutăţilor; 7) tub de lemn, de alimentare; 8) ciorap; 9) tub de evacuare a produselor. 6. ~ rotativa. Prep. min., Expl. petr.: Sin. Ciur rotativ (v. sub Ciur 2), Separator rotativ (v. Separator pentru noroi). 7. ~ vibranta. Prep. min., Expl. petr.: Sin. Ciur vibrant (v. sub Ciur 2), Separator vibrator (v. sub Separator pentru noroi), Sită vibratoare. Exemple de site, numite după locul de folosinţă sau după felul de utilizare: 8. ~a cenuşarului.C, f.; Sită de ţesătură de sîrmă, montată sub clapele’cenuşarului locomotivei, pentru a nu lăsa să cadă cărbuni aprinşi pe linie, în timpul mersului. 9. ~ de apa. C. f.: Sită de ţesătură de sîrmă sau de tablă perforată, montată la gura de apă a tenderului şi Ia supapa sau la robinetul de închidere a conductei de apă spre locomotivă, pentru a împiedica intrarea corpurilor străine mai mari în rezervorul de apă al tenderului şi în conducta de apă spre locomotivă, cari ar putea înfunda injectoarele de apă. 10. ~ de protecţie. Tehn.: Sită montată la gura de aspiraţie a adăposturilor, a pivniţelor, etc., pentru a împiedica aspirarea, odată cu aerul, a frunzelor, a hîrtiilor, etc., cum şi pentru a împiedica păsările să-şi facă cuib în conductele de ventilaţie. 11. ~a parascînteiului. Termot., Transp.:Piesă cilindrică sau conică, cu pînză de sîrmă avînd ochiuri pătrate cu latura de 5***6 mm, folosită la unele tipuri de parascîntei de locomotive (v. sub Parascîntei 1). 12. scuturâtor de ~. Ut., Tehn. V. Scuturător de sită. 13. Sita Auer. Tehn. V. Auer, sită —. 14. Sitâ-bandâ.Expl. petr.: Sin. Separator-conveior (v. sub Separator pentru noroi), Sită-conveior. îs. Sitâ-conveior. Expl. petr.: Sin. Separator-conveior (v. sub Separator pentru noroi), Sită-bandă. i6. Sita fotografica. Poligr., Foto.: Dispozitiv optic format dintr-o combinaţie de linii sau de puncte, trasate pe o placă de sticlă, care se aşază în aparatul de fotoreproducere în faţa peliculei sau a plăcji fotografice, în scopul împărţirii Sită fotografică 56 Sită fotografică I. Sită cadrilată. imaginii în puncte, abia vizibife cu ochiul liber, de aceeaşi densitate, dar de diferite dimensiuni. Serveşte la obţinerea reproducerilor monocrome sau policrome în semitonuri, la tipar înalt, prin procedeul similigravurii fotochimice (v. sub Similigravură 1) şi, la tipar plan (în special prin offset, v. Offset, procedeul ~). Sita fotografică e de mai multe tipuri, şi anume: sită de linii (cu linii paralele), sită cadrilata (cu linii paralele, în două sensuri, de obicei perpendiculare) şi sita granulară (din puncte), numită şi sită metzografă. r Cei mai mult folosite sînt sitele cadrilate (v. fig. /); liniile sînt la distanţe egale cu lăţimea lor. O astfel de sită e executată din două plăci de sticlă perfect plane (cristal), pe fiecare dintre aceste plăci fiind gravate linii paralele, de lăţimile şi la distanţele stabilite. Liniile sînt umplute cu un email negru, perfect opac; apoi plăcile sînt lipite între ele pe feţele gravate, astfel încît liniile să fie perpendiculare una pe alta. O astfel de sită constituie ceea ce se numeşte sita fotografică originală. Aceasta fiind foarte costisitoare, din cauza extremei precizii cu care e executată, în practică e înlocuită cu site copiate, la cari liniile sînt trasate într-un strat de lac special, aplicat pe sticlă. Sitele fotografice au formate dreptunghiulare sau circulare (cele mai folosite). Fineţea, care constituie cea mai importantă caracteristică a sitei, e dată de numărul de linii pe centimetru, care variază cu scopul utilizării sitei, şi anume: 16”*20 linii/cm pentru afişe şi placarde; 24»”33 linii/cm pentru ziare; 34-■ -48 linii/cm pentru periodice; 56**-60 linii/cm pentru cărţi, fotolitografii, tipar în offset; 66*-*80 linii/cm pentru publicaţii de artă, publicaţii şi cataloage de lux, ilustraţii volante şi, în general, pentru lucrări foarte fine; 80'*-120 linii/cm pentru opere de ştiinţă, documente ştiinţifice la cari se cere o exactitate deosebită la redarea detaliilor (microfotografii, fotografii de spectre, etc.). Se numeşte punct de sită punctul rezultat pe negativ, cînd acesta e fotografiat printr-o sită fotografică sau printr-o sită rotoheliogra-fică (v.). Formareapunc-tului de sită are la bază principiul optic reprezentat în fig. II a şi b. Un corp opac 2 (v. fig. II a), care se găseşte în cîm-pul luminos al unui corp 1 provoacă, în partea opusăcorpului luminos, o discontinuitate care tran-sitează de la lumina cîmpului la regiunea conului de umbră proiectat de corpul opac. Dacă se interceptează zona de d iscontinu i-tate cu o suprafaţă plană 4, se obţin, pe această suprafaţă, o umbră şi o penumbră care racordează umbra cu zona de lumină printr-o variaţie [continuă a intensităţii de lumină între zona luminoasă şi cea de umbră. Un feno- ///. Aspectul unui negativ fotografic cu puncte de sită (raster). II. Principiul optic al formării punctului de sită. 0) corp opac finit; b) corp opac infinit, cu deschidere; 1) corp luminos; 2) corp opac; 3) corp opac cu dimensiuni infinite şi cu deschidere; 4) suprafaţă plană de interceptare. ' men asemănător se produce cînd corpul opac 3 (v. fig. II b) nu permite trecerea radiaţiei decît printr-o deschidere. în acest caz, pe ecranul 4 apare o porţiune luminată, care e o secţiune a conului de lumină, racordată prin penumbră la umbra compactă înconjurătoare. în cazul sitei, obiectivul fotografic, limitat la conturul diafragmei, e corpul luminos; sita constituie cu liniile negre obiectul opac, iar geamul mat al camerei obscure a aparatului de fotoreproducere, sau placa, respectiv pelicula fotografică, e planul de interceptare. în acest caz, ambele fenomene descrise îşi găsesc aplicarea, în spatele sitei alternîndu-se şi racordîndu-se conuri de umbră şi conuri de lumină, prin zone de penumbră. Pe stratul foto-sensibil nu se formează, deci, un punct rotund sau pătrat, uniform opac, ci un sîmbure mic, cu o aureolă care scade în opacitate spre margini. în zonele de umbră ale originalului,negativul fotografic prezintă, după developare, cercuri negre cu raze mici, depărtate între ele, pe cînd în zonele de lumină prezintă suprafeţe negre, cu dimensiun' mult mai mari, cu forme tinzînd spre pătrate şi foarte apropiate ele, chiar sectîndu-se fig. HI). O mare influenţă asupra formării punctului de sită are şi felul cum lucrează stratul fotosensibil: „tare" (contrast) sau „moale" (mai nuanţat). în general, straturile cari lucrează mai moale dau puncte mai mari, pierd din densitate, trecerea de Ia cea mai mare opacitate la porţiunile transparente fiind lenta. Straturile cari lucrează mai tare au o trecere sau o pierdere mai bruscă, mai scurtă, de la sîmburele opac al punctului, spre marginea lui. La formarea punctelor pe negativ contribuie şi fenomenul fotochimicde iradiaţie sau difracţie, care consistă în faptul că particulele de halogenură de argint, luminate, devin adevărate surse de lumină pentru moleculele vecine. Acest fenomen se face simţit în special la emulsiile cu bromură de argint. Alţi factori de cari depinde formarea punctului de sită sînt: deschiderea diafragmei, întinderea camerei aparatului de fotoreproducere, felul şi fineţea sitei fotografice, distanţa de la sită la stratul fotosensibil. în fig. /V sînt reprezentate cinci exemple de formare a punctului, la fiecare fiind schimbat unu! dintre aceşti factori. Fig. IV a reprezintă formarea punctului la o anumită diafragmă Dlt o anumită întindere a burdufului blt o anumită sită Rlt situată la o anumită distanţă de stratul sensibil; fig. IV b reprezintă influenţa dublării distanţei sitei faţă de stratul sensibil, care conduce la mărirea aureolei faţă de sîmburele punctului; fig. IV c reprezintă formarea punctului, cînd în locul diafragmei D1 se foloseşte diafragma D2 cu diametrul pe jumătate, în care caz sîmburele punctului devine mai mare, iar aureola, mai mică. Acelaşi efect intervine cînd Ia aceeaşi diafragmă se dublează întinderea burdufului b2 — cînd se foloseşte, de exemplu, un obiectiv cu distanţă focală dublă, sau la o mărire respectivă cu acelaşi obiectiv — cum se vede în fig. IV e; fig. IV d reprezintă influenţa folosiri i unei site fotografice mai fine R2, la aceeaşi distanţă dx de stratul sensibil, cînd se obţin o micşorare a sîmburelui şi o mărire a aureolei punctului. în general, la originale slabe se lucrează cu distanţă mai mare a sitei şi cu diafragmă mai mare, iar ia originale cu contraste tari, Sită cadrilată 57 Sită moleculară cu distanţă a sitei şi cu diafragme mai mici. De asemenea, pentru a obţine formarea uniformă a punctului trebuie să se lucreze, în căzui straturilor fotosensibile tari, cu distanţe şi IV. Exemple de formare a punctului de raster (o---e). cu diafragme mari, iar în cazul straturilor moi, cu distanţe şi cu diafragme mai mici. în practică, reglarea poziţiei sitei se face prin deplasare înainte sau înapoi, pînă cînd în regiunea care corespunde părţii celei mai luminoase apare desenul unei ţesături formate din elemente negre, ale căror unghiuri se unesc unele cu aiteje. în cazul reproducerilor în culori, negativele parţiale, obţinute la selecţiunea de culori (v.), se fotografiază cu sita foto- 0 15 0 15 V. Unghiul de înclinare a liniilor de raster pe negativele parţiale pentru zinco-grafie. grafică aşezată diferit din punctul de vedere al poziţiei liniilor, în scopul evitării moarajului (v.). Aceasta se poate realiza prin învîrtirea sitei sub un anumit unghi, folosind pentru fotografii, |a reproduceri le în culori, site rotunde echipate cu o scară gradată (v. fig. V). Pentru culoarea cea mai închisă se alege poziţia normală, adică aceea în care liniile sitei au direcţia la 45° faţă de verticala originalului (v. fig. V a). La reproducerile în două culori (duplex), sita se roteşte cu 30° la culoarea deschisă (v. fig. V b). La trei negative parţiale (v. Tricromie) se obţine o bună suprapunere a punctului, evitîndu-se moa-rajul, dacă poziţia liniilor se schimbă de fiecare dată cu un unghi de 30°; în acest caz, pentru negativul de albastru se alege aceeaşi poziţie a sitei ca şi pentru autotipii monocrome, respectiv 45° faţă de verticală; pentru roşu şi galben se roteşte sita cu 30°, respectiv, cu 60°. La o patrucromie (v.), cînd intervine şi negrul, se schimbă ordinea, negrul avînd poziţia nor- >»:< mală (45°); pentru roşu se roteşte cu 30°, pentru albastru cu 60°, iar pentru galben, cu 45°. Sin.— Sită pentru fotoreproducere. î. ~ cadrilata. Poligr. V. sub Sită fotografică. 2. ~ copiata. Poligr., Foto.: Sin. Raster copiat. V. sub Sită fotografică. s. ~ de linii. Poligr. V. sub Sită fotografică. 4. ~ granularâ. Poligr. V. sub Sită fotografică. 5. ~ metzogrcfâ. Poligr.: Sin. Sită granulară. V. sub Sită fotografică. 6. ~ originală. Poligr., Foto.: Sin. Raster original. V. sub Sită fotografică. 7. ~ pentru fotoreproducere. Poligr., Foto.: Sin. Sită fotografică (v.). 8. ~ rotoheliograficâ. Poligr.: Sită similară sitei fotografice cadrilate (v. sub Sită fotografică), însă mult mai fină (cu linii mult mai dese) şi pozitivă (liniile albe şi ochiurile negre) (v. fig.),-folosita pentru copiere prin contact pe p hîrtie pigment în rotoheliografie (v.). ţ Raportul dintre lăţimea liniilor şi latu- W ra ochiuri lor negre variază de la 1/5, pentru tiraje mici şi cerneluri foarte bogate în colorant, la 1/3, pentru tiraje foarte mari, în maşini rotative. Ele sînt gravate în sticlă, cavităţile corespun- zătoare ochiurilor fiind umplute cu Sită rotoheliograficâ. email negru perfect opac. Sita roto- heliografică are rolul de a împărţi suprafaţa clişeului în cavităţi uniform aşezate, mai mult sau mai puţin adînci, după acţiunea coroziunii, în raport cu semitonurile diapozitivului, şi de a crea, în planul iniţial, elementele neutre la acelaşi nivel pe care se reazemă racleta (v.). De aceea, sita rotoheliograficâ trebuie să aibă ochiurile foarte mici (70---200/cm), pentru ca să nu deformeze aspectul imaginii. Sin. Sită de rotohel iografie. 9. punct de Poligr., Foto.: Sin. Punct de raster. V. sub Sită fotografică. 10. tiparcu Poligr.: Sin. Serigrafie (v.)f Tipar seri-grafic, Tipar şablon. 11. Sita mo'ecularâ. Chim.: Produs natural sau sintetic avînd capacitatea de a adsorbi selectiv numai substanţe cu molecula mai mică decît o anumită dimensiune dată, caracteristică fiecărei site, neadsorbindu-le pe cele cu molecula mai mare. Sitele moleculare sînt produse asemănătoare schimbătorilor de ioni, primele site moleculare cunoscute fiind zeoliţii (alumosilicaţi naturali) din clasa chabasitului şi gmelinitului, cari sînt în acelaşi timp şi schimbători de ioni. Sitele moleculare de zeoliţi se grupează, după mărimea descrescătoare a ochiurilor sitei, în următoarele trei clase: cha-basitul, gmelinitul şi analcitul activ; mordenitul; iar ca ultimă clasă, mordenitele de calciu şi de bariu. Sitele din prima clasă de mai sus adsorb (sau „oclud") toate substanţele cu molecule mici şi mijlocii (He, Ne, CH3CI, CH3SH, etc.), cele din ultima clasă (mordenitele de Ca şi Ba) elimină chiar şi substanţele cu moleculă mijlocie, ca: CH4, CH3F, CH5SH şi altele, nereţinînd bine decît gaze inerte şi vapori de apă. Afară de sitele moleculare minerale, cum sînt cele de mai sus, în cari separarea se face prin ochiurile cu dimensiuni determinate ale agregatului [structural respectiv (macromo-leculei), se mai cunosc şi site moleculare rezultate prin poli-merizarea cu un anumit grad de încrucişare a legăturilor inter-molecu lare. Astfel, de s/te moleculare, sintetice, se obţin, de exemplu, din gelurile hidrofile ale dextranului, amidonului, Sitişcă 58 Sfmbure centra! alcoolului polivinilic şi ale altor polimeri înalţi. Ele sînt caracterizate, ca şi sitele minerale, printr-o uniformitate mai mare a dimensiunilor, spre deosebire de filtrele şi membranele semipermeabile obişnuite, cari au o porozitate variată şi nu permit separări decît într-un domeniu mai larg. Sitele moleculare trebuie deosebite, de asemenea, de sitele ionice, o categorie de schimbători de ioni cari permit separarea una de alta a diferitelor specii de ioni. în natură, sitele moleculare se găsesc în diferite roci şi soluri arabile, unde pot avea un rol important în viaţa şi dezvoltarea plantelor. Mecanismul de acţiune al sitelor moleculare se bazează pe interacţiunea dintre adsorbit şi adsorbant, prin forţe de dispersiune moleculare. Moleculele cari, datorită dimensiunilor mai mici, pot pătrunde prin ochiurile canalelor sitei, sînt reţinute în diferite zone ale canalelor (capilarelor), formînd o soluţie solidă interstiţială cu moleculele sitei adsorbante. Capacitatea de ocluziune a unei site depinde, în principal, de gradul de degazare prealabilă a sitei şi de ionii înlocuiţi în molecula sitei moleculare. E remarcabil faptul că adsorpţia pe site moleculare are un efect termic foarte mare, spre deosebire de reacţiile de permutaţie, cari se produc cu un efect termic inferior chiar adsorpţiei fizice. Viteza de difuziune în sita moleculară urmează, în general, legea lui Fick (v. sub Difuziune 1) şi depinde foarte mult de temperatură. Totuşi, sitele moleculare sînt singurii adsor-banţi cari îşi menţin capacitatea de sorpţie a gazelor şi a vaporilor la temperaturi înalte. De exemplu, în cazul apei, chaba-situl mai reţine încă şi la 200° aproape 3% vapori de apă. Din variaţia cu temperatura a vitezei de ocluziune s-a putut deduce, de asemenea, şi o energie de activare importantă. Sitele moleculare se folosesc în laborator la filtrarea soluţiilor coloide sau la desalifierea mult mai rapidă decît cea prin dializă, cantitativă, şi fără pericolul înfundării porilor membranelor sau ai filtrelor. în industrie, sitele moleculare, afară de utilizarea lor ca schimbători de ioni simpli, mai sînt folosite la: mărirea cifrei octanice a benzinelor prin îndepărtarea hidrocarburilor, saturare şi mărirea concentraţiei ciclo- şi isoparafinelor; reglarea duratei de prevulcanizare cu acceleratori a cauciucului şi a altor elastomeri; reglarea polime-rizării cu diferiţi agenţi de condensare, de polimerizare, sau de reticulare; uscarea înaintată şi separarea diferitelor impurităţi de gaze (de ex. cu produsul comercial ,,siliporit“). 1. Sitişcâ, pl. sitişti. Ind. ţâr.: Vas de metal sau de lemn, de forma unui trunchi de con, cu fundul perforat, servind în gospodărie la strecurarea laptelui şi a altor lichide. 2. Sitosterinâ. Chim. biol.: Sin. Sitosterol (v.). 3. Sitosterol. Chim. biol.: Alcool ciclic, din grupul fito-sterolilor, care intră în structura lipidelor. Sitosteroiui e un HX H2 c H„C/ XC H c 2 / \ cx xc I I HC C- X xchh H C-/ \ ca i -CH, ch3 1 -CH—CH2—CH2—CH—CH I CH. CHo CH2 1 CHo H—C CH2 Ho H compus policiclic, cu moleculă mare, avînd o structură analogă cu a colesterolului, de care se deosebeşte prin structura catenei laterale. A fost extras din bobul de grîu, de secară, etc. Sin. Dihidrostigmasterol, Sitosterinâ. 4. Sizigii. Astr.: Poziţie în care se găseşte Luna, cînd apare ca Lună nouă şi ca Lună plină. 5. Sîmbovinâ, pl. stmbovine. Silv.: Celtis australis L. Arbore cu înălţimea pînă la 20 m, din familia Ulma-ceae Mirb. în ţara noastră creşte sporadic în Banat, în Oltenia şi în Dobrogea, ca elemente de limită nordică a ariei sale de răspîndire naturală, din regiunea Mării Mediterane. Sîmbovina e un arbore termofil, cerînd locuri calde şi însorite; e puţin pretenţioasă faţă de sol, vegetînd viguros şi în condiţii de secetă. Se înmulţeşte atît prin seminţe, cît şi prin lăstari; creşte viguros în tinereţe şi are longevitate mare (circa 400 de ani). Florile sale sînt melifere. Funzişul, bogat şi des, umbreşte bine solul. E adecvat pentru culturi forestiere în staţiuni extreme din silvostepă sau chiar din stepă, cum şi pe coaste calcaroase bătute de soare, nisipuri litorale, etc.; de asemenea, e adecvat ca element de parc şi de zone verzi din ţinuturi uscate. Are lemnul suplu, tenace, asemănător celui de frasin. E întrebuinţat în căruţărie, pentru mînere de unelte, pentru furci, cepuri, bastoane, scaune, etc. Rădăcina şi scoarţa conţin o substanţă colorantă. Are seminţe oleaginoase. Frunzele sînt un furaj excelent. e. Sîmbure, pl. sîmburi. 1. Bot.: Partea tare, în general lemnoasă, care se găseşte în interiorul unor fructe şi care conţine sămînţa, respectiv miezul comestibil. Impropriu, se numeşte sîmbure şi sămînţa interioară. 7. Sîmbure. 2. Gen.: Partea centrală, considerată drept cea mai importantă. Sin. Inimă, Miez. s. /v/ central. Rez. mat.: Domeniu plan al secţiunii transversale a unei bare drepte, reprezentînd locul geometric al punctelor de aplicaţie ale unei forţe longitudinale excentriceiV acţionînd în acea secţiune, pentru cari pe secţiune tensiunile normale sînt de acelaşi semn pe toată secţiunea (v. şî sub Compresiune excentrică). Dacă forţa N acţionează în afara sîmbu-relui central, axa neutră intersectează secţiunea, iar pe aceasta apar tensiuni atît de întindere, cît şi de compresiune. Dacă forţa N se găseşte pe frontiera sîmburelui central, axa neutră e tangentă la conturul secţiunii transversale, iar în punctele conturului, tensiunea normală e nulă. între punctul de aplicaţie a forţei N şi axa neutră exis-tînd o corespondenţă de tip antipoi şi polară (v. şî sub Axă neutră), frontiera sîmburelui central e locul geometric al punctului de aplicaţie a forţei N, cînd axa neutră înfăşoară frontiera secţiunii transversale, fără a o tăia, dacă aceasta e un contur concav. Dacă punctul de aplicaţie descrie contu-rulsecţiuniitrans-versale, axa neutră înfăşoară frontiera sîmburelui central. Unei porţiuni de frontieră a secţiunii transversale în linie dreaptă îi corespunde un punct unghiular pentru frontiera sîmburelui central, iar la un punct unghiular al primei frontiere îi corespunde un segment de dreaptă pentru frontiera sîmburelui centrai; de exemplu, dacă secţiunea transversală e mărginită de un poligon cu n laturi, sîmburele central are ca frontieră un poligon cu acelaşi număr de laturi. Ducînd prin centrul de greutate G o axă A care taie frontiera sîmburelui central în punctele Kx şi Kv numite puncte Tensiunile extreme pentru momentele la limita sîm-burelul central corespunzătoare unei direcţii date. Sîmbure de etanşare 59 Sîmbure elastic Sîmburele central şi razele de rezistenţă pentru cîteva secţiuni tehnice limita ale sîmburelui central pentru direcţia A, se determină distanţele rx şi r2, cari se numesc distanţe ale sîmburelui central sau raze de rezistenţă. în acest caz, tensiunile normale extreme, în punctele cele mai solicitate ale secţiunii transversale (cele mai depărtate de axa neutră), sînt date de (v. fig.): Mk, G-, = ----- ' Go= ------- i 1 2 w2 unde momentele la limita sîmburelui central sînt date de: Mki=N •PK1=N(e—r1), Mk=N-PK2=N(e+r2), e fiind excentricitatea punctului de aplicaţie P faţă de centrul de greutate G, iar Wx şi W2 sînt modulele de rezistenţă faţă de axa neutră conjugată direcţiei A. Dacă A e o axă principală de inerţie (de ex. axa Gz), se obţine: Wx=Ar2, W2=Ar± şi pentru o compresiune excentrică se obţine: N(, , « w- j(1+- - fi «) Gmin A y *i / unde A e aria secţiunii transversale (se obişnuieşte să se ia pentru compresiune semnul plus). Aceste rezultate’sînt foarte utile în calculul bolţilor de poduri. Pentru conturul sîmburelui central şi pentru razele de rezistenţă (în special pentru razele minime) ale cîtorva secţiuni transversale mai importante în practică, v. tabloul. î. ~ de etanşare. Hidrot.: Sin. Nucleu de etanşare (v.). 2. ~ diapir. GeoL: Masa de roci plastice (de cele mai multe ori sare gemă) din centrul diapirului, care străpunge formaţiunile laterale. 3. ~ elastic. Geot.: Zonă din terenul de fundaţie, în stare de deformaţii lineare, care se formează sub şi în ime- diata vecinătate a tălpii de fundaţie. Sîmburele elastic cuprinde, în general, aproape toată lăţimea fundaţiei şi are în secţiune o formă aproximativ triunghiulară, cu laturile nealipite tălpii fundaţiei uşor concave în jos. Forma sîmburelui elastic şi repartiţia presiunilor pe laturile lui satisfac condiţiile de echilibru static în momentul atingerii stării de echilibru limită. Conturul ABC al sîmburelui elastic are lăţimea egală cu a fundaţiei şi unghiurile la bază oc şi (â (v. fig.)- Limita AB are rolul unui zid rugos, care se deplasează sub încărcare spre masivul de pămînt, dînd naştere la o zonă în stare maximă de eforturi în partea aval a construcţiei (în stînga, pe desen). Zonele plastice din afara limitei BC sînt identice cu cele din dreptul limitei AB numai în cazul unei simetrii verticale perfecte (încărcare centrică verticală: sîmburele elastic Sîmbure elastic, e triunghi isoscel). în celelalte cazuri, limita BC se comportă ca o linie de rupere între corpul sîmburelui elastic şi restul masivului, care se găseşte în stare de deformaţie plastică. Dacă se notează cu p unghiul făcut de reacţiunile masivului cu normalele la cele două plane AB şi BC, se poate admite că valorile unghiurilor a şi p ale acestor plane cu planul de fundaţie sînt: oc=p-f-8; p=p —S, unde 8 e înclinarea rezultantei încărcărilor fundaţiei P faţă de normala pe planul de fundare. Sîmburele cutei 60 Sînge Pe cale experimentală s-a demonstrat că valoarea unghiului p e cu 6***10° mai mare decît cea a unghiului de frecare internă a pămîntuiui din care e constituit terenul de fundaţie respectiv. 1. Sîmburele cutei. GeoL: Zona centrală a unui antici inal în care aflorează formaţiunea geologică cea mai veche (v. şî sub Cută 2). 2. Sîmburoase. Agr., Bot.: Specii de plante pomicole ale căror fructe au sîmburi. Fructele acestor specii sînt drupe. Caracteristicile principale ale sîmburoaselor sînt: suportă rănirile mai greu decît celelalte specii; repausul vegetativ e mai scurt decît la sămînţoase şi, în consecinţă, înfloresc mai de timpuriu; sînt mai precoce şi au o longevitate mai mică; mugurii floriferi sînt aşezaţi lateral pe ramurile roditoare; pe locurile unde s-au format fructele rămîn, după recoltarea acestora, puncte mortificate, ceea ce determină o degarnisire mai rapidă a ramurilor de schelet. Principalele specii sîmburoase sînt: prunul, cireşul, vişinul, caisul, piersicul, corcoduşul, zarzărul. 3. Sin Mihai, Strate de Stratigr.: Depozite terminale ale Oligocenului superior (Chattian) din împrejurimi le Clujului (Nord-Vestul Transilvaniei), reprezentate prin argile roşii-vişinii cu intercalaţii de nisipuri albe. Stratele de Sîn Mihai urmează peste Stratele de Zimbor şi suportă Stratele de Coruş (Burdigalian). 4. Sînge. Biol.: Fluid roşu care curge în sistemul circulator al animalelor şi care Ia mamifere reprezintă circa 8% din greutatea corpului lor. Sîngele e o suspensie coioidă de elemente celulare, numite elemente figurate ale sîngeiui şi cari sînt globulele roşii (hematiile), globulele albe .(leucocitele) şi plachetele sangvine (trombocitele), într-o soluţie apoasă de săruri minerale şi de substanţe organice, numită plasma. Elementele figurate sînt celule vii şi pentru aceasta sîngele e considerat un ţesut fluid, un fluid viu. Sîngele supus centrifugării se separă într-o masă roşietică solidă, care se depune Ia fundul eprubetei şi care e constituită din totalitatea celulelor şi dintr-un lichid transparent gălbui care reprezintă plasma. Din volumul total sangvin, 1/2 participă activ la circulaţie, constituind „sîngele circulant", iar 1/2 se găseşte în diferite organe, cari acţionează ca adevărate rezervoare sangvine, şi care constituie „sîngele stagnant sau de rezervă“. Principalele organe rezervoare de sînge sînt: ficatul, splina şi plexul venos subpapilar din piele. Sîngele arterial, în care predomină oxihemogiobina, are culoare roşie aprinsă; în el, hemoglobina e saturată cu oxigen circa95 %, iar oxigenul se găseşte în proporţia de 19% în volume. Sîngele venos are culoare roşie închisă şi în el hemoglobina prezintă o saturaţie mai slabă cu oxigen, circa 70%, iar oxigenul e în proporţia de 14% în volume. Sîngele scos din sistemul circulator coagulează în timp foarte scurt, în urma unui proces enzimatic prin care proteina solubilă (fibrinogenul) se transformă într-o masă gelatinoasă de fibrină, care înglobează ^celulele sangvine, cheagul păs-trînd astfel culoarea roşie. în cursul coagulării, cheagul îşi micşorează volumul şi elimină un lichid transparent, alb-gălbui, numit ser sangvin, constituit din plasmă fără fibrină. Constantele fizicochimice ale sîngeiui sînt: punctul crio-scopic, care e temperatura la care congelează plasma sangvină, e —0,56*** — 0,58° (circa 1/3 din punctul crioscopic al unei soIuţii molare), e funcţiune de concentraţia mineral salină a plasmei şi nu depinde de compoziţia componentei proteice a plasmei; presiunea osmotică a plasmei e de 7,72 atmosfere; greutatea specifică a sîngeiui total depinde numai de concentraţia coloi-delor şi variază între 1,050 şi 1,066, fiind în medie 1,057 la bărbat şi 1,053 la femeie; greutatea specifică a hematiei e de 1,090, a plasmei de 1,028---1,030, iar a plasmei din care s-au precipitat proteinele e de numai 1,006; viscozitatea sîn- geiui total e de cinci ori mai mare decît a apei, a plasmei e 2***2,5, iar a serului sangvin (plasmă fără fibrinogen) e 1,6“'2,2; pH-u\ 7,357 indică o reacţie slab alcalină; indicele de refracţie în plasmă 1,3499; glucoza 1 g/l; etc. Volumul globular cuprinde elementele figurate din sînge, şi cari, pe 1 mm3 sînge, sînt: hematia (globula roşie) 4 500 000 la femeie, 5 000 000 ia bărbat şi 6 000 000 la nou-născuţi; leucocitele (globulele albe) 6000*“8000 (în unele afecţiuni, cînd numărul lor creşte, boala se numeşte leucocitoză, iar cînd scade, se numeşte leucopenie), la nou-născut 15 000*• -20 000; trombocitele (plachetele sangvine) 200 000-• *400 000 (numărul diferă, după diferiţi autori, deoarece celulele sînt foarte fragile şi e posibil ca în unele metode de determinare să fie parţial distruse). Leucocitele se împart în: leucocite granulate, cari conţin granule şi se mai numesc granulocite, 71,5***75%, şi leucocite negranulate, 24--*29%. Leucocitele granulate se împart, la rîndul lor, în: polinucleare neutrofile 70-72%, poli nucleare eozinofile 1-*-3% şi polinucleare bazofile 0.5---1 %; leucocitele negranulate se împart în limfocite 22--*25% şi în monocite 2***4%. Dintre elementele figurate, hematia e componentul cel mai valoros al sîngeiui, fiind purtătoarea hemoglobinei, cu ajutorul căreia se asigură principala manifestare a vieţii, şi anume respiraţia. Hematia, datorită hemoglobinei, captează oxigenul la nivelul alveolei pulmonare şi apoi, transportată de sînge, ea duce oxigenul la nivelul ţesuturilor cari îl utilizează. Ţesuturile, ca rezultat al combustiei, dau bioxidul de carbon, pe care tot hematia, printr-un proces mai complicat, îl transportă de la nivelul ţesuturilor la nivelul alveolei pulmonare, prin care se elimină. Hematia are şi funcţiunea de tampon în păstrarea pH-u\u\ sîngeiui, deoarece oxihemogiobina fixează alcaliile şi apoi, după pierderea unei părţi din oxigen, le pune în libertate, dîndu-le posibilitatea de a se uni cu bioxidul de carbon şi de a forma bicarbonaţii. Plasma e un lichid gălbui, a cărui coloraţie e datorită carotenului (provitamina A) şi bilirubinei (v. Plasmă 1). Din punct de vedere chimic, 1000 g sînge de om conţin circa 801 g apă şi 199 g substanţă solidă, şi anume: circa 500 g plasmă, în cari se găsesc 451 g apă, 39 g substanţe proteice (22 g albumină, 15 g giobuline, 2 g fibrinogen), 6 g substanţe organice diverse (uree, glucoză, etc.), 4 g substanţe minerale, dintre cari 2,9 clorură de sodiu ; circa 500 g globule cari conţin 350 g apă, 130 g oxihemoglobine, 16,5 substanţe organice şi 3,5 substanţe minerale. La anumite nevertebrate, rolul hemoglobinei îl îndeplinesc alţi pigmenţi, mai mult sau mai puţin asemănători, avînd ca ion activ cuprul: hemocianinele. Prin fixarea oxigenului, din incolore, ele devin albastre. Afară de rolul de vehicul al oxigenului, sîngele are şi rolul de sistem de convecţie a căldurii şi deci rolul de egalizator al temperaturii. El transportă şi bioxidul de carbon disolvat în plasmă, de la ţesuturi la nivelul plămînilor, unde se elimină, cum şi substanţele alimentare necesare funcţiunii ţesuturilor, substanţe de excreţie, ureea, amoniacul, etc. Prin elementele figurate, globulele albe şi anticorpii pe cari îi conţine, sîngele îndeplineşte şi un rol în apărarea organismului. Studiu! grupurilor sangvine permite să se stabilească cari sînt condiţiile de compatibilitate şi cari sînt cele de incompatibilitate, cînd se fac transfuziile de sînge. O substanţă străină de speţă (a n t i g e n) sau străină chiar de individ, care e introdusă parenteral în corpul animal, elaborează, după 10, 12 sau după 14 zile, o serie de substanţe cari se numesc anticorpi şi cari, prin acţiunea lor, tind să ^anihileze, să distrugă aceste substanţe străine numite antigen. în cazul injectării de sînge, din anticorpii cari se formează fac parte aglu-t in inele, cari aglutinează globulele roşii din sîngele introdus, şi hemolizinele cari produc topirea globulelor roşii, deci hemoliza. Dacă se injectează o toxină, aceasta reprezintă un Sînge 61 Sînge Grupul sangvin IV în hematie: antigen în plasmă: anticorpi 0 (zero) A alfa, beta teta alfa 0 (zero) antigen; contra toxinei se elaborează un anticorp, care e anti toxina şi care, unindu-se cu toxina, o neutralizează. Antigenul e o substanţă coloid-proteică, iar anticorpii sînt foarte diferiţi şi au ca substrat un component serumglobu-linie şi, în special, gamma-globulină. Sîngele oamenilor se poate împărţi în patru grupuri, cari se numesc grupuri cardinale. Afară de acestea sînt încă multe subgrupuri, însă baza diferenţierii pentru sîngele oamenilor o constituie cele patru grupuri: grupul —I, —II, —III şi —IV. Diferenţierea se referă la caracteristicile hematiei în care există un antigen, adică o substanţă capabilă să suscite anticorpi, dacă se introduce paren-terai la un alt animal, şi la proprietăţile plasmei (v. tabloul l). Grupul I nu are aglutino- -r ui i i ^ •« gen (antigen) şi deci agluti- Tabloul L G™Pu|-|le sa"2v'"e ninele celorlalţi nu au asupra cui acţiona. Oamenii al căror sînge face parte din grupul I sînt „donatori universali". Grupul II are în hematie aglutinogenul A, iar în ser are aglutinineie beta; sîngele nu poate fi dat decît aceluiaşi grup sau grupului IV, care e „primitor universal", acesta neavînd aglutinine cari să reacţioneze cu aglutinogenul A. Grupul III are în hematie aglutinogenul B, iar în ser, aglutinineie alfa; nu poate da sînge decît propriului grup şi grupului IV. Grupul IV poate primi sîngele tuturor, pentru că, dacă i se dă antigen A, B sau AB, el are aglutinina zero şi deci nu formează anticorpi. Grupul IV se numeşte grupul „receptorilor universali". într-o transfuzie, factorul deciziv e hematia (globului), cu antigenul lui, care se transfuzează, şi nu serul cu conţinutul lui în aglutinine. în acelaşi timp prezintă însă importanţă aglutinina din serul celui care primeşte globului. Afară de aceste grupuri sangvine se mai întîlnesc o serie de incompatibilităţi, din cauza unui antigen care e numit factorul Rh (de la maimuţa care se numeşte Macacus Rhesus). Acest antigen e comun omului şi maimuţei; 85% dintre oameni conţin acest antigen Rh şi aceştia se numesc Rh-pozitivi, iar 15% din oameni nu conţin factorul Rh şi se numesc Rh-negativi. în cazul transfuziei de sînge de la un Rh-pozitiv la un Rh-nega-tiv se formează, la ultimul, anticorpi de natura aglutininelor şi hemolizinelor, cari reacţionează cu antigenul, conducînd la hemoliza sîngeiui. Diferenţele dintre accidentele produse de antigenii din grupurile II, III şi IV şi antigenul Rh, consistă în faptul că, dacă se fac transfuzii de la un grup necorespondent, în primul caz accidentele se produc imediat, iar în cazul ultim, accidentele se produc mai tîrziu, datorită faptului că elaborarea anticorpilor durează circa 12 zile. în compoziţia chimică a sîngeiui animalelor intră aceleaşi substanţe cari se găsesc în carne şi cari variază puţin de la o specie la alta (v. tabloul II). Cantitatea de sînge existentă în Tabloul II organism reprezintă în medie 8% din greutatea vie. Latăiereaanimalelor în abator se pot obţine de la bovine 4,5% sînge, iar de la porcine şi ovine, 3,5%. Valorificarea sîngeiui animalelor sacrificate la abator se poate'face în numeroase industrii, datorită conţinutului în materii proteice, valoroase atît din punctul de vedere ali- Părţile componente Specia Bovine Porcine Ovine Apă 80,9 79,0 82,1 Proteine 17,3 18,9 16,4 Substanţe organice neproteice 1,0 1,2 0,7 Substanţe minerale 0,8 0,9 0,8 mentar, cît şi din punctul de vedere al proprietăţilor lor coloi-dale, plastice, etc. Sîngele animalelor poate fi valorificat în ^scopuri alimentare, medicamentoase, furajere şi tehnice. în scopuri alimentare se pot produce: din sînge proaspăt: plasmă pentru mezeluri, obţinută prin separarea plasmei de elementele figurate, cu ajutorul separatorului, ser pentru pesmeţi, sînge integral pentru tobe, sîngeret, iar din sînge coagulat se produc hidrolizate; din sînge deshidratat: albumină deschisă (plasmă uscată), folosită la mezeluri, supe, produse de cofetărie, paste făinoase, produse zaharoase; albumină închisă (sînge integrai uscat), folosită la fabricarea caramelelor şi a ciocolatei. în scopuri medicamentoase, din sînge integral se pot fabrica: sirop hemoglobin şi sirop hema-togen. Din elemente figurate: ferohematogen, feratină, trom-bină, biohemofirin. De asemenea, se prepară: hidrolizin, aminopeptid, ser terapeutic, parenterin. Din sînge se mai poate precara peptonă pentru medii nutritive folosite în micro-biologie. în scopuri furajere se poate folosi sînge coagulat termic sau chimic sub forma de pastă sau de făină de sînge preparată prin uscarea acestuia prin pulverizare, pe valţuri, sau prin liofilizare. în scopuri tehnice se poate prepara albumină albă pentru industria pielăriei, la apretarea pieilor înainte de lustruire; în industria textilă, la fabricarea muşamalelor, la fabricarea stambelor, pentru împiedicarea infiltrării coloranţilor în ţesut, la apreturi rezistente la spălat; în industria lemnului, la fabricarea cleiului superior pentru placaje; în industria hîrtiei, la fabricarea hîrtiilor colorate, cu lustru, rezistente ia apă; în industria fotografică, la prepararea hîrtiei de copiat. Sîngele integral se poate folosi la prepararea de mase plastice, ia prepararea de cărbune necesar filtrării lichidelor, la prepararea spumogenului folosit contra incendiilor şi ca material pentru beton spumos. Aplicaţia cea mai largă a luat-o folosirea sîngeiui în scopuri furajere, sub forma de făină obţinută prin uscare, prin pulverizare sau prin prelucrare în cazane orizontale cu vid. Recoltarea sîngeiui se face prin metode diferite, corespunzătoare utilizării care urmează să i se dea. în scopuri farmaceutice, sîngele şe recoltează de la animalele vii, supuse îngrăşării, fie prin crestarea cozii (la porcine) şi scurgere în vase sterile, fie cu ajutorul unui ac perforat, care se introduce cu capătul ascuţit în vena de sub falca animalului (la bovine), scurgerea făcîndu-se, de asemenea, în vase sterile. în alte scopuri, recoltarea se face după sacrificarea animalului, obţinîndu-se sîngele, după metoda folosită, fie în stare lichidă, fie coagulat. Cantitatea de sînge obţinută de la un animal depinde, în primul rînd, de rasa şi de greutatea acestuia. Cantitatea de sînge care se poate recolta depinde de metoda folosită (după sacrificare, o cantitate apreciabilă rămîne coagulată în animal; din aceasta, numai o parte poate fi recuperată, restul rămînînd în carne). Se folosesc atît metode rudimentare de colectare, cît şi metode perfecţionate. în metodele rudimentare, sîngele se recoltează, fie într-o tavă metalică de circa 15***20 I, aşezată sub gîtul vitei, după ce s-a făcut aso- marea şi înainte de , + ^ u , . , r A . r. /. Cuţit tubular pentru recoltarea sîngeiui. jugulare, sîngele fi- „ \ ^ . a.- î) virf găurit; 2) conducta pentru scurgerea singe- ind apoi scurs in bi- , • ^ * , r. ,. . , - lui; 3) miner, doane individuale, in cari se pune, dacă e nevoie, un anticoagulant, fie în butoaie comune, unde e scurs prin şanţuri de pe podeaua abatorului, în metodele pe rfecţionote, recoltarea sîngelu i se face cu ajutorul unui cuţit tubular (v. fig. /), format Sînge 62 Sînge dintr-o ţeavă metalică, terminată la un capăt cu un vîrf care are tăiş pe ambele muchii; la capătul celălalt, ea are un furtun care conduce sîngele în vase de colectare închise ermetic. Mecanic, sîngele necoagulat se obţine îndepărtînd fibrină prin trecerea sîngeiui printr-o morişcă specială de defibranat, formată în principal din două discuri aşezate faţă în faţă, unul fix, iar celălalt rotativ, cari au pe feţele interioare un sistem de ieşituri cari se întrepătrund (v. fig. II); fibrinogenul din sînge trece în fibrină, care ră-mîne pe o sită, la baza moriştii. — Prin metode chimice, sîngele necoagulat se obţine împiedicîndu-se trecerea fibrinogenului în fibrină, CU //. Morişcă pentru defibrinat ajutorul unor substanţe anti- sîngele. coagulante: citrat de sodiu, 1) disc fix; 2) disc mobil; 3) in-fibrizol (amestec de fosfaţi), trarea sîngeiui; 4) roată de trans-acid citric, sare de bucătărie, misiune, sulfat de magneziu, fluorură de sodiu, acid oxalic, etc., folosite după calitatea de sînge care se obţine. Substanţele stabilizante precipită ionii de calciu din sînge, din care cauză trombochinaza nu mai poate transforma trombinogenul în trombină şi, în consecinţă, nu se mai formează fibrină. — Prin metode biochimice, sîngele necoagulat se obţine folosind anumite substanţe, ca h i r u d i n a, cari, injectate animalului înainte de sacrificare, fac ca sîngele aces- tuia să nu coaguleze timp de 24 de ore. Separarea plasmei sangvine (a a I b u-minei) de elementele figurate se face cu ajutorul centrifugelor speciale (cu circa 10 000 rot/min), plasma avînd gr. sp. 1,027---1,034, iar elementele figurate, gr. sp. 1,08. Conservarea sîngeiui. Atît sîngele ca atare, cît şi plasma (albumina) separată, sînt supuse alterării, datorită microorganismelor, cari descompun proteinele în mediu apos, dînd produşi toxici foarte periculoşi pentru organism. Pentru a putea fi păstrate, sîngele şi plasma se conservă prin metode chimice sau fizice. Drept conservanţi chimici pentru sînge se folosesc substanţe cari distrug microorganismele (de ex. un amestec de sare de bucătărie, de fosfaţi şi acid clor-hidric, sau o soluţie de amoniac). Aceste substanţe produc însă hemoliza sîngeiui şi, deci, nu pot fi folosite cînd se urmăreşte separarea ulterioară a albuminei. — Ca metode fizice de conservare se folosesc atît păstrarea la temperaturi joase (în camere frigorifere), sau păstrarea la temperaturi înalte (100°), procedeu care e folosit rar, deoarece conduce la coagularea ireversibilă a albuminei, cît şi deshidratarea. Uscarea sîngeiui sau deshidratarea sîngeiui constituie cel mai bun procedeu de conservare a sîngeiui sau a albuminei, deoarece microorganismele nu pot activa în mediu uscat. Procedeele uzuale de uscare se împart în procedee de uscare în aer liber, procedee de uscare în vid şi procedee de uscare prin pulverizare. Uscarea în aer liber se face, fie pe tăvi, fie în uscătorii-tunel, cari pot fi cu tiraj natural sau cu tiraj forţat. — Un procedeu recent de uscare a sîngeiui sau a albuminei în aer liber eprocedeul rapid cu tobe rotative (v. fig. ///), cu următoarele faze: sîngele e adus în jgheabul 3, de unde e luat pe suprafaţa tobei 2, care se roteşte şi care e răcită la interior cu apă; de aici, sîngele trece pe toba 1, care e încălzită la interior cu abur, ceea ce face ca apa din stratul de sînge să se evapore repede; apoi pojghiţa de sînge uscat e răzuită de cuţitul 4 şi e transportată de banda rulantă 5 la o moară cu elice, care o macină foarte fin, obţinîndu-se făină de sînge. Rotirea cilindrelor uscătoare şi grosimea stratului de sînge sînt reglate astfel, încît la 3/4din rotirea cilindrului, care de obicei durează 10 secunde, produsul să fie uscat şi apoi răzuit (grosimea peliculei e de 0,5 mm şi turaţia cilindrului, de 8 rot/min). De pe 1 m2 de suprafaţă de cilindru se pot obţine, într-o oră, 40 kg sînge praf cu umiditatea de 10%. Procedeele de u s c a-r e în vid urmăresc uscarea la temperaturi joase, pentru a se putea obţine produse în cari albumina să fie coagulată reversibil (să poată fi disolvată din nou în apă). Se folosesc atît Instalaţie pentru uscat sîngele, cu tobă aparate de US- 0 tobă principală; 2) tobă secundară; 3) jgheab care a sîngeiui de tablă; 4) cuţit de răzuire; 5) bandă ru- î n masă, CÎt şi apa- iantă; 6) moară cu elice. rate cu tobă. Primele sînt constituite din vase cilindrice verticale, în cari sîngele se încălzeşte indirect, printr-o serpentină cu apă caldă, aerul şi vaporii de apă evacuîndu-se, cu ajutorul unei pompe, pe Ia partea superioară. în tot timpul uscării, masa de sînge e agitată cu ajutorul unor palete centrale. Dezavantajul sistemului consistă în faptul că se obţin granule mari de sînge, cari trebuie măcinate apoi în mori speciale. Aparatele de uscat sîngele în vid, cu tobă, sînt asemănătoare cu cele cari funcţionează în aer liber, diferenţa consistînd în faptul că întregul sistem e închis într-o carcasă de fontă, în care se face vid. Există aparate cu o singură tobă (v. fig. IV), în cari sîngele e luat direct de toba pe care se şi usucă, sau cu două tobe, fn cari sîngele e luat întîi de o tobă rece (ca la aparatele în aer liber) şi apoi e trecut pe toba caldă. Uscarea prin pu I ve-r i z a r e e folosită pentru uscarea rapidă şi omogenă asînge-lui sau a albuminei. Aparatele în cari se efectuează această uscare pot fi construite atît pentru funcţionarea în aer liber (obţinîndu-se făină de calitate inferioară, deoarece albumina e coagulată ireversibil), cît şi pentru funcţionarea în vid. Există două tipuri principale: aparate cu disc, cari constituite în principal dintr-un disc orizontal perforat, prin care se pulverizează sîngele datorită /V. Aparat de uscare în vid cu o turaţiei înalte (10 000 rot/min); singură tobă. în faţa discului se trimite aer f)tobă; 2) cuţit de răzuire; 3) căru-încălzit, care usucă repede par- c‘or pentru evacuarea sîngeiui; 4) in-ticulele de sînge; acestea cad trarea sîngeiui; 5) ieşirea aerului şi la baza aparatului, de unde a aburului, sînt evacuate cu ajutorul unui şurub-melc de evacuare; aparate cu i n j ectoare, cari sînt constituite dintr-o cameră în care sîngele e pulverizat cu ajutorul unor injectoare cu aer (v. fig. V); aerul intră în cameră pe la partea superioară, după ce a fost încălzit într-un calorifer. Viteza de uscare e foarte mare, fapt care permite ca aerul care intră în uscător să aibă o temperatură de 120---1500; la ieşire are temperatura de 60-“70°. Făina de sînge cade la baza camerei, de unde e raclată cu ajutorul unor cuţite şi e evacuată prin şuruburi-melc. Aerul care iese din instalaţie e trecut prin §înge-de-nouă-fraţi 63 Sîngerare filtre speciale, cari reţin praful de sînge, antrenat. Prin acest procedeu se obţine un praf foarte fin de sînge. Instalaţi i-|e cu in jectoare în vid sînt asemănătoare, însă au pompe de evacuare a aerului şi a vaporilor de apă. Nu sînt V. Instalaţie de uscare a sîngeiui prin pulverizare cu injectoare cu aer. 1) filtru pentru aer; 2) ventilator; 3) reductor; 4) electromotor; 5) conductă de aer; 6) preîncălzitor; 7) conductă pentru aer cald; 8) distribuitor de aer cald; 9) turn de uscare; 10) postament; 11) pulverizatoare; 12) răzuitoare; 13) descărcarea din turn; 14) melc transportor; 15) filtru; 16) carcasă; 17) ex-haustor; 18) coş. folosite decît foarte rar, deoarece au un debit şi un randament foarte mic, şi numai pentru sîngele destinat transfuziilor. Alte procedee de conservare a sîngeiui sînt următoarele: Uscarea sîngeiui prin coagulare. Prin încălzirea sîngeiui la 80°, în cazane încălzite cu abur, substanţele proteice se denaturează, pierd proprietăţile hidrofile şi se coagulează. Coa-gulul obţinut se strecoară prin saci de pînză, se presează, eliminîndu-se circa 30% din apă; în coagul mai rămîne o umiditate de 50*--60%. Coagulul obţinut se toacă la maşina de tocat Wolf şi produsul tocat se usucă în uscătoare-cameră, cu plase sau cu bandă, Ia o temperatură constantă de circa 80--'90°, durata medie de uscare fiind de 4--*5 ore. Uscarea sîngeiui cu absorbanţi e o metodă de valorificare a sîngeiui în scopuri furajere, prin amestecarea iui cu tărîţe sau cu fulgi de cartofi. Amestecul obţinut se usucă în cuptoare asemănătoare celor de copt pîine sau pe uscătoare adecvate, în cazul folosirii fulgilor de cartofi, amestecul iniţial conţine 82,5% sînge proaspăt sau conservat cu 5% sare, şi 0,08% alde-hidă formică şi 17,5 % fulgi de cartofi; terciul obţinut se usucă pe un uscător-ciiindru încălzit cu aburşi, după răzuire, se obţine un produs sub formă de fulgi cu circa 10% apă. Deshidratarea sîngeiui prin coagulare chimica se bazează pe faptul că echilibrul coloidal al proteinelor din sînge se poate deranja introducînd un acid care neutralizează alcalinitatea sîngeiui, ajungînd la starea isoelectrică (neutră), cînd se produce coagularea proteinelor. în acest scop se foloseşte, de preferinţă, acid sulfuric foarte pur. Sîngele integral se colectează în bidoane, în cari se stabilizează cu bicarbonat de sodiu în proporţie de 2,5%, şi apoi se adaugă acid sulfuric diluat (324 ml acid sulfuric în 50 I apă cu temperatura de 37---400) sub agitare continuă a sîngeiui, pînă cînd se produce coagularea substanţelor proteice. Coagulul obţinut se stoarce şi se presează; apoi se usucă, ca şi sîngele coagulat prin fierbere. în cazul în care se urmăreşte să se obţină făină de sînge în scopuri tehnice, uscarea trebuie făcută sub 45°. Folosirea sîngeiui uscat depinde de condiţiile de recoltare a materiei prime şi de modul în care a avut loc uscarea. în scopuri alimentare se preferă sîngele de porc şi de viţel; e necesar ca materia primă să fie recoltată în condiţii igienice şi de la animale perfect sănătoase; înainte de uscare sîngele se pasteurizează; uscarea şi ambalarea se efectuează, de ase-meane, în condiţii igienice-sanitare perfecte. Sîngele uscat şi prelucrat în aceste condiţii poate fi folosit, în alimentaţia dietetică, ca un produs bogat în proteine. Prin amestecarea sîngeiui cu lapte smîntînit, cu zahăr şi cu substanţe aromatizante se obţine, după uscarea prin pulverizare, un produs numit hematogen lactat.— Un hemato-gen pentru copii se poate obţine din hematogen lactat, lapte praf, unt, cacao sau uleiuri vegetale hidrogenate, lecitină şi zahăr. î. Sînge-de-nouâ-fraţi. Chim.: Răşină naturală de culoare roşie, care se extrage din fructele palmierului Calamus Draco, originar din Sumatra, Borneo şi din insulele Sunda. Alte varietăţi ale acestei răşini se extrag din plantele: Dracaena cinna-bari, Pterocarpus draco şi Dracaena draco. E folosită la fabricarea lacurilor şi ca reactiv pentru deosebirea benzenului de benzină, fiind solubilă numai în primul. Conţine un colorant roşu, dracorhodina. Sin. Sanguis draconis. 2. Sînger, pl. sîngeri. Silv.: Cornus sanguinea L. Arbust cu înălţimea pînă la circa 4 m, din familia Cornaceae. Element de subarboret, cu mare amplitudine ecologică, creşte în silvostepă şi în subzona stejarilor. Suportă bine condiţii climatice extreme (secetă, ger, fum, gaze). Florile lui sînt melifere. E adecvat pentru introducerea în componenţa perdelelor forestiere de protecţie a cîmpului şi a căilor ferate, cum şi pentru alcătuirea boschetelor şi a gardurilor vii. Lemnul său, foarte dur, poate fi folosit pentru mînere şi diverse obiecte strunjite, iar ramurile mai subţiri, pentru împletituri. Fructul conţine un ulei bun pentru ars în lămpi. 3. Sîngerare. 1. Ind. alim.: Proces tehnologic de abator» în urma căruia se suprimă viaţa animalelor în vederea prelucrărilor ulterioare, cum şi a valorificării sîngeiui. Metodele de sîngerare variază după felul valorificării sîngeiui şi după specie. Sîngele utilizat în scopuri medicinale şi pentru fabricarea serurilor se recoltează în mod aseptic, prin imobilizarea animalului, pregătirea locului de sîngerare şi puncţia venei jugulare cu ajutorul unui ac de venisecţie sau cu un trocar special. Sîngele utilizat în scopuri alimentare se recoltează cu ajutorul unui cuţit tubular special (v. Recoltarea sîngeiui, sub Sînge). Sîngerarea pentru scopuri furajere şi tehnice se face prin secţionarea venei jugulare deasupra unui jgheab, de unde sîngele tratat cu anticoagulanţi sau defibrinat e pompat la instalaţiile de prelucrare. Sîngerarea obişnuită a bovinelor se face prin secţionarea venei jugulare, a porcinelor prin înjunghiere direct în inimă, iar a ovinelor, prin secţionarea vaselor din regiunea submaxi-lară. Sin. Emisiune sangvină. 4. Sîngerare. 2. Biol.: Procedeu terapeutic sau de diagnostic care consistă în emisiunea unei cantităţi de sînge în anumite afecţiuni ale corpului omenesc, pentru descongestionarea urgentă a unor organe sau pentru scurgerea liberă a unei anumite cantităţi de sînge pentru examenul calităţii acestuia. Sin. Venisecţie. 5. Sîngerare. 3. Ind. piei.: Difuzare, în mediul exterior, a uneî substanţe din piele. Termenul e aplicat, în special, la difuzarea unui colorant din piele în baia de ungere sau a acidului bicromic în baia a doua de reducere a tăbăcirii cu crom la două băi. Pentru a împiedica sîngerarea coloranţilor se recurge la fixarea lor cu acizi, cu săruri metalice sau cu substanţe speciale de fixare cu caracter cationic. Sîngerarea acidului bicromic se evită trecînd pieile, bucată cu bucată, prin tr-o baie de reducere preliminară care conţine 5% tiosulfat de sodiu şi 1/2“*2/3 din cantitatea necesară de acid, calculată stoicheiometric. Se produce o reducere superficială, care împiedică sîngerarea ulterioară a acidului bicromic în baia de reducere. Sîngerare 64 Sîrma 1. Sîngerare. 4. Nav.: Găurirea unei căpăţîni de ancoră (v.) de lemn neetanşe, pentru a lăsa să se scurgă apa din ea. Gaura de sîngerare se astupă apoi cu un dop de lemn. 2. Sîrmă, pi. sîrme. 1. Tehn.: Fir de metal plastic, cu secţiunea transversală (circulară sau profilată) practic constantă pe toată lungimea lui şi cu dimensiunile lineare maxime ale acesteia mai mici decît 16 mm. Sîrma e folosită foarte mult, datorită posibilităţii de a fi obţinută cu un grad înalt de precizie, prin procese tehnologice în bună parte automatizate, cari împlică pierderi mici de material şi costuri mici de producţie, de exemplu prin laminare, urmată de trefilare (v.); ea poate fi prelucrată la maşini-unelte automate sau obişnuite, în diferite obiecte de uz industrial sau de consum. — Sîrma se fabrică fie dintr-un singur metal (de ex. din oţel de diferite calităţi, din cupru, aluminiu, bronz, alamă, tom-bac, staniu, zinc, plumb, magneziu, argint, aur, platin, wolfram, etc.), fie din două sau din mai multe metale sau aliaje, în straturi unite pe cale mecanică. După procedeul de fabricaţie, se deosebesc: sîrmă laminată la coid, sîrmă laminată la rece, sîrmă trefilată (trasă), sîrmă din bandă, sîrmă presată, sîrmă galvanoplastică. După tratamentul termic la care e supusă după o fază (intermediară sau finală) de deformare plastică a procesului de producţie, se deosebesc: sîrmă netratată, sîrmă recoaptă, sîrmă patentată, sîrmă „cementată11, sîrmă căiită, etc. După gradul de duritate al materialului, în urma procesului de fabricaţie sau în urma tratamentului termic, se deosebesc: sîrmă tare, sîrmă semitare, sîrmă moale, sîrmă foarte moale, sîrmă critic ecruisată (v.). După forma de prezentare, se deosebesc: sîrmă în colaci, sîrmă în bobine, sîrmă în vergele. După forma secţiunii transversale, se deosebesc: sîrmă rotundă şi sîrmă profilată, care poate fi, de exemplu, sîrmă plată, pătrată, ovală, semirotundă, etc. — După diametru, sîrma rotundă se clasifică în modul următor: sîrmă foarte groasă, cu diametrul de16***6 mm; sîrmă groasă, cu diametrul de 6-“3 mm ; sîrmă mijlocie, cu diametrul de 3---1,8 mm ; sîrmă subţire, cu diametrul de 1,8—0,5 mm ; sîrmă fină, cu diametru! mai mic decît 0,5 mm. După aspectul suprafeţei, se deosebesc: sîrmă mată, sîrmă albă, sîrmă lucioasă, sîrmă neagră (sau oxidată). După natura stratului de acoperire a suprafeţei, sîrma poate fi: sîrmă lăcuită, sîrmă emailată, sîrmă gresată, ală-mită, arămită, zincată, cositorită, plumbuită, fosfatată, cro-mată, argintată, aurită, etc. — După procedeul de fabricaţie, se deosebesc: Sîrmă din bandă: Sîrmă fabricată prin debitarea în benzi a discurilor de tablă, urmată de laminare la rece sau de trefilare, pentru obţinerea profilului şi a dimensiunilor necesare. Se prelucrează în benzi table de metal foarte plastic (deex.: de cupru, de zinc, argentan, etc.), cu grosimea mai mică decît 10 mm, cari sînt transformate în discuri rotunde şi apoi sînt debitate în spirale de bandă cu secţiunea dreptunghiulară, cu ajutorul unor foarfece circulare, cu avans automat al discului. Sîrmă galvanoplastică: Sîrmă de cupru fabricată prin gai-vanoplastie, folosită în electrotehnică în scopuri speciale. Instalaţia pentru fabricarea sîrmei galvanoplastice e compusă dintr-o baie în care sînt cufundaţi catozi cilindrici verticali, cari se rotesc şi au viteza periferică de 140---200 m/min. Catozii au pe manta caneluri în U, paralele cu axa de rotaţie, în materialul depus pe cilindre se formează, la depunere, suprafeţe cari permit separarea materialului în bare, după desprinderea de pe catod. Baia e formată dintr-o soluţie de sulfat de cupru cu 11 —12% acid sulfuric şi e menţinută la temperatura de 70°, densitatea de curent la catod fiind de 1000--*2000 A/dm2. Procedeu! e folosit rareori. Sîrmă laminată la cald: Sîrmă obţinută prin laminarea la cald a ţaglelor, în general pe linii semicontinue sau pe linii deschise de laminor. Laminarea se efectuează prin mai multe /. Schema calibrării la laminarea sîrmei rotunde. treceri, calibrele uzuale intermediare fiind rombice şi eliptice (v. fig. /). Procedeul de laminare la cald e procedeul folosit cel mai mult pentru fabricarea sîrmei de oţel, de cupru, etc. Sîrma laminată la cald e, în general, sîrmă rotundă cu diametrul de 16***5 mm, fabricaţia prin laminare sub 5 mm dînd rebuturi şi cost de fabricaţie prea mari. Sîrma laminată la cald e folosită în fabricaţia obiectelor de uz industrial sau de larg consum, sau ca semifabricat pentru laminare la rece. Sîrmă laminată la rece: Sîrmă profilată, laminată la rece, din sîrmă rotundă laminată la cald sau trefilată, prin mai multe treceri, cu una sau cu mai multe recoaceri intermediare, pentru a înlătura ecruisarea provocată de deformarea la rece. Procedeul se foloseşte, de exemplu, pentru sîrme de oţel carbon obişnuit, pentru sîrme plate cu secţiunea maximă de 12x4 mm şi secţiunea minimă de 0,3x0,16 mm, Sîrmele de oţel laminat la rece se folosesc, de exemplu, pentru confecţionat pînze de traforaj, resorturi, schelete de umbrele, ca sîrme de legat cărţi, etc. Sîrmă presată: Sîrmă fabricată din metale moi, de exemplu din plumb, din cupru, etc., prin extrudarea materialului printr-o matriţă. Sîrmă trasă. V. Sîrmă trefilată 1. Sîrmă trefilată. 1: Sîrmă rotundă sau profilată, obţinută prin trefilarea, sîrmei laminate. Sîrma trefilată e ecruisată la trecerea prin filiere şi are rezistenţa la rupere mai mare şi alungirea şi gîtuirea mai mici decît sîrma laminată. De cele mai multe ori, sîrma e tratată termic, fie în cursul procesului tehnologic de trefilare, fie la terminarea lui, pentru înlăturarea stării deecruisare, sau pentru obţinerea unor anumite caracteristici tehnologice şi de rezistenţă. Sin. Sîrmă trasă. Sîrmă trefilată. 2: Sîrmă de oţel trefilată (v. sub Sîrmă de oţel). Exemple de sîrmă, numită după tratamentul termic la care a fost supusă sau după caracteristici de rezistenţă: Sîrmă arsă: Sin. Sîrmă recoaptă (v.). Sîrmă călită: Sîrmă trefilată de oţel (carbon sau aliat) călită simplu (cu răcire continuă) sau isotermic, cu sau fără revenire. Sîrma obţinută din oţel carbon şi din unele oţeluri aliate se căleşte în instalaţii cu funcţionare continuă, automate, prin trecerea firelor prin cuptorul de încălzire sau prin baie de săruri, prin baia de răcire, ştergător, baia de revenire, ungător, ştergător şi uscător, — şi înfăşurarea (în bobine sau în colaci), încălzirea pentru călire se face la temperaturi cu puţin superioare temperaturii Ac3 la oţelurile hipoeutectoide, respectiv peste Acv !a oţelurile hipereutectoide (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ), iar răcirea bruscă se face în apă, în ulei, în soluţii apoase, uneori — pentru anumite oţeluri aliate — în aer. După călire urmează, de obicei, o revenire joasă, cînd rezultă structuri martensitice şi anumite cantităţi de austenită reziduală, iar în oţelurile hipereutectoide, şî incluziuni fine de cementită. Uneori, temperatura de revenire e mai înaltă, pentru a se obţine structuri mai tenace şi mai puţin dure. Sîrmă 65 Sîrmă Structuri cari determină proprietăţi optime rezultă după călirea isotermică. Structura finală e o bainită inferioară (numită şi troostită aciculară), destul de dură, cu mare tenacitate şi'cu rezistenţă la oboseală mărită. Această călire, însă, nu se poate aplica decît anumitor oţeluri, cari au viteză critică de călire nu prea mare. Alteori, călirea se face înainte de trefilare, cu scopul de a se aduce materialul la structuri cari pot permite deformarea plastică prin trefilare. De exemplu: oţelurile inoxidabile austenitice (oţeluri crom-nichel) şi oţelurile ferito-austenitice (oţeluri crom-mangan), cum şi oţelurile austenitice man-ganoase (cu 5% Mn) sînt călite prin încălzire la 1000-• -1150° si răcire în aer, aduse astfel la structura austenitică sau ferito-austenitică, după care se poate efectua trefilarea. Sîrmă cementată. V. sub Sîrmă de cupru. Sîrmă critic ecruisată: Sîrmă de aliaj feros sau neferos care, prin trefilare, a suferit o reducere mică a secţiunii (în intervalul gradului critic de deformaţie). Gradul de deformaţie care duce la această stare e de: circa 3% la aluminiu, circa 5% la cupru, 5--*6% la oţel moale, 8***16% la alte oţeluri carbon. Prin recoacerea la temperatura teoretică de recristalizare, materialul e adus într-o stare de fragilitate exagerată. Pentru a evita aceasta, oţelurile trebuie supuse unei recoaceri de normalizare. La celelalte materiale trebuie evitate stările critic ecruisate, prin realizarea unor grade critice de deformaţie mai înalte decît cele critice. V. şî sub Recristalizare. Sîrmă patentată: Sîrmă de oţel cu 0,3---0,8% C, care a fost supusă unui tratament termic de patentare (v.), pentru transformarea austenitei în sorbită, structura sorbitică fiind foarte favorabilă din punctul de vedere al caracteristicilor mecanice şi al capacităţii de deformare a materialului. După conţinutul în elemente de aliere şi după caracteristicile tehnologice şi de rezistenţă urmărite, patentarea se aplică o singură dată sau de mai multe ori, în cursul trefilării. Elementele de adaus din oţel au influenţă asupra stabilităţii austenitei: manganul măreşte stabilitatea austenitei şi favorizează dispersarea elementelor structurale (e folosit, de exemplu, Ia sîrmă de resorturi); cromul şi cuprul măresc mult stabilitatea, astfel încît oţelul devine impropriu pentru patentare; aluminiul, chiar în cantităţi foarte mici, micşorează stabilitatea, dînd o „ structură foarte ne- 5 omogenă. Alegerea ^ potrivită a materialu- Ş>fS0 lui şi a dimensiuni- ^ lor intermediare de trefilare, la cari se "§* efectuează patenta-rea, pentru obţinerea condiţiilor optime de ^ producţie şi de cost, cum şi a caracter ist i-ci lor mecanice şi teh- SO nologice impuse pen-tru produsul final, se § face pe baza unor no- ** mograme cari dau reducerea de secţiune înainte de patentare, în funcţiune de conţinutul în carbon. De > J m / 2ji K60 s rv/l b / IX] k y * H >- - > fi -25- -—65— 68— 175* * I //. Reducerea de secţiune, în % Variaţia caracteristicilor de rezistenţă ale sîrmei de oţel cu 0,70% C, prin trefilare cu două patentări intermediare, j °) rezistenţă de rupere la tracţiune; b) alungire. exemplu, o sîrmă de Trecerile prin fnieră sînt marcate 1, Y\ 2", 3"; patentările după trecerea 1 (secţiune 5,2 0) şi după trecerea 3' (secţiune 3,1 0). cab I u cu d i ametru I de 1,75 mm, cu rezistenţa de rupere latracţiune de 165 kgf/mm2, alungirea 3% şi care rezistă la 12 îndoiri repetate şi la 25 de răsuciri în două sensuri contrare, se obţine din sîrmă laminată de 6 mm de oţel cu 0,70% C, cu două patentări intermediare şi prin şapte treceri prin filieră(v. fig. //). Sîrma patentată e folosită, de exemplu, ca sîrmă pentru cabluri, pentru coarde de pian, resorturi, linii de semnalizare sau de telecomunicaţii, etc. Sîrmă recoaptă: Sîrmă de oţel care a fost supusă unui tratament termic de recoacere, fie pentru a uşura prelucrarea mecanică, fie pentru a obţine sîrmă cu anumite proprietăţi mecanice şi tehnologice. Pentru uşurarea tragerii la rece se efectuează o recoacere preliminară de înmuiere sau o recoacere intermediară de> recristalizare (ultima, pentru a distruge ecruisajul provocat de tragerile anterioare); pentru produsele finite, după tragere se efectuează o recoacere de înmuiere sau o normalizare. Recoacerea sîrmei se efectuează obişnuit în instalaţii mecanizate, în proces continuu: sîrma se trece în cuptoare-tunel cu muflă, în cuptoare electrice, în băi de săruri topite, etc., desfăşurîndu-se şi înfăşurîndu-se pe dispozitive speciale de antrenare, şi fiind menţinută în cuptor timpul necesar pînă ia atingerea temperaturii prescrise. Uneori (în special pentru recoaceri le de înmuiere), recoacerea se efectuează în cuptoare-clopot încălzite electric sau cu gaz, în cuptoare cu vatră, etc, Sîrma recoaptă se întrebuinţează ia fabricarea de nituri şi de cuie, de resorturi cari vor fi călite şi revenite, de rezistenţe electrice, împletituri, ace cu gămălie şi ace de cusut, inele elastice, burghie, armaturi pentru sticlă armată, material pentru ambalaje, etc. Sin. Sîrmă moale, Sîrmă arsă (termenul Sîrmă arsă e impropriu în această accepţiune). Sîrma recoaptă poate fi: neagra (sau oxidata), cînd recoacerea se execută în contact cu gazele de ardere din cuptor şi cu aerul atmosferic; mata (sau neoxidatâ), cînd materialul e încălzit în atmosferă protectoare (azot, hidrogen, etc.), sau e împachetat în mediu neoxidant (cărbune de lemn, aşchii de oţel, etc.); z i n c a ta, cînd a fost protejată cu un strat de zinc, prin zincare (v.). Exemple de sîrmă numită după forma de prezentare sau după forma secţiunii transversale: Sîrmă în vergele: Sîrmă îndreptată şi tăiată Ia lungime, la maşini automate cu dispozitive de îndreptat, cu role şi cu matriţe de tăiat. Se taie în vergele sîrma pentru fabricarea de şuruburi, de nituri, etc., sîrma pentru scule, ^sîrma pentru sudură, etc. Sîrma în vergele pentru fabricarea de scule a căror suprafaţă nu trebuie să prezinte zone de decarburare (de ex.: burghie de găurit, tarozi, etc.) sau defecte de suprafaţă, cari ar micşora rezistenţa ia oboseală (axe, resorturi pentru supape, etc.), e polisată şi lustruită pe maşini automate, cu o toleranţă de 0,01 mm la diametru. Sîrmă plată: Sîrmă profilată, cu secţiunea dreptunghiulară. Termenul e utilizat mai mult pentru sîrma de cupru folosită pentru înfăşurările de maşini şi de aparate electrice. Exemple de sîrmă numită după natura stratului de acoperire: Sîrmă emailată: Sîrmă de cupru sau de aluminiu, acoperită cu o peliculă izolantă de iac email organic, folosită pentru maşinile şi aparatele electrice la confecţionarea înfăşurărilor şi pentru legături. Lacurile email folosite cel mai mult sînt: lacurile email pe bază de uleiuri sicative, al căror component principal e un amestec de ulei de tung şi ulei de in ; lacurile email gliptalice, cari au la bază o răşină gliptalică, de obicei modificată cu acizi graşi ai uleiului de in ; lacurile email viniiice, cari au la bază răşini vinii ice, în special polivinil-acetal (şi cari sînt cunoscute sub diferite numiri, ca vinil-flex, formex, etc.); lacurile email pe bază de răşini ureo-formaldehidice (cunoscute sub diverse numiri, ca plastopal, etc.); lacurile email silicon ice, cari au la bază derivaţi silico-organici. Uneori se foloseşte sîrmă emailată cu două straturi de lacuri diferite (de ex. lac 5 Sîrma Sîrma de ulei şi lac gliptalic), la care pelicula are o elasticitate mai mare (suportînd, fără a crăpa, înfăşurarea pe un dorn cu diametrul egal cu de trei ori diametrul sîrmei). Acoperirea firului metalic cu lac se face în instalaţii de emailare orizontale sau verticale (pentru un singur fir, sau pentru mai multe fire, simultan). Unele instalaţii permit emai-larea simultană a 30-"40 de fire cu diametru! de 0,6"-2,02 mm, şi cuprind: dispozitivul de alimentare, baia de lac cu dispozitivul de acoperire uniformă a sîrmei, cuptorul de emailat, mecanisme de antrenare şi înfăşurare (v. fig. III). III. Schema unei instalaţii pentru emailarea simultană a mai multor fire di o) vedere laterală; b) vederea agregatului de emailare şi uscare, din direcţia de cupru neizolată (în colaci); 2 şi 3) role de ghidare inferioare şi superioare 7) cuptor cu trecere (cu rezistoare de bandă de cromnichel) pentru uscarea superioare; 10) sîrma emailată uscată; 11) batiul agregatului de recepţie; 12] reductor; 16) lanţ de transmisiune; 17) bobine de recep Ciclul de lăcuire şi uscarea peliculei se repetă de 2---6 ori, în funcţiune de natura lacului email şi de grosimea peliculei care se urmăreşte să se obţină. Grosimea peliculei de lac depinde de iacul folosit şi de diametrul nominal al sîrmei emailate. Astfel, pentru sîrma emailată cu lac pe bază de uleiuri sicative, grosimea peliculei de email variază de la 0,007 mm, pentru sîrmele cu diametrul nominal sub 0,1 mm, pînă la 0,04 mm, pentru sîrmele cu diametrul nominal peste 1,00 mm. în cazul folosirii lacurilor vinilice şi siliconice, grosimea peliculei de email e mai mică (în general, sub 0,02 mm). Se produc trei tipuri de sîrmă emailată: sîrma emailata normala pentru industria de maşini electrice, sîrma emailata normala pentru industria de curenţi slabi, sîrma emailata speciala, termostabilâ: caracteristicile tehnologice ale acestor tipuri de sîrmă emailată depind de lacul email folosit la fabricarea lor. Primele două tipuri sînt izolate cu lacuri email pe bază de uleiuri sicative, răşini gliptalice şi răşini vinilice, Pentu sîrma email specială, termostabilă, se folosesc emailurile siliconice, cele pe bază de răşini ureo-formaldehidice şi cele gliptalice. Se foloseşte sîrmă emailată cu diametrul nominal de 0,Q5--*1,56 mm. Sîrma emailată mai subţire decît 0,05 mm şi cea mai groasă decît 1,56 mm, ca şi sîrma emailată profilată, se fabrică numai în cazuri speciale. , Sîrma emailată se foloseşte la bobi narea, fără înveliş de fire textile, cînd valoarea tensiunii electrice dintre două spire vecine nu e mare. Tensiunea de străpungere a izolaţiei depinde de natura lacului şi de diametrul sîrmei; ea variază, de exemplu, de la 250 V, pentru sîrmă cu diametrul de 0,05 mm, pînă la 1250 V, pentru sîrmă cu diametrul de 1,56 mm, la izolarea cu un singur lac, şi poate atinge valori mult mai mari, de exemplu 4500 V, la izolarea cu două lacuri diferite (lac de ulei şi lac gliptalic). Avantajele faţă de sîrma cu izolaţie textilă sînt: pelicula izolantă subţire permite obţinerea de maşini electrice de putere mai mare la aceleaşi dimensiuni ale crestăturii (con- î sîrmă de dimensiuni mijlocii, în proces de lucru cu trecere în sens unic. A\ c) vederea agregatului de mosorare (bobinare), din direcţia fî; 1) sîrmă : 4) role intermediare; 5) tuburi de ventilare prin aspiraţie; 6) baie de lac; sîrmei emailate; 8) carcasa cuptoarelor; 9) platformă de deservire a rolelor i roţi de întindere; 13) electromotor; 14) reductor de turaţie; 15) angrenaj ţie a sîrmei emailate; 18) iluminarea locului de lucru. ductivitatea termică mai mare permite o densitate mai mare a curentului); preţul de cost e mult mai mic (pentru sîrma cu diametrul de 0,05 mm, de exemplu, e pînă la de şapte ori mai mic decît în cazul izolaţiei cu fire textile). Sîrmă zincată: Sîrmă de oţel trefilată, protejată cu un strat de zinc, aplicat, fie prin depunere electrochimică (sîrmă zincată electrolitic), fie prin imersiune la cald (sîrmă zincată la cald). Zincul depus e format din mai multe straturi de aliaje de fier şi zinc, rezultate din difuziunea zincului în fier, iar stratul exterior, din zinc curat. Stratul de zinc, de exemplu pentru o sîrmă cu diametrul de 2,4 mm, poate fi foarte subţire (30---50 g/m2), subţire (80-• -150 g/m2), gros (225---300 g/m2) sau foarte gros (pînă la 800 g/m2). Datorită apei de condensare, se formează la suprafaţa stratului de zinc carbonat bazic de zinc sau hidroxid de zinc (rugină albă), provocînd o pierdere din grosimea stratului de zinc. în regiunile interurbane, după o perioadă de demarare, în care pierderile sînt puţin mai mici, acestea pot atinge 7---10 g/m2 pe an şi formează, astfel, o indicaţie pentru viaţa sîrmei zincate. Sîrma zincată e folosită la linii de telecomunicaţii, la legăturile de manevrare a semafoarelor, la fabricarea de împletituri şi ţesături de sîrmă pentru anumite cabluri, la fabricarea sîrmei ghimpate, etc. După procedeul de zincare, se deosebesc: S î r m â z i n c a t â e l e c t r o I i t i c, obţinută prin trecerea în proces continuu a unuia sau a mai multor fire de Sîrmă 67 Sîrmă sîrma prin băi de degresare, de decapare şi de galvanizare, urmată de înfăşurarea în colaci sau în bobine (v. fig. IV); sîrmele se sudează cap la cap, pentru a se lucra în proces 7 continuu şi constituie ca-todul. Sîrma zincată la cald, obţinută prin imer-siune la cald, în proces de lucru continuu, şi prin trecerea sîrmei care se desfăşoară din colac, prin băi de decapare, de spălare, de flux dezoxidantşi de zinc topit (la temperaturi de 435-•-470°), printr-un dispozitiv de ştergere (cu asbest sau cu strat de cărbuni sau de pietriş şi nisip) care determină şi uniformizează grosimea stratului de zinc, urmată de înfăşurarea în bobine sau în colaci (v. fig. V). în multe instalaţii’ moderne, sîrma e, totodată, recoaptă prin trecerea printr-un cuptor de recoacere sau printr-o bae de plumbtopit. Zincarea la cald provoacă o înrăutăţire a caracteristicilor mecanice şi tehnologice ale sîrmei, însă aderenţa stratului de zinc e mai mare decît la sîrma zincată electrolitic. Exemple de sîr-m ă de diferite materiale; Sîrmă Canzler. V. sub Sîrmă de cupru. Sîrmă de alamă: Sîrmă cu secţiunea rotundă sau profilată, fabricată prin trefilare, din bare de alamă, de compoziţie care diferă după scopul în care e utilizată. După duritate, sîrma de alamă se clasifică în sîrmă moale (recoaptă), sîrmă jumătate tare şi sîrmă tare. Sîrma de alamă pentru prelucrarea în , metalotehnică, cu secţiune rotundă, pătrată sau exagonală, cu diametrul (respectiv cu diametrul cercului înscris) de 0,1 •••10 mm, şi din care se fabrică şuruburi, nituri, cuie, ţinte de tapiserie, ţesături de sîrmă, lanţuri, perii, etc., e standardizată. Aliajul uzual conţine 63% ±1,5% Cu, 35***38% Zn şi cel mult 0,6% (Pb-f-Fe+Sn+AI), sau (pentru sîrmele cu diametrul de 5---10 mm), 59%±2.% Cu, 36*-42% Zn şi maximum 1% (Fe+Mn + Sn + Pb). Sîrma de alamă pentru lipit şi sudat, cu diametrul de 1---3 mm, se fabrică în colaci sau în bobine, iar cea cu diametrul de 2-*-8 mm, în vergele. Sîrma de alamă cu siliciu e întrebuinţată la lipirea şi la sudarea alamei, a bronzului, cuprului, oţelului sau a fontei, iar cea de alamă cu staniu (fiind mai dură), în special la încărcarea prin sudură a cusineţilor de bronz. Sîrmă de cupru: Sîrmă de cupru sau de aliaj cu conţinut mare de cupru, obţinută prin laminare urmată de trefilare, din bare turnate. Pentru sîrmă de calitate superioară, barele sînt rabotate înainte de laminare. De cele mai multe ori, semifabricatul laminat e recopt înainte de trefilare. Sîrma de cupru se utilizează la fabricarea conductelor electrice, sau a obiectelor de uz industrial (nituri, ţesături, etc.), ca metal de aport în sudură, etc. Sîrma de cupru devine plastică (sîrmă moale) prin încălzire în absenţa aerului, urmată de răcire bruscă în apă „recoacere”. După tratamentul termic Ia care e supusă după trefilaref sîrma de cupru se clasifică în sîrmă moale (recoaptă), sîrmă jumătate tare şi sîrmă tare (netratată). Sîrma pentru conducte electrice se fabrică din cupru electrolitic ; sîrma pentru scopuri speciale în electrotehnică se fabrică, uneori, din material obţinut prin galvanoplastie. Sîrma pentru prelucrare în m e ta l o-tehnică (de ex. pentru fabricare de nituri, de cuie, ţesături, etc.) se fabrică din cupru rafinat pe cale termică (cu conţinut de 98,5*• *99% Cu). Sîrma de cupru p e n t r u sudură se fabrică din bare, cu un adaus dezoxidant (de ex. sîrma cu adaus de fosfor sau de siliciu, întrebuinţată în sudura oxiacetilenică a cupru- lui) sau cu adaus dezoxidant şi cu adaus care îi coboară punctul de topire, pentru a evita formarea porozităţilor (de ex. sîrma Canzler, cu 1 % Ag şi 0,2% P). Sîrma de cupru se foloseşte, adeseori, acoperită cu un strat de protecţie (de staniu, de zinc, cadmiu, etc.) sau de înfrumuseţare (argint, aur, etc.). Sîrma de cupru folosită la fabricarea conductelor electrice izolate cu cauciuc se acoperă cu staniu (prin cositorire prin imersiune în baie de staniu topit sau pe cale galvanică), cu zinc sau, rareori, cu cadmiu, pentru pro- tecţia contra coroziunii prin sulful conţinut în cauciuc. — La trefilarea sîrmei subţiri şi fine (cu diametrul pînă la 0,04 mm), din sîrmă cu diametrul de 1,2 mm, se foloseşte protecţia prin metoda „cementării" (v. Cementare 1), care consistă în acoperirea sîrmei cu staniu, pe cale electrolitică, urmată de încălzirea (prin trecere printr-un cuptor cu mufle) la 1200°, ceea ce provoacă alierea staniului cu cuprul. Stratul de aliaj (bronz) format constituie un lubrifiant, uşurînd trefilarea. Sîrma acoperită prin cementare şi trefilată (numită şi sîrmă cementată) are aspect frumos; uneori e folosită în locul sîrmei aurite. — Pentru broderii, trese, etc. se foloseşte sîrma argintată sau aurită prin depunere galvanică pe un semifabricat obţinut prin trefilare, care e trefilat ulterior la dimensiunea finală. Uneori, pentru economisirea aurului, sîrma de cupru e acoperită, în prealabil, cu alamă sau cu tombac. Sîrmă de cupru cu adaus dezoxidant. V. mai sus, sub Sîrmă de cupru pentru sudură. Sîrmă de oţel: Sîrmă de oţel, laminată la cald sau la rece, ori trefilată. Sîrma l a m i n a t ă I a c a I d e fabricată prin laminarea prin mai multe treceri a ţaglelor pe linii deschise sau semicontinue de laminare, Se laminează sîrme cu secţiunea în general circulară, cu diametrul de16*--5mm; la dimensiuni sub 5 mm, rebuturile şi costul de fabricaţie devin foarte mari. Sîrma e standardizată în ce priveşte calitatea materialului, dimensiunile şi abaterile de la acestea, aspectul, unele caracteristici mecanice şi tehnologice, greutatea minimă a colacilor; pentru sîrme speciale sînt prescrise IV. Schema unei instalaţii de zincare electrolitică, pentru sîrmă. f) baie de zincare; 2 şi 3) role de contact, cu poziţie fixă, respectiv reglabilă; 4) role izolatoare; 5) role de conducere; 6) electrozi de zinc; 7) sîrmă. V. Schema unei instalaţii de zincare la cald, pentru sîrmă de oţel. î) grup de vîrtelniţe; 2) baie de recoacere; 3) basin de decapare; 4) basin de spălare cu apă; 5) cuptor de zincare; 6) vîrtelniţe de antrenare şi înfăşurare a sîrmei. 5* Sîrmă de plantat 6â Sîrma, cablu de — şi alte condiţii speciale (structură, probe mecanice şi tehnologice). Materialul şi compoziţia lui diferă după scopul în care e utilizată sîrma. După metoda de elaborare a oţelului, se deosebesc: sîrma Martin (folosită, de ex., pentru trefilarea sîrmei subţiri), sîrma Thomas (folosită, de exemplu, pentru fabricarea cuielor obişnuite), sîrma Bessemer, sîrma de oţel electric, etc. Oţelul folosit la fabricarea sîrmei poate fi: oţel carbon obişnuit, oţel carbon de calitate sau oţel aliat. La oţelul aliat, de exemplu, adausul de cupru în oţelul cu 0,15***0,50% C ridică rezistenţa la coroziune; manganul (0,8---2,0%) şi siliciul (1,0--*2,5%), în oţelul cu 0,3---0,6% C (sîrmă pentru arcuri) măresc elasticitatea (forţa de arcuire); un conţinut mare de mangan (pînă la 12%), la oţelul cu 0,9% C, dă tenacitate mare şi rezistenţă mare la uzură (sîrmă pentru site şi vibratoare) ; un adaus de 4% siliciu măreşte rezistivitatea (sîrmă pentru rezistenţe electrice); adausul de cîteva miimi de crom la oţelul cu conţinut mare în carbon măreşte călibilitatea în adîncime. Defectele sîrmei laminate la cald sînt defecte de calibrare (ovalizare, bavuri, profiluri diforme), de suprafaţă (suprapuneri, coji, aşchii, dungi, zgîrieturi, decarburare superficială, exces de arsură de fier) şi de material (retasuri, sulfuri, incluziuni nemetalice, necorespunzătoare compoziţiei chimice). Sîrma laminata la rece e fabricată, de cele mai multe ori, din sîrmă rotundă trefilată (v. mai jos). Sîrma trefilata e fabricată prin trefilarea (v.) Ia rece a sîrmei laminate la cald. Are un grad înalt de netezime a suprafeţei şi, deci, numai rareori (de ex. sîrma pentru burghie) mai e prelucrată prin abraziune. Se trefilează sîrma rotundă sau profilată, cu profilul corespunzător scopului în care e utilizată, de exemplu: sîrmă rotundă pentru fabricat cuie, nituri, şuruburi, resorturi, diferite materiale de construcţie, burghie, cabluri de oţel, rezistenţe electrice, împletituri, ţesături, cocleţi şi pentru linii de telecomunicaţii sau de semnalizare, etc.; sîrmă profilată pentru fabricat cuie, cuie spintecate, resorturi, inele de siguranţă, materiale de construcţie, rezistenţe electrice, împletituri, piuliţe, cabluri de oţel, etc. Sîrma mai subţire (cu diametrul mai mic decît 4,5 mm) se trefilează, în general, din sîrmă laminată cu diametrul de 5 mm, iar cea groasă, din sîrma laminată de grosime uzuală superioară grosimii ei nominale. în cursul trefilării şi, uneori, după ultima trecere prin filieră, sîrma e supusă unui tratament de recoacere, pentru înlăturarea efectelor ecruisării (v. şî sub Sîrmă critic ecruisată.) Prin trefilare cresc rezistenţa la tracţiune, duritatea, solubilitatea în acizi şi cîmpul coercitiv, însă scad rezistenţa la rupere prin îndoiri sau răsuciri ^repetate, greutatea specifică şi permeabilitatea magnetică. în anumite scopuri, sîrma de oţel e supusă tratamentului termic de călire, la terminarea procesului de trefilare, sau înainte de ultimele treceri prin filieră. Sîrmă de oţel zincată. V. sub Sîrmă zincată electrolitic, şi sub Sîrmă zincată la cald. E x e m ple de sîrmă, numită după scopul în care e folosită: Sîrmă de adaus: Sin. Sîrmă pentru sudură (v.). Sîrmă de parchet: Sîrma de oţel profilată, cu muchii ascuţite, constituită din aşchiile lungi detaşate de la suprafaţa unor plăci (la maşini de rindeluit speciale) sau de la suprafaţa mantalei unor discuri (la strungurf'speciale), urmată de aglomerarea lor sau de împletirea în pături sau în gheme. E folosită la curăţirea parchetelor, prin răzuire. Sîrmă pentru conductoare electrice: Sîrmă de cupru, de aluminiu, bronz, argint sau de alte metale ori aliaje, întrebuinţată la fabricarea conductoarelor electrice. La aceste sîrme se prescriu condiţii privind rezistenţa la tracţiune, rezistenţa la îndoiri alternate, rezistenţa la înfăşurare, gradul de ecruisare, conductivitatea electrică, etc.,• corespunzătoare utilizării lor. v Exemple; Sîrmă de bobinaj, care poate fi de cupru sau de aluminiu, rotundă (cu diametrul de la 0,03--*6,00 mm) sau profilată, şi care poate fi: înfăşurată cu straturi de bumbac sau de mătase, acoperită cu lac email (v. Sîrmă emailată) peste care se pot aplica înfăşurări de bumbac, izolată cu hîrtie peste care se aplică înfăşurări sau împletituri de bumbac, etc. Sîrma pentru conductoarele liniilor electrice aeriene, care poate fi de cupru, de aluminiu sau de oţel, de anumite dimensiuni şi calităţi, cum sînt: sîrma de cupru, cu diametru! de 0,06--*12,00 mm, moale, jumătate tare sau tare; sîrma de aluminiu, cu diametrul de 1,70---3,80 mm şi cu rezistenţa de rupere minimă de 16---17 kgf/mm2; sîrma de oţel zincată, cu diametrul de 1,35-*-5,00 mm, clasificată în patru sorturi, după rezistenţa de rupere la tracţiune (de 40---140 kgf/mm2), care e folosită drept conductor electric sau drept inimă pentru conductoare de oţel-aluminiu. Sîrma pentru conducte electrice izolate, care poate fi de cupru moale, jumătate tare sau tare, sau de aluminiu moale ori jumătate tare Sîrma pe n t r u rezistoa re, care e de regulă sîrmă de metal cu rezistivitate mare (dintr-un singur metal — în special oţel — sau din diferite aliaje, cum sînt: crom-nichel, cupru-nichel, etc.), trasă, rotundă (de regulă cu diametrul de 0,05‘--6,5 mm) sau dreptunghiulară (de^ regulă bandă cu secţiuni între 0,2x0,09 şi 50x2,5 mm). în general, sîrma pentru rezistoare e neizolată; pentru anumite scopuri (de ex. la instrumente de măsură) e izolată cu lac şi cu mătase; pentru reostatele cu cursor e izolată prin oxidare în cuptor, după înfăşurarea pe suportul ceramic. Sîrmă pentru sudură: Sîrmă în colaci sau în vergele drepte, întrebuinţată ca metal de aport în sudura prin topire cu gaz sau în sudura electrică. Sîrma folosită trebuie să aibă compoziţia metalului de bază care se sudează. Sîrmă de cupru pentru sudură. V. sub Sîrmă de cupru. Sîrmă cupru-argint pentru sudură: Sîrmă de cupru electrolitic cu adaus de 1 % argint, lami.nată, în vergele (diametrul 4---8 mm şi lungimea, 1000 mm), care se întrebuinţează la sudarea semifabricatelor de cupru, şi, în special, a plăcilor pentru focare de locomotivă. Argintul coboară punctul de topire al materialului, făcîndu-l mai fluid, evitînd astfel formarea de pori în cusătura de sudură. Sîrmă de oţel pentru sudură: Sîrmă neînvelită, cu diametrul de 1-*-8 mm, în colaci sau în vergele, obţinută prin laminare şi trefilare, din oţel carbon sau din oţel aliat cu crom şi nichel (compoziţia uzuală: 0,12% C, 0,2-*-0,7% Mn, 18---20% Cr, 8--*10% Ni). E întrebuinţată la îmbinarea sau la încărcarea prin sudură, cu flacără sau cu arcul electric, a pieselor de oţel carbon, respectiv de oţel inoxidabil. V. şî sub Electrod metalic (sub Electrod de sudură). Sîrmă laminată, călită, pentru arcuri de mobilă: Sîrmă laminată, în general de oţel Thomas, cu conţinut mic de carbon (0,15***0,2%), cu diametrul de5,3***6,5 mm, care e călită imediat după ieşirea din laminor şi apoi e trefilată în 2-**4 treceri, la dimensiunea finală. După călire, rezistenţa la rupere a sîrmei atinge 60---70 kgf/mm2, iar după trefilare depăşeşte 100 kgf/mm2. Această sîrmă are atît arcuirea necesară, cît şi plasticitatea suficientă pentru a permite formarea nodului la extremităţile arcului. î. ~ de plantat. Agr.: Cablu de sîrmă, în general cu lungimea de 55 m, cu diviziuni corespunzătoare distanţei necesare în pepinieră, între puieţi (de obicei, 40 cm), marcate cu semne vizibile de sîrmă neagră, şi care serveşte la plantatul materialului săditor în pepinieră. 2. ^,r cablu de Tehh.rSm. Cablu metalic (v. sub Cablu 1). Sîrmă, calibru pentru — 69 Skîddavîan 1. calibru pentru Ms., Tehn. V. Calibru pentru sîrrriă, sub Calibru limitativ (sub Calibru geometric). 2. împletitura de Tehn. V. împletitură de sîrmă. 3. Sîrma. 2. Nav.: Numire folosită în mod curent la bord pentru parîmele de sîrmă, în accepţiunea Sîrmă 1. Sin. Parîmă de sîrmă (v. sub Parîmă). 4. ~ de abatere. Nov.: Sîrmă dată la mal de la o baba aşezată la circa 1/3 din lungimea navei din prova şi cu ajutorul căreia şlepul abate sub efectul curentului. Sîrma de abatere e folosită numai pe fluvii. 5. /%/ de ruliu. Nav. V. sub Gruie de barcă (sub Gruie). 6. Sîrma ghimpata. Tehn.: Fir dublu, fabricat prin torsa-darea (răsucirea împreună) a două fire de sîrmă de oţel moale, neagră sau zincată, pe unul dintre aceste fire fiind fixate, la distanţe egale, noduri cu ghimpi metalici. Nodul cu ghimpi e constituit din două bucăţi de sîrmă cu vîrfurile ascuţite prin tăiere oblică, înfăşurate strîns în jurul firului, astfel încît Sîrmă ghimpată. 1) fir de sîrmă de oţel moale; 2) ghimpe; 3) nod de ghimpi. vîrfurile să fie îndreptate, aproximativ, în sensuri contrare (v. fig.). Un metru de sîrmă ghimpată are greutatea de circa 100 gf. Sîrma ghimpată se înfăşoară pe bobine de lemn cu greutatea netă de circa 25 kgf. La maşinile de fabricat sîrmă ghimpată se înfăşoară întîi ghimpii pe unul dintre fire, în timp ce acesta avansează cu distanţa dintre două noduri de ghimpi; apoi se răsuceşte cel de al doilea fir şi se înfăşoară sîrma pe bobine. Bobina — care e prinsă într-un cadru rotitor sprijinit în maşină pe două lagăre—-efectuează o mişcare de rotaţie în jurul axei sale de simetrie, pentru înfăşurare, şi o mişcare de rotaţie în jurul axei longitudinale a cadrului, pentru răsucirea sîrmei. Viteza unghiulară a bobinei se micşorează pe măsura încărcării ei, astfel încît viteza lineară la periferia părţii înfăşurate să rămînă constantă. 7. Sîrnic, pl. sîrnice. Pisc.: Unealtă de pescuit, folosită pentru pescuitul pe rîuri, la garduri (închideri) de dimensiuni mici, de pe laviţe încastrate în gard, numite pâtule. E confecţionată dintr-o plasă în formă de sac, cu gura fixată la partea superioară pe o vergea de lemn sau metalică îndoită în semicerc, iar la partea inferioară, prinsă de o scîndură dreaptă, de dimensiuni egale cu cele ale deschiderii din gardul pescăresc la care se adaptează. De scîndură sînt fixate: la capete, extremităţile semicercului, iar central, o furcă de lemn, care serveşte drept mîner pentru manevrarea uneltei. De marginile sacului fixat pe această scîndură sînt prinse, la distanţe de 6---8 cm, o serie de sfori subţiri (streje), cu lungimea de 1,50--*2 m, cari se unesc terminal într-un inel pe care pescarul îl ţine în mînă şi care-i permite să simtă intrarea peştelui în sîrnic. Pentru uşurarea manevrării, scîndură care formează partea inferioară are la capete cîte o rotiţă de lemn, care se învîrteşte pe picioarele pătu Iu Iu i ca pe două şine şi intră în funcţiune Ia mişcarea mînerului. s. Skarn, pl. skarne. Petr., GeoL: Rocă metamorfică de contact pneumatolitic (cu aport de silice, elemente alcalino-pămîntoase, alumină şi metale grele, în special Fe, Zn, Mn), carele formează în depozitele calcaroase sau dolomitice, de predilecţie diaclazate la contactul acestora cu roci magmatice intruzive. Uneori apare şi în însăşi masa magmatică (auto-skarnele). Skarnele se formează după consolidarea rocii magmatice cu ajutorul fluidelor venite de la adîncimi mari, din bas inul magmatic, cari se infiltrează în aureola de contact, unde au loc procese de metasomatoză. Spre deosebire de cor-neenele (v.) obişnuite, skarnele nu dau benzi continue, ci corpuri izolate, de forme variate. Skarnul e o corneană silico-calcaroasă, cu textură masivă sau în pete, bogată în granaţi (grossular, andradit), piroxeni (diopsid, hedenbergit), la cari se adaugă, uneori, oxizi de fier şi sulfuri de plumb, de zinc, cupru, fier, molibden, wolfram, etc., cari pot constitui zăcăminte importante. în ţara noastră, skarnele sînt dezvolţate la contactul dintre banatite (v.) şi calcarele jurasice superioare din Banat, unde, la Ocna de Fier, Dognecea, au format zăcăminte de fier şi de sulfuri complexe. 9. Skeletîpie. Poligr.: Variantă a similigravurii (v.), de care se deosebeşte prin faptul că împărţirea clişeului în puncte (în suprafeţe elementare) nu se realizează cu ajutorul sitei fotografice, ci printr-o acţiune fizică în însuşi stratul coioidal al negativului fotografic. Stratul de gelatină sensibilizată cu brom ură de argint fiind mai gros decît la negativele obişnuite, developarea se face la cald şi se prelungeşte, astfel încît, după ce s-a depus argintul redus şi s-au îndepărtat, prin developare, haloge-nurile nereduse, gelatina se umflă prin acţiunea apei calde din revelator. Prin această umflare, fstratul de argint redus din masa coloidală se rupe în granule a căror mărime e în raport direct cu cantitatea de argint din acel loc. în părţile opace ale negativului, granulele respective vor fi astfel mai mari decît în cele semiopace corespunzătoare semitonurilor. Rezultatul final în placa negativului e similar cu efectul sitei, dar nu cu aceeaşi precizie. Din această cauză skeletipia, foarte practică pentru reproducerile de ziare şi de afişe, nu se foloseşte la reproduceri mai fine. Var. Scheletipie. 10. Skiatron. E/t., Te/c.: Tip de tub catodic al cărui ecran are proprietatea de a deveni mai puţin luminos în punctul de impact al fasciculului electronic. 11. Skibâi pl. skibe. Geol.: încălecare tectonică de amploare intermediară între o cută-falie (v.) obişnuită şi o pînză de şariaj (v. sub Pînză 4) de ordinul l. Skiba presupune o deplasare de cîţiva kilometri a depozitelor vechi, peste altele mai noi, de-a lungul unui plan de încălecare ondulat într-un anumit mod caracteristic (v. fig.)* Grosimea masei care încalecă e mai mică decît în cazul pînzelor de şariaj şi nu există diferenţe mari de facies între formaţiunile geologice sincrone de deasupra şi de sub planul de încălecare. Acest tip de structură a fost studiatclasic prin foraje în regiunea petroliferă Boryslaw (Ucraina), iar la suprafaţă, prin cartare geologică, în zona imediat spre SV, în unitatea marginală a flişului carpatic, unde s-au separat cinci astfel de skibe. Structuri cu caractere asemănătoare continuă şi în flişul extern din Moldova (de ex. în regiunea Moineşti). 12. Skiddavian. Stratigr.: Etaj al Ordovicianului, cuprins între Tremadocian şi Llandeilian, caracterizat prin zonele de graptoliţi 3-*-6 (cu Dichograptus octobrachiatus, Didymo-graptus extensus, D. hirundo, D. bifidus). Partea superioară a acestui etaj (zona 6 de graptoliţi cu Didymograptus bifidus), împreună cu baza LlandeiIianuIui (zona 7 cu Didymograptus murchisonj), sînt uneori separate ca un etaj distinct: Llan-virianul. în ansamblu, Skiddavianul corespunde aproximativ diviziunii Arenig. începutul Skiddavianu lu i e marcat, în geosinclinalul caledonian, printr-o transgresiune mai întinsă Skider 70 Skip decît cea a Tremadocianului, urmînd unei surecţtuni, pe alocuri însoţită de uşoare cutări (faza Tr/sil în Norvegia), în faciesurile neritice din geosinclinalul caledonian, fauna. Skiddavianului cuprinde, în partea inferioară a etajului, speciile: Ogygya peltata, llaenus hughesi; în partea mijlocie: Trinucleus gibbsi; în partea superioară: Ogygya selwyni şi Obolella plumbea. în depozitele epicontinentale calcaroase din domeniul baltic, această faună cuprinde specii de Mega-laspis, în partea inferioară a etajului, de Asaphus, în partea lui mijlocie şi superioară, numeroase ortoceratide (Endoceras vaginatum), cistoidee (Echinosphaerites aurantium) şi bra-hiopode (specii de Orthis, Porambonites şi Clitambonites). în timpul Skiddavianului a avut loc, în geosinclinalul caledonian, o intensă activitate vulcanică marcată prin efuziuni de lave bazice. î. Skider, pl. skidere. Ind. lemn.: Sin. Funicular pentru apropiat lemnul (v. Funicular forestier, sub Funicular). Var. Schider. a. Skiff, pl. skiffuri. Nav.: îmbarcaţiune de sport. V. sub îmbarcaţiune. s. Skin, efect E/t., Telc.: Efect pelicular (v. Pelicular, efect ^). 4. Skiodromâj pl. skiodrome. Mineral., Opt.: Diagramă care reprezintă proiecţia ortogonală, pe planul ecuatorial (plan perpendicular pe axa optică a unui cristal), a planelor de vibraţie a razelor dublu refractate dintr-un cristal. Planele de vibraţie reprezentate prin azimuturile respective de vibraţie sînt perpendiculare între ele. Direcţiile de vibraţie ale razei extraordinare (e) sînt reprezentate grafic prin skiodrome meridiane, iar ale razei ordinare (o), prin skiodrome ecuatoriale, cele două sisteme de skiodrome, trasate din 15° în 15°, tăindu-se între ele perpendicular. în fig. I a sînt arătate direcţiile de vibraţie ale unui cristal optic uniax, iar în fig. I b, skiodroma aceluiaşi cristal în secţiune perpendiculară pe axa optică. După cum se vede 4. Skip( pl. skipuri. Tehn., Mine, Metg.: Vas metalic, cu role de rulare pe o cale de ghidare rigidă, verticală sau înclinată, care se golesc automat la sfîrşitul cursei — la extremitatea /. Direcţiile de vibraţie (a) şi skio- II, Skiodroma unui cristal uniax droma (b) a unui cristal optic uniax în secţiune înclinată pe axa optică în secţiune perpendiculară pe axa (a) şi paralelă cu această axă (b) optică. axa optică se suprapune peste axa polilor, secţiunile principale coincid cu meridianele, iar paralelele, cu curbele de egală diferenţă de drum. Direcţiile de vibraţie ale celor două raze dublu refractate, într-un anumit punct, sînt determinate de tangenta la meridianul punctului respectiv pentru raza extraordinară (e) şi tangenta la paralela corespunzătoare pentru raza ordinară (o). Cu ajutorul skiodrome-lor pot fi redate relaţiile optice din toate secţiunile prin cristalele uniaxe, cu o orientare cristalografică diferită de aceea a secţiunii perpendiculare pe axa l-.or optică ///• Skiodroma unui cristal biax la 0° (o) (de ex. înclinate sau para- şi la 45° (b) faţă de secţiunile nicolilor. letecu această axă) (v. fig. II). în cazul cristalelor biaxe, skiodromele sînt eliptice, iar nu circulare. Skiodromele ecuatoriale înconjură polii axelor optice, iar cele meridiane, perpendiculare pe cele ecuatoriale, împresoară unghiul obtuz al axelor optice (v. fig. III). Var. Schiodromă. /. Skipuri. o) cu descărcare prin basculare; b) cu închizător la bază; 1) vas; 2) ramă; 3) articulaţie; 4) rolă de rulare; 5) rolă de comandă a răsturnării; 6) închizător. superioară a căii — fie pe la partea superioară, prin basculare, fie pe la bază, prin rotirea unui închizător (v. fig. /). Răsturnarea, respectiv acţionarea închizătorului, sînt comandate prin intrarea unor role în ghidaje curbe de la partea de sus a căii. Se folosesc skipuri, de exemplu: la ridicarea la înălţimi mici a materialelor granuloase, în fabrici, sau a minereului şi a cărbunilor la cuptoare înalte, folosind o cale înclinată; la extracţia materialelor prin puţuri de mină verticale, cum şi în instalaţiile de preparare, de prelucrare sau de stocare a acestor materiale. în siderurgie şi, de cele mai multe ori, în fabrici, se folosesc skipuri cu golire prin basculare. II. Skip cu colivie pentru transportul personalului şi al vagonetelor. 1) skip; 2) ramă; 3) col ivie ; 4) vagonet. ///. Puţ de extracţie cu instalaţie de skipuri. 1) rampă subterană; 2) răsturnător; 3) depozit; 4) alimentator; 5) skip ; 6) cablu de ridicare; 7) buncăr; 8) transportor; 9) vagonet. Skipin, procedeul — 71 Skraup, sinteza — în mine se folosesc skipuri simple, cu golire prin răsturnare, skipuri combinate cu colivie pentru transportul persoanelor şi al vagonetelor (v. fig. II) şi, în general, skipuri cu golire pe la fund, cu închizător oscilant. Ultimele înlocuiesc din ce în ce mai mult coliviile, întrucît sporesc capacitatea de transport a puţurilor şi permit mai uşor automatizarea extracţiei. Capacitatea ski-pur i lor e cuprinsă între 2 şi 20 m3 (în mine), greutatea u-tilă a skipujui cu golire prin răsturnare fiind de0.65---1,15 t/t, iar a skipului cu închizător, de 1,1 ••• 1,4 t/t; primul e de construcţie simplă şi are înălţimea mică, însă solicită mult maşina de extracţie în momentul răsturnării şi are nevoie de un turn de extracţie cu înălţimea mai mare decît a skipului cu închizător (v. fig. UI şi IV). în construc-ţ i i, skipul e o instalaţie anexă a unei betoniere, a unui ma- trul de 2000 mm şi înălţimea de 300 mm se încarcă 600--* 800 kg măcinătură de floarea-soarelui, de bumbac sau de ricin IV. Skip cu descărcare prin răsturnare, folosit în mine. 1) cablu de extracţie; 2) şină de rulare; 3) ramă; 4) articulaţie; 5) skip răsturnător; 6) rolă de comandă a răsturnării; 7) pîlnie; 8) transportor cu bandă; 9) vagonet; 10) ghidaj curb. laxor de mortar, a unei instalaţii de uscare a agregatelor, etc. Skipul unei betoniere consistă dintr-o cupă (v. fig. V) de tablă sudată, care se reazemă pe ghidaje executate din oţel U, prin intermediul a patru role, dintre cari cele inferioare circulă deasupra ghidajului, iar cele superioare, în interiorul ghidajului, şi dintr-un cablu de ridicare acţionat de un troliu. La capătul superior al cursei, cupa se răstoarnă automat în betonieră, cînd rolele superioare ating două opritoare sudate în ghidaje. Var. Schip. i. Skipin, procedeul Ind. olim.: Procede.u de obţine- rea uleiurilor vegetale prin umectarea, încălzirea şi malaxa-rea măcinăturii seminţelor oleaginoase. Cedarea uleiului în urma acestui tratament se bazează pe înlocuirea uleiului din interiorul particulelor, cu apă (umectarea selectivă a părţii hidro-file), pe agregarea particulelor umectate, ceea ce micşorează forţele de reţinere a uleiului în material, pe efectul de stoarcere sub influenţa agitării mecanice a materialului (agitarea favorizează şi agregarea particulelor) şi pe încălzirea materialului, care conduce la scăderea viscozităţii uleiului şi la separarea mai uşoară a lui. Uleiul se obţine prin procedeul Skipin în aparate numite premalaxoare tip Skipin, cari sînt prăjitoare cu un etaj, al căror fund e perforat (orificii de 12 mm) şi cari sînt echipate cu un agitator. într-un aparat cu diame- V. Skip de betonieră. 1) cupă; 2) ghidaje; 3) role inferioare; 4) role superioare; 5) cablu; 6) troliu. Premalaxor tip Skipin. 1 corp cu manta dublă; 2) fund cu grupuri de orificii de scurgere a uleiului, cu închidere din exterior, prin supape; 3) ţeavă de umectare; 4) agitator;. 5) sertar pentru evacuarea măcinăturii semidegresate; 6) roată cu tijă de mînu- ire a sertarului; 7) roată cu tijă de acţionare a supapelor de fund. bine cojite. Un singur agregat poate prelucra 120 t seminţe de fioarea-soarelui/24 ore, separîndu-se 60---65% din uleiul conţinut. Procedeul e puţin folosit. 2. Skivers, pl. skiverse. Ind. piei.: Şpaltul de faţă al pieilor de oaie, care rezultă de la fabricarea pielii chamois (v.). E o piele foarte subţire, cu grosimea de circa 0,3*“0,4 mm, tăbăcită vegetal cu extract de sumac, vopsită, unsă, presată cu diverse desene sau ca imitaţii de piei şi folosită ca piele pentru marochinărie şi legătorie de cărţi. O noutate în industria pielăriei o constituie pieile skivers obţinute prin şpăltuirea pieilor de porc cromate în vederea fabricării pieilor de porc cu faţa corectată. Aceste skivers de porc se retăbăcesc vegetal şi se prelucrează mai departe în aceleaşi scopuri ca şi cele de oaie. 3. Skleron. Metg.: Aliaj complex de aluminiu, cu compoziţia: 12% Zn, (2---3)% Cu, 0,5% Si, 0,2% Mn, 0,1 % Li şi restul aluminiu. După tratare termică prin călire şi îmbătrî-nire are proprietăţi mecanice echivalente cu cele ale du'r-luminului. E întrebuinţat în construcţiile de autovehicule şi de avioane. 4. Skonks. Ind. piei. V. Sconcs. 5. Skraup, sinteza Chim.: Reacţie de condensare, cu eliminare de apă şi de hidrogen, utilizată la sinteza chinolinei şi a derivaţilor ei. Materiile prime cari stau la baza acestei sinteze sînt ani-lina sau alte amine aromatice, glicerina şi acidul sulfuric. Reacţia are loc în prezenţa unui agent oxidant, care e nitro-derivatul corespunzător aminei aromatice (în cazul aniIinei e nitrobenzenul). Acidul sulfuric acţionează ca agent de condensare şi de deshidratare în toate fazele reacţiei, iar în ultima fază, şi ca oxidant. Din glicerină se formează iniţial acroleina, care adiţionează anilina în poziţia 1,4, cu formare de (3-anhi-dro-propionaldehidă; acest produs de adiţie se ciclează prin eliminare de apă şi, apoi, prin dehidrogenare, trece în chi-nol ină, Skutterudit 72 Slăbire Reacţia are un caracter violent. Pentru a modera reacţia s-au făcut modificări în sinteza Skraup. Astfel, se poate adăuga în reacţie sulfat feros, sau în loc de nitrobenzen se foloseşte acid arsenios, Fe203> ori acid vanadic. Se poate folosi, de asemenea, H2S04 diluat (40*-*75%), iar în lot de nitrobenzen, acid p-nitrobenzen-sulfonic. în unele cazuri se poate folosi derivatul acetilat al aminei. Sinteza Skraup se aplică multor amine aromatice. Chino-line substituite în nucleu, în poziţiile 5,7, se pot obţine lucrînd cu aniline metasubstituite. 1. Skutterudit. Mineral.: CoAs3. Arseniură de cobalt naturală, care apare totdeauna în parageneză cu smaîtină (v.), cu cloantit (v.) şi cu alte arseniuri de cobalt şi de nichel, excluziv în zăcăminte hidrotermafe. Are o compoziţie foarte variabilă, din cauza componenţilor străini pe cari îi conţine (As=76,4-** 72,9; S=0-1,7; 00=20,5—10,9; Ni=0-9,4; Fe=0-5,8). Cristalizează în sistemul cubic, clasa diakisdodecaedrică, în cristale cu habitus cubic, cubic-octaedric sau octaedric. Are culoarea albă de staniu, uneori cu reflexe cenuşii sau irizaţii, urma neagră cenuşie şi luciu metalic. Are clivaj vizibil după (010) şi (011) şi spărtură adeseori concoidală. E casant, are duritatea 3,5***6 şi gr. sp. 6,4***6,8. E un bun conducător de electricitate. 2. Skyloft. Ind. text.: Fir din polimeri sintetici, texturat (v. Texturare) prin procedeul cu aer comprimat, într-un mod care să-i confere o mare voi urni nozitate fără extensibilitate. E folosit pentru lenjerie de corp tricotată sau ţesută, lenjerie pentru pat, aţe de Cusut, ţesături de mobilă şi decorative. Sin. Nefafil, Fiscotex, Rhodelia. а. Slab, pl. slab-uri. Metg.: Sin. Bramă (v.). Var. Sleb. 4. Slabing, pl. s!abing-uri. Metg.: Sin. Laminor de brame. V. Laminoare eboşoare sau degroşare mari, şi Laminoare de semifabricate laminate, sub Laminor 1. Var. Slebing. 5. Slad. Ind. alim.: Seminţe de cereale (în special orz) germinate în mod artificial, folosite în scopuri industriale (fabricarea spirtului, a berii). Sin. Malţ (v.). б. Sladniţâ, pl. sladniţe. Ind. ţâr.: Loc, respectiv pivniţă, unde se păstrează sladul (v.), (Termen regional.) 7. Sloi, pl. slaiuri. 1. Ind. ţâr.: Fiecare dintre cele două traverse de lemn cari leagă între ele — direct sau, de regulă, indirect — tălpile unei sănii, servind la distanţarea tălpilor şi la susţinerea încărcăturii, fiind legate de tălpi prin picioare, numite şi mîini sau mânuşi. — în slaiuri sînt practicate cîte două găuri, la margini, în cari se petrec ţepi le sau ţepuşile, cari sprijină, lateral, încărcătura. Sin. Oplean, Scaun. s. Slai. 2. Ind. ţâr.: Scîndură care formează marginea de sus a unei luntri. 9. Slai. 3. Ind. ţâr.: Poliţă făcută în zidul coşului casei, pe care se pun lucruri necesare gospodăriei. 10. Slai. 4. Ind. ţâr.: Fiecare dintre scîndurile cari învelesc coastele unei îm-barcaţiuni, formînd bordajul acesteia. 11. Slatină, pl. slatine. 1. Geogr.: Izvor de apă sărată. 12. Slatina. 2. Geogr.: Teren mlăştinos şi sărat. 13. Slavianov, procedeul Metg.: Procedeu electrotermic pentru micşorarea retasurilor şi a incluziunilor din lingourile de oţel calmat, prin transmiterea unei cantităţi suplementare de căldură materialului topit din maseiota lingotierei, spre a se menţine materialul pentru mai mult timp lichid, şi a-i permite să elimine materialul străin. Procedeul e folosit numai la lingouri cu dimensiuni mari, aplicînd peste lingotieră un capac metalic, prin care e introdus un electrod cu poziţia reglabilă în înălţime; arcul electric se formează între electrod şi suprafaţa liberă a maselotei (v. fig.). 14. Slăbire. 1. Foto., Poligr.: Proces chimic de corectare a imaginii fotografice, caracterizat prin îndepărtarea unei cantităţi mai mari sau mai mici din argintul care formează imaginea negativă sau pozitivă, cu ajutorul unor soluţii apoase din substanţe chimice corespunzătoare, numite slâbitori. Slăbirea se face în cazurile în cari sînt necesare: micşorarea densităţii generale a imaginii; micşorarea densităţilor mari, fără a modifica pe cele mici; micşorarea densităţilor mici sau a voalării (v.), fără a modifica densităţile mari; micşorarea sau mărirea contrastului imaginii. Slăbitorii se clasifică (convenţional) în general, după modul lor de acţionare, în patru grupuri: proporţionali; suprapro-porţionali; subproporţionali; superficiali. Slâbitorii proporţionali micşorează în mod proporţional densitatea optică în toate porţiunile imaginii (înlătură mai mult argint din porţiunile cu densităţi mari şi mai puţin din cele cu densităţi mici). Ca rezultat al slăbirii proporţionale se micşorează contrastul imaginii. Slăbitorii proporţionali se întrebuinţează la slăbirea negativelor foarte dense, cu contrast mărit (supradevelopate). Slâbitorii supraproporţionali sau decontrastanţi slăbesc intens porţiunile înnegrite puternic şi foarte puţin pe cele slab înnegrite. Se întrebuinţează la slăbirea negativelor supradevelopate, cum şi a negativelor fotografiate la o iluminare foarte contrastată (negative cu feţe suprailuminate, cu detalii albe lucitoare). Slâbitorii subproporţionali slăbesc intens porţiunile cu densităţi mici de înnegrire şi, în mică măsură, pe cele cu densităţi mari. Se folosesc la înlăturarea voalării (v.), pentru obţinerea transparenţei şi a purităţii fondului la imaginile lineare. Slâbitorii superficiali sînt un caz particular al celor sub-proporţionali. Ei micşorează cu aproximativ aceeaşi valoare densităţile optice. Se folosesc pentru corectarea negativelor supraexpuse, pentru înlăturarea voalării totale sau locale, a voalării prin frecare şi prin descărcări electrice. Acţiunea slăbitorilor nu depinde numai de reţeta şi de modul de desfăşurare a procesului de slăbire, ci şi de proprietăţile materialului fotografic (caracteristicile emulsiei, structura granulelor de argint, etc.). Procesul de slăbire poate fi executat prin metoda cu o singurâ soluţie (cea mai răspîndită în practica fotografică, deoarece permite observarea gradului de slăbire în timpul procesului de tratare, astfel încît să se poată controla desfăşurarea procesului) sau prin metoda cu doua soluţii (în acest caz, stabilitatea caracteristicilor soluţiilor e mult mai mare, favorizînd acţiunea constantă a sIăbitoruIui; astfel, ea se foloseşte în toate cazurile în cari trebuie să se obţină rezultate identice ale slăbirii; nu permite, însă, controlul direct al gradului de slăbire în timpul tratării materialului fotografic în soluţie). Pentru slăbirea proporţională a imaginii, slă-bitorii cei mai folosiţi la metoda cu o singură soluţie sînt cei pe bază de permanganat-persulfat şi pe bază de fericianură de potasiu. Cu primul, procesul de slăbire se desfăşoară pînă la rezultatul dorit. După slăbire, negativul se tratează timp de cîteva minute într-o soluţie 1 % de bisulfit de sodiu şi apoi se spală cît se poate de bine în apă. Slăbitorul pe bază de fericianură de potasiu se prepară numai înainte de folosire, deoarece e instabil. Controlul gradului de slăbire se face prin observarea periodică a negativului la lumină. După slăbire, negativul se spală cu grijă în apă curgătoare şi se usucă. La metoda cu două soluţii, cel mai folosit slăbitor proporţional e cel cu fericianură de potasiu şi hiposulfit de sodiu. Capac pentru aplicarea procedeului Slavianov. 1) lingotieră; 2) capac; 3) electrod; 4) dispozitiv de reglare a poziţiei electrodului. Slăbire 73 Sleirea apeî Pentru slăbire, negativul se introduce în soluţia de fericianură la 10—20°, timp de 1—4 minute, după gradul de slăbire şi felul materialului fotografic, iar apoi în soluţia de hiposulfit, timp de circa 5 minute. Pentru slăbirea supra proporţională (dec ori-trastantâ) a i m a g i n ii, se foloseşe, de regulă, slăbitorul cu persulfat, care poate corecta cu rezultate bune negativele cu contrast mărit al densităţilor mari şi mijlocii şi cu o redare insuficientă a densităţilor mici (detalii luminoase, suprailu-minate ale obiectului fotografiat). Acest slăbitor e foarte sensibil la impurificări. înainte de slăbire, materialul fotografic trebuie supus unei spălări suplementare. Durata slăbirii cu persulfat variază în limite largi, după caracteristici le negativului care trebuie slăbit. După slăbire, negativul se introduce, timp de 2—3 minute, într-o soluţie de fixare (v. Fixare, soluţie de ~) acidă, care are rolul de soluţie de oprire; urmează spălarea în apă şi uscarea. Drept soluţie de oprire se poate utiliza o soluţie de sulfit de sodiu 5 %. în cazul unei slăbiri incomplete, procesul poate fi repetat, după ce negativul a fost spălat pentru îndepărtarea soluţiei de oprire. Pentru slăbirea subproporţională şi superficială a imaginii, în metoda cu o singură soluţie se foloseşte, de obicei, slăbitorul cu clorură ferică. Durata tratării variază de Ia 1—10 minute, după gradul de slăbire dorit. Soluţia se poate păstra cîteva zile. După slăbire urmează spălarea obişnuită în apă. La metoda cu două soluţii se recomandă un'slăbitor cu redevelopare (v.), care asigură o calitate mai bună a imaginii, cum şi rezultate constante în decursul unui interval mare de timp. Pentru albire se foloseşte o soluţie de fericianură de potasiu, în care negativul se tratează pînă Ia trecerea completă a argintului în halogenură (albire). Negativul albit, spălat în prealabil cu apă, se redevelopează într-un revelator oarecare pentru negative, cu o cantitate mică de sulfit de sodiu în soluţie (cu excepţia revelatorilor pentru granulaţie fină, cari nu sînt adecvaţi) şi apoi, după o spălare scurtă în apă, se fixează într-un fix^tor obişnuit şi se spală în final cu apă. Durata redevelopării depinde de densitatea cerută a imaginii fotografice. Toate tratamentele se execută la lumină. La metoda cu două soluţii, folosind redeveloparea, se mai utilizează, de obicei, un slăbitor pe bază de sulfat de cupru. După slăbire, negativul se spală cu apă pînă la dispariţia coloraţiei albastre şi apoi se redevelopează timp de 3—5 minute într-un revelator pe bază de parafenilendiamină. în fotoreproducere, pentru negativele pe plăci umede de colodiu (v. Placă fotografică), slăbirea se face cu soluţii de per-manganat de potasiu acidulate cu acid sulfuric sau de cianură de sodiu si fericianură de potasiu, în cazul metodei cu o singură soluţie. în cazul metodei cu două soluţii, negativul se tratează întîi într-o soluţie de iod şi apoi într-o soluţie de cianură de sodiu. Dacă negativele sînt executate pe plăci umede cu emulsie sau pe plăci uscate ori pe filme, slăbirea se face, ca şi în cazul fotografiei obişnuite, în special prin metoda slăbirii proporţionale cu două soluţii pe bază de fericianură şi hiposulfit. î. Slăbire. 2. Foto., Poligr.: Efectul obţinut prin acţiunea de corectare a imaginii fotografice, în urma supunerii acesteia la un proces de slăbire (v. Slăbire 1). 2. Slăbirea frînei. Tehn.: Defrînarea parţială a unui vehicul sau aunui utilaj de transport apropiat (macara, vehicul, etc.), prin reducerea forţei exercitate asupra organelor frînătoare. Slăbirea frînei se deosebeşte de desfacerea frînei, care e o defrînare totală. Slăbirea frînei se poate face într-o singură treaptă, cînd se execută strîngeri şi desfaceri alternative ale organelor frînătoare (saboţi, bandă, etc.), sau în mai multe trepte, cînd forţa de frînare poate fi gradată între apăsarea maximă a organelor frînătoare şi valoarea nulă a ei (desfacerea frînei). Modul de realizare a slăbirii frînei variază după felul acesteia şi după sistemul care acţionează frîna. La macarale cu acţionare neelectrică şi cu frînă mecanică, de exemplu frîne cu clichet, cu contragreutate, cu con, etc., slăbirea frînei se realizează direct, prin desfacerea parţială a contactului forţat dintre organul frînător şi organul frînat; la macarale cu acţionare electrică şi cu frînă mecanică, slăbirea frînei se obţine prin slăbitoare de frînă, cari pot fi electromagnetice, cu electromotor sau electrohidraulice. Slăbirea frînei se foloseşte totdeauna la mecanismul de ridicare propriu-zis, iar uneori şi la-mecanismele de deplasare a macaralelor. La automobi le, slăbirea frînei se realizează direct, prin reducerea apăsării asupra organelor de comandă a frînei (pedală, dispozitiv hidraulic, pneumatic, etc.). La vehiculele de cale ferată cu frînă continuă, slăbirea frînei se poate efectua: într-o singură treaptă (frînă Westinghouse), astfel încît slăbirea saboţi lor de frînare se realizează complet şi fără gradare, ceea ce prezintă dezavantajul că se efectuează strîngeri şi desfaceri repetate ale sabo-ţilor, deci presiunea din rezervoarele auxiliare poate scădea la valori mici, producînd epuizarea frînei; în mai multe trepte (frîna Hildebrand-Knorr, frîna Matrosov, frîna Kazanţev K, etc.), astfel încît forţa de frînare poate fi gradată în timpul desfacerii saboţi lor. Sin. (parţial) Defrînare. 3. Slăbitor, pl. slăbitori. Foto., Poligr.: Soluţie sau amestec de soluţii apoase cu anumite substanţe chimice, folosite la reducerea densităţii imaginii fotografice, în fotografie şi în fotoreproducere (v. sub Slăbire 1). 4. Slăbitor de frînă, pl. slăbitoare de frînă. Ut.; Aparat pentru slăbirea automată a unei frîne mecanice, folosit Ia utilajele de ridicat, cu acţionare electrică şi cu frînă mecanică. Aceste slăbitoare provoacă automat slăbirea frînei, cînd motorul sau motoarele de acţionare primesc curent; cînd controlerul de comandă e în poziţia zero, acţiunea slăbitorului de frînă încetează şi începe frînarea. Sin. (parţial) Defrînător. V. şi sub Slăbirea frînei. 5. Slădărie, pl. slădării. Ind. aiim.: Sala şi aparatura folosită pentru pregătirea sIadului. Sin. Mălţărie. Se deosebesc: Slădărie pe arie: Slădărie formată dintr-o cameră cu înălţimea de 3—4 m, cu ferestre cu geamuri albastre, cu guri de aerisire la nivelul pardoselii, în care se poate păstra o temperatură cît mai constantă şi în care are loc încolţirea orzului, pentru obţinerea sladului. Pardoseala trebuie să fie perfect netedă, fără crăpături, pentru a nu reţine microorganisme şi a nu forma focare de infecţie, deoarece orzul se depozitează direct pe pardoseală. Slădărie pneumatică: Slădărie pentru germinarea orzului, în fabricile de spirt şi de bere, avînd compartimente şi ger-minatoare pneumatice, cum şi tobe germinatoare, pentru încol-ţire. 6. Slănină. Ind. alim.: Grăsimea de acoperire a porcinelor reprezentînd, sub pielea lor, între 30 şi 57% din greutatea carcasei, după rasă şi starea de îngrăşare. Compoziţia chimică medie a părţii comestibile e: apă 12,5%, proteinei ,8%, grăsime 85,7%, avînd 8020ca!orii Ia 1 kg. înstare crudă se foloseşte pentru prepararea unturii. Pentru consum se conservă prin sărare, afumare sau tratare cu boia. Indiferent de forma de conservare, slănina bună pentru consum trebuie să aibă indicele de aciditate sub 1,6, indicele de peroxid, exprimat în ml soluţie de tiosulfat n/500 la 1 g grăsime, de maximum 5, şi reacţia Kreiss slab pozitivă. 7. Slebing, pl. slebinguri. Metg.: Sin. Laminor de brame. V. Laminoare eboşoare sau degroşoare mari, şi Laminoare de semifabricate laminate, sub Laminor 1. 8. Sleirea apei. Pisc. V. Răstocirea apelor. Slip 74 Sluis 1. Slip, pl. slipuri. Av.: Plan înclinat, cu ajutorul căruia hidroavioanele sînt coborîte din hangar sau de pe sol, pe apă. Hidroavionul se aşază, în general, pe un cărucior acţionat mecanic, care poate aluneca pe şine. 2. Slipmetru, pl. slipmetre. £/t.; Sistem folosit ia măsurarea mecanică a alunecării (v.) motoarelor asincrone. Cele mai cunoscute sînt montajele bazate pe metoda stroboscopica: Pe arborele motorului asincron, a cărui alunecare e de măsurat, se calează un disc cu p sectoare albe şi cu p sectoare negre (p este numărul de poli ai motorului). Acest disce iluminat de o lampă cu arc electric, alimentată de la reţeaua de curent electric alternativ cu frecvenţa /, care alimentează motorul asincron. Deoarece iluminarea se face numai în momentele în cari tensiunea trece prin valorile maxime ale amplitudinii ei, datorită alunecării, un semn fix pe disc e iluminat succesiv în poziţii rămase din ce în ce mai în urmă faţă de stator, provocînd impresia că s-ar deplasa încet în jurul arborelui rotorului. Dacă lampa luminează o dată într-o perioadă şi dacă se numără trecerile N ale semnului prin faţa unui semn fix. în timpu! tpr, alunecarea are valoarea N flN Cu aceeaşi formulă se poate calcula alunecarea, dacă se numără deviaţiile unilaterale N în timpul t, ale unui instrument polarizat, legat la inelele colectoare ale rotorului motorului asincron. La motoare în scurt-circuit se pot urmări deviaţiile cu un ac magnetic. La alunecări mari se utilizează procedeul diferenţial, la care un contact de pe arborele rotorului închide, la fiecare rotaţie, un circuit electric. în acest circuit, legat la linia de alimentare a statorului, sînt montate un bec cu incandescenţă sau un voltmetru de curent continuu. în urma alunecării, tensiunea instantanee aplicată becului va creşte sau va scădea treptat, oscilînd între o valoare maximă şi una minimă. Lampa va lumina alternativ puternic sau se va stinge, iar arcul voit-metrului va efectua pendulări încete. Unei alunecări de valoarea unei perioade îi corespund două alternanţe ale lămpii, sau o Oscilaţie completă a voltmetrului. Din numărul alternanţelor sau al oscilaţiilor într-un anumit interval de timp, sau dintr-un anumit număr de rotaţii, măsurate simultan, se poate calcula alunecarea. 3. Sloi, pl. sloiuri. Hidr.: Bloc mare de gheaţă care pluteşte în apele curgătoare şi stătătoare înainte ca acestea să fi îngheţat cu totul sau, în special, după dezgheţ. 4. Slops, pl. slopsuri. Ind. petr.: Produs lichid impur sau care nu corespunde condiţiilor de calitate, rezultînd din diferitele faze ale prelucrării ţiţeiului. Slopsurile îTîtră din nou în fabricaţie. 5. Sluga, pl. slugi. Tehn., Cs.: Suport de lemn folosit pentru sprijinirea scîndurilor, a panourilor, etc., în lucrările de tîmplărie şi de dulgherie, în combinaţie cu dispozitivele de strîngere ale bancului de tîmplărie. E constituit (v. fig.) dintr-o bază în formă de cruce, în centrul căreia e îmbinată o riglă verticală de lemn, fasonată pe una dintre feţele lungi cu crestături în cari se introduce opritorul unei piese mobile (de lemn sau de metal), pentru ca aceasta să poată fi fixată ia diferite înălţimi. 6. Sluis, pl. sluisuri. Prep. min.: jgheab (v. Jgheaburi) cu secţiune dreptunghiulară (v. fig. /), uneori trapezoidală, construit, în general, din lemn şi, rareori, din tablă sau din beton, şi căptuşit pe fund cu bolovani, grinzi de lemn, pînze păroase, cauciuc striat, etc. (v. fig. II), folosit pentru tratarea nisipurilor aurifere, platinifere, stanifere, titanifere, etc. Datorită asperităţilor fundului căptuşit al sluisurilor, se pro- duce o încetinire a circuitului de apă în straturile inferioare, care favorizează depunerea particulelor minerale grele; aceste Slugă. f. Separarea particulelor într-un sluis cu şicană. 1) şicană; 2) concentrat; 3) căptuşeală; 4) bucăţi de steril; 5) granule de aur. particule sînt reţinute în interstiţiile dintre şicanele căptuşelii sau de fibrele pînzelor păroase, etc. Natura, mărimea şi forma şicanelor cu cari se căptuşeşte fundul sluisurilor depind de următorii factori: granulaţia materialului supus concentrării, greutatea specifică a mineralelor, înălţimea curentului de apă, dimensiunile jgheaburilor, etc. Spălarea în sluisuri e discontinuă; în funcţiune de caracteristicile materialului supus preparării, ea durează între 5 şi 30 de zile, după care urmează curăţirea jgheabului şi captarea produsului concentrat depus pe fund. Produsul obţinut prin concentrare e, în general, impur, şi reclamă o retratare în aparate mai sensibile. în cazul nisipurilor aurifere, produsul concentrării e supus amalgamării direct în mori, sau după ce a mai fost supus unei operaţii de îi&SSm II. Şicană din bolovani, pentru căptuşirea fundului sluisurilor. a) secţiune transversală; b) plan. 1 E™-X. r i ţ I | > l i 1 h ~ —^ 1 1 f =.±-h III. Sluis mnual scurt, a) vedere în plan; b) secţiune A-B; c) vederel aterală. concentrare pe mese. în unele cazuri se adaugă mercur chiar în sluisuri, realizîndu-se simultan concentrarea şi amalgamarea. în cazul exploatărilor mici sînt folosite frecvent sluisurile scurte (v. fig. III), echipate la capătul superior cu o pîlnie de Sluse, curbele lui ~ 75 Sluse, curbele luJ ^ alimentare, sub care sînt montate două ciururi pentru eliminarea pietrişului şi a bolovanilor.- Suprafaţa sluisurilor e acoperită cu rogojini, cu pînze scămoase, .uneori cu plăci de cauciuc cu adîncituri de forme diferite. în cazul minereurilor aurifere cu aur liber, cari reclamă o măcinare în mori, se intercalează în fluxul măcinării sluisuri oscilante, acoperite cu pînze, cari, reţinînd aurul liber de dimensiuni mai mari, împiedică concentrarea lui în mori sau în clasoare. în ultimul timp s-au introdus, cu rezultate bune (pentru concentrarea, nisipurilor aluvionare), sluisurife basculante, în special cele automate, cu mese suprapuse (v.fig. IV), Ultimele consistă din 4--*5 mese, montate pe o singură ramă şi (2) 0M1=OP+PM1 OM2=OP+PM2 (PM^OP,) (PM2==OP2). în raport cu reperul cartesian ortogonal, construit cu linia centrelor (C1( C2) şi cu tangenta comună a cercurilor date, cele două curbe complementare sînt reprezentate de ecuaţiile: (3) (IY): (x—a) {x2jry2)—2 bx2=0 (4) (r2): {x—a) (x2-{-y2)±2 bx2=0. Ambele curbe sînt cubice cu punct dublu în O, simetrice în raport cu linia centrelor şi avînd dreapta (d) ca asimptotă. Ele admit reprezentările parametrice: (5) (6) (rx): *= (T ,):"*= at2jr(ajr2 b) 1+/2 ' at2jr(a—2 b) = 1 +t2 ' \cit2-(-(#-j-2 &)] t . 1-K2 [at2jr{a— 2 6)] t = î+72” ‘ Formele celor două curbe complementare depind de poziţia dreptei (d) faţă de cele două cercuri (CJ, (C2). in plan raport cu tan-cu cercul (CJ, IV, Schema de funcţionare a sluisului automat. 1) pompă centrifugă pentru turbureală; 2) distribuitor de turbureaiă, alimentat de pompa \ prin conducta /3; 3) jgheab de distribuire la mese, alimentat prin tuburile de cauciuc 3'; 4) mese basculante; 5) cama dispozitivului de acţionare; 6) rolă; 7) jgheab prin care turbureala trece îm rezervorul de scurgere 8 şi, de aici, în rezervorul pompei 9; 10) camă, care prin rola 11 acţionează pîrghiile de ridicare 12 ale maselor; A apă; T) turbureală. acoperite cu pînze cauciucate cu adîncituri de diferite forme (fagure, etc.). în poziţia de lucru, sluisurile sînt înclinate Ia circa 9° faţă de orizontală; la intervale de 4***5 min, întregul dispozitiv de mese se roteşte în jurul axelor lor orizontale, formînd cu orizontala un unghi de 42°, care permite îndepărtarea uşoară a materialului depus, cu ajutorul unui curent de apă. Construcţia sluisurilor permite reglarea unghiului de înclinare a meselor în timpul lucrului, cum şi în timpul spălării. i. Sluse, curbele lui 1. Geom.: Curbe plane obţinute prin următoarea construcţie (v. fig.): Se consideră într-un plan două cercuri egale (Cx), (C2) tangente exterior, şi o dreaptă (d) perpendiculară pe Iinia centrelor celor două cercuri. O dreaptă arbitrară (p) prin punctul de contact O intersectează cercurile, respectiv, în punctelePv P2şi dreapta (d)în punctul P. Pe dreapta (p) se construiesc punctele Mv M%, definitedeechi-polenţele: 0) Mulţimea punctelor Mlt M2 corespunzătoare tuturor dreptelor fasciculului avînd centrul în punctul O formează curbele lui Sluse (Tj), (r2), una oarecare dintre ele fiind numită complementara ce Iei Ialte. Dacă a e pozitiv, deci dreapta (d) e ■ genta comună — în aceeaşi regiune de curba (Fx) admite punctul O ca punct dublu izolat. în a-ceastă situaţie, curba complementară (F2) admite acelaşi punct O ca punct dublu nodal, cuspidal sau izolat, după cum (d), intersectează cercul (Cj) în două puncte distincte D, D', e tangentă la (Cx) şi diferită de tangenta comună sau e exterioară acestui cerc. Cînd punctul O e un punct dublu nodal, dreptele (OD), (OD’) sînt tangentele nodale, iar în cazul punctului cuspidal (a=2b), curba (r2) e o cisoidă Diocle (v. Cisoida lui Diocle). Pentru valorile negative ale lui a,'situaţia se repetă cu permutarea- curbelor (1^), (r2). Punctele de inflexiune — reale şi la distanţă finită — ale curbei (T-ţ) corespund valorilor parametrului /, ,jc'ari sînt soluţiile ecuaţiei: aJr2b * 3a Curba (rj, pentru a>0, e numită, impropriu, c oncoida iui Sluse (v. Concoidă). 2. Sluse, curbele lui 2. Geom.: Curbe plane reprezentate, în raport cu un reper cartesian, de o ecuaţie de forma: (1) yn=b{a-xfxm, unde m, n, p sînt numere întregi şi pozitive fără divizori comuni. Parabolele de ordin superior sînt curbe Sluse cari corespund valorii p=0, sau valorii m=0. Curbele (1) sînt curbe algebrice, ordinul lor fiind egal cu cel mai mare dintre numerele n, m+p. Originea reperului e un punct multiplu al curbei (1), ordinul său fiind egal cu cel mai mic dintre numerele m, n. Punctul (a, 0) e tot un punct multiplu, al cărui ordin e egal cu cel mai mic dintre numerele n, p. Curbele lui Sluse (1) sînt cazuri particulare ale curbelor reprezentate de ecuaţia: (2) y=bxa(a—x)$, unde, oc, (3 sînt două numere reale pozitive. Dacă oc, p sînt raţionale, curba (2) e algebrică. Smaltină 76 Smîntînă în cazul general există formula: cA=b f xa{a-xfăx=baa-+^ ?((*+ ' J0 T(a-|-p+2) unde r e funcţiunea lui Euler (v. Funcţiunea euleriană de a doua speţă). Sin. Perlele lui Sluse. 1. Smaltinâ. Mineral.: (Co, Ni)As3_x(x==a5...r). Arseniură de cobalt naturală cu conţinut pînă la 13***24% Ni (rezultat din concreşterea isomorfă cu cloantitul, v.). care conţine frecvent şî fier în cantităţi variabile. Se găseşte în filoane hidrotermale de minereuri de cobalt, nichel şi arsen. Cristalizează în sistemul cubic, în cuburi, cuburi octaedre cu feţe convexe şi rar prismatic. Se prezintă în agregate compacte şi granulare. Are culoare albă de staniu sau cenuşie de oţel, cu irizaţii; urma cenuşie-negricioasă şi luciul metalic. Prezintă clivaj slab după (001) şi (111) şi spărtură concoidală, neregulată. E casantă; are duritatea 5,5***6 şi gr. sp. 6,5. E opacă şi optic isotropă. Sin. Smalta. 2. Smalţ, pl. smalţuri. 1. ind. st. c., Mat. cs.: Sin. Email (v,), Glazură (v.). 3. Smalţ. 2. Biol.: Substanţă albă şi lucioasă care acoperă coroana dinţilor. 4. Smaragd, pl. smaragde. Mineral. V. Smarald. 5. Smaragdit. Mineral: Ca2Mg2.5Fe0.3[(OH)2|Si8O22]. Varietate de actinot (v.), de culoare verde ca iarba, pînă la verde de smaragd, care se prezintă sub formă de cristale mici cu habitus acicular scurt. Se întîlneşte în eclogite împreună cu omfacitul (varietate de augit din aceste roci), cu care se aseamănă, sau în gabbrourî saussurizate. 6. Smarald, pl. smaralde. Mineral.: Varietate de berii (v.), de culoare verde deschisă (datorită unui redus conţinut de oxid de crom), care se formează ca mineral de contact în unele filoane eruptive. Cristalele, transparente, curate şi nefisurate, sînt, prin raritatea lor, cele mai apreciate pietre preţioase. Var. Smaragd. 7. Smarid, pl. smarizi. Pisc.: Spicara smaris flexuosa. Specie de peşte din familia Maenidae, cu lungimea pînă la 20 cm şi cu greutatea pînă la 45 g. Are corpul alungit, slab, comprimat lateral; botul ascuţit şi gura largă, puternic protractilă, cu dinţi conici dispuşi în rînduri. Colorat în brun-cenuşiu, prezintă pe corp şi pe înotătoarele impare, dungi şi pete neregulate albăstrii. Dimorfismul sexual pronunţat consistă în diferenţa de talie (femelele sînt mai mici), de coloraţie, de mărime a ochilor, de lungime a înotătoarelor, etc. Formă marină, migratoare, de bancuri mici, se hrăneşte cu alge, cu crustacee, cu viermi, icre şi cu peşti — în special guvizi — mai intens toamna şi iarna. E folosit ca hrană de către morun. Matur sexual la 3***4 ani, în Marea Neagră se reproduce în perioada mai-iunie. Carnea, gustoasă, se industrializează. s. Smâlţuire. Tehn.: Sin. Emailare (v.), Glazurare (v.). 9. Smead. Pisc.: Mîncare care se aruncă drept nadă în apă, înainte de a da cu undiţa, peftrtru a atrage peştii în acel loc. 10. Smecticâ, stare Fiz. V. sub Mesomorfă, stare u. S-metru, £/t., Telc.: Sin. Pantmetru (v.). 12. Smicea, pl. smicele. Bot.: Ramură roditoare specifică mărului şi părului, subţire, slabă, cu lungimea de 10’**30 cm, cu toţi mugurii, incluziv cel terminal, vegetativi. în anii următori, mugurele terminal evoluează, prin rozete succesive, spre forma floriferă. 13. Smidâ, pl. smide. Silv.: Desiş format din arbori tineri sau din tufe de spini, de rugi, etc. Var. Smid. 14. Smilno, şisturi de Stratigr.: Şisturi şi argilite negre, mai mult sau mai puţin silicioase, cu intercalaţii de sile-xite negre şi de sferosiderite, constituind apariţii sporadice în cadrul Pînzei de Măgura din Carpaţii nordici. Au fost interpretate, fie ca reprezentînd Cretacicul inferior, — şi formînd nucleul normal al unui anticlinal mai ridicat, — fie ca depozite echivalente menilitelor oligocene din depresiunea centrală a Carpaţilor. îs. Smirdar, pl. smirdari. Silv.: Rhododendron Kotschyi Simk. Arbust mic cu înălţimea de circa 0,5 m, din familia Ericaceae DC, răspîndit în ţara noastră în regiunile înalte şi alpine (locuri stîncoase şi pietroase) din Carpaţii sudici şi, sporadic, în munţii Rodnei, sub formă de desişuri încărcate de flori bogate roşii-purpurii, de un frumos efect decorativ. E o plantă xerofită, adaptată condiţiilor din locurile de mare altitudine, puternic insoiate. Datorită înrădăcinării sale dese, îndeplineşte un rol de fixare a solurilor expuse la eroziune. Sin. Bujor-de-munte. ie. Smirna, fnd. chim.: Sin. Benzoe (v.), Mir (v.). i7. Smith, formula lui Nov. V. sub Deviaţia compasului magnetic. îs. Smithsonit. Mineral.: ZnC03. Carbonat de zinc, natural, cu compoziţia chimică teoretică 64,8% ZnO şi 35,2% C02. Conţine adeseori Fe, Mn, Mg, uneori Co, rareori Cd, In, sub formă de amestecuri isomorfe. Se formează în orizonturile inferioare ale zonei de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de zinc şi de plumb, localizate în calcare, iar uneori pe pereţii laterali ai corpurilor de minereu. Dacă minereurile primare conţin calcit, smithsonitul e întîlnit în orizonturile superioare ale zonei de oxidare, asociat cu silicaţi de zinc, cu galenă, uneori cu blendă. Se formează metasomatic prin reacţia dintre sulfatul de zinc uşor solubil şi carbonatul de calciu! ZnS04-f- CaCOg+2 H20=ZnC03+CaS04*2 H20. Cristalizează în sistemul romboedric, clasa ditrigonal-scalenoedrică, în cristale cu habitus fie romboedric (după 101*1 şi 4041), fie scalenoedric (după 2131). Se întîlneşte sub formă de agregate pămîntoase sau cripto-crista!ine compacte, reniforme, adeseori prezentînd forme stalactitice, cruste, mase cochilifere alveolare şi poroase. Are culoare albă cu nuanţe verzui-brune sau cenuşii. Varietăţile colorate în verde intens conţin impurităţi de malachit, iar cele brune sînt datorite hidroxizilor de fier. E translucid-turbure şi are luciu side-fos-sticlos. E casant; are spărtura neregulată şi clivaj foarte bun după (1011); are duritatea 5 şi gr. sp. 4,1 ***4,5. E optic uniax, cu indicii de refracţie s—1,621 şi o>=1,840. Se disolvă relativ uşor în acizi, uneori cu zgomot caracteristic, iar pe cărbune formează o eflorescenţă albă de oxid de zinc. în cantităţi mari, constituie o sursă importantă de minereu de zinc; varietăţile colorate sînt folosite pentru confecţionarea de obiecte de podoabă. Zăcăminte de smithsonit se găsesc în URSS la Turlansk, în raionul Nercinsk din Transbaicalia orientală, în Statele Unite (zăcămîntul de la Leadville, în Colorado), etc. în ţara noastră, smithsonitul a fost semnalat la Rodna-Veche (Năsăud). Sin. Spat de zinc. 19. Smîntînâ. Ind. alim.: Stratul de grăsime (emulsie) care se formează la suprafaţa 1 apteIu i (datorită acumu lări i globu lelor de grăsime cu greutate specifică mai mică decît a zerului de lapte), în cazul unei păstrări mai îndelungate, sau care se separă din lapte, prin smîntînire (v.). Compoziţia smîntînii variază în funcţiune de conţinutul în grăsime, care poate fi modificat fie prin reglarea separatorului, fie prin adaus de lapte smîntînit sau de smîntînă cu un conţinut de grăsime mai mare sau mai mic decît al celei obţinute prin separare După conţinutul de grăsime, se deosebesc: smîntînă dulce pentru consum (10%); smîntînă obişnuită pentru consum (20***30%); smîntînă dulce pentru frişcă (32%); smîntînă plastică (41 •••48%); smîntînă pentru unt (30-**40%). Smîntînă se fabrică din lapte de bună calitate, fără defecte de gust şi miros. Sortimentele de smîntînă cari nu au menţiunea „dulce" sînt supuse unei fermentaţii cu fermenţi tactici Srrtfntînîre 11 Smulgere specifici şi unei prelucrări aparte. Toate sortimentele de smîntînă se pasteurizează înainte de ambalare. Smîntînă e folosită în alimentaţie şi la fabricarea unor sortimente de produse lactate, dintre cari untul reprezintă produsul de bază. 1. Smîntînire. Ind. al im.: Operaţia de separare a materiilor grase din lapte cari formează smîntînă. Smîntînirea se realizează fie prin strîngerea stratului de grăsime care se formează la suprafaţa laptelui, datorită acumulării globulelor de grăsime cu greutate specifică mai mică decît a laptelui fără grăsime, în cazul unei păstrări mai îndelungate, fie pe cale mecanică cu ajutorul separatoarelor centrifuge (v. Separator de lapte). Prin smîntînirea laptelui se obţin smîntînă şi lapte smîntînit (fără grăsime). 2. Smîrc, pl. smîrcuri. Geogr.: Loc mocirlos (ochi de apă pe un teren mlăştinos; băltoacă rămasă în urma ploilor; etc.), adeseori acoperit cu vegetaţie. 3. Smoala. Chim., Ind. cb.: Masă termoplastică de natură organică, neagră, lipicioasă, de consistenţă de la casant la semifluid, compusă dintr-un amestec de combinaţii macro-moleculare. Componenţa smoalei se aseamănă cu cea a asfaltului natural. Culoarea neagră se datoreşte cărbunelui colo-idal conţinut. Se obţine ca reziduu de distilare a gudroanelor de cărbuni, a unor grăsimi, sau prin oxidarea păcurii care rezultă ca reziduu la distilarea ţiţeiului. Smoala de gudron se obţine ca reziduu la distilarea fracţionată a gudroanelor rezultate la cocsificarea cărbunilor şi în special a cărbunilor bruni şi a huilelor. Cărbunii cari se prelucrează pentru obţinerea cocsului metalurgic conţin ca factor principal de transformare substanţe humice şi, în mai mică măsură, substanţe bituminoase. Cocsificarea se face la temperaturi de 900-*1100° şi gudroaneie cari se obţin sînt caracterizate printr-un procent mare de substanţe cari se produc prin descompunerea termică şi pirogenarea substanţelor humice. Randamentul în gudron, faţă de cărbune, e de 2,5***4,5%. Prelucrarea gudronului consistă în deshidratarea gudronului brut şi distilarea fracţionată. După separarea diferitelor fracţiuni de ulei între 180 şi 320°, ca reziduu rămîne smoala de gudron. Randamentul e de 50*--65% faţă de gudron. Dacă smoala de gudron se supune din nou la o distilare fracţionată, se pot izola compuşi ca: naftil-amină, chinoleină, dimetilpiridină, pirol şi o serie de hidrocarburi aromatice ca: benzantracen, naftacen, etc., iar în retortă rămîne un cocs de gudron. Randamentul final în smoală faţă de cărbune depinde de natura şi de compoziţia cărbunelui, de temperatura de pirogenare (cocsificare), cum şi de temperatura pînă la care se conduce distilarea produselor din gudron. Smoala de ţiţei se obţine prin oxidarea gudroanelor rezultate în urma distilării în vid a păcurii, iar păcura e reziduul care se obţine la distilarea atmosferică a ţiţei ului. Sin. Bitum.— Smoală nu are un punct definit de topire, ci prezintă o curbă de înmuiere. E un material hidrofob, rezistent la intemperii. Smoala foarte moale e folosită pentru acoperiri protectoare; cea moderat de moale, ca liant pentru drumuri şi la impermeabilizări; cea mediu tare, la acoperiri de drumuri, ori ca membrane laminate pentru izolaţii; cea tare, ca liant pentru brichetare; cea foarte tare, ca umplutură pentru obiecte de cauciuc, cărbune de electrozi, etc. în metalurgie se foloseşte ca liant hidrofob în amestecuri pentru forme şi miezuri. 4. Smoc, pl. smocuri. Gen.: Cantitate de fire (de păr, de lînă, de iarbă, de flori, etc.), care se poate prinde sau smulge deodată cu mîna sau, de animale, cu gura. 5. Smochin, pl. smochini. Bot.: Ficus carica. Plantă din familia Moraceae, ordinul Urticales. în regiunile mediteraneene se prezintă sub formă de arbore, care poate atinge înălţimea de 10 m, iar în regiunile temperate se prezintă sub formă de arbust cu înălţimea pînă la 2-**2,5 m. Fructul numit smochina, e cărnos- şi zaharos, conţinînd numeroase achene mici. în regiunile meridionale, smochinul, plantat în orice fel de teren, e un arbore foarte rezistent, dezvoltîndu-se fără îngrijire specială; în regiunile mai reci trebuie plantat la adăpost, cu expoziţia spre sud. Se înmulţeşte de obicei prin butaşi, uneori prin marcotaj (în regiunile răcoroase); înrădăcinarease produce uşor, obţinîndu-se în 4**-5 ani un arbore care fructifică. Smochinul se înmulţeşte şi prin lăstarii cari apar la rădăcinile arborilor bătrîni sau prin seminţe, însă plantele cari se formează trebuie altoite după cîţiva ani. Cele mai multe varietăţi de smochin dau două recolte anual. Fructul se întrebuinţează în alimentaţie. 6. Smochina, pl. smochine. Bot.; Fructul smochinului (v.). 7. Smolire. Tehn.: Operaţia de ungere sau de acoperire cu smoală (v.). Sin. Cătrănire, (parţial) Gudronare. 8. Smorodîn, pl. smorodini. Silv.: Sin. Agriş negru (v.), Coacăz negru. 9. Smrecker, legea lui Expl. petr.: Lege de curgere a fluidelor monofazice prin medii poroase, caracterizată prin creşterea s-upraproporţională a debitelor', respectiv a vitezelor, în raport cu creşterea diferenţei de presiune ce o generează. Expresia acestei legi e de forma: v=A • ( grad P \n', unde v e viteza de filtraţie a fluidului monofazic; A e constanta de proporţionalitate caracteristică asociaţiei mediu poros+ -f fluid; Pe presiunea fluidului, redusă la un plan orizontal comun de referinţă, pentru a se elimina din expresia citată termenul de corecţie gravitaţional ;weun exponent subunitar (propus 0,5). Experienţa a arătat, însă, că o asemenea relaţie nu poate fi întîlnită aecît la curgerea unui fluid contaminat cu o substanţă eteropolară şi în limitele unei game de viteze foarte mici, condiţionate de lungimea cît mai mare a moleculei substanţei eteropolare adsorbite la suprafaţa mediului poros şi de deschiderea medie cît mai mică a canalelor acestui mediu. Explicaţia cea mai probabilă a acestei supraproporţionali-tăţi consistă în faptul că moleculele de impuritate eteropolară, aşezate normal pe suprafaţa de adsorpţie, atît timp cît fluidul se găseşte în repaus, reduc simţitor secţiunea liberă pentru curgere a canalului respectiv. La curgerea fluidului şi la creşterile ulterioare ale vitezei acestuia, moleculele adsorbite se înclină din ce în ce mai mult, tinzînd să se aşeze pe suprafaţa solidă, eliberînd astfel o parte din ce în ce mai mare din porţiunea de secţiune de curgere pe care o interceptaseră. Efectul Smrecker intervine practic: cu o importanţă relativ redusă, în problemele de cercetare a sondelor în privinţa productivităţii, prin abaterea de la legea iui Darcy (v. Darcy, legea lui ~) admisă la construirea curbelor caracteristice de productivitate ale sondelor, — şi, într-o măsură probabil mult mai mare şi cu efecte economica sensibile, însă greu de prins cantitativ la sonde, la exploatarea stratelor petrolifere cu distribuţie poromeritică (v. Poromeritică, Distribuţie ~) foarte fină, în care unii componenţi ai ţiţeiului (mai probabil de natura asfaltenelor), adsorbiţi la suprafaţa canalelor rocei, pot reduce considerabil capacitatea de trecere a acestora şi, în cele din urmă, debitul curent al sondelor 10. Smuciturâ, pl. smucituri. Gen.: Mişcare brusca. 11. Smulgâtor, pl. smulgătoare. Ut., Mett.: Organ care serveşte la extragerea de pe poanson a pieselor tubulare, după matriţare, sau a deşeurilor de la decupare, după ştan-ţare. Smulgătorul se mai numeşte extractor, desprinzâtor sau aruncător, după caz. V. şî sub Matriţă. 12. Smulgere. 1. Gen.: Scoaterea unei plante, a unui organ al corpului, etc., din locul său, trăgînd cu putere. 13. Smulgere. 2. Nav.: Ultima fază a virării ancorei (v. sub Virarea ancorei). ' ,, 14. Smulgere. 3. Rez. mat.: Mod de rupere a materialelor în care deformaţii le cari precedă ruperea sînt excluziv lungiri Smulgerea coloanei 78 Soarele specifice. De obicei, ruperea metalelor pentru încercarea obişnuită la întindere pe epruvete normale se produce în zona centrală prin smulgere şi în zona marginală prin alunecare (suprafaţa de rupere prin alunecare e înclinată la 45° faţă de suprafaţa de rupere prin smulgere, care coincide cu secţiunea transversală a epruvetei). Pentru realizarea ruperii prin smulgere se utilizează epruvete speciale cu crestături de jur împrejur, pentru a se elimina stratul în care se produc ruperile prin alunecare, 1. Smulgerea coloanei. Expl. petr.: Detaşarea şi căderea în sondă a unei porţiuni din coloana de burlane care se tubează, datorită cedării uneia dintre înghiventări, în urma înşurubării cu filetele încălecate sau a gripării filetului. Smulgerea se mai poate produce atunci cînd coloana, fiind înfundată la şiu sau în apropierea lui, se creează o suprapre-siune pentru restabilirea circulaţiei sau pentru împingerea laptelui de ciment în spatele coloanei. La coloanele de burlane cu adîncime mare, smulgerea se poate face chiar la o îmbinare realizată în condiţii normale, dacă, prin suprapresiunea creată, filetele sînt solicitate peste iimjtele lor de rezistenţă. în timpul exploatării sondei, smulgerea coloanei se poate produce şi datorită împingerilor cari pot avea ioc în nisipurile neconsolidate, puse în mişcare de o extracţie forţată, sau în cazul stratelor alunecătoare, cu unghi mare de pantă. Smulgerea e favorizată fie de împingerea unor formaţiuni de marnă cari se umflă, fie de slăbirea coloanei de burlane datorită acţiunii de coroziune a apelor de formaţiune sau subţierii pereţilor în timpul forajului. 2. Smulgerea garniturii. Expl. petr.: Desprinderea de la o înghiventare şi căderea sau rămînerea în sondă a unei porţiuni din garnitura de foraj, datorită cedării filetului respectiv. Accidentul se produce datorită următoarelor cauze: uzura excesivă a corpului mufei normale sau a celei de la racordurile speciale; crăparea racordului special la mufa normală, datorită unui defect invizibil, unui efort maxim de răsucire în timpul unei operaţii de instrumentaţie sau străpungerii mufei de către noroi; erodarea de către noroi a filetului normal, din cauza lipsei de etanşeitate la filet; griparea filetului normal al racordurilor, chiar în cazul în care există etanşeitate, datorită faptului că un număr de spire aie filetului au rămas neangajate; crăparea racordului la mufa normală; lărgirea mufelor, în special acelor cu pereţii mai subţiri; ruperea cepului prăjinii, astfel încît în mufă să rămînă înfiletate numai cîteva filete; ruperea capului special aproape de baza lui. 3. SMZ, aliaje. Metg.: Feroaliaj cu siiiciu-mangan-zirco-niu, cu compoziţia: 60*•-6-5% Si, 5•••7% Mn, 5-*-7% Zr şi restul fier. E folosit Ia dezoxidarea unor oţeluri, cum şi ca inoculant pentru fonte cu grafit nodular. Var. SMZ-aliaj. 4. Sn. Ch im.: Simbol literal pentru elementul Staniu. 5. sn (u)t funcţiunea Mat. V. sub Funcţiune eliptică. 6. SnaUj pl. snau-uri. Nav.: Tip de greement folosit în trecut, asemănător bricului, la care însă randa (v. Velă, sub Greement) nu e prinsă de coloana arborelui mare ca la bric, ci de un scondru (v. Scondru 1) paralel cu coloana, numit catarg de snau, sau de o parîmă verticală, paralelă cu coloana. 7. Sniol. Ind. text.: Fibră textilă (v.) pol ivi n i I ică din care se. fabrică ţesături pentru scopuri tehnice. Sin. Bexan, Cri-novyl, Fibrovyl., Isovyl, Movyl, Pe Ce, Clorin, Rhovyl, Ther-movyl, Vestan, etc. 8. Snop, pl. snopi. Agr.: Legătură de tulpini de plante subţiri, în general de plante păioase secerate, dispuse paralel şi avînd, în general, diametrul de 20---30 cm. Legarea snopului se face cu fire din aceeaşi plantă sau din altă plantă, ori cu răchită, cu sfoară, etc., manual sau cu maşina (secerătoare-legătoare). Legarea manuală e uşurată prin folosirea unui ac de legare. 9. Snop de gloanţe. Tehn. mii.: Totalitatea gloanţelor aruncate dintr-un şrapnel, proiectil mixt sau mitralie, sub acţiunea presiunii gazelor încărcăturii explozive a proiectilului respectiv. V. şî Şrapnel. 10. Snop de schije. Tehn. mii.: Totalitatea schijelor cari rezultă din sfărîmarea corpului unui obuz exploziv sau al unui obuz mixt, sub acţiunea presiunii încărcăturii de explozie şi avînd o anumită grupare: snop de vîrf, snop central şi snop de fund (v. Schijă). 11. SNS, procedeul Ind. hfrt. V. sub Semiceiuloze. 12. Soapstock. Ind. alim.: Amestec de săpunuri de sodiu, grăsimi neutre, coloranţi şi alte substanţe antrenate din ulei, hidroxid de sodiu nereacţionat şi apă, separat la neutralizarea uleiurilor vegetale (sau a altor grăsimi) cu hidroxid de sodiu (sau cu alte alcalii). Se obţine la rafinarea discontinuă prin sedimentare, iar Ia rafinarea continuă, prin centrifugarea amestecului de ulei şi soluţie de hidroxid sau agent de neutralizare. Acizii graşi liberi iniţiali din ulei se regăsesc în soapstock ca săpunuri (mai rămînîn ulei acizi graşi liberi, în genera! sub 0,3%, la rafinarea discontinuă şi sub 0,1%, la rafinarea continuă). Prelucrarea cea mai frecventă a soapstockului consistă în descompunerea lui directă cu acizi minerali, rezultînd astfel un amestec de acizi graşi liberi şi grăsimi neutre, impuri-ficat cu coloranţi şi cu alte substanţe antrenate din ulei. Acest amestec poate fi folosit ca atare sau după uscare, ca grăsimi tehnice (unsori consistente). Prelucrarea raţională a acestor grăsimi consistă în scindarea lor prin metode uzuale recuperîndu-se astfel o cantitate importantă de glicerină. Acizii graşi rezultaţi sînt supuşi distilării şi, eventual, fracţionării, astfel încît dintr-un produs de calitate inferioară se obţin numai produse de calitate superioară, utilizabile fie în industria săpunurilor, fie ca materii prime pentru derivaţi ai acizilor graşi (amide, amine, nitrili, etc.). Soapstockul rezultat la rafinarea anumitor grăsimi (soia, rapiţă, in, etc.) constituie o materne-primă vegetală importantă pentru obţinerea de sterol i. în acest scop, soapstockul e complet saponificat cu NaOH ; săpunul rezultat e separat, spălat şi apoi uscat. Săpunul uscat e extras cu acetonă, rezultînd un extract acetonic care conţine steroli şi un săpun de bună calitate, conţinînd circa 82% acizi graşi, care poate fi prelucrat în fabricile de săpun. Din extractul acetonic se obţin concentraţii de steroli (de 16***90%), prin recristalizări succesive. Aceste concentraţii sterolice servesc ca materie primă la sinteza cortizonului şi a altor medicamente. O largă utilizare modernă a soapstockurilor o constituie obţinerea directă a esterilor metil ici cari se folosesc pe scară mare în alimentaţia păsărilor. După esterificare, care se realizează prin tratarea soapstockului acidulat cu alcool metil ic, esterii metil ici rezultaţi sînt separaţi de grăsimea nereacţionată prin distilare. Esterii obţinuţi mai pot servi şi ca materie primă (după distilare fracţionată) pentru obţinerea dihidroxistearatului de metil, la fabricarea unor răşini epoxidice, etc. 13. Soarele. Astr.: Astrul în jurul căruia gravitează planetele sistemului căruia îi aparţine Pămîntul, acesta găsindu-se la distanţa mijlocie de circa 149 700 000 km de Soare (valoarea mijlocie a paralaxei Soarelui fiind de 8*79). Valoarea mijlocie a diametrului aparent al Soarelui fiind de 31 '59"3±0"1, diametrul Soarelui e de circa 1 390 600 km, de 109 ori mai mare decît diametrul Pămîntului. Volumul Soarelui e de 600 de ori mai mare decît volumul tuturor planetelor sistemului solar. Masa Soarelui fiind de 1,983x 1027 1, e de 333 400 de ori mai mare decît masa Pămîntului şi de 745 de ori mai mare decît masa tuturor planetelor, reprezentînd 99,86% din masa sistemului solar. Densitatea mijlocie a Soarelui e 1,41. Suprafaţa strălucitoare a Soarelui (discul solar, fotosfera) nu are o strălucire uniformă, ci prezintă o structură granulară, Sobaf 79 Soba cu lucule, mici pete luminoase cari apar şi dispar repede şi se mişcă în diferite direcţii, fiind separate unele de altele prin spaţii mai puţin luminoase numite pori. Dimensiunile aparente ale acestor pete sînt de ordinul a Y\ deci diametrul lor e de ordinul a 1000 km. Aceste pete sînt datorite, probabil, unei instabilităţi a zonelor mai adînci şi, ca atare, unor curenţi de convecţie a materiei solare. Strălucirea foto-sferei scade către margine. Pe lîngă această variaţie a strălucirii apar, uneori, pe suprafaţă, zone cu o strălucire mult mai mică, numite pete solare (v. sub Activitate solară) cari formează, uneori, grupuri, asociate adeseori în perechi. Ele se deplasează pe suprafaţa Soarelui, deplasarea fiind datorită rotaţiei acestuia în jurul axei sale, care nu se face cu aceeaşi viteză unghiulară la toate latitudinile, perioada de rotaţie fiind de 24,65 zile la ecuator, de 30,93 zile la latitudinea de circa 60° şi de 35 zile la pol. Soarele nu se roteşte, deci, ca un corp rigid. în jurul fotosferei se observă o aureolă de culoare roz, numită cromosfera. Aceasta prezintă o zonă internă, stratul inversant, care absoarbe o parte din radiaţiile provenite de la fotosferă. Temperatura acestui strat e de circa 5000°, iar presiunea, de circa 10~4 at. Radiaţia emisă de stratul exterior al cromosferei prezintă un spectru de linii. Cromosfera emite şi radiounde cu lungimi de undă de ordinul centimetrului. Stratul cel mai exterior al Soarelui e coroana solara. Şi acest strat e constituit din două zone, coroana interioară şi coroana exterioară. Prima e mai strălucitoare; se întinde de la marginea discului solar, pe o distanţă unghiulară de 5', adică pe o lărgime de ordinul a 200 000 km. Spectrul radiaţiei emise de coroana internă e un spectru continuu, în care distribuţia energiei e aceeaşi ca şi în spectrul solar obişnuit, peste’care e suprapus un spectru de emisiune de linii. în spectrul radiaţiei coroanei exterioare dispar liniile de emisiune şi apar cele de absorpţie cunoscute în spectrul solar. Din coroana exterioară provine şi o radiaţie de radiounde cu lungimi de undă de ordinul metrului. în timpul eclipselor de Soare se obervă, pornind din diferite puncte ale circumferenţei, protuberanţe (v. sub Activitate solară). * Din studiul liniilor Fraunhofer din spectrul solar (v. Fraun-hofer, linii ~) al diferitelor zone ale atmosferei Soarelui, se deduce că cele mai multe dintre elementele componente ale atmosferei se găsesc în zonele joase ale ei, dar că hidrogenul, heliul şi calciul ionizat se întîlnesc pînă la înălţimi de mai multe mii de kilometri, în cromosferă. Apariţia unui efect Zeeman în liniile spectrului arată că Soarele, ca şi.PămîntuI, are un cîmp magnetic a cărui intensitate e de circa 50 Oe; cîmpul magnetic e mult mai intens în petele solare, unde atinge circa 4000 Oe. Efectul Doppler, observat în spectrul diferitelor regiuni solare, indică existenţa, în acea atmosferă, a unor curenţi de fluid, fie întîmplători (furtuni ale atmosferei solare), fie sistematici. Din valoarea energiei totale radiate de Soare (circa 3.79-1033 erg/s) se deduce valoarea de 5750° K, iar din repartiţia spectrală a energiei, valoarea de 6000° K, ca valoare minimă a temperaturii din regiunile de la suprafaţa Soarelui. Energia radiată de Soare e datorită, în principal, reacţiilor nucleare din interiorul Soarelui, acesta fiind constituit din electroni şi din atomi ionizaţi, gradul de ionizare crescînd către centru, unde se găsesc şi atomi complet ionizaţi, adică nuclee atomice. i. Sobar, pl. sobari. Tehn.: Meseriaş care construieşte sau repară sobe, în accepţiunea Sobă 1. 2> Soba, pl. sobe. 1. Termot., Gen.: Generator de căldură (metalic, de teracotă,.de zidărie, etc., sau în construcţie mixtă) care serveşte la încălzirea locală a încăperilor, prin convecţie şi radiaţie, la încălzirea centrală a încăperilor cu aer cald ori prin convecţie şi radiaţie, sau la încălzirea de cantităţi relativ mici de apă, pentru baie. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: sobe pentru încălzire locală, sobe pentru încălzire centrală şi sobe de baie. Sobă de baie: Sobă care constituie focarul şi cenu-şarul, de regulă, cu axa verticală, ale căldării de baie (v.). E constituită (v. fig. /) dintr-un corp, în general de fontă, cu I. Sobă de fontă pentru căldare de apă caldă de baie. 1) corp; 2) uşa focarului; 3) grătar; 4) cenuşar; 5) inel-suport al rezervorului de apă; 6) rezervor de apă; 7) ieşirea gazelor de ardere. sau fără soclu ori cu picioare, cu grătar, uşă de alimentare cu combustibil, uşă de cenuşar (uneori, solidarizat cu o cutie de colectare a cenuşii) şi un inel de susţinere a căldării. în focar se pot arde lemne, cărbuni, gaze sau, rareori, combustibili lichizi. Sobă pentru încălzire locală: Sobă care serveşte la încălzirea unei încăperi, în principal prin convecţie sau prin convecţie şi radiaţie. în general, sobele sînt constituite dintr-un corp (cu sau fără soclu ori picioare) în care sînt cuprinse focarul şi, eventual, canale de gaze de ardere, şi care e legat la un coş de evacuare a gazelor de ardere uzate şi răcite. Sobele pentru încălzire locală pot fi mobile sau stabile (fixe). După sursa de energie folosită, soba poate fi pentru combustibil solid, pentru combustibil I ichid, pentru gaze, pentru deşeuri neaglomerate, aglomerate sau în bucăţi mari, sau sobă electrică, încărcarea suprafeţei de încălzire e de 1500--2000 kcal/m2h la sobele metalice, respectiv de 400---600 kcai/m2h, la sobele de material ceramic. — După materialul folosit, sobele se clasifică în sobe metalice, sobe de material ceramic, sobe în construcţie mixtă (metal şi material ceramic); ele pot fi sobe cu acumulare de căldură sau sobe fără acumulare de căldură. Sobele pentru combustibil solid (de ex.: lemne de foc, cărbuni, cocs, brichete de cocs sau semicocs, etc.) sînt caracterizate prin existenţa unui focar cu grătar şî a unui cenuşar; numai^ rareori lipseşte grătarul, cenuşa fiind acumulată în focar. în general, sobele pentru combustibi I solid pot fi folosite, cu mici modificări—de exemplu, cu micşorarea secţiunilor canalelor de fum —, pentru adaptarea la arderea gazelor, pentru arderea deşeurilor sau pentru combustibili lichizi ori gazoşi, folosind un aparat adecvat de ardere (de ex.: injector de combustibil lichid, cu picurare, cu vaporizare, etc., respectiv un arzător de gaz). Exemple de sobe de încălzit, cu combustibil solid, clasificate după materialul folosit în construcţia lor: S o b ă de teracotă: Sobă cu acumulare de căldură, I acare, soclul şi corpul sînt construite din cărămidă şi îmbrăcate Sobă 80 Soba cu plăci de teracotă (numite şi cahle). Plăcile de teracotă sînt asamblate cu copci de sîrmă de oţel arămită, şi sînt placate II. Secţiuni prin sobe de teracotă. а) secţiune verticală printr-o sobă de teracotă de tip vechi; b) secţiune verticală printr-o sobă de teracotă de tip nou; clt c2, c-J secţiuni orizontale l-l ll-ll, respectiv ///-///; 1) focar; 2) cenuşar; 3) canal de fum orizontal; 4) canal de fum vertical; 5) canal de fum în soclu; б) clapetă pentru mărirea tirajului prin scurtarea traiectului gazelor de ardere; 7) mînerui clapetei; 8) conductă de fum între sobă şi coş ; 9) capac de curăţire; 10) rama de fontă a uşiţei focaruluişi cenuşarului. în interior cu cărămidă comună subţire, mortarul de legătură fiind de şanhotă (v. fig. III a). Soba are, în soclu, un focar (căptuşit uneori cu cărămidă refractară) şi un cenuşar, separate printr-un grătar, şi cari au uşi de deservire, de fontă. Gazele de ardere trec la coş prin canale de fum dispuse în corp şi (lasobele mai noi) în soclu (v. fig. II a şi b). Canalele de fum (numite şi fu- III. Detaliu de construcţie la sobe de teracotă. muri) Se construiesc a) montarea cahlelor; b şi c) legătură metalică din cărămidă comu- între sobă şi coş, secţiune verticală longitudinală, nă subţire Ele Dri- resPectlv secţiune transversală l-l, cu clapa des-mese căldură de la chisă; d) profilul clapei; I) cahlă; 2) copcă de , , , sîrma; 3) umplutura de mortar de şamota; gazele e^ardere, O ^ căptuşeală de cărămidă obişnuită, subţire; acumu leaza Şl Otrans- 5) capac de curăţire (a funinginii); 6) axa coşului, mit spre suprafaţa sobei. Pentru a le putea curăţi de funingine, ele au guri de curăţire închise cu capace de material ceramic.^a unele sobe IV. Sobă de teracotă cu canale de circulaţie a aerului („ventilaţii")* I) intrarea aerului rece; 2) ieşirea aerului cald. se montează o clapetă pentru scoaterea din circuitul gazelor a unora dintre fumuri, mărind astfel tirajul la aprinderea focului. Legătura la coş se face cu un tub de pămînt ars (numit olan), de bazalt sau de metal, care are, uneori, un registru de reglare (v. fig. III b). Sobele de teracotă reclamă mult timp pentru perioadadeîncălzire, după care abia încep să cedeze căldură. Pentru scurtarea acestei perioade, unele sobe au canale de tablă de circujaţie a aerului (numite impropriu canale de ventilaţie sau ventilaţii), cari transmit repede căldura prin convecţie (v. fig./V). Reglarea debitului de căldură al sobei e posibilă numai prin reglarea cantităţii de combustibil ars şi prin reglarea duratei de ardere; de obicei e suficient un singur foc în curs de 24 de ore. Sobele de teracotă prezintă dezavantajul că ocupă spaţiu mult, însă pot folosi diferiţi combustibili solizi şi pot fi adaptate şi pentru combustibil lichid sau gazos. Sobele de teracotă mai prezintă avantajul că au suprafaţa radiantă la temperatură relativ joasă, dînd densaţia de confort; ele nu viciază aerul din încăpere şi sînt decorative, fiind preferabile sobele cu pereţi exteriori pe cît posibil netezi şi verticali. Soba de metal. V. Sobă metalică. Soba de zidărie: Sobă construită în acelaşi fel ca sobele de teracotă (v.), deosebindu-se însă de acestea prin faptul că fumurile se fac din cărămidă obişnuită (nu din cărămidă subţire), iar suprafaţa exterioară nu e căptuşită cu cahle, şi se tencuieşte sau se lasă cu rosturi aparente. Prezintă dezavantajul că circulaţia aerului de-a lungul suprafeţei sebei se face mai greu decît la sobele de teracotă din cauza rugozităţilor tencuielii. Sobele de zidărie se folosesc din ce în ce mai puţin. Soba în costrucţie mixta: Sobă la care focarul e de metal şi fumurile sînt de cărămidă, întreaga sobă ^77-/77/X377fo 7 'y C f j. v ^ ^ f1 V V. Sobă mixtă de metal şi teracotă. a) secţiune verticală longitudinală; b) secţiune verticală transversală; 1) intrarea aerului rece; 2) ieşirea aerului cald; 3) canale de aer; 4) focar; 5) cutie de cenuşă; 6) rozetă pentru reglarea tirajului; 7) canale de fum; 8) uşiţă de alimentare, Sobă 81 Sobă fiind placată cu plăci de teracotă (v. fig. V). Are pe laturile focarului canale metalice, în cari se formează curenţi de aer cari încălzesc încăperea prin convecţie, imediat după ce s-a făcut focul. Sobele mixte îmbină avantajele sobelor de metal (încălzire rapidă) cu cele ale sobelor de teracotă (acumulare de căldură şi cedare lentă). Soba metalica: Sobă, în general mobilă, confec- ţionată din fontă sau din tablă de oţel, în forme şi sisteme arzătorului lămpilor de iluminat. în ultimul caz, în general, sobele nu sînt legate la un coş; ele viciază aerul din încăpere şi se numesc lămpi de încălzit. Sobele pentru combustibil lichid încălzesc, în principal, prin convecţie. Sobele speciale pentru combustibil gazos (gaz natural, gaz aerian, gaz de cuptor înalt, gaze petroliere lichefiate, etc.) A+- VIII. Sobe pentru combustibil gazos. o) sobă cu gaz, de tablă, cu reflector (secţiune); bx şi b2) vedere şi secţiune printr-o sobă cu gaz, cu corpuri incandescente şi cu plăci de material ceramic; 1) arzător de gaz; 2 şi 2') reflector, respectiv corp incandescent, de şamotă; 3) intrare de aer rece; 4) ieşire aer cald ; 5) tuburi de încălzire a aerului; 6) material ceramic; 7 şi 7') tub de racordare la coş, simplu, respectiv cu registru; 8) căldura transferată prin radiaţie. V/. Sobe metalice. a) sobă metalică simplă; D şi c) secţiune verticală longitudinală, respectiv verticală transversală, printr-o sobă cu canale de fum şi cu canale de aer; 1) canale de fum ; 2) intrarea aerului rece; 3) canale de aer; 4) ieşirea aerului cald ; 5) uşiţă de alimentare; 6) rozetă pentru -reglarea tirajului; 7) registru de fum ; 8) focar; 9) cenuşar ; 10) căptuşeală de şamotă. foarte variate. în sobe metalice se pot arde diferiţi combustibili solizi (lemne, cărbuni, cocs, etc.), lichizi sau gazoşi (în acest caz, focarul e umplut deasupra arzătorului, parţial cu spărturi de cărămidă de şamotă). în general, e căptuşită la interior cu cărămidă de şamotă, pentru a reduce temperatura exterioară. Transferul de căldură se face prin radiaţie şi prin convecţie (v. fig. VI); unele sobe au în interior canale, pentru crearea unor curenţi de aer cald. Se construiesc şi sobe metalice fără cenuşar. Sobele metalice prezintă avantajele că au durată mică de încălzire, volum mic, posibilitatea de reglare a căldurii cedate, şi că se montează şi se demontează uşor. Prezintă dezavantajele că au temperatură înaltă la suprafaţă, radiaţie care provoacă senzaţii neplăcute şi răcire rapidă după încetarea focu lui. Sobele speciale pentru combustibil lichid (ţiţei, alcool, sau, de obicei, petrol lampant) sînt, în general, sobe metalice, fără acumulare de căldură. Ele pot fi constituite, de exemplu, dintr-o carcasă metalică în care sînt montate: un arzător-vaporizator cu con, cu site metalice (v. fig, VII), etc.; un arzător de petrol cu fitil, asemănător b, VII. Sobă de petrol. 1) corp metalic; 2) uşă; 3) fante de ieşire a aerului cald; 4) legătură la coş; 5) regulator de tiraj; 6) rezervor de petro! ; 7) arzător cu site metalice; 8) rezervor de alimentare, cu nivel constant ; 9) robinet. încălzesc prin convecţie sau prin convecţie şi radiaţie, deose-bindu-se de radiatorul cu gaz (v.), fie prin formă, fie prin preponderenţa transferului de căldură prin convecţie. Soba e constituită, fie dintr-un corp metalic (de tablă), fie din material ceramic (teracotă), fie în construcţie mixtă (metal şi plăci de faianţă sau de teracotă), în care sînt amenajate un focar, canale de gaze de ardere şi canale de aer cald. în focar sînt montate orizontal un arzător multiplu de gaz, cu flăcări luminoase, şi un reflector constituit dintr-o placă de tablă (ondulată) încălzită (v. fig. VIII a). Uneori, aparatul are montate în focar, deasupra arzătorului, corpuri ceramice, cari sînt aduse la incandescenţă de flăcările acestuia şi cari radiază direct 20*••40% din căldura dezvoltată prin ardere (v. fig. VIII ^ şi b2). Sobele pentru deşeuri aglomerate (de ex. tizic, adică brichete de băligar) sau în bucăţi mari (de ex. coceni de porumb) se construiesc ca şi sobele pentru combustibil solid, cu adaptare adecvată a focarului şi a grătarului. Pentru deşeuri neaglomerate (de ex.: paie, coji de seminţe oleaginoase, etc.) sobele sînt, în general, metalice şi de construcţie simplă. Soba pentru rumeguş, de exemplu, e constituită dintr-un corp cilindric de tablă, cu capac şi racord pentru coş, Sobă Sobă de contact A în care se introduce rezervorul cilindric de rumeguş. Rezervorul de rumeguş e fără capac şi are fundul cu o gaură rotundă pentru accesul aerului de combustie (v.; fig. IX). La încărcarea rezervorului se lasă un gol central, 2 uşor tronconic, pe laturile căruia se ini-*? ţiază arderea, care se propagă rad ial spre periferia cilindrului. Soba radiază căldură uniform, putînd fi construită pentru a asigura funcţionarea timp de 10***12. ore, între două încărcări. Soba electrică e alimentată cu energie electromagnetică şi funcţionează prin acumulare de căldură. Soba poate să fie alimentată cu energie electromagnetică numai în timpul nopţii (dacă în acea perioadă consumul e calculat cu un tarif mai redus decît consumul de zi) şi să cedeze căldură în restul zilei. E construită dintr-un miez uşor, nu prea voluminos, care trebuie să acumuleze cît mai multă căldură, disipată prin efect Joule de rezistoare electrice; e îmbrăcată într-un strat izolator, iar spre exterior e din cahle sau de tablă. La suprafaţă temperatura nu depăşeşte 70°. Căldura transferată prin radiaţie în unitatea de timp scade lent;Ja unele sobe, transferut căldurii se produce şi prin convecţie. în acest scop, soba are un canal interior echipat cu o clapetă, care, deschisă, permite circulaţia liberă a unui curent de aer (v. fig. X). Se IX. Sobă pentru rumeguş. 1) cilindru exterior; 2) cilindru interior; 3) umplutură de rumeguş; 4) piesă de lemn pentru formarea golului interior; 5) gol axial în umplutura de rumeguş; 6) capac amovibil; 7) direcţia în care se propagă arderea rumeguşului; 8) legătură la coş. XII. 1) Sobă metalică pentru încălzire centrală cu aer cald. manta exterioară; 2) suprafaţă de încălzire; 3) căptuşeala refractară a focarului; 4) conductă de aer cald; 5) drumul gazelor de ardere: 6) in-jector de combustibil lichid. X. Sobă cu acumulare, cu cana! de XI. Secţiune printr-o sobă cu aer cald. acumulare, cu ventilator. 1) capac interior; 2) ieşirea aerului j) rezistor; 2) miez pentru acu- cald; 3) miez acumulator de căldură; mu|area căldurii; 3) izolaţie ter- 4) cahle; 5) izolaţie termică; 6) ele- mic_, 4) venti|ator. ment încălzitor; 7) protecţie termică; 8) soclu; 9) clapetă pentru canalul de aer cald. construiesc şi sobe cu circulaţie forţată a aerului printr-un ventilator care aspiră aerul din încăpere şi îl suflă prin canalul de aer din interior (v. fig. X/); ventilatorul poate fi comandat printr-un termostat de cameră, reglat lao anumită temperatură, care pune în funcţiune ventilatorul deatîteaori şi atît timp cît e necesar pentru ca temperatura încăperi i să rămînă cea dorită. Sobă pentru încălzire centrală: Sobă care serveşte la încălzirea simultană a mai multor încăperi, fie cu aer cald, fie prin convecţie şi radiaţie. (C- Exemple: Sobă pentru încălzire centrală cu aer cald: Agregat folosit la încălzirea aerului cald, care constituie mediul purtător de căldură pentru încălzirea centrală directă cu aer cald. Se construieşte, fie ca sobele obişnuite de ceramică (folosite de obicei pentru arderea de combustibil solid), fie ca sobă metalică, pentru combust i b i I so-lid, lichid (v. fig. XII) sau gazos. Suprafeţele încălzitoare sînt, de obicei, verticale, pentru a împiedica depunerea de praf pe ele. Focarul, care poate fi metalic (cu sau fără înzidire) sau de material refractar, trebuie să fie etanşat pentru a împiedica pătrunderea gazelor de^ ardere în canalele de distribuire a aerului cald. Sobă pentru mai multe încăperi: Sobă (de teracotă, metalică sau mixtă) care serveşte la încălzirea simultană a mai multor încăperi, fie prin curenţi de aer cald, conduşi prin canale de teracotă la diferitele încăperi (v. fig. X///), fie prin radiaţia suprafeţei ei exterioare. în acest caz, soba se construieşte în peretele separator a două încăperi. 1. Soba. 2. Termot., Gen.: Sin. Sobă pentru încălzire locală. V. sub Sobăl. 2. Soba. 3. Ut., Termot., Ind. chim.: Nume generic pentru anumite cuptoare de transformare chimică. Exemplu: 3. ~ de contact. Ut., Ind. chim.: Subansamblul instalaţiei de fabricare a acidului sulfuric prin metoda de contact (v. sub Sulfuric, acid —), în care se produce reacţia de oxidare a bioxidului de sulf ia tri-oxid de sulf, în prezenţa unui catalizator, numit masa de contact.. Din punctul de vedere termodinamic, se deosebesc sobe cu funcţionare isotermă, sobe cu funcţionare adiaba-ticâ şi sobe cu funcţionare mixta, isotermă şi adiaba-tică. — După locul unde se face răcirea gazelor cu bioxid de sulf cari sînt supuse oxidării, se deosebesc sobe cu schimbător de căldură exterior sau interior. — După modul de amplasare a masei de contact, XIII. Sobă de teracotă pentru patru camere la două niveluri, o) secţiune verticală; b) vedere; c) secţiune orizontală l-l; d) secţiune orizontală ll-ll; A,, A2, Bj şi Ba) camere încălzite de aceeaşi sobă; 1) intrarea aerului rece; 2) ieşirea aerului cald. Sobiţă cu cărbuni, pentru ciocane de lipit 83 Soclu se deosebesc: sobe de contact tubulare (sau cu ţevi), cu masa de contact aşezată în tuburi; sobe de contact cu grătare (sau cu poliţe), cu masa de contact aşezată în straturi; sobe de contact combinate, cu mase de contact aşezate în ţevi şi pe poliţe, în straturi. î. Sobiţâ cu cărbuni, pentru ciocane de lipit. Ut., Mett.: Sin. Canforcă (v.). 2. Soc, pl. soci. Silv.: Arbuşti şi arbori mici din genul Sambucus L., familia Caprifol iaceae Vent., caracterizaţi, între altele, prin lujerii lor groşi, cu măduvă spongioasă, largă. Flora forestieră a ţării noastre cuprinde două specii spontane: socul comun (sau negru) şi socul de munte (sau roşu). Socul comun: Sambucus nigra L. Arbust mare sau arbore mic, cu înălţimea pînă la 8---10 m, caracterizat prin măduvă albă şi fructe negre, cari sînt drupe baciforme. E răspîndit în subzona stejarului şi a fagului, pînă către părţile inferioare ale munţilor. E indicat pentru constituirea de sub-arborete, în special în plantaţii de salcîmi. Florile, albicioase şi puternic mirositoare, reunite în cime umbeliforme plate, se folosesc pentru ceaiuri pectorale (Flores Sambuci). Fructele, avînd conţinut important de zahăr şi vitamine (A, B şi C), sînt întrebuinţate, uneori, în industria alimentară. Lemnul tînăr e folosit ca araci, în grădinărie. Sin. Soc negru. Socul de munte: Sambucus rubra L. Arbust cu înălţimea pînă la 4 m. Are măduva roşcată şi fructe roşii. Creşte sub formă de tufe, în pădurile de fag şi de răşinoase, pînă către etajul subalpin, înmulţindu-se abundent în tăieturi neregenerate. Ameliorează solul prin frunzişul său bogat, care se descompune uşor, dînd un humus bun. Sin. Soc roşu. 3. ulei de Chim.: Ulei eteric obţinut din florile uscate ale socului comun sau ale arbustului Sambucus cana-densis, obţinut prin distilare cu vapori de apă. Uleiul eteric sintetic de flori de soc se obţine dintr-un amestec de rodinol, terpineol, aldehidă anisică, acetat de geranil, acetat de benzii, cumarină etc. Are miros de miere, foarte parfumat, cînd e diluat; se întăreşte la răcire. Are gr. sp. 0,829. Conţine substanţa eldrină, care e identică cu rutina. Apa de flori de soc, obţinută la distilarea cu vapori de apă, are miros caracteristic. Derivaţii solubili ai uleiului eteric se utilizează, în Medicină, în loţiunile pentru ochi şi în unele preparate cosmetice. 4. Socar, pl. socare. Nav. V. sub Parîmă vegetală (sub Parîmă). 5. Sociabilitate. Geobot.: Dispersarea indivizilor ace- leiaşi specii într-o grupare vegetală. Sociabilitatea se notează, la înregistrarea vegetaţiei în releveuri (v. Releveu geobotanic), prin următorii coeficienţi: 5=în populaţii masive; 4=în mici colonii; 3=în pîlcuri mai mari;2=în pîlcuri mici; 1— indivizi izolaţi. 6. Sociale, specii Geobot.: Specii vegetale cari, prin adaptare, au obţinut proprietatea de a se multiplica la infinit, pe suprafeţe mici pînă la foarte mari, constituind asociaţii mai mult sau mai puţin compacte (de ex.: Nardus stricta, Calluna vulgaris, unele specii de Sphagnum, de Quercus, de Picea, etc.). 7. Sociologie vegetala. Geobot.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul asociaţiilor vegetale. Sin. Fitosociologie, Fitocenologie. 8. Soclu, pl. socluri. 1. Arh.: Element de arhitectură care face trecerea dintre suprafaţa orizontală din jurul unei clădiri, a unei coloane, etc. şi suprafaţa verticală a acestora. Soclul clădirilor importante se numeşte şi subasment (v.). Pentru a da clădirii un aspect de soliditate, cum şi pentru a feri baza ei de umezeala provocată de stropirea şi de adunarea apelor de ploaie, soclul se execută, de obicei, dintr-un material mai dur, mai rezistent decît restul faţadei (piatră puţin poroasă, similipiatră, beton aparent, placaje de piatră naturală sau artificială,'etc.). De obicei, soclul e separat de restul faţadei printr-un profil orizontal sau printr-un grup de pro- filuri, cari realizează trecerea între cele două paramente, cum şi protejarea bazei clădirii de apele cari se preling pe faţadă, şi care diferă în funcţiune de stilul clădirii, de înălţimea soclului, de materialul folosit, de mărimea decalării dintre paramentul faţadei şi al soclului, etc. Uneori, prin tratarea arhitectonică a soclului unei clădiri rezultă o bază proprie a acestuia, care se numeşte antesoclu, realizîndu-se astfel o trecere gradată între trotoar şi faţadă. Subasmentul fără muluri, executat din cărămidă sau din piatră, se numeşte stereobat (executat, uneori, la templele greceşti, în gradene). — Un soclu cu ciubuce la partea superioară (cornişă) şi inferioară (bază), care susţine un şir de coloane, se numeşte stilobat. Soclul izolat al unei coloane sau al unui pilastru se numeşte piedestal. în acest caz, el e mai înalt decît lat şi constituie un tip aparte de soclu. Elementele de interior ale unei clădiri au, de multe ori, socluri. Acestea diferă de cel al faţadei, atît ca material, ca fel de tratare, cît şi ca dimensiuni. De exemplu, p I i n t a e un soclu cu înălţime mică, avînd rolul să realizeze trecerea de la materialul pardoselii la cei al peretelui (plinte de stejar, de mozaic, de marmoră, etc.). 9. Soclu. 2. E/t.: Partea inferioară a unor stîlpi pentru susţinerea de conductoare electrice avînd rol ornamental, de protecţie sau de mărire a capacităţii portante. Soclul poate fi parte constitutivă a stîlpului sau adaus care îmbracă partea inferioară a stîlpului. io. Soclu. 3. £/t.: Parte constitutivă a lămpilor electrice, servind la fixarea lor în dulie (v.) şi la stabilirea legăturii electrice cu reţeaua electrică de alimentare. Soclurile se deosebesc după tipul constructiv şi după felul lămpilor (v. Lampă electrică, sub Lampă de iluminat). După tipul constructiv, se deosebesc socluri cu filet şi fără filet, acestea din urmă putînd fi de tip baionetă sau speciale. Au un singur soclu lămpile cu balon şi două socluri cele tubulare. Soclurile cu filet (numite, uneori, Edison) şi socluri le-baionetă (numite, uneori, S w a n) sînt simbolizate prin cîte o literă (E pentru cele cu filet şi B pentru cele fără filet), urmată de cifre indicînd: diametrul exterior al filetului, lungimea totală a soclului şi diametrul exterior al gulerului (numai la soclurile cu guler); de exemplu: E 14/25x15. Soclurile cu filet (v. fig.) sînt de cinci tipuri, după diametrul filetului: liliput (E5), miniatură (E10), mic (E14), normal (E27) şi mare (E 41). Unele tipuri se execută în mai multe mărimii cari diferă prin lungimea nominală şi diametrul gulerului (cînd acesta există). 7 Soclul e constituit din: corp, cu sau fără guler (executat din bandă de alamă moale sau din bandă de oţel, laminat la rece, protejat contra coroziunii printr-un strat de zinc), plăcuţă de contact (de alamă moale sau de Soc,u cu fllet-cupru moale) si masă izolatoare (între corp cor^: P P,ăcută şi plăcuţa de contact, aderentă la aceasta şi “Xoare.^ care trebuie să prezinte rezistenţă electrică de izolaţie, tensiune de conturnare şi rigiditate dielectrică suficient de mari). Soclurile cu filet se fixează în dulii prin înşurubare. Soclurile baionetă (v. fig. XI c şi e, sub Lampă electrică) sînt caracterizate prin existenţa a două proeminenţe laterale cu ajutorul cărora se fixează în crestături în formă de L practicate în interiorul duliei; ele se folosesc, în special, acolo unde, din cauza mişcărilor şi a trepidaţiilor, există pericolul de deşurubare (la lămpi: pentru vagoanele de cale ferată, pentru automobile, pentru semnalizare şi pentru diferite destinaţii speciale). Soclurile speciale (v. fig. XI g, h şi /, sub Lampă electrică) au o construcţie diferită, în general după felul lămpilor. 6* Soclu 84 Soda Diferitele feluri de lămpi sînt echipate cu socluri cum urmează: lămpile cu incandescenţă şi cele cu vapori de mercur, de tip balon, cu socluri cu filet sau -baionetă; lămpile tubulare incandescente şi fluorescente cu socluri speciale; lămpile cu vapori de sodiu cu socluri-baionetă de construcţie specială. 1. Soclu» 4. Geol.: Sin. Fundament (v.). 2. Soclu continental. Geol.: Zonă a uscatului, afundată cu pantă lină sub apele mării, pînă la adîncimea de circa 200 m. Soclul continental se poate întinde, uneori, pînă la o distanţă considerabilă de la ţărmul mării (pînă la zeci şi chiar pînă ia mai mult de o sută de kilometri). în alte cazuri, uscatul se afundă cu o pantă bruscă, cu un unghi mare, sub apa mării, şi nu formează, deci, soclu continental. Părţile din mările puţin adînci, cari se găsesc deasupra soclului continental, sînt cuprinse în zona neriticâ. 3. Soclu cristalin. Geol.: Sin. Pătură granitică (v. sub Litosferă). 4. Soclu de izolator. Elt.: Piesă metalică în care se fixează izolatorul-suport şi prin intermediul căreia se prinde de posta- ■7 /. Socluri pentru izolatoare-suport. o) rotund; b) oval; c) pătrat. ment. Soclurile de izolatoare pot fi rotunde ovale sau pătrate (v. fig. I). Soclul, împreună cu capacul (v. fig. II), constituie armatura izolatorului. Se folosesc şi izolatoare la cari suportul e înglobat în interiorul izolatorului (izolator cu armare interioară), prezentînd avantajul de a necesita un amplasament mai mic de instalare. 5. Soclu de siguranţa. Elt.: Parte componentă a siguranţelor unipolare cu filet şi a siguranţelor tubulare, constituind piesa de bază sau suportul. La siguranţele unipolare cu filet (v. sub Siguranţă fuzibilă, sub Siguranţă electrică), soclurile sînt executate din material ceramic (porţelan sau steatită), în două variante principale: cu legături în spate (LS), pentru montare pe plăci de material izolant (marmoră, ardezie, etc.), şi cu legături în faţă (LF), pentru montare pe plăci metalice, echipate cu un capac de porţelan sau de material plastic, care protejează contra atingerii bornelor. Se foloseşte, însă, şi o subvariantă tip industrial (LFi), fără capac. La siguranţele -tubulare, soclul e piesa de contact servind drept suport. 6. Soclu de tub electronic. Elt.: Piesă de material izolant utilizată ca suport pentru tuburile electronice şi echipată cu mai multe contacte, pentru asigurarea conexiunii electrice între bornele tubului şi circuitul electronic aferent. Există o mare varietate de socluri de tub electronic, cari diferă între ele prin numărul şi forma contactelor (corespunzătoare bornelor sau picioruşelor de contact ale tubului elec- tronic), dimensiuni, etc. Soclul trebuie să asigure, pe lîngă contacte electrice bune, şi o fixare rigidă a tubului; el trebuie să fie astfel construit încît să permită introducerea tubului într-o singură poziţie (aceasta se obţine cu ajutorul unui ghidaj special sau prin dispunerea nesimetrică a contactelor). Soclul se fixează de obicei deşasiul metalic al aparatului, prin şuruburi sau prin nituri. Exemple: Soclul octal (v. fig.) are opt contacte, în dreptul cărora sînt practicate orificii pentru introducerea picioruşelor de contact ale tubului electronic. Are un orificiu central cu o nervură, pentru ghidaj, care împiedică fixarea tubului în poziţii greşite. Soclul novai e asemănător cu soclul octal, dar are nouă contacte, iar orificiile corespunzătoare sînt mai mici, în conformitate cu picioruşele mai subţiri ale tuburilor electronice de tip novai. Soclul miniaturăe mai mic decît soclul novai şi are şapte contacte; el e folosit la tuburile electronice de tip miniatură. 7. Sodalit.1 .Mineral.: Na8[AISi04]6CI2. Mineral din grupul feldspatoizilor (v.), în-tîlnit ca mineral primar al rocilor magmatice alcaline, în special în cele efuzive şi, mai rar, în cele intruzive (de ex. în sienite). Cristalizează în sistemul cubic, clasa exakisoctaedrică, în cristale cu habitus isometric, de cele mai multe ori dodecaedric romboidal. Se prezintă în mase compacte granula re. Se întîlnesc frecvent macle după (111), axa ternară servind ca axă de maclă. E incolor sau alb-cenuşiu, cu nuanţă gălbuie sau albăstruie, mai rar albastru. Are luciu sticlos pe feţe şi gras în spărtură. Prezintă clivaj bun după (110) şi spărtură neregulată. Are duritatea 5,5**• 6 şi gr. sp. 2,13***2,3. E transparent, isotrop, şi are indicele de refracţie ^=1,483. Se disolvă în acid ciorhidric. 8. Sodalit. 2. Chim.: Sodă calcinată, întrebuinţată la spălatul rufelor. 9. Sodar, pl. sodare. E/t.; Aparat construit pe principiul radarului, care emite unde de audiofrecvenţă şi serveşte la sondarea troposferei joase, pînă la înălţimea de 1000 m. Permite detectarea discontinuităţilor în repartiţia umidităţii şi a temperaturii în înălţime. Ecourile produse de zonele de discontinuitate sînt recepţionate pe ecranul unui oscilograf. io. Soda. 1. Ind. chim.: Na2C03. Carbonat de sodiu. Car-bonatul de sodiu anhidru se numeşte şi soda calcinata sau soda amoniacalâ, iar forma cristalizată cu zece molecule de apă se numeşte soda cristalizata sau soda de rufe. V. şî sub Carbonaţi. Carbonatui de sodiu e un produs de bază al industriei chimice. Se întrebuinţează în mare măsură în industria sticlei, a emailului, în industria metalurgică (a aluminiului, a magneziului, etc.), în industria hîrtiei, în industria textilă (la spălare, albire, vopsire), a coloranţilor anorganici (la obţinerea ultramarinului, a anilinei, a indigoului, etc.), în industria săpunului, în industria chimică şi farmaceutică (la obţinerea bicromatului de sodiu, a fosfaţilor de sodiu, a morfinei, a antipirinei, a zaharinei, etc.), în gospodărie, la spălat şi curăţit; în industria amidonului, în rafinării de petrol, în industria cauciucului, la purificarea apei, etc. Soda se obţine industrial prin procedeul uscat (Leblanc) şi în special prin procedeul amoniacal (Solvay), în ambele procedee materia primă iniţială fiind sarea de bucătărie. n \ Soclu octal. 1) soclu; 2) orificiu de ghidaj; 3) orificii pentru picioruşite de contact; 4) lame pentru contacte; 5) tub electronic; 6) picioruşe de contact. Sodă 85 Sodă Fabricarea sodei prin procedeul uscat, numit şi procedeul L e b I a n c, e azi aproape abandonată. în prima fază de fabricaţie, se prepară sulfatul de sodiu, după reacţia: 2 NaCI + H2S04=Na2S04+HCI. în a doua fază de fabricaţie are loc calcinarea în cuptoare rotative, la 960"4000°, a unui amestec de sulfat de sodiu, calcar şi cocs, operaţie în care se produc reacţiile: Na2S04-f-2C=Na2S-f2C02 Na2S -f CaCOa=Na2C03-f CaS. Şe obţine o topitură care conţine soda brută, care se concasează şi se disolvă în apă. După depunerea impurităţilor, soluţia se suflă cu bioxid de carbon şi aer, iar apoi se decantează din nou. Soluţia limpede, conţinînd numai carbonat de sodiu, e evaporată pînă cînd încep să apară cristale de sodă; apoi se răceşte şi se filtrează. Cristalele de sodă sînt separate şi se calcinează, pînă cînd se obţine soda liberă de apă. Procedeul, lucrînd în fază uscată, necesită aparatură multă, greoaie şi de mari proporţii; multă mînă de lucru şi foarte mult combustibil. Fabricarea sodei calcinate prîn procedeul amoniacal, numit şi procedeul Solvă y, consistă din două faze principale de fabricaţie propriu-zisă, cari sînt obţinerea bicarbonatului de sodiu brut şi descompunerea acestuia pentru a obţine soda, cum şi din două faze secundare, cari sînt pregătirea materiilor prime şi recuperarea amoniacului din leşiile-mame (v, fig. /). Procedeul de fabricaţie teoretic se reduce în final la reacţia: CaCOg+2 NaCI — NâgCOg-J-CaCl2. Desfăşurarea procesului tehnologic are loc prin mai multe faze intermediare, în cari se caută să se pună în contact substanţe reactive cari să conţină elementele din reacţia de bază. în schema de mai jos se arată legăturile dintre fazele intermediare ale procesului de fabricaţie. CaC03=CaO—C02 4- NaCI-f NH3+C02+H2O^NH4C I+NaHC03 CaO -f H 20 ~ Ca(OH). ■*-Ca(OH)a+2 NH4CI=2 NH,+CaCI,+2H,0 2 NaHCO.° iNaaCOs+CO-.+ HjO !■ Schema generală a procesului de fabricare a sodei prin procedeul amoniacal, iw rezervor de saramură; 2) saturator; 3) coloană de carbonatare; 4) răcitor; 5) filtru; 6) coloană de distilare; 7) calcinator rotativ; 8) compresor; 9) spă-'^or-scrubber pentru gazul de la cuptoarele de var; 10) cuptor de var; 11) tobă pentru stingerea varului; 12) saramură; 13) apă; 14) piatră de var; 15) var; o) gaz cu 35---40% C08; 17) gaz cu 90% COa; 18) lapte de var; 19) NH3; 20) NH3-fC02; 21) abur; 22) gaz rezidual; 23) soluţie de NH4CI; 24) soluţie de cloruri de calciu; 25) sodă calcinată. Sodă 86 Sodă Diversele faze de fabricaţie se realizează în subsecţii diferite, cari sînt: subsecţia de saturare a saramurii cu amoniac; subsecţia de compresoare; subsecţia de carbonatare-preci-pitare, în care se obţine bicarbonatul de sodiu brut; subsecţia de filtrare a bicarbonatului de sodiu; subsecţia de descompunere a bicarbonatului de sodiu; subsecţia de recuperare a amoniacului, cum şi subsecţiile de pregătire a materiilor prime, şi anume; subsecţia de pregătire şi purificare a saramurii, şi subsecţia de cuptoare de var, care asigură bioxidul de carbon şi varul. Toate subsecţiile sînt strîns legate între ele în ordinea de circulaţie a lichidelor şi a gazelor şi reprezintă un lanţ închis. Pregătirea materiilor prime se face în următoarele două subsecţii: Subsecţia de purificare a saramurii; Soluţia de clorură de sodiu se obţine prin disolva-rea sării chiar în zăcămînt, apa introducîndu-se în masivufde sare prin intermediul unor sonde. înainte de a intra în fabricaţie, saramura e purificată prin tratare cu carbonat şi hidroxid de sodiu, în scopul îndepărtării sărurilor de calciu şi de magneziu cari provin atît din apa cu'care s-a făcut di-solvarea, cît şi din zăcămîntul de sare. Purificarea saramurii se poate efectua şi cu amestecul var-sodă. După tratarea cu reactivi, saramura e trecută într-un de-cantor în care se separă părţile solide şi de acolo, mai departe, la fabricaţia propriu-zisă. Subsecţia de cuptoare de var: în această subsecţie se obţin bioxidul de carbon şi laptele de var necesare procesului de producţie. Arderea calcarului la temperaturi înalte conduce la descompunerea lui după reacţia: CaC03 — ^Ca0+C02-42 520 cal. Bioxidul de carbon e folosit ca atare, iar din oxidul de calciu prin stingere cu apă, se obţine laptele de var. Absorpţia amoniacului şi a bioxidului de carbon se realizează în echi curent, la aparatele moderne, cu răcire interioară, şi în contracu rent, .la aparatele de tip mai vechi, cu răcire exterioară. Subsecţia se compune din: spălătorul pentru gazele de la coloanele de carbonatare 3, absorbitorul propriu-zis 2 (saturatorul) şi un spălător pentru gazele de la absorpţie. Subsecţia de carbonatare-precipitare transformă materia primă, saramura amoniacală, în bicarbonat de sodiu. Reacţia decurge cu degajarea unei mari cantităţi de căldură la tona de sodă, ceea ce face ca temperatura lichidului la mijlocul coloanei de carbonatare să se ridice la 60---700. Viteza de formare a bicarbonatului de sodiu depinde de conţinutul în amoniac şi în clorură de sodiu al soluţiei, de conţinutul în bioxid de carbon al gazului care se pompează în coloane, cum şi de temperatura la care se conduce procesul tehnologic. Cu cît concentraţiile în amoniac şi în clorură de Fazele principale de fabricaţie pro-p r i u-z i s ă sînt: obţinerea bicarbonatului de sodiu brut şi descompunerea acestuia. Obţinerea bicarbonatului de sodiu brut se realizează în uzină în următoarele subsecţii de fabricaţie: subsecţia de absorpţie, subsecţia de carbonatare-precipitare şi subsecţia de filtrare de carbonatare-preci-pitare. 1) evacuarea gazelor; 2) alimentarea coloanei cu saramură amoniacală; 3) alimentarea cu gaze cu 70->i75% COa; 4) intrarea apei de răcire; 5) ieşirea apei de răcire; 6) alimentarea cu gaze cu 40% C02; 7) ieşirea suspensiei de bicarbonat de sodiu ; 8) compartiment de răcire cu talere de barbotare, în total 10 (/•••X); 9) inel cu talere de barbotare, în total 23 (l-XXIII). (v. fig. /). Subsecţia de absorpţie are rolul de a pregăti saramura amoniacală cu concentraţia cerută de procesul de carbonatare Iii. Schema instalaţiei pentru descompunerea pe cale umedă a bicarbonatului de sodiu brut. 1) dispozitiv pentru dozarea apei de disolvare; 2) filtru rotativ; 3) recipient cu agitator; 4) rezervor-tampon; 5 şi 9) pompe; 6) preîncălzitor; 7) debi-carbonator; 8) rezervor; 10) suspensie de bicarbonat de sodiu, de la carbonatare; 11) apă; 12) suspensie de bicarbonat de sodiu în apă; 73) abur; 14) gaze cu 98% C02; 15) soluţii de sodă, spre utilizare. sodiu sînt mai mari şi cu cît cantitatea de bioxid de carbon în gaz e mai mare, iar pe de altă parte, cu cît temperatura la Sodă 87 Sodă baza coloanei e mai joasă, cu atît coeficientul de utilizare a sediului e mai mare. Carbonatarea se realizează în coloane de carbonatare-precipitare (v. fig. II) cu funcţionare continuă, cari lucrează pe principiul contracurentului. Procesul de carbonatare se desfăşoară pe toată înălţimea coloanei; în partea superioară a coloanei se formează carbonat de amoniu în urma excesului mare de amoniac şi a lipsei de bioxid de carbon. în drumul sau descendent, saramura cu carbonat de amoniu întîlneşte un curent de bioxid de carbon din ce în ce mai bogat în C02 şi carbonatul de amoniu se transformă în bicarbonat de amoniu care, mai jos, în prezenţa clorurii de sodiu, se transformă în bicarbonat de sodiu şi clorură de amoniu. Bicarbonatul de sodiu, cu mare afinitate pentru saramură amoniacală, se transformă mai jos în carbonat de sodiu şi carbonat de amoniu cari, fiind solubili în clorură amoniacală, trec complet în soluţie. Subsecţia de filtrare urmăreşte - separarea bicarbonatului de sodiu din soluţia de clorură de amoniu, operaţie care se execută în filtre rotative, cu funcţionare continuă. Descompunerea bicarbonatului de sodiu brut pentru obţinerea carbonatului d e s o d i u se face pe cale uscată sau pe cale umedă. Bicarbonatul de sodiu brut e separat şi spălat pe un filtru rotativ, pentru a se îndepărta soluţia de clorură de amoniu care se găseşte în turta obţinută la filtrare. Spălarea se realizează cu apă liberă de săruri de calciu şi magneziu. După spălare, turta de bicarbonat de sodiu brut e desprinsă de un cuţit şi cade pe o bandă rulantă care o conduce la cuptorul de calcinare, unde se descompune în sodă calcinată şi bioxid de carbon. Soda calcinată e transportată în siloz şi apoi la ambalare. Fig. III reprezintă schema instalaţiei pentru descompunerea pe cale umedă a bicarbonatului de sodiu brut. Subsecţia de calcinare a bicarbonatului de sodiu e reprezentată schematic în fig. IV. Bicarbonatul de sodiu separat la filtre IV. Schema subsecţiei de calcinare. 0 turn de spălare; 2) răcitor pentru gazele de la calcinatoare; 3) ciclon; 4) amestecător; 5) calcinator rotativ; 6) focar pentru soda de recirculaţie; 7) elevator; 8) transportor elicoidal; 9) transportor de sodă la siloz; 10) intrarea bicarbonatului de sodiu umed; 11) ieşirea sodei calcinate; 12) conductă pentru soda de recirculaţie; 13) gaze cu bioxid de carbon şi cu praf de sodă de Ia calcinatoare; 14) apă; 15) bioxid de carbon. se introduce, prin conducta 70 şi amestecătorul 4, în cuptorul de calcinare 5. Aici bicarbonatul de sodiu cade pe un pat de sodă calcinată cald şi se amestecă cu aceasta. Soda finită e evacuată din calcinator la siloz cu ajutorul unui transportator 9. Din soluţia care se obţine după separarea bicarbonatului de sodiu pe filtru (leşia de la filtre), şi care conţine 190 g/l clorură de amoniu, 67 g/l clorură de sodiu, 38 g/l carbonat de amoniu şi bicarbonat de amoniu, se recuperează amoniacul în două faze: în prima fază se descompun carbonaţii şi distilă amoniacul şi bioxidul de carbon, iar în faza a doua se realizează descompunerea clorurii de amoniu cu ajutorul laptelui de var. Subsecţia de recuperare a amoniacului, reprezentată în fig. V, se compune din preîncălzitorul tubular 3, în care leşia de filtru e adusă cu pompa 72, pentru a fi preîncălzită pe seama gazelor cari vin din aparatul încălzitor-scrubber 2. Lichidul circulă printre ţevi de jos în sus, iar gazele calde, de sus în jos, prin interiorul ţevilor. V. Schema subsecţiei de recuperare a amoniacului. 1) distilator; 2) încălzitor-scrubber; 3) preîncălzitor tubular; 4) răcitor tubular pentru gaze; 5) amestecător de lapte de var cu leşie; 6) rezervor pentru lapte de var; 7) rezervor pentru apă amoniacală; 8) recipient pentru măsurare; 9) recipient pentru dozare; 10) aparat pentru expansiune; 11) coloană pentru distilaţia secundară; 12-"17) pompe; 18, 19) regulatoare de debit; 20) intrarea leşiei de filtru; 21) apă amoniacală; 22) abur; 23) intrarea laptelui de var; 24) apă rece; 25) apă caldă; 26) amoniac gaz; 27) condensate amoniacale; 28) amoniac gaz cu abur; 29) intrare amoniac gaz cu abur de la coloana pentru distilaţia secundară 11; 30) leşie finală liberă de amoniac; 31) condensate libere de amoniac. De la partea superioară a preîncălzitorului tubular lichidul trece în încălzitorul-scrubber 2, pe placa de distribuţie, fiind repartizat uniform pe umplutura de cocs, de inele ceramice sau de seînduri din aparat. De la baza aparatului, leşia intră în amestecătorul cu var 5, unde are loc reacţia în urma căreia amoniacul din combinaţiile stabile e pus în libertate. După ce a reacţionat cu laptele de var, amestecul intră în distilatorul 1, pentru scoaterea amoniacului prin antrenare cu abur, Sodă 88 Sodă, procedeul cu — la rece Mineral.: Sin. Natrit (v. Ind. chim.: Apă gazoasă. (Termen regional, Procedeu semicelu- 1. Soda. 2. 2. Soda. 3. Transilvania.) 3. Soda caustica, Ind. chim.: Sin. Hidroxid de sodiu (V. sub Sodiu). 4. Soda, procedeul cu ~ la rece. Ind. hîrt.: cu randament mare (85---95%) pentru fabricarea lozelor (v.), de tip pastă chimică-meca-nică, din tocătură de plante anuale şi, în special, din lemn de foioase, prin tratarea acestora cu sodă caustică la temperatura normală (20* *25°), urmată de defibrare şi rafinare, de obicei în rafinoarecu discuri (v. sub Rafinor 2). To-cătura impregnată cu NaOH la presiunea atmosferică sau la presiune înaltă e supusă acţiunii de dezintegrare, defibrare şi rafinare şi apoi (în majoritatea cazurilor) sortării -şi spălării, pasta rezultată fiind trecută, uneori, şi la înălbiri combinate (cu peroxid-hi-drosulfitşi hipoclorit-peroxid în două trepte) sau simple (cu peroxid introdus de obicei direct în rafinor) Procedeu! cu sodă la rece poate fi reah’zat discontinuu sau continuu. în procedeul discontinuu, tocătura de lemn se impregnează cu sodă caustică rece în vase mari sferice des- circa 30 min. Impregnarea sub presiune se poate face şi în „fierbătoare" de tip „Bauer Rapid-cycle" (v. fig. /), iar cea fără presiune, în turnuri-siloz cu melc transportor la partea inferioară. Fig. II reprezintă schema unei instalaţii de fabricat semiceluloză neînălbită din lemn de eucalipt, prin procedeul discontinuu. După rafinare, pasta rezultată, cu un grad de măcinare de 59*”60°SR, e trecută direct la fabricarea hîrtiei de ziar, ca înlocuitor de pastă mecanică de eucalipt; hîrtia rezultată are însă o culoare mai închisă. Faţă de procedeul continuu, procedeul discontinuu prezintă următoarele dezavantaje: volum mare al vasului de impregnare; impregnare neuniformă (mai mare la exterior şi mai mică la interiorul aşchiei); consum de energie mai mare la defibrare; concentraţie mai mare a soluţiei de impregnare. In procedeul c o n t i n u u, tocătura se impregnează cu leşie de sodă caustică în prese-melc speciale, combinate sau nu cu fierbătoare speciale continue (impregnatoare) cari lucrează cu sau fără presiune. în prese, aşchiile sînt mărunţite şi comprimate, în scopul evacuării aerului din porii tocăturii. Unele prese cu melc au două zone: zona de comprimare a aşchiilor, în care leşia e stoarsă, şi zona de destindere, în care leşia pătrunde I. Impregnator „Bauer Rapid-cycle". 1) încărcare cu tocătură; 2) robinet pentru abur sau leşie; 3) robinet pentru încărcarea fierbătoru-lui; 4) intrarea leşiei; 5) intrarea aburului sau aerului; 6) impregnator; 7) rezervor de leşie; 8) pompă; 9) robinet de descărcare; 10) robinet de abur; 11) robinet de aerisire. în masa tocăturii (v. fig. IU); impregnarea durează 10*• *15 min. Aite prese efectuează numai comprimare şi, la ieşire, tocătura II. Schema fabricării pastei cu sodă la rece după procedeul discontinuu. 1) cîntar; 2) impregnator sferic; 3) rezervor de aşchii impregnate; 4) presă cu melc; 5) rafinor treapta I; 6) rezervor de pastă treapta I; 7) rafinor treapta II; 8) rezervor de pastă treapta II; 9) îngroşător; 10) rafinor treapta III; 11) rezervor de pastă treapta III; 12) rezervor de apă; 13) vid; o) aşchii; b) leşie de impregnare; c) leşii uzate; d) apă. chise (la presiunea atmosferică) sau închise (sub presiune); durata de impregnare se poate reduce de la două ore la de lemn e introdusă în impregnator (v. fig. IV). în unele instalaţii se folosesc mai multe prese, între cari sînt intercalate Sodă-clor, procedeul — 89 Sodă-clor, procedeul — transportoare cu melc, în cari continuă fenomenul de impregnare. Defibrareaşi rafinarea se fac în rafinoare cu discuri IV. Impregnator „Chem-Preg" şi chemifiner Black Clawson. 1) prese cu melc ; 2) impregnator; 3) transportor amestecător; 4) chemifiner; a) tocătură de lemn; b) sodă caustică rece; c) apă sau alt diluant; d) la măcinare. (cu un disc fix şi altul mobil sau cu ambele discuri mobile). Sortarea pastei cu sodă la rece se face în treapta primară, în răşinoase. Conţinutul de fibre lungi şi de fibre scurte atinge 75% din cantitatea totală de material fibros. Pastele fibroase fabricate prin procedeul cu sodă la rece sînt utilizate în amestec cu alte semifabricate fibroase, în special cu celuloze de lemn de răşinoase, la fabricarea hîrtii-lor de ziar, de tipar, pentru utilizări sanitare şi igienice, a cartonului ondulat şi a altor tipuri de carton pentru ambalaje. i. Sodâ-clor, procedeu! Ind. hfrt.: Procedeu pentru obţinerea celulozei, în special din plante anuale (paie de cereale, paie de orez, esparto, bambus, etc.), prin acţiunea dezincrus-tantă a sodei caustice şi a clorului. Sin. Procedeul cu clor, Procedeul clor-alcalii. Procedeul cu apa de clor, la care se foloseşte clorul sub formă de apă de clor, e cunoscut şi sub numele de procedeul „de Vains“. E un procedeu discontinuu, în care fierberea preliminară cu alcalii se face la temperaturi mai înalte şi ia presiunea de 3***4 at, la un turnus (v.) mai lung, şi în care materialul produs e de calitate inferioară şi se realizează randamente mici (30-**40%). V. Schema fabricării pastei cu sodă la rece după procedeul „Pandia“-BIack Clawson. 1) pîlnie de alimentare cu lemn; 2) presă cu melc; 3) impregnator; 4) presă cu melc; 5) rafinor de defibrare (chemifiner); 6) rafinor de rafinare, cu disc; 7) rezervor de pastă defibrată: 8) rezervor de pastă rafinată; 9) sortator vertical; 10) filtru spălător; 11) rezervor de pastă; o) lemn; b, c) soluţie NaOH; d) leşie recuperată; e) spre rezervorul 7; f) spre maşina de fabricat hîrtie. sortatoare plane vibratoare tip Jonsson, şi în sortatoare cu tobă cu sită verticală fixă tip Cowan, iar în treapta a doua, în sortatoare (epuratoare) turbionare tip centricliner (v. sub Epurator 2). Spălarea se face în mod obişnuit în filtre celulare cu vid (v. fig. V Şi W). Pastaobţinutăprin procedeul cu sodă, la rece, din lemn de foioase (mai ales din lemn de plop), are caracteristici fizico-mecanice superioare celor ale unei paste mecanice (v.) înălbi-te, din lemn demolid. Pasta cu sodă la rece posedaşi o rezistenţă iniţială în stare umedă mare (pînă la 88 g la 16% absolut uscat şi 75 g/m2 la o foaie de pastă de lemn de plop); în schimb are o opacitate mai mică decît pasta mecanică din lemn de VI. Schema fabricării pastei cu sodă la rece după sistemul ,,Bauer“. 1) ciclon de aerisire; 2) morişcă de mărunţit; 3) pîlnie de alimentare; 4) pressafiner; 5) rezervor de tocătură impregnată; 6) rafinor Bauer, treapta I; 7) rafinor Bauer. treapta II; 8) rezervor de pastă; 9) sortator-vibrator Jonsson; 10) cutie de distribuţie; 11) sortator Cowan; 12) epurator turbionar centricliner treapta I; 13) epurator turbionar centricliner treapta II; 14) îngroşător; o) soluţie NaOH; b) lemn tocat; c) refuz; d) spre maşina de fabricat hîrtie. Procedeul cu clor gazos, cunoscut sub numirea de procedeul Pomiiio-Celdecor (v. fig.), e răspîndit, în prezent, aproape exclusiv. E un procedeu continuu, cu indici mari de utilizare (reducerea necesarului de utilaje şi de spaţiu clădit). Procesul de dezincrustare se realizează în trei faze, şi anume (v. schema): pretratare (fierbere) alcalină la 80...100° şi la presiunea atmosferică, clorurarea cu clor gazos şi tratarea finală alcalină la temperatura camerei. Prin fierbere cu alcalii se îndepărtează o parte din incrustanţi, creîndu-se condiţii favorabile pentru clorurare; în faza a doua, lignina e transformată în clorlignină, solubilizată ulterior prin tratarea alcalină din faza a treia. Se obţin randamente în Sodă-sulf, procedeul 90 Sodiu celuloza înălbită de42---44%. Agenţii de dezincrustare se obţin pe loc, prin electroliza clorurii de sodiu. Schema obţinerii celulozei după procedeul Pomilio-Celdecor Fabricaţie chimici (electroliza NaCi) NaOH CL NaOH Tocarea paielor Fierbere la 80° Spă- lare Clorurare cu clor gazos Acumulator pentru pastă clorurată Extracţie şi spălare Albir îngroşare Sortare prin centrifugare Nisipare Sortator plan Avantajele acestui procedeu sînt: dezincrustarea menajată în trepte; o mai mare menajare a fibrelor, prin acţiunea blîndă a agenţilor chimici; produce un semifabricat fibros cu calităţi uniforme (chiar cînd calitatea materiei prime variază, datorită posibilităţilor mari de reglare ale procedeului); se obţin randamente mari la celuloze foarte curate; încărcarea foarte uniformă a centralei de forţă; instalaţia e simplă şi puţin costisitoare; personal de deservire redus; pericolul de accidente e minim. Procedeul poate fi folosit şi Ia obţinerea semicelulozelor, în cazul unei durate scurte de tratare cu agenţi de dezincrustare, şi în cazul dezincrustării lemnului. Schema generală a procesului tehnologic pentru obţinerea celulozei înălbite din stuf după procedeul Pomilio-Celdecor. 1) depozit de stuf (în maldăre sau baloturi); 2) tocător; 3) transportor cu bandă; 4) ciclon desprăfuitor; 5) separator electromagnetic; 6) tobă rotativă cu sită pentru separarea prafului; 7) vînturător pentru eliminat tecile; 8) conductă pentru teci, spre secţia de fabricat furfurol; 9) filtru de praf cu pînze; 10) conductă de evacuare a apei cu praf; 11) jgheab cu melc, pentru impregnarea cu sodă caustică, la 90°; 12) turn de fierbere; 13) dispozitiv de evacuare continuă a materialului fiert; 14) cuvă de omogeneizare şi diluare; 15, 19, 21, 28) filtre celulare; 16) presă-melc; 17) destrămător; 18) turn de clorurare (cu introducerea de clor şi aer în proporţia 1:1); 20) turn dealcalini-zare; 22) sortator plan vibrator, tip Jonsson; 23) sortator turbionar, tip centricliner; 24) filtru spălător-îngroşător; 25) rezervor intermediar; 26) rafinor; 27) turn de înălbire (cu hipoclorit de calciu); 29) rezervor de depozitare înainte de trecerea la măcinarea într-un hidrafiner şi apoi ia deshidratare pe un prespat. în cazul cînd se folosesc paie, procesul tehnologic e similar» însă consumurile specifice de agenţi chimici pentru dezincrustare şi înălbire sînt mai mici. î. Sodâ-sulf, procedeul Ind. hîrt.: Variantă a procedeului sulfat (v. Sulfat, procedeul ~) pentru fabricarea celulozelor şi a semicelulozelor, în care sulfura de sodiu e obţinută din sulf şi hidroxid de sodiu, în însuşi mediul de reacţie (sulful solid se adaugă în leşia de sodă caustică din fierbător» înainte de a se începe fierberea). Procedeul e inferior procedeului sulfat, în special în ce priveşte calitatea celulozelor obţinute, deoarece prezenţa sulfurii de sodiu se constată abia cînd temperatura depăşeşte 120°, cînd o mare parte din procesul de dezincrustare a avut ioc sub influenţa numai a hidroxidului de sodiu. 2. Soddyt. Mineral: U2[04| SiOJ-2 H20. Silicat de uraniu hidratat natural, care se întîlneşte, alături de curit (v.) în amestecul amorf, humit (v. Humit 2). Se prezintă sub formă de cristale piramidale mici, de culoare galbenă, uşor transparente. E optic negativ, cu indicii de refracţie: ^=1,65, «^=1,68 şi «^=1,71. 3. Soder, pl. sodere. Ind. alim.: Maşnă pentru măcinarea griului (v. fig.), la care acţiunile de presare şi de frecare sînt efectuate de organe distincte, spre deosebire de utilajele de măcinat obişnuite, la cari ci-lindrele sau pietrele exercită asupra boabelor o acţiune dublă, de presare şi de frecare. Presiunea e exercitată de o pereche de cilindre metalice cu suprafaţa netedă (calibroare), iar frecarea, de o pereche de pietre, dintre cari una e cilindrică, rotitoare, avînd şi o mişcare alternativă de translaţie faţă de cealaltă, care e fixă (sabotul). Boabele sînt introduse prin pîlnia de alimentare şi, după ce trec printre cilindrele de alimentare, cad între cilindrele de strivire, unde sînt strivite sub forma de solzi mici; apoi ele cad între suprafeţele de lucru ale pietrelor, cari macină solzii obţinuţi prin strivire, iar măcinişul e evacuat la partea inferioară a maşinii 4. Sodiu. Chim.: Na. Metal monovalent din grupul I al sistemului periodic (metalele alcaline). Are: nr. at. 11; gr.at. 22,997; p.t. 97,7°; p.f. 883,5°, d. 0,972; duritatea 0,4 (în scara Mohs), Sodiul e alb-cenuşiu, cu luciu argintiu care dispare în prezenţa aerului şi a umezelii, din cauza formării unui strat de oxid şi de carbonat de sodiu. Arde în aer uscat la o temperatură apropiată de temperatura sa de fierbere, dînd peroxid şi oxid de sodiu, cu producerea unei lumini albe, puternice. Pentru a nu se oxida, sodiul se păstrează sub petrol sau sub benzen (în can- tităţi mici) ori în vase lipsite de aer (în cantităţi mai mari). Descompune apa, la temperatura camerei, cu formare de hidroxid de sodiu şi hidrogen, care se poate aprinde, produ-cînd explozii. Cu azotul şi cu hidrogenul se combină numai la cald; cu sulful se combină la o încălzire slabă; cu clorul gazos se combină cu dezvoltare puternică de căldură şi de lumină; cu amoniacul dă amidură de sodiu; soluţiile diluate ale acizilor reacţionează cu sodiul mai activ decît apa. Cu alcoolii formează alcoolaţi, degajînd hidrogen. Soder. 1) pîlnie de alimentare; 2) cilindre (tăvăluguri) de alimentare; 3) cilin-dre de strivire prin presiune (calibroare); 4) piatră'cil rtdrică rotitoa-; 5) evacuarea măcinişului; 6) sabot; 7) pîrghie pentru apăsarea sabotului. Sad iu 91 Sodiu Sodiul reduce, la cald, oxizii, hidroxizii, sulfurile şi sărurile metalelor grele, în stare uscată, cu separarea metalului respectiv; de asemenea, sînt reduşi acidul boric, acidul silicic şi silicaţii. Sodiul dă aliaje cu multe metale: K, Li, Mg, Pb, Sb, Bi, Sn, Te, Zn, Cd, Ag, Au, Hg. După conţinutul în sodiu, acestea descompun, mai uşor sau mai greu, apa. Ca şi celelalte metale alcaline, din cauza marii sale reactivităţi, sodiul nu se găseşte în natură în stare liberă, ci numai sub formă de combinaţii. Sodiul e foarcte răspîndit, el constituind 2,0% din numărul total al atomilor întregii scoarţe pămînteşti. Se găseşte sub formă de clorură, fie disolvat în apa mărilor (sare marină), fie în scoarţa pămîntului (sare gemă), sau sub formă de azotat (salpetru de Chile), cum şi sub formă de săruri ale acizilor organici, în plante şi în animale marine. Prin descompunere lentă, sub acţiunea agenţilor atmosferici, mineralele în cari se găsesc sodiul şi potasiul eliberează ionii respectivi, cei de potasiu rămînînd, în cea mai mare parte, adsorbiţi pe coloizii din soluri, de unde trec în plante, iar cei de sodiu, cari se unesc cu ioni de clor, trecînd dintr-o* formă solubilă, sînt luaţi de apă şi sînt duşi apoi în mări. Se cunosc următorii isotopi ai sodiuiui: Numărul de masă Abun- denţa Timpu I de înjumă-tăţire Tipui dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 21 — 23 s 7 Ne21(p, n)Na21, Ne20(d, n)Na2\ Mg24(p, a) Na21 ' 22 — 2,6 ani emisiune T F19(a, n)Na22, Ne21(d, n)Na22, Na23(n, 2 n)Na22, Mg24(d, a)Na22 23 100 o/o — — — 24 14,8 h emisiune Y Na23(d, p)Na24, Na23(n, Y)Na24, Mg26(d, a)Na24, Mg24(n, p)Na24, Mg25(y, p)Na24, A!27(n, a)Na24, Ai27(d, pa)Na24, A127(y. n2p)Na24, Si28(y, n 3 p)Na24 25 — 58,2 s emisiune 3". Y Mg26(Y» p)Na2S, Mg25(n, p)Naăs, Al27(y, 2 p)Na25 Sodiul metalic s-a fabricat în trecut prin procedee chimice, iar astăzi sînt utilizate, aproape excluziv, procedee electro-chimice. Procedeele chimice mai importante sînt: Reducerea carbo-natului de sodiu cu cărbune, la peste 880°, în retorte de oţel, conform reacţiei: Na2C03+2 C=2 Na+3 CO. Vaporii de sodiu degajaţi sînt condensaţi şi prinşi sub petrol lampant. Reducerea clorurii de sodiu cu carbură de calciu, în vid înaintat şi la temperaturi mai înalte decît 800°, după reacţia: CaC2+2 NaCI=2 Na+CaCI2+2 C. Vaporii de sodiu sînt condensaţi în dispozitive corespunzătoare. Procedeele electrochimice permit, în cazul utilizării cato-dului de metal topit, să se obţină aliajul de sodiu cu metalul respectiv, din care se separă apoi sodiul metalic, iar în cazul catodului solid, să se obţină direct metalul liber. Extragerea ca metal liber ecel mai important procedeu industrial folosit, şi se realizează pe două căi: prin electroliza hidroxidului de sodiu topit, cu un adaus de 12% carbonat de sodiu la 300*••320°, şi prin electroliza clorurii de sodiu, topite, în amestec cu 25% fluorură de sodiu şi 12% clorură de potasiu, cum şi cu alte substanţe, cu ajutorul cărora se reduce temperatura de topire de la 800° la 620---6500. Primul procedeu e folosit în mai mare măsură, prezentînd avantaje economice şi tehnice, deoarece hidroxidul de sodiu, topindu-se la 312°, difuziunea sodiuiui în electrolit e mai mică. Electroliza hidroxidului de sodiu topit se face în electroli-zoare de oţel 1 sau de fontă (v. fig. /) cu catozi de bronz, de cupru sub formă de bare 2, în jurul cărora sînt aşezaţi anozii cilindrici de nichel 3, spaţiul anodic fiind separat de cel cato-d ic printr-o d iafragmă 4, sub formă de plasă deasă de nichel sau de oţel. Datorită greutăţii specifice mai mici decît atopiturii, sodiul format se ridică la suprafaţă şi se adună în colectorul 5, de unde se scoate cu ^ajutorul unei linguri perforate. în colector, sodiul e apărat de acţiunea aerului, datorită prezenţei hidrogenului degajat prin electroliză. în procesul de electroliză propriu-zis se utilizează numai o parte a energiei electrice (în curent continuu de joasă tensiune), iar o parte importantă de energie electrică se con- /. Celulă de electroliză pentru fabricarea sodiuiui metalic prin electroliza NaOH topit. 1) carcasa celulei de electroliză; sumă pentru a topi substanţele 2) catod; 3) anod; 4) diafragmă; sau pentru a le menţine sub 5) colector, formă topită. Electroliza clorurii de sodiu topite prezintă avantajul că foloseşte o materie primă foarte puţin costisitoare, obţinîndu-se şi clor, ca produs secundar. Obţinerea sodiuiui metalic pe această cale prezintă dificultăţi datorită faptului că, la temperatura de topire a clorurii de sodiu (sarea pură, p.t. 806°; sarea industrială, p.t.775°), sodiul metalic obţinut la catod arde. Fluiditatea 7-mare a sodiuiui topit provoacă infiltrarea în cele mai mici fisuri şi posibilitatea de oxidare şi de aprindere. De aceea, în electrolizor se introduc, afară de clorură de sodiu, şi alte substanţe cari produc scăderea temperaturii de topire a piroelectrolitului. Se întrebuinţează un amestec de săruri (NaCl, NaF, KCI, CaCI2, CU Na2COs, ca //. Celulă de electroliză a sării fondant). Pentru a obţine randa- topite, mente mari, compoziţia eiectroli- t) legătură anodică; 2) diafrag-tului trebuie păstrată constantă şi mă; 3) anod; 4) legătura cato-trebuie menţinută zona de electro- dică: 5) catod; 6) cana| de co_ liză sau spaţiul catodic sub pre- lectare a sodiuiui; 7) dom de siune intr-un gaz inert. Electroliza colectare; 8) căptuşeală; 9) tablă se execută la 610---650 . în fig. II de oţel; 10) tijă pentru ridicarea e reprezentat un electrolizor mo- sodiuiui; M) scurgerea sodiuiui; dern pentru electroliza clorurii de 12) alimentarea cu sare uscată; sodiu topite. .13) rezervor de sodiu; 14) răci- Clorul obţinut din electrolizor ţor aer cu palete; 15) ieşi-e curat, dacă sarea folosită e bine rea c|oruiuit uscată. Sodiul metalic brut, obţinut prin unul dintre cele două procedee electrochimice, e purificat prin topire în atmosferă de azot, într-un vas echipat cu manta dublă şi încălzit cu ulei Sodiu 92 Sodiu Ia circa 130°; crustele de hidroxid de sodiu sau de clorură de sodiu se separă pe sita prin care se presează sodiul topit. Sodiul topit se toarnă în blocuri de 2--*4 kg, cari se ambalează în cutii de tablă sau în butoaie, în atmosferă de gaz inert. Sodiul e folosit drept catalizator în sinteza cauciucului sintetic, şi anume la polimerizarea în bloc a butadienei, pentru obţinerea cauciucului SKB (Buna); la obţinerea cianurilor; în sinteza organică; în sinteza amidurii de sodiu; a azoturii de sodiu, care e întrebuinţată Ia fabricarea azoturilor metalelor grele, folosite ca explozivi; a peroxidului de sodiu, etc. Aliajul Pb-Na cu circa 10% sodiu metalic, care se fabrică direct în electrolizoarele cu catod de plumb topit, se foloseşte la fabricarea tetraetil-plumbului, care e utilizat la etilarea benzinelor. Aliajul de plumb, cu o cantitate mică de sodiu, are calităţi de antifricţiune, fiind folosit pentru confecţionarea cusineţilor Sin. Natriu. Compuşii mai importanţi ai sodiuiui sînt: Acetat de sodiu, CH3—C00Na-H20: Se obţine industrial, prin saturarea acidului pirolignos cu carbonat de sodiu; se concentrează soluţia şi se răceşte pînă ia cristalizare. Prin centrifugare se separă acetatul de sodiu impur, sub formă de cristale brune-roşietice, cu miros caracteristic. Pentru obţinerea unui produs mai pur se tratează o soluţie de acetat de calciu cu sulfat de sodiu, iar apoi, cu o cantitate mică de carbonat de sodiu, pentru a precipita toată calcea, obţinîndu-se o soluţie de acetat de sodiu, din care aceasta se separă prin evaporare şi se purifică prin cristalizare. Acetatul de sodiu cristalizat se prezintă sub formă de cristale monoclinice, incolore, inodore, cu gust amărui. Produsul cristalizat se dizolvă, la 75°, în apa sa de cristalizare; la 120° devine anhidru; la temperaturi mai înalte se descompune, depunînd un reziduu de carbonat de sodiu şi cărbune. E foarte solubil în apă, şi solubil în alcool de 90° (1 : 25). Se întrebuinţează la prepararea acidului acetic pur, a anhidridei acetice, a clorurii de acetil, a acetatului de metil, a acetatului de etil şi a altor acetaţi organici (eteri acetici); e folosit în vopsitorie, în analizele chimice, în sinteza organică, în Medicină, etc. Aluminat de sodiu* NaAI02 sau Na20*AI203: Se obţine, industrial, o soluţie de aluminat de sodiu, prin tratarea bauxitelor măcinate, în autoclave, cu soluţie concentrată de hidroxid de sodiu. Soluţia de aluminat de sodiu se filtrează şi se concentrează. Aluminatul de sodiu se prezintă sub formă de masă aibă cristalină sau de pulbere uşoară. E solubil în apă; la aer, soluţia se turbură. Se întrebuinţează în vopsitorie, la mor-dansarea ţesăturilor şi a fibrelor, cedînd, cu uşurinţă, alumină, sub acţiunea acizilor. E folosit la prepararea lacurilor colorate, la încleirea hîrtiei, la întărirea ipsosului şi a pietrelor artificiale, la fabricarea sticlei opace, la albirea săpunului, etc. Amidură de sodiu, NaNH2: Substanţă obţinută prin trecerea unui curent de amoniac uscat peste sodiu încălzit la 300°, în absenţa aerului. Se hidrolizează în contact cu apa, trecînd în hidroxid de sodiu şi amoniac. Soluţia, în amoniac lichid, e un electrolit. Se foloseşte în sinteze organice. Azotat de sodiu, NaNOs: E cunoscut, în natură, sub numele de salpetru de sodiu sau de nitronatrit (v.). Azotit de sodiu, NaNOa: Sarea de sodiu a acidului azotos. Se obţine fie prin topirea azotatului de sodiu cu plumb (se formează o masă de azotit de sodiu, plumb şi oxid de plumb, care se spală cu apă, iar soluţia obţinută se neutralizează cu acid azotic diluat, se concentrează şi se purifică prin recristalizări succesive), fie prin reducerea azotatului de sodiu cu cocs şi strujitură de fier, sau cu calce şi grafit, cu hidroxid de sodiu şi cărbune, cu oxid de carbon, cu formiat de sodiu, cu pirită sau cu alte sulfuri metalice, fie prin reducerea electrolitică a azotatului de sodiu, fie prin oxidarea catalitică moderată a amoniacului cu oxigen din atmosferă, urmată de neutralizare. Se prezintă sub formă de cristale incolore. Azo-titul de sodiu e întrebuinţat la prepararea coloranţilor azoici; la diazotarea bazelor primare; la obţinerea nitrozoderiva-ţilor; la diazotarea diferiţilor coloranţi direct pe fibre, la albirea fibrelor vegetale (cînepă, in, etc.) şi a mătăsii. în Medicină e folosit în dispnee, astmă, angină pectorală, etc. Sin. Nitrit de sodiu. Bicarbonat de sodiu, NaHC03: Sarea acidă de sodiu a acidului carbonic. Se prepară în special prin procedeul Solvay, ca materie intermediară la prepararea carbonatului de sodiu. Se prezintă sub formă de cristale mici, incolore solubile în apă, 6,45% la 0° şi 14,09% la 60°. Se descompune, prin încălzire la 80°, în bioxid de carbon, carbonat de sodiu şi apă. Bicarbonatul de sodiu, Obţinut ca produs intermediar la fabricarea sodei, nu e un produs utilizabil, avînd încă impu- III. Schema de fabricare a bicarbonatului de sodiu pur. 1) vas de disoîvare; 2) filtru-presă; 3) rezervor-tampon; 4) pompă centrifugă; 5) compresor; 6) primul spălător de gaze; 7) al doilea spălător de gaze; 8) coloană de carbonatare; 9) decantor; 10) centrifugă; 11) uscător; 12) elevator; 13) site; 74) sodă; 15) bioxid de carbon; 16) aer cald ; 17) leşie-mamă; 18) bicarbonat pur. rităţi. Bicarbonatul de sodiu se fabrică în două sorturi: bicarbonat de sodiu pur (rafinat) şi bicarbonat de sediu farmaceutic. Ca materie primă se foloseşte soda calcinată, care e purificată în prealabil prin disoîvare, precipitarea fierului şi îndepărtarea lui, împreună cu părţile insolubile, prin filtrare, şi bioxidul de carbon, care de asemenea se purifică de hidrogenul sulfurat şi de bioxidul de sulf, prin spălare cu apă, leşie de bicarbonat sau clorură de var. Fig. III reprezintă schema de fabricare a bicarbonatului de sodiu. Leşia de sodă care iese din filtru l-presă 2 e carbonatată în coloana 8, cu gaz care conţine 38---42% C02. în urma reacţiei: Na2C03-fC02-j-H20—2 NaHCOs Sodiu 93 Sod iu se formează bicarbonat de sodiu cristalizat, care e separat pe centrifuga 10, e spălat cu apă pe centrifugă şi apoi e uscat într-un uscător cu clape sau în uscător în curent de aer 11, după care mai conţine circa 0,5...0,7% umiditate. E folosit, după puritate, la: prepararea carbonatului de sodiu, ca neutralizant în industria chimică, ca generator de bioxid de carbon în aparatele de stins incendii, ca praf de copt în alimentaţie, ca medicament, etc. Sin. Carbonat primar de sodiu. Bicromat de sodiu» Na2Cr207-2 HaO: Sarea de sodiu a acidului bicromic. Principala materie primă folosită la fabricarea bicromatului de sodiu e cromitul, mineral cu compoziţia Fe (CrOa)2. Minereul de crom fin măcinat, amestecat cu carbonat de sodiu şi cu calcar sau cu dolomit, e supus prăjirii oxidante, la 1100...1150°, pentru a obţine cromatul de sodiu solubil, conform ecuaţiei: 4 (Fe0-Cr203)+8 Na2C03+702=8 Na2Cr04-|-2 Fe203-f-8C02, Din topitura obţinută se solubilizează cromatul de sodiu, care apoi e transformat în bicromat, prin tratare cu acid sulfuric: 2 Na 2Cr04+H2S04= Na2Cr207 + Na2 S04 + HaO. Se prezintă sub formă de cristale, delicvescente la aer, de culoare portocal ie-roşietică, sau sub formă de pulbere uşoară (anhidru) de culoare galbenă-portocalie, care e puţin higro-scopică; e foarte solubil în apă. E întrebuinţat la prepararea bicromatului de potasiu; în diferite reacţii de oxidare; la tăbăcirea pieilor; ca mordant la vopsirea şi imprimarea ţesăturilor; în industria chimică; etc. Bisulfat de sodiu, NaHS04: Se obţine, fie prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu sau a sulfatului neutru de sodiu, fie din azotat de sodiu şi acid sulfuric (ca produs secundar la fabricarea acidului azotic). Se prezintă sub formă de cristale incolore, sau de topitură (anhidru); e solubii în apă. E folosit ca fondant acid, la temperaturi înalte; în vopsi-torie; la decaparea tablei de fier, pentru cositorire; la fabricarea mătăsii artificiale (viscoză), pentru coagularea soluţiei; la fabricarea sulfatului de potasiu; la separarea acizilor graşi din apele de spălare a lînii; la regenerarea cauciucului; etc. Sin. Sulfat acid de sodiu. Bisulfit de sodiu, NaHS03: Se obţine trecînd un curent de bioxid de sulf prin hidroxid sau carbonat de sodiu, în soluţie, sau prin acţiunea acestuia asupra carbonatului de sodiu cristalizat, în prezenţa vapori lor de apă. Se prezintă sub formă de cristale prismatice lucioase, inodore, cînd sînt bine păstrate, sau cu miros de anhidridă sulfuroasă, la învechire sau la conservare necorespunzătoare; e foarte solubil în apă, cu reacţie acidă. E folosit în industria textilă, ca anticlor energic (la decloru-rarea firelor şi a ţesăturilor albite cu hipocloriţi); la prepararea unor coloranţi organici sintetici; la purificarea aldehi-delor şi a cetonelor; la albirea fibrelor textile, a paielor,- a pielii; în Fotografie; etc. Sin. Sulfit acid de sodiu. Bromură de sodiu, NaBr: Se obţine din brom şi hidroxid de sodiu, în soluţie; prin evaporare se obţine un amestec de bromură şi bromat de sodiu, care se amestecă cu cărbune şi se încălzeşte, pentru a descompune bromatul în bromură. Se prezintă sub formă de cristale cubice, albe, inodore, cu gust sărat-amărui, solubile în apă. E folosit în Medicină, drept calmant al sistemului nervos; în Fotografie, la prepararea gelatinei sensibile, cum şi la prepararea altor bromuri. Carbonat de sodiu, Na2COa: Sin. Sodă, Sodă calcinată, Sodă amoniacală. V. sub Carbonaţi, şi sub Sodă 1. Cianură de sodiu, NaCN: Se obţine, industrial, prin reacţia dintre acidul cianhidric şi hidroxidul de sodiu: H CN +NaOH = NaCN-h-HaO. Cianura de sodiu se obţine din elemente, trecînd azotul printr-un amestec încălzit de sodiu şi cărbune, conform reacţiei: 2 Na-f2 C + N2=2 NaCN+46 kcal. în prezenţa metalelor (Fe, Ni, Mn), reacţia se accelerează şi randamentul e de 94%. Sodiul metalic a fost înlocuit cu carbonat de sodiu şi reacţia are loc la 950---10000, la presiunea de 15 at şi în prezenţa catalizatorilor: N^COg-M C+N2=2 NaCN+3 C0-140 kcal. Prezintă, în general, proprietăţi asemănătoare cu ale cianurii de potasiu. Fiind mai puţin costisitoare, e folosită, ca înlocuitor ai acesteia, în industria aurului şi argintului, în galvanoplastie, în agricultură, în Medicină, etc. Citrat de sodiu: Sarea de sodiu a acidului citric, care se obţine, fie prin introducerea carbonatului de sodiu într-o soiuţie de acid citric, fie prin acţiunea acestuia asupra hidroxidului de sodiu. După încetarea efervescenţei şi evaporarea soluţiei se obţine un produs cristalizat, incolor, sau o pulbere cristalină, de culoare albă, stabilă în aer liber, cu reacţie slab alcalină. Citratul de sodiu e foarte solubil în apă 1 :1,5, la 25° şi e insolubil în alcool. Se întrebuinţează în Medicină, ca expectorant şi antiacid (1 g în 24 ore), cum şi în radiologie şi în fotografie, împreună cu citratul de toriu. Clorat de sodiu, NaCIOa: Se obţine, industrial, fie pe cale electrolitică, dintr-o soluţie concentrată şi caldă de clorură de sodiu, în prezenţa unor cantităţi mici de cromat sau bicromat de sodiu, fie prin alte procedee, ca şi cloratul de potasiu. Se prezintă sub formă de cristale incolore, puţin solubile în apă rece sau în alcool. încălzit, degajă oxigen, fi ind exploziv în prezenţa substanţelor organice. E folosit ca înlocuitor al cioratului de potasiu, în special în vopsitorie, datorită stabilităţii sale mai mari. Clorură de sodiu, NaCI: Sin. Sare gemă (v.). Ditionit de sodiu: Sin. Hidrosulfit de sodiu (v.). Fluorură de sodiu, NaF: Sarea de sodiu a acidului fluor-hidric. Soluţia de fluorură de sodiu în concentraţia de 1 ...2% are proprietăţi insecticide, iar în concentraţia de 0,5% are proprietăţi coagulante. Fluorură de sodiu e utilizată în terapeutica veterinară ca antihelmintic. Hexametafosfat de sodiu, (NaP03)6: Sarea de sodiu a acidului metafosforic, cu gradul de polimerizare 6. Se prezintă sub formă de lamele transparente cu aspect sticlos. E higro-scopică, însă greu solubilă în apă. Are proprietatea^de a di-solva oxizii metalici, colorîndu-se ca perla de borax. în soluţie are pH slab acid. Se obţine prin calcinarea ortofosfatului primar de sodiu. Industrial se obţine din făină de oase sau din minereuri conţinînd fosfat tricalcic. Apatitul, Ca5(P04)3F, e tratat cu acid sulfuric şi se obţine acid fosforic de circa 13°Be şi sulfat de calciu hidratat cu două molecule de apă: Ca5(P04)3F+5H2S04+10H20=3H3P04+HF+5CaS04-2H20. Acidul fosforic se separă prin filtrare, iar precipitatul de sulfat de calciu, conţinînd încă mici cantităţi de fosfaţi, e evacuat la haldă. Acidul fosforic se purifică, se concentrează şi se neutralizează parţial cu o soluţie de 25% carbonat de sodiu. Se obţine o soluţie de fosfat monosodic de 20°Be, care e separată pe filtre-presă şi apoi e concentrată pînă la 34°Be, e decantată şi concentrată în continuare pînă la 52°Be. Din această soluţie, prin răcire, precipită fosfatul monosodic cristalizat cu două molecule de apă, NaH2P04 • 2 H20. Cristalele de monofosfat se topesc în apa de cristalizare într-un cuptor de pirogenare şi, sub forma unei topituri, se Sodiu 94 Sodiu scurg pe vatra cuptorului în bătaia directă a focului, unde pierd apa de cristalizare şi se transformă, Ia 250°, în meta-fosfat de sodiu care, încălzit în continuare, trece, la 505°, în trimetafosfat, iar ia 620°, în hexametafosfat. Materialul topit se menţine 15---20 de minute Ia 700°, iar apoi se scurge din cuptor, în vînă subţire, pe o tobă rotativă, pe care produsul se răceşte repede şi se întăreşte. Hexametafosfatul de sodiu se foloseşte Ia tratarea noroiului de foraj, ca reducător de viscozitate a suspensiei coloidale de argilă în apă, acţionînd prin neutralizarea sarcinilor electrice terminale şi distrugînd astfel reţeaua pe care particulele coloidale au tendinţa să o formeze. De asemenea, se foloseşte la dedurizarea apelor industriale şi ca agent de spălare în gospodărie. Hidrosulfit de sodiu, Na2S204-2 HaO. Sarea de sodiu a acidului hidrosulfuros, cristalizat cu două molecule de apă. E solubilă în apă rece (19% Na^C^ la 25°); e foarte instabilă atît în soluţie cît şi cristalizată. La 52° se descompune. Se prepară prin reducerea acidului sulfuros sau a bisulfitului de sodiu cu diferiţi reducători: pulbere de zinc, de fier sau de aluminiu, formiat de sodiu, etc. Prin reducerea acidului sulfuros, hidrosulfitul de sodiu se obţine conform reacţiilor: Zn+2 H2S03=ZnS204+2 HaO ZnS2Q4+Na2C03=Na2S204-fZnC03; iar din bisulfitul de sodiu, după următoarea reacţie: Zn+4 NaHS03==Na2S204-f Na2S03+ZnS03+2 HaO. IV. Schema instalaţiei de fabricare a hidrosulfitului de sodiu prin reducerea acidului sulfuros cu praf de zinc. 1) praf de zinc; 2) melc alimentator; 3) apă; 4) pompă; 5) conductă pentru S02 (gaz); 6) răcitor; 7) filtru; 8) monte-jus; 9) vas de măsură; 10) soluţie de carbonat de sodiu; 11) reactor; 12) carbonat de zinc; 13) sulfură de sodiu; 14) soluţie de hidrosulfit de sodiu; 15) clorură de sodiu; 16) alcool etilic; 17) uscător pentru hidrosulfitul de sodiu cristalizat; 18) hidrosulfit de sodiu anhidru; 19) soluţie-mamă. Fabricarea e dificilă din cauza instabilităţii produsului, care se poate descompune, în soluţie, chiar în lipsa oxigenului din aer. în soluţii neutre se descompune mai repede, cu formare de tiosulfat şi de bisulfit: 2 Na2S204+H20 = Na2S2Os+2 NaHSOs; în soluţii alcaline, descompunerea e mai lentă şi se formează sulfit şi sulfură de sodiu: 3 Na2S204+6 NaOH =5 Na2S03 + Na2S-f3 HaO. Procedeul cel mai răspîndit e bazat pe reducerea acidului sulfuros cu praf de zinc. Soluţia de hidrosulfit de zinc se tratează cu o soluţie de carbonat de sodiu şi prin dublu schimb de ioni se obţine în soluţie hidrosulfit de sodiu, iar carbonatul de zinc precipită. După filtrarea carbonatului de zinc, soluţia se tratează cu clorură de sodiu, rezultînd cristale de hidrosulfit de sodiu cu două molecule de apă, cari se separă şi se usucă, fiind ferite de a se oxida. Schema instalaţiei de fabricaţie e reprezentată în fig. IV. Se obţine hidrosulfit de sodiu anhidru, care conţine circa 90% Na2S204. Hidrosulfitul de sodiu se foloseşte în industria textilă pentru reducerea anumitor coloranţi, în industria zahărului, la decolorare şi pentru sinteza anumitor produşi organici (de ex. sinteza rongalite.i), Sin. Ditionit de sodiu, Blankit. Hidroxid de sodiu, NaOH: Bază alcalină formată din cationul sodiu (Na+) şi din anionul hidroxil (HO~), avînd acţiune puternic caustică. Se numeşte şi sodă caustică (nume comercial). Are p.t. 318°; p.f. 1390°; gr.sp. 2,13 ; căldura specifică 0,335 cal/g°C; căldura latentă de topire 40 cal/g. E o substanţă solidă, albă, opacă, cu structura cristalină fibroasă, higroscopică şi foarte solubilă în apă. Cu apa poate forma diferiţi cristalohidraţi cu: 1,2, S1^, 4, 5 şi 7 molecule de apă, în funcţiune de concentraţia şi de temperatura soluţiei de hidroxid de sodiu. în apă, solubilitatea în funcţiune de temperatură, măsurată în g NaOH în 100 g H20, e: la 0°, 42 g; la 20°, 109 g; la 50°, 145 g; la 100°, 342 g. Atît în stare cristalizată, cît şi în soluţie, hidroxidul de sodiu e complet disociat în ioni. Sin. Sodă caustică, Hidrat de sodiu (numire foarte mult folosită, dar incorectă). Hidroxidul de sodiu se întrebuinţează la fabricarea săpunurilor din grăsimi, la mercerizarea bumbacului, la fabricarea celulozei din lemn, la rafinarea produselor petroliere, Ia fabricarea mătăsii artificiale, la regenerarea cauciucului, la fabricarea coloranţilor, a fenolului, a produselor de înălbire, ca reactiv de laborator şi altele. Pentru obţinere,a hidroxidului de sodiu foarte pur se foloseşte reacţia dintre sodiu metalic şi apă: 2 Na+2 H20 -> 2NaOH + H2. Industrial, hidroxidul de sodiu se prepară prin procedeul de caustificare a carbonatului de sodiu cu var, prin procedeul feritic (foarte puţin folosit) şi prin procedeul de electroliză a clorurii de sodiu. Procedeul de caustificare a carbonatului de sodiu cu var se bazează pe următoarea reacţie reversibilă: Na2C03+Ca(0H)2 ^ 2 NaOH-f CaC03-f 3048 cal. Practic, se utilizează soluţii cu un conţinut de circa 200 g/l Na2C03 cu cari se realizează o conversiune a carbonatului de sodiu în hidroxid de sodiu de 94*--95%. în acest .procedeu se poate lucra fie cu sodă calcinată care se disolvă, fie cu leşie de sodă obţinută prin debicarbonatarea pe cale umedă a bicarbonatului de sodiu brut, în fabricaţiasodei amoniacale (v. Sodă). Fabricaţia hidroxidului de sodiu are următoarele faze: caustificarea soluţiei de carbonat de sodiu, separarea carbona- Sodiu 95 Sodiu tului de calciu precipitat de leşia de hidroxid de sodiu, concentrarea leşiei şi topirea hidroxidului de sodiu. Caustificârea se face în cea mai mare parte în toba de stingere a varului, în care varul se stinge cu soluţia de carbonat de sodiu. Leşia de sodă caustică avînd în suspensie carbonat de calciu e colectată în rezervorul de lapte de var, de unde e preluată de o pompă şi e trimisă în caustificatorul vertical, în care reacţia de caustificare continuă. Leşia turbure e trimisă apoi în instalaţia de decantare a leşiei caustificate şi de spălare curge de sus în jos, dintr-un decantor în altul, iar soluţia e pompată de la un decantor la altul, de jos în sus, realizîndu-se astfel epuizarea nămolului. Nămolul părăseşte aparatul cu următoarea compoziţie: CaC03 500---550 g/l; CaO 2 g/l; NaOH 3 g/l. Leşia care iese din decantor, numită leşie returnată, nefiind suficient de concentrată, e folosită în operaţia de debi-carbonatare, pentru obţinerea leşiei sodice (carbonat de sodiu). Soluţia clară de hidroxid de sodiu e trimisă la instalaţia de evaporare. B L____ $ w N -fx]— 15 *r 16. HX)-------[XK> 8 9 V. Schema instalaţiei de decantare a leşiei caustificate şi de spălare a nămolului de carbonat de calciu. 1) decantor de nămol; 2) rezervor pentru nămol nespălat; 3, 5, 9, 11) pompe; 4) decantor-spălător cu şase decantoare suprapuse /•••V7; 6) regulator de debit pentru apă; 7) regulator de debit pentru leşia sodică; 8) rezervor de nămol spălat; 10) rezervor de leşie; 12) leşie de la caustificare împreună cu carbonatul de calciu precipitat; 13) nămol nespălat; 14) apă; 15) leşie sodică; 16) leşie returnată; 17) nămol spălat ieşit din fabricaţie; 18) leşie de sodă caustică spre instalaţia de evaporare. a nămolului de carbonat de calciu (v. fig. V). Leşia de sodă caustică avînd în suspensie carbonatul de calciu precipitat e încălzită şi trimisă în decantorul de nămol, în care se separă leşia de sodă caustică, de nămolul de carbonat de calciu. Acesta are compoziţia: CaC03 500g/l; Ca030g/I; NaOH 50 g/l. Pentru eliminarea pierderi lor de var Şi de hidroxid de sodiu, nămolul e trimis în decan-torul-spălător, în care varul e folosit aproape total pentru causti-ficarea leşiei sodice şi unde, prin spălare în contra-curent, se recuperează în mare parte hidroxidul de sodiu. Decantorul-spălător tip D o r r e format din şase decantoare suprapuse (/•••V/), prin cari nămolul VI. Schema unei instalaţii de concentrare a soluţiei de hidroxid de sodiu. 1,2,3 şi 4) evaporatoare; 5) detentor; 6) condensator barometric; 7) decantor; 8) filtru rotativ; 10) pompă de vid; 11) soluţie de hidroxid de sodiu; 12) abur; 13) soluţie concentrată de NaOH; diluată de NaOH; 15) apă. Concentrarea soluţiei de hidroxid de sodiu se face la cald, sub presiune redusă. Instalaţia de concentrare (v. fig. VI) cuprinde următoarele piese: e-vaporatoarele cu vid 1,2, 3, 4, un aparat de detentă, legat de un condens ato„r barometric, un decantor, un filtru rotativşi pompe de circulaţie şi de vid. Pentru intensificare, în centru e montată o ţeava de circulaţie cu diametru mare, pentru returul lichidului spre partea inferioară. Aburul intră pe lapar-tea inferioară şi e evacuat, împreună cu vaporii de apă degajaţi deso-luţiade hidroxid, pe la partea superioară, care e legată, fie de alt evaporator, fie de conden satorul barometric. Soluţia intră pe la partea inferi- 9) pompe; 14) soluţie Sodiu 96 Sodiu VII. Schema unor instalaţii de deshidratare şi topire. 1) anteîncăîzitoare; 2) căldări de deshidratare şi topire; 3) căldări de răcire; 4) maşină de solzi; 5) pompă de vid; 6) sifon pentru transvazarea soluţiei; 7) leşie de sodă caustică. căldură încălzite intertubuiar cu la instalaţia de topire), căldări oară, circulăprin ţevi de jos în sus şi prin ţeava centralăde sus în jos, fiind evacuată pe la partea inferioară. Soluţia se concentrează în primele două aparate, pînă la circa 45 % NaOH, cînd trece în aparatul de detentă, unde se destinde de la presiunea atmosferică la circa 600 mm col. Hg, evaporîndu-se şi deci con-centrîndu-se ; aburul e condus la condensatorul barometric. Prin concentrare, soluţia devine suprasaturată în sărurile cari constituie impurităţile soluţiei de hidroxid de sodiu (NaCI, Na2S04, Na2COs, etc.) şi acestea cristalizează. Soluţia e decantată şi apoi filtrată; în continuare, soluţia e evaporată, la un vid mai înaintat, într-o altă serie de două evapora-toare, pînă la o concentraţie de circa 1300 g/l (75% NaOH), cînd se trimite la deshidratare. Deshidratarea soluţiei şi topirea hidroxi-dului de sodiu se efectuează într-o instalaţie (v. fig. VII) care se compune din: anteîncălzi- toare (schimbătoare de gazele calde rezultate de fontă, pentru deshidratarea hidroxidului de sodiu, pentru topirea şi raci rea lui. Căldările sînt vase deschise de fontă cu 1 * * *1,5 % Ni, încălzite cu foc direct, cu capacitatea de 8—10 m3. în leşia de sodă caustică se adaugă, înainte de a fi introdusă în anteîncăîzitoare, cîte 0,8 kg azotat de sodiu, pentru fiecare tonă de leşie, cu scopul de a proteja aparatele contra acţiunii hidrogenului degajat la temperaturi înalte. Concentrarea se face în mod continuu; în primele trei căldări, soda caustică e încălzită treptat pînă la 550°, obţinîndu-se concentraţia de 97,5 % NaOH. Transvazarea se face prin prea-plinul fiecărui vas şi prin sifonare. In ultimele patru căldări, soda caustică topită se răceşte treptat pînă la 350---3300 şi se toarnă direct în butoaie de fier de 100---200 kg sau de 500“*600 kg. Uneori, în timpul deshidratării se adaugă sulf pentru albire. La fundul căldărilor se depun impurităţile formate din compuşi de cupru şi fier, cari sînt îndepărtate cu ajutorul unor pompe. — Soda caustică sub formă de solzi se obţine prin turnarea masei topite pe suprafaţa unei tobe de tablă de fier, răcită în interior cu apă. Produsul răcit se desprinde de pe suprafaţa tobei cu un cuţit. Consumul de materii prime pentru o tonă de sodă caustică e, în medie, de 1,325 t carbonat de sodiu In procedeul f e r i-t i c , pentru obţinerea hidroxidului de sodiu, se foloseşte ca materie primă sodă ■ calcinată şi, ca material auxiliar, oxid feric. Ca produs intermediar se obţine ferit de sodiu, prinîncălzirea în cuptoare rotative la 1000*”1200°, a unui amestec de sodăcalcinatăşi oxid feric: Na2C03 + Fe2Os=2 NaFe02-{-C02. Feritul de sodiu topit se scurge din cuptor şi e răcit cu o soluţie diluată de Na2COs şi NaOH; apoi e tratat în contra-curent cu apă fierbinte, într-o baterie de extractoare. Feritul de sodiu hidrolizează şi se obţine o soluţie de sodă caustică cu conţinut de 360"*410 g/l NaOH: 2 NaFe02+H20=2 NaOH-fFeâOs. Oxidul feric separat din soluţia de sodă caustică se reciclează în procesul de fabricaţie. Soluţia de sodă caustică poate fi folosită direct sau se concentrează, în instalaţii obişnuite, pentru obţinerea hidroxidului de sodiu topit. electroliza se foloseşte, Reacţiile cari au loc sînt: în procedeul prin ca materie primă, sarea gemă. NaCI ^ Na+ + CI“ H++OH"; la anod se obţine clor, iar la catod se degajă hidrogen. Ionii Na+ cari vin la catod întîlnesc ionii de hidroxil şi se formează hidroxid de sodiu: Na++OH" NaOH. Daca nu se efectuează separarea hidroxidului de sodiu de clor, ele reacţionează, dînd produşi secundari (hipociorit de sodiu şi clorat de sodiu). de sodă caustică e, şi 0,700 t var. IX. Electrolizor cu diafragmă orizontală de filtrare. 1) corpul electrolizorului; 2) reţea catodică cu diafragmă; 3) căptuşeală de ciment; 4) plăci de gresie; 5) capace de ceramică; 6) anozi de grafit; 7) şină anodică; 8) cîrlige pentru unirea şinelor catodice; 9) sifon pentru scurgerea soluţiei alcaline; 10) tub pentru degajarea clorului; 11) tub pentru degajarea hidrogenului. VIII. Electrolizor cu anod şi cu diafragmă orizontale. 1) diafragmă; 2) spaţiul anodic; 3) spaţiul catodic; 4) conductă pentru hidroxid ; 5) colector de hidrogen; 6) electrozi de grafit; 7) conductă de clor; 8) conductă de saramură; 9) cadă de electroliză; 10) conductor de cupru; 11) şină anodică; 12) termometru; 13) manometru pentru depresiunea din spaţiul anodic ; 14) tub de nivel; 15) manometru de presiune pentru hidrogen; 16) clor; 17) izolatoare. Fabricarea sodei caustice şi a clorului prin electroliză are următoarele faze mai importante: prepararea şi purificarea saramurii, electroliza, concentrarea, topirea şi ambalarea hidroxidului de sodiu, uscarea şi lichefierea clorului. Preparareasa-ramurii se face prin disolvarea a 300-”310gclorură de sodiu laun litru de apă. Purificarea saramurii se face ca şi în cazul fabricaţiei sodei amoniacale. Electroliza se face în electrolizoare, cari pot fi împărţite în trei grupuri, după construcţia şi funcţionarea lor: electro-lizoare cu anod şi cu diafragmă, aşezate, fie vertical, fie orizontal ; electrol izoare cu clopot; electrcl izoare cu catod de mercur. Primele două sisteme de celule de electrolizor sînt aproape la fel de utilizate în industrie. Fiecare procedeu prezintă şi avantaje şi dezavantaje; al treilea sistem e folosit pe scară mică. Sodiu 97 Sodiu în procedeul cu diafragmă se separă spaţiul anodic de cel catodic printr-o diafragmă (perete poros) care permite trecerea ionilor, însă împiedică trecerea soluţiilor şi a gazelor cari se formează la electrozi. Anozii sînt de grafit şi se găsesc deasupra diafragmei la o distanţă de cîţiva milimetri (v. fig. VIII). Catodul e format dintr-o plasă de sîrmă de fier, care se întinde pe toată suprafaţa celulei şi care e pusă pe suporturi la circa 50 mm deasupra fundului celulei. Peste această plasă se aşază o pînză sau o hîrtie de asbest, peste care se aplică un strat uniform de 8—10 mm, preparat dintr-un amestec de sulfat de bariu şi fulgi de asbest în saramură, şi care constituie diafragma (v. f/g. IX). Celula se alimentează continuu cu soluţie de clorură de sodiu, prin spaţiul anodic, iar soluţia de hidroxid de sodiu, conţinînd şi clorură de sodiu, se scurge în aceeaşi măsură prin spaţiul’ catodic. Durata de funcţionare a diafragmei depinde de puritatea saramurii şi de calitatea anozilor. Cu timpul, capacitatea de filtrare a diafragmei se micşorează şi pentru a fi menţinută se măreşte nivelul hidrostatic al saramurii în celulă.”—Reacţiile principale cari se produc la electroliza soluţiei de NaCI sînt: NaCI-n H20=NaCI + n H20+0,458 kcal; NaCI-Na+1 /2 CI2-97,690 kcal; Na-f n HaO+H20-Na0H -n HaO+1/2 Ha+-44,380 kcal. Electrolizorul cu anod şi cu diafragmă orizontale are dezavantajele: dimensiuni mari, sensibilitate la schimbarea regimului de lucru, forma complicată a anozilor. Electrol izorul cu anod şi cu diafragmă verticale (v. fig. X) nu prezintă dezavantajul celui cu diafragmă orizontală; de aceea e foarte răspîndit. în cazul folosirii electrolizoarelor cu diafragmă, rezultă o leşie care conţine 110—140 g/l NaOH şi 160—200 g/l NaCI nedescompusă. Separarea lor se face prin evaporarea într-o instalaţie specială (v. fig. XI), după principiul că solubili-tatea clorurii de sodiu scade cu mărirea concentraţiei hidroxidului de sodiu. Concentrarea leşiilorde la celulele cu diafragmă se face în trei faze la concentraţiile succesive^# 10 de: 25—30% NaOH; 50% NaOH şi 72-73% NaOH. Consumurile specifice pe tona de NaOH sînt: 3,5—4,5 t abur; 110-130 m3 apă şi 90-120 kWh. Leşiile de sodă caustică, provenite de ia celulele cu diafragmă şi concentrate prin evaporare la 50% sau 72% NaOH, sînt impuri-ficate cu NaCI. Conţinutul de sare poate fi redus prin diferite procedee, astfel: Procedeul amoniacal foloseşte amoniacul lichid la 60 at şi 60° pentru disolvarea selectivă a caustică; e procedeul cel mai răspîndit, realizînd o purificare a NaOH apropiată de a hidroxidului de sodiu obţinut în celulele cu catod de mercur. Procedeul de cristalizare a hidroxidului de sodiu din leşii sub formă de hidraţi cu 31/2 sau 2 molecule de apă, foloseşte răcirea la 5°-a leşiei de sodă caustică diluată la 37—38% NaOH. Procedeul sulfat, separă clorură de sodiu sub forma X. Electrolizor cu diafragmă verticală. 1) cuvă de fier; 2) bridă; 3) cadru dreptunghiular de susţinere; 4) foaie de tablă perforată (catod); 5) cadru de ghidare pentru catod; 6) diafragmă; 7) anod; 8) capac; 9) jgheab pentru colectarea soluţiei de NaOH; 10) ieşirea hidrogenului; 11) ieşirea clorului. XI. Schema instalaţiei de evaporare a leşiei de sodă caustică de la celule cu diafragmă. 1,7, 15, 17) rezervoare: 2) pompă; 3, 4, 16) preîncălzitoare; I --V) evaporatoare; 5, 6, 11, 12, 14) decantoare; 8, 10) rezervoare intermediare; 9) centrifugă; 13) răcitor; 18, 20, 21, 23) separatoare de picături; 19,22) condensatoare barometrice; 24, 25) vase barometrice pentru apă; 26) abur; 27) apă; 28) leşie de sodă caustică de !a celule; 29) hidroxid de sodiu 50% ; 30) hidroxid de sodiu 72%, 7 Sodiu 98 Sodiu unei combinaţii complexe n NaOH*w NaCI*^> Na2$04, care se obţine prin tratarea ieşiei de sodă caustică cu sulfat de sodiu anhidru. în procedeele cu clopot nu e nevoie de diafragme, lichidul anodic separîndu-se de cel catodic pe baza diferenţei lor de densitate. Celula (v. fig. XII) se alimentează continuu cu XIL Electrolizor cu clopot. 1) corp de beton; 2) clopot; 3) carcasă de tablă de fier; 4) anozi; 5) cana!; 6) tub de sticlă cu găuri; 7) tuburi pentru unirea clopotelor; 8) tub de unire cu conducta pentru colectarea clorului; 9) tub pentru eliminarea soluţiei alcaline; 10) linia de separare a anolitului şi catolitului. soiuţia de clorură de sodiu, printr-un canal făcut în anodul de grafit şi continuat prin tuburi de sticlă cari au orificii. Catolitul e împins sub clopot în spaţiul catodic, de unde, după electroliză, se scurge afară; din acest spaţiu se culege şi hidrogenul; clorul se adună sub clopot, de unde se evacuează. Aceste instalaţii sînt greoaie şi puţin productive; ele sînt folosite pe scară mică. Procedeul cu cotod de mercur (procedeul Solvay) evită folosirea unei diafragme, datorită faptului că sodiul metalic, care se depune la catod, se disolvă în mercur, formînd un amalgam de sodiu, conform reacţiilor: NaCI-* H20=NaCI+w H20-f0,458 kcal; NaCI = Na+CI—97,690 kcal; Na-f-6 Hg=NaHg6-{-21,6 kcal Consumul practic, la un randament de curent de 96% şi la tensiunea de 4 V, e, pentru 1 t NaOH, de 2793 kWh. Schema de principiu a procedeului cu catod de mercur e reprezentată în fig. XIII, iar tipul industrial e reprezentat în XIII. Electrolizor cu catod de mercur. 1) electrolizor; 2) pilă de descompunere; 3) mercur; 4) anod; 5) elevator de mercur; 6) grătare de fontă; 7) clor; 8) soluţie diluată de clorură de sodiu; 9) soluţie saturată de clorură de sodiu; 10) hidrogen; 11) apă caldă; 12) soluţie alcalină. fig. XIV. în acest procedeu se folosesc cuve de beton (de ex. de 10 m/0,5 m) pe al căror fund e un strat de mercur (de 2-**5mm), care serveşte drept catod. în capac, la cîţiva milimetri de catod, sînt fixaţi anozi de grafit. în spaţiul liber al cuvei, deasupra saramurii, se colectează clorul. Fundul cuvei fiind puţin înclinat, amalgamul (NaHg6) format se scurge continuu într-o a doua cuvă de fier, de aceeaşijormă (puţin mai îngustă), aşezată paralel cu prima şi mai jos. în această cuvă se produce reacţia amalgamului cu apa, conform formulelor: NaHge=Na+6 Hg—21,6 kcal Na+HaO + « HaO = NaOH*w HaO+1/2 H2+44,38 kcal. Mercurul care se scurge din cuva de descompunere e ridicat de o roată cu cupe în cuva de electroliză si parcurge astfel 6 3 XIV. Celulă de electroliză cu catod de mercur, de tip industrial. 1) electrolizor; 2) pilă de descompunere; 3) electrozi de grafit; 4) elevator de mercur; 5) apă; 6) clor; 7) mercur; 8) hidrogen; 9) sodă caustică; 10) clorură de sodiu. un circuit închis. Din cauza supratensiunii sale mari, amalgamul de mercur (cu 1 ♦ • -1,5% Na) nu reacţionează decît foarte încet cu apa. în cuva de descompunere, unde amalgamul vine în contact cu fierul, se formează o pilă electrică Na(Hg6) | NaOH | Fe, în care fierul formează polul pozitiv la care se degajă hidrogen, în timp ce sodiul trece în soluţie ca hidroxid de sodiu. Se obţine, astfel, o soluţie de hidroxid de sodiu de 25-*-35%, care se supune concentrării şi topirii pe cale obişnuită. Concentrarea Ieşi i lor se face în instalaţii mai simple (v. fig. XV), deoarece leşiile nu conţin sare, iar XV. Schema instalaţiei de evaporare a leşiei de sodă caustică de la celule cu catod de mercur. 1, 5) rezervoare de leşie; 2, 11) pompe; 3) preîncălzitor; 4) evaporator; 6, 7, 10) separatoare; 8) condensator barometric; 9) vas barometric; 12) pompă de vid. concentraţia lor iniţială e de circa 400 g/l NaOH, putînd ajunge pînă la 1200 g/l NaOH, caz în care nu mai au nevoie de evaporare şi pot fi trecute direct la topire. Leşia obţinu ă e trimisă în instalaţia de topire. Instalaţia e completată cu separatoare de picături, condensator barometric, pompă de vid şi aparatură de măsură şi de control. Sodiu, indice de 99 Sofar Celulele cu catod de mercur prezintă următoarele avantaje: se obţin Ieşii de sodă caustică cu o concentraţie pînă la 1400 g/l NaOH, deci consum mic de căldură pentru concentrare ; leşiile au mare puritate, circa 0,01% NaCI faţă de NaOH; pot lucra cu intensităţi mari de curent, 40 000, 60 000 sau chiar 180 000 A şi la densităţi de curent mari 5000 A/m2; amalgamul de sodiu poate fi folosit direct la fabricarea unor produse anorganice. Ca dezavantaje se menţionează: consumă mercur 0-.2--0.3 kg/t NaOH ; din punctul de vedere al protecţiei muncii există pericolul permanent al intoxicaţiilor cu mercur; necesită saramură foarte pură şi instalaţia nu poate fi alimentată direct cu saramură din saline. Hipoclorit de sodiu, NaOCI: Sarea de sodiu a acidului hipocloros. Se poate obţine prin acţiunea clorului asupra hidroxidului de sodiu. în industrie se fabrică prin electroliza unei soluţii de clorură de sodiu; se obţine o soluţie de hipoclorit de sodiu cu un conţinut de 15% clor activ, care, prin evaporare la temperatura obişnuită, separă hipocloritul sub formă cristalizată, de obicei hidratat. Hipocloritul de sodiu e un oxidant puternic, folosit ca decolorant în industria hîrtiei şi a produselor textile şi ca dezinfectant al apei, în Medicină, etc. La încălzire degajă oxigen; prin tratare cu acizi pune clorul în libertate, fiind folosit în sinteza produşilor cioruraţi. Hiposulfit de sodiu: Sin. Tiosulfat de sodiu (v.). Metabisulfit de sodiu: Sin. Pi roşu If it de sodiu (v.). Nitrat de sodiu: Sin. Azotat de sodiu (v.). Nitrit de sodiu: Sin. Azotit de sodiu (v.). Paimitat de sodiu: CH3-(CH2)14* COONa.Sarea acidului palmitic folosită, ca şi acidul palmitic, drept colector-spumant în flotaţia minereurilor oxidice şi a minereurilor nemetalifere. Perborat de sodiu: Sin. Borax (v.). Peroxid de sodiu: Na202. Combinaţie a sodiuiui cu oxigenul. Se prezintă ca pulbere gălbuie, care se descompune uşor cu apa, dînd apă oxigenată şi hidroxid de sodiu. Se prepară prin arderea sodiuiui în aer uscat în vase de aluminiu. Se păstrează în vase închise ermetic. E un oxidant puternic; de aceea e folosit ca agent de albire pentru textile. Cu bioxidul de carbon reacţionează după formula: Na202+C02->Na2C03+ +1/2 Oa, reacţie folosită pentru generare de oxisen în spaţii închise (submarine, aparate izolante de respiraţie, etc.). Pirosuifit de sodiu : Na2S205. Sarea de sodiu a acidului piro-^sulfuros (H2S205), necunoscut în stare liberă. Pirosulfitul de sodiu se obţine prin eliminarea unei molecule de apă din două molecule de bisulfit de sodiu: 2 NaHSOg ^ Na2S2Os-f H20. Reacţia fiind reversibilă, din pirosuifit de sodiu şi apă se obţine o soluţie de bisulfit de sodiu. Deci aceste două produse se pot înlocui unul pe altul. Pirosulfitul de sodiu e utilizat mai mult,-deoarece se poate obţine sub formă de sare uscată. Pirosulfitul de sodiu se obţine prin procedee pe cale umedă şi prin procedee pe cale uscată. Procedeul de obţinere prin evaporarea soluţiei de bisulfit nu e raţional, deoarece necesită consum mare de combustibil şi cantităţi mari de reactanţi. Pierderile se datoresc formării de sulfit de sodiu şi eliminării de bioxid de sulf împreună cu vaporii de apă, conform reacţiei: 2 NaHS03=Na2S03+H20+S02. Randamentul pentru un produs cu circa 93% Na2S2Os e de 25-30%. O metodă mai economică e aceea a saturării cu bioxid de sulf a unui terci de bisulfit şi de carbonat de sodiu, obţinut prin introducerea carbonatului de sodiu calcinat în soluţia-mamă saturată în bisulfit de sodiu: 2 NaHS03+Na2C03=2 Na2S03+H20+C02 Na2S03+S02+H20=2 NaHSOg N a2 SOs+SOa = N aa S205. Deoarece soluţia e saturată în bisulfit de sodiu, prin introducerea bioxidului de sulf precipită pirosulfitul de sodiu. Un procedeu economic şi care se va dezvolta în viitor e acela al reacţiei dintre carbonatul de sodiu cu 14***16% umiditate, corespunzător formulei Na2C03-H20, şi S02 gaz umed. Reacţia de bază e: Na2COs+^ S02=N a2S205-f C02. La început se formează sulfit de sodiu care, absorbind în continuare bioxid de sulf, trece în pirosuifit de sodiu. Pirosulfitul de sodiu se utilizează în vopsitorie. Sin. Metabisulfit de sodiu. Polisulfuri de sodiu: Combinaţii ale sodiuiui cu sulful. Se obţin prin disolvarea sulfului elementar într-o soluţie de sulfură de sodiu. Se cunosc următoarele combinaţii, cristalizate: bisulfura de sodiu, Na2S*25 HaO; trisulfura de sodiu, Na2S3*3 HaO; tetrasulfur ode sodiu, Na2S4-8 HaO şi pentasul-fura de sodiu, Na2S5-8 HaO. Se utilizează Ia fabricarea coloranţilor pe bază de sulf. Siiicat de sodiu: Sin. Sticlă solubilă (v.). Sulfat de sodiu, Na2S04: Sarea de sodiu a acidului sulfuric. Se găseşte în stare naturală în apa de mare şi în unele lacuri. Se prepară prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu, urmată de calcinare. Se prezintă în cristale incolore (hidratat) sau sub formă de praf alb (anhidru). Rezultă şi prin concentrarea apelor de neutralizare din industria petrolieră. E folosit în industria sticlei, a săpunului, la prepararea sulfurii de sodiu, a hidroxidului de sodiu, etc. Sin. Mirabi-lit (v.), Sarea lui Glauber. Sulfit de sodiu, Na2S03-7 HaO: Sarea neutră de sodiu a acidului sulfuros. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă 20,3% la 20°. Se prepară prin tratarea bisulfi-tului de sodiu cu un echivalent de hidroxid de sodiu. E un reductor puternic. în soluţie apoasă are reacţie bazică, absoarbe oxigenul din aer şi trece în sulfat de sodiu. Se foloseşte în industrie ca reductor, ca dezinfectant, etc. Sin. Sulfit neutru de sodiu, Sulfit normal de sodiu. Sulfură de sodiu, Na2S: Sarea de sodiu a acidului sulf-hidric. Se prezintă în cristale albe, solubile în apă şi în alcool. Produsul tehnic, se prezintă ca o masă topită brună. Se prepară industrial, prin reducerea cu cărbune a sulfatului de sodiu anhidru, în cuptoare cu vatră. E folosită, în special* în industria pielăriei, ca depilator. Tetraborat de sodiu: Sin. Borax (v.). Tiosulfat de sodiu, Na2S203: Sarea de sodiu a acidului tiosulfuric. Se prepară la cald din sulfit de sodiu în soluţie apoasă şi sulf, conform reacţiei: Na2SOs+S -> Na2S2Os sau prin oxidarea polisulfurii de sodiu cu aer sau cu alţi oxidanţi slabi. Se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă. Soluţia aceasta e descompusă de acizi şi de baze tari pînă la sulf elementar şi bioxid de sulf. Tiosulfatul de sodiu e un reactiv important în titrimetrie (v.), şi anume în iodo-metrie (v.). E folosit şi ca neutralizator pentru clor, cu care reacţionează după schema: Na2S203+4 CI2+5 H20 -> Na2S04+H2S04+8 HCI. Tiosulfatul de sodiu disolvă uşor clorură şi bromură de argint. Pe această proprietate se bazează folosirea lui ca fixator în Fotografie. Uneori e numit, impropriu, hiposulfit de sodiu. Sin. Anticlor. î. Sodiu, indice de Chim.: Alcalinitatea unei ape, exprimată în miligrame NaOH pe litru. Se determină prin titrarea unei cantităţi de apă cu acid clorhidric decinormal, în prezenţa unui indicator. Sin. Indice natron ic. 2. Scfar, pl. sofare. Nav.: Dispozitiv de detectare pentru a face punctul avioanelor căzute în mare. Consistă dintr-o Soff Ion î 100 Soia bombă care explodează în apă la adtncimea de 1300 m (la această adîncime, viteza sunetului în apă e foarte mică, dar sunetul nu e reflectat, ceea ce îi permite să păstreze întreaga sa energie, putînd atinge astfel bătăi de ordinul a 3000 Mm). Sunetul e recepţionat de microfoane aşezate la aceeaşi adîncime şi legate cu un post central la uscat, unde se înregistrează diferenţa timpului de recepţie a sunetului de către microfoanele din adîncime şi de la uscat şi, folosind procedee hiperbolice (v, sub Navigaţie marină), se face (se determină) punctul exploziei. î. Soffionî. Geol.: Emanaţii vulcanice de ape fierbinţi mineralizate (conţin acid boric şi borax) şi vapori de apă la temperaturi cuprinse între 100 şi 175° şi presiuni mari (pînă la 14 at). Soff ion ii sînt cunoscuţi în Toscana (Italia) pe o suprafaţă de 30 km2, la Sonoma (California) şi în Jawa. Din apa fierbinte, prin răcire şi concentrare, se depun în lagonii (basine-lacuri) sărurile conţinute, cari se comercializează, iar vaporii sînt întrebuinţaţi la punerea în mişcare a unor centrale electrice. 2. Sofitâ, lampa Elt., IL: Lampă electrică cu incandescenţă (v. sub Lampă de iluminat) care are balonul de formă tubulară, cu filamentul întins între cele două extremităţi ale tubului şi rezemat în mai multe puncte, în interior. Emite fluxul luminos în principal în direcţii radiale, perpendiculare pe axa longitudinală a tubului într-un unghi solid 2tu. Acoperind o jumătate din tub, în sens longitudinal, cu un strat reflector, se poate dirija întregul flux luminos într-o singură direcţie perpendiculară pe tub. O lampă sofită are două socluri în formă de inele sau de cupe, cu pereţi cilindrici, cari se prind, prin simplă presare, în dulii speciale. Sin. Sofită. 3. Soforâ, pl. sofore. Silv.: Sophora japonica L. Arbore exotic de mărimea II, cu înălţimea pînă la 20 m, din familia Leguminosae Juss., subfamilia Papilionaceae Taub., originar din China estică şi din Coreea. A fost introdus în ţara noastră ca arbore de parcuri şi de zone verzi. înfloreşte tîrziu şi progresiv într-o perioadă lungă (iulie-august), astfel^ încît, în unii ani, fructele sale nu ajung la maturitate. încercările făcute de a-l introduce în cultura forestieră din ţara noastră n-au dat încă rezultate aecizive. Are însă o mare importanţă ca specie meiiferă, datorită florilor abundente, tîrzii — cînd lipsesc alte flori—şi bogate în nectar. Frunzişul bogat şi portul exotic îi imprimă o anumită valoare decorativă. Sin. Salcîm japonez. 4. Soft. Ind. text.: Fire moi, afînate, cari au această proprietate datorită unui număr mai mic de răsucituri pe unitatea de lungime. Se fabrică din bumbac curat sau cu 17% celofibră şi sînt folosite ca fire de bătătură la ţesăturile scămoşate. Fineţea lor variază de la Nm 11 la 27. 5. Sohodol, pl. sohodoluri. Geogr.: Vale seacă plină de grohotişuri, specifică regiunilor carstice. 6. Soi, pl. soiuri. Agr.: Grup de plante cultivate din cuprinsul unei specii, varietăţi sau subvarietăţi, cultivate, cari au caractere morfologice şi fiziologice asemănătoare bine fixate şi cari transmit aceste caractere generaţiilor descendente. Se deosebesc soiuri locale, formate prin selecţiune naturală, sub influenţa îndelungată a condiţiilor de mediu din regiunea respectivă, şi soiuri ameliorate, obţinute prin diferite metode de îmbunătăţire, şi anume: selecţiune, hibridare sexuată sau vegetativă, transformare a eredităţii, consanguinizare. Un soi ameliorat poate deci fi: o linie pură sau un amestec de linii pure, la plantele autogame; un clon, ia speciile cari se înmulţesc pe cale vegetativă; o populaţie cît mai uniformă, la plantele alogame; un hibrid dublu între linii consanguini-zate; un hibrid complex; o mutantă sau un poliploid. 7. Soia. Agr., Bot.: Gl/cine hispida Max. (Soja hispida Moench.). Plantă ierboasă anuală din familia Leguminosae, originară din Asia orientală. Are o rădăcină principală puternic ramificată, care poate pătrunde în sol pînă la adîncimea de 1 m; rădăcinile sînt acoperite cu numeroase nodozităţi formate din bacterii car/ fixează azotul atmosferic. Tulpina ramificată formează tufe şi atinge înălţimea de 40—150 cm ; frunzele, compuse în general din trei foliole, sînt acoperite cu peri, ca şi tulpina ; florile, de culoare albă sau violetă, au peţiolul scurt şi sînt aşezate în raceme la subsuoara frunzelor; ele formează fructe cari se prezintă ca păstăi scurte, cuprinzînd 1---5 seminţe ovale, de culoare albă, galbenă, brună-neagră sau pestriţă. Seminţele conţin în medie 35% substanţe proteice cu mare valoare biologică, pînă la 20% grăsime, vitamine şi lecitină. Nici o altă plantă nu are seminţe cu un conţinut atît de bogat în substanţe nutritive. Fecundaţia e autogamă, dar poate fi, uneori, şi alogamă. Numeroasele soiuri folosite în cultură se deosebesc, în primul rînd, prin caractere morfologice ca: forma, culoarea şi mărimea seminţelor, culoarea florilor, etc. în agricultura ţării noastre sînt răspîndite următoarele soiuri: Galbenă de Platt, Dobrogeană, Reiner, Herb 22, Herb 620, Amurskaia 41, etc. Cerinţele plantei sînt mari faţă de căldură şi de umiditate, în special în epoca formării seminţelor. Preferă locuri expuse la soare, ferite de vînturi, şi soluri lutoase-nisipoase, cu conţinut bogat în humus şi cu reacţie neutră sau puţin alcalină. Aplicarea gunoiului de grajd se recomandă în special pe podzoluri. Dintre îngrăşămintele minerale sînt necesare, în primul rînd, cele fosfatice (40---60 kg P2Os/ha). Aprovizionarea cu azot nu e indicată decît în cantităţi mici; rezultate bune se obţin prin inocularea (tratarea seminţelor) cu culturi de bacterii fixatoare de azot, specifică acestei plante. Potasiul, în cantităţi de 60***80 kg substanţă activă la hectar, se aplică numai pe terenuri sărace în acest element. Solul se pregăteşte printr-o arătură adîncă de toamnă, urmată, primăvara, de lucrări cu netezitoarea, cu grapa şi cu cultivatorul. Soia se seamănă după 15 aprilie. Ca lucrări de întreţinere se aplică: grăpatul pentru distrugerea crustei, înainte, şi grăpatul pentru afînarea solului, după răsărirea semănăturii, şi 2--*3 praşile; plantele nu se răresc pe rînduri. Recolta începe cînd cele mai multe plante (75%) s-au copt, adică atunci cînd culoarea păstăilor acestor plante devine brună. Se recoltează cu coasa, cu secera, secerătoarea sau combina. Plantele recoltate sînt lăsate în cîmp, în grămezi mici sau pe capre, pentru a se usca; apoi se treieră cu batoza de cereale, reducîndu-se turaţia tobei şi deschizîndu-se mai larg contrabătătorul. Producţia de boabe atinge 700---2500 kg/ha. Raportul dintre seminţe şi paie e de 1 :1,5*-*1 :2. Boabele de soia sînt folosite la extragerea unui ulei semi-sicativ în scopuri alimentare şi pentru fabricarea margarinei, a lacurilor, a vopselelor, a linoleumului, a glicerinei, etc. Din făina de soia se prepară un fel de lapte şi de brînză, surogate de cafea, ciocolată, etc. în proporţia de 10---20%, această făină poate fi întrebuinţată la fabricarea pîinii. Soia se utilizează şi în industria farmaceutică. Pentru animale, ea poate fi folosită ca nutreţ verde, nutreţ însilozat, nutreţ concentrat (uruială). Turtele de la fabricarea uleiului constituie, de asemenea, un nutreţ valoros. Soia e şi un bun îngrăşămînt verde. Bolile mai frecvente sînt: mozaicul, o viroză care se combate prin cultivarea soiurilor rezistente şi prin distrugerea insec-telor-vector; arsura frunzelor şi a păstăilor, provocată de bacteria Pseudomonas glycinea (Coerp.) Stapp.; fusarioza şi mana soiei, provocate de ciuperci patogene (Peronospora sojae Lehm şi Wolf şi Fusarium bulbigenum Cke. şi Mass). Bacterioza şi micozele se combat prin dezinfectarea seminţelor, cultivarea de soiuri rezistente, etc. Principalii dăunători sînt: cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha L.), păianjenul roşu (Tetra-nychus altheae Hanst.), omida capsulelor de bumbac (Chloridea obsoleta F.); combaterea lor se face cu insecticide. Sin. Fasole japoneză. Soia, fibră de 101 Sol 1. -/x/, fibra de Ind. text.: Fibră textilă (v.) obţinută prin extrudarea soluţiei de substanţe proteinice separate din boabe de soia. , .... Extrudarea se face prin procedeul „umed , dupa filtrarea si dezaerarea soluţiei vîscoase cu conţinut de 20—30% substanţe proteinice de soia, 0,5—1 % hidroxid de sodiu şi restul pînă la 100% apă. Procedeul „umed" se caracterizeaza prin trecerea filamentelor ieşite din orificiile filierelor printr-o soluţie de coagulare cu conţinut de acid sulfuric, clorură de sodiu şi formaIdehidă, pentru a obţine consistenţa şi proprietăţile mecanice-elastice necesare. în faza de finisare, fibrele sînt tratate cu formaldehidă, pentru a obţine o mai mare stabilitate dimensională şi îmbunătăţirea altor proprietăţi fizice, cînd materialele de fibre din soia vin în contact cu apa caldă. Compoziţia chimică, aspectul, greutatea specifică şi tuşeul fibrelor de soia sînt asemănătoare celor de lînă. Culoarea lor e albă-cafenie, iar suprafaţa e aspră. Au rezistenţa la tracţiune de circa 15 kgf/mm2, care scade la 5 kgf/mm2, cînd fibrele sînt aduse în stare umedă. Cu gradul lor de umiditate creşte şi alungirea la tracţiune, pînă la 50%. Vopsirea fibrelor de soia se face cu coloranţi din clasele tinctoriale specifice vopsirii lînii şi fibrelor acetat. 2. ulei de Ind. alim.: Ulei vegetal extras din seminţele de soia (v.). Se obţine prin presare şi extracţie, însă în special prin extracţie cu solvenţi, din boabele de soia. E unul dintre uleiurile vegetale cele mai răspîndite. Raportat la substanţa uscată, conţinutul de ulei din seminţele de soia e de 15—23%. Uleiul are următoarele caracteristici uzuale: indicele de aciditate 0,3—3%; indicele de saponificare, 189—195; indicele de iod, 117—141; indicele de tiocian 77-*-85; indicele de hidroxil, 4—8; indicele Reichert-Meissl, 0,2—0,7; indicele Polenske, 0,2—1; nesaponificabile, 0,5**-1,6; indicele de refracţie 25°, 1,471 * * *1,475; greutatea specifică 25/25°, 0,916***0,922; titrul 22-27°; culoarea (celulă V) 60 galben, maxim, 6 roşu, maxim. Uleiul de soia conţine 1,5—4% fosfolipide, depinzînd de calitatea seminţelor şi de modul de prelucrare a lor. Fosfati-dele se elimină, în majoritatea lor, prin rafinare alcalină sau prin operaţia de demucilaginare (hidratare). O parte din uleiul de soia serveşte ia obţinerea „lecitinei" alimentare, care e un amestec de fosfatide de soia insolubilizate prin hidratare, separate prin decantare sau centrifugare şi uscate în vid (eventual albite). Uleiul rafinat de soia e un amestec de trigliceride ale acizilor oleic, linoleic, linolenic şi de acizi saturaţi, cu circa 0.8% substanţe nesaponificabile. Uleiul de soia conţine: acizi saturaţi, circa 14%; acid oleic, circa 23%; acizi dienoici, circa 55%; acizi trienoici, 8%. Faptul că temperatura de topire al uleiului de soia poate fi .mărită de la —7° la +5,5°, prin interesterificare, arată că acizii saturaţi conţinuţi iniţial în ulei nu se găsesc sub formă de trigliceride trisaturate sau disaturate-mononesaturate, ci, în special, sub forma de gliceride monosaturate-dinesaturate. Dintre constituenţii minori ai uleiului de soia se menţionează sterolii, cari consistă, în special, din stigmasterol (ca glucozidă sau ca atare) şi din amestecuri de sitosteroli. Uleiul de soia constituie o sursă importantă de stigmasterol, ■folosit pe scară industrială la sinteza cortizonului. Pigmenţii uleiului de soia sînt reprezentaţi prin carotinoide Şi feofitină a. Uleiul de soia se fabrică prin presare (cu prese hidraulice sau mecanice); presare-extracţie cu solvenţi; extracţie directă cu solvenţi. Din cauza conţinutului relativ mic de ulei în boabele de soia (sub 20%), cea mai indicată metodă de obţinere e extracţia cu solvenţi. Caracteristică în prelucrarea boabelor de soia în fabricile de ulei e operaţia de inactivare a ureazei în şrotul de soia prin desol-ventizare şi prăjire într-un aparat de construcţie specială („Toaster“). Se practică, la nivel industrial, extracţia selectivă a uleiului de soia cu furfurol, rezultînd o fracţiune extract cu indice de iod înalt, similară uleiului de in, şi o fracţiune rafinat cu indice de iod jos, foarte bună ca ulei comestibil. Uleiul brut de soia are o culoare roşietică şi gust agreabil. Cel pentru alimentaţie e supus rafinării, în mod curent practi-cîndu-se rafinarea alcalină în instalaţii continue sau discontinue. In cursul rafinării rezultă ca subprodus reziduul de la demucilaginare, din care se fabrica lecitina, un amestec de fosfatide folosite în industria alimentară (margarină, ciocolată, panificaţie). Uleiul de soia rafinat se foloseşte, în special, în scopuri comestibile, ca ulei de salată sau ca ulei de gătit, singur sau în amestec cu alte uleiuri. Prezintă particularitatea că e supus fenomenului de rever-siune, ceea ce face să apară în uleiul rafinat un gust caracteristic de peşte. Cantităţi importante de ulei de soia se folosesc în industria vopselelor, lacurilor, etc., fiind ulei semisicativ. In general nu se foloseşte la fabricarea săpunurilor, 3. Sol, pl. soli. 1. Chim. fiz. V. sub Coloid. 4. Sol, pl. soluri. 2. Ped.: Corp natural produs de acţiunea multiplă a factorilor climatici şi biologici asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei terestre, cu proprietăţi cari sînt exprimate în profilul morfogenetic sau profilul solului (v.), specific condiţiilor locale. Solul e reprezentat prin stratul superior afînat al litosferei, care constituie mediul de dezvoltare a plantelor, a cărui proprietate esenţială efertilitatea (v.). Diferenţele mai mari sau mai mici dintre diversele profile de sol permit crearea de unităţi taxonomice de categorie mai înaltă sau mai joasă de sol (de ex.: tip genetic de sol, subtip genetic, gen, specie, varietate, variantă). Formarea solurilor (solificarea sau pedogenezo) e condiţionată, cel puţin în parte, de starea de alterare în care se găseşte roca. Se deosebesc: alteraţie fizica (dezagregare), în care roca se mărunţeşte mecanic în fragmente mici, fără nici o schimbare chimică în constituţie; alteraţie chimica (descompunere), în care din materialul iniţial (primar), prin descompunere şi recompunere, iau naştere compuşi noi (secundari), dintre cari cel mai important e argila; alteraţie biologica, produsă de vegetaţie (bacterii, ciuperci, licheni, alge, ierburi, arbori). în parte, alteraţia biologică se suprapune peste celelalte două feluri de alteraţie, mergînd paralel cu acestea. Produsul alteraţiei poate fi supus acţiunii pedogenezei, fie in situ, fie numai după ce acesta a fost transportat şi a fost depus în altă parte, ca sediment marin, lacustru, fluviatil sau eolian. Procesul de formare a solurilor se dezvoltă atunci cînd alteraţia rocii e destul de avansată pentru a putea pătrunde în masa alterată aerul, apa, soluţiile, microorganismele şi rădăcinile plantelor. Factorii de formare a solurilor (factorii pedogenetici), cu acţiune interdependentă, sînt: clima, factorul biologic (vegetaţia şi fauna), relieful, natura şi adîncimea apei freatice, activitatea omului, roca şi timpul. După intensitatea cu care acţionează fiecare dintre aceşti factori, procesului i se imprimă o anumită evoluţie, al cărei stadiu se constată în profilul morfogenetic, care determină unitatea taxonomică a solului, cu o anumită fertilitate. Clima se manifestă direct sau indirect, prin elementele sale componente: precipitaţii, temperatură, umezeală atmosferică şi vînt. Apa din precipitaţii favorizează procesele biochimice, cu formare de substanţe noi, cari sînt transportate în profil. Prin diferenţierile produse, prin sărăcirea în substanţe Ia Soî 102 Sol un anumit nivel şi îmbogăţirea Ia un alt nivel, iau naştere orizonturile constituente ale profilului solului. într-un regim de precipitaţii abundente, substanţele sînt levigate adînc, solul sărăceşte în ele (de ex. podzolul), în timp ce într-un regim cu precipitaţii reduse se formează puţine substanţe noi cari, în general, sînt puţin levigate (de ex. cernoziomul). Temperatura influenţează formarea şi descompunerea humusului. Astfel, în zona tundrei şi a munţilor înalţi, cu temperatura joasă, condiţiile sînt defavorabile activităţii bacteriilor şi se produce acumularea materiei organice sub forma de mor (v.); în regiunile tropicale umede, deşi vegetaţia e luxuriantă, activitatea bacteriilor aerobe face ca humusul să se descompună repede, astfel încît acumularea lui se produce numai în locurile cu drenare imperfectă, unde predomină anaerobioza. Umezeala atmosferica influenţează umezeala solului, care e cu atît mai mare, cu cît evaporarea e mai redusă. Umezeala atmosferică e proporţională cu cantitatea de precipitaţii şi e invers proporţională cu temperatura. Gradul de umezeală poate fi evaluat în funcţiune de temperatură şi de precipitaţii (v. Ariditate, indice de —; Factor de ploaie; Indice climatic). S-a constatat că dezvoltarea pădurii şi a solurilor de pădure sînt posibile cînd umezeala atmosferică are valoarea medie anuală de cel puţin 68%, iar în iulie, de cel puţin 50%. Vîntul are o acţiune indirectă negativă, prin spulberarea particulelor fine, care conduce la sărăcirea solului. Ca acţiune directă, vîntul influenţează evaporarea, care are drept rezultat uscarea suprafeţei solului şi, prin aceasta, crearea unui curent ascendent al apei. Vîntul produce deplasarea maselor de aer cald şi rece la suprafaţa globului, cum şi a norilor, fiind astfel un factor important în stabilirea felului de climă. Factorul biologic cel mai important e vege-taţia, atît cea cu clorofilă cît şi cea fără clorofilă, macro-scopică şi microscopică. Rădăcinile plantelor secretă acizi cari disolvă substanţele minerale din rocă, soluţia respectivă fiind absorbită şi ajungînd la suprafaţă unde, prin moartea plantei şi humificarea resturilor vegetale, substanţele minerale sînt redate solului, asigurîndu-se astfel circuitul biologic. Activitatea bacteriilor şi a ciupercilor asigură formarea humusului. Compuşii minerali eliberaţi în procesul humificării intră în reacţie cu acizii humusului formaţi, cationii fiind fixaţi ca baze de schimb, sau fiind spălaţi. Vegetaţia ierboasă apără solul de eroziune pe pante, iar rădăcinile contribuie Ia formarea structurii giomerulare. Pădurile reduc puterea vîntului, reduc evaporarea apei de precipitaţii, uniformizează grosimea stratului de zăpadă, care, topindu-se mai încet, favorizează pătrunderea apei rezultate în sol. Deşi mai joasă decît în cîmp deschis, sub pădure temperatura prezintă variaţii mai mici. Pe terenurile în pantă, acoperite cu vegetaţie de pădure sau de fîneaţă, cea mai mare parte a apei de precipitaţii pătrunde în sol şi e folosită de plante sau ajunge în pînza freatică, evitîndu-se, prin scurgerea mai redusă, inundaţiile. Acţiunea animalelor cari trăiesc în sol e mult mai redusă în comparaţie cu a vegetaţiei. Ele amestecă materialul constituent al solului, făcînd ca orizonturile, afînate, să-şi piardă claritatea, să nu se mai poată observa nici o legătură genetică între acestea. Astfel, rîmele contribuie la îngroşarea orizontului A, afundînd în sol frunzele, materie primă pentru humi-ficare. Săparea canalelor de către rîme produce o îmbunătăţire a proprietăţilor fizice ale solului, care devine mai permeabil pentru aer şi apă, canalele ajutînd în acelaşi timp, şi la pătrunderea rădăcinilor plantelor. Prin activitatea lor, rîmele sînt un factor al fertilităţii, iar prin alegerea mediului de dezvoltare, un indicator al ei (v. şi Crotovină). Relieful, şi uneori chiar microrelieful, produc importante diferenţe de pedogeneză. în depresiuni de 1-2 m se pot forma soluri pseudogleice sau chiar gleice (cînd apa strînsă în depresiune provoacă o pînză freatică aproape de suprafaţă), în timp ce, pe terenul învecinat depresiunii, solul nu e gleizat. Astfel, în ţara noastră, în platforma Olteniei de la vest de jiu, pe argile cu nodule calcaroase, se formează depresiuni cu denivelări de numai 10***30 cm. Totuşi, în depresiune, solul e levigat normal (la 100 cm şi mai mult), pe cîhd la 1 m distanţă, pe partea înaltă a depresiunii, solul face efervescenţă, nodulele calcaroase fiind adunate pe suprafaţă. Astfel de microcomplexe de soluri au fost numite, cu un nume local, p i s cu p i a. Pe forme de macro- şi de mesorelief (în lunci, ca şi pe cumpene de ape), din cauza lipsei de drenaj extern (v. sub Drenarea solului), se pot forma mlaştini şi se pot produce fenomene de gleizare sau de pseudogleizare. Relieful are un rol direct şi un rol indirect în formarea solului. Rolul direct e reprezentat prin deplasările de teren şi prin procesele de repartizare a sedimentelor la suprafaţa scoarţei (prăbuşiri, alunecări, colmatări, etc.), iar cel indirect, prin umezirea şi încălzirea, neuniforme, ale diferitelor părţi ale formelor de relief, datorită variaţiilor în repartiţia umezelii şi a căldurii (lumina şi vîntul) la suprafaţa scoarţei. Terenurile în pantă, după expoziţia lor, primesc cantităţi diferite de căldură solară. Pe versantele expuse spre sud, solurile sînt mai calde şi mai uscate, pe cînd pe versantele cu expunere nordică, solurile sînt mai mult timp în umbră, sînt mai reci şi mai umede. Apa freatica de' ia adîncimi mici (sub 1 m***4 m) influenţează formarea solului, diferenţiindu-l de cel zonal (v. Intrazonal, sol ~). Astfel: în zonele de stepă şi de silvo-stepă se formează lăcovişti (v.); în zona de pădure, sol gleic (v. Gleic, sol ~); la adîncimea de 2-*-4 m a apei se formează un sol freatic (v.) de diferite tipuri; cînd apa freatică e mineralizată (conţine săruri în proporţie mai mare decît 1 g la litru) şi se găseşte la adîncimea critică (v. Adîncimea critică a apei freatice), se produce salinizarea solului, putînd.u-se forma solonceacuri (v.), soloneţuri (v.) sau solodii (v.). Solurile salinizate prin apa freatică mineralizată pot fi ameliorate prin măsuri agrotehnice şi hidrotehnice (plantare de pomi, spălare şi desecare, etc.), cari pot să coboare şi să menţină nivelul apei freatice sub adîncimea critică. Activitatea omului ca factor pedogenetic poate fi distructivă, cînd pe terenurile cultivate se aplică metode agrotehnice improprii, sau constructivă, cînd se folosesc metode agrotehnice de ameliorare, avînd drept scop ridicarea fertilităţii solurilor. Acţiunea omului asupra procesului de solificare se manifestă prin înlocuirea vegetaţiei naturale spontane (păduri sau pajişti) cu plante cultivate, prin drenarea terenurilor mlăştinoase, prin irigarea regiunilor secetoase, prin folosirea de îngrăşăminte, de amendamente, prin împădurirea coastelor erodate, etc. Astfel, prin irigaţii, solul devine un sol de umezeală, levigat; prin desecări, solul îşi pierde caracterul activ de sol gleic, iar cînd desecarea e asociată cu spălarea, sărurile din solurile saline sînt îndepărtate (de ex. un solonceac se poate transforma în cernoziom); aplicarea de îngrăşăminte modifică dinamica solului (v.); etc. Roca influenţează formarea solului, deşi în linii mari se constată că pe roci deosebite, în condiţii similare de solificare, se formează acelaşi tip de sol. Compoziţia chimică şi mineralogică a rocii, alcătuirea granulometrică a ei, etc. pot micşora sau pot accelera ritmul fenomenului de solificare, sau chiar imprima acesteia altă direcţie. Pe rocile compacte sau consolidate, formarea solului începe odată cu acţiunea de dezagregare şi de alterare a acestora, rocile sedimentare afînate reprezentînd, prin faptul că ele însele sînt rezultatul unui ciclu mai vechi de alteraţie şi de transport, o fază mai avansată în procesul de solificare. Din Sol 103 Sol aceasta cauză, stratul de rocă afectat de solificare e mai redus la rocile compacte decît la cele afînate, şi conţine minerale primare în cantităţi mai mari decît în rocile afînate, sărace sau lipsite de aceste minerale. Timpul e un factor important în formarea solului, trebuind o lungă perioadă de transformare (dezagregare, alterare, eluviere, iluviere, etc.) a rocii în sol, însă vîrsta acestuia nu poate fi exprimată în număr de ani, ci se exprimă în termeni de maturitate. Astfel, sînt soluri mature, cu profil complet dezvoltat (se întîlnesc, de obicei, pe substrate petro-grafice vechi) şi soluri tinere (nemature) cu profilul insuficient format (se întîlnesc pe depozite recente: aluviuni, nisipuri recent fixate, în regiuni muntoase sau în terenuri accidentate, lipsite de un înveliş vegetal protector). Morfologia solului reprezintă trăsăturile şi caracterele exprimate în aspectul profilului solului, descrise sistematic (v. Profilul solului). Descrierea se face pentru fiecare orizont în parte, de la orizontul Ax pînă la roca-mamă. Pentru fiecare orizont se notează numirea, se determină limitele superioară şi inferioară, cum şi felul trecerilor între orizonturi. Punctul zero al măsurătorii e partea superioară a orizontului A1 (orizonturile organice A00 şi A0 se notează în sus, de lasuprafaţa orizontului mineral Aj). Caracterele morfologice ale orizonturilor sînt descrise în ordinea următoare: culoare, textură, structură (tipul şi gradul de dezvoltare), porozitate, consistenţă, reacţie şi efervescenţă, concreţiuni şi incluziuni, adîncimea de pătrundere a rădăcinilor, felul şi desimea lor, la cari se adaugă, dacă e nevoie, orice alte caractere deosebite ale orizontului. Culoarea e caracterul distinctiv cel mai important al orizonturilor. Materia organică imprimă masei nuanţele negre, brune, pînă la cenuşii; compuşii fierului, roşu, brun şi galben ; silicea şi carbonatul de calciu dau nuanţele deschise şi cenuşii deschise. La producerea culorilor mai pot contribui şi hidroxidul de aluminiu, caolinitul, manganul şi substanţele cărbu-noase. Solul umed are o culoare mai închisă decît cel uscat. Textura se determină pe teren cu mijloacele obişnuite, răsucind între degete un sul format din materialul de sol al orizontului, umezit pînă la punctul de adezivitate (v. sub Adezivitate, punct de ~). Clasa de textură determinată astfel trebuie să fie confirmată de analiza granulometrică (v. mai jos, tabloul III). La structura (v. mai jos, sub Structura solului) se determină atît tipul, cît şi gradul de dezvoltare, şi anume: 0, fără structură vizibilă; 1, slab dezvoltată, agregate neclare, practic nu se disting în loc, pămîntul se desface în puţine unităţi structurale întregi, amestecate cu un tăţi structurale incomplete, şi mult material afînat; 2, moderat dezvoltată, unităţile structurale sînt bine definite şi distincte, se disting greu m Ioc, pămîntul se desface în numeroase unităţi structurale întregi, puţine unităţi neîntregi şi material afînat; 3, puternic dezvoltată, unităţile structurale sînt stabile, vizibile şi coezive *n Ioc, pămîntul se desface aproape numai în unităţi întregi. Proprietăţile solului, atît cele fizice cît şi cele chimice, depind de activitatea de suprafaţă a fracţiunii celei mai fine a acestuia, argila, a cărei suprafaţă exterioară (specifică) foarte mare măreşte posibilitatea de interacţiune a solului cu elementele mediului înconjurător (v. tabloul I). Proprietăţile fizice. La limita superioară a nisipului grosier (2 mm), apa nu e reţinută sau e reţinută puţin în porii dintre particule; în particulele cu dimensiunea de 0,2 mm (limita superioară a nisipului fin), apa e reţinută în pori prin capilaritate; în particulele de 0,02 mm (limita superioară a prafului) se pot forma glomerulele, cari constituie structura atît de importantă pentru fertilitatea solului, iar în particulele de 0,002 mm, mişcarea capilară a apei e foarte înceată. Nisipul apare, astfel,-ca o fracţiune inertă a scheletului solului, (în lucrările mai vechi, particulele mai mari decît Tabloul I Numirea fracţiunii texturale Diametrul granulei sferice Numărul de particule într-un volum corespunzător unei particule cu 0=1 cm Suprafaţa totală a particulelor respective Pietriş mediu 10 mm 1 3,14 cm2 Nisip grosier 2 mm 125 15,7 cm2 Nisip fin 0,2 mm 125 x103 157,1 cm2 Praf 0,02 mm 125 x106 1570,8 cm2 Argilă 0,002 mm 125 x 109 15 708 cm2 Argilă coloidală 0,2 n 125 X1012 157 080-cm2 Suspensie 0,02 {x 125 x1015 1 570 800 cm2 2 mm, în micromorfologie, peste 0,002 mm), necesar, cînd se găseşte într-o anumită proporţie, pentru obţinerea unor proprietăţi fizice favorabile, în timp ce argila constituie fracţiunea activă, iar praful e o fracţiune de tranziţie între aceste două fracţiuni. Solul, prin argila conţinută, are proprietatea de a adsorbi apa. Cînd sînt umezite, solurile degajă căldură (v. Căldură de udare, sub Căldură). Particulele de argilă se hidratează, înconjurîndu-se cu pelicule de apă, datorită orientării moleculelor de apă adsorbită pe suprafaţa particulelor de argilă. Cînd reţeaua cristalină a argilei e dilatabilă (v. sub Argiloase, minerale ~), adsorpţia se poate produce atît între stratele reţelei, cît şi la exteriorul particulelor. Volumul sistemului argilă-apă e mai mic decît suma volumelor argilei şi apei conţinute, apa comprimîndu-se în timpul adsorpţiei, ca rezultat al împachetării orientate a moleculelor de apă. în sol se dezvoltă, astfel, presiuni enorme, cari pot avea rezultate dezastruoase asupra diferitelor construcţii, umflarea crescînd cu raportul Si02; R203 al argilei din sol, cu capacitatea de schimb cationic, şi variind şi cu natura cationilor adsorbiţi. Consistenţa solului reprezintă manifestările forţelor fizice de coeziune (cari tind să menţină particulele şi agregatele lipite unele de altele) şi de adezivitate (de lipire a solului de alte corpuri, de exemplu de uneltele agricole, prin intermediul unei pelicule de apă) cari acţionează în sol la diferite conţinuturi de apă, şi variază cu textura, cu conţinutul de humus, cu cantitatea şi natura coloizilor, cu structura şi, în special, cu umiditatea. Consistenţa solului mai exprimă şi rezistenţa pe care acesta o opune la deformarea şi la ruperea agregatelor de sol, iar practic, tendinţa masei solului de a adera la corpurile străine la diferite umidităţi. La solurile ude, adică la cele al căror conţinut în apă e puţin .peste capacitatea de cîmp (v.), se determină a d e z i-v i t a t e a (v. Adezivitate, punct de ~), prin apăsarea materialului de sol între degetul mare şi index, deosebindu-se: soluri neadezive, uşor adezive, adezive şi foarte adezive. Primul tip (neadeziv) se caracterizează ca atare cînd pe degete nu rămîne material de sol, iar ultimul (foarte adeziv), dacă după apăsare materialul respectiv aderă puternic şi se întinde cînd se desfac degetele. în cazul solurilor umede, al căror conţinut în umezeală e media dintre umezeala solului uscat la aer şi capacitatea lui de cîmp, consistenţa se manifestă prin tendinţa materialului de sol de a se rupe în fragmente mai mici, cu oarecari deformări înainte de rupere (materialul nu e casant, iar după deranjare, dacă e strîns între degete, redevine coerent). Se deosebesc: soluri foarte friabile, friabile, rezistente, foarte rezistente şi extrem de rezistente. Consistenţa solurilor uscate e caracterizată prin rigiditate şi prin mare rezistenţă la apăsare, materialul putîndu-se pulveriza sau fărîma în fragmente cu muchii ascuţite; el e casant şi, după ce a fost fărîmat, nu mai redevine coerent prin apăsare. După modul în care solurile uscate se pot rupe în mînă, se deosebesc: soluri afînate, moi, puţin tari, tari, foarte tari şi extrem de tari, So! 104 Sol Plasticitatea solului, adică proprietatea ca la o anumită umiditate să-şi schimbe forma — sub influenţa unei forţe exterioare, — fără să crape, şi să-şi păstreze noua formă după încetarea acţiunii, se determină prin răsucirea materialului între degete, observîndu-se dacă se formează sau nu un sul. După uşurinţa cu care se formează sulul, se deosebesc: soluri neplastice, uşor plastice, plastice şi foarte plastice. Structura solului reprezintă aranjarea particulelor lui în elemente structurale (agregate), de diferite forme şi cu dimensiuni caracteristice, cari se pot separa la o stare de uscare corespunzătoare. Se numesc particule primare particulele cari, în urma tratamentelor chimice sau mecanice la cari a fost supus solul analizat, nu se mai pot separa în elemente mai mici, fără a fi rupte sau descompuse. Modul de îmbinare şi proporţia acestor particule constituie textura solului. Agregatele stabile de particule primare, cari nu se dispersează în apă, se numesc particule secundare şi acestea constituie structura propriu-zisă a solului. Formarea structurii e datorită mai multor factori: cimentarea particulelor de către coloizii solului (mineralele argi-loase, oxizii hidrataţi de fier şi de aluminiu, silicea şi acizii din humus); alternarea fazelor de uscare şi umezire a solului, cari au drept rezultat contracţiunea şi umflarea acestuia (uscarea produce o cimentare a particulelor de argilă, în timp ce masa solului se contractă şi, în timpul deshidratării, aerul pătrunde în pori; umezirea produce umflarea inegală şi comprimarea aerului oclus), efecte cari provoacă desfacerea bulgărelui de-a lungul a numeroase plane de clivaj; alternarea îngheţului şi dezgheţului, care produce, de asemenea, o agregare în glomerule; pătrunderea rădăcinilor în masa solului, în special a rădăcinilor vegetaţiei ierboase, şi cimentarea particulelor de către coloizii organici produşi în timpul descompunerii acestora. Legată de structură eporozitatea solului, definită ca procentul din volumul solului neocupat de particule solide Porozitatea are valori mai mari la argile decît Ia nisipuri ea variind obişnuit între 70 şi 35%. în această porozitate care reprezintă porozitatea totală a solului, se deosebesc porozitatea necapilarâ (macroporozitatea), cu pori mai mari decît 8 pi, şi porozitatea capilara (microporozitatea), cu pori sub 8 pi. în argilă predomină porii capilari (capacitatea de reţinere a apei e mare, însă permeabilitatea e mică), în timp ce în nisipuri predomină porii necapilari (drenajul intern e rapid, însă capacitatea de reţinere a apei e mică). Un soi ideal trebuie să aibă porozitatea totală compusă, în proporţii egale, de macroporozitate şi microporozitate. După forma agregatelor, se deosebesc: Tabloul II I. Structura cubicâ-sferoidală (dimensiunile de acelaşi ordin de mărime în toate direcţiile) , Structura prismatica (dimensiunile orizontale mai mici decît cea verticală) Structură foioasa (tabulară) (dimensiunile orizontale mai dezvoltate decît cea verticală) Numirea structurii glome- rulară mm nuciformă şi poliedrică mm prismatică şi columnară mm foioasă (tabulară) mm Foarte fine Fine Mijlocii Mari Foarte mari < 1 1-- 2 2"' 5 5 •••10 >10 < 5 5--10 10---20 20---50 >50 < 10 10-- 20 20-- 50 50---100 >100 foarte subţiri < 1 subţiri 1-- 2 mijlocii 2-•• 5 groase 5--10 foarte groase >10 agitare uşoară în mînă, timp de 10 minute, şi e trecut prin site cu diferite deschideri sau e analizat într-un aparat care funcţionează prin antrenare cu apă (v. sub Kopecky, aparatul ~). Rezultatul se prezintă, după uscarea materialului la 105°, în procente de agregate mai mari decît dimensiunile sitelor sau ale aparatului care lucrează prin antrenare cu apă. Gradul de agregare al solului e obţinut prin două analize: în prima se determină cantitatea de agregate (S), mai mari decît o anumită dimensiune (incluziv şi o parte dintre particulele primare, neagregate, mai mari decît dimensiunea aleasă), materialul nefiind dispersat, iar în a doua se determină particulele primare (P) mai mari decît aceeaşi dimensiune, în urma dispersării materialului respectiv. Ambele analize se execută prin acelaşi procedeu de separare, Prin site se pot determina particulele pînă la 0,05 mm şi mai mari, iar prin metoda pipetei, dimensiuni mai mici (rar sub 0,02 mm). Gradul de agregare (A), în procente, e dat de: r şi înclinate. Desfacerea pieselor e jmpiedicată prin buloane, cari trec prin colţuri. V. şî sub îmbinări solidarizate, sub îmbinare. Solidarizarea cu plăcuţe, cu dornuri şi cu cuie se deosebeşte de cele precedente prin faptul că se produce o transmitere diferită a eforturilor, deoarece aceste mijloace de solidarizare sînt flexibile (v. fig. IX). Plăcuţele şi dornurile se montează în locaşuri executate mecanic şi cu dimensiunile exacte ale elementului de îmbinare. Cuiele se bat direct în lemn sau, dacă sînt groase, în găuri cu diametrul puţin mai mic decît al cuiului. Plăcuţele se execută din lemn de stejar, iar dimensiunile lor şi distanţa dintre ele se aleg conform fig. X. Plăcuţele de lemn se execută dintr-un material mai uscat decît al pieselor, astfel încît plăcuţele se înţepenesc bine în locaşurile lor, datorită umflării ulterioare. Capacitatea portantă a unei plăcuţe de stejar uscat trebuie să fie egală cu cea mai mică dintre valorile determinate cu formulele: 7-11 lpbp Şi =50 8*6*, P P în cari notaţiile sînt cele din fig. X. Dornurile se execută din oţel sau din lemn (cînd folosirea oţelului nu e posibilă din cauza coroziunii). Cuiele folosite curent sînt de oţel, cu secţiune circulară. Aşezarea cuielor se face după regulile din fig. XI, în funcţiune 25 s 4 24 _ i-v* 23 -tl\ 22- + S1 -•»-* 15âM <15d* I _r 1 23 ^ 5 Bl 8 3 10 12 F XI. Diagramă pentru aşezarea cuielor. A) în şiruri drepte; 8 şi C) în şiruri oblice; D) în eşichier; £) abacă pentru aşezarea cuielor în funcţiune de SJd şi a!d; F) abacă pentru luarea în consideraţie a slăbirii elementelor întinse, în cazul aşezării cuielor în şiruri oblice sau în eşichier; a) grosimea piesei de lemn; d) diametrul cuiului. de diametrul cuiului şi de grosimea piesei. Capacitatea portantă a unui cui bătut în lemn de pin sau de molid, cu respectarea distanţelor indicate, trebuie să fie egală cu cea mai mică dintre valorile determinate cu formulele: (sau 7,2) pf-r. 2hch = , , , -s,e(sau7fi) X. Date constructive pentru solidarizările cu plăcuţe. care îmbunătăţeşte şi condiţiile de lucru ale grinzii prin aerisire şi suprimă necesitatea prelucrării feţelor, pentru ajustare. Se recomandă folosirea penelor longitudinale groase drepte Ta=300 d2, r =50 ad, r . = 30 cd. ac a im în aceste formule, Ta e capacitatea portantă într-o secţiune de forfecare, — calculată în funcţiune de grosimea a a piesei marginale, dacă îmbinarea e simetrică, sau de grosimea a a celei mai subţiri piese, la îmbinări asimetrice, — T e r a stm capacitatea portantă într-o secţiune de forfecare calculată în funcţiune de grosimea c a piesei mijlocii, la îmbinări sime- trice, iar T e capacitatea portantă într-o secţiune de forfecare calculată în funcţiune de grosimea tuturor elemen- Solidarizat 117 Solidificarea grăsimilor telor c cu aceeaşi grosime, la îmbinări asimetrice, sau în funcţiune de grosimea c a celui mai gros element, la îmbinări cu o singură secţiune de forfecare. Capacitatea portantă a cuielor e specificată de obicei în tabele. Piesele asamblate cu cuie nu trebuie să mai fie strînse cu buloane, deoarece aderenţa cuielor împiedică desfacerea pieselor solidarizate. Solidarizarea prin încleire reprezintă actualmente forma cea mai evoluată de solidarizare. Spre deosebire de toate formele precedente, solidarizarea e rigidă şi nu cedează în timp. Se folosesc cleiuri speciale, insensibile la apă şi la acţiunea ciupercilor. în timpul încleirii trebuie asigurată indeformabil itatea pieselor. Ea se realizează prin strîngere în prese speciale (cu o forţă de 3*-*5 kg/cm2) sau prin fixare cu cuie de montaj. Solidarizarea prin încleire permite obţinerea unor secţiuni de forme raţionale (dublu T, cheson) şi folosirea unor materiale eficiente (placajul). Rezistenţa la alunecare în rostul încleit nu e inferioară celei a lemnului. Execuţia înrii e însăclei foarte pretenţioasă, punîndu-se condiţii riguroase de respectare a umidităţii maxime a lemnului, la care cleiul respectiv mai e eficient (în general de 8*“12%, la unele cleiuri de 30%, şi, excepţional, chiar de 40%). De asemenea, piesele trebuie să aibă aceeaşi umiditate atît la suprafaţă, cît şi în masa lor, şi umiditatea a două piese cari se încleiază să nu difere sensibil (în general cu mai puţin decît 5%). Suprafeţele cari se încleiază trebuie să fie geluite şi curate (fără praf), iar grosimea rostului dintre ele să nu depăşească pe cea admisibilă pentru cleiul respectiv. Solidarizarea elementelor de beton prefabricate se face, în general, prin turnarea, în rosturile dintre piese, a unui mortar de monolitizare, preparat cu ciment. Adeseori, în acest mortar pătrund mustăţi lăsate din piesele cari se solidarizează. Aceste solidarizări pot prelua, în special, forfecările dintre cele două elemente. în cazul solidarizării unor elemente mai puternice (de ex. grinzile alăturate ale unui pod) se recurge la solidarizarea cu ajutorul unor cabluri pretensionate. Sol idarizarea elementelor de beton mai poate fi obţinută şi prin sudarea între ele a unor piese metalice înglobate, la turnare, în elementele de beton armat. V. şî Asamblarea elementelor prefabricate, sub Prefabricat. De asemenea, în ultimul timp a început să se folosească, pe scară mare, solidarizarea cu cleiuri speciale, preparate din răşini sintetice. 1. Solidarizat. Gen.: Calitatea unui obiect de a fi fost făcut solidar cu un altul (de obicei temporar şi într-un anumit scop). 2. Solida, stare Fiz.: Starea caracteristică unui corp solid. Starea solidă poate fi stare cristalina sau stare amorfa (v. sub Solid 1). 3. Solide-rest. Geom.: Solidele rezultate din intersecţiunea a două corpuri şi cari rămîn după ce se extrage solidul comun. 4. Solidificare. Fiz.: Trecerea unei substanţe din starea lichidă în stare rigidă: starea cristalină sau starea sticloasă. Prin cobcrîrea temperaturii, o substanţă pură lichidă de regulă cristalizează. Energia cinetică a particulelor cari constituie lichidul se micşorează şi, sub acţiunea forţelor dintre particule, acestea se aranjează astfel, încît domeniile, în cari există o ordine în stare lichidă, se măresc, rezultînd cristale, în condiţii exterioare determinate, substanţele definite pure se solidifică la o temperatură determinată (temperatura de solidificare), aceeaşi ca şi temperatura de topire a substanţei. In timpul solidificării, temperatura rămîne constantă. Uneori, prin coborîrea temperaturii, unele lichide, de regulă cele constituite din amestecuri de substanţe organice cu constituţie apropiată, îşi măresc atît de mult viscozitatea, încît rigiditatea lor creşte treptat şi ele trec în stare rigidă, fără a cristaliza. Astfel de lichide nu au o temperatură de solidificare bine determinată, iar cînd temperatura creşte, nu trec direct din starea solidă în cea lichidă, ci solidul se înmoaie treptat. Prin disolvarea unei substanţe într-un lichid, temperatura de solidificare coboară. Măsurarea coborîrii temperaturii de solidificare constituie baza metodei crioscopice de determinare a greutăţii moleculare a substanţelor (v. Crioscopie). 5. punct de Chim. fiz.: Sin. Temperatură de solidificare. V. sub Solidificare. 6. Solidificarea grăsimilor. Ind. al im., Ind. chim.: Operaţie de transformare a grăsimilor vegetale şi animale lichide sau semisolide la temperatura obişnuită, în grăsimi solide sau în grăsimi cu temperatură de topire mai înaltă. Solidificarea grăsimilor apare necesară pentru o mai bună utilizare a lor în alimentaţie şi în industrie. Grăsimile naturale sînt constituite în cea mai mare parte din gliceride (esteri ai glicerinei cu acizii graşi) şi în mică parte din unele substanţe însoţitoare, ca acizi graşi liberi, steroli, fosfatide, coloranţi, uleiuri eterice, vitamine, etc. Eie fiind amestecuri complicate de gliceride mixte nu se topesc la o temperatură fixă, ci într-un interval mai larg de temperatură, întîi înmuindu-se. Ca şi în cazul altor amestecuri, temperatura de topire nu coincide exact cu temperatura de solidificare, ci e mai înaltă. Pentru caracterizarea grăsimilor se utilizează, de obicei, temperatura de solidificare, care poate fi determinată mai exact. Temperatura de solidificare a diferitelor grăsimi variază în I imite largi, de exemplu: -—27° la u le iu I de in ; —18° la uleiul de floarea-soarelui; 19*“24° la untul de vacă; 30---380 la seul de bou. Temperatura de solidificare a unei grăsimi e determinată de natura acizilor cari o compun, ea fiind cu atît mai înaltă cu cît proporţia de acizi saturaţi e mai mare. Acizii nesaturaţi cu una sau cu mai multe duble legături se găsesc, în grăsimile naturale, în forma cis. Pentru a obţine grăsimi cu temperaturi de topire mai înalte e necesar să se reducă gradul de nesaturaţie al acizilor, ceea ce se realizează prin hidrogenarea lor. De asemenea, pornind de la faptul că acizii nesaturaţi formează isomeri geometrici, dintre cari, cei cari prezintă forma cis au temperaturi de topire mai joase decît cei cari prezintă forma trans, s-a reuşit să se solidifice unele grăsimi prin trecerea acizilor nesaturaţi din forma cis în forma trans. Solidificarea grăsimilor se obţine industrial prin diferite procedee cari se bazează fie pe tehnologia hidrogenării, fie pe aceea a elaidinizării. Hidrogenarea grăsimilor consistă în ad iţi a hidrogenului la dublele legături ale acizilor graşi conţinuţi în moleculele gli-ceridelor din grăsimi sau ale acizilor graşi liberi, în prezenţă de catalizatori ca: nichel, cupru, platin sau paladiu. Hidrogenarea acizilor polinesaturaţi se face în trepte şi ea poate fi parţială sau totală. Procesul chimic al hidrogenării grăsimilor decurge după schema simplificată: ■—CH=-CH— +H2 —CH2-CHţ,--------b degajare de căldură. Prin hidrogenare, grăsimile lichide se pot transforma în grăsimi cu cele mai variate grade de consistenţă şi cu temperaturi de topire diferite, deoarece adiţia de hidrogen conduce de la transformarea succesivă şi parţială a acizilor polinesaturaţi sau a gliceridelor acestora, prin care se obţin acizi sau gliceride cu un grad de nesaturaţie mai redus, pînă la transformarea totală în acizi saturaţi. De exemplu, din acidul linolenic (C18) cu trei duble legături se obţin succesiv acidul linoleic (C18) cu două duble legături, acidul oleic (C18) cu o dublă legătură şi acidul stearic (C1g) saturat. în cazul în care se urmăreşte ca prin hidrogenare să se obţină în mai mare cantitate unul dintre acizii cu un grad de saturaţie mai redus, operaţia care se efectuează se numeşte hidrogenare se/ect/vo. Solidificarea uleiurilor vegetale 118 Solidificarea uleiurilor vegetale Această hidrogenare se realizează prin alegerea catalizatorilor adecvaţi, cum şi prin temperatură şi presiune specifice. în timpul hidrogenării au loc şi reacţii secundare cari produc transformări sterice sau structurale. Hidrogenarea grăsimilor conduce la modificări ale proprietăţilor fizicochimice ale acestora făcîndu-le apte fie pentru utilizări tehnice (fabricarea săpunului), fie în scopuri comestibile (grăsimi vegetale, mar-garină). Carotinoidele, prezente iniţial în grăsimi, suferă şi ele o hidrogenare urmată de o decolorare, ceea ce a condus la punerea la punct a unor procedee pentru decolorarea grăsimilor (uleiurilor), printr-o hidrogenare blîndă la 100°, cu 2% catalizator, la presiunea de 3,6***5,4 kg/cm2. Vitaminele suferă modificări şi, pentru a proteja activitatea vitaminei A din ulei, acesta e hidrogenat la 40***60° şi circa 15---25 kg/cm2. Mirosurile caracteristice ale grăsimilor dispar, prin hidrogenare, însă apare un miros specific de „ulei hidrogenat", care poate fi eliminat prin dezodorizare. Prin hidrogenare, stabilitatea grăsimilor creşte, ca urmare a reducerii nesatu-rării, cum şi a formării unor antioxidanţi. Condiţiile practice de hidrogenare (temperatură, durată, proporţie de catalizator) se aleg după scopul urmărit: pentru grăsimi tehnice, hidrogenarea poate fi mai energică (neselectivă); pentru grăsimi alimentare, hidrogenarea trebuie să fie selectivă. Hidrogenarea grăsimilor se realizează industrial în instalaţii discontinue sau continue. în hidrogenarea discontinua se folosesc, sub diverse variante constructive, două tipuri de instalaţii: instalaţii cu circulaţie de hidrogen (tip Norman) şi instalaţii cu atmosferă staţionară de hidrogen (sistem Vilbuşevici). Instalaţiile de tip Norman sînt echipate cu autoclave cu agitator mecanic, cu serpentine de încălzire şi de răcire, cu conducte pentru insuflarea şi evacuarea hidrogenului, cu armaturi, etc. Uleiul care urmează să fie supus hidrogenării e rafinat, uscat şi apoi amestecat cu catalizatorul, în proporţia de 0,1 •••0,8%, calculat ca metal; se introduce în autoclavă şi apoi se barbotează hidrogen la 160---2600 şi la presiunea de 1---3 at, în funcţiune de natura uleiului supus hidrogenării şi de produsul care urmează să fie obţinut. Excesul de hidrogen care iese din autoclavă e purificat şi introdus din nou în autoclavă împreună cu hidrogenul proaspăt, cu ajutorul unui compresor. Hidrogenarea durează 5*--6 ore şi se obţine o grăsime cu p.t. de circa 40°. Instalaţia tip Vilbuşevici realizează hidrogenarea în atmosferă staţionară de hidrogen într-o autoclavă în care grăsimea, împreună cu masa de catalizator, e preluată din partea inferioară a aparatului de o turbină fixată pe axul agitatorului şi proiectată, ca suspensie fină, în partea superioară a Iui, unde vine în contact cu hidrogenul care se introduce în aparat pe măsură ce se consumă. Reglarea debitului de hidrogen se realizează menţinînd în autoclavă o anumită presiune. Grăsimile hidrogenate, rezultate din ambele tipuri de instalaţii, sînt separate de catalizator prin filtrare şi apoi sînt supuse operaţiilor de decolorare, dezodcrizare, după utilizarea urmărită. Pentru a asigura o productivitate mărită, s-au realizat diferite procedee, prin cari hidrogenarea grăsimilor se face în flux continuu. Dintre instalaţiile cu flux continuu, mai importante sînt: Instalaţia Ranîşev, care e constituită din trei autoclave legate în serie, echipate cu schimbătoare de căldură şi cu aparatura anexă. Grăsimea şi suspensia de catalizator, dozate în proporţia necesară şi preîncălzite, sînt pompate continuu în prima autoclavă, din care deversează în a doua autoclavă, de construcţie identică. în ambele autcclave se introduce hidrogen. Din a treia autoclavă, care serveşte drept decantor, grăsimea hidrogenată se scurge în mod continuu şi e trecută prin filtru-presă pentru separarea catalizatorului. Temperatura în prima autoclavă e de 180***200°, pentru grăsimi comestibile, şi de 240---2600, pentru grăsimi tehnice; în a doua autoclavă, temperatura e cu 5---100 mai joasă. Hidrogenarea principală are loc în prima autoclavă, creşterea temperaturii de topire, în a doua autoclavă, fiind de numai 4***5°. Consumul de catalizator e de 0,1 % ca nichel. Instalaţia Ba mag-Express realizează hidrogenarea prin trecerea repetată a uleiului, a hidrogenului şi a catalizatorului prin pompe centrifuge de viteze mari, la 155***160°. Durata de hidrogenare e de circa 15 min. Instalaţia T.R.W. (Technical Research Works) realizează hidrogenarea continuă într-o serie de tuburi verticale de circa 2,15 m lungime şi 15 cm diametru, echipate cu manta de încăl-zire-răcire. în fiecare tub sînt introduşi cîte doi cilindri perforaţi cu lungimea de 1 m, în cari se găseşte catalizatorul. Amestecul de grăsime fluidă şi hidrogen pătrunde prin partea superioară a primului tub şi trece peste catalizatorul fix din interior; amestecul iese pe la partea inferioară şi pătrunde în tubul următor în acelaşi fel; tuburile reactoare sînt menţinute la temperatura dorită. Din ultimul reactor, amestecul trece la un separator de hidrogen şi, în continuare, grăsimea se răceşte, nemaifiind necesară filtrarea, ca la celelalte procedee. La această instalaţie, consumul de catalizator şi de energie electrică sînt foarte mici şi se realizează, în plus, o hidrogenare selectivă. Instalaţia Smith realizează hidrogenarea continuă în aparate „Votator". Acestea sînt schimbătoare de căldură echipate cu agitator cu raclete şi cu manta pentru schimbul de căldură, într-un prim „Votator" se încălzeşte suspensia de catalizator în ulei; în al doilea se produce hidrogenarea; al treilea e folosit ca aparat de răcire. Hidrogenarea durează 3 min, folo-sindu-se drept catalizator 0,5% nichel, faţă de ulei. Procedeul asigură selectivitatea hidrogenării. La alte procedee se folosesc la hidrogenarea continuă presiuni mai înalte (10***12 kg/cm2) şi temperaturi mai joase (110°..-112°), cu o scurtare a duratei de hidrogenare pînă la 5 min. Elaidinizarea (v.) grăsimilor, respectiv a uleiurilor vegetale, prezintă, faţă de hidrogenarea selectivă, următoarele avantaje: consistenţă şi omogeneitate mai bune; cu excepţia temperaturii de topire, proprietăţile fizicochimice şi cele organoleptice rămîn neschimbate; produsul elaidinizat e mai rezistent la acţiunea aerului şi a luminii decît uleiurile hidrogenate; substanţele biologic active conţinute iniţial în ulei sînt conservate datorită condiţiilor blînde de temperatură cerute de procesul tehnologic (70***115°), Procesul tehnologic de solidificare prin elaidinizare consistă în următoarele faze: tratarea uleiurilor cu azot la 180° timp de 30***45 min, pentru a le mări rezistenţa la oxidare şi a evita formarea de peroxizi în fazele ulterioare, cum şi pentru a împiedica colorarea produsului; tratarea cu bioxid de sulf lichid la 110***115° timp de trei ore, sau la 70’*-75° timp de cinci ore. în continuare, se el imină bioxidul de sulf şi se separă fracţiunea elaidinizată solidă de restul de ulei fluid. Au fost solidificate prin elaidinizare uleiul de sesam, de soia, periIla, de măsline, etc. în toate cazurile, fracţiunea cu temperatura de topire înaltă e foarte indicată în scopuri comestibile; în general, fracţiunea fluidă e un foarte bun ulei sicativ. Fracţiunile fluide sînt în general prelucrate fi e prin poli-merizare termică la 290°, fie prin isomerizare prin încălzire la 170° (conjugarea dublelor legături), pentru obţinerea de uleiuri sicative de calitate superioară. î. ~a uleiurilor vegetale, Ind. chim. V. sub Uleiurilor, hidrogenare Soliditate 119 Soloneţ 1. Soliditate. Gen.: Stare a corpurilor solide, reprezentată prin proprietatea acestor corpuri de a opune rezistenţă la schimbarea formei şi a volumului lor. 2. Soliditit. Cs.: Ciment Portland cu adaus de făină de granit sau de diorit, calcinată în prealabil, timp de două ore, la 1000°. 3. Solidus. F/z., Metg.; Locul geometric ai punctelor de sfîrşit de solidificare, într-o diagramă de echilibru termic a unui sistem fizicochimic format din mai mulţi constituenţi. La sistemele binare, acest loc geometric e o linie (dreaptă sau curbă, cu maxim, cu minim ori cu punct de inflexiune, sau formată din mai multe ramuri), iar la sistemele ternare e o suprafaţă. V. sub Aliaj, Curbă solidus, Diagramă de echilibru termic. 4. Solificare. Ped. V. sub Sol 2. 5. Solifluxiune. Geol., Geogr.: Proces gravitaţional de alunecare înceată a solului pe pantele mici (de 3• *• 6°), ca urmare a mbibării cu apă a depozitelor superficiale. Solifluxiunea e specifică regiunilor cu îngheţ etern (v.), unde infiltrarea apei, rezultată din topirea gheţii, nu se produce decît la mică adîncime, în timpul dezgheţului de vară subpolară. Prin extensiune, termenul e folosit şi pentru alunecările superficiale cari afectează solul, în special primăvara, în regiunile temperate. Sin. Scurgerea solului, Soliflucţiune. 6. Soligen. Ind. chim.: Produs care conţine naftenaţi metalici cari catalizează reacţiile de oxidare şi polimerizare, cum sînt cei de plumb, de cobalt, de mangan, etc. De obicei se folosesc amestecuri de cîte două săruri: de mangan şi plumb, de mangan şi cobalt, etc. Se întrebuinţează ca agent sicativ, adăugîndu-se în mici cantităţi în uleiurile vegetale folosite pentru vopsit. 7. Solipede, sing. soliped. Zoo/.: Grup de mamifere ale căror membre au cîte un singur deget, ultima falangă a acestuia fiind acoperită cu o copită (de ex.: calul, zebra). 8. Solnhofen, Calcarul de Stratigr.: Calcar litografic (v. sub Calcar), în plăci, reprezentînd zona cu Taramelliceras lithographicum şi Hybonoticeras hybonotum a Kimeridgia-nului suab. Conţine o faună bogată de cefalopode, meduze, crinoide (Saccocoma), ofiuride, viermi, crustacee, insecte, peşti (numeroşi selacieni), pterosaurieni (Pterodactylus), dino-saurieni (Compsognathus) şi primele păsări (Arhaeopterix). 9. Solniţa, pl. solniţe. Gen.: Vas mic, în care se servesc sarea sau piperul la masă. io. Solodiu, pl. solodii. Ped.: Sol format prin hidroliza complexului de adsorpţie al soloneţului (v.), după schema: Na+HâO - H + NaOH, apoi 2 NaOH-f C02 ^ C03Na2 + H20. în mediul alcalin produs au loc descompunerea argilei şi migrarea sescvioxizilor de fier şi de aluminiu sub protecţia humusului dispersat, cu o acumulare reziduală a silicei amorfe. Profilul solului devine asemănător cu al podzolului, formîndu-se şi orizontul podzolic A2. Procesul, asemănător cu cel al podzo-lirii, spre deosebire de acesta se produce, însă, în mediu alcalin. n. Solomit. Met. cs.: Sin. Stufit (v.). 12. Solonceac, pl. solonceacuri. Ped.: Sol salin (v.) în care concentraţia sărurilor solubile, concentrate în partea superioară a profilului şi la suprafaţa solului, e de peste 0,2%, depăşind de obicei 0,5% sau chiar 1 %. Profilul solonceacului e, în general, puţin diferenţiat, procesul pedogenetic fiind relativ redus. Orizontul A e slab indicat, gros pînă la 20 cm, rar mai mult, cu puţin humus, deoarece vegetaţia halofită naturală nu e deasă, iar ţesutul ei e bogat în cenuşă (pînă la 25% din greutatea uscată la aer). Sărurile pot forma o crustă la suprafaţa solului, prin amestecul cristalelor de săruri cu granule de sol. în locurile în cari salinitatea e foarte mare nu se pot dezvolta nici chiar halofitele, solul apărînd în petice goale (chelituri). Reacţia solului e net bazică, din cauza carbonatului de calciu, care lipseşte rar, avînd obişnuit un £>H=8,0-*-8,5. în regiunile umede, însă, în lipsa carbonatului de calciu, reacţia poate fi acidă şi chiar foarte acidă (de ex. în Finlanda). Un solonceac e slab salinizat cînd sărurile solubile conţinute în profil, pînă la 1 m adîncime, sînt în cantjtate de 0,2-*-0,5%, iar clorul în concentraţia de 0,01 •••0,1 %. în solon-ceacul puternic, sărurile depăşesc aceste procente. Sărurile solubile în solonceac sînt clorurile şi sulfaţii de sodiu şi de calciu, uneori şi de magneziu, în ţinuturile aride (de deşert sau desemideşert) găsindu-seşi nitraţi. După raportul CI~:S01~ din totalul sărurilor, se deosebesc: solonceac cu sulfaţi (raport sub 0,5), solonceac cu sulfaţi şi cloruri (raport O^-'-l), solonceac cu cloruri şi sulfaţi (raport 1—4); cînd raportul depăşeşte 4, solonceacul conţine predominant cloruri. Vegetaţia halofită care se dezvoltă pe solonceacuri le din ţara noastră e compusă din: Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Salsola soda, Obione verrucifera,' etc. Ameliorarea solonceacurilor se face prin: spălarea sărurilor; adîncirea stratului acvifer freatic prin drenări sau plantări de perdele de protecţie; adaptarea soiurilor de plante cultivate la cond iţi i le existente; acoperi rea ierboasă a so lonceacu ri lor cari au fost spălate, cu vegetaţie caracteristică salinităţii slabe (de ex.: Trifoiium fragiferum, Agrostis alba, etc.). 13. Soloneţ, pl. soloneţuri. Ped.: Sol alcal ic care provine, de cele mai multe ori, prin desalinizarea solonceacului (v.), ca urmare a coborîrii nivelului apei freatice salinizate. Sărurile solubile sînt spălate mai adînc. Soluţia solului, mai diluată, conţine clorură sau sulfat de sodiu, ionul Na+ schimbînd treptat ionul Ca++ din complexul de adsorpţie. Cu anionii carbonic şi bicarbonic, produşi de bioxidul de carbon rezultat din activitatea biologică din sol, cationul Ca++ formează carbonat sau bicarbonat de calciu, care provoacă reacţia de schimb. Caracterul distinctiv al soloneţului tipic e existenţa în complexul de adsorpţie a sodiuiui, în proporţia de cel puţin 15-*-20%, putînd conţine, pe lîngă acesta, şi carbonat de sodiu. Se pare că există şi soloneţuri în complexul cărora rolul sodiuiui e luat de magneziu. Argila din soloneţ e peptizată, sub influenţa sodiuiui adsorbit, formînd, în stare uscată, o structură în coloane, caracteristică, cu capătul superior rotunjit. Forma rotunjită poate fi datorită instabilităţii structurii, din cauza sodiuiui adsorbit, ceea ce provoacă ruperea colţurilor superioare. în stare umedă, argila de sodiu se imbibă cu apă, se umflă mult şi devine vîscoasă. Prin uscare se contractă, produeîndu-se în sol crăpături largi. Din această cauză, soloneţurile au proprietăţi fizice cu totul defavorabile: umede, se lucrează foarte greu, iar uscate, devin tari ca piatra. Intensitatea soloneţizării e dată de procentul de ioni Na+ din complexul de adsorpţie. Soloneţizarea se produce cînd în soluţia solului raportul între echivalenţii Na+: (Ca+++Mg++) e mai mare decît 1. în acest caz, sodiul începe să schimbe calciul în proporţii crescînde. Cînd raportul depăşeşte valoarea 4, adsorpţia sodiuiui devine intensă. în soloneţurile cu carbonat de sodiu, acesta disolvă humusul, iar prin evaporarea soluţiei, partea superioară a profilului apare de culoare neagră, elementele structurale fiind acoperite de o pojghiţă de humus. Reacţia devine bazică, putînd ajunge la un £H=10. Vegetaţia caracteristică soloneţului e compusă din Bassia sedoites, Statice gmelini, Artemisia maritima, etc., iar cînd există şi carbonat de sodiu, Spergularia marginata, Campho-rosma monspeliaca, etc, Solstiţiale, puncte ~ 120 Soluţie Un mijloc foarte eficient de ameliorare a soloneţului e tratarea acestuia cu gips, sulfatul de sodiu format fiind eliminat prin irigaţie. Gipsul se găseşte adeseori în profilul soloneţului, la adîncimi nu prea mari şi în cantităţi suficiente pentru ameliorare, 1. Solstiţiale, puncte Astr. V. sub Ecliptică. 2. Solstiţiu, pl. solstiţii. Astr. V. sub Ecliptică. 3. Solubilitate. Chim. fiz.: Proprietatea unei substanţe de a se disolva într-un disolvant. Ca măsură a solubifităţii unei substanţe, în condiţii date, serveşte concentraţia soluţiei sale saturate. Solubilitatea poate fi exprimată numeric în aceleaşi moduri ca şi concentraţia: în moli sau în procente de substanţă disolvată la litru de soluţie, sau în grame de substanţă la 100 g disolvant. Solubilitatea tuturor substanţelor variază cu temperatura. La disolvarea substanţelor solide şi lichide în apă, solubilitatea, în general, creşte cu temperatura. Un număr mic de substanţe sînt mai puţin solubile la cald decît la rece (de ex.: hidroxidul de calciu-şi sulfatul de calciu). Solubilitatea gazelor scade cu creşterea temperaturii. Solubilitatea gazelor e mult influenţată şi de presiunea la care se găseşte gazul şi, conform legii lui Henry (v.), cantitatea în greutate dintr-un gaz disolvat într-un volum dat de lichid e direct proporţională cu presiunea gazului. 4. Solubilitate, produs de Chim. fiz.: Produsul activităţii ionilor unui electrolit, greu solubil, în soluţia sa saturată, în contact cu electrolitul solid. în cazul general al unui electrolit M^A^, produsul de solubilitate P e dat de: aM* aA activitatea ionului M+, respectiv A~. Dacă aM+ ' as±-'> soluţia e suprasaturată şi substanţa precipită; dacă • ayA -n ic (^r~~3E poate fi constituită dintr-o bară sau din coloana de lichid conţinută într-o conductă. Puterea 2 S Schema unei instalaţii sonice. 1) generator sonic; 2) linie de transmisiune; 3) unde incidente; 4) unde reflectate; 5) receptor. produsă de generatorul sonic se transmite prin intermediul sistemului de unde incidente şi reflectate, care ia naştere în linia de transmisiune. Acest sistem de unde creează legătura energetică între generator şi receptor, iar caracteristici le lui depind de interacţiunea dintre cele trei elemente componente şi dispozitivele auxiliare. Ca urmare a acţiunii sistemului de unde, diferitele secţiuni ale transmisiunii, generatorul, receptorul şi dispozitivele auxiliare se găsesc într-o anumită stare de oscilaţie forţată. Puterea transmisă e dată de relaţia: n=pq, în care n e puterea, p e presiunea şi q e debitul. Utilizarea energiei transmise se face prin receptoare de d iferite tipuri: motoare sonice, ciocane mecanice, pompe, etc. în sonicitate se foloseşte analogia care există între fenomenele cari au loc în circuitele şi în liniile electrice şi fenomenele de mişcare nepermanentă în instalaţii sub presiune. Pentru lichide şi pentru solide, esenţa acestei analogii se exprimă prin posibilitatea de a produce, de a transmite şi de a utiliza energia mecanică cu ajutorul mişcării oscilante şi ondulatorii a lichidelor şi a solidelor, prin procedee similare celor din domeniu! electric. Dintre cele două tablouri de mai jos, primul se referă la fenomene ondulatorii, iar al doilea, la fenomene oscilante. Relaţiile arată că hidrosonicitatea trebuie considerată şi tratată ca o problemă de regimuri periodice şi transitorii a capitolului de mişcări nepermanente din Hidraulică. Tabloul I. Analogia electrostereohidraulică pentru fenomene ondulatorii Descrierea fenomenului şi a exprimării matematice Hidro- Stereo- Electro- Conducte | Bare Linii Scheme, mărimi principale analoge, notaţia lor - fK 4- ~i t ! — — 1 \&0O . f- tu, Presiunea p=P sin ( 0 compresiune o = S sin (;) Ecuaţii diferenţiale 4 ~ + +R?=0 A Şt y ± M + M+sp^o pc g/ c) X Z.li! + ^+RV=0 A* 8' 8* -4* 8o , 8?* * p*f*2 g, + + ■* -o-O .L— + ^ +r;=o C)/ d* îi i ^ i p. C — + KG • u—0 c)/ Sonicitate 153 Sonicitate Tabloul I. Analogia electrostereohidraulică pentru fenomene ondulatorii (continuare) Descrierea fenomenului^ şi a exprimării matematice Hidro- Stereo- Electro- " Parametri analogi Inertanta unitară Capacitatea unitară A A Coeficientul de rezistenţă Perditanţa Notaţi i: p, densitatea; A, secţiunea; c, viteza de propagare — A* A* A* C~ p*^*2 E 1C~0 S*=0 Inductanţa lineică L Capacitatea lineică c Rezistenţa lineică R Conductanţă de izolaţie lineică G Tabloul II. Analogia electrostereohidraulică pentru fenomene oscilante (circuite cu parametri concentraţi) Descrierea fenomenului şi a exprimării matematice Hidro- Electro- Mişcarea fără frecare a unui fluid incompresibil Ecuaţia diferenţială Parametri analogi Mişcarea fluidului incompresibil cu frecare Ecuaţia diferenţială Mişcarea fluidului perfect incompresibil cu acumulare Conductă Bara sau corpul rigid YK¥6¥///////777?i iff r Pl . L = —-, inertanta A ;p 1 rt Pc PqC~ (2 \ dp 1 d / cqc c=- dVe ap jLw = ’ &A* V p*/*_ A* A*2 R =0 do = _1________ dt kA*2' dVj do =kA* Bobina /fyrmry r L, = inductivitate 1 L r ? l—£// \—Ur~*1 Ui—u2=Uj^+ur=L>—Tri C d t C Sonnar 154 Sonometru Tabloul II. Analogia electrostereohidraulică pentru fenomene oscilante (circuite cu parametri concentraţi) (continuare) Descrierea fenomenului şi a exprimării matematice Hidro- Stereo- Electro- Mişcarea fluidului incompresibil în instalaţii cu acumulare (capacităţi), inerţie si frecare Ecuaţia fenomenului Relaţii diferite LR ' c ro p-p. ^%d/+L|+Rr v Q sir coC J QZ=P col R-^jX tg cp = R coC X ~ R 0- (o-o,) C» a=S sin(co/-f-^G) =Q*sin (co/ + ) ua~r*~rlm sin(°^—9) Uu=<*LJm sin ^ co/ cp -j- — 'j UC~ Schema bloc a unui sonometru. unui resort. Un căluş e fix, iar ai doilea căluş e mobil, permi-tînd varierea lungimii de vibraţie a coardei, carejDoate fi măsurată pe o riglă gradată, montată la dispozitiv. în scopul întăririi sunetului produs prin vibrarea coardei, aceasta e montată în vecinătatea unei cutii de rezonanţă. Sonometrele au, adeseori, o a doua coardă vibrantă, de lungime şi tensiunejixe, pentru a produce un sunet de o anumită frecvenţă, care se ia ca bază de comparaţie. 1. Sonometru. 2. F/z., Telc.: Aparat utilizat pentru măsurarea obiectivă a nivelurilor de intensitate acustică a zgomotelor provenind din surse determinate. Sonometrul cuprinde (v. fig.); un microfon (A4) şi un amplificator (A), cari au rolul de a transforma semnalul acustic în unul electric şi de a-i amplifica pînă la o anumită valoare, impusă de sensibilitatea aparatului, o linie artificială combinată cu filtru (LA), care trebuie să atenueze selectiv tensiunea de zgomot în funcţiune de frecvenţă, corespunzător sensibilităţii urechii umane (pentru reproducerea condiţiilor de lucru din metoda de măsurare obiectivă a zgomotului de sală), un detector (D) şi un aparat indicator în curent continuu (G). Instrumentul de măsură al aparatului poate indica direct nivelul de intensitate acustică, fiind gradat în decibeli, sau poate indica presiunea acustică ce apasă membrana microfonului. în acest ultim caz, gradarea se face în microbari, întregul aparat numindu-se microbarimetru. 2. Sonor. 1. F/z., Tehn.: Calitatea unui fenomen de a fi însoţit de emisiune de sunet. Exemplu: vibraţii sonore. 3. Sonor. 2. F/z., Tehn.: Calitatea unui sistem fizic sau tehnic de a putea emite sunete. Exemplu: sursă sonoră. 4. Sonor. 3. F/z., Tehn.: Calitatea unei mărimi de a se referi Ia o anumită proprietate a sunetelor. Exemplu: intensitate sonoră (v.). 5. /v, filtru F/z.: Sin. Filtru acustic (v.). e. Sonor. 4. F/z., Tehn.: Calitatea unui sistem fizic sau tehnic de a intra în rezonanţă cu sunete de o anumită înălţime. Exemplu: cameră sonoră. 7. Sonor. 5. Fiz., Gen.: Calitatea unui corp de a produce, prin vibrare, sunete pline, puternice. s. Sonoritate. F/z., Tehn.: Proprietatea unor corpuri de a propaga şî de a amplifica sunetele. 9. Sonorizare. 1. F/z., Tehn.: Operaţie de amplificare şi distribuire a semnalelor sonore în vederea repartizării unui program sonor într-un spaţiu oarecare, cu ajutorul sistemelor electroacustice, pentru a face vorbirea sau muzica M- Jo-------------1 Â3 Ah Schema unei instalaţii de sonorizare într-o sală. audibile de către un număr cît mai mare de persoane existente în acel spaţiu. Se utilizează pentru redarea sunetelor în săli mari, la mitingurile cari au loc în aer liber, în staţiile de cale ferată sau în marile magazine, în ateliere sau pe stadioane, etc. O instalaţie electroacusticâ de sonorizare cuprinde: un traductor, care transformă vibraţiile acustice sau mecanice în oscilaţii electrice (microfon, doză de redat discuri, magnetofon, radioreceptor, etc.); un amplificator, care amplifică osci laţi i le produse şi unu sau mai multe difuzoare cari radiază în spaţiu energia acustică. Pe lîngă cele trei părţi principale, o instalaţie de sonorizare mai cuprinde: elemente de comutare, de reglare, de control şi de semnalizare. Schema unei instalaţi de sonorizare într-o sală e reprezentată în figură. Uneori, instalaţia de sonorizare e numită impropriu instalaţie de radioamplificare. în raport cu modul în care pot fi montate difuzoarele în sală sau în spaţiul deschis care trebuie sonorizat există mai multe sisteme de sonorizare. Sistemul centralizat se caracterizează prin existenţa unui singur difuzor sau a unui singur grup de difuzoare, aşezat de obicei deasupra podiumului sau deasupra arcului scenei. Sistemul e utilizat la sonorizarea sălilor relativ mici sau la redarea sunetului în săiiie de cinematograf, în care caz grupul de difuzoare e aşezat în spatele ecranului. Sistemul descentralizat se caracterizează prin existenţa mai multor difuzoare sau grupuri de difuzoare, montate în locuri diferite în spaţiul de sonorizat. Sistemul e utilizat la sonorizarea spaţiilor deschise sau a sălilor cu lungime mare, în care caz difuzoarele sînt aşezate în lanţ pe pereţii sălii. Dacă lungimea depăşeşte 20 m, se prevede un sistem de întîrziere, pentru a face să coincidă momentul perceperii sunetului direct cu ce! al perceperii sunetului redat de difuzorul cel mai apropiat. Sistemul repartizat se caracterizează prin existenţa unui mare număr de difuzoare de mică putere, repartizate uniform în tot cuprinsul spaţiului sonorizat. E utilizat în special în săli cu capacităţi mari, destinate programelor vorbite. Difuzoarele sînt montate, de regulă, pe partea posterioară a spetezei scaunului, fiecare auditor ascultînd emisiunea difuzorului aşezat în faţa sa. Cu ajutorul sistemului repartizat se obţine o bună uniformitate a nivelului sonor în spaţiul sonorizat. Pentru ca şi în cazul adoptării sistemului descentralizat să se obţină o bună uniformitate se folosesc, de regulă, coloane de difuzoare. Se consideră că uniformitatea în spaţiul sonorizat e satisfăcătoare, dacă diferenţa dintre nivelurile acustice măsurate în acelaşi timp, în diferite puncte de pe suprafaţa sonorizată, nu depăşeşte valoarea de 6 dB. La sonorizarea unei săli sau a unui spaţiu deschis, cînd microfonul şi difuzorul se găsesc la distanţe mici unul de celălalt, există pericolul unei reacţii între microfonul care captează sunetele şi difuzorul care le redă. Producerea acestui fenomen depinde de sensibilitatea şi de directivitatea microfonului, de puterea acustică a difuzoarelor şi de directivitatea acestora, de distanţa dintre microfon şi difuzor şi de natura spaţiului sonorizat (sală reverberantă, sală surdă, aer liber). Evitarea reacţiei se poate face prin plasarea raţională a microfonului şi a difuzorului şi prin utilizarea unor microfoane şi a unor difuzoare directive. Sînt indicate, şi din acest punct de vedere, coloanele de difuzoare. Pentru a asigura, în spaţiul sonorizat, un nivel sonor adecvat, e necesar să se prevadă o anumită putere pentru amplificatorul sau pentru amplificatoarele cari alimentează difuzoarele. La determinarea puterii electrice a amplificatoarelor se ţine seamă de natura producţiei sonore care urmează să fie amplificată şi redată în spaţiul sonorizat, de randamentul difuzoarelor, de caracteristicile geometrice şi acustice ale spaţiului de sonorizat. în cazul sonorizării unei săli, calculul puterii electrice a instalaţiei poate fi efectuat cu relaţia: P=0,005 n • k [W], în care n e numărul de auditori în sala de sonorizat, iar k e un Sonorizare, instalaţie de 156 Sorbitani factor care depinde de natura producţiei şi de zgomotul perturbator din sală. în cazul sonorizării unui spaţiu deschis, calculul puterii electrice a instalaţiei poate fi efectuat cu relaţia: P—0,003 n-k [W], în care n e numărul de auditori pe suprafaţa de sonorizat, iar k e un factor care depinde de natura producţiei şi de zgomotul perturbator în spaţiul de sonorizat. 1. instalaţie de Tehn., Telc.: Instalaţie electro-acustică pentru asigurarea sonorizării (v.) unui anumit spaţiu. 2. Sonorizare. 2. Cinem.: Metodă complexă de creare, pentru o producţie cinematografică sau de televiziune, a unei coloane sonore care cuprinde dialog, zgomote, muzică, etc., şi care trebuie să fie realizată în concordanţă cu imaginea pe care o însoţeşte. Coloana sonoră definitivă se obţine în urma procesului de amestec (mixaj). 3 Soporific, pl. soporifice. Farm.: Medicament care produce somn profund şi cu tendinţe de-anestezie. 4. Sorb, pl. sorbi. 1. Silv.; Sorbus torminalis (L.) Cr. Arbore indigen cu înălţimea pînă la 20 m, din familia Rosaceae Juss. în cadrul ariei sale de răspîndire naturală, cuprinzînd Europa meridională şi Europa centrală, creşte la noi ca arbore de diseminaţie, în subzona pădurilor de stejari. E caracterizat printr-o înrădăcinare pivotantă-trasantă puternică şi prin creştere înceată, însă persistentă, dînd trunchiuri drepte, lungi şi piine; are longevitate moderată (trăieşte 100---200 de ani). Creşte bine pe soluri profunde, cu calcare, şi cu umiditate mijlocie. Lemnul său, brun-roşcat, omogen, fin, tare, rezistent şi elastic, e folosit ca material pentru lucrări speciale de strun-gărie. Extinderea sa prin cultură în şleauri de cîmp şi de dealuri e indicată. Pentru portul şi frunzişul său frumos, poate fi folosit şi ca arbore ornamental. Sin. Sorb de deal. 5. /v/ păsăresc. Silv.: Sin. Scoruş-de-munte. V. sub Scoruş. e. Sorb, pl. sorburi. 2. Tehn.: Armatură de conductă, constituită dintr-o piesă cavă, metalică, de regulă în formă de corp Sorburi cu flanşă. o) sorb simplu ; b) sorb cu supapă de reţinere. de revoluţie (cilindru, sferă, etc.), cu mantaua perforată ori constituită dintr-o împletitură, care se montează la extremitatea (echipată sau nu cu un reţinător) introdusă în lichid a ţevii de aspiraţie a unei pompe, pentru a evita aspirarea corpurilor străine ale căror dimensiuni depăşesc o anumită mărime. Pentru asamblarea cu conducta poate avea flanşă sau mufă filetată (v. fig.). Sin. Crepină. 7. ~ cu reţinâtor. Tehn.: Sin. Reţinător de fund (v.). 8. Sorbent, pl. sorbenţi. Chim.: Substanţă, în general solidă, cu o mare capacitate de sorpţie (v.), datorită porozi- tăţii şi suprafeţei specifice mari. Sorbenţii tehnici se obţin prin tratarea corpurilor solide cari au structură poroasă, capilară, cu substanţe chimice numite activatori. Sorbenţii nu sînt, de regulă, substanţe chimic pure, şi nu au o compoziţie elementară determinată. Pentru ca o substanţă să poată fi sau să poată deveni un bun sorbent trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale: să aibă o mare suprafaţă specifică şi porozitate corespunzătoare, să fie rezistentă din punctul de vedere chimic, termic şi mecanic, pentru a se putea regenera fără pierderi, să fie insolubilă în apă şi în toţi solvenţii obişnuiţi, şi accesibilă în cantităţi cît de mari. Sorbenţii tehnici cei mai cunoscuţi sînt silicagelul şi cărbunele activ animal sau vegetal (v. Cărbune activ, Cărbune animal, Cărbune vegetal). Cele mai multe întrebuinţări tehnice ale sorbenţilor sînt la adsorpţia gazelor petroliere (dezbenzinare), a gazelor toxice (măşti de gaze), a coloranţilor (decolorare), la adsorpţia cro-matografică (cromatografie) şi ca purtători (suporturi) de catalizatori (v.). Sin. Adsorbant, Adsorbent. 9. Sorbet, pl. sorbete. Ind. alim.: Băutură răcoritoare, preparată din sucuri de fructe şi din lichior. io. Serbie, acid Chim.: CH3..CH = CH—CH = CH—COOH. Acid monobazic, cu p.t.134°. Se găseşte în fructele scoruşului de munte. Se prepară sintetic, prin condensarea aldehidei crotonice, cu acid malonic, în prezenţa piridinei. n. Sorbit, pl. sorbite. Chim. col.: Substanţă adsorbită pe un adsorbant oarecare (v. Sorpţie, Sorbent, Adsorpţie). Cantitatea de sorbit reţinută pe un sorbent în aceleaşi condiţii (numită coeficient de adsorpţie) depinde de anumite caracteristici principale ale sorbitului, şi anume de natura chimică (legături, structură), de volatilitate şi de dimensiunile şi forma moleculelor. 12 Sorbitani,sing. sorbitan. Chim.: Produşi obţinuţi prin esterificarea sorbitolului cu diferiţi acizi graşi. Sorbitanmonolaurat: Ester al sorbitolului cu acidul lauric. E un lichid uleios, galben, cu gr. sp. 1,00***1,16, insolubil în apă, solubil în alcool şi în uleiuri. Numirea comercială e Span 20. Sorbitanmonopalmitat: Ester al sorbitolului cu acidul palmitic; e o ceară de culoare galbenă deschisă, cu gr. sp. 1,00***1,05, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici. Numirea comercială e Span 40. Sorbitanmonostearat: Ester al sorbitolului cu acidul stea-ric. E o substanţă ceroasă, cu gr. sp. 0,98-*-1,03( insolubilă în apă, greu solubilă în alcool, solubilă în tetraclorură de carbon. Numirea comercială e Span 60. Sorbitanmonooleat: Ester al sorbitolului cu acidul oleic; e un lichid uleios, roşu-brun, cu gr. sp. 1,00*“1,06, insolubil în apă şi în alcooli polihidrici, solubil în cei mai mulţi solvenţi organici şi în uleiuri, autoemulsionabil în apă caldă. Numirea comercială e Span 80. Sorbitantrioleat: E un lichid galben, uleios, cu gr. sp. 0,92--*0,95. Numirea comercială e Span 85. Produşii de condensare ai acestor esteri cu polialchilen-oxizii se cunosc sub numirea comercială de Tween. Raportul oxid de etilenă/hexitan e de 20:1. Polioxialchilen-sorbitanmonolauratul e un lichid vîscos, uleios, de culoare galbenă-portocalie, cu gr. sp. 1,08-*-1,13, cu punctul de congelare 14***16°, indicele de refracţie 1,472, solubil în cei mai mulţi solvenţi organici, insolubil în apă şi în alcooli polihidrici. Numirea comercială e Tween 20. Polioxialchilen-sorbitanmonopalmitat: E un lichid uleios, care se întăreşte sub forma unui gel, cu gr. sp. 1,06. Num i-rea comercială e Tween 40. Sorbită 157 Sorbitol Polioxialchilen-sorbitanmonostearat: E o ceară cu punctul de topire 45***55°, indicele de aciditate sub 5, solubil în hidrocarburi aromatice, în solvenţi cloruraţi şi în alcool etilic cald, puţin solubil în esteri, în cetone, eteri, solvenţi petrolieri, insolubil în apă, în alcooli polihidrici, autoemulsionabiI în apă caldă. Numirea comercială e Tween 60. Polioxialchilen-sorbitanmonooleat: E un lichid uleios, galben, cu gr.sp. 1,06-1,10, punctul de topire 5***6°, indicele de aciditate sub 10, indicele de saponificare 135***140, foarte solubil în apă, solubil în alcool metilic şi etilic, în toluen, acetat de etil, în uleiuri vegetale, insolubil în uleiuri minerale. Se utilizează în Farmacie, ca agent de dispersiune pentru preparate medicamentoase de uz intern. Numirea comercială e Tween 80. Polioxialchilen-sorbitantrioleat: E un lichid uleios, care se întăreşte sub forma unui gel; se dispersează uşor în apă. Numirea comercială e Tween 85. Sorbitan-esterii acizilor graşi, ca şi derivaţii lor de condensare cu oxidul de etilenă, sînt unii dintre cei mai buni agenţi activi de suprafaţă neionogeni. Ei sînt stabili în soluţii acide şi alcaline, la temperatura ordinară între pH 2---12. Se hidrolizează cu acizii minerali calzi sub pV\ 2 şi cu alcalii calde peste ph\ 12. Cei mai mulţi sînt emulgatori dînd emulsii de tipul ulei în apă; sorbitansescvioleatul e un emulgator foarte bun pentru emulsiile apă în ulei. Majoritatea emulsiilor date sînt stabile faţă de săruri, de acizi şi de alcalii diluate. Se folosesc în industria cosmeticelor, ca emulsionanţi pentru creme, roşu de buze, loţiuni cosmetice pentru păr, creme de ras fără săpun; de asemenea, ca stabilizatori ai uleiurilor eterice în apă. 1. Sorbită. 1. Metg..* Constituent structural al oţelului tratat termic. După tratamentul termic prin care e obţinută în oţel, se deosebesc sorbită de călire şi sorbită de revenire. V. Constituenţii structurali de călire şi de revenire ai aliajelor fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje —. 2, Sorbită. 2. Chim.: Alcool hexa-hidroxilic, care se prezintă sub forma a trei isomeri; doi isomeri optic activi, D-sorbita şi L-sorbita, şi un isomer optic inactiv, DL-sorbita. Cel mai important isomer e D-sorbita. Se prezintă sub formă de cristale mici sau de pulbere albă, inodoră, cu gust dulce răcoritor, netoxică. Cristalizează cu 1/2 sau cu 1 moleculă de apă. E foarte solubilă în apă, puţin solubilă în alcool etilic la rece, solubilă în alcool • ‘ metilic, în piridină, în acid acetic. D-sorbita are p.t. 97°, iar anhidră, are p. t. 110***112°. Are activitate optică mică, şi anume în soluţie apoasă e slab levogiră [a]^5=—1,9° (10 g/100 ml apă). Rotaţia creşte, devine dextrogiră prin adăugare de săruri cu cari aceasta formează complecşi. L-sorbita are p. t. 89***91 ° şi [a]D =4-1,7°. DL-sorbita are p.t. 135-137°. Soluţia sa apoasă e neutră şi relativ stabilă faţă de alcalii, acizi şi căldură. Prezintă reacţiile caracteristice polialcoolilor din seria hexitelor. Prin eterificare intramoleculară formează anhidro-derivaţi. Formează, de asemenea, esteri, acetali, cetali, derivaţi metalici. Cu unele săruri dă combinaţii moleculare caracteristice: C6HuCvBi(N03)3; C6H1406-B02Li-2 H20. Hidrogenarea în prezenţă de cupru-cromoxid în etanol, la 250° şi 300 at, conduce la propilenglicol, metanol, etanol, hexantriol. Hidrogenarea îo prezenţă de catalizatori de nichel, în apă la 200***250° şi 70---100 at, conduce la glicerină şi chiar la propilenglicol. în unele cazuri se poate ajunge pînă la hexan. Oxidarea cu brom sau cu acid azotic conduce la monozaha-ride ca fructoza, glucoza, sorboza. Oxidarea biologică a D-sor-bitei, în prezenţă de Acetobacter suboxidans sau Acetobacter xilinum, o converteşte în L-sorboză. Reacţia e utilizată industrial şi e una dintre fazele fabricării vitaminei C. Spre deosebire de hexoze, sorbită nu reduce soluţia Feh-ling. Cu piridina formează un compus molecular cristalin, utilizat la purificarea şi izolarea sorbitei. Sorbită încălzită cu pirocatechina în apă dă o coloraţie albastră, iar în H2S04 diluat, o coloraţie roşie. Poate fi determinată colorimetric cu CuS04 în NaOH diluat. Pentru izolarea D-sorbitei de D-manită şi D-glucoză se foloseşte analitic o metodă cro-matografică. D-sorbita e unul dintre hexitolii mult răspîndiţi în natură, în plante, de la alge pînă la specii superioare. Se găseşte în unele fructe, în special din familia Rosaceae, şi anume în Sorbus aucuparia. Sintetic, sorbită se obţine prin reducerea unor aldohexoze, în special a D-glucozei. Reducerea se poate realiza cu amalgam de sodiu, catalitic sau electrolitic. Industrial se obţine prin reducerea electrolitică sau prin hidrogenare catalitică. La procedeul electrolitic se lucrează în basine de oţel cauciucat, folosind catozi de tablă de plumb amalgamată; aceşti catozi trebuie să aibă o activitate constantă, care e menţinută prin amalgamare periodică. Anozii sînt de tablă de plumb. Drept anolit serveşte o soluţie de acid sulfuric diluat, iar catolitul conţine hidroxid de sodiu diluat. Randamentul e de 90***95% din cel teoretic. Hidrogenarea catalitică se realizează printr-un proces continuu sub presiune. Se lucrează cu soluţii cari conţin monoza-harida într-o concentraţie iniţială de 20***50%, cu adaus de puţin metanol şi cantităţi mici de alcalii. Drept catalizator se foloseşte, în special, nichel fin divizat; şe lucrează la 90***150° şi 50---200 at. Soluţia apoasă a sorbitei e vîscoasă şi e un bun înlocuitor al glicerinei (pentru valţurile de tipografie, la fabricarea hîr-tiei impermeabile şi flexibile, lichid de frîne, agent antiger). Sub formă de soluţii şi uscată, e folosită în Medicină (înlocuitor de zahăr pentru diabetici, diuretic), în Farmacie, cosmetică, în industria pielăriei, a cleiurilor, textilă, în imprimerie. Esterii săi, ca sorbit-trioleatul, sorbit-monolauratul, sînt folosiţi ca agenţi de spumare. Monostearatul sofubil e folosit la disolvarea uleiurilor eterice, cari formează astfel soluţii clare în apă. Alte produse de esterificare parţială pot fi folosite, de asemenea, ca agenţi activi de suprafaţă, ca emulgatori, agenţi de spălare. Sorbită poate înlocui unii polialcooli în sinteze de răşini alchidice; e, de asemenea, un inhibitor de cristalizare a zahărului. Principala sa utilizare e Ia fabricarea sorbozei, necesară sintezei de vitamină C. 3. Sorbiiizare. Metg.: Tratament termic prin care se realizează structura sorbitică de revenire direct prin călire cu autorevenire. Se aplică unor piese masive (şine de cale ferată, bandaje, roţi, etc.), cari — după încălzirea la temperaturi puţin superioare punctului Ac3 — sînt răcite energic, rea-lizîndu-se astfel structură martensitică în straturile superficiale; la un anumit moment (destul de dificil de precizat), răcirea piesei e întreruptă, iar căldura remanentă din miez realizează revenirea înaltă a straturilor superficiale marten-sitice, în cari se obţine astfel sorbită de revenire. Procedeul e economic, dar greu de condus în mod corect, şi e înlocuit, în prezent, prin tratamentul dublu de îmbunătăţire (călire pînă la martensită, urmată de revenire înaltă, realizată prin încălziri şi răciri separate). V. şî sub îmbunătăţire. 4. Sorbitol. Chim. biol.: C6H8(OH)6. Alcoolul corespunzător atît glucozei, cît şi sorbozei (v.), care se obţine prin reducerea acestora, pe cale catalitică. CH2OH I H—C—OH I HO—C—H I H—C—OH H—C—OH D-sorbită Sorboza 58 ^cr2 1. Sorboza. Chim.: Cetohexoză, isomer al fructozei, din clasa monozaharidelor, Există în forma a trei isomeri: D-, L- şi DL-sorboza: H2COH “ ! -OH HO—CH.-> —------C- HO—C—H ! O H—C—OH I HC—C—H ------CH2 L-sorfcoză HO—C----- I H—C—OH I HO—C—H ■ I H—C—OH O H9C- D-sorfcoză Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, albă, cu gust dulce. E solubilă în apă; greu solubilă în alcool etilic, iso-propiIic, puţin solubilă în alcool metilic; insolubilă în eter, în acetonă, benzen, cloroform. D-sorboza are p. t. 164°, iar L-sorboza are p.t. 159-**161°. Sorboza se topeşte prin încălzire şi cu creşterea temperaturii pierde apă, alcool şi acizi, ajungînd la caramel. Reduce soluţia Fehling chiar la rece. Oxidarea depinde de agentul oxidant folosit şi are un roi important în transformarea L-sor-bozei în vitamină C (acid ascorbic). Oxidarea sorbozei cu acid azotic concentrat conduce la acid tartric şi oxalic. Cu periodat de sodiu se oxidează pînă la acid formic, iar cu clor şi AgaO, pînă ia acid glicolic. Reducerea cu amalgam de sodiu, catalitică sau electrolitică, conduce la sorbită şi idită. Cu alcalii concentrate, sorboza se descompune, colorîndu-se în galben şi apoi în brun. L-sorboza formează cu acidul boric un complex, folosit la separarea, pe coloane cu schimbători de ioni, a sorbozei de celelalte zaharuri şi hexite. Sorboza poate fi titrată după metoda Bertrand. Cu rezor-cină în mediu de HCI dă o coloraţie roşie; cu difenilamină şi HCI dă, la cald, o coloraţie albastră. D-sorboza nu se găseşte în natură; se poate prepara prin epimerizarea D-gulozei sau a D-idozei, ori prin condensarea D-gliceraldehidei cu dihidroxiacetonă. L-sorboza a fost izolată prima dată din sucul fructelor de Sorbus aucuparia, în cari se pare că provine din oxidarea bac-terială a D-sorbitei. Industrial, L-sorboza se obţine prin dehi-drogenarea biologică a D-sorbitei. Fermentaţia se realizează în prezenţă de Acetobacter suboxidans sau de Acetobacter xilinum. Rolul bacteriilor în aceste oxidări e să disolve oxigenul cu viteză mare, în amestecul de reacţie. în tancurile de reacţie, construite din aluminiu pur sau din oţel liber de nichel şi echipate cu agitator, se introduce, în amestecul soluţiei de D-sorbită şi bacterii, un curent de aer. Se lucrează la presiunea atmosferică sau sub uşoară presiune, cu un raport aer-volum soluţie sorbită de 1:3. Concentraţia iniţială a sorbitei e de 100---150 g/l şi conţine 3% Acetobacter suboxidans faţă de volumul total; după ce procesul de fermentaţie a început, se introduce sorbită pentru a obţine concentraţia finală dorită în sorboză. Fermentaţia durează 25***30 de ore şi decurge cu un randament de .85%. Soluţiile astfel obţinute se tratează cu cărbune activ şi se concentrează sub presiune redusă; sorboza cristalizată se separă prin filtrare. Sorboza pură se obţine prin recristalizări din apăsau din alcool. Se foloseşte industrial la prepararea de acid ascorbic. In mic, se foloseşte la prepararea unor alimente speciale şi a unor medii pentru studierea metabolismului la animale şi la microorganisme. 2. Sorean, pl. soreni. Pisc.: Sin. Sorete (v.). (Termen regional.) 3. Sorete, pl. soreţi. Pisc.: Lepomis gibbosus L. Specie de peşte din familia Centrarchidae, cu lungimea medie de 10*• -15 cm. Are corpul înalt, mult comprimat lateral, acoperit de solzi ctenoizi mari, şi gura mică, oblică, terminală. Colorat viu, are spatele verde, cu pete brune şi albastre; laturile aurii, cu puncte mărunte şi, la masculi, pe lobul opercular are o pată portocalie. Specie de apă dulce de origine nord-americană, adusă la noi ca peşte de ornament, s-a răspîndit în bălţile cu vegetaţie abundentă, cu fund mîlos sau nisipos şi în regiunea inferioară a rîurilor cu curent slab. Răpitor mai mult de fund, se hrăneşte cu crustacee, viermi, larve de insecte, icre şi alevini de peşte. Sin. Biban-soare, Sorean. 4. Sorg, Agr., Bot.: Sorghum Monch. Gen de plante ierboase perene sau anuale din tribul Andropogoneae, familia Graminaceae. Speciile cultivate sînt anuale. Rădăcina lor e fasciculară şi pătrunde adînc în sol. Tulpina, care e erectă, cilindrică, plină, glabră, are înălţimea de 1,5***3 m şi lăstă-reşte puternic. Frunzele, dispuse alternativ, sînt lungi, lan-ceolate, cu o nervură mediană pronunţată. Inflorescenţa are forma de panicul răsfirat sau îndesat, după varietate; spicu-leţele sînt aşezate de obicei cîte trei pe un ax, unul dintre ele, cu flori ermafrodite, fiind fertil, iar celelalte, cu flori mascule, fiind sterile. Fecundaţia e predominant alogamă. Fructul e o cariopsă îmbrăcată în plevi; există însă şi soiuri cu boabe golaşe. Greutatea hectolitrică a boabelor e de 65-**75 kg. După modul de folosire, se deosebesc patru grupuri de specii cultivate: sorgul pentru boabe, sorgul zaharat, sorgul pentru mături şi sorgul de nutreţ. Principalele specii de sorg pentru boabe sînt: Sorghum cafer, Sorghum durra şi Sorghum chinense (gaoleanul). Sorgul zaharat se clasifică în două subspecii: effusum, cu paniculul răsfirat, şi contractum, cu paniculul îndesat. Sorgul pentru mături e cel mai răspîndit în ţara noastră, cultivîndu-se populaţii locale şi soiurile ameliorate: Florentin, Timpuriu ucrainean, etc.; dintre soiurile de sorg zaharat se cultivă la noi Linia 4 (I.C.A.R.) şi Kansus auriu. Au fost creaţi şi hibrizi dubli de sorg pentru boabe, foarte productivi. Sorgul are nevoie de multă căldură; germinează la 10***12°. E rezistent la secetă. Preferă solurile nisipoase-lutoase, adînci. Se cultivă, de obicei, după cereale păioase, însă creşte bine şi după porumb şi floarea-soarelui; e o bună plantă premergătoare în special pentru cerealele de primăvară. La pregătirea terenului se urmăresc, în primul rînd, acumularea şi menţinerea apei în sol. După plante cari se recoltează timpuriu, lucrările principale ale solului sînt dezmiriştirea şi arătura adîncă la 25”*30 cm. în cazul cînd sorgul urmează după o plantă cu recoltare tîrzie, terenul se ară imediat, eliminîndu-se dezmiriştirea. Primăvara se fac lucrări cu netezitoarea, extir-patorul şi grapa. Sămînţa se tratează cu fungicide (formalină, sulfat de cupru), pentru combaterea tăciunelui. Prin iarovi-zarea seminţelor se poate scurta perioada de vegetaţie a sorgului. Semănatul se execută Ia sfîrşitul lunii aprilie sau la începutul lunii mai. După semănat, terenul se tăvălugeşte. întreţinerea culturii se face prin grăpare şi prin praşile repetate. Pentru a spori conţinutul de zahăr la sorgul zaharat se îndepărtează panicuiele după fecundare. Se recoltează: sorgul pentru boabe, în faza de coacere în pîrgă; sorgul pentru mături, în faza de coacere în lapte; sorgul zaharat şi cel de nutreţ, la sfîrşitul fazei de coacere în lapte. Se obţin următoarele producţii: 1500---3000 kg/ha boabe şi 7000---10 000 kg/ha tulpini la sorgul pentru boabe; 1000---3500 kg/ha panicule, 1000 kg/ha boabe şi 5000---8000 kg/ha tulpini la sorgul pentru mături; 2000---4000 kg/ha boabe şi 20 000---60 000 kg/ha tulpini la sorgul zaharat; 40 000---60 000 kg/ha masă verde sau 4000***6000 kg fîn la sorgul pentru nutreţ. Sorgul hibrid dă pînă la 9000 kg/ha boabe. Din 1000 kg de tulpini de sorg zaharat se obţin 50---60 I de sirop. Panicuiele se recoltează manual; Sorg, ulei de ~ 159 Sortarea materialelor textile tulpinile se taie cu secera sau cu secerătoarea-legătoare. Pentru recoltarea sorgului hibrid se pot folosi şi combine speciale. Principalele boli ale sorgului sînt: bacterioza măturilor, provocată de Bacillus sorghi Burril, şi tăciunele zburător ai sorgului, produs de Sorosporium holci sorghi (Riv.) Meosz. Combaterea acestor boli se face prin dezinfectarea seminţei, Printre dăunătorii mai periculoşi sînt: molia (sfredelitorul) porumbului (v. Molie), viermele-sîrmă, buha semănăturilor, gărgăriţa porumbului, etc. Boabele de sorg se folosesc în alimentaţia omului, ca nutreţ concentrat pentru păsări, ca materie primă pentru fabricarea spirtului şi a berii. Panicuiele se utilizează la confecţionarea măturilor] a periilor, etc. Din tulpinile sorgului zaharat se extrage un sirop folosit în alimentaţie şi în diferite scopuri industriale. Tulpinile uscate pot servi la fabricarea celulozei. Sorgul de nutreţ se dă vitelor în stare verde, uscată (fîn) şi însilozată. Plantele tinere conţin o glicozidă toxică; ele nu pot fi folosite ca nutreţ verde decît după ce au fost lăsate să se veştejească, deoarece în timpul vestejirii glicozidă dispare. Sin. Mături, Bălur, Mălai, Tătarcă, Gaolean, etc. 1. ulei de Ind. alim.: Ulei obţinut din germenii seminţelor de Sorghum vulgare. Seminţele de sorg conţin circa 0,3% ceară, care poate fi obţinută prin extragerea în timp scurt a seminţelor întregi cu solvenţi calzi. Pentru obţinerea uleiului de sorg trebuie separaţi întîi germenii, ceea ce se realizează fie pe cale uscată, fie pe cale umedă, ca şi în cazul porumbului, şi în acelaşi tip de maşini. Din germenii separaţi se obţine apoi uleiul, după tehnologia obişnuită, prin presare şi extracţie. Conţinutul de ulei în seminţele de sorg e de 2,7*-*3,5 %, iar în germeni e de circa 32% (rareori pînă la 52%). 2. Sormait, pl. sormaite. Metg.: Aliaj dur turnat pe bază de fier-crom, conţinînd şi alte elemente (nichel, siliciu, mangan), cum şi anumite cantităţi de carbon. Compoziţiile a două tipuri de sormait sînt indicate în tablou. Structura lor e constituită dintr-o masă principală de soluţie solidă (de crom, nichel, etc. în fier), cu incluziuni de carburi simple şi complexe (de Cr, Mn, Fe). Se toarnă sub formă de bare (electrozi), cu dimensiuni diferite, şi sînt folosite numai aplicate prin .sudare. Aliaje Sormait Tipul Compoziţia, în % Cr | Ni Si | Mn C I Fe 1 25--31 3-5 2,8-4,2 1,5 2,5-3,3 Restul 2 13---17 1.3-2.5 1,5-2,2 1,0 1,5-2,0 Restul Schema conţine diferitele clase de sorpţie: Sorpţie în mediu omogen (soluţii) fără sorbent în mediu eterogen (interfaţa solid-lichid sau gaz) cu sorbent special cu modificarea tensiunii superficiale: adsorpţie ficiale fără modificarea tensiunii super- absorpţie specifică isoterm ireversibilă = ac/-sorpţie activata (neorientată sau chemosorpţie propriu-zisă) * isoterm reversibilă = adsorpţie ae schimb (reacţie de permutaţie) I nespecifică a) urmînd legea repartiţiei (Henry, Nernst) = absorpţie b) urmînd isotermă de adsorpţie = od- sorptie Sormaitele au următoarele proprietăţi medii: greutatea specifică, 7,4***7,6; coeficientul de dilataţie lineară, 12-10 6*** 13-10~6 ; temperatura de topire, 1275***1300°; rezistenţa de rupere la tracţiune, circa 35 kgf/mm2; duritatea, HRC 40---54; coeficientul de uzură 0,60***0,70, faţă de oţel cu conţinut mare de Mn (1,0); îsi păstrează duritatea mare pînă la temperaturi de 500*• *600°. ’ Sormaitele se întrebuinţează la acoperirea prin sudare a pieselor cari lucrează la frecare şi la presiune (cînd e necesar să se obţină o suprafaţă încărcată netedă, ca la partea activă a uneltelor, a matriţelor, a unor piese de maşini, etc.), cum şi ca material de recondiţionare. 3. Sorpţie. Chim. fiz.: Fenomenele de adsorpţie, absorpţie şi chemosorpţie, cînd concentrarea unei substanţe repartizate între două faze are loc atît la suprafaţa lor de separaţie — adsorpţie (v.)— , cît şi în interior — absorpţie (v.)— , mecanismul concentrării fiind de asemenea şi fizic — adsorpţie fizică — şi chimic — chemosorpţie (v.). Adsorbantul se numeşte sorbent, iar substanţa adsorbită, sorbit, Var. Sorpţiune. 4. Sort, pl. sorturi. 1. Gen., Tehn.: Submulţime a unei mulţimi de obiecte, caracterizată prin anumite proprietăţi de calitate ale elementelor ei. Sin. (impropriu) Sortiment. 5. Sort. 2. Agr.: Grup de varietăţi ale unei specii horticole sau viticole, caracterizat prin proprietăţi comune sau specifice anumitor condiţii de vegetaţie. Exemple: sort de varietăţi de liliac după culoare, sort de varietăţi de viţă de vie, din cari se obţine un vin cu anumite calităţi. Sin. (impropriu) Sortiment. 6. Sortare. 1. Gen., Tehn.: Operaţia de separare şi izolare a submulţimilor unei mulţimi de obiecte, după criterii de calitate, proprietăţi de material, dimensiuni şi aspect, etc., cu ajutorul unor utilaje adecvate sau de personal special calificat în acest scop. 7.^. Ind. hîrt.: Operaţie de separare a aşchiilor, a fibrelor grosolane, a aglomerărilor nodurilor şi mănunchiurilor de fibre (componente cari constituie refuzul la sortare) din pastele fibroase. Separea aşchiilor mari sau mici se numeşte presortare şi se realizează cu ajutorul prinzătoarelor de aşchii (v.), iar separarea fibrelor grosolane, a aglomerărilor de fibre, etc. se numeşte sortare propriu-zisă şi se realizează cu ajutorul sortatoare lor (v.) aşezate în una sau în cel mult trei trepte. V. şî sub Semifabricat fibros, Pastă de hîrtie. s. ~a materialelor textile. Ind. text.: Separarea materialelor textile fibroase pe categorii cu aceleaşi caracteristici fizice-mecanice de lungime, fineţe şi culoare, şi cu aceeaşi destinaţie tehnologică (prelucrare cu pieptenare sau numai cu cardare), efectuată pentru obţinerea de partide mari şi omogene, în scopul utilizării raţionale a materiei prime, al uşurării procesului tehnologic de prelucrare, obţinerii produselor de calitate şi reducerii preţului de revenire. Sortarea se efectuează atît la locul de producere sau de colectare, cît şi la pregătirea pentru filare, în procesul de fabricaţie. Pe piaţa internaţională, sortarea soiurilor de bumbac se face, după lungimea fibrei, în: bumbac cu fibră lungă (psste 35/37 mm), bumbac cu fibră medie (de la 25/26 la 34/35 mm) şi bumbac cu fibră scurtă (sub 25 mm). în cadrul acestor grupuri se face o sortare mai strînsă, luînd în consideraţie gradul de maturitate al fibrelor, sarcina de rupere medie a fibrelor, fineţea, luciul, culoarea, conţinutul în impurităţi şi în fibre cu defecte. Sortarea inului, a cînepU şi a iutei începe de la recoltarea tulpinilor. Tulpinile de in, destinate prelucrării în topitorii pentru obţinerea de fibre, sînt clasificate în cinci calităţi, numite calitate superioară şi calităţile I * * - IV, criteriile principale de sortare fiind: culoarea, lungimea, grosimea tulpinii şi starea de vătămare. Sortarea materialului tipografic 160 Sortat, maşină de ~ Sortarea Ifnii se face în centrele de spălare şi în filaturi. Lîna nespălată e diferenţiată în staţiunile de colectare, după rasa oilor, în lînă merinos, spancă, ţigaie, stogoşă şi ţurcană, şi — în cadrul acestora — pe calităţi, după fineţea şl defectele prezentate de fibre în cojocul tuns de pe animale. în centrele de spălare şi în filaturi se face o sortare în următoarele grupuri: lînuri fine, semifine, semi-groase şi groase, efectuîndu-se examinarea fiecărui cojoc; apoi, în cadrul grupurilor, se face separarea în cîteva sorturi industriale. La sortarea mâtâsii se face în primul rînd o calibrare, adică separarea după mărime a gogoşilor, apoi sortarea propriu-zisă după soi, culoare şi după susceptibilitatea lor de a fi trase în fir continuu, cu lungime cît mai mare. După lungimea firului grege care se poate trage, gogoşile se sortează în gogoşi realisime (500**-1000m), reale (500---800 m), semireale (400---750 m), scarto (300---400 m) şi duble. Sortarea firelor din fibre artificiale se face după aspectul straturilor exterioare ale bobinelor. 1. ~a materialului tipografic. Poligr.: Separarea (alegerea) materialului tipografic amestecat (vărsat), în litere (pe corpuri, şi caractere) şi material de albitură. Pentru sortare, materialul (după ce a fost împrăştiat pe un suport) se curăţă în prealabil de praf cu ajutorul unui aspirator şi, dacă e necesar, se spală şi cu apă. Sortarea propriu-zisă începe prin separarea albiturii mari (regleţii), după care urmează separarea cuadraţilor şi a interliniilor mici; ce a rămas se separă în două grupuri: material tipăritor (v. Semne 1 ) şi material neti-păritor (spaţii, interlinii, etc.). Fiecare grup se sortează apoi pe corpuri, pentru a fi înşirate în,culegar sau pentru a fi distribuite direct în casele respective. Materialul deformat, tocit, îndoit, se trece la topire. 2. ~a seminţelor. Agr.: Separarea seminţelor după diferite caracteristici: mărime, greutate, formă, greutate specifică, conformaţia suprafeţei (la mazăre). Operaţia se face cu triorul (v.)f cu vînturătoarea (v.), cu sortatorul (v.), etc, Sortarea după mărime (calibra rea) are o importanţă deosebită pentru pregătirea raţională a seminţei, deoarece folosirea unor seminţe la fel de mari asigură un semănat uniform cu semănătoarea; aceasta, în special, la semănatul porumbului. Un alt avantaj al calibrării e faptul că permite să se întrebuinţeze la semănat numai seminţe mari, cari dau plante mai viguroase, mai rezistente la boli şi la dăunători şi mai productive decît plantele provenite din seminţe cu dimensiuni mai mici. Afară de seminţe se sortează şi alte produse'vegetale, şi anume: tuberculele de cartof, fructele, frunzele de tutun, etc. Cartofii se sortează manual sau cu maşini speciale. Sortarea fructelor după mărime se face cu inele sau cu rigle de sortat ori cu sortatoare mecanice. Frunzele de tutun se sortează numai manual, după mărime şi după gradul de maturitate. 3. />/, masa de Ut., Agr. V. Maşină de sortat seminţe după greutatea specifică, cu deflectoare, sub Sortat, maşină de~. 4. Sortare. 2. Tehn., Mat. cs.; Operaţia de separare a bucăţilor de materiale cari nu pot fi prelucrate în maşină sau a particulelor prea mici pentru faza respectivă de prelucrare, ori pentru separarea materialului fin de cel grosier, pentru ca cel grosier să fie supus din nou prelucrării, sau pentru eliminarea impurităţilor dăunătoare, atît pentru material, cît şi pentru maşinile de prelucrare. Sortarea materialelor se face prin următoarele procedee: Sortare mecanică, care se efectuează cu ajutorul unor maşini echipate cu site sau cu ciururi cari au găuri sau ochiuri de anumite dimensiuni. Se foloseşte la sortarea bucăţilor mari de material (200---500 mm), a bucăţilor mijlocii (50**-100 mm) şi a particulelor mici (1 •••10 mm). Operaţia fiind executată cu maşinile cari, în general, se numesc ciururi, se mai numeşte şi ciuruire. în principiu, sortarea mecanică se face pînă Ia dimensiuni de 0,06 mm, însă, în general, nu se practică decît pînă la 1 mm. Sortarea mecanică poate fi de la fin la mare, cînd se elimină întîi partea fină, sitele fiind aşezate în ordinea crescîndă a numerelor, şi de la mare la fin, cînd sitele sînt aşezate în ordinea descrescîndă a numerelor. Sortarea de la fin la mare e avantajoasă prin faptul că se foloseşte un ciurde construcţie simplă, care poate fi reparat şi întreţinut uşor, însă prezintă dezavantajul că sitele fine se uzează repede, materialul se fărîmiţează şi precizia sortării nu e suficientă. Sortarea de la mare la fin prezintă avantajul că sitele au o durabilitate mai mare, pentru că sitele fine sînt aşezate sub cele mari, materialul se fărîmiţează mai puţin, însă ciururile sînt de construcţii mai greoaie. Sortarea hidraulică se face pe cale umedă, cu ajutorul unui curent de apă, în aparate numite clasificatoare, şi e folosită în special pentru granule sub 2 mm. Se bazează pe proprietatea particulelor de material de a rămîne în stare de suspensie sau de a sedimenta cu viteze diferite, în funcţiune de greutatea şi de cantitatea lor. Particulele se aşază în mai multe straturi; cele mai grele jos, iar cele mai fine şi mai uşoare, sus. Pe baza acestui principiu s-au construit o serie de clasificatoare de diferite tipuri comerciale. Sortarea cu curent de aer se execută cu ajutorul unui curent de aer, în aparate numite separatoare cu aer, şi se utilizează pentru sortarea particulelor mai mici decît 1,5 mm. Se bazează pe diferenţa de viteză a particulelor cari sînt antrenate de curentul de aer. Sortarea electromagnetică se bazează pe acţiunea unui cîmp electric sau magnetic asupra particulelor. Sortarea magnetica se foloseşte pentru separarea particulelor sau a incluziunilor diamagnetice dintr-un complex paramagnetic. Aparatele pentru sortarea electromagnetică sînt diferite, după cantitatea de material diamag-netic şi după forma sub care se găseşte (bucăţi, pulbere), cum şi după mediul din care trebuie făcută sortarea (în pulbere sau în suspensie). Sortarea electrostatica se bazează pe fenomenul ionizării gazului în care se găsesc particulele şi acestea sînt atrase spre electrodul de semn contrar, unde se depun prin cedarea cantităţii de electricitate, acestui electrod. Se utilizează, în general, la filtrele electrice. 5. Sortare. 3. Prep. min.: Sin. Alegere manuală (v.), Concentrare (v.). 6. Sortat, maşina de Ut., Agr.: Maşină destinată curăţirii (de corpuri străine) şi separării seminţelor, fructelor, tuberculelor, etc., în fracţiuni după dimensiuni (lăţime, grosime, lungime), după formă, greutate specifică, culoare, netezimea suprafeţei, etc. Sin. Sortator. După construcţia şi destinaţia acestora, se deosebesc maşini de sortat universale, folosite la sortarea seminţelor de diferite culturi (cereale, leguminoase, plante tehnice, etc.) şi maşini de sortat speciale, folosite la sortarea anumitor culturi. în maşinile universale, curăţirea şi separarea seminţelor se fac folosind ventilatoare, site plane (cu orificii de diferite forme şi dimensiuni), cu mişcări oscilatorii, sau site cilindrice, cu mişcări de rotaţie, — şi cu ajutorul trioarelor. Maşinile universale pot fi maşini simple de sortat, cari curăţă şi separă seminţele după unu sau după două criterii, cum sînt vînturători Ie (v.) şi trioarele (v.); maşini complexe de sortat, cari curăţă şi separă seminţele după mai multe criterii, aducîndu-le la condiţiile impuse de standardele pentru însămînţare şi consum, cum sînt selectoarele (v.). Maşinile de sortat speciale separă seminţele (cari, în majoritatea cazurilor, au fost curăţite şi sortate la maşinile universale), după greutatea specifică, formă, culoare, netezimea suprafeţei, etc. Maşinile de sortat seminţe d u p â g r e u ta te a specifica a acestora pot fi pneumatice sau cu deflectoare. Sortat, maşina de — 161 Sortat, maşină de ^ Maşina de sortat după greutatea specifică, pneumatică (v. fig. /), e constituită dintr-o masă vibratoare, o cameră de aer, unu sau mai multe ventilatoare, motorul şi mecanismele de transmisiune. Masa vibratoare e organul principal al maşinii I. Maşină de sortat după greutatea specifică, pneumatică, o) vedere laterală; b) vedere frontală; 1) coş de alimentare; 2) masă vibratoare; 3) bielă de acţionare a mesei; 4) ventilator; 5) electromotor; 6) conductă de aspiraţia aerului; 7) manetă de reglare a. debitului de aer; 8) transmisiune; 9) colector de seminţe; 10) cadru. Alimentare şi e formată dintr-o sită plană, prinsă pe o ramă de formâ trapezoidală, înclinată faţă de orizontală, în direcţia longitudinală, cu un unghi pînă la 13°, iar în direcţia transversală, cu un unghi pînă la 10°. Pe suprafaţa sitei sînt practicate nervuri transversale cu înălţimea de 2***20 mm, pentru dirijarea seminţelor. Datorită mişcărilor vibratorii ale sitei şi acţiunii curentului de aer care pătrunde prin orificiile sitei şi ridică seminţele uşoare de pe suprafaţa acesteia, seminţele se separă (după greutatea specifică) în mai multe fracţiuni, cari sînt apoi colectate la gurile de evacuare ale maşinii. Maşina de sortat după greutatea specifică, cu deflectoare, e constituită dintr-o masă vibratoare cu plăci deflectoare, cu motor şi mecanisme de antrenare. Pe masa vibratoare se găsesc o serie de canale longitudinale cu pereţi verticali (deflectoare) aşezaţi în zig-zag (v.fig. II). Masa e înclinată în direcţie longitudinală, iar mişcările oscilatoare se produc în direcţie transversală. Sub acţiunea acestor mişcări, datorită elasticităţii, formei şi greutăţii specifice, seminţele se mişcă după traiectorii şi cu viteze diferite. Cele mai uşoare se deplasează în sus, iar cele mai grele, cu greutate specifică mai mare, se deplasează în jos. în lăţimea maşinii sînt 5*-*10 canale, iar în lungimea maşinii, 1***3 canale; în total, o maşină poate avea 5---30 de canale. Sin. Masă de sortare. Maşina de calibrat e o maşină specială de sortat seminţe (în special porumb hibrid, destinat însămînţării) după formaşi dimensiunile acestora. Ea e compusă dintr-un cadru II. Schema mesei de sortare a maşinii de sortat după greutatea specifică, cu deflectoare. 1) seminţe elastice; 2) seminţe neelastice; 3) sensul de mişcare al mesei. 11 Sortat, maşină de — agregate 162 Sortator fix, două batiuri în cari sînt montate sitele, motorul şi mecanismele de antrenare. în fiecare batiu sînt montate cîte patru site, două cu orificii rotunde şi două cu orificii alungite. Pentru a putea dirija şi separa mai bine seminţele, sitele sînt gofrate. Seminţele cad din coşul de alimentare pe prima sită cu orificii rotunde (care le separă după lăţime), de pe care seminţele cu lăţimea mai mare decît diametrul orificiilor trec în continuare pe sita cu orificii alungite (care separă după grosime). Seminţele cari au trecut prin prima sită continuă acelaşi proces pe sitele următoare. în total se obţin opt fracţiuni, dintre cari prima şi ultima sînt dirijate la consum, iar restul de şase sînt sortate în continuare după lungime (în trioare) şi după greutatea specifică. Maşinile de sortat d u p â culoare sînt maşini destinate sortării seminţelor de legume, de cereale, etc., după culoarea acestora (de ex.: fasolea, o-văzul, etc.). Organele principale ale acestor maşini sînt una sau mai multe celule foto-electrice, cari sînt reglate astfel, încît la trecerea u-nei seminţe negre (sau de culoare mai închisă) fac ca prin vîrfurile a doi electrozi, în dreptul cărora se găseşte sămînţa în acel moment, să se descarce o sarcină electrică pozitivă şi să electrizeze sămînţa. Căzînd mai departe pe lîngă o placă, încărcată de asemenea pozitiv, acestea sînt respinse şi dirijate pe un canal separat faţă de cele albe, cari cad sub acţiunea greutăţii proprii şî sînt colectate la gurile de evacuare ale maşinii (v. fig. III). Maşinile de sortat electromagnetice sînt maşini destinate separării seminţelor după netezimea suprafeţei, în special a seminţelor de lucernă, de trifoi, de in, de seminţele de cuscută cari au pe suprafaţa lor perişori fini (spre deosebire de seminţele culturilor indicate, cari sînt netede). înainte de a fi introduse în maşină, seminţele sînt amestecate cu pilitură de fier, care aderă la suprafaţa seminţelor de cuscută. Trecînd întreaga masă de seminţe pe suprafaţa unui electromagnet (care poate fi fix sau rotativ), seminţele de cuscută sînt reţinute (atrase de electromagnet), iar cele ale culturii de bază alunecă peste acesta şi sînt colectate separat. După netezimea suprafeţei, seminţele mai pot fi selectate şi cu ajutorul maşinilor de sortat cu pînze înclinate. Seminţele cad pe suprafaţa unei pînze fără fine, care se mişcă pe două valţuri cu o anumită viteză. Seminţele lucioase alunecă în jos, iar cele cu suprafaţa rugoasă (cu perişori, asperităţi, etc.) sînt antrenate de pînză în sus. 1. Sortat, maşina de ~ agregate. Cs., Ut. V. Ţrior pentru agregate. 2. Sortator, pl. sortatori. 1. Tehn.: Lucrător care sortează materiale, obiecte, etc. 3. Sortator, pl. sortatoare. 2. Ut., Agr.: Sin. Maşină de sortat (v. Sortat, maşină de —). 4. Sortator. 3. Ind. hfrt.: Utilaj pentru sortarea semifabricatelor fibroase sau a pastelor de hîrtie. Sortatoarele pot fi cu sită mobilă, cu sită fixă şi fără sită. Cele mai utilizate sînt următoarele: Sortatorul cu sită cilindrică verticală mobilă (v. fig. /), care se compune dintr-un ax vertical pe care se montează un III. Maşină de sortat după culoare. 1) coş de alimentare; 2) transportor; 3) inei optic; 4) celule fotoelectrice; 5) electrozi; 6) placă deflectoare încărcată pozitiv; 7) placă deflectoare legată la pămînt; 8) bloc electronic. I. Sortator cu sită mobilă cilindrică. 1) jgheab pentru intrarea pastei; 2) rotor; 3) cutie metalică; 4) cilindru-sită; 5) gură pentru evacuarea pastei sortate; 6) prea-plin; 7) gulerul sitei; 8) canal circular; 9) gură pentru evacuarea materialului grosolan (refuz) în treapta următoare; 10) duze pentru diluarea cu apă; 11) camere pentru apa de spălare a sitei; 12) motor electric; 13) capacul sortatorului; 14) camera inferioară a carcase i. rotor-clopot 2; spaţiul liber dintre rotor şi cutia metalică acoperitoare 3 se umple cu pasta care trebuie sortată. Cel mai cunoscut sortator de acest tip e sortatorul Rottrom-Miag, folosit în specia! la sortarea pastei mecanice. Sortatorul cu sită fixă tronconică (v. fig. II) e format dintr-o cameră de distribuţie ?, prevăzută cu fante de 45x450 mm,, şi o sită fixă tronconică 8. Materialul fibros intră cu o consistenţă de 0,5---1 %, trece din camera de distribuţie în camerele cilindrului-sită 4. Sub acţiunea forţei centrifuge produse de aripioarele 3, circa 40% din material trece prin găurile sitei 4, iar restul, care se îngroaşă, se îndreaptă spre inelul de reţinere din faţa celei de a doua camere a cilindrului-sită, care joacă rolul treptei ll de sortare. Cel mai cunoscut sortator de acest tip e sortatorul Cowan, folosit în special la sortarea celulozelor şi a semicelulozelor. Sortatorul plan vibrator (v. fig. III), sortatorul cu membrană, se bazează pe principiul trecerii fibrelor prin fantele unei plăci de bronz, sub care se creează vid prin vibrarea unei membrane de cauciuc. Consistenţa pastei la intrare e de 0,25-'*0,4%. Eficienţa sortării depinde de mărimea fantelor, de numărul de vibraţii ale mem- branei, de constanţa debitului, de uniformitatea materialului I. Sortator cu sită fixă tronconică. 1) cameră de distribuţie ; 2) perete ; 3) aripioare ; 4) sită ; 5) apă de stropire ; 6) inel de reţinere; 7) gură de evacuare a materialului grosolan (refuz); 8) sită fixă tronconică. Sortiment 163 Sortiment Ihros cum si de nivelul materialului fibros sub placa perforată. Aşchiile, nodurile, aglomerările de fibre, etc. cari nu 18 17 16 III. Sortator plan vibrator. 1) cadru de susţinere; 2) suporturi; 3) cutie de lemn; 4) jgheab pentru colectare; 5) placă metalică cu fante; 6) rr.embrană de cauciuc; 7) placă de lemn; 8) suport metalic; 9) tijă vibrantă; 10) arc de reglaj ; 11) cap de sprijin; 12) ax cu came; 13) arc de susţinere a tijei vibratoare; 14) jgheab de comunicaţie; 15) cutie colectoare ,* 16) prag despărţitor ; 17) clapetă de deversare ; 18) poziţia cutiei de lemn în cazul reparaţii; 19) braţ de sprijin. pot trece prin fantele plăcii sînt evacuate din cutia de lemn prin stropire cu apă. Sortatorul cu sită cilindrică fixă orizontală (v. fig. /V) se compune dintr-o cameră cilindrică 1, alcătuită din şase IV. Sortatorul cu sită cilindrică fixă orizontală. 1) cameră cilindrică; 2) pereţi mobili'; 3) cadru ; 4) gură de alimentare cu pastă ; 5) ax ; 6) rotor cilidric ; 7) site. pereţi mobili 2, între aceştia şi rotorul cilindric 6 găsindu-se două, trei sau patru perechi de site de bronz fosforos 7, cari formează un cilindru cav cu suprafaţa laterală perforată. Rotorul, cu ajutorul aripioarelor, proiectează cu putere pasta fibroasă pe site, materialul sortat, respectiv, care a trecut prin orificii, colectîndu-se în rezervor. Acest tip de sortator funcţionează bine dacă pasta intră cu o consistenţă normală şi constantă. Se foloseşte la sortarea celulozelor în treapta II. Sortatorul cu tobă vibratoare are ca element principal de sortare otobă cu fante pe manta (v. sub Noduri, prinzător de ^). Se foloseşte mai ales la sortarea pastei de hîrtie. Sortatorul plan tip Jonsson se compune dintr-un cadru metalic care se sprijină pe o cuvă paralelepipedică de beton şi pe care e fixată o sită cu ochiuri. Cadrul e pus în mişcare de oscilaţie de un motor electric, cu ajutorul unui arbore cu camă. La capătul opus intrării pastei (partea superioară) un şpriţ cu apă, pe toată lăţimea sitei, spală refuzul de materialul bun care trece prin ochiurile sitei datorită vibraţiilor. Se foloseşte mai ales în prima treaptă de sortare a semifabricatelor fibroase. Sortatorul cu sită cilindrică verticală, fixă, sub presiune (v. fig. V), e format dintr-o sită de metal Monel, în interiorul V. Sortator cu sită verticală fixă şi cu ax rotitor cu aripi (selectifier). 1) intrarae pastei; 2) ieşirea pastei sortate; 3) ieşirea refuzului; 4) sită fixă; 5) aripi ; 6) ax rotativ ; 7) motor. căreia e montat un ax rotitor cu aripi şj în care pasta fibroasă intră tangenţial pe la partea superioară. în mişcarea lor, aripile produc o forţă centrifugă care apasă pasta pe sita cilindrică, astfel încît pasta bună trece prin găurile acesteia, iar refuzul rămîna în interiorul sitei, fiind evacuat pe la partea inferioară, periodic sau continuu. Sortatorul, care e complet închis şi lucrează umplut cu pastă sub presiune, e folosit la sortarea în treapta II a semicelulozelor şi a celulozelor şi, în special, la epurarea pastei de hîrtie sau de carton, înlocuind prinzătorul de noduri (v. Noduri, prinzător de ~). Sin. Selectifier, Sortator rotitor cu aripi, Sortator selectiv (termen de uzină). Sortatorul turbionar, care lucrează pe principiul separării turbionare, al hidrocicloanelor (v. Epurator turbionar, sub Epurator; v. Hidrociclon), se foloseşte mai^ales pentru ultima treaptă de sortare, la orice paste fibroase. în prezent e cel mai modern şi utilizat sortator, cu eficienţă mare. Unul dintre tipurile cele mai cunoscute e „Centriclinerur Bauer. în această categorie intră şi tipul modern de sortator turbionar, cunoscut sub numirea de „Radiclon", care e un agregat compus din mai multe (pînă lacîteva sute) hidrocicloane mici, aşezate orizontal şi închise într-o carcasă cilindrică de tablă. Sin. Sortator centrifug. î. Sortiment! pl. sortimente. 1. Gen., Tehn.: Repartiţia pe sorturi a obiectelor unei mulţimi. 11* Sortiment 164 Spalier 1. Sortiment. 2. Gen,, Tehn.: Totalitatea produselor sau a materialelor dintr-o întreprindere sau dintr-un depozit, repartizate pe sorturi. 2. Sortiment de earde. Ind. text.: Ansamblu de două sau trei carde agregate, servind în filaturile de lînă şi de vigonie (v. Cardă de lînă cardată şi Cardă de vigonie, sub Cardă). 3. Sortiment de carde pentru vigonie. Ind. text.: Agregat de două sau trei carde, asemănător cu sortimentul de carde din filaturile de lînă cardată (v. Cardă de vigonie şi Cardă de lînă cardată, sub Cardă). 4. S.O.S. Nav.: S(ave) o(ur) s(ouls) = salvaţi sufletele noastre. Apel internaţional, folosit în radiotelegrafie, pe care-l face o navă care se găseşte în pericol de scufundare, urmat de poziţia navei (longitudine şi latitudine). Recepţia acestui semnal obligă navele din apropiere să se îndrepte cu toată viteza spre locul naufragiului, spre a salva pe pasageri, echipajul şi nava. 5. Sosma, pi. sosmaie. Pisc.: Gaură mare care încheie un sistem de copci mai mici, folosită de pescari pentru întinderea năvodului sub gheaţă. 6. Sounder telegrafic. Telc.: Aparat de recepţie telegrafic de tip Morse (v. Telegraf Morse), folosit în special în telegrafia pe fire, la care semnalul telegrafic, în loc de a fi înscris pe banda telegrafică, e recepţionat r de telegrafist direct ca sunet, la ureche. El e constituit dintr-un releu electromagnetic echipat | cu armatură şi cu două opritoare, cum şi cu un suport special de rezonanţă. Armatura releului lovind, la începutul şi la sfîrşitul fiecărui semnal elementar Morse (punct, respectiv linie), în cîte un opritor, produce un sunet, astfel încît telegrafistul identifică semnalul pe baza intervalului de timp dintre cele două sunete date la lovirea celor două opritoare (de sus şi de jos). Electromagnetul poate fi neutru sau polarizat. ?. S ovar sen. Farm. V. Mafarsen. b. Sovcainâ. Farm.: Sin. Percaină (v.). 9. Sowpren. Ind. chim.: Sin. Dupren (v.). 10. Soxhlet, aparat ~. Chim.: Aparat de extracţie folosit în laboratoare pentru extracţii cu ajutorul unui solvent lichid. Aparatul se compune (v. fig.) dintr-un balon de fierbere 1, un corp de extracţie 2 şi un refrigerent 3, legate între ele prin şlifuri. Materialul din care se face extracţia e, în prealabil, mărunţit, cîntărit, şi apoi e introdus în spaţiul de extracţie fie într-un cartuş (patron) special de hîrtie de filtru, fie direct în extractor, care are un fund de sticlă poroasă. Disolvantul din balonul de fierbere 1 distilă printr-un tub lateral, iar vaporii condensaţi în refrigerentul 3 picură peste materialul din cartuş. Cînd spaţiul de extracţie se umple pînă la înălţimea tubului de prea-plin, soluţia cu extract trece prin sifonare în balonul de fierbere 1 şi întregul proces se repetă pînă la extracţia completă. Se cîntăreşte din nou proba rămasă în cartuşul filtrant (după uscare), iar pierderea în greutate reprezintă substanţa extrasă. Metoda prezintă avantajul funcţionării continue şi cu cantităţi mici de solvent se pot extrage cantităţi oricît de mari de substanţă. Aparatul Soxhlet se foloseşte pentru dozarea conţinutului de ulei din materii prime oleaginoase, turte, şroturi, etc. 11. Soxhlet-Henkel, metoda Ind. alim.: Metodă folosită pentru determinarea acidităţii laptelui şi care se bazează pe formarea lactatului de sodiu prin reacţia dintre acidul 1 actic . 1 Aparat de extracţie Soxhlet. 1) balon de fierbere ; 2) extractor; 3) refrigerent. şi hidroxid de sodili. Pentru determinarea acidităţii se iau cu o pipetă 25 ml lapte, se adaugă 1 ml fenolftaleină soluţie alcoolică 2%, se titrează cu hidroxid de sodiu 0,25 n pînă la apariţia unei coloraţii roz-albe persistente. Numărul de mililitri de hidroxid de sodiu întrebuinţat, înmulţit cu 4, dă numărul de grade Soxhlet-Henkel. 12. Soylon. Ind. text.: Fibră textilă (v.) care se obţine în diferite grade de fineţe (Nm 1800---3000) şi în lungimi comparabile cu Iîna (55---150 mm), printr-un procedeu chimic bazat pe substanţe proteinice din soia, ca materie primă principală. Are proprietăţi similare lînii, cu diferenţa că, în stare umeda, nu rezistă la acţiunea forţelor mecanice. De aceea e folosită în amestec cu Iîna (v.), cu celofibra (v.) sau cu fibre din polimeri sintetici. Faţă de fibrele de cazeină şi de zeină, cari se obţin din alte tipuri de substanţe proteinice, fibra Soylon prezintă avantajul că rezistă bine în procesul de carbonizare (v. Carbonizarea lînii). 13. Spacîstor. Telc.: Element de circuit semiconductor monocristalin tip p-n, folosit pentru amplificare şi pentru comutare la frecvenţe înalte. Cuprinde (v. fig.) o bază (B) şi un colector (C), ca electrozi pentru circuitul de ieşire, cum şi un injector (/) şi un modulator (M), ca electrozi^ pentru circuitul de intrare. în circuit el se montează astfel, încît injec-torul şi modulatorul să se găsească la un potenţial pozitiv faţă de bază, modulatorul să se găsească la un potenţial pozitiv faţă de injector, iar colectorul să fie ia un potenţial ridicat şi pozitiv faţă de bază şi faţă de ceilalţi electrozi. Injectarea electronilor de către injector, în zona de sarcină spaţială, din jurul joncţiunii pn, e modulată de tensiunea de intrare. Spacistoru! prezintă capacităţi de intrare, cum şi între intrare şi ieşire, mici. Realizat din carbură de siliciu, spacistoru I poate fi folosit pînă la 500°C. 14. Spalier, pl. spaliere. 1. Agr.: Schelet de susţinere a anumitor plante agăţătoare, ca viţa de vie, format din stîlpi 5 I M p J n C Spacîstor. B) bază; /) injector; M) modulator; C) colector; p) semiconductor cu sarcini pozitive; n) semiconductor cu sarcini negative; j) joncţiune lărgită pn. (a tip I cu trei sîrme; b) tip II cu patru sîrme; 1) piatră de ancorare ; 2) ocheţ ; 3) cablu de legătură; 4) stîlp fruntaş; 5) stîlpi mijlocaşi; 6) sîrmă pentru susţinerea viţei. (bulamaci) între cari sînt întinse trei sau patru rînduri de sîrme zincate, aşezate orizontal şi paralel, în plan vertical sau înclinat (v. fig.)* Se deosebesc stîlpi fruntaşi, fixaţi oblic în pămînt, la capătul spalierului, şi stîlpi mijhcaşi, fixaţi Spalier 165 Sparcetă vertical în interiorul acestuia. Stabilitatea instalaţiei se menţine printr-un sistem de ancorare. Lungimea unui spalier pentru viţa de vie e, în general, de 100 m, distanţa dintre stîlpi fiind de 8"*12 m. Stîlpii se fac din lemn de stejar ori de salcîm, din profil T, din ţevi de oţel sau din beton armat. Sîrmele se menţin tensionate cu ajutorul unui întinzător. La spalierele cari depăşesc lungimea de 100 m se fixează, la mijlocul lor, doi stîlpi cu lungimea de 2,5 m deasupra solului, legaţi între ei cu cablu şi aşezaţi la distanţa de cel puţin 1,5 m unul de altul. Susţinerea butucilor pe spaliere prezintă avantajul de a reduce cheltuielile de lucru la cea mai mare parte a lucrărilor în vie; ea asigură totodată o distribuţie mai raţională a coardelor şi a lăstarilor decît la susţinerea pe araci, ceea ce uşurează accesul aerului şi al luminii şi aplicarea tratamentelor cu insectofungicide. Un dezavantaj al spalierelor e îngreunarea supravegherii viei. î. Spalier. 2. Agr.: Şir de tufe sau de arbuşti cu ramurile tunse după un anumit sistem, formînd un fel de perete de verdeaţă, de-a lungul unei alei. 2. Spalier. 3. Gen,: Aparat de gimnastică în formă de scară, fixat pe perete. 3. Spanac. Agr., Bot.: Spinacia oleracea L. Planta anuală din familia Chenopodiaceae. Face parte din grupul legumelor numite verdeţuri. în perioada de vegetaţie formează întîi o rozetă compusă din 8---10 frunze mari, cărnoase, triunghiulare sau rotunjite, de culoare verde închisă, iar într-o fază de dezvoltare mai înaintată emite tulpini florale, cu înălţimea de 50***70 cm. Rădăcina spanacului e pivotantă. E o plantă dioică. Indivizii masculi au florile dispuse în spice terminale; la plantele femele, florile sînt aşezate la baza frunzelor. Există şi plante ermafrodite, ale căror inflorescenţe cuprind flori atît mascule, cît şi femele. Fructul e o achenă care conţine o singură sămînţă. Polenizaţia se produce cu ajutorul vîntului. Soiurile de spanac mai răspîndite sînt: Viroflay, Matador, de Rostov, Gaudry, Universal, etc. Spanacul e rezistent la ger şi sensibil la secetă. Preferă solurile mijlocii, umede, bogate în substanţe nutritive şi cu reacţie neutră. Se seamănă fie spre sfîrşitul verii, pentru a fi recoltat toamna, fie la începutul primăverii. Poate fi semănat şi la începutul iernii, pentru culturi timpurii. Semănatul se face în rînduri simple, duble sau în benzi cu diferite distanţe între ele. Se dă, de obicei, o cantitate de 20-*-30 kg sămînţă la hectar. Pentru întreţinerea culturilor se execută o lucrare cu grapa şi 1---2 praşile. Spanacul se recoltează manual sau cu maşini, cînd majoritate frunzelor au atins lungimeade aproximativ 10 cm. Producţia variază între 8 şi 20 t frunze la hectar. Cultura forţată a spanacului se face în răsadniţe şi rar în sere. Plantele cultivate pentru sămînţă dau o producţie de 500-*-1000 kg şi, în condiţii optime, de 2500 kg seminţe la hectar. Frunzele de spanac sînt folosite în alimentaţia omului; ele au o valoare alimentară mare, datorită conţinutului lor mare în proteine, în săruri minerale (fier) şi în vitamine (B, C, K). Bolile cari atacă mai des spanacul sînt: mana (Peronospora spinaciae (Grev. Laub), care se previne prin asolamente raţionale; mozaicul spanacului, o viroză, care se combate prin distrugerea insectelor vector (afide) şi a plantelor bolnave. Dintre dăunători, cel mai periculos e păduchele negru al sfeclei .{Doralis fabae F.), combătut prin stropiri cu soluţii de nicotină 0,1 %). 4. Sponca. Zoot.; Varietate de oi din ţara noastră, provenită din încrucişarea rasei ţigaie cu rasa merinos. E răspîn-dită, în special, în Dobrogea. Greutatea vie medie e de 65 kg Ja berbeci şi de 45 kg, la oi. Producţia anuală de lînă atinge, în medie, 2,5-^3 kg. Calitatea lînii e superioară celei a lînii oilor ţigaie. într-o , perioadă de lactaţie, oile spancă dau 50---60 kg de lapte. 5. Spaniodontella. Paleont.: Gen de lame!ibranhiat ete- rodont, caracteristic pentru Miocen, cu cochilia foarte subţire şi mică, triunghiular-rotunjită, mult bombată, netedă sau cu striuri concentrice. Umbonele, proeminent, era uşor curbat către porţiunea anterioară. Pe valva dreaptă există un dinte cardinal, mai mult sau mai puţin alungit şi, deasupra spaniodontelia inter-lui, un dinte triunghiular format din două media, ramuri, în spatele ramurii posterioare găsindu-se foseta ligamentară. Pe valva stîngă e un dinte puternic, format din două ramuri: una anterioară, subţire, şi alta posterioară, groasă, în spatele căreia se găseşte foseta ligamentară. Exemplarele fosile reprezintă, în general, mulaje interne piritizate, întîlnindu-se numai rareori valve întregi, bine conservate. Specia Spaniodontella intermedia (Andrusov) e cunoscută din Miocenu! din valea Prahovei. 6. Sparanghel. Agr., Bot.: Asparagus officinalis L. Plantă ierboasă perenă din familia Liliaceae. Are rizomi groşi, din cari se dezvoltă rădăcini numeroase, cărnoase, de formă cilindrică, la baza fiecăreia găsindu-se muguri din cari cresc lăstari, în primele faze de creştere, cît timp se găsesc în sol, lăstarii sînt suculenţi, de culoare gălbuie, iar cînd ies la suprafaţa solului formează tulpini erecte, verzi, cu numeroase ramificaţii. Florile sînt mici, albe-verzui, unisexuate. Fructele au forma de boabe şi culoare roşie. Sparanghelul rezistă la frig, însă are cerinţe mari de umiditate. Creşte bine în special pe terenuri cu expoziţie sudică, adăpostite, şi pe sol uşor, adînc, de preferinţă pe nisip lutos, cu conţinut mare de substanţe nutritive şi cu reacţie neutră sau slab alcalină. Se cultivă în afara asolamenteior legumicole şi se înmulţeşte prin răsad sau prin rizomi, pe muşuroaie formate din pămînt şi din gunoi de grajd. Peste muşuroaie se aşterne apoi un strat de pămînt, iar în al doilea an, şanţul se umple cu pămînt pînă la suprafaţa solului. Terenul pe care se înfiinţează cultura se îngraşă cu 30-”60 t gunoi de grajd şi cu îngrăşăminte minerale. Lucrările de întreţinere consistă din prăşitşi din plivit. în anul a! treilea se execută bilonareaculturii şi se face prima recoltare. Lăstarii se recoltează, cu mîna sau cu un cuţit special, cînd vîrful lor depăşeşte cu 1***2 cm solul din bilon, în perioada 15 aprilie—31 mai. Tulpinile, florifere, se cosesc toamna. O cultură poate dura 10---15 ani, dînd o producţie anuală de 2500-*-5000 kg de lăstari la hectar. Bolile cari atacă mai frecvent sparanghelul sînt: rugina provocată de ciuperca Puccinia asparagi D.C., care se combate prin stropiri cu soluţie bordeleză 1 %, şi putregaiul rizomilor, răspîndit de ciuperca Rhizoctonia violacea L. var. Asparagi, care se previne prin dezinfectarea solului, la plantare. Dintre dăunători sînt mai periculoşi: puricii şi musca sparanghelului, combătuţi prin prăfuiri şi stropiri cu DDT. Sparanghelul e o legumă gustoasă, cu valoare alimentară mare, foarte potrivită şi pentru fabricarea conservelor. Pentru desfacere, lăstarii recoltaţi se sortează, se leagă în pachete de 0,5***1 kg şi se ambalează în lăzi sau în coşuri. Sin. Umbra-cucului. 7. Sparcetă. Agr., Bot.: Onobrychis viciaefolia Scop. Plantă ierboasă perenă din familia Leguminosae. Rădăcina sparcetei e pivotantă şi pătrunde în sol pînă la adîncimea de 3-**6 m; tulpina, cu ramuri ascendente sau aplecate, acoperite cu peri mici, formează o tufă şi atinge înălţimea de 0,6***1,0 m ; frunzele, imparipenate, au 19***25 foliole de formă ovală sau lanceolată; florile, de culoare roşie deschisă, sînt dispuse în raceme; fructele sînt păstăi reticulate cu o singură sămînţă. Afară de specia Qnobrychis viciaefolia Scop., care e cea mai răspîndită în Spardeck 166 Spargerea gheţii cultură, mai există alte două specii cultivate: Onobrychis transcaucasica Grossh. şi Onobrychis arenaria D.C., şi numeroase specii spontane. Nu are cerinţe mari de climă şi de sol. E rezistentă ia secetă şi, în faze mai înaintate de vegetaţie, e rezistentă Ia ger. Poate trăi 8---10 ani. Creşte bine pe terenuri calcaroase, defavorabile pentru lucernă şi pentru trifoi. în general, nu are nevoie de îngrăşăminte. Pregătirea terenului se face printr-o arătură adîncă de toamnă, urmată, primăvara, de lucrări superficiale cu cultivatorul şi cu grapa. De obicei se seamănă primăvara, semănatul de vară fiind indicat numai pentru regiunile cu toamne lungi. Sparceta se seamănă, de preferinţă, sub planta protectoare (cereale păioase), dîndu-se 70--*100 kg sămînţă la hectar, după condiţiile climatice. După semănat se tăvălugeşte terenul. întreţinerea culturii consistă din lucrări cu grapa, efectuate după fiecare coasă. în primul an de vegetaţie, sparceta nu dă decît o coasă; în anii următori se obţin cîte două coase sau o singură coasă, otava fiind folosită ca păşune. Producţia de fîn atinge 30-*-60 q/ha, iar cea de sămînţă, 400---800 kg/ha. Sparceta se poate cultiva şi în amestec cu graminee (ovăscior, golomoz, etc.) şi leguminoase de nutreţ (lucernă, ghizdei, etc.). Dăunătorii principali ai sparcetei sînt: gărgăriţa (Sitona lineatus L.), gîndacul pămîntului (Opatrum sabulosum L.), răţişoara-sfeclei (Tanymecus palliatus F.), cari se combat cu DDT şi HCH, şi păduchii de frunze, cari se combat cu insecticide pe bază de nicotină. Dintre bolile cari atacă frecvent sparceta sînt: ofilirea, rugina şi făinarea, provocate de ciupercile: Fusarium, Uromyces onobrychidis (Desm.) şi Erysiphae polygoni, cari se combat prin fungicide şi prin cultivarea soiurilor rezistente. Sin. Sparceta comună. 1. Spardeck. Nav.: Puntea unei suprastructuri sau însăşi suprastructura unei nave. Termen impropriu în această accepţiune. V. sub Navă. 2. Spargere de plafon. Av.: Evoluţia complexă efectuată de o aeronavă în zbor fără vizibilitate, pentru a coborî de la altitudinea la care se găseşte în zona unui aerodrom, pînă la o înălţime la care se poate executa aterisarea „la vedere" pe acel aerodrom. Această evoluţie se efectuează folosind anumite repere faţă de sol, ca instalaţii de radionavigaţie, radio-faruri sau staţiuni radiogoniometrice. Radioinstalaţiile sînt amplasate pe aerodrom considerînd atît orientarea benzii de decolare şi de aterisare, cît şi unghiurile de pantă cu cari pot coborî aeronavele şi obstacolele cari eventual se găsesc pe panta de coborîre. Evoluţiile de spargere de plafon corespunzătoare unui aerodrom dat, cari depind de radioinstalaţiile existente şi de relieful solului, sînt indicate (prin text şi grafic) pe o schema de spargere de plafon, reprezentînd — în plan orizontal şi în plan vertical — traiectul de urmat în zbor, ca direcţie, înălţime, timp şi viteză de coborîre. Pilotul menţine vitezele de coborîre şi înălţimile indicate în schemă, controlînd zborul cu altime-trele şi cu variometrul (vitezometrul) de la bordul aeronavei; direcţia de zbor (drumul magnetic) e menţinută prin radio-dirijarea coborîrii, folosind rad iogon iometria de bord (radio-far la sol şi radiocompas la bordul aeronavei) sau rad iogon iometria terestră (staţiune rad iogoniometrică la sol şi post de radioemisiune şi de radiorecepţie la bord). Dacă, la sfîrşitul coborîrii dirijate, pilotul nu vede solul la o înălţime minimă sigură (determinată faţă de nivelul aerodromului), spargerea de plafon trebuie repetată sau avionul trebuie dirijat spre un aerodrom de rezervă, cînd condiţiile meteorologice nu permit coborîrea la înălţimea minimă prescrisă. 3. Spargere, înălţime de Tehn. mii. V. sub Şrapnel. 4. Spargere, punct de Tehn. mii. V. sub Şrapnel. 5. Spargerea apretului. Ind. text.: Operaţie în finisarea textilă, avînd ca obiectiv micşorarea rigidităţii apretului de Maşină de spart apretul elicoidale. cu role pe ţesătura, fără scuturarea acestuia. Spargerea apretului se realizează: prin trecerea ţesăturii întinse peste una sau peste două raclete; prin trecerea ţesăturii printr-o serie de bare de tensionare cari imprimă ţesăturii o acţiune de flexibilizare, urmată de calandrare; prin folosirea de maşini de spart apretul cu role elicoidale (v. fig.), a căror turaţie e de 600 rot/min, viteza ţesăturii fiind de 80 m/min. Prin îndoirea ţesăturii de suprafaţa elicoidală a rolelor, apretul e spart, flexibilizat, iar tuşeul ţesăturii e îmbunătăţit. 6. Spargerea emulsiei. Chim. fiz., Ind. chim.: Sin. Dezemulsio-nare (v.), Ruperea emulsiei. V. şî sub Emulsie, şi sub Emulsie rutieră. 7. Spargerea gheţii. Nav..:Operaţia efectuată în jurul unei nave sau ai unui convoi de nave prins de gheţuri, ori deschiderea unui drum prin gheţuri, pentru navele din convoi. Spargerea gheţii se execută de spărgătoaredegheaţă (v. sub Navă), utilizînd următoarele metode de lucru: Utilizarea greutăţii navei prin ridicarea cu prova deasupra gheţurilor, datorită formei înclinate a etravei sub linia de plutire şi a se lătur i i provei. Pintenarecf, care consistă în izbirea gheţii, provocînd crăpături lungi. împingerea cu prova, care îndepărtează lateral sloiurile mai mici. Folosirea unei elice în prova, care suge apa de sub gheaţă şi uşurează, astfel, folosirea greutăţi i navei; curentul respins al elicei din prova mai are şi rolul de a îndepărta resturile de gheaţă fărîmată de bordajul navei. Elicea-prova mai poate fi pusă în mers înapoi (în timp ce nava merge înainte sub efectul elicelor propulsoare din pupa), astfel încît curentul respins al elicei din prova îndepărtează zăpada, care are un efect apreciabil de amortisare a şocului produs de navă, deci de micşorare a efectului „pintenării". Folosirea elicelor din pupa în mers înainte sau înapoi pentru a îndepărta fărîmăturile de gheaţă. Folosirea explozivilor aşezaţi în găuri de mină paralele cu nava, la circa 10 m sub vînt, de ia prova pînă în dreptul comenzii. înainte de a provoca explozia se pune maşina cu toată forţa înainte, pentru a profita imediat de dislocarea gheţurilor prin explozie. Cînd spărgătorul de gheaţă nu e singur, ci conduce un convoi, acesta se formează într-o linie de şir cu spărgătorul în cap, la circa 200 m de convoi. Dacă sînt două spărgătoare, se aşază ambele în cap, la circal Mm unul de altul, iar dacă sînt trei, două se aşază în cap, iar unul, aproximativ la mijlocul convoiului. Cargoboat-ul care urmează imediat unui spărgător de gheaţă tre-bu ie să fie cea mai mare şi cea mai rezistentă navă din convoi. Pentru a sparge gheaţa în jurul unui convoi prins de gheţuri, spărgătorul vine sub vîntul acestuia şi degajează bordul de sub vînt al navelor. Se recomandă ca această manevră să se facă începînd din coada convoiului (v. fig.)» \V ji Jy i i i 0) i !D' ( V ’D\ i Spargerea gheţii. o) de la cap la coadă; b) de la coadă la cap ; v) direcţia vîntului; 1) spărgător de gheaţă ; 2) navă din convoi. Spargerea ţel in ii 167 Spargheţ deoarece dacă spărgătorul trebuie să înceapă cu capul convoiului, manevra e mai lungă şi mai dificilă. 1. Spargerea ţelinii. Agr.: Sin. Desţelenire (v.), Spargerea pajiştii, Spargerea pîrloagei. 2. Sparge-val,pl. sparge-valurî. Nav.: Parapet curb, care se montează, la navele de mare, pe punte, în prova, cu scopul de a sparge valul care a intrat pe punte, făcîndu-l apoi să se reverse în afara bordului şi să nu inunde puntea. 3. Sparge-val, dig Hidrot. V. Dig de larg, sub Dig. 4. Spargheţ, pl. spargheţuri. Pod.: Construcţie de lemn, constituită din* piloţi şi din bare de solidarizare puternice, amplasate în amonte de o pilă sau de o palee de pod, pentru a ie apăra contra loviturilor produse de corpurile plutitoare (buşteni, sloiuri de gheaţă), cum şi pentru a produce spargerea stratului de gheaţă în blocuri, la pornire. Spargheţurile sînt folosite, în special, la podurile de lemn. în jurul spargheţuriior mai late trebuie executat un anro-cament din blocuri de piatră, pentru a preveni afuierea piloţilor. Cînd în amonte de pod se pot forma zăpoare, se execută mai multe rînduri de spargheţuri, aşezate la 30---40 m unul de altul, în amonte de pod. Numărul spargheţuriior de siguranţă e egal cu o jumătate sau cu o treime din numărul picioarelor podului. Se recomandă ca spargheţurile să fie construite independent de pilele sau de paleele pe cari le apără, pentru ca solicitările la cari sînt supuse să nu fie transmise infrastructurii podului. Din punctul de vedere al modului de construcţie, se deosebesc: spargheţuri plane, spargheţuri spaţiale şi spargheţuri-căsoaie. Spargheţurile plane pot fi executate cu un şir de piloţi (spargheţuri simple) sau cu două şiruri de piloţi (spargheţuri duble). Spargheţurile simple sînt folosite în special pentru apărarea paleelor simple, şi sînt constituite dintr-un şir de piloţi, cu înălţime variabilă, aşezaţi în planul vertical al paleei şi legaţi la capătul superior printr-o babă executată din lemn rotund, solidarizaţi cu cleşte (moaze) şi proptiţi cu contrafişe sau cu proptele (v. fig. / a). Adeseori, în partea din Spargheţurile duble sînt constituite din două şiruri de piloţi, cu înălţime variabilă, aşezaţi în două piane paralele, distanţate 5 ■/J ^rJJSG cu 0,30‘*’0,50 m (v. fig. I b). Capetele superioare ale fiecărui şir de piloţi sînt legate cu cîte o babă înclinată, iar peste cele două babe îmbinate cu piloţii se aşază o a treia babă, pe care se fixează o şina veche (v. fig. II). Spargheţurile spaţiale sînt constituite dintr-un schelet de rezistenţă, format din bare aşezate în plane diferite şi legate rigid la noduri în- II. Modul de alcătuire a unui spargheţ plan, dublu; tre ele. Aceste spar- o) vedere laterală; b) secţiune transversală A-A; c) secţiune orizontală; NSG) nivelul superior a! scurgerii gheţurilor; NIG) nivelul inferior a( scurgerii gheţurilor; 1) piloţi; 2) cleşte; 3) proptele; 4) coamă; 5) şină. gheţuri sînt folosite cînd presiunea gheţii şi forţa izbiturilor produse de sloiuri sînt prea mari, astfel încît e necesar /. Tipuri de spargheţuri. o) spargheţ plan, simplu ; b) spargheţ plan, dublu ; c) spargheţ spaţial, în formă de piramidă; d) spargheţ spaţial, în formă de prismatoid. faţă a spargheţului se aşază doi piloţi. Babele se îmbină, cu piloţii şi cu proptelele, cu cepuri şi cu benzi de oţel (zbanţuri). ca spargheţurile sa aibă o masă cît mai mare. Spargheţurile spaţiale pot "avea forma de tetra-edru, de piramidă (v. fig. / c) sau de prismatoid (v. fig. / d). Scheletul de rezistenţă al acestor spargheţuri e constituit din piloţj verticali, legaţi la capătul superior prin grinzi orizontale sau înclinate.^ La spargheţurile piramidale sau în formă de prismatoid, piloţii sînt solidarizaţi prin cleşte orizontale, iar grinzile se aşază înclinat. Pe grinda aşezată în capul piloţilor centrali se fixează o coamă puternică (cu diametrul de cel puţin 25 cm), peste care se fixează o şină veche sau o corn ieră, iar ? între piloţi se aşază proptele, astfel încît să se realizeze o grindă cu zăbrele (v. fig. ///). Partea inferioară a coamei spargheţului trebuie să fie situată la 40---50 cm sub etaj, iar partea superioară trebuie să depăşească cu 1,00 m nivelul apelor extraordinare. Interiorul spargheţului se umple cu blocuri de piatrji, pentru a mări greutatea acestuia. Ciocul din amonte al spargheţului se realizează prin baterea unorpiloţi suplemen-tari şi prin aşezarea unor cleşte duble, înclinate faţă de axa spargheţului. Se recomandă să se aşeze pe căptuşeala feţelor înclinate ale spargheţului legături transversale, constituite din benzi de oţel, III. Modul de b alcătuire a unui spargheţ spaţial piramidal. a) secţiune longitudinală; b) vedere de sus; c) vedere de sus, fără căptuşeala laterală; 1) piloţi; 2) proptele; 3) cleşte; 4) coamă; 5) căptuşeală; 6) şină. Sparnacian 168 Spatulă Spargheţurile-căsoaie sînt folosite în cazuri speciale (terenuri cari nu permit baterea piloţilor, condiţii speciale de executare a lucrărilor, etc,), şi pot fi, fie independente, fie incorporate la palee (v. fig. /V). a) elevaţie; b) vedere de sus, fără căptuşeală; c) secţiune A-A; 1) palee-căsoaie;2) spargheţ-căsoaie ; 3) umplutură de piatră. Pentru formarea feţelor înclinate ale spargheţului, în interiorul căsoaiei sînt aşezaţi montanţi, legaţi prin contrafişe. Montanţii susţin coama longitudinală, înclinată, a spargheţului, în care se sprijină rigle înclinate transversal, legate la celălalt capăt de pereţii laterali ai căsoaiei. Coama spargheţului e întărită printr-o şină coborîtă pînă sub nivelul etiajului. Căptuşeala e fixată cu benzi de oţel de 60x8 mm, iar interiorul căsoaiei se umple cu piatră. î. Sparnacian.Stratigr.: Etajul superior al Paleocenului din Nord-Vestul Europei, cuprins între Thaneţian şi Ypresian, caracterizat printr-un facies lagunar-salmastru, intercalaţii de lignit şi un facies continental, constituit din argile plastice cu intercalaţii de nisipuri şi pietrişuri conţinînd resturi de mamifere. Fauna acestui etaj cuprinde, dintre moluşte, speciile: Polymesoda cuneiformis, Cerithium variabile şi Melania inqui-nata, iar dintre mamifere, amblipode (Coriphodon) şi reprezentanţi primitivi ai perisodactilelor (Hyracotherium). Spar-nacianul, împreună cu Thaneţianul, constituie supraetajul Landenian. 2. Spasmolitic. Farm.: Calitatea unor medicamente de a reduce tonusul şi spasmul muşchilor netezi, producînd relaxarea organelor respective şi atenuarea durerilor cari însoţesc aceste stări spastice. După modul în care medicamentul acţionează asupra muşchilor respectivi, se deosebesc două grupuri de medicamente antispasmotice. — Primul grup cuprinde medicamentele spas-molitice cari antagonizează efectele muscarinice ale acetij-coiinei, în principal contracţiunea muşchilor netezi. Tipul substanţelor din acest grup (spasmoliticele neurotrope) e reprezentat prin atropină (v.), respectiv prin substanţele antihistaminice. — Al doilea grup cuprinde medicamentele spasmolitice musculotrope, cari produc spasmoliza prin acţiune directă asupra muşchilor. Prototipul substanţelor din acest grup e papaverina (v.), care are o acţiune slabă asupra spasmului provocat de acetilcolină sau de histamină. Medicamentele spasmolitice nu influenţează spasmul muşchilor scheletului. Sin. Parasimpaticolitice, Antispasmodice. 3. Spat de fier. Mineral.: Sin. Siderit (v.). 4. Spat de Islanda. Mineral.: CaC03. Varietate de calcit (v.) cristalizat, cu proprietăţi fizice caracteristice: incolor, transparent şi cu o foarte puternică birefringenţă. Se întrebuinţează la fabricarea nicolilor (v. sub Prismă polarizoare). 5. Spat de mangan. Mineral.: Sin. Rodocrozit (v.). 6. Spatangus. Paleont.; Gen de echinid exociclic atelostom, cu testul cordiform turtit, care în regiunea anterioară prezenta un şanţ prelungit pînă în apropierea aparatului apical. Lipseşte zona ambulacrară anterioară impară, celelalte patru zone ambulacrare fiind peta-loide închise neadîncite. Zonele interambulacrare anterioare prezintă pe suprafaţa lor tubercule mari, dispuse cîte unul pe fiecare placă. Specia Spatangus austriacus Laub. e cunoscută în ţara noastră din Tortonianul basinelor de la vest de Munţii Apuseni. 7. Spatâ, pl. spete. 1. Ind. text.: Parte a războiului de ţesut consistînd dintr-o serie de lamele de oţel sau de lemn, paralele, unite la ambele capete şi constituind un fel de pieptene, printre dinţii căruia trec firele de urzeală. Spata e montată în vatală şi serveşte la menţinerea firelor de urzeală paralele la distanţe anumite (corespunzător legăturii ţesăturii), Ia obţinerea unei lăţimi anumite aţesăturii pe războiul de ţesut şi la introducerea prin batere a firului de bătătură în gura ţesăturii. V. şi Război de ţesut. 8. Spatâ. 2. Ind. alim.: Sortiment de carne format din musculatura care îmbracă osul spetei şi osul humeral, conţinînd circa 82% carne şi 18% oase. La carnea de bovine, acest sortiment e clasificat la calitatea I, iar la carnea de porc, la calitatea II. Spata de porc sărată, legată cu sfoară, fiartă în apă cu usturoi (la început la 90---1000, timp de 30 minute, şi apoi, la 80°, timp de 90 de minute) şi afumată la cald, se livrează în comerţ sub numele de spatâ rulatâ. 9. Spate. Nav.: Placă de lemn care închide spre pupa camera bărcii (spaţiul de la pupa ultimului banc din pupa bărcii, unde stau persoanele transportate). 10. ~ tare. Nav.: Grindă prismatică de lemn, cu şanţuri verticale la fiecare extremitate, legată „travers" (v.) pe o barcă şi asigurată prin legături Ia bancuri, peste care se fixează centura de care se prinde o ancoră dată cu barca. 11. Spatie, clivaj ~. Mineral.: Clivaj (v.) de mineral, foarte bun, care apare de-a lungul mai multor direcţii formînd, în cazul unor cristale bine dezvoltate, feţe cu luciu sticlos accentuat. 12. Spatulâ, pl. spatule. Gen.: Ustensilă de lemn, de metal, de os, etc., de forma unei lopeţi plate foarte mici, folosită în diferite scopuri, de exemplu: în chirurgie, pentru a aplica unele medicamente pe plăgi; în poligrafie, avînd forma unui Spatangus austriacus. Spaţ 169 Spaţii de circulaţie Spatuie de diferite forme pentru reliefare şi modelare pe piele. cuţit !at şi flexibil, pentru a repartiza cerneala pe rulouri sau pentru reliefarea şi modelarea figurilor pe piele în pieloplastie (v.) ; în Agronomie, constituind o parte a briceagului de altoit; în Chimia de laborator şi în Farmacie, pentru a manipula unele corpuri grase sau pulverulente; în sculptură, pentru modelaj ; în pictură; în tăbă-cărie; în turnătorie; în construcţii, cînd anumite forme sînt numite şi râ-zuitor sau şpaclu (v.); etc. — în Microchimie se foloseşte o spatulă de dimensiuni mici, confecţionată din argint, din platin sau dm oţel inoxidabil, numită microspatulâ, pentru manipularea substanţelor solide. 1. Spaţ, pl. spaţuri. Ind. ţar.; Spaţiul dintre iţe şi spată, pînă la sulul pe care stă cu pieptul ţesătoarea, cînd ţese la războiul de ţesut. Sin. Spas. 2. Spaţiala, problema ~ a elasticităţii. Rez. mat.: Problema generală (tridimensională) a teoriei elasticităţii, în care se determină starea de solicitare (starea de tensiune şi starea de deformaţie) spaţială în interiorul unui corp elastic, supus la acţiunea unor sarcini exterioare oarecari. Se poate obţine o soluţie în deplasări a acestei probleme, pornind de la ecuaţiile lui Lame, iar o soluţie în tensiuni, cu ajutorul ecuaţiilor lui Beltrami-Michell. V. şî sub Elasticitate. Pot fi rezolvate, astfel, probleme importante privind para-lelepipedul elastic sau diferite corpuri elastice obţinute din acesta, cînd una sau mai multe feţe sînt aruncate la infinit: spaţiul elastic, semispaţiul elastic, stratul elastic, sfertul de spaţiu elastic, optimea de spaţiu elastic, semistratul elastic, banda elastică, sfertul de strat elastic, semibanda elastică, cu ajutorul metodelor operaţionale de calcul. 3. Spaţiere. Poligr.: Operaţie de mărire a intervalelor de albitură dintre litere, dintre cuvinte sau dintre rînduri, efectuată pentru evidenţierea cuvintelor, pentru ajustarea titlu- între cuvinte, spaţii şi pătrişori (v.), iar pentru spaţierea rînduri lor, interi in i i (v.). Spaţierea se execută manual sau mecanic, cu maşina de cules. 4. Spaţii de circulaţie. Urb.: Fîşii le de teren de pe teritoriul unei localităţi, cari sînt destinate circulaţiei vehiculelor şi a oamenilor, între diferitele puncte ale localităţii respective, cum şi accesului la clădiri (de locuit, sociaj-culturale, publice, etc.) şi la construcţiile de folosinţă publică. în mod convenţional nu au fost incluse în această noţiune aleile din spaţiile plantate, publice sau particulare. Din punctul de vedere al importanţei şi al destinaţiei, spaţiile de circulaţie se clasifică în următoarele categorii principale: artere principale, de mare circulaţie sau de interes general; artere secundare, de circulaţie mică; străzi şi alei de interes local; intersecţiuni de artere; terenuri de parcare pentru vehicule. Această clasificaţie e valabilă, în special, pentru aşezări sau cartiere moderne. în aşezările mai vechi, diferenţierea categoriilor e, adeseori, foarte mica, uneori inexistentă. Arterele principale se clasifică, după funcţiunea lor principală, astfel: artere de penetratie şt de traversare, cari realizează legătura dintre localitate şi împrejurimile acesteia; artere de rocada, cari au drept scop îndepărtarea traficului de traversare, de zonele construite ale localităţii; artere de legătură între diferitele puncte ale localităţii cari atrag un mare număr de locuitori (centre orăşeneşti şi de cartier, zone industriale, staţii de cale ferată, complexe sportive, etc.), şi cari sînt numite curent magistrale sau bulevarde; artere de promenadă, cari conduc spre parcuri exterioare, spre păduri, etc.; artere subterane, de degajare a traficului de mare distanţă pe anumite direcţii prea aglomerate. Caracteristicile arterelor determină forma traseului, a profilului transversal şi a profilului longitudinal al lor. Traseul arterelor de mare circulaţie trebuie să formeze o reţea care să satisfacă necesităţile de circulaţie reclamate de activitatea zilnică a populaţiei, cu evitarea unor concentraţii de trafic cari produc strangulări şi pierdere de timp. Structura reţelelor variază după condiţiile locale existente (relieful terenului, traseul unor cursuri de apă, existenţa unor masive de plantaţii, linii de cale ferată, zone industriale etc.). Se deosebesc două tipuri principale de reţele de artere de mare circulaţie: reţele în sistem rectangular (c u a-d r a t i c) (v. fig. Aşi reţele în sistem radio- ^^□OOOOOQODOOOOODDSggfflŞ^f ff^3DaoDoomQD:2SfflQooaooor inooeaoDomoi jJDgdDDODDtim ^—âCnnGQritfiTIîih jooHăpD □□□□□!_InonaDOT 'IlIînnnU/irirînnnriJ^lnncziP^n^iODDCjăoDoaDPDCJDao oaQaaoaaaooa □ a ana oooaaait^ ^sSgSggiM^sg83ggg8gggggaiBBHBBfl8g8gBB8BHBBE3Bea8Bggg3BBeBSSaBBBBffleg □--iSgSoDESDnoQnQDDSaaoanaDanbDDaDDOQDDDQDaDDDDaoaDDDaDaDDDDDaDDgag^ 1PD snn0oOQODQnQD°DDDI J^naooQODDaDnaDaq; »e»8issr □□□□QnDnDDaoaaDQCTnnaDDnSS I. Reţea de artere în sistem rectangular (oraşul New York). rilor, completarea şi împlinirea corectă a rîndurilor, iar spaţierea între rînduri, pentru mărirea lizibilităţii sau pentru ca textul să ocupe o suprafaţă mai mare. Pentru spaţierea literelor unui cuvînt se folosesc spaţii (v. Spaţiu 5), pentru spaţierea inelar (v. fig. //). în unele cazuri se folosesc, în aceeaşi localitate, ambele tipuri. Profilul transversal al arterelor principale se alege în funcţiune de felul şi de intensitatea traficului (rapid şi Spaţii de circulaţie 170 Spaţii de circulaţie uşor, lent şi greu). Pentru fiecare sens de circulaţie trebuie să existe cel puţin cîte o bandă de circulaţie (v. sub Bandă 2), /. Reţea de artere în sistem radial-ineiar (oraşul Moscova). a cărei lărgime se stabileşte în funcţiune de viteza de circulaţie admisă pentru categoria respectivă. Intensitatea traficului se determină pentru orele de circulaţie maximă şi se exprimă în numărul de vehicule cari trec într-o oră pe o anumită porţiune dintr-o arteră. Fiecărei benzi de circulaţie îi corespunde un debit orar, teoretic, de vehicule, km/h Interval In!re vehicule (în m) Vehicule pe oră pentru o bsnâi -Scara == 500vehicu/e 8 10 21 32 38 40 **8 56 64 72 '■jff ,■ 1,ifpr' ffn Irj fnni jm ,, jmJ yn J i—-i 1—! vzon 'f1 J yn u n, L ^ ^ jr] ^ ^ , —1 1 1— - IOOU i 1 1 1 n 9* nn 5 5 5 5 5 —‘ 1 1 1 ^ 1IUU i 1 1 1 1 1 ?UQn \ !«*/ 1 1 1 i 1 1 CtJU i .1. - 2580 i 1—"1 ! 1 h ? pnn jwt,, 12 uww nwvw lffTV —1 1 ‘ 1 1 0 luUU 1 1 1 1 1 h 9COC in*. 15 m* ^ ^ .. cOj0 i 1 1 1 1 ti 7 con «Hfcoi 15 iasani !8Sfco —J 1 1 1 1 “ lb£U 97 wto' C -JB» u! —1 1 1 1 1—1 2340 i 1 1 1 rt OHQD wi 36 , . , Lffla :—LESjI LCfea —i 1 1 1 u. LUoU , t- -t t-, ' 11 SO UI. Variaţia debitului de circulaţie al unei benzi carosabile, în funcţiune de viteza de circulaţie. în funcţiune de viteza de circulaţie. Variaţia debitului de circulaţie se poate reprezenta grafic, debitul maxim corespunzînd la 2600 de vehicule pe oră, pentru viteza de circa 38 km/h, în palier (v. fig.///). Cu cît vitezae mai mare, cu atît intervalul de siguranţă dintre două vehicule consecutive trebuie să fie mai mare. Faţă de debitul teoretic al unui şir neîntrerupt, debitul practic scade din cauza încetinirilor sau a întreruperilor la intersecţiuni (în raport cu numărul sau cu frecvenţa acestor intersecţiuni). Uneori, micşorarea debitului teoretic poate ajunge pînă la 50%. Raportul dintre intensitatea maximă a traficului la orele de vîrf şi debitul practic al unei benzi determină numărul de benzi necesare. Benzile de circulaţie se grupează în căi sau în părţi carosabile (v. Carosabilă, parte ~). Pentru pietoni se amenajează trotoare, a căror lărgime se stabileşte în funcţiune de intensitatea presupusă a traficului, la orele de vîrf. La determinarea acestei intensităţi trebuie să se ţină seamă de faptul că un număr de pietoni vor folosi, probabil, un mijloc de transport în comun (existent sau proiectat). Pentru biciclete şi motociclete se amenajează piste speciale, pentru a nu împiedica circulaţia de pe căile carosabile (v. Pistă pentru ciclişti). Amenajarea profilului transversal al arterelor principale depinde şi de relieful terenului şi de considerente de estetică urbană. în cazul unui teren cu pantă transversală mare, diferitele căi de circulaţie pot fi separate prin fîşii amenajate cu taluze plantate sau cu ziduri de sprijin. De asemenea, se pot amenaja fîşii folosite pentru plantaţie, numai în scop ornamental. Profilul longitudinal al arterelor principale se adaptează, în general, la relieful terenului, cu următoarele condiţii: declivitatea să nu depăşească anumite valori, dependente de importanţa traficului (v. sub Declivitate 3); declivi-tăţile de sens contrar nu trebuie să limiteze distanţa de vizibilitate în lungul traseului (v. sub Declivitate 3; v. şi sub Racordarea declivităţi lor, sub Racordare 5). Arterele secundare din oraşele sau din cartierele moderne limitează, în general, microraioanele, colectează circulaţia din aleile interioare ale microraioanelor şi o dirijează spre centrele de cartier sau spre alte puncte de activitate. Pe unele dintre aceste artere circulă şi mijloace de transport în comun. Traseul arterelor secundare se stabileşte concomitent cu delimitarea microraioanelor respective. în cartierele industriale şi de depozite, arterele secundare deservesc traficul întreprinderilor amplasate în aceste cartiere sau colectează traficul de pe străzile locale. Profilul transversal şi cel longitudinal sînt amenajate după aceleaşi reguli ca pentru arterele principale. Străzile şi alei le carosabile de interes local din localităţile sau din cartierele mai vechi au rolul principal de a permite accesul la locuinţe sau la întreprinderi. în unele cazuri, ele au şi un oarecare caracter comercial. Ca traseu, ele constituie o reţea, fie geometrică, fie neregulată, şi cu „ochiuri" mici. Profilul transversal comportă, în majoritatea cazurilor, o parte carosabilă cu 2--*3 benzi şi două trotoare laterale de lărgimi variabile. în localităţile sau în cartierele noi, străzile de interes local sînt înlocuite, adeseori, cu alei carosabile, cari deservesc interiorul microraioanelor. La alegerea traseului trebuie să se aibă în vedere următoarele principii: să se împiedice traficul de transit prin microraion, în care scop se amenajează fie trasee cotite (în şicană), cari lungesc parcursul, fie trasee în formă de buclă (cu o singură ieşire din microraion), ori trasee înfundate (cu spaţiu de întoarcere la capăt); traseele trebuie să deservească toate clădirile din microraion, distanţa de la clădiri la aleile carosabile fiind de maximum 25 m, iar lungimea maximă a unei alei înfundate fiind de 350 m. Profilul transversal cuprinde 1***2 benzi carosabile, cu lăţimea totală de 5,50---6,00 m. în cazul unei singure benzi carosabile se amenajează supralărgiri pentru încrucişare, la intervale de cel mult 150 m. La capătul unei alei înfundate se amena- Spaţii libere 171 Sapţii libere jează o buclă de întoarcere (v.). După mărimea traficului presupus (determinat de capacitatea locativă a clădirilor deservite), aleea poate să nu aibă trotoare sau poate avea un singur trotoar pentru pietoni în categoria aleilor carosabile sînt cuprinse şi aleile de acces al pietonilor la intrările clădirilor de locuinţe. Acestea IV. Cuartal deservit de străzi perimetrale, alei carosabile şi alei pentru pietoni. 1) blocuri de locuit; 2) restaurant; 3) complex de magazine; 4) şcoală; 5) grădiniţă de copii; 6) creşă de copii; 7) garaj colectiv; 8) străzi perimetrale; 9) alei carosabile; 10) alei pentru pietoni. trebuie să permită circulaţia cărucioarelor de mînă sau cu motor, cum şi, eventual, a ambulanţelor de salvare şi a vehiculelor cu pompieri. în acest« scop, pe lîngă partea pavată, cu lăţimea de 1,60*-* 2,40 m,trebuie rezervate spaţii laterale, fără plantaţii înalte, eventual consolidate^ cu zgură sau cu nisip. Lăţimea totală a benzii a- 1 menajate astfel e de 6 m. în fig. IV şi V sînt reprezentate exemple de teri-— torii cu clădiri de locuinţe (blocuri), , . deservite de Străzi V' CornPlex de locumte deservit de străzi perimetrale, perimetrale, alei a,ei carosabile a,ei Pentru Pietoni- carosabile şi alei ^ străzi perimetrale; 2) alei carosabile; 3) alei pentru pentru pietoni. pietoni. Parcajele sînt terenuri de staţionare îndelungată a vehiculelor persoanelor străine de microraionul sau de instituţiile pe cari le vizitează, cum şi pentru cele ale locatarilor. Capacitatea parcajelor se determină în funcţiune de numărul presupus al vehiculelor cari staţionează simultan, în cuprinsul unei anumite suprafeţe de teren clădit, cum şi de numărul parcajelor repartizate pe suprafaţa respectivă. Această capacitate trebuie să corespundă creşterii numărului autovehiculelor, astfel încît trebuie să se rezerve terenurile necesare pentru satisfacerea nevoilor de parcare din viitor. Parcajele în aer liber se amplasează, de preferinţă, la joncţiunea arterelor sau a străzilor cu aleile carosabile. Ele pot fi amenajate cu un rînd de vehicule, cu două rînduri, sau^cu două rînduri duble. în cartierele cu mare aglomeraţie de vehicule şi unde nu există teren disponibil suficient se pot amenaja parcaje sub formă de clădiri cu mai multe caturi, supraterane sau subterane. Intersecţiuni le de artere pot fi simple, denivelate sau amenajate sub forma unor pieţe de circulaţie. V. încrucişare 6, şi Piaţă de circulaţie, sub Piaţă 1. Densitatea reţelelor de circulaţie trebuie să corespundă nevoilor traficului, cu folosirea raţională a terenului şi evitarea unor investiţii inutiie. Suprafaţa totală a reţelelor nu trebuie să fie mai mare decît 20% din suprafaţa clădită a localităţii (afară de împrejurări excepţionale). Lungimea reţelei de artere, raportată la suprafaţa de teren deservită, trebuie să formeze „ochiuri" destul de mici, pentru o bună deservire a traficului, şi destul de mari, pentru obţinerea unui cost economic. Se consideră că raportul optim dintre lungimea totală a reţelei de artere şi suprafaţa deservită, exprimat în km/km2, e de circa 2 km/km2. i. Spaţii libere. Urb.: Terenuri cari fac parte din teritoriul unei aşezări umane, cari nu sînt ocupate de construcţii şi cari sînt destinate pentru odihna populaţiei, plimbări în plin aer, exerciţii fizice şi sporturi, cum şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor climatice locale şi a aspectului estetic al localităţii respective. Spaţiile libere cuprind următoarele categorii principale: spaţii libere plantate (numite şi spaţii verzi), spaţii libere pentru jocuri şi sporturi, şi spaţii libere ocupate de ape (rîuri şi lacuri). Unele spaţii libere au un caracter mixt, fiind constituite, în proporţii variabile, din elemente cari intră în cele trei mari categorii principale. Spaţiile libere plantate cuprind terenurile acoperite de vegetaţie naturală sau cultivată. După situaţia generală în aşezarea respectivă, se deosebesc: spaţii plantate interioare, cuprinse în limitele intravilanului aşezării, şi spaţii plantate exterioare, situate fie în teritoriul extravilan, fie în zona preorăşenească. După felul şi destinaţia lor, se deosebesc: spaţii plantate de folosinţă publică, accesibile, fără condiţii, întregii populaţii, şi spaţii plantate de folosinţă limitată, specială sau condiţionată (de ex. cu permis de intrare). Spaţiile libere de folosinţa publica, din interiorul intravilanului, sînt de diferite tipuri, după mărimea lor şi raza de folosinţă. în principiile urbanismului modern, care prevede construcţia sau reconstrucţia aşezărilor locuite pe baza formării unor unităţi structurale (microraioane şi cartiere), la fiecare dintre aceste unităţi corespund anumite tipuri de spaţii plantate, şi anume: la fiecare microraion, cîte un scuar (eventual două scuaruri), de cîte 1---2 ha; la fiecare cartier, cîte o gradină de cartier, de4”*10 ha; pe întreaga aşezare, unu sau mai multe parcuri orâşâneşti (după mărimea aşezării), de cîte 20---50 ha; spaţii plantate sub formă de scuaruri ornamentale, în pieţele publice sau în esplanade, cum şi fîşii plantate, fie de-a lungul arterelor de circulaţie principale, fie ca legătură între dife-riteje scuaruri, grădini şi parcuri. în cadrul suprafeţelor globale, indicate mai sus, dimensionarea spaţiilor plantate interioare se face pe baza unor indici, raportaţi la un locuitor care foloseşte spaţiul respectiv, şi Spaţii verzi 172 Spaţiu cari depind de mărimea localităţii respective. Aceşti indici pot fi modificaţi în raport cu unele situaţii speciale, ca: insalubritatea teritoriului, climă foarte uscată, nocivităţi foarte puternice, etc. Organizarea interioară a acestor spaţii plantate comportă: amenajarea unor masive de arbori şi de arbuşti, a unor peluze cu gazon şi cu flori, a unor alei de circulaţie pentru pietoni (eventual şi carosabilă) sau esplanade, cu scaune şi bănci, eventual cu adăposturi de ploaie. Uneori se adaugă elemente decorative, ca: balustrade, fîntîni^ şi basine, vase ornamentale, monumente decorative, etc. în grădini şi în parcuri se mai pot instala bufete sau restaurante, mici colţuri zoologice, sere pentru flori, etc. Unele dintre aceste parcuri se numesc parcuri de cultură şi odihnă, şi au o amenajare şi un program mai complex, com-portînd un sistem de amenajări cu caracter cultural, sportiv şi distractiv. Aceste parcuri pot fi constituite din următoarele sectoare: locuri de plimbare şi de odihnă; amenajări cu caracter politic şi cultural (cluburi, biblioteci, săli de conferinţe, etc.); terenuri pentru sport şi cultură fizică; amenajări pentru spectacole, distracţii şi jocuri (cinematografe şi teatre în aer liber, etc.); amenajări pentru deservirea socială a vizitatorilor (bufete, restaurante, grupuri sanitare, post medical, etc); amenajări pentru administraţia şi gospodăria parcului. Totalitatea acestor amenajări nu trebuie să ocupe mai mult decît 20% din suprafaţa totală a parcului. Compoziţia acestor spaţii plantate poate fi realizată diferit: cu traseu geometric, cu centre şi axe de simetrie, cu figuri de plan dreptunghiulare, circulare, ovale sau complexe; cu traseu liber, mlădios, cu caracter peizajist, tinzînd să reproducă porţiuni din natură; cu traseu mixt, rezultat din combinarea celor două trasee precedente. Spaţiile plantate de folosinţă publică din afara intravilanului, se împart în păduri-parc şi păduri de agrement. Păduri le-parc consistă din masive forestiere existente (sau extinse), cari nu pot fi folosite pentru producţia de material lemnos. Ele pot avea unele amenajări, ca: alei, adăposturi, restaurante, etc., cu condiţia ca masivul verde existent să rămînă cît mai neatins. Pădurile de agrement pot fi folosite pentru producţie, cu condiţia ca tăierile să fie executate astfel, încît terenul să nu rămînă descoperit. Ambele tipuri de păduri sînt numite oficial păduri de interes social. Spaţiile plantate de folosinţă limitată sau cu caracter specia! cuprind: grădinile botanice, grădinile zoologice, parcurile pentru expoziţii şi plantaţiile de protecţie. Grădinile botanice au, în parte, un caracter public, dar sînt destinate în special unor scopuri didactice şi cercetărilor ştiinţifice. Amenajarea lor comportă gruparea unei mari părţi din plantaţii pe familii şi specii; de asemenea, ele sînt echipate cu sere pentru cultivarea plantelor exotice, cum şi cu un local de învăţămînt, cu săli de cursuri, laboratoare, bibliotecă şi colecţii de plante uscate (ierbare). Grădinile zoologice prezintă acelaşi caracter mixt. Ele sînt amenajate ca parcuri în cari se amplasează incinte pentru familii de animale sau numai pentru perechi izolate. Incintele sînt separate de public prin şanţuri largi, cari nu pot fi sărite de animale şi cari sînt mascate vederii publicului astfel, încît să se obţină iluzia unor animale crescute în libertate. în aceste incinte se amenajează: camere de adăpost, de obicei mascate prin reliefuri artificiale (masive stîncoase) şi plantaţii; basine pentru animale acvatice, un acvariu pentru fiinţe subacvatice, etc. Pe lîngă clădirea de învăţămînt şi de cercetări, grădinile zoologice comportă un important serviciu de îngrijire a animalelor: secţie veterinară, secţie pentru prepararea alimentelor, instalaţii de încălzire, de climatizare, de salubritate, etc. Parcurile de expoziţii sînt destinate să înfrumuseţeze spaţiul liber care înconjură pavilioanele cu exponate. Structura şi compoziţia plantaţiilor trebuie realizate astfel, încît să nu limiteze privirea şi să pună în valoare pavilioanele şi celelalte clădiri de pe terenul respectiv. Plantaţiile de protecţie cuprind: plantaţiile de izolare a întreprinderilor din zona nocivă respectivă, cari se organizează în fîşii de plantaţie deasă de arbori, cu lăţimea de 50---1000 m fiecare, în raport cu clasa de nocivitate a întreprinderii de izolat, conform prevederilor sanitare legale; plantaţiile de protecţie contra vînturilor şi zăpezilor, cari sînt amenajate numai în caz de nevoie şi pe o lăţime corespunzătoare situaţiei locale, şi cari sînt organizate într-un sistem de benzi paralele de arbori şi arbuşti, de 20-“50 m lăţime fiecare şi cu intervale de 150--*200 m între ele; plantaţii de consolidare a terenurilor în pantă mare, pentru a evita degradarea lor sau pentru a combate eroziunea produsă de apele provenite din ploi torenţiale sau din topirea zăpezilor; plantaţii pentru protecţia apelor, cari se amenajează la sursele de aprovizionare cu apă (izvoare, puţuri, etc.), pe malurile lacurilor şi cursurilor de apă, cu scopul de a le apăra de impurităţi şi de viiturile dezgheţului (în general, aceste plantaţii au lăţimea în raport cu situaţia locală, dar de cel puţin 50 m); plantaţiile din cimitire, cari au un scop ornamental; pepinierele şi floricuIturile, cari servesc la pregătirea materialului pentru arbori, arbuşti sau plante ierboase, şi cari se amplasează pe terenuri cu pămînt arabil bun, cu subsol permeabil şi cu expunere bună la soare. Spaţiile plantate de folosinţă limitată se amplasează, în general, în teritoriul extravilan, pentru a permite extinderea ulterioară. Afară de plantaţiile de protecţie, al căror amplasament e determinat de factori cari nu pot fi modificaţi, celelalte spaţii plantate trebuie să fie legate de aşezarea respectivă prin mijloace de comunicaţie comode şi rapide (drumuri, mijloace de transport în comun). Spaţiile libere pentru joc şi sport cuprind o gamă de tipuri corespunzătoare poziţiei în aşezare, legate de numărul populaţiei deservite, cum şi genului de activitate prevăzut, cum urmează: terenuri de joc, în fiecare microraion, în suprafaţă de 1---2 ha, alipite, pe cît posibil, cu scuarurile respective; complexe sportive de cartier (sau stadioane) conectate, pe cît posibil, cu grădinile de cartier, în suprafaţă de 5—10 ha; unu sau mai multe stadioane orăşeneşti, de cîte 20---30 ha, situate în intravilan sau în extravilan, după posibilităţi; terenuri speciale, pentru tir, sporturi nautice (canotaj şi vele), pentru ski, etc., create acolo unde circumstanţele naturale permit amenajarea lor, limitînd, eventual, şi amploarea lor. Terenurile de joc şi de sport comportă suprafeţe plantate ocupînd circa 30% din suprafaţa totală. Afară de acestea, în oraşele foarte mari se amenajează terenuri pentru hipodromuri, velodromuri, motodromuri, etc., în condiţii speciale. Dimensionarea terenurilor de joc şi de sport se face în raport cu populaţia deservită. Pentru unele stadioane orăşeneşti importante trebuie să se ţină seamă şi de faptul că la unele competiţii sportive participă şi spectatori veniţi din împrejurimi sau chiar din regiuni mai depărtate. î. Spaţii verzi. Urb.: Sin. Spaţii libere plantate. V. sub Spaţii libere. 2. Spaţiu. 1. Gen., Fiz.: Formă de bază a existenţei materiei. Materia, mişcarea, spaţiul şi timpul, care este o altă formă de bază a existenţei materiei, constituie o unitate dialectică, fiind indisolubil legate între ele. Spaţiul e un continuum cu trei dimensiuni, adică trei coordonate scalare independente determină univoc poziţia unui punct din spaţiu în raport cu un referenţial. Spaţiul are o metrică bazată pe congruenţa în spaţiu şi formînd obiectul de cercetare al Fizicii. Diferitele referenţiale din spaţiu, echivalente din punctul de vedere cinematic, nu sînt echivalente din punctul de vedere Spaţiu absolut 173 Spaţiu cu grup fundamental dinamic şi se deosebesc referenţiale inerţiale (v. Inerţial, referenţial ~) şi referenţiale neinerţiale. Teoria relativităţii generale (v. Relativităţii, teoria ~ generale) a adus o anumită modificare din acest punct de vedere, prin relaţia dintre inerţie şi gravitaţie. în Antichitate s-a cunoscut numai metrica spaţiului euclidian, ale cărui axiome esenţiale au fost enunţate de Euclid (v, sub Geometria spaţiului cu trei dimensiuni). Spaţiul euclidian are o metrică omogenă şi isotropă, aceeaşi în orice punct şi referitoare la orice direcţie care trece prin acel punct; el arecurbură (v.) nulă şi deci permite să se construiască în el figuri asemenea la orice scară. Legile Fizicii clasice şi cele ale teoriei relativităţii restrînse admit ca bază Geometria euclidiană; ele cuprind implicit aserţiunea că metrica spaţiului fizic e.euclidiană. în secolul trecut, Lobacevski şi Bolyai au creat Geometriile neeuclidiene, iar Riemann a creat Geometria riemanniană. S-au creat apoi geometriile pseudoeuclidiene şi pseudoriemanniene. Dispunîndu-se astfel de scheme mai generale decît cea euclidiană, s-a pus Fizicii, pe baze noi, problema cercetării structurii metrice a spaţiului fizic. Conform teoriei relativităţii generale (v.), acest spaţiu are o metrică riemanniană, adică mai generală decît metrica euclidiană. Conform teoriei relativităţii restrînse (v.),"respectiv generale (v.), spaţiul formează, împreună cu timpul (v.), un conţi-nuum cu patru dimensiuni, care are Geometrie pseudoeucli-diană, respectiv pseudoriemanniană, determinată de materie; în elementul ei de interval, pătratul elementului de timp are semn contrar pătratului elementului de lungime. 1. ~ absolut. Fiz., Mec.: Spaţiul euclidian al Fizicii pre-reîativiste şi în particular al Mecanicii newtoniene, considerat ca independent de sistemul de referinţă inerţial la care se raportează fenomenele. * Caracterul absolut al spaţiului este asociat caracterului absolut al timpului, adică al relaţiei de simultaneitate a două evenimente. în adevăr, din cauza mişcării, configuraţia geometrică a corpurilor exprimă raporturi pur spaţiale numai dacă e considerată ia un moment dat, adică simultan în raport cu un anumit sistem de referinţă. Dacă relaţia de simultaneitate ar fi absolută (adică independentă de sistemul de referinţă considerat) şi configuraţia geometrică a corpurilor — şi deci, spaţiul — ar avea un caracter absolut. Teoria relativităţii (v.) a infirmat însă caracterul absolut ai simultaneităţii şi, deci, şi concepţia newtoniană despre spaţiul absolut şi timpul absolut. 2. Spaţiu. 2. Mat.: Mulţime (v.) de elemente, avînd o anumită structură (v.). De obicei se numesc spaţii mulţimile cu structura de spaţiu vectorial (v. sub Structură 1), în care caz elementele se numesc vectori, mulţimile cu structura metrica sau cu structura topologica (v. sub Structură 1), în care caz elementele se numesc puncte. Sin. (parţial) Varietate. 3. ~ afin. Mat. V. sub Spaţiu cu grup fundamentat. 4. ~ Banach. Mat. .-Spaţiu vectorial E normat şi complet (prin topologia normei ||*jj). Completitudinea spaţiului vectorial, normat, E, înseamnă proprietatea după care orice şir fundamental e un şir convergent, adică elementele-limită ^=lim.r^ sînt conţinute în n-+cc spaţiul E, pentru orice şir %n£zE (n== 1, 2, •••). 5. ^ complet. Mat. V. Spaţiu vectorial normal, şi Spaţiu Banach. 6. ~l configuraţiilor. Mec.: Sin. Spaţiul lui Lagrange (v. La-grange, spaţiul lui ~). 7. /v/ conform. Mat. V. sub Spaţiu cu grup fundamentai. 8. ~ cu grup fundamental. Mat.: Spaţiu R ale cărui puncte sînt supuse transformărilor unui grup G şi numai acestor transformări (v. Transformări, grup de ^). Sin. Varietate cu structură de grup. Spaţii cu grup fundamental remarcabile sînt: spaţiul proiectiv, spaţiul afin, spaţiul euclidian, spaţiul conform. Spaţiu proiectiv: O mulţime ordonată de n-f-1 numere reale {xh} (h—1,2, ••*, w+1) cari nu sînt toate nule #-f 1 £ A=1 >0 se numeşte punct analitic. Fiind dat un punct analitic {%h}, mulţimea punctelor analitice {kxh}, unde X e un număr real arbitrar şi diferit de zero, se numeşte punct geometric. Mulţimea punctelor geometrice formează un spaţiu Pn cu n dimensiuni numit spaţiu proiectiv amorf. Spaţiu linear m-d i m e n d i o n a I e o mulţime de puncte geometrice din (1) P , definite de relaţii de forma: h=1, 2, •••, w+1) i+1) *=1,2, n m^n—1 fiind variabile reale şi matricea II „ h li avînd rangul egal cu m-f-1. El e omeomorf cu spaţiul proiectiv amorf Pm. Un spaţiu linear cu n— 1 dimensiuni, care se numeşte h i p e r p l a n, mai poate fi reprezentat şi printr-o relaţie de forma: (2) uhxh=0. Un spaţiu linear cu o dimensiune, numit şi dreaptă, e reprezentat de relaţii de forma: (3) xh=c\ Un punct geometric al dreptei poate fi reperat printr-un singur parametru Dotînd spaţiul proiectiv amorf cu gruoul de transformări definit de relaţiile (4) (h, A=1, •••, n+1) a-141^0 care e grupul proiectiv (Ţ)n, se obţine spaţiul p r o i e c- t i v Pn. Grupul proiectiv real (Ţf e un grup continuu finit cu w(w+2) parametri. Transformările (4) sînt omeomorfiile spaţiului proiectiv Pn cu el însuşi. O transformare (4) se numeşte proiectivitate (v. Proiecti- vi tate). Dacă, în (4), se înmulţesc toţi coeficienţii a\ cu —1, x,h şi Ase înmulţesc cu —1 dar, din punctul de vedere geometric, transformarea (4) nu e schimbată; se spune, în acest caz, că Pn nu eorientabil, dacăwepar. Dacăwe impar, Anu îşi schimbă semnul şi se spune că Pn e orientabil. Spaţii cu grup fundamental 174 Spaţii cu grup fundamentai Spaţiile lineare (1) sînt figuri invariante ale spaţiului proiectiv Pn, adică o transformare (4) transformă un spaţiu linear într-un spaţiu linear. Dacă M (a=1, 2, 3, 4) sînt patru puncte geometrice distincte ale unei drepte (3), grupul (Ţf nu operează transitiv asupra lor. Numărul: (7) Cantitătile akuh' se numesc coordonate ale hiperplanului (2). Unui sistem dat — în afară de sistemul uh—0, (ft=1, 2, w-f1) îi corespunde un hiperplan. Există o corespondenţă biunivocă între hiperplanele din Pn şi punctele spaţiului proiectiv {uA} în care relaţiile (7) formează grupul fundamental care e grupul proiectiv <Ţ)n* Orice proprietate proiectivă relativă la o mulţime de puncte se traduce printr-o proprietate relativă la figura formată de o mulţime de hiperplane. Această proprietate a spaţiilor proiective Pn se numeşte dualitate (v. şî Dualitate, regulă de ~ 1). Spaţiu afin: Un spaţiu Rn dotat cu structura grupului afin, format de mulţimea transformărilor (8) se numeşte spaţiu afin An sau varietate afina. O transformare (8) se numeşte afinitate (v.). Grupul afin (8) e un grup continuu finit cu n(n+1) parametri. El e un subgrup al grupului proiectiv (4) fiind format de mulţimea transformărilor (4) cari transformă hiperplanul Oîn el însuşi. Spaţiul afin An se obţine înlăturînd din spaţiul proiectiv Pn punctele unui hiperplan arbitrar şi considerînd grupul transformărilor proiective cari invariază planul înlăturat. O mulţime de puncte din An cari sînt definite de relaţii de forma (9) xh=c\tk+dk unde sînt parametri reali şi rangul matricei II rh II II k || e egal cu m, se numeşte spaţiu linear cu m dimensiuni şi e omeomorfă cu spaţiul afin Am, Un spaţiu linear cu n—1 dimensiuni, numit hiperplan, poate fi reprezentat printr-o relaţie de forma: (10) u}l%'+Uq=0. (5) *2"~*4 unde e parametrul punctului Afa, e un invariant al sistemului format de cele patru puncte considerate, care se numeşte bira-portul lor (v. Biraport). Un hiperplan (2) e transformat de o transformare (4) în hiperplanul (6) «'*'= 0, coeficienţii uh fiind soluţiile sistemului Un spaţiu linear cu o dimensiune, numit dreapta, e reprezentat de relaţii de forma: (11) xh=cht+ch0. Considerînd două puncte arbitrare din An într-o ordine determinată Mx(xJ), M%(x\), sistemul ordonat de numere Xh^x\-x\ se numeşte vector contravariant şi se notează MtM2. Trei puncte distincte Ma (a=~1, 2, 3) aparţinînd unei drepte (11) şi corespunzînd valorilor ale parametrului t admit un invariant. Doi vectori contravarianţi (xţ), (X\) se numesc echipolenţi daca au componentele de acelaşi rang egale: (*=1,-,«). Mulţimea transformărilor grupului afin care transformă un vector dat într-un vector echipolent formează grupul translaţiilor. Ecuaţiile acestui grup sînt: (12) x,h=xh+bh şi e un grup abelian cu n parametri. Două spaţii lineare cu un acelaşi număr de dimensiuni se numesc spaţii paralele, dacă sînt echivalente în raport cu o translaţie (12) determinată, adică dacă una dintre ele e transformata celeilalte printr-o translaţie. Spaţiu euclidian: Spaţiu R dotat cu structura grupului isometriilor. Acest grup e format de mulţimea transformărilor (13) x'h=*ahjxj+bh {h=Y"‘n\ parametrii a - fiind supuşi condiţiilor: (14) (/=£*) 0=*). Rezultă: (15) Grupul (13) e un grup continuu finit cu parametri. Spaţiul euclidian se notează En. Dacă A= -f-1, transformările (13) formează un grup numit grupul deplasărilor. Transformările (13) pentru cari A=—1 nu formează un grup. (16) Două puncte X(x ), Y(y ) admit un invariant: d(*. Y)« numit distanţa dintre punctele considerate (v. Tensor metric fundamental, sub Tensor). Acest număr se mai numeşte şi lungimea fiecăruia dintre cei doi vectori cari au ca extremităţi punctele considerate. Unui vector contravariant Xh i se asociază numărul pozitiv (17) |X|=Vs(X4)a (A=1,2,-,«) numit lungimea vectorului. Spaţii de acoperire 175 Spaţiu Hilbert Doi vectori contravarianţi Xh, Yh admit invariantul (18) (*• Y)='%XhYk numit produsul scolor al vectorilor. Numărul (X, Y), definit de relaţia: —- (X, Y) (19) cos(*,Y)=j^j se numeşte unghiul vectorilor consideraţi. Spaţiu conform: Figura formată de mulţimea punctelor M(xh) dintr-un spaţiu euclidian En cari sînt situate la o aceeaşi distanţă R de un punct fix A(ah) — numit centru — se numeşte hi persferâ. O astfel de hipersuprafaţă din En e reprezentată printr-o ecuaţie de forma: (20) «o 5j(^)2-2^^!+«s+1=0 (*=1,2,-.»). h=1 valoarea lui R fiind dată de reiaţia: (21) ^i?2=n(a), în care n (22) H(«)— y] ah"~aoan4-i • h=1 Numerele a0, a1,"',an, an+1 se numesc coordonatele hiper-sferei, care e reală sau imaginară, după cum valoarea formei pătratice (22) e pozitivă sau negativă. Dacă Q(a)=0 hipersfera (20) se reduce la un punct, centrul său A. în cazul ^=0, ecuaţia (20) reprezintă un hiperplan, iar pentru sistemul de valori (0, •••, 0, 1) nu are sens. Mulţimea formată de hipersferele de rază nulă din En se numeşte spaţiu conform sau varietate conforma. Un spaţiu conform e deci o mulţime de elemente de tipul (a0, alf •••, an% <^+1) definite, afară de un factor de proporţio-nalitate diferit de zero şi care verifică relaţia: 0(&)=0. Prin convenţie, elementului (0,-*\0,1) i se face să-i corespundă în spaţiu un element numit element impropriu sau punctul lui Mobius. Spaţiul conform e echivalent cu un spaţiu din spaţiul proiectiv cu n+1 dimensiuni P^+1 format din punctele lui P^+1 cari aparţin hipercuadricei Q,(a)=aţ-1---[-a^—a0an+^ =0. Unei secţiuni plane a acestei hipercuadrice printr-un hiperplan din Pn+^ îi corespunde în En o hipersferă. î. ~ de acoperire. Mat.: Perechea formată dintr-un spaţiu topologic X şi transformarea continuă f de la acesta la un alt spaţiu topologic Y se numeşte spaţiul de acoperire a lui Y, dacă transformarea f e deschisă şi satisface condiţiile cari permit inversarea ei locală, cu excepţia anumitor puncte. 2. ~ euclidian. Mat. V. sub Spaţiu cu grup fundamental. 3. ~l fazelor. Mec. V. Fazelor, spaţiul 4. ^ figurativ, Mec.: Sin. Spaţiul lui Lagrange (v. La-grange, spaţiul lui —). 5. ~ Hilbert. Mat.: Spaţiu vectorial E peste corpul Z al numerelor complexe, în care s-a definit un produs scalar complex (x\y)=(x, y) între două elemente x, y £ E, cu următoarele relaţii de definiţie: H1. (x-{-y\z)—(x\z)-{-(y\z), x,y,z£E (distributivitate) H2. (0, x£ E, iar (x\x)=: 0 e echivalent cu x—Q. Nu trebuie confundat produsul scalar (x | y) cu perechea (x, y)£ ExE. Produsul scalar e o aplicaţie a Iui Ex E în Z (eventual într-un inel sau corp oarecare). Var. Spaţiu Hilbert complex, Spaţiu Hilbert general. Dacă scalarii (operatori) şi produsul scalar sînt reali, se spune că E e un spaţiu Hilbert real. Produsul scalar (x\y) se mai numeşte şi forma sescvilineară, adică verifică relaţiile H1 şi H2, hermitică (sau comutativ-hermitică), adică verifică relaţia H3 şi pozitivă (sau pozitiv-definită), adică verifică relaţia H4. Spaţiile Hilbert oarecari sînt spaţii normate (şi, deci, spaţii topologice, v.) cu norma || x ||= ^(x\x). Spaţiul Hilbert uzual (ordinar) e un spaţiu Hilbert (oarecare) care e şi spaţiu Banach, adică e un spaţiu vectorial, normat cu norma ^(#1#) şi complet în topologia normei. Un spaţiu Hilbert care e spaţiu topologic separabil se zice spaţiu Hilbert separabil. (Un spaţiu topologic E se zice separabil, sau de dimensiune topologică n0, Dim E—n0, dacă are o submulţime densă, numărabilă, adică există A c E cu card A=ng şi A—E. Nu trebuie confundată cu dimensiunea lineară sau algebrică.) Produsul scalar complex se numeşte şi produs hermitic. Dacă (.%\y) e real, produsul scalar e simetric: (x\y)*—(x\y). n Spaţiile Zn, sînt spaţii hilbertiene pentru (x\y)~ ^ #0^ . » kM respectiv (x\y) = 2j ^kyk% unde x=(xlt x2, ...,xn), etc. k=1 Analog se definesc spaţii hilbertiene HxH, Hn H^°, uncie H e un spaţiu hilbertian oarecare. Spaţiul l2 (spaţiul de şiruri al lui Hilbert) şi spaţiul L2 (spaţiul de funcţiuni al lui Lebesgue) sînt spaţii hilbertiene, isomorfe vectorial şi topologic, cu produsele scalare, respectiv: oo (.x\y)=YiXnvl x=(xvx2-)Ek> etc. «=1 (x\y) — ţbx(t)y*(t)ăt %—x(t)£L2, etc. [a, 6], într-un spaţiu Hilbert oarecare există următoarele relaţii uzuale: 1. (x\cc y)~v.* (x\y) 2. {x\y+z)=(x\y) + (x\z) 3. (6|*)=0 4. || a # || = | a | • || % |; 5. Produsul scalar (x\y) e o funcţiune continuă de elementele x şi y: x^x, yn~>y implică \xn\y^-^{x\y)t convergenţa fiind dată după topologia normei. 6. Inegalitatea lui Schwarz-Cauchy-Buniakowski: |(.V \y)\ S Spaţiu linear 176 Spaţiu numeric (a, (3=1, 2, n, *••). 7. Convexitatea normei: || x-\-y'\ sij|#|| -f- | y\ (H. Minkowski) ce rezultă din relaţiile: t • I x+y J 2= I * I! 2+ ii y ;i 2+OM+OM. 7"- | (x\y) + (y\x)| s 2|(*|;y)| s 2j|*|j-|y jj 8. Dacă (a\x)=0 pentru orice x£E, atunci a=0. Legătura dintre spaţiile vectoriale normate şi spaţiile Hilbert. Orice spaţiu vectorial normat, peste corpul numerelor complexe, e un spaţiu Hilbert cu produsul scalar dat de relaţia: [ II I *— I *-y li *+* B *+»y !*-* j| Ortogonalitate. Două elemente x, y ale unui spaţiu Hilbert se numesc ortogonale, dacă produsul lor scalar e nul: (x\y)~0. Elementul x e ortogonal mulţimii A (se scrie x±A), dacă (x\y)=0 pentru orice y£A. O bază numărabilă ţxlt x2, , xn, •••} a unui spaţiu Hilbert se numeşte ortonormatâ, dacă rx \x \_§ _ /^ a=p Orice spaţiu Hilbert separabil are o bază ortonormată numă-rabilă. Formă A-sescvi lineară (sau bi lineară complexă) pe un spaţiu Hilbert Ee produsul scalar (Ax\y), unde A e un operator linear peste E, x, y£E. Formă hermitică pe un spaţiu Hilbert E e produsul scalar (Ax\x), A operator linear. Dacă (Ax\x)=0 pentru orice x^E, atunci A— 0. Dacă (Ax\x)>0 pentru orice x=f=.Q, se zice că forma hermitică e pozitiv definită, iar A pozitiv (A>0) şi deci (Ax\x)=0 numai pentru x=d. Dacă A,B,1 sînt pozitivi, atunci şi XA, A-ţ-B sînt pozitivi. Operaţia de proiecţie a lui x £ E(spaţiu Hilbert) pe subspaţiul închis (A—A C E). Există descompunerea x—y-j~z, unde y£ A , z±_A ; această descompunere relativă la A e unică, iar elementul y se numeşte proiecţia lui pe şi se scrie y—Px= — P^x, unde P=PA se numeşte operatorul de proiecţie pe A sau proiector pe A. Proiectorii sînt operatori lineari (v. Transformare). Elementul z—x—y face parte din complementul ortogonal B al lui A (şi se scrie B—E © A sau B—A^-)t adicădin mulţimea tuturor vectorilor ortogonali lui A (şi se scrie B±_A). Se mai spune că E e suma ortogonală a subspaţiilor A şi B: A@B=E. Evident EQ[EQA]—A. Proiectorul pe B se notează P%=PeQa' Există relaţia P^H-PjE0^=/=operatorul unitate (sau identitate). Distanţa de la x la A e d (x, ^4)=inf jj#—w|| = \\x—y\\ şi unde y—PAx. A Spaţiu hilbertia n-s urnă. Spaţiul hilbert ian E se numeşte sumă hilbertiană a unei mulţimi {^a}» Idesubspaţii vectoriale închise ale sale, dacă: I. Ea±E^(a=^=p), subspaţiile Ea sînt biortogonale şi II. U £ =£. «6/ Pentru suma hilbertiană se scrie: © Ea—E, a£ I Dacă Pae proiectorul lui E pePa, atunci cu *a=-Pa#» pentru orice x E E, există relaţiile: (prima relaţie de închidere a lui Parseval-Liapunov). Se scrie E«=pa {E)dE. Dacă 0=7 !! *=©! )=S IM ‘ “ e în acest caz, există formula (numită de descompunere spectrală a lui x): *=©(*|£a)£a. a Dacă x—@ xa, >'=© yp undex^P^x, y$=P$ y cu x,y£ E, atunci: (x I y)=© (Pa*\Pty). a a doua relaţie de închidere. 1. ~ linear. 1. Mat.: Sin spaţiu vectorial (v.). 2. /-vy linear. 2. Mat. V. Spaţiu linear m-dimensional, sub Spaţiu cu grup fundamental. 3. ~l lui Lagrange. Mec. V. Lagrange, spaţiul lui -. 4. ~ metric. Mat.: Mulţime E de elemente de natură oarecare, astfel ca pentru fiecare pereche xt y £ E e definit un număr reald(x, y), numit şi distanţa dintre x şi y, cu proprietăţile: I. d (x,y) ^ d (x^+d (y,z) x, y, z£ E II. Soluţiile ecuaţiei d(x,y) = 0 sînt x—y. Relaţia l e cunoscută şi sub numele de inegalitatea triunghiului sau relaţia de convexitate. Se demonstrează că: 1) d(x, y)^0 (din l, pentru x—y—u, z—v) 2) d(x, y)~d(y, x), comutativitatea distanţei (din l, pentru z=x şi prin permutarea elementelor x şi y), (v. şî Spaţiu cu structură metrică, sub Structură; Spaţiu normat). Vecinătăţi le sferice ale lui a£E sînt mulţimile V a=(x\ d(a,x) 0, arbitrar. Un spaţiu metrice un spaţiu topologic Haus-dorff. 5. ~ normat. Mat. V. Spaţiu vectorial normat. 6. ~ numeric.Mat.: Mulţimea Rff a elementelor M, numite puncte, un punct fiind un sistem ordonat de n numere reale: x1, x2, ••*, xn. Numerele x* se numesc coordonatele punctului M £ R^şi numărul n se numeşte dimensiunea spaţiului numeric. O mulţime de puncte M (x*) din R ale căror coordonate sînt funcţiuni determinate de un acelaşi argument: (1) xl —x1 (t) t 0 [a,b] formează un spaţiu numeric cu o dimensiune numit curbă. Valorile derivatelor xn (/0), (i=1, 2, ••• n) într-un punct M0 (^0) al curbei sînt componentele unui vector contravariant, numit vector tangent în M0 la curbă. într-un mod mai general, o mulţime de puncte M ale căror coordonate sînt funcţiuni de un acelaşi număr p de argumente independente: x^x1 (u1, rangul matricei -,uP), (^=1, 2, n) astfel încît r*=i, 2, •••, i U=i. ••• p Şl ll «6J CC ii 2<-f oo să fie egal cu p, formează un spaţiu numeric cu p dimensiuni RpCZR^ numit p-s uprafaţă în Rn. Pentru p—1 se obţine curba. Spaţiu proiectiv 177 Spaţiu neffianîafi Un spaţiu numeric Rn^dR„se numeşte h i p e r s u p r a-faţâ în Rn. Din eliminarea argumentelor ua rezultă că o ^-suprafaţă în R poate fi definită şi ca o mulţime de puncte ale căror coordonate verifică un sistem de relaţii de forma (2) Pi*1' x>,)=0’*”)=0 rezolvabil în raport cu un sistem de n—p coordonate xl, de exemplu, în raport cu xp+^, -",xn, în care caz sistemul (2) e echivalent cu un sistem de forma: (3) xP^=^\x\ xP) Xn — fSp (x1, x^). (1) unde cos (dM, SM) = &ik ăxl 8x* V gik âx* dxk V gik 8x* Sxk Lungimea unui arc MXM2 al unei curbe date (C): x*=x* (t) (i—1, ...,«) e dată de relaţia: (3) S(MxMa) -n* dxl d t dx ~df •d t. O curbă (C) e o geodezică a spaţiului Riemann normal, dacă realizează un extremum al integralei: Mulţimea vectorilor tangenţi într-un punct M0 al unei ^-suprafeţe la toate curbeie cari conţin acest punct şi sînt situate pe p-suprafaţa considerată formează un spaţiu numeric linear L^(M0) cu p dimensiuni, numit spaţiu vectorial tangent (sau varietate vectoriala) în M0 la RpC.Rn> . Spaţii numerice cu rol important în Matematică şi în Fizica teoretică sînt spaţiile riemanniene (v.) şi spaţiile cu grup fundamental (v.). 1. ~ proiectiv. Mat. V. sub Spaţiu cu grup fundamental. 2. ~ riemannian. Mat.: Spaţiu Rn în care se introduce metrica lui Riemann. Sin. Varietate riemanniană. într-un punct M(x!) al unui spaţiu se consideră mulţimea elementelor lineare dikf (dx*), un element linear fiind un vector contravariant. Fiecărui element linear (M, dM) i se asociază, în mod invariant faţă de schimbările de variabilă, un scalar ds, numit mâsurâ sau lungimea elementului considerat, scalar al cărui pătrat se exprimă printr-o formă pătratică în raport cu componentele ăxl: „k (4) -O d£. Produsul scalar a doi vectori contravarianţi SikXlYke invariant într-o operaţie de transport prin paralelism. Rezultă că lungimea unui vector (5) ca şi unghiul (X,Y) a doi vectori, definit de relaţia: (6) cos (*'y)= SikXÎYk Sik^SikW- gik=Ski şi în relaţia (1) subînţelegîndu-se operaţia de însumare în raport cu indicii i, &=1, 2, n. Coeficienţii gik sînt componentele unui tensor covariant simetric de ordinul al doilea, numit tensor metric fundamental al metricei (1), care se numeşte metrica lui Riemann (v. Tensor metric fundamental). în cazul în care forma pătratică din (1) e pozitiv-definită se spune că spaţiul riemannian corespunzător e un spaţiu normal. Fiind date, în M(x*), două elemente lineare: dM (ăxf), 8M (8x*), se numeşte unghi al lor numărul (dM, 8M) definit de relaţia: Veax'x*-)/ ga^y* sînt invariante în această operaţie. Se consideră, într-un punct M(xl), două elemente lineare dM (dx*), 8M(8xl), cari determină punctele: Mx=M+ăMt M2=M+8M ale căror coordonate sînt, respectiv: x*-j-dx*, xî-{-8xî. Transportul prin paralelism al vectorului 8M din M în M1 dă punctul Q, iar transportul prin paralelism al vectorului dM din M în M2 dă punctul Q. Aceste două puncte coincid şi figura astfel obţinută se numeşte paralelogram infinitezimal (v, fig.). Fiind dat, în M, un vector contravariant X(X*)t transportul său prin paralelism de-a lungul unui paralelogram infinitezimal MM1QM2M realizează în M un vector unde (7) Rjkrs un ‘tensor de ordinul IV: X+kX (Xk+AXÂ), AXÂ=R.ÂX'ăxs8xr, (8) T) rZ __________________ / rs + (r h -p k ir h s~ ■p h -p k \ sLh r) numit tensorul lui Riemann-Christoffel sau tensorul de curbura al spaţiului riemannian. Forma covariantă a acestui tensor e: (9) (10) _ QFjjr ijrs & ar ijs + (Tpik? jHr-riÂrrJhs) T? ____ / jrs 2 Ve,: jr a2£ J! + ^x^xs 9^5^ ţ^xj q)Xs Q)x*0)xr +Sk\Vik^jhr-TikrTjk). Spaţiu topologic 178 Spaţiu vectorial normat Acest tensor admite proprietăţile exprimate de relaţiile: (11) şi are 7? ______ /jrs jrs Rijsr ^7jrs'^ -^/rsj~^~^isjr~® R- *(w2-1) 12 jrs rsi ] componente independente. în cazul în care spaţiul e euclidian (v. Spaţiu euclidian, sub Spaţiu cu grup fundamental), tensorul de curbură e nul şi reciproc. Două elemente lineare dM(d^’), 8M(Şxl) într-un acelaşi punct M(x*) determină un bivector ale cărui componente contravariante sînt: Numărul da definit de relaţia: 1 da2- (girg se numeşte aria bivectorului. Forma multiiineară: /= R •; ăx*8x^'ăxr8x* J i jrs e o formă invariantă şi raportul (12) --Ir.. piJ'p" 2 i jrs X da2 R.. p,Jprt ijrs__________ ) PÎJPrs (14) Rik-Rirrk=gJrRn (15) R R ik şi spaţiul riemannian se numeşte spaţiu de s te i n. în cazul unei curburi constante negative, _ 1 exista şi forma: i?2 (17) dsa= (*y [(d*1)2H------Kd*")2]. {SirSjs gjs^jri în care însumarea se face asupra combinărilor fără repetiţie în raport cu perechile de indici (i, j), (r, $), se numeşte curbura riemanniană a spaţiului relativă la bivectorul considerat. Invariantul (13) R=sikeihRijkk se numeşte curbura scalară a spaţiului riemannian. în cazul n—2, caz care e realizat de o suprafaţă din spaţiul euclidian obişnuit, curbura riemanniană e însăşi curbura totală a suprafeţei. Tensorul ik irkT Q ijrs obţinut prin contractarea tensorului (8) se numeşte tensorul lui Ricci. Dacă tensorul lui Ricci e proporţional cu tensorul metric fundamental există relaţia: tip E i n- Dacă, într-un punct al unui spaţiu riemannian cu n>2 dimensiuni, curbura riemanniană (12) e independentă de bivectorul considerat, această curbură e aceeaşi în orice punct al spaţiului. Un astfel de spaţiu riemannian se numeşte spaţiu cu curbură constantă. Printr-o schimbare convenabilă de variabile, forma fundamentală (1) poate fi pusă sub forma (16) ds2= (d*1)2+(d*2)2+-+(d*y _ Kq fiind curbura constantă a spaţiului Riemann. Un spaţiu riemannian de curbură constantă e un spaţiu de tip Einstein. î. ~ topologic. Mat.: Mulţime (v.) cu structură topologică (v. sub Structură 1). Spaţiul metric (v.), spaţiul vectorial topologic (v.), spaţiul vectorial normat (v.) sînt spaţii topologice (v. Topologic, spaţiu ^). 2. ~ vectorial. Mat.: Mulţime E de elemente de natură oarecare, care verifică următoarele relaţii de definiţie: I 1. x-\-y—z £E x,y^E (definiţia sumei) l 2. (x-\~y)-{-z~x-i-(y-}-z) x, yf z^E l 3. x-j-6—x x SE (0=elementul neutru) l 4. #'-f#=0 x £ E inversul aditiv) I 5. x+y—y-^x x,y £ E. Pentru orice elemente oc, p ale unui corp K: II 1. OL-x—y£:Ex£E,c(,£K (definiţia lui a ca operator peste E) ll 2. a(x-\-y)=Q(,x-\-xt dacă ji n>N(z). Şirul xn e fundamental, dacă II***—*J|N(e). Mulţimea Va a elementelor #, pentru care || x—a || (a» x) ‘n această topologie. Se mai spune că structura de spaţiu vectorial şi structura topologică sînt compatibile între ele. Sistem fundamental de vecinătăţi (v. Structură de vecinătăţi) al elementului xQ E e mulţimea de vecinătăţi x+V, unde V aparţine unui sistem fundamental de vecinătăţi ale originii: Spaţiul vectorial topologic l o c a l-c o n-vex e un spaţiu vectorial topologic în care există un sistem fundamental de vecinătăţi convexe ale originii. Sin. Spaţiu loca l-convex. 2. Spaţiu. 3. Gen., Fiz,, Tehn.: Domeniu din spaţiu. 3. ~ de abur. Termot., Mş.: Spaţiul situat deasupra oglinzii apei din corpul vaporizator sau din tamburul distribuitor-separator al unei căldări de abur, în care se colectează aburul saturat generat în sistemul fierbător a! căldării. Acest spaţiu de abur trebuie să asigure o durată minimă de păstrare a aburului necesară separării apei (pentru a împiedica antrenarea particulelor de apă în conducta de prelevare a aburului). Mărimea necesară a spaţiului de abur scade la creşterea presiunii nominale a căldării, volumul specific al aburului micşorîndu-se la creşterea presiunii. Sin. (impropriu) Volum de abur. 4,. ~ de alimentare. Termot., Mş.: Spaţiu limitat în corpul vaporizator sau în tamburul distribuitor-separator al unei căldări de abur, de planul celui mai jos nivel de apă admis şi de planul instantaneu maxim de apă care nu provoacă revărsarea acesteia. 5. ~ de apa. Mş. term.: Spaţiu limitat de oglinda apei şi de pereţii elementelor cari constituie sistemul fierbător al unei căldări de abur cu corp vaporizator (v.) sau acvatubulară cu circuit închis (v.) şi în care se găseşte apă (la temperatura şi presiunea de saturaţie) în timpul serviciului căldării. Se consideră căldări cu spaţiu mare de apă (fără a exista o limită de demarcaţie rigidă) căldările Ia cari raportul dintre volumul spaţiului de apă şi suprafaţa de încălzire are valori cuprinse între 90 şi 250 i/m2 (cari sînt, în general, căldări cu vaporizator) şi căldări cu spaţiu mic de apă, la cari acest raport are valori cuprinse între 0,20 şi 0,80 l/m2 (cari sînt, în general, căldări acvatubulare). Căldările cu volum mare de apă prezintă avantajul capacităţii mari de acumulare, permiţînd folosirea lor în instalaţii cu variaţii mari ale cererii de abur (fără a necesita echiparea cu un sistem prea complicat de reglare) şi dezavantajul duratei mari de punere în serviciu, cum şi al pericolului mai mare de explozie (decît la căldările cu volum mic de apă). Sin. Volum de apă. 6. ~ de joc. Tehn.: Sin. (impropriu) Joc (v. Joc 1). 7. ~ de siguranţa. Transp.: Spaţiul liber necesar între marginile vehiculelor cari se întîlnesc sau se depăşesc (o)—şi, Spaţii de siguranţă la drumuri. 8X şi B2) lăţimile vehiculelor; a, b şi c) spaţii de siguranţă. în exterior, de la vehicul pînă la marginea părţii carosabile (b, c), Mărimea spaţiilor de siguranţă se determină după viteza de circulaţie pe artera respectivă. s. ^ echipotenţial. C/c. v. V. Echipotenţială, regiune 9. ~l lui Aston. Fiz., Elt. V. sub Descărcare electrică 1. 10. lui Crookes. Fiz., Elt, V. sub Descărcare electrică 1. 11. ~1 lui Faraday. Fiz., Elt. V. sub Descărcare electrică 1. 12. lui Hittorf. Fiz., Elt. V. sub Descărcare electrică 1. 13. ^ mort. 1.Mş,: Zonă din cilindrul unei maşini de forţă cu piston, cuprinsă între peretele interior al capului cilindrului şi faţa frontală a pistonului, cînd acesta se găseşte la punctul mort apropiat. Spaţiul mort a cărui mărime depinde de felul maşinii se numeşte camera de combustie (cameră de ardere), la motoare cu ardere internă, sau spaţiu vătămător, la motoare cu abur sau la alte maşini energetice. 14. ^ mort. 2. Tehn.: Volumul cuprins între supapa de inspiraţie a măştilor contra gazelor, faţa măştii şi faţa persoanei care o poartă. Aerul cuprins în acest spaţiu împiedică respiraţia normală. îs. ~ optic-imagine. Fiz.: Regiune a spaţiului, în care se formează imaginile într-un sistem optic. ie. ^ optic-obiect. Fiz.: Regiune a spaţiului anterioară unui sistem optic, în care se găseşte obiectul şi care se întinde pînă la primul dioptru al sistemului. 17. /v/ vâtâmâtor. Mş. V. sub Spaţiu mort 1. îs. Spaţiu. 4. Gen.: Mediu sau porţiune a unui mediu. Termenul spaţiu e impropriu pentru această accepţiune. 19. ^ elastic. Rez. mat.: Mediu elastic care ocupă un domeniu infinit în toate direcţiile, putînd fi considerat ca obţinut prin aruncarea la infinit a celor şase feţe ale unui paralelepiped elastic. în practică nu se întîlneşte sub această formă, însă e folosit în studiul altor domenii, încărcate cu sarcini concentrate interioare (de ex. la studiul efectului local al acestor sarcini). 20. Spaţiu. 5. Poligr.: Albitură (v.) care serveşte la împlinirea unui’rînd (de ex. la rărirea literelor). Se compune din spaţii propriu-zise, din pătrişori (v.) şi din cuadraţi (v.). Spaţiile propriu-zise au grosimea cea mai mică, începînd cu un punct pînă la cel muIt un sfert din corpuI Iiterei (de ex.: pentru litera de 8 puncte, spaţiile sînt de 1,11/2 şi 2 puncte; pentru litera de corp 10, spaţiile sînt de 1,11/2, 2 şi 2 1/2 puncte, etc.). în general, se consideră spaţiu numai albitura de 1---2 puncte. 21. Spaţiu lacunar. Agr.: Totalitatea porilor cari rămîn între particulele elementare de sol, cum şi între agregate prin cari circulă apa sau aerul, sau între cari se dezvoltă flora şi fauna proprie solului. 22. Spâcel, pl- spăcele. Ind. ţâr.: Obiect de îmbrăcăminte lung pînă la linia şoldurilor, uşor şi cu multe încreţituri, confecţionat din pînză de bumbac, cînepă cu bumbac, sau numai de cînepă, cum şi din pînză de in, care se poartă de femeile din mediul rural. Pe guler, piepţi, umeri şi manşete, spăcelul are garnituri obţinute prin cusături manuale sau cu maşina, broderii, etc. 23. Spâlare, 1. Gen. .* Operaţia de îndepărtare, dintr-un produs, cu ajutorul unui lichid, a substanţelor cu cari acesta e amestecat sau impurificat. Se deosebesc: spălare mecanică, fizică, fizicochimică şi chimică. Spălarea mecanică e o operaţie de spălare prin antrenare, cu ajutorul unui lichid, de obicei, apa, a corpurilor solide insolubile în lichid, sau de separare a amestecurilor de corpuri solide de diferite dimensiuni, densităţi şi consistenţe. Spălarea fizică consistă în îndepărtarea prin disoîvare, cu ajutorul apei sau al altui lichid, a impurităţilor dintr-un produs principal. în cazul corpurilor solide, procesul de spălare fizică se desfăşoară încet, datorită faptului că prezenţa părţii insolubile a substanţei solide îngreunează contactul dintre substanţele cari se disolvă (impurităţile) şi lichid, cum şi rezistenţei provocate de difuziunea lichidului în interiorul particulelor solide. Procesul de disoîvare e accelerat prin ridicarea temperaturii. 12* Spălarea lînii 180 Spălarea materialelor textile Spălarea fizicochimică e o spălare în care, afarăde apăsau de alţi disolvanţi, se folosescşi substanţe capi Iar active (detergenţi). Spălarea chimicăeo spălare cu un lichid care reacţionează cu corpul care trebuie îndepărtat. Exemplu: îndepărtarea acidjtăţii cu soluţii de alcalii, sau a alcalinităţii, cu soluţii de acizi. în industria chimică, spălarea e o operaţie curentă, folosită pentru purificare atît a materiilor prime, cît şi a produselor finite. —■ Procedeele de spălare diferă după starea de agregare a produsului spălat. Spălarea gazelor e folosită în special în industria chimică şi petrolieră, unde foarte multe procese tehnologice sînt însoţite de formareaunor produse gazoase şi în care caz trebuie, fie să se separe componenţii din amestec, fie să se izoleze un singur produs în stare pură. Operaţia se poate face prin spălare cu ajutorul unui lichid absorbant. De exemplu, solubilitatea gazului de iluminat în apă e foarte mică, pe cînd solubilitatea amoniacului e foarte mare; tratînd gazul de iluminat cu o cantitate mică de apă, practic, tot amoniacul e îndepărtat. în unele cazuri, spălarea serveşte numai la purificarea componentului principal din amestec. De multe ori, însă, produsul finit de fabricaţie e soluţia rezultată din spălare. Spălarea poate fi considerată, deci, şi ca o metodă de separare a componenţilor din amestecul gazos. Lichidele cari servesc la spălarea gazelor pot fi de două feluri: unele dintre ele formează cu gazul absorbit soluţii din cari, prin mijloace curente (de ex. distilare), acesta poate fi separat uşor; altele reacţionează cu gazul absorbit, dînd compuşi chimici mai mult sau mai puţin stabili cari, de cele mai multe ori, sînt chiar produse finite (de ex. scoaterea amoniacului din gazele de cocserie; spălate cu acid sulfuric, aceste gaze pierd amoniacul care, combinîndu-se cu acidul, formează sulfatul de amoniu). Spălarea lichidelor e folosită pentru îndepărtarea dintr-o substanţă lichidă a micilor cantităţi de substanţe lichide sau solide (disolvate sau în suspensie) cu cari a fost impurificată. îndepărtarea acestor impurităţi se face cel mai bine prin spălare cu lichid. Pentru amestecul de lichide cari nu] pot fi fracţionate prin distilare, spălarea e aproape unica metodă de separare. în acest scop se alege un lichid imiscibil cu lichidul care se prelucrează, dar care disolvă lichidul sau lichidele cari trebuie îndepărtate. Spălarea lichidelor, în forma cea mai simplă, se poate realiza în aparate cari lucrează periodic. Aceste aparate, de formă cilindrică, sînt echipate cu agitatoare mecanice. în aceste vase se introduc lichidul care urmează să fie prelucrat şi cantitatea corespunzătoare de lichid pentru spălare. După terminarea agitării se lasă amestecul să decanteze, producîndu-se astfel separarea celor două straturi de lichid, cari apoi se colectează în vase separate. Metoda discontinuă de mai sus, deşi simplă, reclamă instalarea unei aparaturi mari şi nu asigură totdeauna o spălare completă a lichidului. Din această cauză, folosirea aparatelor cu acţiune continuă e mult mai raţională. Acestea sînt asemănătoare cu cele pentru spălarea gazelor. Ele sînt echipate cu ajutaje sau cu dispozitive pentru pulverizarea lichidelor. La trecerea prin aparat, lichidele vin în contact intim. Substanţa disolvată trece dintr-un lichid în altul. Spălarea corpurilor solide e folosită în cazul precipitatelor, pentru a obţine după filtrare un produs pur, sau pentru îndepărtarea completă a filtratului din produsul solid. Spălarea se face pe filtru, cu apă sau cu alte lichide. Prin spălare, filtratul se diluează, ceea ce constituie un dezavantaj, cînd se valorifică filtratul. Diluarea poate fi redusă printr-o spălare sistematică; spălarea se face cu soluţii de concentraţie din ce în ce mai mică şi apoi numai cu lichid pur; soluţiile pentru spălare sînt filtratul de la operaţiile anterioare; soluţia cea mai concentrată se separă periodic şi se adaugă la filtratul principal. în cazul substanţelor minerale utile, rolul spălării e de a afîna aceste substanţe, în cari componenţii minerali sînt cimen- taţi adeseori cu argilă. Prin spălare, îndepărtînd argila şi alte particule ale rocii sterile, se face în acelaşi timp şi concentrarea minereurilor utile, pe lîngă despărţirea preliminară, necesară preparării ulterioare. Spălarea se poate efectua, fie numai cu ajutorul unui curent de apă, fie prin acţiunea unui curent de apă şi prin acţiunea mecanică a aparatului de spălare. Spălarea substanţelor minerale utile se poate face în spălătoare de tip rotativ, în spălătoare cu jgheaburi, în spălătoare combinate, pe mese de spălare, etc. 1. ~ct lînii. Ind. text. V. sub Spălarea materialelor textile. 2. ~a materialelor textile. Ind. text.: Operaţie de separare şi de înlăturare din masa materialelor textile a impurităţilor naturale (ceruri, grăsimi, usuc (v.), etc.), a impurităţilor apărute în cursul procesului tehnologic, a apretului de încleiere, a acizilor, alcal iilor, excesului de coloranţi, etc., cum şi de anulare din fibre sau fire a tensiunilor latente produse în procesele de filare, ţesere şi tricotare. Spălarea se efectuează prin acţiuni combinate hidrotermice, fizicochimice şi mecanice, şi anume: imbibarea materialelor textile cu apă (rece sau caldă), în care se adaugă, în general, săpun, detergenţi, etc.; frecarea materialelor textile Ia trecerea lor prin maşina de spălat; presarea între cilindrele presă-toare sau sub bătaia ciocanelor, pentru a stoarce din materiale lichidul încărcat cu impurităţi şi pentru a realiza o pătrundere cît mai bună a lichidului de spălare în fibre; saponificarea, disolvarea şi emulsionarea grăsimilor; neutral izarea acizilor^şi a bazelor; împiedicarea precipitării pe fibre a sărurilor de calciu sau de magneziu şi împiedicarea precipitării oxizilor metalici, realizate prin acţiunea fizicochimică a substanţelor adăugite în apa de spălare (carbonat de sodiu, carbonat de potasiu, săpun, igepon, gardinol, calgon, etc.); circulaţia materialului textil sau a lichidului în maşina de spălat, pentru a antrena şi îndepărta impurităţile pe cari le conţine. în general, fiecare tratament care face parte din finisarea produselor textile în mediu umed (mercerizare, albire, vopsire, etc.) e urmat de o spălare. Modul de conducere a procesului de spălare, felul maşinilor de spălat folosite, ca şi compoziţia şi temperatura lichidului de spălare, depind de felul "materialului (lînă, bumbac, fibre obţinute prin procedee chimice, etc.) şi de impurităţi, de forma în care se prezintă acest material (fibre, fire, ţesături, tricoturi, pîsle) şi de întrebuinţarea care se dă materialului textil după spălare. Calitatea şi eficienţa economică a spălării sînt determinate, în esenţă, de următorii factori cari acţionează simultan: apa de spălare, adausurile (produsele) de spălare, regimul de spălare şi utilajele folosite. Rolul acţiunilor mecanice în procesul de spălare are o mai mare importanţă în spălarea industriala a ţesăturilor de lînă şi a ţesăturilor tip lînă (de păr de cămilă, de păr de capră, de amestecuri cu lînă, etc.), deoarece, pe lîngă curăţire, determină şi îndesarea şi contracţiunea acestora, în anumite limite dorite. Pentru ţesăturile de lînă pieptănată se foloseşte un regim de spălare mai blînd decît pentru ţesăturile de lînă cardată. în funcţiune de felul ţesăturilor de lînă spălate se admite să rămînă pe ţesătură 0,8***3,5% grăsimi, procentul admis fiind mai mare în cazul ţesăturilor de lînă cardată decît în căzu 1 celor de lînă pieptănată. Procesul (simultan cu spălarea) de destindere a ţesăturilor prin contracţiune în lăţime şi în lungime contribuie la stabilitatea dimensională a produselor finite şi Ia obţinerea unei calităţi corespunzătoare, din punctul de vedere al tuşeului. Fenomenul se bazează pe capacitatea de umflare în apă a fibrelor şi e influenţat de geometria ţesăturii. Maşinile de spălat diferă constructiv după gradul de prelucrare al materialului textil care se spală, deosebindu-se: maşini de spălat fibre, ca, de exemplu, maşina de spălat lînă brută nefilată (v. Leviatan); maşini de spălat scuturi, bobine, etc. Spălarea materialelor textile 181 Spălarea materialelor textile (cari pot servi, în general, şi ca maşini de albit fire); maşini de spălat ţesături, a căror construcţie diferă după cum ţesătura circulă în maşină sub formă de funie (ştreang) sau întinsă în lăţime (în foaie); maşini de spălat tricoturi şi ţesături inferioare, a căror construcţie diferă cu felul materialului (de ex.: maşina de spălat cu ciocane pentru ciorapi de lînă, maşina de spălat cu forme pentru ciorapi, etc.). Maşinile de spălat ţesături sînt cele mai numeroase şi mai importante. Ele se împart în maşini cu acţiune discontinuă şi maşini cu acţiune continuă. Maşinile de spălat cu acţiune continuă, în cari ţesătura circulă în formă de funie, pot fi de tip comun sau de tip (perfecţionat) multiflex. Maşina de spălat cu acţiune continuă şi cu circulaţie în formă de funie, din punctul de vedere constructiv, e aproape identică cu maşina de spălat ţesăturile de bumbac cu acţiune discontinuă, cu circulaţie în formă de funie (v. fig. Viii), cu deosebirea că ţesătura intră în maşină cu un capăt al funiei şi circulă (necusută cap la cap) într-un singur sens (adică o singură trecere) prin lichidul de spălare şi prin organele de lucru 1 ale maşinii, un timp suficient pentru efectuarea în întregime a fazelor procesului de spălare. Maşina mulţi-f l e x (formă perfecţionată) cuprinde (v. fig. I) mai multe compartimente, cărora le corespunde cîte un grup de dispozitive conducătoare şi de stropire cu apă 1, situate deasupra, şi o serie de recipiente-pipă 2 prin cari ţesătura îmbibată trece succesiv, fiind stoarsă uniform şi în strat elastic Maşinile de spălat cu acţiune continuă şi cu circulaţia ţesăturii î nt i n-se î n lăţime pot fi: maşini cu mişcarea ţesăturii în contracurent (v. fig. II), aceasta trecînd prin mai multe compartimente cu destorcă-toare de flotă şi cari sînt utilizate pentru spălarea după vopsire şi după imprimare; maşini compartimentate, cari sînt echipate cu dislocatoare de flotă (v. fig. III); maşini turbionatoare (V. fig. IV), cari au un cilindru cu palete f profilate pe suprafaţa laterală, capabile să imprime ţesăturii 2 o- mişcare oscilatorie cu efect de turbu-lenţă, în timp ce ţesătura circulă condusă de cili nd re le 3; D I. Maşină multiflex. dispozitiv de conducere şi stropire 2) recipiente în formă de pipă. maşini vibratoare (v. fig. V), cari sînt constituite din dispozitivele conducătoare 1, un recipient cu apă de spălare 2 şi un dispozitiv cu lame 3, acţionat de un electromagnet care imprimă ţesăturii o mişcare alternativă; maşini de tip rotitor (v. fig. VI), cari produc efect de turbulenţă între două foi de ţesătură 1 cu ajutorul unor cilindre rotitoare 2 şi sînt folosite în special la agregatul de spălat din linia tehnologică de vopsire continuă. Maşina cu acţiune discontinuă pentru spălarea ţesăturilor de bumbac, cu circulaţie în formă de funie (v. fig. VII), prin circularea intensivă a funiei de ţesătură între cilindre-le storcătoare, prezintă avantajul aplicării presiunilor relativ mari şi uniform repartizate, avînd ca efect spălarea mai rapidă şi fără degradarea ţesăturii. Uneori, maşina pro- III. Maşină des păiat compartimentată, cu acţiune continuă. /'/. Maşină de spălat cu acţiune continuă, tip turbionator. /) cilindru cu palete; 2) tesă-tură; 3) cilindre conducătoare. V. Maşină de spălat cu acţiune continuă, vibratoare. 1) cilindre conducătoare; 2) recipient cu apă de spălare; 3) vibrator. II. Maşină de spălat cu acţiune continuă a mişcării ţesăturii în contracurent, întinsă în lăţime. VI. Maşină de spălat cu acţiune continuă şi cu circulaţia ţesăturii întinse în lăţime, tip rotitor, î) foi de ţesătură; 2) cilindre cu nervuri. Spălare 182 Spălarea cărbunilor Maşina cu acţiune discontinua pentru s p a l a r e a ţesăturilor de Iîna, cu circulaţie în formă de funie (v. fig. V///), cuprinde în principal: o capră 1, care susţine o cadă închisă 2, echipată Vil, Maşină de spălat ţesăturile de bumbac, cu acţiune discontinuă şi cu circulaţie în formă de funie. 1) basin de beton armat; 2) nivelul pardoselii; 3) perete lateral înclinat; 4) ţesătura; 5) cilindre storcătoare; 6) cilindru rotitor cu lineale; 7) cilindru întorcător şi întinzător; 8) cilindre conducătoare; 9) inel de porţelan; 10) jgheab; 11) inel de porţelan prin care se introduce ţesătura în maşina de spălat. VIU, Maşinăde spălat ţesăturile de lînă cu acţiune discontinuă şi cu circulaţie în formă de funie. 1) capră; 2) cadă; 3) grătar despărţitor de funie; 4 şi 5) cilindre storcătoare; 6) rolă conducătoare; 7) jgheab; 8) orificiu de evacuare a lichidului; 9) vîrtel-niţă; 10) bară conducătoare; 11) ţeavă de alimentare cu apă. cu capac de încărcare; un grătar de iemn 3, care împiedică suprapunerea funiilor cari circulă simultan în maşină şi care opreşte mişcarea automat în cazul cînd ţesătura se încurcă; două cilindre storcătoare; o rolă conducătoare 6, care antrenează ţesătura într-o micşare inelară; o vîrtelniţă 9 care antrenează ţesătura şi care, la unele tipuri de maşini, e situată în afară de cadă, pentru a aduce ţesătura în contact cu aerui. Maşina cu acţiune discontinuă pentru spălarea ţesăturilor întinse în lăţime (în foaie) (v.fig. IX) cuprinde în principal: un basin cu lichid de spălare, în interiorul căruia ţesătura circulă întinsă în lăţime condusă de ci-lindrele rotitoare 1 şi de barele fixe 2; cil ind re le storcătoare 3 şi o vîrtelniţă 6, care antrenează şi întinde ţesătura în lă- ^ ţime. * 1 Acest tip de maşină are eficienţă de 2 curăţire mai mică, şi / de aceea se foloseşte în special pentru ţesăturile de bumbac sensibile la acţiunea forţelor mecanice, cari tind să producă cute permanente. Uneori, ţesăturile spălate în funie cu defecte (dungi, părţi ^ 5 IX. Maşină de spăiat ţesăturile de bumbac, cu acţiune continuă şi cu circulaţie în lăţime. 1) cilindre conducătoare; 2) bare fixe; 3) cilindre storcătoare; 4) vas de colectare; 5) ţevi stropitoare ; 6) vîrtelniţă. neuniform curăţite, etc.) se spală din nou la această maşină, pentru eliminarea inegalităţilor survenite. 1. Spâlare. 2. Prep. min.: îndepărtarea particulelor fine din substanţele minerale (v. Deşlamare). E folosită curent pentru concentrarea umedă a cărbunilor (v. Spălarea cărbunilor). 2. ~a cărbunilor. Prep. min.: Operaţia de sortare umedă a cărbunilor bruţi, prin care se obţine unu sau mai mulţi produşi, fiecare cu un procent anumit de cenuşă (cerut de industria consumatoare respectivă) şi de steril. Procedeele de spălare a cărbunilor sînt asemănătoare cu cele utilizate la concentrarea minereurilor. Spălarea se efectuează pe c lase gra-nulometrice, cari pot varia între limite strînse (în cazul zeţajului), limite largi (în cazul spălării în jgheaburi) sau limite foarte largi (în cazul utilizării mediilor dense). în general, cărbunii cari se supun spălării într-o instalaţie de spălare se clasează, în prealabil, în următoarele clase: Clasa cărbunilor blocuri (bucăţi de cei puţin 80 mm, 125 mm sau mai mult, după natura cărbunilor bruţi şi după procedeul de spălare a clasei inferioare) cari se sortează manual sau mecanizat, pe cale uscată. Spălarea cărbunilor din această clasă se efectuează numai după concasarea ior la dimensiunea maximă impusă de procedeul de spălare ales. Clasa cărbunilor bulgări (bucăţi de minimum 6 mm, după natura cărbunilor bruţi şi după procedeul de spălare), cari se spală prin procedee gravimetrice (maşini de zeţaj, reo-spălătoare, jgheaburi elicoidale, hidrocicloane cu medii dense). Clasa cărbunilor mărunţi (bucăţi de cel puţin 0,5 mm, cu limita superioară de 6***10 mm), cari se spală, de asemenea, prin procedeele gravimetrice descrise. Clasa cărbunilor praf (bucăţi sub 0,5 mm sau sub 1 mm, foarte rar de 2 mm), cari se spală prin procedee gravimetrice speciale (mese de spălare, reospălătoare speciale, maşini de zeţaj cu înaltă frecvenţă, jgheaburi elicoidale, etc.) şi prin flotare (procedeu aproape generalizat pentru clasa sub^0,5 mm). în cadru! fiecărei clase se delimitează subclasa, dacă natura cărbunilor şi procedeu! de spălare impun aceasta: pentru zeţaj se clasează în limite mai apropiate; pentru spălare în jgheaburi sau în cuve cu medii dense, în limite mai largi. în principiu, spălarea se efectuează în modul următor: cărbunii bruţi din fiecare clasă sînt conduşi în aparatele de spălare, unde se sortează în cărbuni spălaţi, produse intermediare, cari se respală, şi steril. Cărbunii spălaţi sînt antrenaţi de apă în jgheaburi şi sînt conduşi la ciururile de desecare pe cari, după ce au pierdut apa de spălare, sînt stropiţi cu un curent puternic de apă limpede, pentru îndepărtarea filmului de argilă lăsat de apa de spălare pe fiecare bucată. După stropire şi desecare pe ciur (oscilant sau vibrant) sau cu centrifuga (pentru cărbuni mărunţi),cărbunii spălaţi sînt distribuiţi, prin jgheaburi şi benzi transportoare (de cauciuc sau metalice), în silozuri, iar sterilul e condus în silozurile de deşeuri. Controlul spălării cărbunilor se face cu ajutorul curbei de spâlare (v. Spălare, curbă de ~), trasată cu o probă medie de cărbuni bruţi, luată din cantitatea totală de cărbuni cari se spală într-un timp mai îndelungat (în general, o lună). Caracteristica principală a unei instalaţii de spălare a cărbunilor (v. Spălătorie) e extracţia în greutate (recuperarea), adică raportul dintre cantitatea de cărbuni spălaţi şi cantitatea de cărbuni bruţi supuşi spălării. Recuperarea depinde de: curba granulometrică şi curba de spălare a cărbuni lor bruţi, alegerea justă a procedeului de spălare, precizia conducerii operaţiei de spălare, procentul de cenuşă iniţială a cărbunilor supuşi spălării, procentul de cenuşă din cărbunii spălaţi. Alegerea procedeului de spălare se face în urma studierii curbei de spălare şi a curbei granujometrice a cărbunilor bruţi. în cazul cărbunilor cari se spală uşor se adoptă procedeul de separare care asigură, în acelaşi timp cu spălarea, şi debite Spălare, curbă de 183 Spălare, curbă de mari; cantitatea de şist fiind mică, stabilirea liniei de separare se face în jurul regiunii şist-mixte, elimjnînd deşeurile încă de la începutul operaţiilor de spălare. în acest caz convine spălarea în reospălătoare (v.), pentru că nivelul patului se menţine constant şi se pot trata debite orare mari. Se pot aplica şi celelalte procedee de spălare, însă acestea nu sînt prea simple şi au debite orare de spălare mai mici. în cazul cărbunilor cari se spală greu se aplică procedeele de spălare cari asigură maximul de stabilitate a densităţii mediului de sortare; astfel, variaţiile de densitate produc un aflux continuu de mixte în şist şi în cărbunii spălaţi, — şi invers. Se caută, chiar de la începutul spălării, să se îndepărteze produsele grele (mixte, deşeuri), în aparate rămînînd numai produsele mai uşoare, cari constituie cărbunii spălaţi; produsele grele se spală din nou, de mai multe ori, îndepărttndu-se din ele, de fiecare dată, produsele cele mai uşoare. Din amestecul total sau parţial al produselor uşoare, rezultate din spălările succesive, se obţin sorturile de cărbuni spălaţi. Reo-spălătoarele nu sînt proprii pentru spălarea acestui fel de cărbuni (viteza apei fiind mare şi masa care se spală fiind în continuă agitaţie). Maşinile de zeţaj sînt, în schimb, mai bune pentru spălarea cărbunilor greu sortabiIi (viteza apei fiind mică, şi pe sită formîndu-se un pat care, în timpul pulsaţiei apei, capătă o anumită fluiditate şi densitate, sortarea efectuîndu-se oarecum ca în medii dense). Pentru clasa peste 6 mm, procedeul cu medii dense e cel mai eficient şi tinde să înlocuiască celelalte procedee, în cazul cărbunilor mai mari decît 6*--10 mm. î. curbă de Prep. min.: Curbă stabilită pe baza analizei densimetrice a cărbunilor bruţi, care reprezintă grafic proprietăţile de spălare a acestora. Proba de cărbuni bruţi, pentru care se stabilesc curbele de spălare, se supune analizei densimetrice, în lichide grele cu densitatea cuprinsă între 1,1 şi 2,1 g/cm3, realizate în cazul bucăţilor mai mari (>10 mm) cu ajutorul unor soluţii de clorură de zinc în apă, şi, în cazul cărbunilor mărunţi (<10 mm), cu amestecuri de benzină cu tetraclorură de carbon (pentru densităţi sub 1,6 g/cm3) şi tetraclorură de carbon şi bromoform (pentru densităţi peste 1,6 g/cm3). Valoarea extracţiei în greutate (»*•%) a fiecărei tranşe densimetrice e trecută pe axa ordonatelor, în o rd i n ea c resc ăt o a-re a densităţii de sus în jos, iar cenuşa fiecărei clase densimetrice (c.), pe axa absciselor (v. fig. /). Fiecare tranşă densimetri-că e reprezentată astfel printr-un dreptunghi din care suprafaţa v.c. reprezintă cantitatea de cen u ş ă a tran-şei respective. Prin unirea mijlocului laturilor dreptunghiuri lor vi°i (vi& corespunzător cenuşii c. a fiecărei tranşe) se obţine ■ in cazul unui număr suficient de mare de tranşe — o curbă continuă, curba elementara (/), care reprezintă variaţia con- 90. vn+i 100 10 20 30 M 50 SO 70 SO 90100%c I. Curba de spălare a cărbunilor. /) curba de spălare (curba eementară); //) curba cărbunilor spălaţi; III) curba sterilului. ţinutului de cenuşă al fracţiunilor elementare âv. Suprafaţa f100 x-*k delimitată de curba elementară \ cAv e egală cu v.c * şi reprezintă cantitatea totală de cenuşă a cărbunelui care a fost supus analizei densimetrice. Curba elementară pleacă din punctul p (pentru ^-=0), corespunzînd cenuşii inseparabile a cărbunilor (care variază între 2 şi 4%, funcţiune de natura cărbunilor) şi se termină în punctul q (pentru ».=100), care reprezintă cenuşa fracţiunilor celor mai curate de steril (totdeauna <100%, din cauza materiilor volatile pe cari le conţin substanţele organice; COa, S, etc., cari se degajă în timpul calcinării probelor). Din curba elementară se deduce, prin calcul sau în mod grafic, curba cărbunilor spălaţi (ll), care reprezintă variaţia cenuşii tranşelor densimetrice cumulate pînă la densitatea A la care se consideră efectuată separarea cărbunilor spălaţi de steril. Valoarea unui punct de pe curba II e dată de expresia: Z-1 i—k în care k e numărul de tranşe densimetrice din cari e constituit cărbunele spălat (cu densităţi mai mici decît densitatea de separare A). Curba cărbunilor spălaţi ple că din acelaşi punct cu curba elementară şi se termină pentru 100, în punctul a, reprezentînd cenuşa cărbunelui brut. în mod analog cu curba cărbunilor spălaţi se trasează curba sterilului (III), reprezentînd variaţia cenuşii integrale a fracţiunilor densimetrice din cari se consideră constituit sterilul separat la densitatea A (fracţiunile au densitatea mai mare decît densitatea de separare A). Valoarea unui punct de pe curba III e dată de expresia: i=k 100a— 2 vici f=1 100- /=1 Curba III începe din punctul u (pentru v=0) şi se termină, pentru v=100, în acelaşi punct cu curba elementară. Curbele de spălare sînt folosite în mod curent, afară de aprecierea posibilităţilor de spălare a cărbunilor, la determinarea eficienţei operaţiei de spălare a unei instalaţii (randament organic) şi la stabilirea posibilităţilor şi a condiţiilor de livrare a anumitor sortimente de cărbuni spălaţi şi de mixte. Controlul operaţiilor de spălare se face prin stabilirea randamentului organic, care reprezintă raportul dintre extracţia (recuperarea) de cărbuni spălaţi, realizată în instalaţie (raportul dintre cantitatea de cărbuni spălaţi şi cantitatea de cărbuni bruţi), şi extracţia stabilită după curba de spălare (curba cărbunilor spălaţi) pentru aceeaşi cenuşă, caracteristică pentru cărbunii spălaţi, obţinuţi în instalaţie. Randamentul organic variază între 95 şi 99% în cazul instalaţiilor cu funcţionare normală, şi scade pînă la 60***80%, în cazul funcţionării defectuoase a instalaţiei. Eficienţa spălării se stabileşte, în ultimul timp, cu ajutorul curbelor de dispers iune (v. Dispersiune, curbe de ~), din cari se deduc valorile ecartului probabil (Ep) şi ale imperfecţiunii spălării (/), date de expresiile: ŢT ^25 ^7 EP= —2“ /• Sp-r' Spălare 184 Spălarea vehiculelor în cari 825 ?* <$75 sînt greutăţile specifice corespunzătoare unei dispersiuni de 25%, respectiv de 75%, 8^ e greutatea specifică de separare (corespunzătoare unei dispersiuni de 50%), iar y e greutatea specifică a mediului 0, în care are loc spălarea. Valorile imperfecţiunii variază între limite largi (0,05— 0,3), în funcţiune de granulaţia cărbunilor, de proprietăţile lor şi de procedeele de spălare folosite. în fig. II sînt reprezentate curbele de dispersiune a separării cărbunilor prin diferite procedee, a căror eficacitate e cu atît mai mare cu cît curbele se apropie mai multde verticală. în ultimul timp, în locul curbelor de spălare sînt folosite în multe ţări curbele M (curbele Mayer) cari, ca şi curbele de spălare, se construiesc pe baze analizejor densimetrice ale cărbunilor. în această reprezentare (v. fig. III), pe abscisă sînt trecute extracţiile cumulate ale diferitelor fracţiuni densimetrice (2*0» ia*~ pe ordonată e trecută greutatea cumulată li. Curbele de dispersiune a separării cărbunilor. A) procedeu! cu reospălătoare; B) zeţaj; C) procedeul mediilor dense. cenuşilor diferitelor fracţiuni 100 Pentru a nu se lucra cu o scară prea mare a ordonatelor, pentru valori mai mari 8 100% 90 80 70 SO ' ' W 30 20 10 n. ///. Reprezentarea grafică a curbelor M (curbele Mayer). decît ale cenuşii cărbunelui brut (a%) se continuă diviziunile acesteia pe axa superioară a absciselor, marcarea diviziunilor pe aceasta făcîndu-se prin împărţirea reciprocă, cu ajutorul triunghiurilor asemenea OO'R şi S0"R. în acest sistem de reprezentare, cele trei curbe de spălare sînt înlocuite cu o singură curbă. Pentru un punct de pe această curbă (M), extracţia în greutate a cărbunilor spălaţi e dată de segmentul Om, cantitatea de cenuşă din cărbunii spălaţi, de segmentul Mm (respectiv MxO'), iar cenuşa medie a acestor cărbuni, de raportul: Mm sc;vi 2. ~a vehiculelor. Tehn., Transp. .-Operaţie prin care vehiculele sînt supuse unui tratament pentru înlăturarea depozitelor de ulei, noroi, rugină, etc., cu cari sînt acoperite diferitele piese sau agregate. Spălarea vehiculelor se efectuează în cadrul întreţinerii curente sau în scopul pregătirii lor pentru a fi introduse în reparaţie (curentă, capitală, mijlocie). Modul de spălare diferă după felul vehiculului căruia i se aplică tratamentul. Exemple: Spălarea autovehiculelor se face periodic, după un anumit număr de kilometri parcurşi (circa 250 km) sau după un drum greu. De asemenea, vehiculele se spală înainte de a fi introduse în reparaţie, ca să se poată detecta defectele şi demontarea să se facă în condiţii igienice. La spălare se folosesc apă caldă sau rece, cum şi anumite soluţii, cari să nu deterioreze vopseaua. După metoda folosită, se deosebesc spălare manuală, semi-mecanizată şi mecanizată. Spâlorea manuala se efectuează cu un furtun cu ajutaj, cu un pistol, sau cu găleata. Se folosesc perii, piele de căprioară sau flanelă. Pentru spălarea cu apă de joasă presiune se întrebuinţează apă din reţeaua publică, cu condiţia ca presiunea relativă să fie de minimum 15***40 mm col. apă. Pentru spălarea cu apă sub presiune sau pentru folosirea surselor de apă locale (puţuri sau basine), apa e pompată cu ajutorul unei pompe. Spălarea sub presiune înaltă prezintă şi avantajul acţiunii mecanice, care reduce consumul specific de apă. Accelerarea procesului de spălare se obţine utilizînd soluţii adecvate (de ex. sulfonal), eventual săpunuri lichide şi neutre împroşcate cu pistolul. După spălarea cu apă se freacă cu bureţi, cu perii de păr, etc., înmuiate în apa şi apoi clătite cu o vînă de apă (cu furtunul). Staţiunea de spălare poate avea canale laterale de tip îngust, canale late cu punţi pentru roţi, cu estacade, dispozitive de ridicare, platforme de spălare. Instalaţia de spălare de înaltă presiune e echipată cu un pistol care, prin tăieturile oblice din interior, realizează o vînă de apă cu formă conică. Spălarea se mi mecanizată se efectuează cu vine de apă, pentru caroserie, şi manual, pentru părţile interioare ale autovehiculului (şasiu, roţile pe faţa interioară, etc.). Pentru diri- Om respectiv de segmentul O'm' de pe axa ordonatelor la inter-secţiunea acesteia cu coarda OM. Extracţia de steril e dată de segmentul mO', cantitatea de cenuşă din steril de segmentul MXN, iar cenuşa medie a sterilului, de intersecţiunea axei ordonatelor cu paralela OS dusă la segmentul MN. 1. Spâlare. 3. Tehn.: Operaţie de îndepărtare a impurităţilor depuse pe un obiect, pe o maşină, etc., cu ajutorul unui lichid care, de obicei, e apa. /. Spălarea semi mecanizată a autoturismelor. 1) conductă de aspiraţie a apei; 2) pompă de refulare; 3) conductă de refulare a apei ; 4) ajutaje de împroşcare a apei (de circa 1,5 mm) ; 5) conductă de intrare a aerului comprimat}; 6) rezervor cu soluţie de spălat; 7) conductă de ieşire a soluţiei; 8) corp de refulare a soluţiei cu trei ajutaje (de circa 0,5 mm); 9) piston pentru spălarea cu soluţie a părţii inferioare a vehiculului; 10) cadru metalic. jarea corectă a vinelor de apă, instalaţia cuprinde, de obicei, un cadru mobil, suspendat pe un cărucior care se poate deplasa pe un monorai, de-a lungul vehiculului; pe cadru sînt montate Spălarea vehiculelor 185 Spălarea vehiculelor ajutaje (cu diametrul de circa 1,5 mm), prin cari apa se pompează la o presiune de circa 30---35 m col. apă, debitul fiind de circa75 l/min (v. fig. /). Pentru spălarea manuală a părţilor interioare se foloseşte un pistol, în care apa e introdusă sub presiune cu aer comprimat. La spălarea semi mecanizată a autobuselor se foloseşte un cadru fix, iar autobusul e deplasat pe sub cadru. Două perii laterale cilindrice (cu axele verticale) sînt în contact permanent cu cîte o faţă laterală a autobusului şi o perie cilindrică (cu axa orizontală) e în contact permanent cu acoperişul. Periile, de păr de cal sau de fibră artificială, sînt apăsate pe faţa autobusului prin cîte o contragreutate, iar rotirea fiecărei perii se efectuează cu ajutorul unui electromotor. II. Spălarea semimecanizată a autobuselor. 1) perie cilindrică verticală (de păr de cal) pentru spălarea suprafeţelor laterale exterioare; 2) motor electric de antrenare a periei; 3) perie circulară orizontală pentru spălarea acoperişului vehiculului; 4) cadru metalic, mobil de-a lungul autovehiculului, cu injectoare; 5) electropompă pentru soluţia de spălat; 6) conductă de aspiraţie; 7) filtru; 8) conductă verticală cu ajutaje de stropire; 9) conductă orizontală cu ajutaje de stropire. Spălarea se face cu soluţie de spălat sau cu apă. Soluţia e debitată de o electropompă la 0,7 at, prin injectare. Urmează apoi spălarea manuală interioară (v. fig. //). Spălarea mecanizata se efectuează cu perii şi cu vine de apă, manevrate mecanizat, şi se foloseşte, în general, în garajele mari, pentru autobuse, troleibuse, taximetre, furgonete. Instalaţia cuprinde: o cameră me-talicăsau cu geamuri (pentru urmărirea procesului de spălare), cu ventilaţie, în care autovehiculul se deplasează de regulă pe o bandă rulantă; o reţea de ţevi cari îmbracă autovehiculul pe toate cele patru feţe, aceste ţevi avînd ajutaje de pulverizare fixe (cu anumite unghiuri de atac) sau oscilante (prin acţiunea apei care iese); tobe verticale cu peri i (1 ---S buc.), cari freacă pe feţele laterale ale caroseriei, .şi tobe orizontale pentru acoperiş, tobele avînd turaţia III. Spălarea mecanizată a autovehiculelor. 1) perie verticală inferioară; 2) motorul periei verticale inferioare 1 şi 3) mecanism de antrenare motor-perie; 4) perie orizontală; 5) motorul tale 4; 6) perie verticală superioară. perii (1--100-160 2 buc.), rot/min. Durata spălării e de 1,5** *2 min (v. fig. III), iar consumul mediu e de 350---400 litri pe vehicul. Instalaţia e echipată cu un decantor de noroi şi cu un separator de ulei şi benzină, care funcţionează pe principiul diferenţei de greutate specifică dintre noroi, benzină şi ulei. Astfel, apa uzată curge printr-un canal de aducţie într-o cameră, unde depune noroiul, apa şi uleiul cu benzină; la nivelul apei e gura spre canalul de evacuare în reţeaua de canalizare, şi apa fără impurităţi se evacuează, iar periodic se curăţă camera de decantare, evacuînd noroiul de la fund şi uleiul cu benzină de la suprafaţă. Spălarea vehiculelor feroviare: Spă- larea locomotivelor, a vagoanelor, etc. Spălarea locomotivelor se face în depouri, periodic, în timpul exploatării, sau înainte de a fi introduse în reparaţie. Spălarea se poate face, fie pe canale de lucru (v.) special amenajate, pentru regiunile cu climat aspru, fie pe locuri amenajate afară, în incinta depoului. Spălarea exterioară a locomotivei se poate efectua manuai sau mecanizat. Spălarea manuală se poate face cu furtunul cu apă rece, care constituie o operaţie dificilă, necesitînd volum mare de lucru şi durată mare de imobilizare a vehiculului; cu injectorul cu apă caldă, luată chiar din căldarea locomotivei cu abur, spălare care, necesită însă, un consum aproximativ de 2 t abur, 15 t apă şi 1,2***15 ore durată de imobilizare (cu participarea a două persoane); cu o pompă sau cu un injector, folosind o emulsie de apă fierbinte (70---800), sodă calcinată (0,1 •*•0,2%) şi păcură (O.i-'-O.S %), cu ajutorul unui furtun, în care se trimite şi aer comprimat la 6 at, de la pompa de aer a locomotivei sau de la un compresor de aer (efectul vinei puternice de emulsie e atît mecanic, cît şi chimic). Spălarea mecanizată implică folosirea deplasării relative dintre locomotivă şi un sistem de duşuri fixe sau oscilante. De obicei, locomotiva se deplasează cu viteza de circa 3 km/h, printr-un duş fix în formă de cadru, din care vinele de apă sînt proiectate pe locomotivă cu 12—15 at. Pentru fiecare locomotivă, durata spălării (imobilizarea) e de 15 min, consumul de emulsie de 3 m3, consumul de aer de 3 m3, consumul de abur de 800 kg la 12 at, iar consumul de combustibil convenţional, de 125 kg. Instalaţia cuprinde în general: o platformă betonată de 36---40 m (respectiv o hală de spălare), amenajată cu un jgheab colector care conduce emulsia uzată într-un basin decantor, în care se depune nisipul în suspensie, apoi într-un separator, care reţine păcura, dirijînd-o, printr-un canal, la rezervorul de păcură. Apa rămasă e condusă apoi în reţeaua de canalizaţie, evitînd înfun-darea. Instalaţia mai cuprinde un rezervor de aer de 6 m3, un rezervor de păcură de circa 2,1 m3, o căldare de abur de 7,5 m3, un duş (tip cadru), o pompă centrifugă (circa 30 m3/h la 64 m înălţime de ridicare). Unele instalaţii de spălare mecanizate sînt mobile, cuprinzînd un agregat transportabil cu injector de presiune înaltă, alimentat de la locomotivă, un rezervor de păcură şi racordul la injectorul locomotivei. interioară a căldărilor de se execută în scopul evacuării nămolului superioare 6; periei orizon- Spălarea locomotive Spălarea vehiculelor 186 Spălarea vehiculelor şi a pietrei depuse tn căldare. Concomitent cu spălarea căldării se efectuează şi curăţirea de funingine a cutiei de foc, a ţevilor mari şi a ţevilor mici. Cutia de fum se stropeşte cu apă caldă, iar după uscare se freacă cu perii metalice şi cîrpe, cari înlătură funinginea. Căldarea se spală cu o vînă la 5 at, iar concomitent se provoacă desprinderea pietrei cu vergele metalice şi raşchete. Spălarea căldării se poate face cu apă caldă, fierbintesau rece. Spălarea vagoanelor-cisterne se face atît la interior cît şi la exterior, pentru pregătirea lor în vederea umplerii cu produse de acelaşi fel, pentru înlocuirea conţinutului lor, sau pentru intrarea în reparaţie. Procesul de pregătire diferă după scopul care se urmăreşte, şi anume: dacă se refoloseşte cisterna pentru încărcarea cu produse de acelaşi fel, fie negre (petrol brut, păcură), fie albe (benzină, ligroină, petrol lampant); dacă se refoloseşte pentru încărcarea cu produse albe, după ce s-au evacuat produsele negre; dacă se încarcă cu produse vîscoase sau chimice şi dacă urmează să fie introduse în reparaţii. Procedeul poate fi manual sau chimic-mecanic. Procedeul manual consistă în folosirea de raşchete, perii, cîrpe, petrol, etc. Operaţia e dificilă, imobilizarea vehiculului e de 7---10 ore, iar condiţiile de lucru foarte dificile. In staţiile cu trafic de vagoane-cisterne se afectează linii separate în scopul spălării. Procedeul chimic-mecanic e folosit în general la cisterne la cari se schimbă tipul conţinutului de transportat (de ex. dacă o cisternă a^transportat produse negre şi se reîncarcă cu produse albe). în acest scop se poate aplica fie procedeul aburirii, fie procedeul disolvanţilor speciali (polimeri). Procedeul aburirii consistă în următoarele operaţii: scurgerea produselor rămase în cisternă, suffarea cu abur la 10 at (30---45 min), degazarea (abur şi gaze) cu ajutorul exhaustorului sau al aerului comprimat (30 min), spălarea propriu-zisă, care se operează fie cu ajutorul unui stropitor, fie cu un furtun, folosind un amestec de apă cu disolvant la 75---800 şi sub presiunea de 6---12 at, curăţirea şi ştergerea cu mătura, evacuînd reziduurile, şi apoi cu deşeuri de bumbac uscate, uscarea prin suflarea de aer comprimat la 5 at şi încălzit la 25**-37°. Durata de spălare a unui vagon-cisternă prin procedeul aburirii e de 2***2 a/2 ore. — Procedeul disolvanţilor speciali foloseşte polimeri proveniţi din cracarea produselor petroliere. După scurgerea produselor rămase şi a reziduurilor urmează proiectarea pe pereţi a unei vine de apă la 60-**70° şi sub o presiune de 2--*4 at (5—10 min), umplerea cisternei cu polimeri la 2-**3 at şi la o temperatură cu 10° sub temperatura de aprindere a polimerului (introducerea efectuîndu-se printr-un tub manevrat întîi de afară şi apoi dinăuntru), spălareacu apă la 60---700 şi la presiunea de 2***4 at, degazarea şi uscarea, folosind, fie aerul comprimat la 35***40°, sub presiunea de 5 at (10***15 min), fie aburul care circulă prin serpentine montate în cisterne, cum şi curăţirea de reziduuri cu ajutorul periilor. Polimerii uzaţi sînt folosiţi din nou, ei fiind îmbogăţiţi cu produsele cu cari s-au amestecat în timpul spălării. Dacă vagonul-cisternă e folosit pentru acizi, după pomparea resturilor urmează neutralizarea cu lapte de var introdus pneumatic, spălarea propriu-zisă cu apă fierbinte sub presiune, expulsarea apei şi a resturilor de acizi printr-un tub flexibil, folosind aburul sub presiune, degazarea şi aerisirea folosind aerul comprimat încălzit, ştergerea pereţilor, care se efectuează cu deşeuri de bumbac sau de cînepă. Durata totală e de 3 ore, pentru pregătirile necesare acizilor, şi de 6***8 ore, necesare bitumenului. Spălarea vagoanelor de călători se face în scopul prezentării lor sub un aspect convenabil şi al menţinerii stratului de vopsea timp cît mai îndelungat. Spălarea se efectuează la exterior în staţiile de domiciliu şi în punctele terminus şi se poate efectua manual sau mecanizat. La spălarea manuală se folosesc perii de mînă, manuale sau mecanizate (pneumatice sau electrice), cîrpe şi apă sau ulei proiectate pe vagon cu ajutorul furtunului. Folosirea periilor pneumatice e mai convenabilă, deoarece în staţiile de spălare există aerul comprimat necesar probei frînelor. Pentru folosirea periilor electrice sînt necesare instalaţii speciale. Spălarea manuală e dificilă, costisitoare şi imobilizează vehiculul circa 1,5 ore. Spălarea mecanizată e satisfăcătoare, dacă sînt îndeplinite următoarele condiţii: să se asigure spălarea exterioară integrală (acoperiş, pereţi, ferestre, burdufuri, boghiu); să nu aibă efect coroziv asupra vopselii; să nu se spargă geamurile; durata de spălare să fie minimă; să se asigure şi ştergerea. Instalaţiile de spălare pot fi de următoarele tipuri: cu tobe, cu împroşcătoare verticale, cu împroşcătoare laterale, cu patru sisteme de vine de apă. Instalaţia cu tobe cuprinde patru perechi de tobe (0—2,50 m), cîte două de fiecare parte, cu axele orizontale perpendiculare pe cele două feţe laterale ale vagonului, cari se rotesc ca turaţie şi ca sens diferit; perii de lînă fixate pe conturul lateral al tobelor, spre vagon, cari vin în contact cu vagonul; între tobe sînt trompete perforate cari împroşcă apa sub presiune; două pompe centrifuge cari pompează apa; patru electromotoare de 12 CP, cari rotesc fiecare cîte o pereche de tobe. Vagoanele se deplasează cu 4,5***5 km/h, astfel încît durata de spălare a unei garnituri e de 6 min. Instalaţia poate fi folosită şi pentru cazul în care temperatura apei ajunge la —6°. Instalaţia cu împroşcătoare verticale (v. fig. IV) e o instalaţie în hală închisă şi cuprinde IV. Instalaţie de spăiat vagoane cu împroşcătoare verticale. 1) grindă rulantă; 2) împroşcătoare; 3) conductă de apă caldă; 4) intrarea soluţiei de sodă; 5) conductă de apă rece; 6) conductă de aer cald; 7) vagon. liniile de acces, deasupra cărora sînt împroşcătoarele montate pe grinzi rulante, prin cari se împrăştie pe vagoane apa caldă, rece, şi soluţia de sodă. Prin aceeaşi instalaţie se amestecă întîi apa caldă cu soluţia de sodă (60°) şi se împroaşcă cu 2--*3 at; apoi se introduce numai apa rece la 2 at, cu care se face limpezirea. Uscarea se realizează cu ajutorul aerului cald suflat pe dedesubt, prin canale amenajate în pardoseală. Operaţia de spălare pentru o garnitură (12 vagoanex20,2 m/vagon) durează circa 2***3 ore. Instalaţia cu împroşcătoare laterale cuprinde cîte o ramă verticală de fiecare parte a vagonului, una dintre laturile ramei fiind axa de rotaţie a întregii rame, Spălare 187 Spălat, maşină de — agregate ceea ce permite apropierea de vagon a celei de a doua laturi. Latura a doua poartă periile distribuite de-a lungul înălţimii. Periile primesc o rnişcare de rotaţie de la un electromotor (5 CP), vagonul se deplasează cu 3---5 km/h, iar durata de spălare a unei garnituri de 12 vagoane e de 10 minute. Instalaţia cu patru sisteme de vine de apă e formată dintr-un portal care cuprinde un sistem de spălare a acoperişului, altul al pereţilor laterali, al treilea pentru tobe şi al patrulea pentru aparatele de rulare. Pe tobe sînt fixate periile învîrtitoare. Instalaţia cuprinde, de asemenea, scheletul metalic, motoarele electrice, transmisiunea, reţeaua de apă. Vagoanele sînt tractate pe sub portal cu viteza de 3 km/h, durata de spălare fiind de 4 minute pentru o garnitură. 1. .Spâlare. 4. Expl. petr.: Metodă de exploatare secundară a zăcămintelor de hidrocarburi (v. sub Secundară, metodă de exploatare şi sub Spălării, metoda^zăcămîntului. 2. Spâlat. Bot.: Calitatea culorii unui fruct, datorită revărsării unei singure culori pe partea însorită a fructului, de a prezenta o rumeneală mai intensă la mijloc şi mai slabă pe margini, fără linii, puncte sau alte figuri. 3. Spâlat, maşină de 1. Ind, text. V. sub Spălarea materialelor textile. 4. Spâlat, maşina de ~.2. Tehn.: Utilaj de uz casnic acţionat electric, pentru curăţirea (spălarea) rufelor prin producerea unor vîrtejuri ale apei de spălare (cu adaus de detergent), provocate de un agitator rotativ, şi cari antrenează rufele în mişcare continuă. E constituit din: un cazan etanş de circa 35 I, un agitator acţionat de un electromotor, dispozitive de conectare a motorului (legătura Ia pămînt, cordonul de racordare izolat în manta de cauciuc şi siguranţele electrice), şi un furtun de scurgere a apei îmbătrînite; la partea superioară a cazanului e montat un storcător amovibil. Maşina de spălat pentru uz casnic se construieşte din materiale rezistente la umiditate. Durata spălării e de 3—4 min, pentru rufăria fină curăţită în apă cu detergent ia circa 35°, şi de 6—8 min, pentru rufăria de in, cînepă, pentru haine de lucru, în apă cu detergent la 60—80°. .. s. Spâlat, maşinâ de ~ agregate. Ut., Cs.: Maşină de lucru care serveşte la îndepărtarea unor impurităţi (pămînt vegetal, argilă, etc.) din agregatele folosite la prepararea betoanelor şi a mortarelor. îndepărtarea impurităţilor se obţine prin acţiunea unui curent de apă, combinată cu amestecarea mecanică a materialului. Sin. Spălător de agregate. Există trei tipuri constructive de maşini pentru spălat agregate: cu tobă rotativă, cu melc şi cu lant cu raclete. Materialul se încarcă la capătul inferior al tobei şi, prin rotirea acesteia, e transportat, de paleta elicoidală, la capătul superior. Apa curge în sens contrar sensului de înaintare a materialului şi produce spălarea acestuia. La capătul superior al tobei se găseşte o sită, pe care materialul se scurge de apă. Maşinile de spălat cu melc (v. fig. II) sînt formate dintr-un jgheab înclinat, în interiorul căruia se rotesc, în sensuri contrare doi melci cu paletă continuă. ,— l %H=f P thJ tJ f £ A-A t £ (J7TV T/V /WTf V / / / A 1 1 * kkkk.k.kkKk AaAAA* l ii rff w L* v f ^\fV\VV'VvV\~\V^Wţ / Z il. Maşină de spălat pietriş, cu meic. o) vedere laterală; b) vedere de sus; 1) melc (şurub fără fine); 2) jgheab; 3) roată de lanţ; 4) cuplaj cardanic; 5) roţi dinţate. Materialul încărcat la capătul inferior al jgheabului e deplasat în lungul acestuia prin acţiunea melcilor, iar apa, care curge în contracurent cu materialul, spală impurităţile. Maşinile despălat cu lanţ cu raclete (v. fig. III) sînt formate dintr-un vas de tablă, avînd o prelungire înclinată cu aproximativ 30° faţă de orizontală. în vas se încarcă materialul şi apa. în interiorul vasului se mişcă un lanţ fără fine, cu raclete, /. Maşină de spălat agregate, cu tobă rotativă. 1) electromotor; 2) pîlnie de alimentare ; 3) capacul inferior al tobei; 4) tobă; 5) bandaj; 6) sită conică; 7) roată de curea; 8) postament; 9) curea trapezoidală; 10) role de susţinere; 11) arbore; 12) pîlnie pentru evacuarea apei murdare. Maşiniledespălatcu tobă rotativă (v. fig. I) sînt constituite dintr-o tobă cilindrică, de tablă, aşezată înclinat cu 6—10° faţă de orizontală, şi echipată Ia interior cu o paletă elicoidală de tablă. ///. Maşină de spălat agregate, cu lanţ. o) vedere laterală; b) vedere de sus; 1) lanţ; 2) raclete; 3) cutie; 4) roată de lanţ, motoare; 5) roată condusă; 6) role de susţinere; 7) jgheab pentru scurgerea apei; 8) electromotor; 9) reductor; 10) transmisiune cu lanţ. cari transportă materialul în sus, pe porţiunea înclinată. Apa impură e evacuată pe la capătul inferior al vasului, iar materialele sînt evacuate pe la capătul opus. Maşinile de spălat cu lanţ sînt folosite, în special, pentru spălarea nisipului. Spălării, metoda — zăcămîntuluî 188 Spălător i. Spălării, metoda ~ zâcâmîntului. Expl. petr.: Metodă de exploatare secundară (v. Secundară, metodă de exploatare a unui zăcămînt petrolifer, intrat în regim energetic de epuizare sau Ia care se urmăreşte sporirea coeficientului de extracţie. Metoda consistă în introducerea în zăcămînt a unui fluid care dezlocuieşte ţiţeiul din loc şi-l face să curg"ă spre gaura de sondă. Se deosebesc: spălarea cu apă, spălarea cu gaze şi spălarea cu fază miscibilă. Spălarea cu apă realizează o prelungire a procesului de dezlocuire a ţiţeiului de către apa de zăcămînt. în procesul normal de exploatare primară, energia de împingere exterioară a apelor marginale sau de talpă din zăcămînt realizează, în general, un coeficient de extracţie de 60-“80% din ţiţeiul conţinut în părţile efectiv afectate de procesul respectiv. în strate cu I ito log ie neregulată, eficienţa procesului e redusă, din cauza existenţei de porţiuni ale stratului productiv (de ex.: lentile, intercalaţii, porţiuni ecranate de unele accidente, etc. sau, pur şi simplu, regiuni de sedimentare mai fină), neafectate de procesul de dezlocuire. De asemenea, unele zăcăminte conţinînd o apă inactivă (strat acvifer mic, necomunicant cu pînze exterioare sau cu alimentare foarte redusă), oricît s-ar continua exploatarea primară, zăcămîntul intră în regim energetic de epuizare, producînd debite mici, numai prin acţiunea energiei gazelor din soluţie sau a celei gravitaţionale cu un coeficient de extracţie de 6--*20%. Pentru valorificarea importantelor rezerve rămase în zăcămînt, din cauza deficitului de energie de drenaj, se injectează în zăcămînt apă, care continuă prima etapă a procesului de dezlocuire pînă la „răzbirea11 ei în sondele de extracţie. După aceasta procesul se transformă într-un proces de spălare propriu-zisă, analog exploatării forţate, în care, prin strat, între sondele de injecţie şi cele de extracţie, circulă cantităţi mari de apă, care antrenează din ce în ce mai puţin ţiţei. Procesul se termină, în general, cu raţii apă/ţiţei (v.) de ordinul a 20---50, după condiţiile economice (costul energiei, parametrii zăcămîntului, în special adîncimea şi debitele nete, etc.). în general, procesele de injectare se recomandă să fie aplicate într-un stadiu cît mai timpuriu al exploatării zăcă-mîntului. în acest caz procesul e, la început, un proces de menţinere a presiunii (dacă debitele injectate sînt suficiente pentru compensarea volumelor extrase) şi numai după terminarea perioadei anhidre de exploatare, în urma creşterii pronunţate a permeabilităţii efective faţă de apă şi a raţiei apă/ţiţei, procesul de injecţie devine unul de spălare propriu-zisă. a b c Amplasarea sondelor la spălarea cu apă a zăcămîntului. o) lineară; b) In zig-zag; c) în cinci puncte; O) sonde de injecţie; ^|) sonde de reacţie. Gabaritele reţelei de sonde de injecţie sînt dictate, ca formă, de partea stratului productiv: în stratele cu pantă mijlocie sau mare, e, în generai, mai raţională injectarea în galerii de sonde situate în zona acviferă, în apropierea contactului apă-ţiţei şi urmărindu-1 de la un şir de sonde la următorul, pe măsura răzbirii apei în fiecare şir de sonde de extracţie marginal; în zăcămintele cu pantă mică şi cu suprafeţe mari, pentru micşorarea distanţei de parcurs al apei, însă, în special, pentru atacarea zăcămîntului pe un front mai mare, reţeaua sondelor de injecţie e mai mult sau mai puţin regulată, întrepătrunsă cu reţeaua sondelor de extracţie (injecţie intracon-turală) (v. fig.); la stratele cu pante apreciabile, atunci cînd necesităţile de plan economic impun mai stringent realizarea unor debite mari de ţiţei, se aplică, cu oarecari corective, tot injecţia intraconturală. La proiectarea gabaritului, un rol important are receptivitatea (v.) sondelor de injecţie (realizarea şi întreţinerea lor prin fisurare, acidizare şi alte operaţii de intensificare a afluxului). Spălarea cu gaze e principial analogă spălării cu apă. în realitate, datorită contrastului de viscozitate dintre faza dez-locuitoare şi cea dezlocuită, eficienţa operaţiilor e mult mai mică, atît în perioada iniţială de dezlocuire (în general mult mai neuniformă, din cauza avansării mult mai uşoare a nere-gularităţilor frontului de dezlocuire şi a propagării rapide a lor pînă la sondele de extracţie), cît şi în perioada de spălare propriu-zisă. Singurele cazuri de aplicare eficientă a spălării cu gaze sînt cele ale zăcămintelor de condensat (v.), însă în acest caz procesul nu e un proces de spălare pură, ci un proces complex, în care intervine şi deplasarea cu fază miscibilă, cel puţin în unele părţi ale zăcămîntului. Spălarea cu fază miscibilă consistă în injectarea în zăcămînt a unui fluid cu miscibilitate sporită (de dorit totală) cu ţiţeiul. Cum astfel de fluide sînt, în general, mai costisitoare decît ţiţeiul însuşi şi cum recuperarea lor în urma ţiţeiului e problematică şi, în orice caz, decalată în timp, metoda nu poate fi aplicată economic decît sub forma interpunerii între ţiţei şi fluidul dezlocuitor (apă, gaze) a unui dop-tampon total miscibil atît cu ţiţeiul, cît şi cu faza dezlocuitoare. Majoritatea substanţelor cari satisfac această condiţie asigură o păstrare în stare fluidă unică chiar în cazul prezenţei simultane a celor trei fluide, însă în general la concentraţii de solvent comun de cel puţin circa 80%. Această caracteristică prezintă o mare importanţă economică, deoarece cu cît sistemul tri-component rămîne monofazic la concentraţii mai mici în solvent comun, cu atît e posibilă folosirea unui dop de solvent comun mai mic, respectiv vehicularea lui pe o distanţă mai mare între sonda de injecţie şi cea de extracţie, fără apariţia unei eterogeneităţi în sistem. Volumul relativ minim necesar pentru păstrarea unei curgeri omogene e de ordinul a 3 * - *15 % din volumul de pori, limita superioară a acestui interval constituind un caz net neeconomic, depinzînd şi de constrastul de viscozitate şi de uniformitatea rocii colectoare (în special permeabilitatea absolută). Solventul comun folosit în cazul cînd apa e faza dezlocuitoare e, de obicei, alcoolul propilic (mai frecvent iso-) sau o succesiune de alcooli alifatici metilic-propiIic-butiIic). în cazul cînd faza dezlocuitoare e un gaz natural (de ex. metan), solventul comun e, de obicei, propanul sau un amestec de propan-butan. Cu tot avantajul unei recuperabil ităţi mult mai mari şi al unui preţ mult mai mic decît ai solvenţilor comuni cu apa, procedeul cu dop de propan nu a intrat încă în uz larg, deşi teoretic el permite o sporire a coeficientului de extracţie la peste 90% şi se prezintă ca un procedeu de un interes remarcabil. Insolubilitatea şi precipitarea asfaltenelor de către propanul şi butanul lichid creează riscuri mari în cazul aplicării la ţiţeiuri asfaltoase, în special la adîncimi mici. 2. Spălător, pl. spălători. 1. Tehn.: Lucrător, într-o întreprindere, care curăţă materiale (de ex. materiale textile), Spălător 189 Spălător piese (de ex. organe de maşini) sau sisteme tehnice (de ex. automobile) prin spălare, imersiune, împroşcare cu apă, etc. i Spălător, pl. spălătoare. 2. Inst. conf.: Obiect sanitar constituit dintr-un recipient deschis (de regulă de gresie, de fontă emailată, etc.), cu două compartimente echipate cu scurgere cu dop de obturare, racordată la canal printr-un sifon, si care serveşte la spălarea şi limpezirea vaselor de bucătărie! a veselei, a tacîmurilor, etc. Spălătorul se montează la perete, la înălţimea de 75***95 cm, pe console sau pe picioare, şi e alimentat cu apă caldă şi rece prin două robinete de spălător sau printr-o baterie de spălător. De regulă, buza superioară a spălătorului e acoperită cu o ramă de lemn ori e echipată pe latura frontală cu o stinghie de lemn. Uneori, alături de spălător se montează o placă cu grătar, pentru aşezarea obiectelor spălate, în vederea scurgeri i apei de pe ele (v. fig.). 2t baterie de Baterie de robinete. 3. robinet de Robinet. a 4. Spălător. 3. Inst. conf.: Obiect sanitar sau instalaţie sanitară pentru spălatul în comun al persoanelor cari locuiesc în cămine, şcoli, cazărmi, etc., sau cari lucrează în ateliere, etc., cari pot fi constituite din grupuri de lavoare (de fontă, de gresie, etc.) montate pe un rînd (de ex. lîngă un perete) ori pe două rînduri (de ex. pe un schelet metalic), sau din unul ori două jgheaburi (de tablă sau de lemn căptuşit cu tablă de zinc) şi din instalaţia de alimentare cu apă (v. fig. a). Aceasta Spălător de bucătărie cu placă cu grătar pentru farfurii Inst. san. V. Baterie de spălător, sub Inst. san. V. Robinet de spălător, sub 5. Spălător. 4. Prep. min.: Utilaj de spălare folosit la deşlamarea (v.) minereurilor, operaţie prin care se obţine uneori, o concentrare a minereului brut (de ex.: cazul minereurilor de fier, al mineralelor argiloase, etc.). S>înt, în general, maşini simple, cari necesită un consum redus de energie (3-**5 kWh/t) şi un consum mare de apă (5—15 m3/t). Spălătoarele cel mai frecvent folosite sînt: tobele de spălare, cuvele de spălare (cu palete, cu elice sau cu cuţite) şi turnurile de spălare. Tobele de spălare consistă din tobe cilindrice orizontale sau puţin înclinate, echipate în interior cu şicane de tablă sau cu fiare profilate, cari au rolul de a răsturna şi de a ridica materialul, provocînd prin aceasta dispersarea cît mai înaintată a substanţelor argiloase în apă. Spălarea se face cu ajutorul unor stropitoare introduse în interiorul tobei; apa încărcată cu suspensii iese din toba de spălare prin prea-plin, în general la capătul de alimentare a tobei, în timp ce minereul spălat evacuat la partea opusă, fie prin prea-plin, fie, mai frecvent, cu ajutorul unor palete speciale sau al unor roţi elevatoare, în unele cazuri, tobele de spălare sînt echipate la partea de evacuare a minereului spălat cu ciururi concentrice, cari realizează clasarea lui (v. fig. /). Spălătoare. o) spălător cu jgheaburi; b) spălător circular; 1) picior; 2) jgheab; 3) recipient circular; 4) suport pentru grupul de robinete de serviciu ; 5) legătură la canal; 6) robinet. poate fi un grup de robinete ori de baterii de lavoar, sau — la instalaţii provizorii ori mai rudimentare, cum sînt spălătoarele cu jgheab — o ţeavă cu robinete de simplu serviciu. — Un tip de spălător pentru 6---10 persoane e spălătorul circular, cu recipientul (de fontă emailată, de faianţă, de beton mozaicat, etc.) cu diametrul de 0,8-**1,35 m, şi care e echipat cu o coloană axială pe care e montată o baterie amestecătoare, din care se alimentează robinetele de serviciu (v. fig. b), I. Tobă de spălare. 1) cilindru de oţel; 2) role de conducere; 3) plăci de blindaj; 4) placă fin perforată; 5) dispozitiv pentru eliminarea materialului grosolan; A) alimentare cu minereu. Cuvele de spălare sînt asemănătoare, din punctul de vedere constructiv, cu clasoarele mecanice, de cari diferă în special prin robusteţea şi forma organelor cari realizează mişcarea şi transportul minereului. Ele consistă, în principiu, dintr-o cuvă înclinată, în interiorul căreia se roteşte un ax longitudinal pe care sînt fixate palete, cuţite sau elice cari pătrund în masa de material supusă spălării. Evacuarea apei încărcate cu suspensii se face prin prea-plin; materialul spălat se evacuează cu ajutorul paletelor sau al spiralelor, iar în unele cazuri, cu dispozitive speciale (cupe) fixate pe axul spălătorului. Spălătoarele cu palete sînt indicate pentru spălarea argilelor nisipoase şi a celor plastice, putînd prelucra materiale pînă la 60---80 mm. Ele consistă dintr-o cuvetă înclinată cu fundul curb, echipată cu unu sau cu două axuri pe cari sînt fixate paletele. în cazul spălătoarelor cu două axuri, cari se rotesc în sens contrar, paletele sînt dispuse elicoidal şi astfel, încît paletele unui ax să treacă prin spaţiul dintre-paletele celuilalt ax (v. fig. II). Spălătoarele cu cuţite şi cu cupe consistă din două sau din trei cuve orizontale, dispuse în serie, în cari spălarea se face succesiv. Prima cuvă e folosită pentru disocierea bucăţilor compacte, în care scop axul e echipat cu palete puternice (cuţite, iatagane), dispuse elicoidal. Trecerea materialului dintr-o cuvă în alta se face cu ajutorul unor cupe Spălător 190 Spălător sau al unor roţi elevatoare. în general, cuvele în cari se face spălarea în continuare sînt compartimentate, în fiecare corn- n nnfififinnnnn jTai u u o u ij w //. Cuvă de spălare cu axul înclinat. 1) cuvă; 2) cuţite de desfacere; 3) mîl; 4) apă; 5) material grosolan. partimeot rotindu-se o roată elevatoare şi un ciur rotativ montat pe acelaşi ax (v. fig. III). III. Cuve de spălare orizontale, cu cuţite. 1) cuţit de desfacere; 2) elevator pentru ridicarea materialului grosolan; 3) sită; 4) cuvă. Spălătoarele rotative, folosite la spălarea minereurilor caolinoase cari nu necesită o dezintegrare puter- unui melc, iar îndepărtarea materialului spălat se face cu ajutorui unei roţi cu cupe (v. fig. IV). Turnurile de spălare, folosite în special Ia spălarea minereurilor sub 50 mm, consistă dintr-un recipient metalic sau de beton, cu înălţimea pînă la 12***16 m şi avînd diametrul de 6--*8 m, şi terminat la partea inferioară cu o parte conică (v. fig. V). La partea inferioară, materialul e supus unei agitaţii V. Turn de spălare. 1) culbutor;2) ciur oscilant; 3) concasor cu cilindre; 4) tobă cu sită; 5) stropire; 6) prea-plin; 7) pompă Mammuth; 8) apă; 9) aer comprimat. puternice cu ajutorul unui curent de apă şi de aer comprimat. Apa cu suspensiile argiloase se evacuează prin prea-plin, iar minereul spălat, printr-un tub central care funcţionează pe principiul air-lift-uIui. Funcţionarea turnurilor de spălare e intermitentă; spălarea durează între 18 şi 24 de ore, iar descăr-carea.între 4 şi 6 ore. Capacitatea de spălare a unui astfel de spălător e de 600---800 t/24 ore. Alte spălătoare sînt următoarele; cuvele de spâlare a nisipurilor (v. fig. VI), construite nică, au toba perforată şi cufundată într-o cuvă plină cu apă, Transportul materialului în interiorul tobei se face cu ajutorui VI. Cuvă de spălare pentru nisipuri. 1) cuvă; 2) tub; 3) injector; 4) jgheab pentru prea-plin; 5) jgheab de alimentare. pe acelaşi principiu ca şi turnurile, cari au forma piramidală, sînt construite din lemn sau din beton si sînt dispuse în serie. Spăl ator 191 Spălătorie trecerea materialului dintr-o cuvă în aîta făcîndu-se cu ajutorul unor injectoare cu apă sub presiune. Hi drocicloanele, cari realizează, concomitent cu deşlamarea şi cu clasarea materialului, o decapare pronunţată a peliculelor de oxizi de fier cari acoperă grăunţii de nisip. în cazul cînd substanţele minerale cari trebuie îndepărtate se găsesc dispersate în apă (de ex. în turbureii le minerale, provenite din operaţiile de măcinare, etc.) se folosesc ca spălătoare: ciururi fixe, ciururi oscilante şi vibrante (v. sub Ciur 2); clasoare mecanice, cutii piramidale, conuri clasoare (clasoare conice) şi hidroci-cloane (v. sub Clasor 1) şi îngroşătoare (v. îngroşător 1). în ultimul timp sînt frecvent folosite aparatele Rheax (v. fig. V//), în special în cazul spălării nisipurilor aluvionare în scopuri constructive. î. Spălător. 5. Tehn., Ind. alini., Agr.: Instalaţie specială pentru spălarea mate- „ _ riilor prime sau a unor semifabricate. VII\ pă ător eax‘ în industria alimentară, de exemplu, spă- ^ alimentarea cii ma-lăţoarele sfnt folosite la curăţirea prin terialul despălat; 2) al,-spălare a fructelor şi a legumelor destinate mentareacu aPa: 3)ev^' conservării. Principial, instalaţia se com- cuarea materialului spa-pune din trei zone: zona de înmuiere, în lat; 4) prea-plin. care legumele sau fructele vin în contact cu apa; zona de curăţire propriu-zisă, în care materia primă înmuiată e agitată energic într-un curent de apă, şi zona de perfectare a spălării, prin trecerea pe o bandă în lungul căreia sînt dispuse o serie de duşuri. Agitarea în timpul spălării propriu-zise se realizează, fie mecanic, fie cu ajutorul unui curent de aer trimis de un ventilator la baza cuvei de spălare şi care, prin barbotare, provoacă agitarea conţinutului. 2. Spălător de aer. Tehn.: Element constitutiv al anumitor instalaţii de ventilare, constituit dintr-o cameră ermetică, echipată cu un sistem de ţevi cu ajutaje de pulverizare la plafon şi cu un basin colector de apă la partea de jos. Prin ajutajele de pulverizare iese apa sub formă de ploaie fină, care antrenează impurităţile solide din aerul care trece în curent încrucişat, prin cameră. 3. Spălător de agregate. Ut.,Cs.: Sin. Maşină de spălat agregate (v. Spălat, maşină de — agregate). 4. Spălător de flanelă. Ind. hîrt.: Dispozitiv pentru spălarea flanelelor de la presele umede (v. sub Presă 1) de la maşina de fabricat hîrtie (v. Hîrtie, maşină de fabricat ^). Se deosebesc: spălătoare cu presare şi spălătoare cu aspiraţie. Spălătoarele cu presare, folosite de obicei la prima presă umedă, sînt formate din două valţuri (cel inferior, cauciucat, iar cel superior, acoperit cu o cămaşă de cupru), printre cari trece flanela umezită puternic cu apă şi astfel e stoarsă. Dacă spălarea se face în afara maşinii de fabricat hîrtie, spălătorul e format dintr-o cuvă cu două valţuri de lemn; Ia spălare se folosesc detergenţi şi apă caldă de 50°. Spălătoarele CU as- Spălător de flanelă cu aspiraţie. P I r a ţ i e (v. fig.) sînt formate ^ cutje aspiratoare; 2) garnitură in general dintr-o cutie sugară (as- de lemn. 3) flanelă. 4) orificiu piratoare) acoperităcu garnituri de pentru reaiizarea viduIui. lemn tare. Cutia se aşază sub flanelă, după ce aceasta a fost întinsă de presă. Vidul din cutie se face cu o pompă şi atinge 0,1 •••0,3 kgf/cm2. Acest tip de spălător se foloseşte de obicei la presele II şi III şi adeseori şi la presa I. Un model modern de spălător cu aspiraţie e aparatul Wickery, folosit mai ales la flanela de la presa III. El se compune dintr-o duză cu lăţimea de 16 mm, care se deplasează de la o margine a flanelei la cealaltă. Prin două conducte se trimit apă şi abur cari spală flanela, iar printr-o altă conductă se face vid cu o pompă care aspiră apa de spălare cu impurităţile de pe flanelă. 5. Spălător de gaze. Ind. chim.: Sin. Scrubber (v.) 6. Spălătorie, pl. spălătorii. 1. Arh.: încăpere sau grup de încăperi, amenajate şi utilate în mod special, pentru spălatul rufelor şi al altor ţesături „lavabile" ale locatarilor dintr-o clădire, grup de clădiri, microraion, cartier, după caz, eventual dintr-un oraş întreg. Pentru dimensionarea încăperilor şi a utilajului corespunzător se determină, în prealabil, cantitatea aproximativă de materiale cari trebuie spălate într-un anumit interval de timp. Din practică s-a constatat că, într-un interval de 15 zile, între două spălări, se acumulează o cantitate de rufe de 3,5***4,0 kg de fiecare locuitor. Spălatul comportă mai multe operaţii distincte: sortarea şi înmuiatul rufelor, spălarea propriu-zisă, care comportă săpunitul şi fierberea, — storsul rufelor şi uscarea lor, călcatul. După procedeul folosit şi după utilajul corespunzător, se deosebesc: Spălătorii de apartament, folosite în locuinţele moderne, şi cari comportă spălatul mecanizat, în aparate casnice, acţionate electric, în cari rufele, înmuiate în prealabil (de ex. în cada sălii de baie), sînt frecate şi săpunite timp de 2--*3 ore şi apoi sînt stoarse. Uscarea se efectuează, fie într-un dulap special, în care circulă un curent de aer cald, produs de instalaţia clădirii, fie într-o uscătorie specială, instalată, de obicei, la ultimul etaj, sau în pod ori în subsol. Uscarea se face, fie prin evaporare naturală, fie prin activarea sa cu ajutorul unui curent de aer cald, furnisat de instalaţia clădirii. Călcatul se efectuează manual, în apartament, cu ajutorul unei planşe speciale, rabatabile, instalate, de obicei, în bucătărie. Spălătorii de bloc, cari deservesc mai multe apartamente. Se deosebesc următoarele metode de spălare: Spălarea în standuri sau în boxe individuale, care poate comporta operaţii fie manuale, fie mecanizate (v. fig. /). Spălarea în standuri individuale, însă cu săli comune pentru uscat şi călcat; operaţiile de spălat şi uscat sînt complet mecanizate; cele de călcat rămîn manuale (v. fig. li). II. Spălătorie comună, cu standuri individuale de bloc. 1) vestibul; 2) vestiar; 3) boxe pentru spălat; 4) uscătorie şi călcătorie. Spălarea în complexe operative, complet mecanizate. Fiecare complex e compus din mai multe încăperi, fiecare cu funcţiune specializată, în care spală concomitent mai mulţi ZZZZZZZc I. Spălătorie individuală, mecanizată, de bloc. 1) dulap; 2) sortarea rufelor; 3) albie; 4) maşină de spălat; 5) uscător; 6) masă de călcat, rabatabilă; 7) scîndură de călcat, rabatabilă. Spălătorie 192 Spărtură locatari, în operaţii ce se succed în lanţ. Astfel, în prima cameră se procedează la înmuiere, spălare şi stoarcere prin centrifugare; apoi se trece în camera a doua, de uscare cu aer cald, în timp ce se eliberează prima cameră pentru locatarul următor; în a treia cameră se procedează la călcare, fie mecanic (calandrare), pentru obiecte mari, ca cearceafuri, prosoape, etc., fie manual, pentru obiecte mai complicate (de ex. cămăşi). Astfel de complexe necesită supravegherea aparatelor de către un personal specializat. Numărul de standuri sau „complexe operative" se determină după puterea de producţie (de spălare). Astfel, standurile individuale au o capacitate limitată la un apartament pe zi; în complexele operative, capacitatea e de patru serii în 8 ore de funcţionare continuă. Astfel de spălătorii se instalează, fie în subsolul blocurilor, fie în clădiri speciale, izolate sau grupate cu alte anexe gospodăreşti (cu centrale termice de preferinţă, pentru furnisarea apei şi a aerului cald). Spălătorii publice, cari sînt destinate unor grupuri de blocuri, în cari fiecare locatar utilizează instalaţiile mecanizate, în schimbul unei taxe proporţionale cu greutatea şi felul rufelor, şi sub supravegherea unui personal permanent. Amplasamentul unor astfel de spălătorii nu trebuie să reclame transportul rufelor la distanţe mai mari decît 300“400 m. Se deosebesc: Spălătorii publice de microraion, destinate unei populaţii de 5000---10 000 de locuitori. Astfel de spălătorii au un caracter industrial. Locatarii predau rufele lor la un ghişet, contra plată, şi le primesc, curate, de ia alt ghişet. Rufele urmează operaţiile obişnuite, prin procedee complet mecanizate (v. fig. III). III. Spălătorie de microraion. O vestibul; 2) hal!; 3) cameră de primire a rufelor murdare; 4) casierie; 5) birou; 6) depozit (rufe, cărucioare, materiale); 7) încăpere pentru înmuiat rufele; 8) sală pentru spălat rufe; 9) instalaţie pentru uscat rufe; 10) maşini şi mese de călcat; 11) predarea rufelor spălate; 12) atelier de reparat utilajele; 13) vestiar; 14) intrarea personalului; 15) grup sanitar. Spălătorii publice de cartier sau de oraş, destinate, în general, unui număr de 25 000---50 000 locuitori. Sînt adevărate întreprinderi industriale cari, uneori, execută şi curăţitul chimic al îmbrăcămintei şi al altor ţesături. Ele sînt amplasate în zona industrială a oraşului respectiv, avînd birouri pentru primirea şi predarea rufelor, şi cari sînt amplasate în oraş la distanţe convenabile pentru adusul şi preluatul rufelor de locatari. i. Spălătorie. 2. Prep. min.: Instalaţie pentru înnobilarea substanţelor minerale utile prin spălarea cu apă. în particular, se numesc spălătorii instalaţiile de concentrare a cărbunilor prin procedee hidrogravitaţionale (zeţaj, jgheaburi, medii dense). O instalaţie de spălare a cărbunilor, instalaţie complexă de mare capacitate, cuprinde, în principal, următoarele secţii: Secţia de sortare manuală a blocurilor mari (înlocuită, uneori, cu separarea în medii dense şi cu spălarea în tobe rotative, în urma concasării blocurilor), în care cărbunii bruţi, astfel cum sînt aduşi de la mină, sînt clasaţi pe ciururi sau pe grătare cu ochiuri de cel puţin 80 mm, refuzul trecînd la sortarea manuală, iar trecerea fiind condusă la silozurile pentru cărbuni bruţi, cari au capacitate mare, în special acolo unde debitul minei şi calitatea cărbunilor bruţi nu sînt constante; ele îndeplinesc funcţiunea de tampon pentru variaţiile de alimentare şi pentru uniformizarea calităţii. Instalaţia de prelucrare a cărbunilor bruţi, transportaţi cu benzi sau cu elevatoare de la silozurile de cărbuni bruţi, constituită din ciururi aşezate în cascadă (uneori, această instalaţie se completează şi cu o instalaţie de desprăfuire). Secţia de spâlare prin procedee hidrogravitaţionale, care comportă, în general, subsecţii pentru spălarea cărbunilor bulgări, o subsecţie pentru spălarea cărbunilor mărunţi, şi o instalaţie de transport şi de desecare a cărbunilor spălaţi. Secţia mai cuprinde; cisterne de respălare: basine de colectare a apelor de scurgere şi de spălare, încărcate cu cărbuni mărunţi, în cari se depun, şi de unde sînt readuşi la respălare, cu ajutorul elevatoarelor; cisterne pentru apa de circulaţie, care serveşte la colectarea apelor din prea-plinul cisternelor de respălare sau pentru deşeuri, de unde apa e refulată de conul de limpezire a ei; turnul de limpezire, care se instalează în punctul cel mai înalt al spălătoriei şi care serveşte, în special, la depunerea, din apa de spălare, a şlamului cărbunos; s t aţ i u n ea de pompe de apă de spălare; staţiunea de pompe de apă limpede, pentru stropirea cărbunilor spălaţi pe ciururile de desecare şi completarea pierderilor de apă în deşeuri şi în cărbuni spălaţi. Instalaţia de tratare a şlamului, în general prin flotare, în care apele de la ciururile de desecare sînt conduse la decan-toarele de şl am de unde, în urma îngroşării pînă la 240---260 g/l, şlamul e pompat la flotaţie (cel mai mult folosite sînt bateriile cu agitaţie mecanică sau cu injecţie de aer). Instalaţia de limpezire a apelor eliminate definitiv din spălătorie (apa se limpezeşte prin simplă decantare sau cu adaus de electrolit). Halda pentru depunerea deşeurilor. 2. Spârgâtor,pl. spărgătoare. Gen.: Instrument care se foloseşte la spargerea unor materiale, a cojilor tari ale anumitor fructe, etc. 3. Spărgător de gheaţa. Nav. V. sub Navă. 4. Spărgător de material feros. Metg., Mett.: Instalaţie pentru spargerea materialului feros de dimensiuni relativ mari, cu ajutorul unei greutăţi care cade liber de la o anumită înălţime. Elementele unui spărgător sînt, în principal: con-strucţia-suport (un trepied, o turlă sau o estacadă); berbecul (în accepţiunea Berbec 2), turnat din fontă sau din oţel carbon, special tratat; dispozitivul de prindere a berbecului (un cleşte, un cîrlig basculant, un electromagnet, etc.); instalaţia’ de ridicare (troliu, macara fixă, pod rulant, etc.); nicovala cu fundaţia aferentă; instalaţia de aducere şi de evacuare a materialului. Instalaţiile mici sînt numite curent berbec (v. Berbec 3) sau sonetă pentru spart fonta. 5. Spărtură, pl. spărturi. 1. Gen.: Deschizătură făcută prin spargere, prin distrugere sau prin rupere. 6. Spărtură. 2. Gen.: Bucată rezultată în urma spargerii unui obiect. 7. Spărtură. 3. Mineral.: Suprafaţa neregulată de spargere a mineralelor şi a substanţelor sintetice, amorfe ori cristalizate. Spărtura se observă uneori şi la substanţele cristalizate cu clivaj (v.) bun, cum e cazul la amfiboli. Modul în care se sparge un mineral e caracteristic şi poate constitui un criteriu de recunoaştere a acestuia. După modul de prezentare a suprafeţei de spargere, se deosebesc; spărtură concoidală, avînd suprafaţa curbă (de ex.: la cuarţ, opal, obsidian, sticlă, etc.); spărtură colţuroasă, caracteristică metalelor; spărtură aşchioasă (de ex.: la corindon, turmalin, vezuvian, stc.); spărtură fibroasă (de ex. la horn-blendă, gips, etc.). Suprafaţa spărturii poate fi netedă ori S patar 103 Specimen aspră, ea prezentînd uneori şi un luciu specific, ca la spărtura conco’idală care, în stare proaspătă, prezintă luciu gras. Sin. Casură. 1. Spâtar,pl. spătare. Ind. lemn.: Sin. Spetează (v. Spetează 1). 2. Specie, pl. specii. Bot., Geobot., Zool.: Unitatea de bază în sistematica vegetală şi animală, care ocupă un anumit areal geografic de habitaţie. Ea cuprinde toţi indivizii legaţi prin origine, avînd semnalmentele esenţiale structurale asemănătoare, dar cari se deosebesc de alţi indivizi învecinaţi. Caracterele specifice speciei se transmit ereditar. Organismul speciilor se modifică sub influenţa diverşilor factori ai mediului, iar noile însuşiri căpătate se transmit de cele mai multe ori ereditar, conducînd la formarea unităţilor mai mici: subspecie, naţio, rasă, morfă, etc. Determinarea speciilor, în special a celor complexe, cu rase şi variaţii numeroase, se face prin studiul raporturilor filogenetice ale grupurilor subordonate. Pe această cale se construieşte sistematica în interiorul speciei şi se dă posibilitatea cunoaşterii unităţilor taxonimice. în decursul timpurilor geologice, istorice sau actuale, unele specii au dispărut sau dispar de pe suprafaţa globului, datorită fie cataclismelor, oscilaţiilor epirogenetice cari au favorizat transgresiunile şi regresiunile marine, schimbării mai mult sau mai puţin bruşte a climatelor, fie atingerii unui maxim biologic (îmbătrînirea lor), după care ultimele exemplare au murit fie, în special, intervenţiei omului (de ex. distrugerea masivă a vegetaţiei pentru nevoile agriculturii), etc. în unele insule mici, din oceane, endemismele (v.), cantonate numai acolo, sînt pe cale să dispară, din cauza eroziunii valurilor şi, odată cu dispariţia lor în oceane, vor dispărea şi acele rarităţi. 3. ~ auxiliara. Pisc.: Specie de peşti cu valoarea economică mare, folosită la popularea iazurilor şi a eleşteelor destinate creşterii crapului, pentru a asigura o utilizare cît mai completă a resurselor naturale de hrană, nefolosite de crap, în vederea măririi producţiei acestor basine. Se utilizează, în acest scop, specii consumatoare de plancton, de faună bentală şi răpitori (lin, văduviţă, coregonus, biban american, păstrăv, etc.). Numeric, totalul speciilor auxiliare introduse poate atinge maximum 30% din numărul de exemplare de crap lansate la repopulare per hectar. Speciile auxiliare se introduc la vîrste sub maturitatea sexuală* pentru a evita riscul alegerii locurilor favorabile pentru depunere, în detrimentul crapului, şi suprapopularea basinelor. Obişnuit, după pescuitul de toamnă, ele sînt valorificate la consum, iernarea lor fiind, în general, o acţiune complicată şi nerentabilă. Prin introducerea speciilor auxiliare consumatoare ale disponibilităţilor de hrană naturală neutilizată de crap, producţia piscicolă a unui basin se poate mări cu 15***30%, fără a împiedica dezvoltarea normală a crapului, deci cu atingerea sporului de creştere per bucată planificat. Introducerea carasului ca specie auxiliară, în special în basinele în cari au fost lansaţi reproducători de crap, e contraindicată, deoarece acesta, prin alegerea locurilor favorabile de reproducere şi consumul de icre de crap, diminuează sau poate suprima cantitatea de puiet de crap din vara respectivă. 4. ~ forestiera. Si/v.: Oricare dintre speciile vegetale lemnoase cari cresc în pădure, adică atît arborii, cît şi arbuştii de pădure. Arborii de pădure (cum sînt bradul, fagul, stejarul) se numesc specii forestiere arborescente, iar arbuştii de pădure (cum sînt alunul, cornul, porumbarul, sîngerul), specii forestiere orbustive. Sin. Esenţă forestieră (termen pe cale de dispariţie). ^ Din punctul de vedere botanic, se deosebesc specii forestiere, foioase sau, abreviat, foioase (v. Foioase), şi specii forestiere râşinoase sau, abreviat, conifere ori râşinoase (v. Răşinoase). Din punctul de vedere al originii, se deosebesc: specii localnice, autohtone sau indigene, cum sînt, în regiunea muntoasă, molidul, bradul, fagul, paltinul de munte, etc., şi specii străine sau exotice, cum sînt duglasul, pinul strob (de origine americană), ulmul de Turkestan şi laricele japonez (de origine est-asiatică), etc. Cînd o specie exotică s-a adaptat complet la condiţiile staţionale din noua patrie, astfel încît poate fi considerată specie localnică, se spune că acea specie s-a a c l i-m at a t; un astfel de exemplu e, în ţara noastră, salcîmul, care a fost introdus de peste 200 de ani şi adaptat complet la condiţiile staţionale din multe părţi ale ţării noastre, dez-voltîndu-se ca şi în patria sa de origine (America de Nord). Din punctul de vedere al participării speciilor forestiere la alcătuirea arboretelor, se deosebesc: specii principale şi specii secundare. Speciile principale constituie arborete tipice pesuprafeţe apreciabile; de exemplu, dintre răşinoase, molidul, bradul, laricele, pinul, etc., şi, dintre foioase, fagul, stejarul, salcia, an inul, etc. Speciile secundare nu constituie arborete tipice decît rareori şi pe suprafeţe restrînse; de exemplu, paltinul, arţarul, frasinul, teiul, ulmul, carpenul, etc= Obişnuit, aceste specii participă ca arbori diseminaţi (răspîndiţi individual) în masa de arbori principali ai arboretelor. După succesiunea speciilor în alcătuirea arboretelor, se deosebesc specii pioniere şi specii de împădurire definitivă. Specii pioniere sau specii de primă împădurire sînt cele cari — datorită anumitor însuşiri — se pot instala, primele, pe terenurile despădurite dintr-o cauză oarecare sau lipsite de vegetaţie păduroasă. Speciile pioniere sînt caracterizate printr-o capacitate de însămînţare a terenurilor învecinate (fructificaţie abundentă şi frecventă, seminţe, în general, mărunte, şi cu aripi sau cu peri pentru diseminare la mare distanţă), printr-o anumită frugalitate faţă de condiţiile de sol şi, în general, staţionale, şi printr-o mare rezistenţă faţă de vicisitudinile climatice; rezistenţă la secetă, insolaţie, ger, vînt. în condiţiile zonei forestiere din ţara noastră, sînt considerate specii de primă împădurire: mesteacănul, plopul tremurător, salcia căprească, etc. Speciile de împădurire definitivă, de exemplu molidul, bradul, fagul, etc. se pot instala progresiv la adăpostul speciilor pioniere şi în noile condiţii microstaţionale create. După funcţiunile pe cari speciile forestiere le pot îndeplini în alcătuirea arboretelor amestecate, se deosebesc: specii de acoperire a solului, cari au rolul de a feri solul de înierbare, şi cari sînt, în general, specii de umbră; specii de împingere sau de stimulare în general, de asemenea specii de umbră — cari au rolul de a sili anumiţi arbori (aleşi) de specii de lumină să crească în înălţime, curăţindu-le în acelaşi timp trunchiul de crăci (elagaj natural). Un exemplu tipic de acest fel îl constituie pădurile amestecate de stejar şi de gorun cu fag. 5. Specie de mărimi. Gen., Fiz.: Mulţime căreia îi aparţin toate mărimile cari se pot compara între ele direct, independent de unităţile de măsură alese pentru a exprima valorile lor numerice, şi anume pe baza unui criteriu de comparare (adică a unei relaţii de echivalenţă, a unei relaţii de ordonare şi a unei convenţii de scară). Două mărimi fizice aparţin aceleiaşi specii, dacă sînt măsurabile prin acelaşi procedeu de măsură. V. şî sub Mărime 1, 3, 4. 6. Specific. Gen.: Calitatea valorii unei mărimi de a fi raportată la o unitate. Exemple: volum specific (volumul unităţii de masă); greutate specifică (greutatea unităţii de volum); consum specific (consumul în unitatea de timp).’ 7. Specificitate, limita de Chim.: Cantitatea cea mai mică dintr-o substanţă, exprimată în gamma (miimi de mili-gram), indiferent de diluţia în care se găseşte, care poate fi recunoscută cu precizie, cu ajutorul unui reactiv chimic, într-o anumită reacţie în picătură. Sin. Limită de perceptibilita:te. 8. Specimen, pl. specimene. Gen.: Exemplar, model sau exemple cari ilustrează un gen, o specie, etc. 13 Spectral, aparat ~ 194 Spectrofotometrie 1. Spectral, aparat 1. Fiz.: Aparat folosit pentru dispersarea radiaţiei electromagnetice în radiaţiile monocromatice componente, fie în vederea punerii în evidenţă a acestora şi a determinării lungimilor lor de undă, fie pentru a izola cîte una dintre aceste radiaţii, fie pentru a studia absorpţia sau reflexiunea lor de către corpuri, etc. Aparatele folosite pentru cercetarea compoziţiei unei radiaţii sînt: fie cu observare vizuală, dacă cercetarea se efectuează asupra radiaţiilor vizibile, şi se numesc spectroscoape (v. Spectroscop), fie cu înregistrare fotografică, folosite atît în domeniul radiaţiilor vizibile, cît şi în domeniul radiaţiilor ultraviolete, al radiaţiilor X şi al radiaţiilor din infraroşul apropiat, şi se numesc spectrografe (v. Spectrograf), fie cu determinări de intensitate cu ajutorul unor instrumente de măsură a energiei radiante de tipul celulelor fotoelectrice, al bolometrelor, al pilelor termoelectrice, folosite în special în domeniul radiaţiilor din infraroşul mijlociu şi depărtat, şi se numesc spectrometre (v. Spectrometru). Aparatele folosite pentru izolarea radiaţiilor monocromatice componente se aseamănă cu cele precedente, însă Jn loc de luneta unui spectroscop, camera fotografică a unui spectrograf sau dispozitivul de măsură al unui spectrometru, au un dispozitiv care permite trecerea radiaţiilor cari se izolează, oprind pe celelalte. Un astfel de dispozitiv poate fi, fie o fantă de ieşire, fie un dispozitiv cu ecran transparent numai pentru radiaţii le de izolat. Instrumentele respective se numesc m o n o-cromatoare. Aparatele folosite pentru cercetarea absorpţiei sau a refle-xiunii radiaţiei conţin, pe lîngă ansamblul optic al spectro-scoapelor, spectrografelor sau spectrometrelor, şi un dispozitiv (de ex. o cuvă) în care se introduce substanţa de cercetat, cum şi un dispozitiv de comparare a intensităţii radiaţiilor cercetate cu intensitatea pe care o are radiaţia respectivă, provenită de la aceeaşi sursă, cînd nu e absorbită sau radiată selectiv. Astfel de instrumente sînt spectrocolori-metru I (v,), spectrofotometr u I (v. sub Spectrofo-tometrie), etc. a. Spectral, aparat 2. Fiz.: Instrument folosit pentru analiza compoziţiei unei alte radiaţii decît a radiaţiei electromagnetice. Exemple de astfel de instrumente sînt spectro-graful de masă (v. Masă, spectrograf de ^), spectrometruI acustic (v.), etc. 3. Spectrala, analiza 1. Mat., Fiz.: Operaţia de determinare a elementelor cari compun un spectru. în particular, dacă este vorba de spectrul unei mărimi periodice reprezentate sub formă de serie Fourier, analiza spectrală se numeşte analiza armonica (v.). Sin. Descompunere spectrală. 4. Spectrala, analiza 2. Fiz.: Metodă de identificare sau şi de dozare a diferitelor elemente sau a diferiţilor compuşi dintr-un amestec, cu ajutorul spectrelor acelor elemente sau ale acelor compuşi. în analiza spectrală, atît calitativă, cît şi cantitativă, a elementelor, se folosesc fie spectrele de emisiune atomice, fie spectrele de absorpţie ale unor compuşi caracteristici ai elementelor respective. După natura elementului, spectrul atomic poate fi obţinut, fie prin excitare în flacără (metoda cantitativă, în acest caz fiind numită fotometrie de flacără), fie prin excitare în arc sau în scînteie, fie, mai rar, pe altă cale. Spectrele de absorpţie se obţin prin aceleaşi metode ca şi cele folosite în analiza compuşilor (v. Spectrofotometr ie). în cazul compuşilor, identificarea poate fi efectuată şi cu ajutorul spectrului Raman, folosit mai rar în analiza cantitativă. De asemenea, unii compuşi pot fi identificaţi prin spectrul lor de fluorescenţâ sau de fosforescenţă, deşi aceste spectre sînt destul de rar folosite în analizele spectrale curente. 5. Spectrala, caracteristica Fiz., Elt., Telc.: Curbă care reprezintă grafic dependenţa unei mărimi (caracteristice unui obiect sau unui proces fizic) de frecvenţa, lungimea de undă sau enefgia unei radiaţii. 6. Spectrala, clasa Astr. V. sub Stea. 7. Spectrala, linie Fiz. V. Linie spectrală, şi Spectru. 8. Spectrobologramâ, pl. spectrobolograme. Meteor. V. sub Radiaţie solară. 9. Spectrobolometru, pl. spectrobolometre. Meteor. V. sub Radiaţie solară. 10. Spectrocolorimetru, pi. spectrocolorimetre. Fiz.: Instrument de tipul colorimetrului (v.), cu care se pot face determinări colorimetrice cu radiaţii de mai multe lungimi de undă. în principal, un spectrocolorimetru e constituit dintr-un dispozitiv de monocromatizare a radiaţiilor incidente (fie un monocromator, fie un dispozitiv cu filtre absorbante) şi dintr-un colorimetru. 11. Spectrofotometrie. Fiz.: Parte a Opticii care se ocupă cu determinarea intensităţii radiaţiilor monocromatice cari constituie o radiaţie compusă, prin compararea lor cu intensităţile radiaţiilor de aceleaşi frecvenţe, cuprinse într-o radiaţie de referinţă de aceeaşi compoziţie. Principalele probleme aie spectrofotometriei sînt: determinarea slăbirii intensităţii radiaţiilor de diferite frecvenţe ale unei radiaţii compuse, datorită traversării unui strat de substanţă care are absorpţie selectivă (obţinîndu-se, astfel, spectrul de absorpţie al substanţei respective), sau unei reflexiuni selective; determinarea, în raport cu o radiaţie compusă, de referinţă, a intensităţilor relative ale radiaţiilor monocromatice cari constituie radiaţia emisă de o sursă de radiaţii. Ca radiaţie de referinţă, în primul caz, e folosită radiaţia emisă de aceeaşi sursă care emite radiaţia care străbate sau se reflectă pe stratul de substanţă, iar în ultimul caz poate fi folosită radiaţia unui corp negru, cu temperatură cunoscută. Metodele spectrofotometrice sînt folosite, prin determinarea spectrelor de absorpţie, atît pentru studiul constituţiei diferitelor substanţe, cît şi ca metodă de analiză, calitativă şi cantitativă, cu toate aplicaţiile posibile în urmărirea desfăşurării unor procese fizicochimice la cari ia parte substanţa absorbantă. Se deosebesc: spectrofotometr ia vizuală, în care comparaţia între intensităţile radiaţiilor monocromatice din radiaţia cercetată şi cele din radiaţia de comparaţie se face cu ochiul, intensitatea radiaţiei de referinţă fiind redusă, printr-un procedeu convenabil, pînă cînd devine egală cu cea a radiaţiei de aceeaşi frecvenţă din fasciculul cercetat; spectrofotometr ia fotoelectrică, în care comparaţia se face cu ajutorul uneia sau al mai multor celule fotoelectrice; spectrofotometr ia fotografică, în care radiaţiile monocromatice din spectrul radiaţiei cercetate, înregistrat pe o placă fotografică, sînt comparate cu cele ale spectrelor radiaţiei de referinţă, fotografiate cu diferite tipuri de expunere. Instrumentele cari permit compararea intensităţii fiecăreia dintre radiaţiile monocromatice cari constituie un fascicul de radiaţie compusă, cu intensitatea radiaţiilor de aceeaşi frecvenţă dintr-un fascicul de referinţă, se numesc s p e c t r o-fotometre. Izolarea succesivă a radiaţiilor monocromatice dintr-un fascicul de radiaţie compusă (atît fasciculul cercetat, cît şi fasciculul de radiaţie de referinţă) se face, după tipul instrumentului folosit, fie prin filtre absorbante cu transmisiune, pe cît posibil, monocromatică (folosite în special în cazul radiaţiilor cu spectru discontinuu, constituit din puţine linii spectrale depărtate între ele, şi, în acest caz, instrumentele respective se numesc, adeseori, spectrocolorimetre), fie aşezînd un monocromator reglabil în faţa fotome-trului propriu-zis. Orice spectrofotometru cuprinde: o sursă de radiaţii; un sistem dispersiv care permite izolarea unei radiaţii monocromatice sau a radiaţiilor dintr-un domeniu îngust de lungimi Spectrofotometru 195 Spectrograf de undă; un sistem fotometric pentru măsurarea raportului' intensităţilor radiaţiilor de comparat sau constatarea egalitătii acestor Intensităţi; eventual un dispozitiv pentru slăbirea unuia dintre fasciculele ale căror intensităţi se comoară ■ un detector de energie radiantă; sistemul în care e introdus materialul a cărui absorpţie sau reflexiune se studiază. Se deosebesc: Spectrofotometru vizual: Spectrofotometru in care com- paraţia dintre radiaţiile monocromatice ale celor două surse se face cu ochiul care priveşte două regiuni alăturate, iluminate de cele două fascicule, slăbind intensitatea fasciculului de referinţă pînă cînd se obţine egalitatea iluminărilor, în cazul spectrofotometrelor vizuale, fasciculele cari se compară provin, în general, de la o aceeaşi sursă de radiaţie. Slăbirea intensităţii fasciculului de referinţă se obţine, fie depăr-t'înd sursa de radiaţie, fie cu diafragme cu deschidere reglabilă, fie cu prisme polarizoare, fie cu pene fotometrice cu soluţii absorbante, etc. Cele mai folosite spectrofotometre vizuale sînt cele cu diafragmă reglabilă şi cele cu prismă polarizoare. în spectrofotometru I cu diafragma reglabilă (v. fig. /), lumina monocromatică iese $j din monocromatorul M uL prin fanta 1, e separată de două prisme 2 şi 2', CU dublă reflexiune tota- /. Spectrofotometru cu diafragmă reglabilă, lă, în două fascicu le cari folosit pentru studiul absorpţiei selective, traversează obiectivele 3 şi 3', cuvele 4 şi 4', una plină cu soluţia absorbantă, cealaltă cu solvent; apoi cad pe diafragmele 5 şi 5' (una dintre ele fiind re-glabilăjşi, printr-un nou sistem de lentile 6 şi 6' şi de prisme cu dublă reflexiune totală 7 şi 7', cad pe ocularul 8, 9; se obţin două zone luminate ale căror iluminări sînt egalate prin varierea deschiderii diafragmei reglabile. Instrumentul e folosit în speciai pentru studiul absorpţiei luminii în soluţii absorbante. Spectrofotometru/ cu prismă polarizoare (v. fig. //) e constituit din: un colimator 1-2 cu lentilă dublă, cuvele 3 şi 3', pentru soluţie şi sol- verrt, două prisme 4 ______2 3 ^ £ şt 4', cu dubla refle- ^9 V MM 11 & II. Spectrofotometru cu prismă polarizoare (vedere de sus). xiune totală, fanta dublă 5, o lentilă 6, prisma dispersantă 7 (în figură, aceasta are muchia paralelă cu planul desenului), prisma polarizoare Wollaston 8, care dedublează imaginile fantei duble 5, şi polarizează în direcţii perpendiculare fasciculele cari trec prin aceste fante, biprisma 9, care dublează aceste imagini, fanta 10, care alege cîte unul dintre fasciculele (polarizate per p- o- ş- T-~S, pend icu Iar) corespu n-zătoare fiecăru ia d intre cele două fascicule de lumină iniţiale, şi nicolul 11, prin rotirea căruia se. Pot egaIiza iluminările produse de cele două fascicule. Instrumentul e folosit în special în studiul absorpţiei luminii în soluţiile absorbante. Un alt tip de spectrofotometru cu prismă polarizoare, folosit în special pentru compararea spectrofotometrică a două III. Spectrofotometru cu prisme şi cub Lummer. Ov 02, 03l) lentile. surse de lumină, conţine ca parte principală un cub Lummer (v. fig. ///). Cele două fascicule de lumină, emise de sursele S± şi S2 de comparat, cad pe cubul Lummer L, apoi pe fanta Fx a unui spectroscop, sînt dispersate şi luminează fanta de ieşire F2 a spectroscopului, unde dau două spectre ale căror intensităţi pot fi comparate pentru fiecare dintre radiaţiile monocromatice respective. Egalizarea intensităţilor în spectre se realizează rotind unul faţă de altul nicolii Nx şi N2 de pe traseul unuia dintre fasciculele de lumină. SpectrofotometruI fotoelectric: Spectrofotometru care foloseşte celule fotoelectrice pentru determinarea intensităţii radiaţiilor cercetate. Se folosesc, fie spectrofotometre cu o singură celulă, fie spectrofotometre cu două celule. în instrumentele cu o singură celulă, cele două radiaţii monocromatice de comparat sînt trimise succesiv pe o celulă fotoelectrică. Dacă deviaţiile instrumentului de măsură electric, adică intensităţile curentului produs de celulă, sînt proporţionale cu intensităţile radiaţiilor cercetate, raportul deviaţiilor dă direct raportul intensităţilor. Dacă nu există proporţional itate între deviaţii şi intensităţile luminoase, unui dintre fascicule e slăbit, £Înă cînd celula dă aceeaşi deviaţie pentru ambele fascicule. în instrumentele cu două celule se foloseşte, de obicei, o metodă de zero, cele două celule fiind montate în opoziţie pe un acelaşi instrument de măsură şi variindu-se intensitatea fasciculului de comparaţie pînă cînd instrumentul de măsură rămîne la zero. Spectrofotometru fotografic: Spectrofotometru în care slăbirea fasciculului de radiaţie de referinţă se face, fie cu sectoare rotative cu deschideri şi cu turaţii reglabile, fie cu diafragme de diferite deschideri, fie variind timpul de expunere a clişeului. Comparaţia intensităţii celor două fascicule se poate face numai pentru radiaţii de acele lungimi de undă pentru cari înnegririle plăcii sînt egale. De regulă, nu se numesc spectrofotometre, ci spectrometre (v. Spectrometr.u), instrumentele folosite în infraroşu şi al căror receptor e o pilă termoelectrică, deşi principiul lor de funcţionare e cu totul asemănător cu acela al spectrofotometrelor cu celulă fotoelectrică. î. Spectrofotometru, pl. spectrofotometre. F/z. V. sub S pect rofot o met r i e. 2. Spectrograf, pl. spectrografe. Fiz.: Aparat spectral (v. Spectral, aparat ~), folosit pentru înregistrarea spectrelor pe o placă fotografică. E compus dintr-un colimator, dintr-o piesă dispersivă şi un aparat fotografic. După natura piesei dispersive, se deosebesc spectrografe cu prisme şi spectrografe cu reţea de difracţie, cum şi, în cazul cînd se caută să se obţină o mare putere separatoare, spectrografe interferenţiale. Spectrografele cu prisme pot fi, fie spectrografe cu deviaţie asemănătoare cu spectroscoapele cu deviaţie (v. Spectroscop), fie spectrografe cu autocolimaţie. Substanţa din care e executată prisma, ca şi celelalte piese optice ale spectrografului, poate fi: sticla, pentru înregistrarea spectrelor constituite din radiaţii din domeniul vizibil; cuarţul, pentru radiaţii cari cuprind şi ultraviolet de lungimi de undă pînă la circa 2000 A ; fluorina, cînd radiaţiile ultraviolete au lungimi de undă pînă o la circa 1800 A (în acest caz, spectrograful e închis într-o incintă în care se face vid). Spectrografele cu reţele pot fi, fie cu reţele transparente, cari lucrează prin transmisiune, fie cu reţele prin reflexiune. în acest din urmă caz, reţelele sînt, fie plane, fie concave, reţelele concave prezentînd avantajul de a fi autofocalizante (v. Reţea de difracţie). în unele observaţii astronomice se folosesc, pentru înregistrarea spectrelor stelare, spectrografe al căror colimator nu are fantă de intrare; sursa de radiaţii, steaua, fiind punctuală, are rolul de fantă a colimatorului. 13* Spectograf de masă 196 Spectofftetru /. Principiul spectrografului cristal rotitor. Pentru obţinerea şi înregistrarea (de obicei pe o placă fotografică) a spectrelor radiaţiei emise de un tub de radiaţii X, se folosesc numeroase tipuri de spectrografe: Spectrograful cu cristal rotitor e bazat pe proprietatea pe care o are o faţă plană a unui cristal, care se roteşte în jurul unei axe situate în propriul său plan, de a strînge într-un acelaşi punct (S')(v. fig. /) razele, de aceeaşi lungime de undă, pornite dintr-o sursa punctiformă (S) şi reflectate selectiv pe faţa cristalină sub un unghi 0 dat de relaţia sin 0= = Kk\l.d,K fiind numerele întregi succesive, X lungimea de undă şi d distanţa dintre planele reticulare paralele cu faţa cristalină. Spectrograful e constituit dintr-un dispozitiv de limitare a fasciculului de radiaţii X, care are în (S) fanta colimatoare, un suport pe care se găseşte cristalul rotitor (cu faţa reflectătoare aşezată într-un plan vertical, rotindu-se în jurui unei axe verticale) şi un film fotografic dispus de-a lungul cilindrului cu generatoare verticale, care trece prin (S), (0) şi (S'), sau, uneori, o placă fotografică plană, tangentă în (S') la acest cilindru. în timpul rotirii cristalului, pe placă sau pe film se înregistrează succesiv radiaţiile de diferite lungimi de undă. E folosit pentru studiul radiaţiei X. Spectrograful cu cristal curb e bazat pe proprietatea pe care o are faţa unei lame cristaline subţiri (v. fig. II), de exemplu a unei lame de mică, înfăşurată pe un cilindru, de a oferi fasciculului incident diferite unghiuri de incidenţă. E folosit pentru studiul radiaţiei X. Spectrograful cu reţea de difracţie prin reflexiune are fasciculul incident trimis aproape tangenţial Ia planul reţelei. Astfel de spectrografe sînt singurele cari pot fi folosite pentru radiaţii X de lungimi de undă o mai mari decît 2 A, deoarece aceste radiaţii sînt absorbite în aer. întregul spectrograf e montat într-un tub cilindric în care se face vid. Uneori, la aparatele spectrale folosite pentru analiza radiaţiei X se utilizează, ca piesă receptoare, în loc de plăci fotografice, o cameră de ionizaţie. în acest caz, ele sînt mai mult spectrometre decît spectrografe. 1. Spectrograf de masa. F/z. V. Masă, spectrograf de — ■ 2. Spectrograf de raze Roentgen. F/z. V. Spectrograf. 3. Spectroheliograf, pl. spectroheliografe. Fiz., Astr.: Aparat folosit pentru fotografierea Soarelui în lumină monocro-matică, constituit, în principal, dintr-un spectroscop cu viziune directă, a cărui lunetă e înlocuită cu un aparat fotografic care, în loc de diafragma de intrare, are o fantă reglabilă. Această fantă e aşezată astfel, încît transmite o singură linie a spectrului solar. Fotografierea Soarelui se realizează deplasînd spectro-scopul paralei cu el însuşi, pentru a produce pe placa fotografică imagini ale tuturor regiunilor discului solar, care, astfel, e fotografiat în radiaţia transmisă şi ale cărui fotografii dau repartiţia, în Soare, a elementului căruia îi aparţine radiaţia folosită pentru fotografiere. 4. Spectroheiiogramâ, pl. spectroheliograme. Astr.: Fotografie a Soarelui, obţinută cu ajutorul spectroheliografuIui, în lumină monocromatică de o anumită lungime de undă. II. Principiul spectrografului cu cristal curb. 5. Spectrohelioscop, pl. spectrohelioscoape. F/z., Astr.: Aparat de tipul spectroheliografu lui, folosit la observarea vizuală a Soarelui în lumină monocromatică. E format, în principiu, în acelaşi mod ca un spectroheliograf, a cărui placă fotografică e înlocuită cu un ocular pus la punct pe fanta care, în spectroheliograf, acoperă placa fotografică, Cînd instrumentul e deplasat perpendicular pe razele de lumină incidenţă, pătrund în el raze venite din diferite puncte ale discului solar, iar ochiul priveşte acest disc în radiaţia monocromatică ce trece prin fanta din faţa ocularului. E folosit pentru a studia repartiţia diferitelor elemente în atmosfera solară. 6. Spectrometru, pl. spectrometre. 1. Fiz.: Goniometru de reflexiune (v. sub Goniometru), folosit atît pentru măsurarea unghiurilor diedre, cît şi pentru determinarea indicilor de refracţie ai substanţelor cuprinse între feţele cari formează unghiurile respective. în acest ultim scop se determină atît unghiul diedru A, cît şi unghiul de deviaţie minimă A^, şi se foloseşte relaţia: sin—-— #:r: %s 7. Spectrometru. 2. Fiz.: Aparat spectral folosit pentru studiul spectrelor prin măsurarea intensităţii fiecărei radiaţii monocromatice din spectru, cu ajutorul unui receptor cu celulă fotoelectrică, cu pilă termoelectrică, cu bolometru, etc. E folosit în special la studiul radiaţiilor infraroşii. E constituit, în principal, dintr-un colimator, dintr-un dispozitiv de dispersare a radiaţiei, un dispozitiv de concentrare pe fanta care acoperă receptorul, şi din receptor. După natura dispozitivului de dispersare a radiaţiei, se deosebesc spectrometre cu prisme, spectrometre cu reţele şi spectrometre, mixte. După natura modului de manipulare a instrumentului se deosebesc spectrometre cu citiri discrete şi spectrometre înregistratoare. Spectrometrul cu prismă (v.fig. /)ecompus dintr-o fantă Flt aşezată în planul focal al unei oglinzi concave 02, ansamblul constituind colimatorul instrumentului iluminat de sursa S ^ prin intermediul o-glinzii 0lf o oglindă plană 03 şi o prismă P, astfel încît ansamblul 03-P formează un sistem cu deviaţie constantă, şi o oglindă 04, care concentrează fasciculul de radiaţie în planul fantei Fg, care acoperă receptorul R, formînd în acest plan focal spectrul radiaţiei analizate cu spectrometrul. Prin rotirea ansamblului 03-P, spectrul se deplasează în planul său, în faţa fantei F2, pe care cad, succesiv, diferitele radiaţii monocromatice din cari e constituit, astfel încît receptorul reacţionează pe rînd, sub acţiunea fiecăreia dintre ele. în cazul aparatelor cu citiri discrete, ansamblul 03-P e montat pe o măsuţă rotitoare, acţionată de un şurub cu cremalieră, iar lungimea de undă a radiaţiei care cade pe fanta F2 se citeşte pe un tambur solidar cu şurubul; se aduc, pe rînd, pe fanta F2, diferitele radiaţii cari se cercetează. în cazul aparatelor înregistratoare, rotirea măsuţei se face continuu, iar deviaţiile instrumentului de măsură legat cu receptorul se înscriu ca o curbă continuă, de exemplu prin intermediul unui spot --v 1 ix VI r. Ou I. Spectrometru cu prismă. Spectometru acustic 197 Spectroscop *E"), frecvenţa radiaţiei absorbite în cursul tranziţiei fiind dată de E'-E'' v“ h ’ unde h e constanta lui Planck. De asemenea, în emisiune, atomul sau molecula emiţătoare, aduse într-o stare energetică superioară, cu energia E', revin într-o stare energetică inferioară, cu energia E"(E") fascicul regrupat; Lxşi L) lame cu feţe paralele (feţele i>ic1şi b2c8 sînt argintate); A) lunetă de observare. lamă L2 (identică cu prima), se regrupează în fasciculul <6. Fenomene de interferenţă nu apar cînd lamele şi L2 sînt identice şi paralele, deoarece cele două fascicule parcurg acelaşi drum optic; dar, rotind una dintre lame, astfel încît cele două lame să formeze între ele un unghi oarecare, apar franje de interferenţă „localizate la infinit", adică franje cari se observă printr-o lunetă A reglată la infinit. Dacă între cele două lame Lx şi L2, cu feţele înclinate sub un unghi ol, trece un curent de gaz în interiorul căruia există diferenţe de masă specifică (deci diferenţe de indici de refracţie), acestea provoacă o deplasare a franjelor. Diferenţa de masă specifică se determină cu relaţia : "Pl Po A(m-1) • în care pxşi p0 sînt masele specifice (modificată şi iniţială) ale mediului, X0 e lungimea de undă în vid a luminii monocroma- A p= Spectru biologic 206 Spessartin tice, 8 e deplasarea franjelor (care se măsoară pe fotografia obţinută Ia refractometru), h e drumul parcurs de lumină în mediul cu masă specifică modificată px, iar n e indicele de refracţie al gazului. Acest aparat e foarte sensibil şi cere o construcţie îngrijită. în metoda analogiei, care e foarte utilă în multe cazuri, fenomenele supersonice sînt studiate prin analogia care există între variaţiile de masă specifică a gazului şi variaţiile de grosime ale pînzei de apă care curge printr-un canal orizontal. Sin. Spectru de curent. î, Spectru biologic. Geobot. V. Biologic, spectru —. 2. ~ normal. GeobotSpectrul biologic ^(v. Biologic, spectru al florei fanerogamice a globului. în comparaţie cu spectrul normal, au fost determinate diferitele climate după formele biologice ale căror procente depăşesc substanţial acest spectru (v. şi Isobiocoră). s. Spectru polinic. Geobot.: Reprezentarea grafică a procentului relativ al fiecărei specii de polen, determinat prin sondări pe verticală (de ex. din 20 în 20 cm) la diferite niveluri din profilul aceleiaşi turbării. Operaţia se realizează prin clasificarea materialului după metode speciale, identificarea şi numărarea grăunţelor de polen făcîndu-se la microscop. Sin. Diagramă polinică. 4. Speculară, fonta Metg.: Sin. Fontă-oglindă. V. Fontă brută silicioasă oglindă, sub Fontă. 5. Speculant. Mineral.: Sin. Hematit (v.). 6. Speculum, pl. speculumuri. Gen.: Instrument chirurgical cu care se lărgesc anumite cavităţi ale organismului, pentru a putea fi examinate. Var. Specul. 7. Speiss, pl. speissuri. Metg.: Produs metalurgic intermediar, constituit din arseniuri, stibiuri sau arseniuri şi sti-biuri complexe, de două sau de mai multe metale, care rezultă la prăjirea unor minereuri de plumb şi cobalt; e analog matei cuproase, dar conţine arseniuri şi stibiuri, în Ioc de sulfuri. De exemplu, dacă minereul folosit iniţial la elaborarea plumbului conţine şi arseniuri, în timpul prăjirii lui rezultă un speiss de plumb şi nichel (Pb3As2*Ni3As2*Fe3As2), concomitent cu o mată de plumb (PbS-FeS). Ulterior, speissul e supus operaţiilor de îmbogăţire în metalul dorit. 8. Speolog, pl.speologi. Geol.: Specialist în speologie (v.). Var. Speleolog. 9. Speologie. Geol.: Ştiinţa care se ocupă cu studiul peşterilor (v.) din punct de vedere fizic-geologic, arheologic, antropologic, biologic, etc. Var. Speieologie. io. Speranţa, ancorâ de ~.Nav.: A treia ancoră a navei, egală în greutate cu ancorele de post (ancorele prova) şi dispusă, de obicei, în nară, în pupa ancorei principale din tribord. Cabestanul ei e, în general, manual, şi serveşte numai la fun-darisirea ancorei de speranţă, în caz de rupere a lanţurilor celor două ancore din prova. Pentru virare, lanţul său se garniseşte la un alt cabestan. Uneori, ancora de speranţă nu e pusă în mod normal la post într-o navă specială, ci are post pe peretele pupa al teugii, de unde la nevoie e ridicată cu o bigă; i se prinde lanţul cu o cheie, după care e apoi fundarisită. La unele nave, ancora de speranţă are în loc de lanţ o sîrmă. Ancora de speranţă e folosită numai de navele mari şi pe veliere. n. Speranţa matematica. Mat., CIc. pr.: Sin. Aşteptare matematică (v.), Medie statisică (v.). V. si Variabilă aleatorie, sub Probabilitate 2. 12. Spermaceti. Ind. chim.: Ceară de origine animală, obţinută din craniul de balenă, de delfin şi, în mod obişnuit, din craniul şi grăsimea de caşalot (Ph/seter macrocephalus Linne). E o masă solidă, grasă, translucidă, albă, cu aspect cristalin, cu un slab miros şi un gust dulceag. Se găseşte în cavităţile craniului şi în grăsime, amestecat cu o ceară fluidă, uleiul de spermaceti (sperm-oil), în care, în organismul viu, e disolvată. Cînd animalul moare, se separă ca o masă spon- gioasă amestecată cu uleiul de spermaceti, de care se poate izola mecanic. Se topeşte între 42 şi 44°; produsele purificate se topesc la 45,8°. E insolubilă în apă, în alcool etilic rece; se disolvă în alcool etilic fierbinte, în eter etilic, în cloroform ; gr. sp., la 15°, variază între 0,905 şi 0,945. Compoziţia chimică aproximativă e: esteri ai acizilor monobazici 98***98,5%; acizi graşi liberi (acid lauric) 0,4%; alcooli monovalenţi liberi (cetilic, stearic, oleic) 1***1,5%. Compoziţia în esteri ai acizilor monobazici e următoarea: . palmitat de cetii 90%, miristat de laurii 1 * * *2 %, stearat de laurii 3***4%, stearat de cetii 1,1%, esteri nesaturaţi 1---2%. Componentul principal din spermaceti e palmitatul de cetii. Se foloseşte în industria cosmetică, pentru fabricarea cremelor, unor săpunuri speciale, etc. Sin. Spermanţet. 13. ulei de Ind. chim.: Ceară fluidă, care consistă în special din esteri ai alcoolilor monovalenţi nesaturaţi cu acizi monobazici nesaturaţi şi care se găseşte împreună cu spermaceti (v.). Aceste ceruri pot fi solidificate prin elaidinizare cu acid azotos, cînd acizii nesaturaţi trec din forma cis (fluidă) în forma trans (solidă). Adevăratul ulei de spermaceti (din Ph/seter macrocephalus) e un ulei de culoare deschisă; uleiul de spermaceti arctic se obţine din Hyperoodon rostratus şi are o compoziţie similară. Compoziţie similară are şi uleiul de delfin, care mai conţine însă şi cantităţi mari de trigliceride. Uleiul de spermaceti are gr. sp., la 15°, 0,880***0,883; indicele de saponificare 123***133; indicele de iod 81 •••84. Compoziţia aproximativă a uleiului obişnuit de spermaceti e următoarea: caprinat de miriştii 4,5%, laurat de cetii 20,0%, Iau ro leat de hexadecenil 7,0%, miristat de o leii 13%, miristo-leat de oleil 18%, palmitat de cetii 9,0%, palmitoleat de hexadecenil 3,0%, oleat de oleil 11,0%, stearat de stearil 2,5%, eicosenat de eicosenil 7,0%, eicosdienoleat de eicosenil 2,0%, nedeterminate 3,0%. Sin. Spermanţet, Walrat, Alb de balenă. 14. Spermanţet. Ind. chim.: Sin. Spermaceti (v.). 15. Spermaphyta. Bot., Paleont.: Grupul plantelor Gymno-spermae (v.), cari apar în Devonian, ating maximul de dezvoltare în Mesozoic, fiind azi în regresiune, şi ai plantelor Angio-spermae (v. Angiosperme), cari sînt cunoscute începînd din Cretacicul inferior şi constituie flora predominantă a Terţiarului şi a perioadei actuale. Sin. Anthophyta, Phanerogamae. ie. Sperry, metal Metg.: Aliaj antifricţiune pe bază de staniu-plumb, cu compoziţia medie: 35% Sn, 15% Sb şi restul plumb. E folosit pentru lagăre lucrînd la sarcini şi viteze mijlocii. Var. Sperry-metal. 17. Sperrylit. M ine ral.: PtAs2. Arseniură de platin naturală, care, împreună cu platin paladifer sau chiar metalic, formează conţinutul important al unor zăcăminte de pirotin nichelifer şi al unor aluviuni platinifere. Se întîlneşte în parageneză cu calcopirita, cu pentlanditul, în unele pegmatite bazice, în unele zăcăminte metasomatice (în skarne) şi, rar, în filoane de cuarţ de origine hidrotermală. Cristalizează în sistemul cubic, clasa diakisdodecaedrică, în cristale cu habitus isometric (cubic, octaedric şi, mai rar, dodecaedric pentagonal). Formează rar macle. Are culoarea albă de staniu, urma cenuşie închisă pînă la neagră şi luciu puternic metalic. Prezintă clivaj după faţa de cub şi spărtura concoidală. E casant, are duritatea 6***7 şi gr. sp. 10,5--*10,7. E rău conducător de electricitate şi optic isotrop. îs. Spessartin. Mineral.: Mn3AI2(Si04)3. Varietate de granat (v. Granaţi) manganifer, întîlnit ca mineral accesoriu în unele roci granitice, în pegmatite, în micaşisturi şi în minereurile de mangan. Cristalizează în sistemul cubic, în cristale cu habitus isometric (de cele mai multe ori dodecaedre romboidale). Are culoarea galbenă-brună, galbenă-portocalie, sau brună-roşcată pînă la roşie închisă, şi luciu gras sau răşinos. E casant, Spessartît 207 Spicului, curba — are duritatea 7—7,5 şi gr. sp. 4,18. E translucid, optic isotrop, si are indicele de refracţie w=1,80. E întrebuinţat ca piatră semipreţioasă şi ca nnaterial abraziv. î. Spessartît. Petr.: Rocă magmatică filoniană diferenţiată,” din categoria lamprofirelor, constituită din hornblende jdiomorfe, brune sau verzi, cu augit, într-o masă de feldspaţi plagioclazj. 2. Speteaza, pl. speteze. 1. Ind. lemn.: Rezemătoare de scaun, de fotoliu sau de bancă, de care se reazemă spatele celui care şade. Sin. Spătar. 3. Speteaza. 2. Nav.: Baston fixat cu un capăt pe catarg şi înclinat la circa 45°, celălalt capăt susţinînd un colţ al velei. Se foloseşte, de exemplu, la unele îmbarcaţiuni de sport şi la barje. V. şî sub Greement. 4. Speteaza. 3. Ind. ţâr.: Bucată de scîndură, îngustă şi subţire, care serveşte ca sprijin sau ca legătură între părţi la diferite construcţii de lemn, mai rar ca parte principală a unei construcţii. Exemple: fiecare dintre stinghiile cari unesc obezile de la roata morii de apă; fiecare dintre piesele cari leagă carîmbii loitrelor de la car; bucata de lemn care uneşte cele două coarne ale plugului; scîndură cu care se ridică firele de urzeală cînd se ţese cu alesături; fiecare dintre cele două braţe ale vatalelor; fiecare dintre scîndurelele cari constituie scheletul zmeului cu care se joacă copiii şi pe cari se fixează hîrtia. 5. Speţa, pl. speţe. Gen. V. Specie. 6. Sphaerîaceae. Bot.: Familie de ciuperci microscopicedin ordinul Pyrenomycetes, caracterizată prin prezenţa fruct ifi-caţiilor (periteciilor) în formă de pungă rotundă, de consistenţă membranoasă sau cărbunoasă, brune pînă la negre, în interiorul cărora se dezvoltă ascele cu ascospori. Fructificaţii le se dezvoltă izolat, în interiorul ţesuturilor plantelor. Familia cuprinde numeroase genuri şi specii de ciuperci, în majoritate saprofite — şi numai cîteva parazite pe diferite plante de cultură sau spontane, pe cari produc boli grave. Dintre acestea, mai importante sînt: Ascospora beijerinckii Vuill., care produce boala numită ciuruirea frunzelor, la pomii fructiferi; Guignardia bidwelli (Ellis) Viala et Ravaz., care pro-provoacă putregaiul negru al strugurilor; Glomerella linde-muthiana Schaffn. et Bohning, care produce antracnoza fasolei; Rosellinia necatrix (R. Hartig) Beri., care provoacă putrezirea rădăcinilor de viţă, şi Endostigme inaequalisşi Endostigme py-rina, cari provoacă pătarea fructelor şi rapănul merilor şi al perilor. Mai sînt şi alte genuri şi specii importante din punctul de vedere fitopatologic, cari produc, de asemenea, daune mari (dintre acestea, de exemplu, speciile deOphiobolus produc îngenuncherea cerealelor, şi cele de Leptosphaeria, uscarea frunzelor de diferite plante cultivate). Sin. Sphaeri-caceae. •?. Sphaeroceras. Paleont.: Gen de amonit jurasic din familia Sphaeroceratidae, cu cochilie globuloasă ornamentată cu creste lipsite de noduri, bifurcate din'regiunea ombilicală şi neîntrerupte pe marginea ventrală. Ultima circumvoluţiune era mult îngustată în regiunea anterioară. Specia Sphaeroceras microstornum d'Orb. e cunoscută în ţara noastră din jurasicul de la Strunga-Bucegi. s. Sphaerulites. Poleont.: Lamei ibran-hiat din grupul Rudista, familia Radioli-tidae, caracteristic pentru Cretacicul superior. Avea cochilia scorţoasă, turtită, pre-zentînd pe suprafaţă crestături concentrice. Lipsesc cele două zone sifonale netede. Specia Sphaerulites angeoides Lam. e cunoscută din Cretacicul superior de la Muncelul mic din Hunedoara. 9- Sphagnum. Bot.: Gen de muşchi din familia Sphagna-ceae, care creşte pe locuri umede şi în special în turbării, Sphenophyllum tiiobum. Sphaerulites angeoides. contribuind la formarea turbei (v.). Plantele au culoare albă-gălbuie, au tulpinele erecte sau plutitoare, cu ramuri strînse în fascicule şi cu frunze mici, dese, fără nervuri. Celulele frunzelor sînt strîmte, cu clorofilă, şi largi, poroase, pentru absorpţia apei. Speciile mai răspîndite în ţara noastră sînt: Sphagnum cymbifolium Warnst., S. fimbriatum Wils., S. cus-pidatum Russ. şi Warnst., S. squarrosum Pers., etc. 10. Sphenodon. Paleont., Zool.: Reptilă din subclasa Lepi-dosauria, ordinul Rhynchocephalia, avînd aspectul unei şopîrle. Vertebrele, străbătute de coarda dorsală, sînt de tip amficelic. Ochiul e pineal; osul pătrat e fixat de craniu. Prin aceste caractere se aseamănă cu strămoşii cari au apărut în Triasic şi se întîlnesc ca fosile în Jurasic, în Cretacic şi în Eocen. E singurul gen reprezentat al ordinului, care mai trăieşte azi pe coastele insulei Noua Zeelandă. Sin Hatteria. 11. Sphenophyllum. Paleont.: Plantă măruntă ierboasă din grupul Equisetales, cu tulpina articulată şi cu coaste cari trec neîntrerupte de la un nod la altul. Frunzele, dispuse cîte 6***9***12 în verticile, în dreptul fiecărui nod, au formă triunghiulară, cu vîrful lăţit, în general fin dinţat sau, rareori, rotunjit. La unele specii, frunzele prezintă caractere cari indică o viaţă acvatică; la altele, tulpinile spinoase arată că erau plante agăţătoare, asemănătoare lianelor actuale. Aparatul sporifer (Sphenophyllostachys) e constituit din bractee, la baza cărora se găsesc sporangii, cu un singur fel de spori. Se cunosc specii de Sphenophyllum, începînd din DevonianuI superior pînă în Triasicul inferior, cele mai multe fiind însă caracteristice Carboniferului productiv. Specia Sphenophyllum angustifolium Germ., cu frunze dinţate şi nervuri ramificate, e cunoscută în ţara noastră din Carboniferul din Banat. 12. Sphenopteris. Paleont.: Plantă din grupul Pteridosper-melor, avînd aspectul ferigelor arborescente, cunoscută din Carbonifer pînă în Jurasic. Frunzele, compuse, prezintă foliole de tip sfenopteridian (v. Filicaiae). Specia Sphenopteris obtusiloba Brongn. a fost identificată şi în Liasicul de la Anina. 13. Spic, pl. spice. 1. Bot.: Inflorescenţă (v.) caracteristică cerealelor, care poate fi simplă, cu rahi-sul purtînd bractee, la subsuoara cărora se găsesc flori scurt peduncu late (Plantago, Verbena), sau compusă, constituită din mai multe spiculeţe de acelaşi fel (Gramineae). Spiculetele gramineelor au fiecare cîte 1---5 flori şi sînt inserate în noduri (c ă I c î i) pe rahis, formînd 1---6 rînduri. Fiecare spicu leţ e îmbrăcat în două glume. 14. Spic. 2. Ind. târ.: Desen decorativ în formă de spic (în accepţiunea 1), întrebuinţat frecvent în arta populară pe cusături, ţesături, crestături în lemn, ouă încondeiate, etc. îs. Spic. 3. Ind. piei.: Vîrful firelor de păr mai lungi, şif în general, de culoare mai deschisă, cari se găsesc în blana unor animale. 16. Spica. Astr.: Stea din constelaţia Fecioarei, cu mărimea stelară aparentă 1, 2 şi mărimea absolută —2,2, situată la circa 160 ani-lumină. 17. Spicului, curba Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper polar, de o ecuaţie de forma: o) Pinuie de ferige de tip spheno-pteridian. Spiegel 208 Spin Curba e formată din două ramuri egale cu ramura corespunzătoare intervalului 1 0,^-1 (v. fig.). Această ramură ad-L m J mite dreptele: 0=o, e= — m ca asimptote şi dreapta 8- . L m ca axă de simetrie. Dacă numărul m, numit indicele curbei, e iraţional, curba (1) e transcendentă şi e formată dintr-un număr infinit de ramuri. Dacă m e raţional, curba e algebrică şi e formată dintr-un P număr finit de ramuri. Punînd — , unde p si q sînt numere 2 întregi fără divizori comuni, dacă p şi q sînt ambele numere impare, curba e formată din p ramuri, iar dacă p şi q sînt de parităţi diferite, curba e formată din 2 p ramuri. Curba nu are puncte de inflexiune la distanţă finită. Aria unui sector curbiliniu e •6x 2 m e, m J C d0 sin2m0 — -— ctg 2 m 1 m efectuează Afară de spin, electronul are şi un mcment magnetic pro- eti priu egal, în prima aproximaţie, cu un magneton Bhor -------------, 2 mc în care e e sarcina, m e masa electronului şi c e viteza luminii în vid. Prin relaţia: _ _ ti.= -gsf care leagă momentul magnetic [i cu spinul s, se introduce factorul giromagnetic al electronului g—e(mc. Iniţial, spinul a fost interpretat clasic ca reprezentînd o rotaţie a electronului considerat ca o sferă încărcată, în jurul axei sale. Factorul giromagnetic fiind însă de două ori mai mare decît la o sferă rotitoare cu densitatea de sarcină proporţională cu densitatea de masă în fiecare punct, a rezultat insuficienţa imaginii clasice a spinului şi s-a impus considerarea lui ca un efect cuantic. Abaterea valorilor reale ale factorului giromagnetic de la valorile calculate pe baza acestui model clasic a fost numită anomalie giromagneticâ sau anomalia spinului. Spinul se supune regulilor stabilite în Mecanica cuantică pentru vectorul momentului cinetic; proiecţia pe o axă oarecare poate avea numai valorile m— 1* = ± yft, iar pătratul mediu al spinului e s2=s(s+fi)=3h2j4. într-un atom cu mai mulţi electroni, spinul fiecăruia poate fi numai paralel sau antiparalel cu direcţia spinului total n _ De aceea, atît S, cît şi momentul cinetic global ir1 _ j—L+S al atomului j L= ^ reprezintă momentul cineticor- Rectificarea eliptice. Curba (1) e inversa rodoneei (v.). Sin. Curba lui Stammer. î. Spiegel. Metg. .* Sin. Fontă speculară. V. Fontă brută silicioasă oglindă, sub Fontă. 2. Spilit. Petr.: Rocă gabbroidă paleovulcanică, din seria melafirelor, fin granulară şi compactă, lipsită de fenocristale. Conţine baghete fine de labrador, metamorfozate adeseori în albit. Prezintă frecvente texturi vacuolare, ale căror cavităţi (amigdale) sînt umplute cu clorit, epidot, calcit, calcedonie, zeoliţi. La aceste roci se observă adeseori separaţi uni elipsoi-dale sau în formă de pernă, caracteristice lavelor erupţiilor submarine, cari se întăresc în apă (pillow-lava). 3. Spilitizare. Geol., Petr.: Transformarea metamorfică a labradorului (v.) în albit (v.). V. şi sub Spilit. 4. Spimized. Ind. text.: Fir texturat (v, Texturare) prin procedeul compresiunii urmate de fixarea ondulaţiilor cu mijloace termice. Un astfel de fir se întrebuinţează la ţesături tehnice, covoare şi tricoturi. 5. Spin, pl. spini. 1. Fiz.: Momentul cinetic intrinsec al particulelor elementare sau al nucleelor. 1 Spinul particulelor elementare are valoarea pentru toate particulele elementare cunoscute, cu excepţia mesoni-lor tc şi K (cari au spin nul) şi a fotonilor (cu spinul fl), unde h —, iar h—6,625-10'27ergs reprezintă constanta lui Planck. 2 iz Particulele cu spinul întreg se supun statisticii Bose-Einstein, iar cele cu spin semiîntreg (^s= —satisfac principiul de excluziune al lui Pauli şi se supun statisticii Fermi-Dirac. în particular, descoperirea spinului electronic, reprezentînd momentul cinetic propriu electronului cu valoarea s— , a permis, în anul 1925, explicarea structurii de mul-tipleţi a spectrelor şi a efectului Zeeman. prin intermediul integralelor bital total , măsurat în unităţi h, va fi întreg sau semiîntreg, după cum numărul electronilor din atom e par sau impar. în Mecanica cuantică se descrie spinul electronului introducînd alături de variabilele at, y, z, cari definesc poziţia electronului, variabila de spin a, care defineşte proiecţia măsurată în unităţi hl2 a spinului pe o axă dată şi care poate lua, deci, numai valorile ±1. Funcţiunea de undă a electronului depinde deci de x, y, z, a şi de t (timpul), în cazul general. Ca şi celorlalte mărimi, fizice, spinului îi corespunde un operator g((?x, Gy, ct^) care acţionează numai asupra variabilei de spin g. Funcţiunea de undă putînd lua în dependenţa ei de spin numai două valori corespunzătoare valorilor -f-1 şi —1 ale variabilei independente, se reprezintă ca o matrice cu o singură coloană şi cu două linii: . +-(&>)• iar operatorul a, prin matrice cu două lini' şi două coloane (matricele Pauli): ^-[1 oj’ ay~{\ 0)' az~{o _lj- Se subînţelege că i Ş> 4*2 se exprimă linear în ^ şi ^2 şi că, deci, componentele spinorilor suferă transformări lineare la schimbarea sistemului de referinţă. E suficient să se verifice aceasta pentru rotaţiile în jurul axelor Ox şi Oz. în primul caz: u'x==iux cos 0L~uy s‘n a u\,=u„ sin oc+w„ cos oc y x y 14 Spinor cu ad rid imens ion al 210 Spînoriai, cfrtip de unde e~'“ *+jul=- u*+iuy„- 7a r -/oe şi, deci, i=4i<î în al doilea caz u*,—u„ cos oc—u sin a y y z uz==uys m a+wz cos a* de unde 2 sin yl I - y & sin y -f<}>2 cos y t, » a .. . a COSy -;^2Siny 4>2 = • r • a I f a 'ifcsmŢ +^2cosy coordonatele cartesiene fiind . Transformările lui Rotaţia cea mai generală poate fi obţinută prin trei rotaţii succesive, cu unghiurile lui Euler alf a2, a3, respectiv faţa de Oz, noua axă Ox şi noua axă Oz. Prin compunerea transformărilor lineare corespunzătoare rotaţiilor simple se obţine transformarea lineara spinorialâ, care corespunde rotaţiei generale cu unghiuri Euler date. Vectorul u, dat de (1), e complex; componentele iui satisfac identic relaţia: ux+uy+uz1=0; deci vectorul e isotrop. Produsul său scalar cu vectorul complex conjugat u* e diferit de zero şi are valoarea: u • u*=2 (^i+^2)2, de unde rezultă că expresia spinorială -^==^i^i+4'f4;2 e un invariant, şi deci transformările spinoriale sînt unitare. Vectorul v=uxu* are componentele: v= “2 «X'l'ft'i+'l’aW ('l'î'l'ss+'l'M'x): vy=-2 »(*4>2)• Folosind invarianţa expresiei I, rezultă că mărimile reale: ^2+^1. se transformă ca şi componentele unui vector. înmulţite cu factorul unde h e constanta lui Planck (v.), aceste mărimi reprezintă, în Mecanica cuantică, valorile medii ale componentelor spinului pe cele trei axe. Ele au forma generală a vaI°r*l°r medii, un de sînt ?0 k elementele de matrice ale mărimii pentru care se calculează media. în cazul special al spinului, matricele respective sînt: h 11 h f® ~~ ^ | h p 0 \ o)' Sy^4^\i oj' Sz= 4tv (o -lj‘ 1. ~ cuctdridimensional. Mat., Fiz.: Mărime definită, în raport cu un sistem de referinţă cuadridimensional oarecare, prin patru componente complexe lt ^2 suferă o anumită transformare.lineară, iar parametrii ^8, î4,4 se comportă ca şi componentele unui cuadrivector faţă de toate transformările Lorentz cari nu inversează sensul timpului.— Aceste mărimi sînt interpretate, în Mecanica ondulatorie relativistă a electronului (teoria lui Dirac), ca reprezentînd densitatea şi curentul de probabilitate. — Spinorii pot fi definiţi şi pentru un spaţiu cu metrică euclidiană sau pseudoeuclidiană avînd un număr arbitrar de dimensiuni. Caracteristic pentru ei e faptul că anumite expresii pătratice sau bilineare faţă de componentele unui spinor se transformă ca un vector. Deoarece vectorii sînt consideraţi tensori de ordinul I, spinorii pot fi consideraţi tensori de ordinul 1/2. Uneori, ei se numesc şi semivectori. 2. Spinor-cîmp. Fiz.: Funcţiune de punct a cărui valoare e un spinor. 3. Spinorial, cîmp Fiz.: Cîmp (v. Cîmp 3) caracteri-zabil printr-o funcţiune de punct a cărui valoare e un spinor. Spintariscop 211 Spirală algebrică 1. Spintariscop, pl. spinteriscoape. Fiz.: Aparat folosit fie numai pentru punerea în evidenţă, fie chiar şi pentru numărarea particulelor emise de o probă radioactivă prin dezintegrare, datorită scînteierilor produse, prin ciocnire de către acele particule, pe un ecran care devine fluorescent în urma ciocnirilor. 2. Spintecare.1. Tehn.: Operaţia de rupere a unui material fibros în lungul fibrelor, respectiv a unui material metalic în lungul direcţiei de orientare a cristalelor, prin tracţiune normală pe direcţia de rupere (începînd cu un anumit capăt). 3. Spintecare. 2. Tehn.: Operaţia de rupere în lung a unei foi metalice sau nemetalice, prin tracţiune normală pe direcţia de rupere (începînd cu un anumit capăt). 4. Spintecata, chereslsa Ind. lemn.; Sin. Scînduri cu tăiere fina. V. sub Scîndură. 5. Spintecător, cuţit Expl. petr.: Dispozitiv cu ajutorul căruia se spintecă burlanele de sondă, pentru a fi extrase. 6. Spinterometru, pl. spinterometre. Elt. V. Eclator de măsură, sub Eclator. 7. Spinteroscop, pl. spinteroscoape. E/t.; Sin. Eclator (v.). 8. Spinul cerbului. Bot.: Sin. Verigar (v.), Părul-ciutei. 9. Spion, pl. spioni. 1. Ms., Mett.: Sin. Calibru de interstiţii (v. sub Calibru geometric); sin. (impropriu) Calibru de grosime. io. Spion. 2. Cs. V. Vizor de uşă. u. Spirai, pl. spiraiuri. Nav.: Capac sau construcţie cu capace şi cu geamuri care acoperă o deschidere în punte folosită ca luminator şi la aerisirea unui culoar sau a unei încăperi de sub punte. Se construieşte din lemn sau din metal, avînd geamurile apărate cu grilaje metalice, iar capacele se pot închide etanş la apă (v. fig.). Spiraiul sălii maşinilor e demontabil şi astfel dimensionat, încît să permită debarcarea şi îm- Spirai. barcarea maşinii principale. ia. Spirala, pl. spiral.e. 1. Geom.: Curbă plană, Ioc geometric al punctelor a căror rază vectoare r variază monoton cu creşterea unghiului polar cp. 13. ~ algebrica. Geom.: Curbă plană reprezentată în raport cu un reper polar de o ecuaţie de forma: (1) /(0, r)=0, unde / e un polinom în argumentele 0, r, cari sînt coordonate polare. Raportînd spaţiul la un reper cartesian ortogonal, se consideră elicoidul P) z—h arctg ~ , x care are planul xOy ca plan director şi axa z'z ca directoare, Şi suprafaţa de rotaţie: P) f{z, ~\lx2+y2 )=0, care admite axa z'z ca axă de rotaţie, curba meridiană din planul yOz\ (4) f{z, y)=0, x=0 fiind o curbă algebrică. Proiecţia ortogonală a curbei comune suprafeţelor (2) şi (3) pe planul xOy e o spirală algebrică. Curba meridiană (4) a suprafeţei de rotaţie (4) se numeşte curba generatoare a spiralei algebrice (1). Spirale algebrice remarcabile sînt următoarele curbe; Spirala lui Arhimede: (5) r=aO. Curba generatoare e dreapta: a — z—y=0, x—0. h care e incidenţă cu axa de rotaţie. Suprafaţa de rotaţie (3) e un con. Spirala lui Fermat: (6) r2==a20. Curba e simetrică în raport cu polul O, care e şi un punct de inflexiune (v. fig. /). Aria unui sector curbiliniu corespunzător valorilor 0O, 0X ale unghiului polar e C^= (0f—8§). Aria sectorului (OABCD) e jumătate din aria cercului, /. Spirala lui Fermat. avînd raza egală cu OD—a\ 2n . Rectificarea curbei (6) se efectuează prin intermediul integralelor eliptice. Curba generatoare e parabola y2— ~z—0, x=0, h care are vîrful în O şi z'z ca axă de simetrie. Suprafaţa (3) e un paraboloid de rotaţie. Spirala lui Galilei: (7) r=a-bQ2. Curba generatoare e parabola (8) y=a-b i - x=0, care are vîrfurile în punctul (0, a, 0) şi admite y'y ca axă de simetrie. Curba (7) intervine în problema mişcării unui punct material greu în cădere liberă către centrul Pămîntului, ţinînd seamă de mişcarea de rotaţie uniformă a Pămîntului în jurul axei polilor.’ Proiecţia ortogonală pe planul ecuatorului a traiectoriei punctului e spirala lui Galilei. Curba e simetrică în raport cu axa reperului polar pe care admite punctele duble: r~a--bk27i2 (k=0,1, 2 •••). Spirala iper-bolică: (9) rO—a e inversa spiralei lui Arhimede în raport cu polul. Curba generatoare e iperbola echilateră yz—ah, x—0, care are ca asimptotă axa de rotaţie. Spirala iper- Spirală iperbolică. bolică e simetrică în raport cu perpend icu lara y'y, în pol pe axa polară (v. fig. II), şi admite o mulţime .infinită de puncte duble situate pe y'y. Dreapta y—a e o asimptotă a curbei şi polul O e un punct asimptot. I I Spirală iperboiică generală 212 Spirală logaritmică Elementele locale asociate unui punct M(r, 0) ai curbei sînt: OT^W.ON^ţ. tgF = -i Mh\ ■■ r2+a2 , |a| unde Tv Nx sînt punctele de intersecţiune a perpendicularei în O pe (OM), respectiv, cu tangenta şi cu normala în M la curbă, şi V e măsura unghiului (OM, T), T fiind vectorul unitar al tangentei în M. Subtangenta polară OTx e constantă. Curbura curbei în M(r, 0) e dată de formula: 04 OT1-ON1 P |a|(1+02)3/2 MN*~' Relaţia rp=sin3 V e caracteristică pentru spirala iperboiică. Curba e rectificabilă prin funcţiuni elementare. Aria sectorului curbiliniu (OMtM2) e c^= y (rt-rj. Spirala parabolică: (10) (r—a)2—2apQ. Curba generatoare e parabola: ~ap -2 ~z= h =0, =0, (y-df- care admite axa de rotaţie z'z ca axă de simetrie. Spirala parabolică e formată din două ramuri (v. fig. III): (11) f~aJr^2 apQ , r=a—’\l2 apft . Prima ramură (ABC e concoida spiralei (12) r— \/2 ap® , iar a doua ramură (.AODEF•« e concoida spiralei (13) r=-iTăpQ. Ambele curbe (12) şi (13) sînt ramuri ale aceleiaşi spirale Fermat: r2~2apd. în punctul A, curba e tangentă la axa polară Ox. Lituus: (14) r2Q=a2. Curba generatoare e cubica y2z—a2h=0, x=0. V. Lituus. î. ~ iperboiică generala. Geom.: Curbă plană reprezentată, în raport cu un reper polar, de ecuaţia: (1) r=aQ~P, p fiind un număr real pozitiv. ///. Spirală parabolică. în cazul în care pe un număr raţional p— - , m si n fiind numere întregi fără divizori comuni, spiralele iperbolice (1) sînt formate din două ramuri egale, simetrice faţă de axa polară — dacă m e par şi n e impar —, simetrice în raport cu perpendiculara în polul O pe axa polară — dacă m şi n sînt ambele numere impare — sau simetrice în raport cu polul O, dacă m e impar şi n e par. în toate aceste cazuri, spirala (1)e algebrică. Dacă ^e un număr iraţional, curba (1) e formată dintr-o singură ramură. în cazul ^><1, fiecare ramură are un punct de inflexiune real, corespunzător valorii unghiului polar care e soluţie a ecuaţiei: 02 ~\~p(p 1)—0. în toate cazurile prezentate, curba (1) admite polul 0 ca punct asimptot. Dacă p< 1, axa polară e o asimptotă a curbei, iar în cazul £>1, curba nu admite asimptotă la distanţă finită. Curbele r~ad~^ -{-b sînt concoidele curbelor (1). Ele se numesc spirale elicoide iperbolice. 2. ~ logaritmica. Geom.: Curbă plană reprezentată în raport cu un reper polar de o ecuaţie de forma: (1) r=ae‘*e. unde a, (x sînt două numere reale, a putînd fi presupus pozitiv. Pentru intervalul de variaţie a unghiului polar [0, -}-oo] se obţine ramura (AJ51^1B2‘*«), formată dintr-o mulţime infinită de spire în jurul polului O, j de care punctele curbei (1) se depărtează progresiv (v. fig.). Pentru intervalul [0, — oo ] se obţine ramura (AB^A'iBş •••), formată tot d intr-o mulţime infinită de spire în jurul polului, de care punctele curbei se apropie progresiv. Polul O e un punct asimptot. Tangenta la curba (1) formează un unghi constant cu raza vec- toare OM a punctului de contact şi această proprietate e caracteristică, deoarece traiectoriile isogonale sub un unghi dat V ale dreptelor unui fascicul avînd centrul în punctul O sînt spiralele logaritmice ale familiei (1), unde a e o constantă arbitrară. Toate spiralele logaritmice (1), corespunzătoare diferitelor valori ale iui a, sînt egale şi au acelaşi punct asimptot. Inversa unei spirale logaritmice în raport cu punctul asimptot e o spirală logaritmică egală avînd acelaşi punct asimptot. Evoluta spiralei logaritmice (1) e spirala logaritmică: (2) î^—ae Spirala (2) coincide cu spirala (1) numai în cazul în care, n fiind un număr întreg, există relaţia: 7r In | pL | Dacă S e proiecţia ortogonală a polului O pe tangenta în M la curba (1) şi se construieşte — pentru fiecare punct M al curbei — punctul Slt determinat de relaţia: OS^h-OS, h fiind o constantă, înălţimea punctelor Sx aparţine unei spirale logaritmice egale cu spirala (1). Curba corespunzătoare valorii Spirală logaritmică. -—2mz. Spirala lui Cornu 213 Spirală sinusoidă &=—1, deci în cazul în care Sx e simetricul lui S în raport cu 0, se numeşte pericausticâ. 1. /v/a Iui Cornu. Geom.: Sin. Clotoidă (v.). 2. ~a lui Pappus. Geom.: Curbă sferică definită ca traiectorie'a unui punct care se mişcă cu o viteză constantă de-a lungul unui cerc mare al unei sfere date, în timp ce acest cerc se roteşte uniform în jurul unui diametru (A) al sferei, astfel ca punctul mobil să parcurgă un sfert din cercul considerat într-un interval de timp egal cu durata unei rotaţii complete a cercului în jurul diametrului (A). Spirala lui Pappus e o curbă algebrică de ordinul 10. Proiecţia curbei (2) pe planul ecuatorial xOy: u v—a sin — 4 e o rodonee (v.). Proiecţia centrală a curbei din centrul sferei pe planul tangent la sferă în polul P (0, 0, a) e o curbă u T' numită tangentoidâ poiarâ (v.). 3. /v parabolica generala. Geom.: Fiecare dintre curbele plane reprezentate în raport cu un reper polar de ecuaţia: (1) , p fiind un număr real pozitiv. în cazul în carep e un număr raţional p— — , m şi n fiind f=a tg două numere întregi fără divizori comuni, curbele (1) sînt spirale algebrice ale căror curbe generatoare sînt parabolele generale: hpy — az$—0, %=0, Se deosebesc următoarele cazuri: a) Dacă m şi n sînt impare, curba (1) are forma spiralei lui Arhimede. b) Dacă n e par şi m e impar, curba are forma spiralei lui Fermat. c) Dacă m e par şi n e impar, curba e formată din două ramuri asemănătoare ramurii (OABC•••) a spiralei lui Fermat (v. sub Spirală algebrică), însă^aceste ramuri sînt simetrice faţă^ de axa polară Ox şi polul O e un punct de întoarcere. în cazul în care p e iraţional, una dintre ramurile de la cazul c) nu există. Spiralele r=aQp-\-b sînt concoidele curbelor (1). Ele se numesc spirale elicoide parabolice. ~ sinusoida. Geom.: Curbă plană care — în raport cu un reper polar — e reprezentată de o ecuaţie de forma: 0) /l=ans\nnQ sau de ecuaţia: (2) r^=ancosnQ1. Cele două ecuaţii (1) si (2) sînt echivalente în raport cu substituţia: (3) 2 n decj pot fi considerate ca reprezentînd o aceeaşi curbă raportată la două repere polare avînd polul comun, axele polare formînd un unghi egal cu . 2 n Numărul a e un număr real care poate fi presupus pozitiv. Numărul n, care e un număr real, se numeşte indicele curbei (1). Raza de curbură e proporţională cu lungimea MNX a normalei polare, N± fiind punctul de intersecţiune a normalei în M la curbă cu perpendiculara în polul O pe vectorul OM. Această proprietate e caracteristică, deoarece curbele cari verifică o relaţie de forma (3') R=p • MNX i>=£ oj sînt spirale sinusoide. Afară de pol, curbele (1) nu mai au alte puncte de inflexiune sau de întoarcere la distanţă finită. Lungimea unui arc al curbei (1) e dată de formula: f01 ■ " s—a \ sin Je. * »0d0. Dacă— e un număr întreg, arcul 5se exprimă prin funcţiuni elementare: \ 1 s=a [sin n V cos V Vi Vo 1 -\-n -------a n * t s v o î> 1 + ft VâV, V fiind măsura unghiului dintre vectorul OM şi vectorul unitar T al tangentei. în celelalte cazuri, pentru valorile Oa=0, 0X= arcul 5 se exprimă prin funcţiunile euleriene: (4) sau (40 -B 1 2—n a o 5— — 2 n r şi B fiind funcţiunile euleriene de prima şi de a doua speţă (v.). Aria unui sector curbiliniu e dată de formula: (5) în care / = sin ^ - .fi C 2 11 ta (1-/2) 2di, Pentru valorile 60=0, 6X = 2 n aria sectorului e: (5') B |1- L n în cazul indicelui raţional spirala sinusoidă (1) e o curbă algebrică. Dacă n>0, ordinul ei e egal cu 2 pq şi clasa e egală cu p(p + q), iar dacă n=— —, p, q fiind numere întregi pozitive fără divizori comuni, ordinul e egal cu pq, iar clasa are una dintre valorile p{p—q), 2p(q—p), după cum p>q sau p1 pţ.) în raport cu particulele coloide prezintă, datorită stabilităţii lor, în anumite condiţii, multe proprietăţi coloidale. în perioada de formare, spumele sînt sisteme corpusculare formate din bule de gaz sferice, dispersate în toată masa mediului respectiv (lichid). După formare, spumele iau treptat forma mai stabilă de pelicule sau de lamele, devenind sisteme bidimensionale (laminare) lichid-gaz, această spumă diferită fiind numită spuma statica sau spuma poliedrica. Spuma statică poate fi, la rîndul ei, umedă, cum sînt totdeauna spumele imediat după formare, sau spumă uscată, formînd un sistem rigid (gel bidimensional). Conţinutul de apă (solvent) al spumei uscate scade prin „scurgerea" spumei sub 10% din volumul iniţial al spumei. Spuma corpusculara (sferică) în care se barboteaza continuu gazul respectiv (aer), astfel încît bulele de gaz noi să înlocuiască treptat pe cele cari s-au spart, se numeşte spuma dinamica. Spumele se mai clasifică şi după starea de agregare, în spume lichide sau spumele propriu-zise şi spume solide (bureţi solizi). Spumele solide rezultă, de obicei, prin solidificarea mediului de dispersiune a! unor spume lichide. Ele fac parte din categoria sistemelor disperse capilare rigide sau al spumelor spongoide. Cele mai cunoscute metode de preparare a spumelor sînt metodele de dispersare mecanică (agitare, barbotare, frecare, etc.) şi metoda de condensare prin micşorarea solubiIităţii gazelor disolvate în prealabil, molecular. O metodă de condensare specifică spumelor, care se foloseşte şi la prepararea industrială a spumelor solide, e metoda adausurilor barbotante. Ca barbotanţi se folosesc în special: carbonaţii alcalini, pulberile metalice (de ex. Al), diazoderivaţi organici şi isocianaţi. Prin adăugarea de acizi şi încălzire (140---1600), barbotanţii degajă COs, N2, H2 sau alte gaze, cari conferă amestecului rămas structura spumei. Condensarea cu barbotanţi se mai poate face şi prin răcire (20’**60°), micşorîndu-se solubilitatea gazelor disolvate molecular şi uşurînd trecerea lor în spumă. O metodă care se pretează numai la prepararea spumelor sau a bureţilor solizi e metoda care consistă în adăugarea unei sări solubile (NaCI, Na2S04) şi în disolvarea ei ulterioară (metodă aplicată în special la fabricarea diafragmelor de ciment pentru electroliză). Întrucît spumele nu pot-fi obţinute niciodată din lichide pure, substanţele din soluţia care se spumează intră şi în alcătuirea spumei. Astfel de substanţe sînt de obicei substanţele Schema instalaţiei pentru prepararea betonului înspumat. 1) malaxor pentru prepararea spumei; 2) malaxor pentru prepararea betonului; 3) malaxor pentru amestecarea spumei cu pasta de beton; 4) motor de antrenare. +=n«:™rtive si alte substanţe, numite agenţi de spumare sau ITumanti Spumanţii au deci un dublu rol, în procesul de spumare- uşurează formarea spumei (în general prin micşorarea tensiunii superficiale a solventului, sau „udare") şi intră în ni r Formarea membranei bimoleculare a spumei, a) strat dubiu;b) stratul simplu final, corespunzător „petelor negre" de pe baloanele de săpun. alcătuirea membranelor protectoare ale spumei şi o stabilizează. Ambele acţiuni se bazează pe adsorpţia din soluţie. Stratul de adsorpţie al peliculelor de spumă e de obicei bimo-iecular, format din molecule amfipatice, dispuse cap la cap, aceste substanţe numindu-se liobipolare (v. fig.)- Cele mai cunoscute substanţe liobipolare sînt săpunurile simple (oleatul, palmitatul şi stearatul de sodiu). Afară de săpunuri şi de ceilalţi agenţi activi de suprafaţă, agenţi de spumare mai pot fi: substanţe micromoleculare (alcooli, amine, acizi, fenoli, saponine, coloranţi); substanţe macromoleculare (substanţe proteice, metilceluloza, alcoolul polivinilic) şi pulberi solide (săpunuri de metale grele, negru de fum, etc.). Un agent de spumare folosit la flotaţia minereurilor e uleiul de pin. De asemenea, în stingătoarele pentru incendii se foloseşte mult, ca agent de spumare, produsul numit spumogen, oţinut prin degradarea alcalină a făinii de coarne şi de copite. Distrugerea spumelor. Mijloacele de distrugerea spumelor sînt analoge mijloacelor de obţinere şi se pot clasifica, ca şi acestea, în metode fizice: variaţia presiunii, diluare, încălzire, reducerea viscozităţii, şi în agenţi de distrugere a spumei sau antispumanţi (alcooli şi acizii mijlocii, cu 5---10 atomi de C, alchil-poiisiloxani şi siliconi, etc.). i- Spuma. 2. Prep. min.: Complexul de bule de aer mineralizate, care se obţine în procesul de flotaţie (v.). 2. Spuma de mare. Mineral.: Sin. Piatră ponce (v.), Sepiolit. 3. Spumeflaria. Paleont.: Grup de radiolari cu test sferic sau derivînd din acesta şi cu simetrie rad iară. Cuprinde ordi-nuLmai important Sphaerellaria, în care intră Radiolari: cu test sferic (Sphaeroidea), cu formă derivată din sferă prin alungirea unui ax (Prunoidea), prin turtirea lenticulară (Dis-coidea) sau prin alungirea inegală a două axe ortogonale (Larcoidea). 4. Spumogen, pl. spumogene. Mat. cs.: Material folosit la prepararea betoanelor celulare de ciment, a mterialelor silico-calcare celulare, la confecţionarea prefabricatelor de ipsos celular şi în stingătoarele de incendiu. E o substanţă albuminoidă degradată, preparată din deşeuri organice che-ratinoase (făină de coarne şi de copite), prin degradare în autociavă împreună cu var, cu apă şi clorură de calciu, pînă la un conţinut maxim de 24% azot, cînd procentul de polipep-tide e cel mai mare. Spumogenul se prezintă, fie sub formă de lichid, de culoare brună închisă şi cu densitatea de 1,15 la 20°, fie sub formă de pulbere cafenie, puţin higroscopică, care se disolvă în 3***4 părţi apă, transformîndu-se în spumogen lichid. Materialul se consideră de calitate corespunzătoare dacă, amestecînd 1 cm3 spumogen cu 0,5 g clorură de calciu şi cu 40 cm3 apă, se produc, după trei minute de agitare energică, cel puţin 250 cm3 de spumă persistentă, albă, den^ă şi care nu alunecă pe degete. 5. Spumos, vin Ind. alim.: Vin obţinut prin saturare artificială cu bioxid de carbon. Pentru fabricarea vinului spumos se întrebuinţează vinuri uşoare cu tăria de 10---120 voi, sănătoase, limpezi şi stabile, din soiuri cu producţie mare: Aligote, Galbenă, Plăvaia, etc. în acest scop se fac dese pri-tocuri, cleiri, filtrări sau chiar tratament termic (încălzire-refrigerare), tocmai în scopul de a grăbi maturarea şi de a asigura stabilitatea. Vinul pregătit pentru gazeificare primeşte licoarea de expediţie cu un conţinut de 62,5% zahăr, coniac sau alcool circa 0,5-**2,5 i/hi şi substanţe aromate (esenţă de ţelină, de vanilie, de ananas). După adăugarea iicorii se lasă la limpezire circa 48 de ore; apoi se procedează la gazeificare. în acest scop, vinul se răceşte la +2° şi se introduce în saturatorul de COa. Saturarea se face la presiunea de 6---8at; apoi se introduce în sticle, folosind aparate isobarometrice. Presiunea în sticle e de 4---6 at. Acestea se astupă cu dopuri speciale de plută sau de mase plastice (polietilenă), cari se fixează cu agrafe speciale de sîrmă. Vinul spumos produce bule mari, de C02, cari se degajă repede, cînd se toarnă în pahar; spre deosebire de vinul spumos natural (şampanie), perlajul său e de scurtă durată, iar calitatea e diferită (inferioară), faţă de şampanie. 6. Spurrit. Mineral.: 2 Ca2Si04*CaC03. Agregat com- plex de carbonat şi silicat de calciu, întîlnit ca mineral de contact, în calcarele metamorfozate. Cristalizează în sistemul monoclinic. Are culoarea albă sau e incolor. Prezintă clivaj după (001) şi (100). Are duritatea 5, gr. sp. 3,01 şi indicii de refracţie 1,679, ^=1,674 şi «^=1,640. 7. Spuza, pl. spuze. Ind. ţâr.: Cenuşă fierbinte, amestecată cu jăratic. 8. Squaloidea. Paleont., Zoo!.: Peşti marini din ordinul Selachoidei, subclasa Chondrichthyes, cu corpul fuziform, excelenţi înotători, cari pătrund pînă la adîncimea de 3000 m. Majoritatea au scheletul cartilaginos, aripioara caudală de tip eterocerc, iar aripioarele perechi au baza îngustă. Gura era situată ventral şi avea dinţi numeroşi, ascuţiţi, aşezaţi pe mai multe rînduri, putîndu-se înlocui, în cazul uzurii sau al ruperii. Pe laturile corpului, în apropiere de cap, se deschid 5***7 tăieturi (fante) branhiale, neacoperite de opercul. Sînt cunoscuţi în sedimente, în special prin dinţi. Forme asemănătoare rechinilor actuali se întîlnesc din Jurasic. Genuri frecvente sînt; Notidanus, Charcharodon, Lamna, Odontaspis, Ox/rhina, Strophodus, etc. Sin. Rechini. 9. °SR Ind. hîrt.: Grad Schopper-Riegler. V. sub Măcinare, grad de 10. Stabil. Gen., Fiz., Chim., Mec.: Calitatea unui sistem fizic, chimic sau fizicochimic, de a prezenta stabilitate (v.) în una dintre accepţiunile acestui termen. 11. Stabil, echilibru Mec. V.sub Echilibru, poziţiede~. 12. Stabila, soluţie Mat.: Fie un sistem diferenţial: d^'= y. A) • -.i/1 ■-xH «!>(), ....*„ care conţine în membrul al doilea serii întregi în x1% xn, cu coeficienţii A funcţiuni continue de t, mărginiţi pentru t^tQ; Stabiliment 228 Stabilitate seriile fiind convergente pentru \x^ t0. Dacă există un număr s>0, astfel încît e imposibil să i se asocieze un număr yj>0, care să satisfacă condiţiile precedente, soluţia #! = •••=# =0 se numeşte soluţie instabila. 1. Stabiliment! pl. stabilimente. Tehn.: Aşezămînt, instituţie sau întreprindere înfiinţată pentru exercitarea unei ramuri industriale, comerciale, etc. Prin extensiune, se numeşte stabiliment şi localul, respectiv clădirea acestora. 2. Stabilimentul portului. Nav.: Intervalul de timp între culminaţia inferioară sau superioară a lunii şi mareea înaltă imediat următoare. Se deosebesc: stabilimentul mediu at portului, care reprezintă acest interval de timp în ziua sizi-giilor, şi stabilimentul vulgar al portului, care e acelaşi interval de timp însă în ziua mareei sizigiilor, care, din cauza vîr-stei mareei, are loc la circa 1,5 zile după momentul sizigiilor. Stabilimentul mediu sau stabilimentul vulgar al portului sînt date uneori în hărţile marine şi servesc la prevederea mareei. Calculele de maree efectuate cu aceste date sînt inferioare ca precizie calculelor efectuate cu ajutorul tablelor de maree (v.). 3. Stabilit. Mat. cs.: Plăci confecţionate din beton de ciment şi din agregate vegetale constituite din talaş industrial şi din răşinoase, mineralizat cu 3,7**-4,6% clorură de calciu şi uscat. Se prepară un beton vîrtos, cu dozajul de 300 kg ciment la 1 m3 talaş, care se îndeasă în forme de lemn şi se decofrează după 24 de ore. Stabilitul se execută în două tipuri: SC 2,5 şi SC 5. Plăcile trebuie să aibă feţele cu aspect curat, uniform, şi laturile paralele şi drepte, unghiurile drepte şi colţurile bine conturate. Trebuie depozitate în locuri acoperite. Stabilitul se foloseşte Ia executarea unor pereţi despărţitori şi a unor izolaţii termice şi fonice, la pereţi, la acoperişurile industriale şi la terase. 4. Stabilitate. 1. F/z., Chim., Tehn.: Proprietatea unui sistem fizicochimic sau tehnic, care se găseşte într-o anumită evoluţie neperturbată (în particular în stare de echilibru), de a putea avea o evoluţie ulterioară în care abaterile mărimilor lui de stare să fie mărginite sau eventual să tindă către zero, faţă de valorile lor corespunzătoare evoluţiei neperturbate (respectiv echilibrului), presupunînd că aceste mărimi au fost variate suficient de puţin printr-o acţiune perturbatoare trecătoare. V. şî Stabilitate 2 şi Stabilitate 3. Dacă abaterile valorilor mărimilor de stare ale sistemului, considerate în evoluţia ulterioară perturbării şi raportate la valorile corespunzătoare evoluţiei neperturbate, tind către zero, stabilitatea se mai numeşte stabilitate în sens r e s t r î n s. Un sistem care nu prezintă stabilitate se numeşte instabil sau, uneori, labil. în anumite condiţii, sistemele fizicochimice prezintă stabilitate numai dacă perturbaţiile intervin destul de lent, pentru a se putea aproxima comportarea lor printr-o trecere prin stări statice sau staţionare, însă nu prezintă stabilitate cînd perturbaţiile se produc brusc. În aceste cazuri se spune că ele prezintă stabilitate statica. Dacă sistemul prezintă stabilitate şi în raport cu perturbaţiile produse brusc (şi relativ mari), se spune că el prezintă stabilitate dinamica. Numeroase sisteme prezintă stabilitate numai în raport cu perturbaţiile efectuate într-un anumit moment (evoluţie stabila fn raport cu perturbaţiile din acel moment), iar altele prezintă stabilitate, oricare ar fi momentul în care se produc perturbaţiile (evoluţie simplu stabila). Stabilitatea pe care un sistem o prezintă numai în raport cu perturbaţii cari satisfac anumite condiţii, se numeşte parţiala sau stabilitate în raport cu clasa respectivă de perturbaţii. Perturbaţiile în serviciu ale sistemelor fizicochimice folosite în tehnică nu sînt oricît de mici. De aceea, chiar şi dacă un astfel de sistem prezintă stabilitate în sensul definit mai sus, uneori, numită, stabilitate iniţiala, e totuşi posibil ca sistemul să nu poată fi folosit sau realizat ca sistem practic stabil,— şi anume dacă el pierde stabilitatea la valori ale perturbaţiilor cari survin în serviciu. De exemplu, e posibil ca energia potenţială a unui corp în echilibru stabil să crească numai la perturbaţii infinit mici, — dar să scadă la perturbaţii mai mari; sistemul prezintă stabilitate iniţială, însă se comportă în serviciu ca un sistem labil (starea vaporilor supraîncălziţi este un exemplu de o astfel de stare labilă). Criterii de stabilitate. Se numesc criterii de stabilitate criteriile cu ajutorul cărora se determină condiţiile în cari sistemele fizicochimice sau tehnice sînt stabile, de obicei în sens restrîns. Pentru cazul fenomenelor mecanice şi electromagnetice, care e cel mai important în Tehnică şi Ştiinţă s-au stabilit numeroase criterii de stabilitate, cum sînt criteriul lui Routh-Hurwitz, criteriul lui Dirichlet, criteriul lui Nyquist, etc. O metodă generală de deducere de criterii de stabilitate e metoda micilor oscilaţii. în cazuri generale, criteriile de stabilitate a sistemelor mecanice şi electromagnetice se deduc prin metoda micilor oscilaţii, cu ajutorul formei lagrangiene a legilor acestor sisteme. Fie qlt q2, •••, qn cele n coordonate generalizate ale unui sistem mecanic olonom cu n grade de libertate, şi Qv 02« » Qn forţele generalizate (lagrangiene) corespunzătoare, T energia cinetică a sistemului, care poate fi pusă sub forma: r= J Yi jthiW /=1 *=1 unde mărimile (3^ depind numai de coordonatele q/} dar nu depind de derivatele lor în raport cu timpul q^ (viteze generalizate). în aceste condiţii, ecuaţiile de mişcare ale lui Lagrange au forma: (2) _d_ “dT $T\ â< ni ^ cla. (*=1.2, Fie qlt q2, ••*, qn funcţiunile de timp cari satisfac ecuaţiile (2) pentru un caz dat şi cari reprezintă deci o mişcare posibilă a sistemului considerat; fie q^ micile perturbaţii corespunzătoare unei mişcări posibile, cari se obţin înlocuind în mărimile T şi qţ vechile valori qţ cu valorile qj-\-qfj, neglijînd toţi termenii cari au puteri superioare puterii întîi în q^ şi qj— şi punînd condiţia să fie satisfăcute ecuaţiile (2). în acest fel se obţin din (2) n ecuaţii diferenţiale lineare de forma: (3) t («a/?/+6a/«/+e*/)-=°: (*=1 ■ 2............*)• /= 1 Dacă toate mărimile a^j, bsînt constante, mişcarea e ,p e r m a n e n t ă"; dacă, într-o astfel de mişcare, nici una dintre perturbaţiile q'ţ nu ia cu timpul valori cari depăşesc anumite limite, mişcarea e stabilă. Mişcarea considerată e stabilă, în sens restrîns, dacă eventualele Stabilitate 229 Stabilitate telet>ărti reale ale rădăcinilor ecuaţiei caracteristice a ecuaţiei diferenţiale (3) sînt toate negative; sistemul satisface, deci, în acest caz, condiţia de stabilitate. Mişcarea e labilă, adică sistemul mecanic se depărtează din ce în ce mai mult de mişcarea neperturbată, dacă eventualele părţi reale ale rădăcinilor ecuaţiei sînt pozitive, fiindcă integralele qt ale sistemului (3) cresc indefinit cu timpul, —şi deci sistemul e labil. Dacă rădăcinile ecuaţiei sînt imaginare (şi conjugate două cîte două), integralele qt ale sistemului (3) dau oscilaţii de amplitudine constantă—şi stabilitatea e asigurată numai cînd termenii de ordin superior, neglijaţi, nu schimbă caracterul variaţiei. Dezvoltînd ecuaţia caracteristică după puteri ale variabilei p, din această ecuaţie se obţine ecuaţia: (fi «„^+%^-1+-+«/K=0, scrisă cu ao>0, unde m diferă de 2n, fiind mai mic decît 2n numai dacă anumiţi coeficienţi din (3) sînt nuli. Conform unei. teoreme a lui Hurwitz, rădăcinile ecuaţiei (4) au toate o parte, reală negativă şi deci mişcarea considerată e stabilă, dacă sînt pozitivi toţi determinanţii minori principali în diagonala principală (incluziv minorul a^} ai următorului determinant, în care sînt indicaţi minorii respectivi: aQ ; 0 ■■ 0 (5) Dm = a2 : ax - 0 a2m-'i a2m-2 a m condiţia -D >0 fiind identică cu %>0 (criteriul de s t a b i l i t a t e al lui Routh-Hurwitz). Variaţiile qj ale mărimilor qj în jurul valorilor lor neperturbate, după o perturbaţie dată, au deci caracter diferit, după natura rădăcinilor ecuaţiei caracteristice. — Rădăcinilor reale şi negative le corespund variaţii cari tind asimptotic către valoarea zero, corespunzătoare mişcării neperturbate; rădăcinilor complexe (două cîte două complex conjugate) cu partea reală negativă le corespund variaţii oscilatorii cu amplitudinea tinzînd asimptotic către zero, iar rădăcinilor complexe cu partea reală nulă le corespund variaţii oscilatorii de amplitudine constantă. în toate aceste cazuri, sistemul prezintă stabilitate (în ultimul caz, stabilitatea se numeşte asimptotică). Rădăcinilor reale şi pozitive le corespund variaţii tot timpul crescătoare, şi sistemul tinde către o mişcare diferită de cea neperturbată; rădăcinilor complexe cu partea reală pozitivă le corespund variaţii oscilatorii cu amplitudinea tot timpul crescătoare: sistemul tinde către o mişcare diferită de cea neperturbată. în ultimele două cazuri, sistemul e instabil. Acest criteriu e aplicabil şi sistemelor electromagnetice, sau mecanice şi electromagnetice, fiindcă—printr-o interpretare adecvată—ecuaţiile lui Lagrange, folosite ca punct de plecare, reprezintă şi legile fenomenelor electromagnetice şi ate forţelor lagrangiene cari se exercită asupra corpurilor din cîmpul electromagnetic. Maxwell a dat această interpretare, care consistă în următoarele: dacă iţ sînt cele 5 intensităţi de curent prin s circuite electrice, ele sînt identificate cu primele s viteze lagrangiene ale sistemului de circuite, adică coordonatele generalizate sînt: <7/—J*/d^; (i=1, 2, •• •, s), •ar celelalte n—s coordonate generalizate ale sistemului sînt coordonatele sale mecanice: (m=s+1,s+2, •••,*). Cu aceste identificări, energiei cinetice T din cazul sistemelor pur mecanice îi corespunde suma dintre energia cinetică T a circuitelor, care corespunde coordonatelor generalizate qm(m>s), şi dintre energia magnetică liberă Tm a sistemului de circuite, care corespunde coordonatelor (l<^s) şi care e: ^ s s ^ m~~ ~2 S X /=1 *=1 unde sînt inductivităţile proprii (cînd l=k) şi mutuale (cînd l=f=.k) ale circuitelor. Rezultă: hk^lk (l^s' ^<5)-Energia cinetică fiind independentă de ij şi de J ij dt, iar energia magnetică liberă fiind independentă de J^ d*, rezultă din ecuaţiile lui Lagrange, pentru __ d ( ă Tm \ ^ a ^ ds, îşi păstrează semnificaţia din Mecanică.— în cazul particular al forţelor lagrangiene cari derivă o)F dintr-un potent ia I Q —, unde V e energia potent ia lă, ' 9?/ ecuaţiile lui Lagrange iau forma: dJ a?* unde L=T—V. Fiindcă V e independent de vitezele generalizate qk şi fiindcă, în cazul echilibrului unui sistem pur mecanic, T—0, rezultă drept condiţii de echilibru: (6) |^=0; (A=1, 2, •••, n), adică, în poziţiile de echilibru, energia potenţială a sistemului are o valoare extremă la variabili. Conform unei teoreme enunţate de Lagrange şi demonstrate de Dirichlet, echilibrul e stabil, dacă această valoare extremă a energiei potenţiale e un minim (criteriul de stabilitate al lui Dirichlet).— Aplicarea criteriului de stabilitate al lui Routh-Hurwitz e dificilă pentru sistemele cu număr mare de grade de libertate, pentru cari şi gradul ecuaţiei caracteristice e mare. De asemenea, legăturile dintre mărimile cari intervin direct în criteriu şi parametrii sistemelor fizice sînt complicate, astfel încît, dacă un sistem nu satisface condiţiile de stabilitate, e dificil să se indice modificările cari ar trebui aduse parametrilor săi, pentru a-l transforma într-un sistem stabil. Se obţine o indicaţie asupra felului în care trebuie variat un parametru X al Unui sistem căruia i se studiază stabilitatea, dacă se procedează în modul următor (metoda Neu-m a r k) : Se pune ecuaţia caracteristică sub o formă în care parametrul X apare ca factor linear: Q(p)+lR(p)=0, unde Q(p) şi R(p) sînt polinoame cu coeficienţi constanţi* Pentru ca sistemul să fie stabil, extremităţile tuturor repre" zentărilor în planul complex (a, co) ale rădăcinilor ^=oc+/o> ale acestei ecuaţii trebuie să se găsească în stînga axei mărimilor imaginare (unde — descrie în planul complex o curbă care trece (9) trebuie să aibă py» | [ dco J co—0 de fa 0 la oo, trebuie ca fr(co) şi ft(co) să se anuleze alternativ. Aplicarea acestui criteriu e adeseori mai simplă decît aceea a criteriului lui Nyquist. — Toate aceste criterii determină stabilitatea numai în raport cu perturbaţii destul de mici, pentru ca să se poată aplica metoda micilor oscilaţii. Ele nu se pot aplica, de exemplu, pentru a determina stabilitatea unui vehicul de cale ferată sau condiţiile în cari acesta nu deraiază, fiindcă în timpul mersului vehiculul suferă perturbaţii importante. i. ~ chimica. Chim.: Proprietatea unui sistem chimic format din una sau din mai multe substanţe în contact, de a fi în echilibru chimic la valori date, şi la fluctuaţii inevitabile în jurul acestor valori, ale mărimilor sale de stare, sau sub eventuala acţiune a unor radiaţii electromagnetice. Un sistem chimic compus din a± moli de substanţă Ax, a2 moli de substanţă A2 •••, cari pot reacţiona trecînd în substanţele Blt B2, se găseşte în echilibru, cînd viteza de reacţie din spre substanţele A . către substanţele B• e egală cu viteza reacţiei inverse, astfel încît Pentru fiecare pereche de valori ale temperaturii, presiunii, etc., coeficienţii av a2 şi bv b2 ••• au valori determinate. Statistic, sistemul e stabil pentru că în orice moment se formează şi se descompune acelaşi număr de molecule ale fiecărui constituent în parte. Echilibrul unui sistem izolat se caracterizează termodinamic prin condiţii deduse sub Echilibru termodinamic (v.). Adeseori un sistem chimic care teoretic e instabil nu poate evolua spontan spre starea stabilă; se observă o stare de pseudo-echi libru : sistemul e metastabil. Metastabilitatea chimică poate avea diferite cauze: de exemplu, dacă într-o reacţie care ar trebui să se producă spontan, energia de activare e prea mare, reacţia se produce cu o viteză adeseori practic nulă. Acesta e cazul multor reacţii fotochimice, în cari energia luminoasă activează moleculele reactanţilor; al combustiilor, reacţii în lanţ cari trebuie iniţiate, declanşate din exterior; al polimerizărilor, în chimia polimerilor înalţi, unde reacţiile de polimerizare se iniţiază prin producerea de molecule activate pe diferite căi, de exemplu prin folosirea de promotori, etc. Alteori, metastabilitatea e un rezultat al vitezei mici de formare a unora dintre produşii intermediari, necesari unui anumit mecanism de reacţie. Fenomenul încetineşte întreaga reacţie. Pentru a se ajunge la o viteză de reacţie practic finită se recurge la catalizatori adecvaţi. Adeseori metastabilitatea chimică e un rezultat al izolării diferitelor faze ale unui sistem chimic, care teoretic e instabil, datorită apariţiei unor suprafeţe izolante din punctul de vedere chimic. Acesta e cazul pasivităţii unor metale în mediu coroziv, însă oxidant; un rezultat al formării unui strat protector de oxid de aluminiu pe obiectele de aluminiu expuse la aer, etc. Stabilitate elastică 231 Stabilitatea albiilor Dintre sistemele chimice existente, în natură sau în laborator, numai relativ puţine se găsesc sau ajung la o stabilitate chimică practic şi teoretic totală. Foarte multe sînt în stări mai mult sau mai puţin labile, cari tind spre starea cea mai stabilă. Prin folosirea unor catalizatori adecvaţi şi a unor tratamente corespunzătoare, reacţiile de stabilizare pot fi conduse pînă la diferite niveluri de stabilitate. Există numeroase situaţii în cari e necesar să se menţină un sistem chimic într-o stare rnetastabilă anumită. Pentru aceasta se intervine în mecanismul reacţiei de stabilizare, cu anumiţi stabilizanţi. De exemplu, pentru a opri „îmbătrînirea cauciucului11, produsă de reacţii chimice în cari oxigenul are un rol predominant, se întrebuinţează antioxidanţi, substanţe cari blochează oxigenul, combinîndu-se cu el; pentru stabilizarea apei oxigenate, chimic instabilă, tinzînd să se descompună spontan în apă şi în oxigen, se întrebuinţează uree şi fosfat de sodiu; etc. 1. ~ elastica. Rez. mat.: Proprietatea unui solid, în stare de echilibru elastic, de a reveni la această stare, în urma acţiunii unor sarcini exterioare, cari au produs elementelor lui infinit mici deplasări mici faţă de starea lui de echilibru elastic. In momentul în care un solid în stare de deformaţie poate căpăta cel puţin două forme de echilibru distincte, pentru anumite valori ale sarcinilor exterioare, se produce un fenomen de instabilitate elastica (pierdere a stabilităţii elastice). Problema fundamentală pentru un anumit solid elastic supus la o stare de solicitare consistă în determinarea intensităţii celei mai mici a sarcinii exterioare, care nu trebuie depăşită, pentru ca stabilitatea să fie asigurată. în calcul se folosesc, de obicei, metode de rezistenţă a materialelor (se admite ipoteza secţiunilor plane sau ipoteza elementului linear). Menţionăm, în special, ca probleme importante, stabilitatea barelor drepte (v. sub Flambaj), stabilitatea barelor curbe (v. sub Flambajul arcelor), stabilitatea tuburilor (v. sub Flambajul tuburilor), stabilitatea formei plane de încovoiere (v. sub Flambaj lateral) şi stabilitatea plăcilor subţiri (v. sub Voalare). într-o formulare generală a problemei stabilităţii elastice trebuie folosite metodele teoriei nelineare a elasticităţii. 2. ~ electromagnetica. Fiz., Elt.: Stabilitatea sistemelor fizice şi tehnice considerată din punctul de vedere al evoluţiei mărimilor lor electrice şi magnetice de stare. Dacă, în particular, în stare neperturbată, sistemul se găseşte în regim electrostatic, magnetostatic, respectiv electrocinetic staţionar, stabilitatea respectivă se numeşte electrostatica, magneto-staticâ, respectiv electrocineticâ. Conform unei teoreme a Iui Earnshaw, nici un sistem de corpuri nu poate fi în echilibru stabil sub acţiunea excluzivă a forţelor electrostatice sau magnetostatice. De aceea, de cîte ori există echilibru stabil s^b acţiunea forţelor electrostatice sau magnetostatice, trebuie să intervină şi forţe de altă natură, pentru a se realiza un echilibru sub acţiuni mixte (de ex. electrice sau magnetice — şi mecanice). Stabilitatea unui arc electric, adică proprietatea lui de a reveni la intensitatea de curent neperturbată, după ce acţiuni externe perturbatoare i-au variat intensitatea pentru scurt timp, faţă de intensitatea neperturbată, e un exemplu de stabilitate electromagnetică; ea e realizată, pentru o intensitate a curentului la care tensiunea aplicată e egală cu tensiunea de arc necesară, dacă tensiunea care i se aplică e mai joasă decît tensiunea de arc necesară la curent prin arc crescător, şi mai maltă decît aceasta, la curent descrescător (v. şi Criterii de stabilitate, sub Stabilitate 1). 3. ~ mecanica. Fiz., Mec.: Stabilitatea sistemelor fizice şi tehnice considerată din punctul de vedere al evoluţiei mări- milor lor mecanice de stare. Dacă, în stare neperturbată, sistemul e în repaus în raport cu un sistem de referinţă inerţial, ales adecvat, stabilitatea respectivă se numeşte stabilitatea echilibrului; dacă sistemul e în mişcare în stare neperturbată, stabilitatea respectivă se numeşte stabilitatea mişcării. Sistemul a cărui stabilitate mecanică se consideră poate fi format din unu sau din mai multe puncte materiale discrete, din unu sau din mai multe solide rigide sau elastice, din fire flexibile, din fluide, din fluide şi solide, etc.— Exemple: Stabilitatea echilibrului unui punct material pe o suprafaţa, sub acţiunea unor forţe, e un exemplu de stabilitate mecanică a unui punct material; echilibrul e stabil în punctele suprafeţei în cari deplasarea punctului material reclamă consum de lucru mecanic (pozitiv); el e labi! în punctele suprafeţei în cari se cîştigă lucru mecanic la deplasarea punctului material, — şi e indiferent în punctele în cari nu se efectuează lucru mecanic în cursul micilor deplasări. Dacă forţele cari se exercită asupra punctului material derivă dintr-un potenţial scalar, poziţiile de echilibru stabil corespund minimelor energiei cinetice a punctului material, iar cele de echilibru labil corespund maximelor acestei energii. Stabilitatea echilibrului unui solid sprijinit i n t r - u n punct e un exemplu de stabilitate mecanică a unui solid. Cel mai simplu exemplu e stabilitatea echilibrului unui pendul fizic; echilibrul e stabil, labil, respectiv indiferent, după cum punctul în care e suspendat pendulul e situat deasupra, dedesubtul centrului său de greutate, respectiv în acest centru. Echilibrul indiferent al unui solid, sub acţiunea unor forţe de direcţii variabile şi cu puncte de aplicaţie fixe în raport cu corpul, se numeşte echilibru astatic, Stabilitatea echilibrului unui corp elastic, sub acţiunea forţelor exterioare cari i se aplică şi a reacţiunilor, e un exemplu de stabilitate elastică. Stabilitatea echilibrului unui solid care pluteşte (de ex. al unei nave; v. Stabilitatea navei), adică proprietatea lui de a reveni la starea iniţială de echilibru, după ce un mic cuplu exterior l-a scos pentru scurt timp din această poziţie, e un exemplu de stabilitate a unui sistem format dintr-un solid şi un lichid. 4. ~a albiilor. Hidrot.: Stabilitatea configuraţiei albiilor cursurilor de apă asociată stărilor de echilibru între curentul format din apă şi aluviunile respective şi patul albiei, constituit din aluviuni depuse şi din roci coezive. Cursurile de apă naturale sînt, de regulă, instabile, datorită variaţiei continue a debitelor lichide şi solide şi a vitezelor respective, instabilitatea albiilor manifestîndu-se spaţial, adică atît în profilul în lung al rîului cît şi în plan. în funcţiune de condiţiile fizicc-geografice, hidrologice şi geologice, instabilitatea albiei poate fi mai pronunţată în profilul în lung (în special la rîurile de munte, caracterizate, în general, prin tendinţa de eroziune şi coborîre a acestui profil) sau în plan (în special la rîurile de şes, cari prezintă uneori şi tendinţa de depunere şi ridicare a profilului în lung). Asigurarea stabilităţii albiilor naturale e o problemă hidrotehnică dificilă, care se pune în legătură cu diferite lucrări hidrotehnice. în scopul realizării acestei stabilităţi trebuie să se asigure, între elementele geometrice cari caracterizează albia, debitele lichide şi de aluviuni, relaţii cari să permită trecerea debitelor solide şi a aluviunilor, fără ase produce eroziuni sau depuneri. Stabilitatea autovehiculului 232 Stabilitatea autovehiculului Aceste relaţii sînt date de formulele de mai jos: / 'V116 s=1’67TQf = Mhi&\ţ} ; Ql: v=kUhi[~^ +0,14 y --0,778 ir p 0,004 -V. L=(1'2***14)B; — q ; l = (3—8)B; i I c Bc=(0,50-0,75)B ; A ; A^ = eA. în aceste formule, B e lăţimea albiei stabilite; Qj e debitul de formare a albiei (egal, aproximativ, cu debitul maxim cu asigurarea 5 * * • 10 %); i e panta albiei stabilite; d e diametrul mediu al aluviunilor; k e coeficientul de viteză, funcţiune de natura valurilor de pietriş caracteristice albiei studiate, care se determină prin măsurări directe şi prin experienţe de laborator; v e viteza medie la debitul Q j\ h e adîncimea medie a albiei stabile, Ia debitele Qj\ g e acceleraţia gravitaţiei; gs e debitul solid de fund, Ia trecerea debitului Qps e densitatea aluviunilor; p e densitatea apei; L e lungimea aliniamentului între o curbă şi o contracurbă; R e raza de curbură a curbelor traseului în plan a! albiei stabile; Lc e lungimea curbelor; jB e lăţimea albiei în curbă; hc e adâncimea albiei în curbă; hmax c e adîncimea maximă în curbă; Kc şi £ sînt coeficienţi empirici funcţiune de raportul BjR şi cari sînt daţi în tabloul de mai jos: B/R 0 | 0,14 0,20 | 0,25 | 0,33 I °’50 0,70 1,0 Kc 1,0 1,24 1,27 | 1,33 1,43 I 1,60 i 2,69 3,00 s 1,27 1,48 1,84 2,20 2,^7 3,0C j - - rilor, ca efect al unei forţe normale faţă de planul longitudinal de simetrie al vehiculului; această forţă laterală poate fi acţiunea vîntului, forţa centrifugă, şocul cu obstacole mici ale căii, componenţa greutăţii vehiculului angajat pe o cale cu înclinare transversală (v. fig. /). I. Forţa laterală. a) în aliniament, forţa laterală F'~G sin provocată numai de înclinarea transversală a căii; t) în curbă, forţa laterală F'~C cos 4» — G sin provocată, de înclinarea transversală a căii şi de forţa centrifugă; G) greutatea vehiculului; C) forţa centrifugă; L) ecartament; h) înălţimea de la sol a centrului de greutate CO); 40 unghiul de înclinare transversală a căii. Dacă se produce o solicitare laterală, roata se deplasează într-o direcţie care formează unghiul de deviaţie 8, cu planul său median (v. fig. //), valorile acestui unghi fiind indicate în rh Fc.kgf 6\ !!. Deformarea transversală a pneului. Gc) sarcina pe roată; F’c) forţa (aterală care se exercită pe roată; Rc) forţa de frecare dintre pneu şi cale; A) direcţia de rulare; 8) unghi de deviaţie; x) aba-cerea liniei mediane de contact. 8) 1. ~a autovehiculului. Tronsp.: Proprietatea unui vehicul rutier de a putea circula fără mişcări giratorii (şerpuiri), derapare sau răsturnare, cu orice viteză inferioară unei limite admisibile, condiţionată de configuraţia şi de starea căii. Condiţiile de stabilitate pot varia de-a lungul căii, dacă viteza admisibilă nu e aceeaşi pe toată lungimea acesteia, cum e cazul la căi cu viraje pronunţate, cu porţiuni în pantă sau în rampă, etc. La autovehicule interesează anumite stabilităţi, după felul vehiculului, fără de cari „ţinuta de drum“ a acestuia nu e sigură. Stabilitatea automobilului se referă, în principal, la stabilitatea de direcţie, la stabilitatea la derapare şi la stabilitatea la răsturnare. Stabilitatea de direcţie e proprietatea vehiculului de a reveni în direcţia de mers iniţială, după ce a efectuat mişcări de pivotare în jurul axei sale de giraţie, datorită unei solicitări laterale temporare. Stabilitatea de direcţie e influenţată de poziţia centrului de greutate al vehiculului, de rigiditatea transversală a pneurilor, de ampatament şi de viteza de rulare. Mişcările perturbatorii în jurul direcţiei de mers a vehiculului se datoresc, în principal, deformării transversale a pneu- Curba variaţiei unghiului de deviaţie, în funcţiune de forţa laterală, unghi de deviaţie; P_) forţă laterală; O A) intervalul în eare pneul nu alunecă transversal pe cale; AB) intervalul alunecării totale a pneului; BC) intervalul alunecării totale a pneului (B fiind punctul corespunzător limitei de aderenţă). diagrame (v. fig. III). Cînd pneul nu alunecă lateral pe cale (adică nu derapează), deci: F' = Xt^(iGe. unghiul de deviaţie se exprimă prin relaţia; (1) în care F' e forţa laterală exercitată pe pneu, Rc e forţa de frecare dintre pneu şi cale, G e sarcina pe roată, [x e coeficientul de aderenţă (considerat acelaşi în toate direcţiile) şi £=25---75 kg/1° e coeficientul de rigiditate transversală a pneului; coeficientul k depinde de sarcina pe roată, de presiunea de umflare a pneului şi de lăţimea jantei, dar e aproape independent de viteza de rulare şi de forţele inerţiale longitudinale (forţe de accelerare sau de frînare). Unghiul de deviaţie 8, care reprezintă cauza principală a instabilităţi i de direcţie a vehiculului, poate avea valori diferite pentru toate roţile, însă în general se admit o valoare medie pentru roţile din faţă şi o valoare medie 8 pentru roţile din spate (v. fig. IV). Stabilitatea autovehiculului 233 Stabilitatea autovehiculului Acest unghi de deviaţie, datorit acţiunii vîntului sau forţei centrifuge, poate fi micşorat sau anulat prin orientarea adecvată a roţilor directoare, comandată de conducătorul vehiculului. Condiţia stabilităţii de direcţie e: G4 « X- V kf < sau (3) »<-»/<£ IV, Influenţa unghiului de deviaţie asupra direcţiei de rulare a vehiculului, forţa laterală; F'cf şi F^s) forţele laterale exercitate pe roţile din faţă, respectiv din spate; Rcf şi Rcs) forţele de frecare între cale şi pneurile din faţă, respectiv din spate: 8^ şi Ss) unghiurile de deviaţie medii ale roţilor din faţă, respectiv din spate; CTj) tra- iectoria vehiculului pentru 8S — Sf < 0» Or2) traiectoria vehiculului pentru §s —Sf>0; O) centrul de greutate al vehiculului; Iţr şi is) distanţele de la centrul de greutate ia axele osiilor din faţă şi din spate; v) viteza de rulare. acceleraţia gravitaţiei, v (în m/s) e viteza de rulare şi jx e coeficientul de aderenţă (v. şi sub Rezistenţă Ia mers a autovehiculului). Cînd coeficientul de aderenţă al căii (considerat egal în toate direcţiile) e mic, de exemplu pe o şosea cu polei, mişcarea vehiculului devine labilă la o anumită viteză de rulare şi orice schimbare bruscă de orientare a roţilor directoare poate provoca deraparea vehiculului. Viteza critică de rulare, Ia depăşirea căreia mişcarea vehiculului devine labilă, e: în care Gy (în kgf) şi G, (în kgf) sînt sarcinile statice pe osiile din faţă şi din spate, kf şi ks sînt rigidităţile transversale ale pneurilor din faţă şi din spate, l (în m) e ampatamentul (la vehiculele cu dublă tracţiune în spate, distanţa l se măsoară pînă la o axă fictivă situată echid istant între cele două „diferenţiale"), g (în m/s2) e (4) : _ g¥ 7 şi se deduce din inegalitatea (3). Se deosebesc: stabilitate absolută, independentă de viteza de rulare, dacă stabilitate ci- netică, dependentă de viteza de rulare, dacă $s>§y. — Stabilitatea absoluta se menţine la orice viteză posibilă de rulare, viteza critică v fiind infinită sau imaginară, ştiind că inegalitatea (5) 8,-8^0 indică tendinţa vehiculului de a parcurge o traiectorie (v. fig. IV), ceea ce provoacă o forţă centrifugă de sens contrar forţei laterale F', astfel încît unghiurile de deviaţie descresc, adică mişcarea e stabilă. Deoarece inegalitatea (5) se deduce din relaţia: G. G . (6) sau (60 unde -f7<° V kl m ioane şi autobuse, la cari i ^ 3 IJ 2, realizînd ks^3kj-12, prin mărirea presiunii la pneurile din spate sau prin dublarea roţilor la puntea din spate (dublare care provoacă reducerea unghiului de deviaţie Ss pînă la 50%). — Stabilitatea cinetica e condiţionată de menţinerea vitezei de rulare sub valoarea critică, ştiind că inegalitatea: (7) -S/>° indică tendinţa vehiculului de a parcurge o traiectorie F2 (v. fig. IV), cînd se depăşeşte viteza critică v , ceea ce provoacă o forţă centrifugă de acelaşi sens cu forţa laterală Fastfel încît unghiurile de deviaţie cresc pînă cînd suma solicitărilor transversale depăşeşte limita de aderenţă, adică mişcarea vehiculului e labilă. Chiar la rularea în aliniament a vehiculului, dacă viteza de rulare e mai mare decît viteza critică, starea labilă poate fi provocată de orice forţă laterală, de exemplu de acţiunea vîntului sau de neregularităţile căii (cari produc şocuri laterale); deci mişcarea vehiculului c stabilă sau labilă, după cum viteza de rulare e mai mică sau mai mare decît viteza critică v , Deoarece inegalitatea (5) se deduce din relaţia: (8) (8') 0< k l -s s Jf ■kflr :0, ţ şi ls sînt distanţele de la centrul de greutate al vehiculului la axele osiilor din faţă şi din spate, rezultă că stabilitatea absolută se obţine satisfăcînd ultima inegalitate, şi anume: la a u t o t u r i s m e, la cari realizînd k^kp prin mărirea presiunii la pneurile din spate; ia a u toca- rezultă că stabilitatea cinetică ss obţine satisfăcînd ultima inegalitate, condiţie care e mai uşor de îndeplinit decît la stabilitatea absolută, dar care prezintă dezavantajul că limitează viteza maximă a vehiculului. îmbunătăţirea stabilităţii de direcţie se obţine, în special-prin: mărirea rigidităţii transversale a pneurilor, deexemplu prin creşterea presiunii de umflare, folosirea unor pneuri cu rigiditate transversală mare sau adoptarea roţilor jumelate; mărirea unghiului de înclinare a roţilor din faţă, planele mediane ale roţilor din spate fiind perpendiculare pe cale; apropierea centrului de greutate al vehiculului de osia din faţă şi mărirea vitezei critice. Creşterea presiunii de umflare p provoacă o creştere Ak=XkApjp a rigidităţii k, relaţie în care X^0,4. Prin creşterea presiunii pneurilor se reduce, însă, confortul suspensiunii şi solicitările dinamice asupra vehiculului devin mai accentuate. — Folosirea roţilor jumelate la puntea din spate, soluţie admisibilă numai la camioane sau la autobuse, asigură reducerea unghiului de deviaţie al pneurilor respective (Ss) pînă la 50%. Cum micşorării raportului §J$j- îi corespunde creşterea raportului kjkj(y. relaţia 1), rezultă că prin jumelarea roţilor din spate se poate obţine mărirea vitezei critice, eventual satisfacerea condiţiei jjls a stabilităţii abso- lute. — Folosirea pneuri lor cu rigiditate transversală mare, cari sînt pneuri de fabricaţie specială, reclama echiparea vehiculului cu jante luate.— înclinarea roţii reduce sau măreşte rigiditatea pneului, după cum e orientată în acelaşi sens sau în sens contrar forţei laterale. De aceea se recomandă o înclinare mai mare a roţilor din faţă (aceeaşi în valoare absolută, pentru ambele roţi) şi perpendicularitatea planului roţilor din spate; astfel, de cîte ori se exercită o forţă centrifugă (chiar pe o cale rectilinie, datorită mişcărilor giratorii ale vehiculului), e mai pronunţat efectul de reducere a rigidităţii pneului din faţă, spre care e orientată această forţă (roata fiind mai mult încărcată), decît efectul de mărire a rigidităţii celuilalt pneu din faţă. — Apropierea centrului de greutate de osia din faţă uşurează realizarea stabilităţii absolute, Stabilitatea autovehiculului 234 Stabilitatea autovehiculului deoarece raportul lj\ls se micşorează (v. relaţia 6'). — Mărirea vitezei critice e, de asemenea, favorabilă satisfacerii condiţiei (5) a stabilităţii absolute. Dintre soluţiile menţionate, cele cari pot fi realizate de conducătorul vehiculului sînt mărirea rigidităţii transversale a pneurilor din spate, prin creşterea presiunii de umflare (ceea ce reduce confortul suspensiunii), şi deplasarea centrului de greutate al vehiculului, prin repartiţia adecvată a încărcăturii utile. Celelalte soluţii sînt excluziv constructive şi tendinţa actuală e de a se asigura stabilitatea absolută la autoturisme şi stabilitatea cinetică la autocamioane sau autobuse (pentru o viteză critică relativ mare). La viteze relativ mari (de ex. peste 100 km/h) e suficient un vînt lateral destul de slab pentru a devia vehiculul din direcţia de mers, efect care e mai pronunţat Ia vehicule cu profil aerodinamic. Deoarece centrul de presiune se găseşte totdeauna între botul vehiculului şi mijlocul acestuia, vehiculul e mai stabil dacă centrul lui de greutate e situat cît mai înainte; cu cît distanţa dintre aceste centre e mai mică, cu atît e mai uşor de menţinut direcţia de mers şi cu atît forţa de redresare e mai mică. Fig. V reprezintă cazurile în cari stabilitatea de direcţie e bună, cînd cele două centre nu coincid, iar fig. VI reprezintă cîteva dispozitive de stabilizare la automobile cu profil aerodinamic. Stabilitatea la derapare e proprietatea vehiculului de a rula fără derapare sau de a reveni în direcţia de mers iniţială, după un început de derapare, în aliniament sau în curbă. Stabilitatea la derapare depinde, în principal, de viteza de rulare şi de aderenţa căii; la mersul în curbă, un factor important e curbura virajului, iar Ia mersul în aliniament, forţa datorită acţiunii vîntului şi neregularităţilor sau înclinării transversale a căii. Deraparea vehiculului se produce cînd roţile din faţă sau din spate, eventual toate roţile, pierd aderenţa la cale, deci cînd încărcarea pe roţile respective nu mai asigură aderenţa necesară. De aceea trebuie determinate sarcinile pe roţi, considerînd condiţiile de rulare (v. fig. VII), cum şi configuraţia şi starea căii. — în mişcarea de înaintare, încărcarea pe roţile din spate (v. şî sub Rezistenţa la mers a autovehiculului, sub Rezistenţă la mers) e: ^s== ~Ţ i^f C0S ±Rih±Tht+Mc), iar încărcarea pe roţile din faţă e: Gf==~f (Gls cos ® , unde G e greutatea totală a vehiculului, Ra şi R. sînt rezistenţele aerodinamică şi inerţială, Rj e rezistenţa de declivitate, T e forţa la cîrligul de remorcare (semnul minus cores- 3 a V/. Autovehicule aerodinamice cu dispozitive de stabilizare, o) cu coamă; b) cu formă turtită; c) cu suprafeţe orizontale conducătoare. V. Condiţiile de redresare a autovehiculului, o) centrul de greutate O înapoi; b) centrul de greutate O înainte; O0) centru de presiune; vr) viteza re zultantă a vîntului (rezultanta dintre viteza vîntului şi viteza circuitului de aer datorit autovehiculului). VH. Forţele cari influenţează încărcarea instantanee a roţilor. G) greutatea totală (proprie şi utilă), cu componentele Gn = G cos ^ şi R^ = G sin Rj) forţa inerţială (rezistenţa la accelerare, respectiv ia frînare) ; Rq) rezistenţă aerodinamică; T) forţa de remorcare; Mc) cuplul de cabraj (egal cu produsul dintre forţa de propulsiune Fp şi raza roţii r); Rf şi R$) re-acţiuni egale şi opuse sarcinilor Gf şi Gs de pe roţile osiilor din faţă şi din spate; junghiul de declivitate; O) centru de greutate; 00) centru depresiune; h, h0 şi ht) înălţimile de la sol la centrele de greutate şi de presiune, respectiv Ia cîrligul de remorcare; lf şi ls) distanţele de la centrul de greutate Ia axele osiilor din faţă şi din spate. punde cazului cînd remorca împinge), Mce cuplul de cabraj, l e ampatamentul, h şi h0 sînt înălţimile de la sol la centrul de greutate O şi Ia centrul de presiune O0, hf e înălţimea de la sol Ia cîrligul de remorcare, iar & e unghiul de declivitate al căii (înclinare longitudinală). Rezistenţele supiementare R-Rd nu intervin decît incidental, şi anume la mişcarea accelerată a vehiculului, respectiv la mersul pe o cale cu declivitate ; de asemenea, forţa de remorcare nu intervine decît la vehicule cu remorcă (de ex. la tractoare). — La frînare, încărcarea pe roţile din spate e: Gs= y [Glf cos 9 + Ra\+ Rjh-R^Th'-Mc), iar pe roţile din faţă e: G/= y (G!s cos %-Rah(s^R(jh+Rih±Tht + Mc), ştiind că, după oprire (în stare de repaus), roţile rămîn încărcate numai cu sarcinile statice respective Gs~Gljjlş\Gj- — —Gljl. Acceleraţia negativă (adică „deceleraţia") la frînare poate atinge 7 m/s2, pe cînd acceleraţia la demarare e de circa 1 m/s2. Cînd calea are o înclinare transversală de un unghi ^ (v. fig. VIII), roţile fiecărei osii nu mai sînt încărcate uniform deoarece sarcinile statice trebuie înmultite cu un coeficient: x=cos ^/2±A//, semnul plus (-+) fiind pentru roata care stă mai |os şi semnul minus (—) fiind pentru cealaltă roată. Stabilitatea autovehiculului 235 Stabilitatea autovehiculului Forţa laterală paralelă cu planul căii, care se exercită la o osie a vehiculului şi provoacă deraparea roţilor acesteia, are expresia (v. fig. VII şi VIII): unde F e forţa necesară pentru orientarea roţilor directoare; roţile directoare ale vehiculelor cu tracţiune în spate derapează numai sub acţiunea unor forţe laterale relativ mari F'j={F’i cos <|>- Gn sin 'W ljll> VIII. Efectul înclinării transversale (reprezentare în plan vertical), o) cale cu înclinare pozitivă (supraînălţată în curbă); b) cale fără înclinare; c) cale cu înclinare negativă; Gn) greutatea normală a vehiculului (Gn=Gcos S, ştiind că G e greutatea şi 8 e unghiul de declivitate), cu componentele Gt şi G2; Fj) forţa laterală, cu componentele F' şi F'; 0') centru de greutate; A şi B) punctele de contact al roţilor cu calea; -q») unghiuf de înclinare transversală a căii. în care F[ e forţa laterală orizontală, Gn=G cos & e greutatea normală (-8- fiind unghiul de declivitate), / . e distanţa de fa centrul de greutate ai vehiculului la osia respectivă şi e unghiul de înclinare transversală a căii. La mersul pe o cole în aliniament, deraparea vehiculului, provocată de o forţă laterală Fj, se produce cînd (v. fig. IX): oi) AF'rFj- V(G/ • vQ--Fi>o- unde F e forţa pe care roţile unei osii o exercită asupra căii, X. Diagrama forţelor (reprezentare în plan vertical). a) roţi purtătoare; b) roţ: motoare; c) roţi frînate; Fp) forţa de propulsiune; Fţ) forţa de frînare; G') sarcina instantanee pe osie; Rr) rezistenţa de rulare; Rj) rezistenţa de acceierare-decelerare, adică inerţială; Racj) suma rezistenţelor aerodinamică (Ra) şi de declivitate (Rw)î RadO suma R,-fR0fj; "SR) suma Rr + Ra Ff=Ri-(Rr+Ra+Rd)<^j- (v. fig. IX a), în comparaţie cu cele ale vehiculelor cu tracţiunea în faţă, cari în schimb au tendinţa de a se orienta în direcţia iniţială de rulare (după derapare). Din fig. IX rezultă că, în aliniament, trenul de roţi derapează în direcţia Z> a rezultantei i^+AFJ- . La mersul în curba (la viraje), dacă se neglijează acţiunea vîntului, condiţia ca vehiculul să derapeze lateral e (v. fig. / b): (13) Cv cos G sin ^>(C cos 6-fCv sin =0), rezultă T7!>11,3 (pfx)1'2. V XL Componentele forţei centrifuge. IX. Efectul forţelor laterale (reprezentare în plan orizontal). °) roţi purtătoare; b) roţi motoare; c) roţi motoare directoare; d) roţifrî-nate; Fp) forţa de propulsiune; Ff) forţa de frînare; Fj) forţa laterală; AFj) forţa laterală neechilibrată (care provoacă deraparea); Rj) forţa de inerţe longitudinală; Ra) forţa de aderenţă; Fe) forţa necesară pentru orientarea roţilor directoare; Rr) rezistenţa de rulare; D) direcţia de deplasare a trenului de roţi. avînd valoareaFp—Rj+^R la roţile motoare în acţiune (v. fig, IX b şi X b) sau valoarea Fj~R(—^R la roţile frînte (v. fig. IX d si X c), iar Gj e sarcina instantanee pe roţile osiei respective. Pentru roţile directoare (v. fig. IX c), condiţia de derapare devine: (12) - gpwr t gp2 \3.6y t C) forţa centrifugă; Cv) componenta normală pe axa longitudinală a vehiculului; CT) componenta tangenţială; 0) centru de greutate; 1) centrul instantaneu de rotaţie; |0) raza de curbură (70=p); /) ampatament; ls) distanţa de la centrul de greutate la axa osiei din spate; V) viteza de rulare (în km/h). Ţinînd seamă de forţa de propulsiune, respectiv de forţa de frînare, condiţia de derapare devine (v. relaţia 11): (15) AC ^7 >0, A Fj. unde AC e forţa neechilibrată, F e forţa de propulsiune sau de frînare, iar Gj e sarcina instantanee pe osia considerată. La frînare, vehiculul se va orienta după direcţia rezultantei dintre forţa inerţială R■ şi forţa AC, ceea ce influenţează stabilitatea Stabilitatea autovehiculului 236 Stabilitatea autovehiculului de direcţie, şi anume: dacă roţile din spate derapează (datorită vitezei prea mari în viraj sau blocării roţilor prin frînare), centrul osiei din spate se deplasează în direcţia .C^şi centrul osiei din faţă urmăreşte traiectoria T (v. fig. XII a), astfel fo) XII. Derapare la frânare, o) deraparea roţilor din spate; b) deraparea roţilor din faţă; R,) forţa inerţială; AC) forţa de derapare; Ds) direcţia de deplasare a centrului osiei din spate; Dr ; Dţ, D direcţiile de deplasare, respectiv traiectoria osiei din faţă. încît vehiculul se angajează într-o mişcare giratorie pînă fa inversarea sensului de mers, deoarece forţa centrifugă creşte odată cu accentuarea curburii căii de rulare; dacă roţile din faţă derapează (datorită vitezei în viraj, care poate fi relativ mică la vehiculele cu tracţiune în faţă, sau blocării roţilor din faţă prin frînare, la vehiculele cu tracţiune în spate sau în faţă), centrul osiei din faţă se deplasează în direcţia E>j V vehiculul tinde să se redreseze (v. fig. XII b), iar la deplasarea centrului osiei din faţă în direcţia Dj se produce o forţă centrifugă suplementară, care are sens contrar forţei centrifuge datorite curburii căii şi provoacă redresarea vehiculului. Stabilitatea la derapare e mai mare «la vehiculele cu tracţiune în spate, dar dacă roţile din spate derapează, forţa de propulsiune de la osia din spate provoacă o pivotare a vehiculului în jurul axei sale de giraţie. La vehiculele cu tracţiunea în faţă, roţile motoare-directoare derapează la viteze relativ mici în viraj, dar tind să se redreseze spre direcţia de orientare iniţială. Stabilitatea la răsturnare e proprietatea vehiculului de a se menţine în poziţia de reazem pe toate roţile sau de a reveni în această poziţie, în toate condiţiile obişnuite de rulare pe o cale de circulaţie. Vehiculul în mişcare se poate răsturna numai cînd sarcinile pe roţile corespunzătoare uneia dintre laturile sale devin nule, deci cînd aceste roti pierd contactul cu calea. Răsturnarea se produce, fie ca efect al unei ciocniri, XIII. Repartiţia sarcinilor pe roţi, in funcţiune de forţa laterală. F) forţa laterală; Rf, Rs) re-acţiunea !a roata din faţă, respectiv din spate; O) cen-rul de greutate al vehiculului; af, d) distanţele la axa D în raport cu care se calculează momentele forţelor. fie prin izbirea vehiculului de un obstacol robust (precedată, eventual, de o derapare). în general, autovehiculele au centrul de greutate şi ecartamentul determinate astfel, încît pericolul de răsturnare să fie minim. Condiţia de echilibru a vehiculului, cînd asupra iui se exercită o forţă laterală, e momentul nul al tuturor forţelor în raport cu o axă care trece prin punctele de contact cu calea ale roţilor uneia dintre laturile sale. Dacă înclinarea transversală e pozitivă (v, fig. VIII a şi XII1), condiţia de stabilitate la răsturnare va fi: (16) {Rfdf+Rsds)t ±F'h-Gnhtg{X±^Q, cos (x ± <10 ' în care se ia semnul (+) sau minus (—), după cum se consideră tendinţa de răsturnare în jurul unei axe care trece prin punctul A sau B, iar dacă înclinarea e negativă (v. fig. VIII c), această condiţie va fi: (17) -\-F'h—Gflh tg (x —40 = 0, • cos (x-«J>) pentru tendinţa de răsturnare în jurul unei axe care trece prin A. în aceste relaţii, în cari s-a neglijat momentul de răsturnare al roţii în viraj, unghiul x se obţine din relaţia d~2htg x Şi cos & (8-fiind unghiul de declivitate al căii), iar Rj—Gj şi R^—Gssînt reacţiunile căii asupra roţilor din faţă şi din spate (Gj şi Gs fiind încărcările instantanee pe roţile respective), dj şi ds sînt distanţele de la forţele Rj şi Rs la axa în raport cu care se iau momentele. La mersul în aliniament, răsturnarea în care trece prin A se produce cînd: (18) ■§- > tg (x± n ştiind că reacţiunile căii Rj şi Rs devin nule la răsturnare, deoarece roţile pierd contactul cu calea. La mersul în curbă, considerînd numai forţa centrifugă C, aceste relaţii se transformă înlocuind forţa laterală F' cu C. Derapareaseproduce înaintea răsturnării, pentru că de obicei d/(2h) > jx=tg cp şi, deci, condiţia de derapare e: o-o ^/o-o 0 iii 4r- U~T~d (20) O, c o u ct 0~ Or 'k ' valabilă pentru automobile şi motociclete. XIV. Poziţia centrului instantaneu de înclinare 0/ . o) osie dublu pendulară cu stabilitate mică la răsturnare şi tendinţă mică la oscilaţii transversale; b) osie rigidă, cu stabilitate mică la răsturnare şi tendinţă mică la oscilaţii transversale; c şi d) osii pendulare, cu stabilitate mare la răsturnare şi tendinţă relativ mare la oscilaţii transversale ; e) osie flotantă, cu stabilitate foarte mare la răsturnare şi libertate totală de înclinare; 0) centru de greutate. în curbă, forţa centrifugă aplicată în centrul de greutate O al vehiculului produce o înclinare a acestuia, în jurul centrului instantaneu de înclinare Oj (v. fig. XIV). Mărimea înclinării depinde de rigiditatea resorturilor de suspensiune şi de distanţa OOf, cu cît Oje mai sus (v. fig. X/V), cu atît stabilitatea ^5 u Stabilitatea autovehiculului 237 Stabilitatea autovehiculului 4 • ///////////// XV. Axa de stabilitate transversală, al şi bj) stabilitate nesatisfăcătoare (combinaţia a + a, respectiv o-f-b, din fig. XIV); cx şi dt) stabilitate bună (combinaţia a-fcf, respectiv b + d din fig. XIV). la răsturnare e mai mare (înclinarea fiind mai mică), dar şi oscilaţiile transversale (produse de neregularităţile căii) sînt mai mari. Prin combinarea convenabilă a suspensiunii din faţă şi din spate se poate obţine o bună stabilitate transversală a vehiculului, căreia îi corespunde o anumită poziţie a axei de stabilitate (v. fig. XV). Stabilitatea motociclete i se referă, în special, la stabilitatea de direcţie, la stabilitatea la solicitări aerodinamice şi la stabilitatea în curbă. La studiul stabilităţii motocicletei se ţine seamă de rezistenţa totala la mers a motocicletei, care fără pierderile mecanice interioare şi fără rezistenţa de viraj reprezintă forţa rezistenta la janta roţii motoare, exprimată (în. kgf) prin relaţia: R = G [0,001 (20 + F/12) p0,5j- ±0,01 d±0,1 8 a>+cSF2/207, în care G (în kgf) e greutatea motocicletei, V (în km/h) şi w (în m/s2) sînt viteza de rulare şi acceleraţia, p (în kgf/cm2) e suprapresiunea în pneuri, d (în %) e declivitatea căii, S(în m2) e aria secţiunii transversale a motocicletei cu ocupanţi, c e un coeficient de rezistenţă aerodinamică, iar 8=1+0,1 m sau 8=1,055+0,025 m2 (primul pentru motociclete utilitare şi al doilea pentru motociclete de curse) e un factor care depinde de raportul de demul-tiplicare m din cutia de viteze. Această rezistenţă R se compune din: rezistenţa de rulare Rr={xG cos unde jxre coeficientul de rulare, care pentru şosele asfaltate şi pentru pneuri normale se poate exprima prin: (Jtr=0,001 (20+F/12) p°'5 sau se deduce prin măsurări directe (v. fig. XV/), iar $ e unghiuI de declivitate al căii; rezistenţa de declivitate Rd« 0,01 dG, d (în %) fiind declivitatea căii, care pentru motociclete mari poate fi accesibilă pînă la circa 60%; rezistenţa inerţială i?—0,1 SwG, în care factorul supraunitar 8 se introduce pentru a lua în consideraţie masele rotative comparativ mai grele la motocicletă (de ex. volanţi grei ia motoare monociIindrice, am-breiaj, roţi): rezistenţa aerodinamică unde se admite p = 1/16, iar produsul cS se obţine din măsurări în tunelul aerodinamic (suflerie) sau se deduce din puterea necesară atingerii unei anumite viteze de rulare (v. fig. XV//). '50 175 km/h XVI. Variaţia cu puterea de mers a coeficientului de rezistenţă fa rulare [ir, h diferite presiuni în pneuri, a căror valoare este cotată pe curbe; cu linii pline — valori corespunzătoare formulei din text, sau cu linii întrerupte—valori calculate cu formula Andreau, - cS (£)* cS V2 : loT’ XV//. Forme de carenaje aerodinamice, o, b, c, a) corespunzătoare poziţiei ,,aplecat spre faţă" a conducătorului; e) corespunzătoare poziţiei „aplecat spre spate" a conducătorului; f) corespunzătoare poziţiei „aşezat cu piciorul întins" a conducătorului; g) corespunzătoare condiţiilor pentru campionate mondiaie. în ce priveşte rezistenţa de viraj, care se datoreşte curburii căii de rulare, această rezistenţă depinde în principal de raza de curbură. Rezistenta interioară, datorită frecărilor în organele de transmisiune şi de rulare, se determină ţinînd seamă de randamentul mecanic global al transmisiunii, respectiv de pierderi, în priza directă, la o motocicletă rodată sau cu uzuri admisibile, randamentul global al transmisiunii de la motor are valoarea r\m—0,82*• -0,92, la puterea maximă şi la plină valoare a cuplului respectiv. Acest randament scade mult dacă motorul dezvoltă un cuplu inferior celui nominal, dacă lubrifianţii folosiţi sînt prea vîscoşi, dacă angrenajele sau lanţurile de transmisiune sînt uzate. De asemenea, randamentul global r\m scade cu 4***9% în prize indirecte, cari corespund diverselor trepte de demultiplicare din cutia de viteze, astfel încît se poate admite v)w=0f9 în priza directă (treapta IV); 75^=0,87 în priza a treia (treapta III); y)w=0,85 în priza a doua (treapta II) şi y) =0,82 în priza întîi (treapta I). Stabilitatea de direcţie se studiază considerînd motocicleta constituită din două sisteme cari se rotesc în jurul axei direcţiei, la sistemul din spate fiind presupus că există o legătură rigidă cu conducătorul, deci neglijînd prezenţa suspensiunii (ceea ce ar corespunde mişcării pe drum perfect neted). Cu aceste simplificări se pot stabili relaţii analoge ecuaţiilor de mişcare ale giroscopului şi se ajunge la un sistem neolonom, integrabil numai prin linearizare (deviaţii de unghiuri mici) şi artificii de calcul. Astfel se poate prevedea comportarea diferitelor tipuri de motociclete, fără intervenţia conducătorului, la orice viteză, cînd se produc deviaţii ale direcţiei. Momentele de inerţie ale celor două sisteme trebuie determinate experimental. Oscilaţiile de ruliu (legănare) sînt defazate faţă de cele de fluturare. în ce priveşte dependenţa stabilităţii de viteza de rulare, se deosebesc trei zone de viteze: pînă la 20 km/h, motocicleta e instabilă şi reclamă intervenţia conducătorului; între 20 şi circa 40 km/h, motocicleta e autostabilă; peste această limită intervine o instabilitate redusă, cînd se produc mişcări de ruliu, cu creştere lentă a oricărei înclinări ivite (dublarea amplitudinii la 5---10 s), dar corectabilă prin înclinarea corpului conducătorului. Prin mărirea unghiului de fugă se reduce această ultimă instabilitate, darscăzînd factorul propriu Stabilitatea avionului 238 Stabilitatea avionului de amortisare se pot produce oscilaţii rapide de fluturare (shimmy), pentru cari e necesar amortisorul de direcţie. Teoretic şi practic, motocicleta nu poate rula niciodată în aliniament perfect, ştiind că forţele de sprijinire laterală a roţilor ar fi nule fără o poziţie alternat uşor oblică, faţă de direcţia principală de mers. Acest mers oarecum şerpuit introduce rezistenţe suplementare, în special la viteze peste circa 100 km/h, astfel încît rezistenţa la rulare a motocicletei e comparativ mai mare decît la alte autovehicule. Stabilitatea la solicitări aerodinamice (v. fig. XVIII) se studiază ţinînd seamă că rezistenţa aerodinamică are, în general, direcţia apropiată de orizontală. în acest scop se consideră momentul de pivotare, care se 'deduce din relaţia: d\lăt*^(ciz+p)szljzf în care az şi (3 sînt unghiul de pivotare şi unghiul sub care bate vîntul rezultat, e creşterea momentului de pivotare Mp în raport cu unghiul az, iar Jz e momentul de inerţie faţă de axa de pivotare. Stabilitatea corespunde fa e„ negativ, centrul de presiune fiind în urma centrului de greutate, şi relaţia devine: a2=P(cosVy7/z-<-1), iar instabilitatea corespunde la zz pozitiv, soluţia fiind: a^PCchV y'Uz • *—1); astfel se pot calcula deviaţiile motocicletelor, pe durata reac-ţiunii reflexelor conducătorului. în mod analog, momentul de ruliu se deduce din relaţiile: Şl XVIII. Mişcările perturbatoare ale motocicletei. X—X) axa longitudinală, de-a lungu! căreia se efectuează înaintarea sau frînarea; Y-—Y) axa transversală; Z—Z) axa de giraţie, numită şi axă de pivotare sau de derivă; G) centru de greutate; 0,6-- 0,65. Afară de aceasta, dacă se menţine incidenţa constantă, pe măsură ce creşte numărul M, descreşte coeficientul de moment. Apare astfel o tendinţă de picaj al avionului, foarte periculoasă, care trebuie evitată. Pentru a se reduce influenţa compresibFIităţii aerului asupra coeficientului de moment C se iau diverse măsuri, ca folosirea aripilor în G săgeată, a aripilor cu alungire mică, a fuzelajelor de formă alungită şi a profilurilor de aripă cu grosime relativ mică. ■j- Felul de funcţionare a motoarelor cu reacţiune influenţează, în general, defavorabil, stabilitatea. Stabilitatea laterala depinde de momentele de ruliu şi de momentele de giraţie, respectiv de coeficienţii acestor momente. în general, cînd apare unul dintre aceste momente, apare şi celălalt, stabilitatea fiind asigurată de interacţiunea lor.— în stabilitatea de giraţie a avionului, adică în tendinţa lui de a înlătura deraparea, prin aşezarea cu planul de simetrie paralel cu direcţia curentului, rolul principal îl au momentele de restabilire produse de ampenajul vertical. Aripioarele prezintă, din acest punct de vedere, o influenţă defavorabilă, deoarece dau atît momente de ruliu, cît şi momente de giraţie; efectul poate fi neutralizat prin bracajul diferenţial al aripioarelor. Influenţe defavorabile au şi momentele datedefuzelaj, de grupul motopropulsorşi de aripă, cari tind să mărească deraparea. Se defineşte un c o -eficient de stabilitate q)$Cn , care e derivata coeficientului de moment de giraţie CN în raport cu unghiul de derapare (3, menţionînd că pentru stabilitate trebuie să fie satisfăcută condiţia o)$CN<0-— în Privinţa stabilităţii de ruliu se constată experimental că avionul nu reacţionează direct asupra unghiurilor de ruliu, ci asupra unghiurilor de derapare (derivă) cari apar din cauza ruliului. De aceea, prezintă stabilitate de ruliu (transversală) avioanele cari au tendinţa de a se înclina în partea opusă derapării. O influenţă importantă o are diedrul (V-ul transversal) al aripii, care ameliorează stabilitatea transversală; o influenţă analogă are aripa cu săgeată pozitivă. Se defineşte un coeficient de stabilitate care e deri- vata coeficientului de moment de ruliu CL în raport cu unghiul de derapare (3, menţionînd că pentru stabilitate trebuie să fie satisfăcută inegalitatea Stabilitatea de giraţie şi cea de ruliu nu pot fi separate, stabilitatea laterală a avionului fiind condiţionată de o relaţie între parametrii acestor două stabilităţi. La un avion care zboară liber, stabilitatea de giraţie şi cea de ruliu se influenţează, în sensul că o creştere a uneia dintre ele aduce o diminuare a celeilalte. De aceea, dacă stabilitatea de giraţie e prea mare, avionul poate avea tendinţa de a intra în zbor în spirală (instabilitate spirală, care trebuie evitată prin intervenţia pilotului), iar dacă stabilitatea de ruliu e prea mare, apare stabilitatea oscilantă (ruliuri transversale şi derapări în ambele părţi); în primul caz, ampenajul vertical e prea mare, iar în al doilea, prea mic. Studiul stabilităţii laterale prezintă interes şi pentru zborul nesimetric, de exemplu la decolare şi aterisare cu vînt lateral, la avionul bimotor cu un motor oprit, etc. î. ~a elicopterului.Av.: Proprietatea elicopterului de a reveni la starea de zbor iniţială, fără intervenţia pilotului, după ce o perturbaţie de scurtă durată l-a scos din această stare. Se deosebesc, ca şi la avion (v. Stabilitatea avionului), stabilitate statică şi dinamică, respectiv stabilitate longitudinală şi stabilitate laterală. Stabilitatea longitudinal, numită şi stabilitate de tangaj, depinde de caracterul momentelor de tangaj cari apar cînd variază viteza de zbor, cu condiţia ca unghiul de înclinare longitudinală al fuzelajului să rămînă constant; stahilitatea laterala poate fi stabilitate transversală, adică de ruliu,şi stab i I itate de drum, adică de giraţie. Stabilitatea depinde de relaţia dintre sensibilitatea Ia comenzi, gradul de înclinare a rotorului şi momentul de inerţie al elicopterului. în cazul zborului la punct fix, coeficientul de stabilitate statică e nul, dacă înclinarea longitudinală nu creează momente de tangaj. în zborul de translaţie, cel mai mare moment de stabilitate e dat de rezistenţa frontală a rotorului, însă o influenţă esenţială o are forma fuzelajului al cărui moment de tangaj poate avea un caracter destabili-zant. Problema stabilităţii fuzelajului e foarte importantă, la trecerea de la zborul la punct fix la zborul de translaţie, ca şi de la zborul cu motor Ia cel în autorotaţie; influenţa defavorabilă a fuzelajului poate fi micşorată cu ajutorul ampenajului Curbele de stabilitate ale avionului. 1) curba avionului static stabil; 2) curba avionului static instabil; AB) porţiunea din curba (3), care corespunde avionului neutru; Cyy|^_) coeficientul de moment, în jurul unei axe normale pe planul de simetrie al avionului; /') unghiul de incidenţă al avionului. Stabilitatea gurii de foc 240 Stabilitatea navei orizontal. încercările au demonstrat că cele mai multe fuzelaje de elicopter nu au stabilitate de drum, din care cauză trebuie să fie echipate cu un ampenaj vertical suficient de. mare, eventual cu o elice de coadă, care are rolul de derivă. Pentru obţinerea forţelor de stabilitate la rotor e necesar ca vibraţiile acestuia să fie amortisate printr-un procedeu oarecare, mecanic sau aerodinamic. Pentru asigurarea stabilităţii se recomandă ca momentul de inerţie al fuzelajului să fie cît mai mic, iar influenţa efectului giroscopic asupra comenzilor să fie mare. De asemenea, trebuie să se excludă transmisiunea reversibilă a forţelor interioare perturbatoare ale rotorului asupra manşei de comandă. 1. ~a gurii de foc. Tehn. mii.: Stabilitatea asociată echilibrului gurii de foc atît în repaus, cît şi în timpul tragerii. O gură de foc se consideră stabilă la tragere dacă nu se deplasează înapoi sau dacă nu cabrează în timpul tragerii. 2. ~a mişcării fluidelor. Mec. fi.: Proprietatea unui fluid în mişcare staţionară de a avea, după perturbaţii mici, cari apar inevitabil, mişcări suplementare faţă de mişcarea iniţială neperturbată, cari se amortisează cu timpul. Studiul acestei stabilităţi se face prin metoda micilor oscilaţii, adică supra-punînd peste mişcarea staţionară studiată, în care vitezele sînt v0 (%, y, z), o mică perturbaţie nestaţionară v' (x, y, z,t), şi punînd condiţia ca atît mişcarea neperturbată, cît şi mişcarea rezultantă, să satisfacă ecuaţia de mişcare a iui Navier-Stokes (v. Navier-Stokes, ecuaţiile ~). La valori destul de mici ale numărului lui Reynolds, mişcarea staţionară a unui fluid e stabilă. Experienţa arată că există o valoare critică a numărului lui Reynolds, care depinde şi de tipul de mişcare studiat, deasupra căreia mişcarea devine instabilă în raport cu perturbaţiile mici; printr-un proces complicat, în care apar succesiv noi frecvenţe date de părţile imaginare ale mărimilor^?, se produce, în acest caz, mişcarea turbulentă (v. şi Reynolds, numărul lui ~). 3. navei. Nov.: Proprietatea unei nave de a rămîne în poziţia iniţială de echilibru sau de a reveni uşor în poziţia iniţială de echilibru, atunci cînd încetează acţiunea temporară a forţelor exterioare sau interioare cari o scot din poziţia de echilibru, imprimîndu-i o deplasare perturbatoare isocarenă de scurtă durată. Aceste deplasări se reduc ia rotaţii în jurul unei axe situate în planul de plutire şi care trece prin centrul de greutate al suprafeţei de plutire a navei. Ca forţe exterioare pot fi considerate: acţiunea valurilor, acţiunea vîntului, punerea parţială pe uscat a navei, sprijinirea navei pe un punct ai chilei (în timpul lansării longitudinale, etc.). Ca forţe interioare pot fi considerate: variaţia poziţiei caricului, un caric nesimetric îmbarcat, un caric important pe punte, alunecarea unui caric de masă în magazii (cale), îmbarcarea de mase lichide cu suprafeţe libere, înecarea unuia sau a mai multor compartimente (datorită unui abordaj), etc. Stabilitatea navei poate fi transversala sau longitudinală după cum înclinarea ei se produce în jurul unei axe longitudinale sau transversale, sau statică, dacă sînt luate în consideraţie relaţiile existente între forţele de greutate (deplasamentul) ale navei şi forţa de împingere exercitată de mediul lichid asupra corpului navei, şi dinamică, dacă se măsoară lucrul mecanic necesar pentru a imprima unei nave, plutind într-un mediu lichid calm şi nerezistent, o mişcare isocarenă de o înclinare dată. Stabilitatea navei la înclinări foarte mici se numeşte stabilitate iniţială. Stabilitatea statică transversală iniţială a unei nave e măsurată de înălţimea metacentrică transversală h—r—a (reprezentată prin segmentul Gm din fig. /). Momentul care ia naştere în urma unei înclinări transversale 0 a unei nave şi care tinde să redreseze sau să răstoarne nava se numeşte moment de stabilitate statică şi e dat de expresia: Mst —Dx GH— D(y—a) sin 0, în care: D (în t) e deplasamentul navei, r (în m) e raza metacentrică transversală, a (în m) e înălţimea centrului de greutate deasupra centrului de carenă şi 0 e unghiul de înclinare al navei. Pentru ca nava înclinată de un unghi 0 să se găsească în echilibru stabil e necesar ca momentul de stabilitate M sf corespunzător să fie >0; în acest caz, momentul acţionează în sensul readucerii navei în poziţia iniţială şi se numeşte m o-ment de redresare. Atunci l- Momentul de stabilitate sta-cînd, pentru O anumită înclinare 0, tică transversală a navei pentru valoarea momentului devine ne- un unghi dat. gativă, nava pierde stabilitatea de ŞMmpingere; D) deplasament plutire şi se răstoarnă, iar unghiul GH) braţul momentului desta-respectivse numeşte unghi de bilitate: Q) unghi de înclinare; r ă S t U r n a r e. m) metacentrul transversal; Pentru a asigura Stabilitatea C) centru de carenă; G) centrul transversală a navei, înălţimea de greutate al corpului; = metacentrică transversală iniţială —r—a) înălţimea metacentrică trebuie să fie >0. transversală; Lpj) nivelul apei înălţimea metacentrică transver- după înclinare; Lp) nivelul apei sală iniţială trebuie să aibă valori iniţial, cuprinse între anumite limite, cari variază după tipul şi destinaţia navei. Valori inferioare, apropiate de zero, dau loc la insuficienţă de stabilitate, ceea ce poate conduce la răsturnarea navei. Valori excesive pot produce inconvenientul unor oscilaţii prea vii de ruliu, cari produc neplăceri persoanelor îmbarcate sau rezistenţă prea dură la acţiunea valurilor, cu solicitarea excesivă a structurii corpului navei. Stabilitatea statică transversală iniţială se verifică, pentru aceeaşi navă, pentru diversele condiţii de încărcare normale (caric complet, navă descărcată, navă cu balast, etc.), cum şi pentru diverse cazuri anormale în cari se poate găsi nava (eşuare parţială, lansare la apă, inundarea unuia sau a mai multor compartimente, alunecarea caricului în cale, etc.). Cunoaşterea momentului static transversal de stabilitate pentru poziţia iniţială de echilibru nu e suficientă, nava putîn-du-se găsi în situaţia de a avea momentul static transversal de stabilitate sau braţul h=(r—a) al momentului de stabilitate negativ sau zero, pentru un unghi de înclinare 0 de entitate mică. De aceea, pentru orice navă trebuie verificate momentele de stabilitate statică transversală pentru diverse înclinări isocarene transversale ale corpului pînă la unghiul de răsturnare 0 care trebuie să fie mai mare decît unghiul de înclinare 0 pentru care marginea punţii principale intră sub apă. Momentul de stabilitate statică pentru diverse înclinări transversale isocarene se calculează cu ajutorul tabelelor de calcul ale carenelor isocarene înclinate. în lipsa acestor tabele se utilizează o formulă aproximativă: Mst—D |j r |l+ tg2 ©j—a j sin 0, în care elementele au aceleaşi semnificaţii ca în formula precedentă. Reprezentarea Msţ în funcţiune de unghiul de înclinare 0 constituie diagrama polară sau cartesiană de stabilitate statică transversală a navei (v. fig. II). Pentru o bună stabilitate transversală a navei e necesar ca unghiul de răsturnare 0f să fie cît mai mare, cum şi supra- Stabilitatea plutitorului $41 Stabilitatea unui sistem electroenergetic faţa pozitivă a diagramei cuprinsă în axa absciselor şi curba momentelor de stabilitate de la origine şi pînă la unghiul de răsturnare să fie cît mai mare posibilă. Această suprafaţă se numeşte reze rv a totală de stabilitate a navei Mnfijn) şi reprezintă energia necesară pentru răsturnarea na- 1500------------------------------ vei, pornind de la poziţia 1000 sa iniţială dreaptă. SOO Stabilitatea dinamică a navei pentru o înclinare 0 20° 400 S0° 80° 9 transversală 0 reprezintă lucrul mecanic care trebuie II- Curbele de stabilitate, efectuat pentru a înclina a) curba momentelor de stabilitate sta^ transversal nava din po- tică; b) curba stabilităţii dinamice; ziţia iniţială dreaptă într-o Mst) moment de stabilitate; 0) unghi de poziţie isocarenă cu un înclinare, unghi transversal 0, într-un mediu calm şi nerezistent. Ea e exprimată, pentru fiecare unghi 0, cu formula: L— C6Md0= ^D(r~a) sin 0d0, Jo Jo şi e măsurată de aria O cuprinsă între axa absciselor şi curba momentelor diagramei de stabilitate statică pînă la ordonata corespunzătoare unghiului 0, cu condiţia ca scara de măsură a absciselor să fie exprimată în radiani. Curba de stabilitate transversală dinamică pentru un anumit unghi 0 se obţine prin integrarea curbei de stabilitate statică transversală respective (v. fig. II). î. /v/a plutitorului. Nav., Hidr. V. sub Plutitor 1, si sub Stabilitatea navei. 2. ~a sistemelor de telecomunicaţii pe fire. Telc.: Proprietatea unui sistem de telecomunicaţii pe fire cu repetoare (v.)f de a putea funcţiona fără amorsare de oscilaţii (v. Rezervă de stabilitate). 3. ~a termica a instalaţiei de încâlzire centrala. Tehn., Inst. conf.: Proprietatea unei instalaţii de încălzire centrală de a nu suferi un dereglaj în restul instalaţiei, cînd se manevrează organe de reglare locale ale unor corpuri de încălzire. 4. ~a unui sistem electroenergetic. E/t.: Proprietatea unui sistem electroenergetic de a continua să funcţioneze normal ia modificări ale regimului de funcţionare sau la modificări ale configuraţiei sale. într-un sistem stabil, în condiţiile de variaţie descrise, maşinile sincrone rămîn în sincronism şi nu se desprind (nu se deconectează de la reţea ca urmare a acţionării mijloacelor de proiecţie); de asemenea nici maşinile asincrone sau alte receptoare rotative nu se desprind. La modificări ale regimului de funcţionare sau la modificări ale configuraţiei, variaţia unora dintre mărimile (mărimi perturbatoare) cari intervin în funcţionarea unui sistem electric determină variaţia altor mărimi (mărimi per tu rbate). După rapiditatea de variaţie a mărimilor, se deosebesc: stabilitatea statică şi stabilitatea dinamică. Stabilitatea statică e proprietatea unui sistem electroenergetic de a continua să funcţioneze normal, cînd trecerea de la un regim de funcţionare la alt regim se efectuează prin variaţii mici ale unor mărimi, şi lente, în raport cu constantele de timp ale circuitelor electromagnetice din sistem. Un^sistem e static stabil dacă unei variaţii Ap a uneia dintre mărimile perturbatoare îi corespund variaţii Af mici şi descrescătoare, cu sau fără oscilaţii, ale oricărei alte mărimi funcţionale a sistemului. Analiza condiţiilor de stabilitate se face, în studiul sistemelor electroenergetice, printr-o metodă simplă, consistînd în aplicarea unor criterii practice de stabilitate, şi anume considerînd variaţia puterilor active şi reactive în raport cu tensiunea la noduri U; unghiul de defazaj 3 dintre tensiunea electromotoare a unui generator sincron şi tensiunea la borne, căreia îi corespunde un unghi de decalaj al rotorului faţă de poziţia de funcţionare în gol; alunecarea maşinilor asincrone 5 ; frecvenţa /. în raport cu variaţia acestor mărimi se pot determina: Stabilitatea sistemului la variaţia tensiunii unui nod după , dO criteriul — <0 (unde Q=Qt— Qs, Qi fiind puterea reactivă injectată la nod şi Qs sarcina reactivă absorbită la acel nod); stabilitatea generatoarelor sincrone din sistem după criteriul d P —- >0, în ipoteza că tensiunea la nodu I considerat e constantă; dp r dP stabilitatea sarcinilor asincrone după criteriul —— >0 (unde ds P—Pa—Ps, Pa fiind puterea absorbită, iar Ps sarcina); stabi- dP litatea frecvenţei dintr-un nod după criteriul ——<0 (unde d/ P=P. — Ps, p. fiind puterea activă injectată la nod şi Ps sarcina la nod). în toate cazurile considerate, variaţiilor de putere absorbite (sau produse) nu le corespund, în general, variaţii de putere produse (respectiv absorbite) momentane egale şi în acelaşi sens; dezechilibrul produs în acest fel influenţează alte mărimi ale sistemului, ceea ce poate conduce la mărirea dezechilibrului sau la amortisarea lui. Criteriul dat de relaţia <0 caracterizează reactiunea d U sistemului la variaţia tensiunii (în mod obişnuit interesează la scăderea tensiunii) într-un anumit nod. E criteriul cel mai utilizat pentru determinarea condiţiilor de stabilitate statică ale unui sistem electroenergetic. Limita de stabilitate statică, respectiv valoarea tensiunii critice U pentru care derivata se anulează, se determină considerînd că sarcina sistemului creşte foarte lent. Deoarece calculul exact al tensiunii critice trebuie să ţină seamă de variaţia frecvenţei, în practică se folosesc metode aproximative, bazate pe ipotezele că frecvenţa rămîne neschimbată şi că puterea activă e şi ea menţinută constantă, la creşterea lentă a sarcinii. La o creştere a sarcinii peste limita determinată de valoarea critică a tensiunii, funcţionarea sistemului devine instabilă. Metoda de calcul consistă în construirea, în nodul considerat, a curbelor 0;-=/i(^). în baza măsurărilor efectuate pe modele de reţea, şi a curbelor Qs~fi(U). Ca exemplificare, considerînd şi puterile activă P (U) şi reactivă Q (U) absorbite de receptor, în funcţiune de tensiunea lui la borne U, şi puterile activă P;(U) şi reactivă Q-(U) injectate în nodul de racordare a receptorului în funcţiune de aceeaşi tensiune (Q;(U) e diferit, în general, deQs(U)t). punctele de funcţionare sînt acelea pentru capi Q;(U)=Qs(U) (v. punctele a şi b în fig. /). Funcţionarea e stabilă în punctul în care diferenţa de putere reactivă AQ=Qi(U)~Qs(U), corespunzînd unei variaţii AU a tensiunii, e de semn contrar acesteia, adică e satisfăcută condiţia de stabilitate ^^- <0. Dacă această condiţie 16 Stabilitatea unui sistem electroenergetic 242 Stabilitatea unui sîstem electroenergetic /. Caracteristicile de putere reactivă cerută de sarcină (Qs) şi injectată în reţea (Q/), în funcţiune de tensiune. a) punct de funcţionare instabilă; b) punct de funcţionare stabiiă nu e satisfăcută, funcţionarea ansamblului, constituit din sistem şi receptor, e instabilă. în cazul din fig. I, b e un punct de funcţionare stabilă, iar a e un punct de funcţionare instabilă. Dacă, în particular, variaţia dU reprezintă o scădere ae tensiune a unui nod dintr-un sistem instabil, tensiunea nodului tinde săscadă la zero, fapt care produce mari scăderi de tensiune în restul sistemului. Fenomenul constituie a-valanşa de tensiune, deoarece provoacă declanşări generale, de receptoare şi grupuri de generatoare. Criteriul dat de relaţia dP _ /A dP _ —>0 (in care — e numita, uneori, puterea smcronizata) dp dp caracterizează reacţiunea generatorului sincron la variaţia unghiului p, defazajul dintre tensiunea electromotoare a generatorului şi tensiunea la bare. Acest criteriu se aplică, în special, la studiul stabilităţii unui singur generator sau al unei singure centrale (reprezentată printr-un generator echivalent) care debitează printr-o linie de transport, pe bare de putere infinită (sistem la care sînt conectate generatoare a căror putere e foarte mare faţă de puterea centralei sau a generatorului considerat). Considerînd un generator unic, conectat, printr-un transformator şi o linie electrică, la o reţea de putere infinită (deci a cărei tensiune e constantă, independent de regimul generatorului), şi presupu-nînd rezistenţa şi capacitatea liniei (v. fig. II) debitată e (v. şî electrică): ~Fsin ^ unde E e tensiunea electromotoare a generatorului, U e tensiunea la barele reţelei, p'e defazajul dintre E şi U, X e reac-tanţa dintre E şi U (X=Xj+Xj+Xt, unde Xd e reactanţa sincronă a generatorului, Xj e reactanţa liniei, Xj e reactanţa transformatorului); rezistenţa dintre E şi U e considerată neglijabilă. La creşterea lentă cu AP a puterii active debitate (prin deschiderea admisiunii motorului primar), generatorul tinde să se accelereze şi defazajul unghiular p creşte cu Ap, cuplul rezistent creşte şi echilibrul dintre acesta şi cuplul motor e EU restabilit pentru o putere P+AP= - sin (P+AB). Repetînd operaţia, de fiecare dată corespund variaţii AP şi dB în acelaşi sens; îndepărtînd, printr-un mijloc oarecare, rotorul, din poziţia de echilibru, fără modificarea cuplurilor, el revine în poziţia iniţială, II. Variaţia puterii în funcţiune de (3. neglijabile, puterea activă Maşină sincronă, sub Maşină dP Condiţia de stabilitate e deci —K finit si pozitiv; această con- dp dP EU ditie, în cazul considerat, fiind reprezentată de-- = ——- cos S, dp X generatorul prezintă stabilitate pentru valori ale unghiului p cuprinse pe partea ascendentă a sinusoidei între 0 şi tc/2. Pentru P>tt/2 nu mai e posibil echilibrul: la o creştere a admisiunii motorului primar, cuplul motor creşte, însă cuplul EU rezistent se micşorează, deoarece P= —- sin p se micşorează« X Tensiunea produsă de generator nu mai are frecvenţa reţelei şi generatorul iese din sincronism. Două cazuri se pot deosebi în funcţionarea generatorului cuplat la reţea: funcţionarea cu excitaţie constantă şi funcţionarea cu tensiune la borne constantă (v. fig. ///). MP - U0 M, M L U III. Funcţionarea generatorului sincron debitînd pe bare cu tensiunea U constantă. o) schemă; b) diagrama tensiunilor în cazul funcţionării cu excitaţie constantă: c) diagrama tensiunilor în căzu! funcţionării cu tensiunea la borne U2 constantă. Cercul C, cu centrul în O, e locui geometric a! extremităţii fazorului U2; cercul C\ cu centrul în O,, obţinut construind (VV18 Ij OMs, e locul geometric al extremităţii fazorului £. OxMa _ OiM __ Xd + XT + XL _ ( _ OMs “ ~OM 01M3 xT+xL = k • OM2 =const.; Oj7Vl = k • OM = const,; U P2 — E sin 3 - • =k,O»F. în primul EU Xd + XŢ-hXL puterea limită de stabilitate e dată de ’ar în doilea caz, puterea limită e mai mare şi e si. E U dată de P2= —— sin plf unde Ex e tensiunea electromotoare X maximă; în primul caz, unghiul p nu poate depăşi tt/2, în al doilea caz, maşina funcţionează încă stabil şi pentru p cuprins între n/l şi px (dar această extindere a stabilităţii e datorită acţiunii regulatorului care menţine tensiunea constantă şi încetează odată cu această acţiune). Consecinţele asupra stabilităţii sînt analoge şi în cazul cînd se ţine seamă de rezistenţa şi de capacitatea liniilor electrice; sistemul de transmisiuni fiind, în acest caz, un cuadripol, în locul unui dipol, în valoarea puterii limită intervine coeficientul cuadripolului, în locul reactanţei X, iar ecartul unghiular maxim e mai mic decît tt/2. Existenţa unei limite a puterii transmise apare şi pentru un circuit pasiv, la ale cărui extremităţi tensiunile V1 şi V2 sînt menţinute constante. Stabilitatea unui sistem electroenergetic 243 Stabilitatea unui sistem electroenergetic Cînd circuitul electric e asimilabil unui dipol (la ale cărui extremităţi tensiunile Vx şi V2 sînt menţinute constante), puterea activă la bornele de ieşire e dată de: V V V2 1 1 2 cos (0-^)- - 1 Z T/ Z iar cînd circuitul electric e asimilabil unui cuadripol, de: V-IV2 P2C= - B........C0S< ■ - V{ cos (p—«), undeZe impedanţa dipolu Iu i, A şi B sînt parametrii cuadripolu-lu i, 4# e argumentu I impedanţei Z, 0 e defazajuI d intre tensiunile V1 şi V2, a şi (3 sînt argumentele coeficienţilor A şi B. Puterile limită sînt furnisate, respectiv, cînd 0=^ Ş* 8—P şi au valorile: viv2 V{ , 1 cos P 2 D~ P 2C~ B Z V\ cos (J3—a). '2 Ele variază proporţional cu pătratul tensiunilor de serviciu şi invers proporţional cu impedanţa dintre bornele la cari tensiunea e menţinută constantă ((3 depinzînd de impedanţa în serie dintre intrarea şi ieşirea cuadripoiu Iu i). în general, în cazul unui sistem cu o configuraţie oarecare, cuprinzînd generatoare şi receptoare, puterile transmisibile sînt limitate de stabilitatea statică. Peste puterea limită transmisibilă, căreia îi corespunde un anumit ecart unghiular maxim al rotoarelor grupurilor de maşini electrice, se produce un dezechilibru între cuplul motor aplicat unui generator (care creşte cu admisiunea la motorul primar) şi cuplul rezistent (care scade la depăşirea ecartului unghiular maxim); în consecinţă, sincronismul e rupt între un anumit grup de maşini şi celelalte grupuri. Condiţia de stabilitate statică poate fi mai restrictivă în ce priveşte determinarea puterii maxime transmisibile printr-o linie electrică decît condiţiile de încălzire şi de cădere de tensiune. dP Criteriu! dat de relaţia —— >0 caracterizează reacţiunea ds sistemului la variaţia alunecării 5 a motoarelor asincrone. Verificarea stabilităţii sarcinilor asincrone e necesar să se efectueze atunci cînd la reţea sînt racordate motoare asincrone de puteri mari, situate la depărtare relativ mare de punctele dP dP d Ps de alimentare. Deoarece ----— , unde P e puterea ds ds ds a absorbită de motor, iar P e puterea debitată, trebuie determinate cele două valori din membrul al doilea al ecuaţiei sau dP numai valoarea——^ , cînd P e constant. (în acest scop sesta-ds s bileşte, prin încercări, P , în funcţiune de alunecare.) Stabilitatea dinamică e proprietatea unu i sistem electroenergetic de a rămîne în stare de funcţionare normală cînd sistemul e supus la perturbări mai mult sau mai puţin violente. în aceste condiţii, mărimile electrice, curenţii, tensiunile şi, în consecinţă, puterile, trec foarte repede de la valorile iniţiale la valorile cari corespund noii stări; în acest timp, însă, cuplurile mecanice (a căror variaţie e determinată de intervenţia regulatoarelor, de inerţia dispozitivelor de admisiune şi a agentului motor) nu au timp să se modifice şi, în consecinţă, între cuplul motor şi cel rezistent nemaifiind echilibru, rotorul generatorului accelerează sau decelerează. Puterea maximă care poate fi transmisă, printr-o linie de transport a sistemului, fără să se producă ruperea sincronis- mului, în cazul unei anumite perturbaţii, e limita de stabilitate dinamica relativa la acea perturbaţie, a cărei determinare constituie o problemă de mişcare relativă, în care se urmăreşte să se stabilească dacă, în cazul unei perturbaiii într-un sistem electroenergetic, mişcările relative ale rotoarelor generatoarelor sincrone sînt oscilatorii, amortisate, sau sînt revolutive. în primul caz, maşinile revin la viteza de sincronism şi stabilitatea e menţinută; în al doilea caz, unele maşini se îndepărtează de această viteză şi se produce ieşirea din sincronism. Determinarea limitei de stabilitate constituind studiul stabilităţii dinamice a unui sistem, impune, în general, calcule laborioase şi complexe, deoarece intervin şi mărimi mecanice (momente de inerţie, viteze şi acceleraţii relative) pe lîngă mărimile electrice. Considerînd, ca exemplificare, reţeaua din fig. IV, compusă din centralele 1 şi 2, cari alimentează consumatorul 3, un scurt-circuit în apropiere de barele consumatorului 3 are ca urmare micşorarea puterilor transmise de la 1 şi 2 la 3; deoarece cuplurile motoare nu s-au modificat în acelaşi timp, rotoarele generatoarelor din 7 şi 2 accelerează, 1 mai mult decît 2 şi, în consecinţă, defazajul (312, corespunzător decalajului dintre axele rotoarelor 1 şi 2 creşte, apărînd astfel o deplasare relativă între 1 şi 2. Se pot prezenta două cazuri: unghiul de defazaj p12 M 575; IV. Reţea alimentată de două centrale electrice în care s-a produs scurt-circui-tu! în punctul M. a, după o serie de oscilaţii amortisate, o nouă valoare (3J2. mai mare decît defazajul iniţial fig. V a), şi sincronismul fin fin V. Diagramele variaţiei defazajului fcl2 corespunzător decalajului dintre axele rotoarelor 1 şi 2 ale centralelor electrice din fig. IV. a) variaţie oscilatorie amortisată; bl variaţie revolutivă. e menţinut (în cursul oscilaţiilor e posibil ca unghiul (312 să depăşească unghiul limită de stabilitate statică [i , fără ca sincronismul să fie rupt), — sau unghiul P12 creşte pînă cînd sincronismul dintre 1 şi 2 e rupt (v. fig. V b). în cazul unei reţele mai complexe, la ruperea sincronismulu i pot apărea două sau mai multe grupuri de maşini, menţinîn-du-se sincronismul dintre maşinile fiecărui grup, dar se rupe sincronismul dintre grupuri, cari vor funcţiona la frecvenţe diferite. Principalele turburări susceptibile să producă pierderea sincronismului sînt: mărirea bruscă a impedanţei unei linii de transport (de ex. prin întreruperea unui circuit al unei linii constituite din două circuite funcţionînd în paralel), scurtcircuit între o fază şi pămînt sau între faze (scurt-circuitul e echivalent cu mărirea impedanţei), suprasarcină bruscă, succesiune sau suprapunere a fenomenelor precedente. Riscul de a se produce instabilitate e cu atît mai mare, cu cît puterea transmisă e mai mare. Puterea maximă care poate fi transmisă fără ieşirea din sincronism, din cauza unei anumite perturbaţii, constituie limita de stabilitate dinamica relativa la acea perturbaţie. Studiul stabilităţii dinamice are drept scop verificarea menţinerii stabilităţii sistemului energetic, în cazul apariţiei unei schimbări bruşte a regimului de funcţionare, şi determi- 16* Stabilitatea unui sistem electroenergetic 244 Stabilitatea unui sistem electroenergetic narea variaţiei mărimilor electrice (curenţi, tensiune, etc.) în timpul fenomenelor dinamice. Astfel de calcule sînt necesare pentru verificarea schemelor adoptate pentru sistemele electroenergetice şi a modului de funcţionare a protecţiei adoptate. în mod practic, calculele se efectuează pentru cea mai grea avarie posibilă în sistem, în general pentru un scurtcircuit. Problema priveşte mişcarea relativă a rotorului unuia dintre generatoare j, cu pj perechi de poli, şi anume a unei axe legate de rotor, reprezentînd tensiunea electromotoare rezultantă Erj (sau fluxul rezultant <3>ry). faţă de o axă de referinţă OX, care se roteşte cu viteza de sincronism —- ir) ■ m j -Pej a co/£ . -1- (P« I,6> V -p'p< iar P. . e funcţiune de unde Oj=pj(x.j. în această ecuaţie, P° . e constant, unghiul 0, de impedanţele rezultante şi de transfer ale reţelei pe care debitează generatorul în diferitele etape de pertur-baţie (configuraţia reţelei modificîndu-se din cauza perturbaţilor, se modifică şi impedanţele). Ecuaţia de echilibru dinamic se poate scrie sub forma: dşe. d t* T -P • J *J (poerp,j> :A(P0. 11^ nj pentru ca grupul generator să ajungă din repaus la turaţia nominală — , cînd i se aplică cuplul motor constant, cores- punzător puterii nominale Pnj). Puterile interne Pe- pot fi determinate în funcţiune de tensiunile electromotoare, a! căror modul rămîne aproximativ constant Ia începutul perturbaţiei şi de impedanţele rezultante şi de transfer cari depind de configuraţia reţelei şi se modifică în cazul unor perturbaţii. Pentru generatorul j, avînd rotorul cu poli înecaţi, puterea internă e dată de relaţia: p*r fi zn cos Ip JJ -E 1 (v. fig. VI). Desfăşurarea soluţionării consistă, în esenţă, în stabilirea ecuaţiei acestei mişcări, printre ai cărei parametri figurează şi mărimi caracteristice reţelei, variabile în cursul perturbaţiei, deoarece puterea internă a maşinilor sincrone (respectiv cuplul) poate fi exprimată în funcţiune de tensiunile electromotoare şi de diferite impedanţe ale reţelei. Unghiul de decalai a,, constant în re- , a J J , VI. Diagramă privind gim stabil, variazăjn regimul perturbat. mişcarea relativă a ro_ Ecuaţia generală a mişcării rotorului e: torului unui generator sincron faţă de o axă de j 'j __ jy[ ' jyr . referinţă cu turaţie sin- j * mj rj' cronă. unde Ij e momentul de inerţie al părţilor în rotaţie ale generatorului, Mmj şi Mrj sînt cuplul motor şi cuplul rezistent aplicate la arbore. (Dacă maşina e generator, Mfj reprezintă cuplul rezistent datorit puterii electrice interne Pg ■ a maşinii la un anumit moment al perturbaţiei.) La începutul perturbaţiei, diferenţa cuplurilor putînd fi considerată egală cu: în care E . si E, sînt tensiunile electromotoare, Z j & JJ unde PQej~Pmj e puterea electrică imediat înainte de pertur-baţie, iarfl0, turaţia de sincronism, ecuaţia de mişcare devine: e impedanţa rezultantă a reţelei faţă de generatorul j, —Zkj jtj)kj e impedanţa de transfer între generatoarele k şi Soluţionarea problemelor de stabilitate dinamică folosind relaţiile precedente se poate face: prin metoda analitică a micilor intervale, sau a integrării pas cu pas; cu ajutorul modelelor de reţea de curent alternativ; prin metoda grafică-analitică (bazată pe analiza nodală Dimo). Metoda micilor intervale se aplică folosind scheme reduse echivalente ale reţelei date (la transfigurarea reţelei, trebuie păstrat elementul în care se consideră că apare avaria) pentru cel mult trei generatoare echivalente (corespunzînd la trei centrale electrice, peste acest număr calculul devenind prea laborios). Metoda micilor intervale permite să se traseze punct cu punct curbele cari dau valorile ecarturilor unghiulare electrice 0 -^ dintre două maşini j şi k, proce-dîndu-se astfel (v. fig. VI!)'. se determină regimul stabil înainte de per-turbaţie (impedanţele rezultante considerate de la diferite maşini, impedanţele de transfer cari le leagă, tensiunile electromotoare ale maşinilor Er şi ecarturile lor unghiulare 0 .); se stabilesc puterile debitate (cari echilibrează puterile t mecanice la arbore); se calculează impedanţa echivalentă de scurtcircuit (care se introduce în locul defectului: Z =0 pentru circuit trifazat; Z — — VIL Determinarea în metoda micilor intervale a variaţiilor SCUrt- cuplului motor AM, a variaţiei ecartului unghiular şi a variaţiei acceleraţiei unghiulare u. pen- unde P . e puterea nominală a generatorului j, iar Tj— . e constanta de accelerare sau timpul de lansare (durată necesară z°+z‘ tru scurt-circuit bifazat cu punere lapămînt; Z =Z0-\-Z^ pentru scurt-circuit monofazat şi punere la pămînt; ~Zsc—Zi pentru scurt-circuit bifazat, undeZ0 şi Z-t sînt impedanţele de secvenţă inversă şi omopolară); se determină cu aceste valori noile impedanţe rezultante şi de transfer faţă de locul defectului (Zlt, Zi2, Z22, etc.), cum şi puterile debitate de diferitele maşini prin relaţiile indicate mai înainte pentru puterile electrice interne. Se împarte timpul care urmează după perturbaţie în intervale egale At (de ordinul 1/10 sau 1/20 s), în cari cuplurile aplicate maşinii sînt presupuse constante, variaţiile produ-cîndu-se numai la finele fiecărui interval; se calculează dife- • renţelede puteri AP^ — PjQ—Pj, unde PyQşi Py sînt puterile înaintea momentului iniţial şi după momentul iniţial (cari determină cuplul rezultant AM0 aplicat rotorului generatorului j la începutul primului interval de timp At); se determină Stabilitatea vehiculului de cale ferată 245 Stabilitatea vehiculului de cale ferată pentru primul interval A* variaţia unghiului Qj din relaţia A t2 0 = -y (considerînd lineară variaţia vitezei unghiu- d.0 jare __ în intervalul A*); se repetă operaţia pentru toate ăi generatoarele şi astfel pot fi cunoscute ecarturile unghiulare şi vitezele rotoarelor la începutul celui de-al doilea interval de timp A^; se determină, cu aceste valori, puterile la începutul celui de al doilea interval de timp At şi se procedează, apoi, la fel ca pentru primul interval de timp; se urmează în acelaşi fel pentru intervalele următoare. Calculul se desfăşoară pe durata defectului pînă cînd acesta e eliminat prin efectul protecţiei; pe durata pauzei de deio-nizare, care urmează după eliminarea defectului; pe durata după declanşare fără defect. Acestor stări de funcţionare corespunzîndu-le configuraţii diferite ale reţelei, impedanţele trebuie calculate la valorile corespunzătoare. în felul acesta se calculează o serie de stări succesive ale sistemului, pînă cînd se ajunge la valori cari determină limita de stabilitate a sistemului. Sistemul e dinamic stabil în cazul cînd ecarturile unghiulare ating un maxim, după care revin spre valoarea iniţială; sistemul e dinamic instabil în cazul cînd ecarturile unghiulare cresc indefinit. Metoda micilor intervale se poate adapta pentru folosirea calculatoarelor electronice, obţinîndu-se rezultate mai rapide şi mai exacte, deoarece intervalele de timp At pot fi micşorate şi se poate ţine seamă de toate fenomenele cari influenţează stabilitatea dinamică. Condiţiile de stabilitate dinamică cu ajutorul modelelor de reţea de curent alternativ se determină prin măsurări directe ale mărimilor E, P, U, 0. Se pot studia, astfel, regimurile dinamice în mod complet, ţinînd seamă de variaţiile de sarcină şi de influenţa regulatoarelor automate de tensiune. ■— Stabilitatea sistemelor electroenergetice e influenţată de următorii factori: mărimea puterii transmise printr-o linie electrică de transport imediat înaintea unei perturbaţii în funcţionare (cu cît puterea transmisă e mai mare, cu atît pericolul de instabilitate creşte); mărimea impedanţei de legătură între maşinile sincrone ale sistemului în diferite stadii ale perturbaţiei (cu cît impedanţa rezultantă sau de transfer Z-j între două maşini sincrone avînd tensiunile electromotoare . rezultante Eţ şi Ej e mai mică, cu atît o anumită putere se poate transmite pe linia electrică de transport dintre acele maşini cu un ecart unghiular al rotoarelor mai mic); mărimea cuplurilor mecanice aplicate generatoarelor sincrone cari determină acceleraţia rotoarelor (cu cît diferenţa dintre cuplurile activ şi rezistent aplicate unui generator sincron după producerea unei perturbaţii e mai mare, cu atît ecartul unghiular al rotorului acestui generator faţă de rotoarele altor generatoare se poate mări mai repede); inerţia părţilor turnante ale maşinilor sincrone (durata necesară pentru modificarea cu o anumită valoare a ecartului unghiular al rotorului unei maşini sincrone, legată la o reţea de putere infinită, e proporţională cu rădăcina pătrată a momentului de inerţie); valoarea tensiunii electromotoare a maşinilorsincrone. (Puterea transmisibilă fiind dată de expresii de forma: E-'EjIZunde Ej şi Ej sînt tensiunile electromotoare rezultante ale generatoarelor echivalente, iar Z-je impedanţa de transfer, condiţiile de bună stabilitate sînt obţinute prin menţinerea tensiunilor Ej şi Ej la valori cît mai mari.) în scopul măririi stabilităţii unui sistem se folosesc următoarele măsuri; Diminuarea impedanţelor diferitelor elemente ale reţelelor; creşterea impedanţei omopolare pentru limitarea şocului produs în reţea prin puneri la pămînt (v.); folosirea mai multor linii în paralel; adoptarea reanclanşării rapide (v. Reanclanşare automată rapidă), cum şi declanşarea monofazată, urmată de reanclanşare în cazul punerilor la pămînt monofazate; diminuarea duratei de eliminare a defectelor în reţea (obţinută prin folosirea de întreruptoare cu acţiune rapidă şi prin adoptarea de sisteme de protecţie cu acţiune rapidă); ajustarea în termen cît mai scurt a cuplului motor aplicat generatorului cu cuplul rezistent modificat prin perturbaţiile intervenite în reţea (în acest scop se provoacă separarea de reţea a unor generatoare cari accelerează, ceea ce are ca urmare repartizarea sarcinilor pe celelalte generatoare ale căror turaţii se vor micşora); comandarea funcţionării deflectoarelor turbinelor Pelton; anclanşarea rapidă a unor rezistenţe pe cari să debiteze generatoarele, evitînd astfel ambalarea lor; mărirea momentului de inerţie al rotoarelor maşinilor sincrone (măsură în general greu de adoptat); combaterea rapidă a micşorării fluxului sta-toric al generatoarelor sincrone în cazul unor perturbaţii, sau chiar mărirea acestui flux în limite admisibile pentru ridicarea tensiunii. Deoarece instabilitatea poate să apară foarte repede, efectul supraexcitării trebuie să fie prompt, spre a fi eficient şi, în acest scop, se adoptă sisteme speciale de excitare şi se folosesc excitatoare cu constante de timp mici. Excitatoarea cu excitaţie în derivaţie nefiind satisfăcătoare se alimentează inductorul generatorului sincron de la excitatoarea principală excitată de o a doua excitatoare (pilot) cu excitaţie în derivaţie, soluţie aplicată în variante diferite, ca de exemplu: excitatoarea principală cu două înfăşurări de excitaţie, excitatoarea principală cu un supravoltor în circuitul său de excitaţie; folosirea de amplidină în diferite variante, ca de exemplu: amplidină şi excitatoare-pilot alimentînd excitaţia excita-toarei, amplidină supravoltor-devoltor în circuitul de excitaţie al excitatoarei, excitatoare în serie cu un supravoltor excitat de o amplidină, Branşînd în lungul unei linii de transport (într-o staţiune electrică intermediară) compensatoarele sincrone de putere suficient de mare, în raport cu maşinile sincrone, legate la extremităţile liniei, se reduce impedanţa de transfer între aceste maşini; aceste compensatoare contribuie totodată la menţinerea tensiunilor şi împiedică oscilaţiile. Dintre mijloacele enumerate, cele mai eficiente sînt eliminarea rapidă a scurt-circuiţelor (între o fază şi pămînt, între două faze, între două faze şi pămînt, trifazate), urmată de reanclanşare rapidă şi de excitarea rapidă (dacă reţeaua e echipată cu protecţie şi cu întreruptoare rapide, cu funcţionare, de exemplu, în maximum 0,15 s, defectul poate fi eliminat înainte ca supraexcitarea rapidă să poată să oprească descreşterea fluxului). î. ~a vehiculului de cale ferata. C.f. ; Proprietatea unui vehicul de cale ferată de a putea circula pe cale cu orice viteză inferioară unei limite admisibile, condiţionate de configuraţia şi de starea căii, fără pericolul de deraiere sau de răsturnare şi de a avea o mobilitate relativă cît mai mică faţă de un sistem inerţial de referinţă cu originea în centrul de greutate al cutiei vehiculului. Din punctul de vedere al fenomenului la care se referă, se deosebesc: stabilitate la deraiere, stabilitate Ia răsturnare şi stabilitate la rulare. Stabilitatea la deraiere e condiţionată de capacitatea de ghidare a osiilor conducătoare, definită ca o valoare maximă admisibilă (YJ) a forţei orizontale care se produce între buza de ghidare a roţii atacante şi şina atacată şi pe care o poate prelua osia conducătoare fără să deraieze, Numai osiile conducătoare pot provoca deraierea vehiculului, deoarece ele determină poziţia acestuia pe cale şi-l conduc în timpul mersului. Vehiculul se construieşte astfel, încît, niciodată în exploatare Stabilitatea vehiculului de cale ferată 246 Stabilitatea vehiculului de cale ferată forţa de ghidare Y, care se compune din suma forţelor orizontale statice şi dinamice dezvoltate de vehicul în timpul mersului 1a buza de ghidare a roţii atacante, să nu fie mai mare decît capacitatea de ghidare Yj. Raportul c=Yj/Y reprezintă coeficientul de siguranţa contra deraierii. Capacitatea de ghidare a unei osii conducătoare se determină din condiţiile statice de echilibru ai forţelor cari acţionează asupra ei. Acestea se pot clasifica, presupunînd osia scoasă din ansamblul şasiu lui, în forţe de contact al osiei cu şinele şi în forţe de legătură (forţe transmise din partea şasiului). /. Forţele cari acţionează pe osia conducătoare în poziţia de atac. a) forţele de contact şi forţele de legătură ale osiei; b) forţele de contact şi componentele lor în punctul de ghidare al buzei roţii atacante; c) secţiune prin buza roţii atacante. în planul superior al coroanei şinei; d) poligonul forţelor la limita de deraiere. Din categoria forţelor de contact fac parte reacţiun i le normale de rezemare pe şine N , Na, N-(v. fig. /), cari acţionează perpendicu Iar pe planele tangenţiale de contact, în punctele de contact Ag, Aa, A. dintre roţi şi şine, şi forţele de frecare [±eATe, [iaNa, (\ie, [La, fiind coeficienţii de frecare în cele trei puncte de contact); datorită conicităţii pronunţate a buzei şi decalării punctului Aa înainte faţă de pianul meridian vertical al osiei cu distanţa ba, reacţiunea Na are o poziţie oblică în spaţiu, formînd cu verticala un unghi 8^(3 ([3 fiind unghiul de flanc al buzei); datorită conicităţii mici a suprafeţelor de rulare (1 : 20 în stare proaspăt strunjită), reacţiunile Ng şi N. au o oblicitate mult mai mică, care de obicei se neglijează. Fcrţeie de legătură sînt: sarcina nominală constructivă <20 pe fiecare roată, care în timpu! mersului se modifică din cauza efectului forţei centrifuge, a denivelărilor căii, a stării de solicitare a şasiului, a inegalităţilor de elasticitate a arcurilor, a unei încărcări asimetrice a vehiculului, etc., producînd un transfer de sarcină AQ0, adică o supraîncărcare cu AQ0 pe una dintre roţi şi, în acelaşi timp, o descărcare pe cealaltă roată tot cu AQ0; forţa de conducere a şasiului H prin care osia conducătoare trebuie să învingă toate rezistenţele şasiului şi a celorlalte osii neconducătoare, cauzate de schimbarea de direcţie a vehiculului în situaţia de atac a căii. Valoarea forţei de ghidare Y (forţa orizontală dintre buza roţii atacante şi şină) rezultă din ecuaţia de echilibru; a) sau Y=Na sin 8 cos a.—Ga~]xeNe=H-\-[L-N■, Y~H+fy(2Q0—Q), în care sarcina totală pe roata atacantă (2) Q=Qe + Qa=N2+Na cos S+ Ia. în condiţii normale de stabilitate, osia reazemă pe şine în toate cele trei puncte de contact ale sale. Dacă însă forţa de ghidare Y creşte, creşte şi reacţiunea Na şi, în consecinţă, creşte şi componenta verticală Ia a forţei de frecare în punctul de contact Aa, în timp ce reacţiunea Ng din punctul de rezemare Ae se micşorează. Situaţia în careAT^O, cînd punctul de rezemare Ae de pe suprafaţa de rulare a roţii atacante e complet descărcat şi sarcina totală Q pe roata atacantă trece în întregime pe buza de ghidare a roţii în punctul A , se numeşte limita de deraiere. Dacă, faţă de această situaţie de ghidare, Y continuă să crească, Ng devine negativ şi buza roţii atacante începe să urce pe muchia şinei. Timpul de urcare a buzei pe şină e cu atît mai scurt cu cît distanţa de decalaj b a punctului de ghidare Aa faţă de planul meridian vertical al osiei e mai mare; distanţa de decalaj bae cu atît mai mare cu cît unghiul de atac oc al roţii (unghiul format de tangenta la flancul interior al şinei cu planul vertical care trece prin punctul de ghidare Aa) e mai mare; unghiul de atac maxim autorizat pe căile normale e de 2°, iar pe căile înguste, de 3°. Valoarea corespunzătoare Y d a forţei de ghidare, la limita de deraiere, reprezintă capacitatea de ghidare a osiei conducătoare. Pentru determinarea capacităţii de ghidare Y^ se va ţine seamă de faptul că forţa de frecare ^ N cos £ e aproximativ perpendiculară pe reacţiunea N (v. fig. Id); astfel, unghiul cp poate fi considerat ca un unghi de frecare, fiind definit de relaţia: tg? : în care \xa cos £ se consideră un coeficient aparent de frecare* Astfel, la limita de deraiere, raportul dintre forţa de ghidare Yj şi sarcina pe roata conducătoare va fi: (3) Yj_ Q tg (P—?)• Pe baza condiţiilor de echilibru faţă de alunecarea în jos a buzei roţii pe flancul şinei, în momentul în care buza a început să urce pe coroana şinei, considerînd componentele forţelor Y^ şi Q pe tangenta comună ^5,.cum şi frecarea [ia (Q cos $-\-Yj sin (3), dintre buză şi flancul şinei (v. fig. II), se deduce, pentru determinarea capacităţii de ghidare, formula: (4) Yd t§ Q 1+ixtgp II. Secţiune verticală prin buză şi şină în pune--tul de ghidare. care e aceeaşi ca cea de mai sus, dacă se consideră cos £=1. La căile ferate din ţara noastră şi la majoritatea administraţiilor de cale ferată, unghiul de flanc [3 al buzei roţii e de 60°; cu |x^0,3 se obţine, deci, Y^/Q^ 1 (coeficientul lui Nadal). După această relaţie rezultă că, dacă forţa de ghidare dezvoltată de Stabilitatea vehiculului de cale ferată 247 Stabilitatea vehiculului de cale ferată vehicul în timpul atacului căii depăşeşte valoarea sarcinii totale pe roata atacantă, deraierea se poate produce. Raportul YjiQ nu poate constitui însă un criteriu de deraiere decît numai în cazul cînd Q reprezintă componenta verticală a reacţiunii efective a şinei pe roata atacantă la limita de deraiere, ţinînd seamă de faptul că, în condiţiile de echilibru al osiei conducătoare, însăşi Q e o funcţiune de Y. Din ecuaţia de echilibru (1) rezultă că, cu cît Y e mai mare, cu atît e mai mare şi forţa H care, acţionînd în axa de revoluţie a osiei -conducătoare, creează, la rîndul ei, un moment faţă de şină care încarcă cu AQH roata atacantă şi, în acelaşi timp, descarcă, cu aceeaşi valoare, roata neatacantă (v. fig. I b); reacţiunea verticală efectivă a şinei pe roata atacantă fiind 0=0O+ +AQ0+AQjj, prin termenul AQH ea e o funcţiune de Y. Apare deci necesitatea ca, în relaţia (3), valoarea lui Q să fie introdusă ca o funcţiune explicită de Yd, în care Asă fie determinat la limita de deraiere. Valoarea lui AQjj-, la limifa de deraiere, rezultă din ecuaţia de echilibru: (Qo+AQo) • 2 e~(I a~\~N a cos S)-2e+Hd-r=0 din care, ţinînd seamă că Ia+Na cos se obţine: a<2h=^£ • unde s-a introdus factorul X prin care se ţine seamă de micşorarea lui AQh, prin faptul că, sub sarcina majorată, şina cedează elastic şi suspensiunea roţii atacante se destinde puţin (X?^0,9 pentru osii cu fusuri interioare şi X^O,85 pentru osii cu fusuri exterioare), fntroducînd pe Hd, din relaţia (1) se obţine: de unde rezultă: Q=Q„+AQo+AQ +»s>Vt-4o. 1 r -*2, Vi cu care relaţia (3) conduce la formula capacităţii de ghidare: 60 (5) - * 1 2e cos ţ, prin func- '2ej tg(P-9) Coeficientul aparent de frecare tg cp: ţiunea cos 5, face ca Yd să depindă de unghiul de atac a şi de regimul de lucru al osiei. Din analiza funcţiunii cos E, rezultă că, atunci cînd osia e liberă, adică nu dezvoltă vreo forţă de tracţiune sau de frînare, cos £=1 pentru orice valoare a unghiului de atac. Cînd osia e frînată sau dezvoltă o forţă de tracţiune, cos 5<1 Şi e mult influenţată de mărimea unghiului de atac. Din relaţia (3) rezultă că capacitatea de ghidare devine minimă pentru cos£=1, adică atunci cînd osia nu dezvoltă nici o forţă de tracţiune sau de frînare. Formula pentru capacitatea de ghidare minimă e: A0O (6) 1-X —(i.-+ 00 le în exploatare interesează cel mai mult capacitatea de ghidare minimă (Yd)min, deoarece ea furnisează indicaţii asupra celui mai mare pericol de deraiere. Din formula (6) rezultă că ea depinde de sarcina pe osie 2Q0, de transferul de sarcină AQ0 de pe o roată pe cealaltă, de ecartamentul căii 2e, de raza roţii atacante r, de unghiul la flanc p al buzei roţii atacante, de coeficienţii de frecare şi în punctul de ghidare ai buzei roţii atacante şi în punctul de rezemare al roţii neatacante şi de factorulXcare include elasticitatea verticală a şinei şi rigiditatea arcurilor de suspensiune. Capacitatea de ghidare Yd are şi un maxim, prin faptul că forţa de conducere a şasiului H nu poate avea o valoare mai mare decît aceea corespunzătoare descărcării totale a roţii interioare neatacante; în caz contrar e suficient ca roata neatacantă să atingă cu flancul interior al buzei sale o contra-şină de la macazuri sau de la un pasaj de nivel, pentru ca osia conducătoare să deraieze cu roata neatacantă. Pentru N-=0, deoarece din condiţia de echilibru (1) rezultă Yd~Hd şi, în Y consecinţă, A0w=X-Y^- — , se obţine: (7) (yA«*=(eo-A0o) 2 e X*r Din această formulă se constată că capacitatea de ghidare maximă (YJ)max e mai mare pentru valorile negative ale transferului de sarcină Ag0 şi pentru roţi cu raze mici, în timp ce capacitatea de ghidare minimă (YJ)min e mai mare pentru valori pozitive ale lui AQ0 şi pentru roţi cu rază mare. Se poate, uneori, ca pentru roţi cu rază mare, pentru o anumită valoare a lui A0O, (Yd)max să fie mai mic decît (Yd)min. în acest caz, pentru aprecierea stabilităţii la deraiere trebuie să se ia în consideraţie valoarea cea mai mică obţinută. Formulele (6) şi (7) pentru capacitatea de ghidare minimă şi maximă, în cazul unui transfer de sarcină A0O constant, dau valori independente de viteza de mers a vehiculului. Nu trebuie omis însă faptul că, la viteze mari, din cauza forţei centrifuge şi a oscilaţiilor puternice (de joasă frecvenţă) de legănare şi şerpuire ale părţilor suspendate din vehicul, se pot produce combinaţii defavorabile între forţa de ghidare Y şi transferul de sarcină A0O, cari să mărească riscul deraierii. De aceea, pentru vehicule cari circulă cu viteze mari, problema determinării transferului de sarcină AQ0 trebuie tratată cu cea mai mare atenţie, ţinînd seamă de acţiunile dinamice ale vehiculului, şi să fie introdus în formule cu valorile cele mai defavorabile (cu valoarea minimă negativă pentru roata atacantă şi cu valoarea maximă pozitivă pentru roata neatacantă). Unghiul de flanc al buzei roţii atacante are o influenţă mare asupra capacităţii de ghidare. Un unghi de flanc mai mare, de exemplu (3=70° (în loc de (3=60°), constituie un mijloc eficient pentru mărirea capacităţii de ghidare. Din acest punct de vedere, uzura buzei prin care se măreşte treptat unghiul de flanc devine avantajoasă; nu trebuie omis însă faptul că un unghi de flanc mai mare conduce la coborîrea punctului de ghidare A al buzei, şi prin aceasta riscul deraierii creşte, din cauza micşorării sensibile a timpului de urcare a buzei pe coroana şinei. Acest risc se măreşte şi mai mult pe şinele teşite puternic prin uzură. De altă parte, unghiurile de flanc mari sînt neeconomice în exploatare, conducînd la un consum mai mare de bandaje, deoarece la un unghi de flanc de 70° pentru scoaterea prin strunjire a unei uzuri de 1 mm de la buză, trebuie să se scoată o grosime de* material mult mai mare de la suprafaţa de rulare pentru a reface profilul, decît la un unghi de flanc de 60°. la stabilirea unghiului de flanc trebuie să se ţină seamă şi de faptul că unghiurile mari de flanc Stabilitatea vehiculului de cale ferată 248 Stabilitatea vehiculului de cale ferată conduc la o uzură mai intensă a buzelor şi a şinelor şi dau în curbe rezistenţe mari la înaintare. Mărimea coeficienţilor de frecare şi, în special, mărimea coeficientului de frecare de la buză au, de asemenea, o influenţă importantă asupra capacităţii de ghidare. De aceea, ungerea buzei, prin care se reduce mult valoarea coeficientului de frecare, constituie un mijloc eficient pentru mărirea capacităţii de ghidare. Din motive de siguranţă, calculul capacităţii de ghidare pentru proiectarea vehiculelor de cale ferată trebuie făcut totdeauna pentru situaţiile cele mai defavorabile cari pot interveni în exploatare; din experienţe a rezultat că e indicat să se adopte coeficienţii de frecare [ia~0,30 şi {x;.=0,25, cari pot fi atinşi, în cazul bandajelor noi, pe timp călduros şi cu mult soare. Forţele Y şi AQ0, cari determină condiţiile de stabilitate la deraiere, depind de factori ca: reacţiunea şinei, forţa datorită şocului de atac, forţa centrifugă şi forţa datorită vîntului, pentru forţa de ghidare Y, sau de factori ca: descărcarea roţii atacante, pentru transferul de sarcină AQ0. — Reacţiunea şinei echilibrează forţa de tracţiune, de frînare sau de remorcare a vehiculului, cum şi rezultanta frecării orizontale dintre roată şi şină, în timpul rotirii vehiculului în jurul unui centru instantaneu de rotaţie; această rotaţie, însoţită de frecări între roţi şi şine, se produce la circulaţia vehiculului în curbe, sau chiar şi în linie dreaptă cînd, dintr-o cauză oarecare (neregularităţiie căii, atacuri de ace, etc.), vehiculul atacă şina. Reacţiunea se determină prin metode analitice şi grafice, bazate pe ipoteza unei alunecări pure între suprafaţa de rulare a roţii şi şină. Deoarece, în timpul rulării, roata se poate deplasa lateral şi prin deformarea elastică a materialelor bandajului şi şinei, cari sînt în contact, nu există totdeauna alunecări pure, ci intervine fenomenul numit pseudoalunecare. în acest caz, forţa dintre bandaj şi şină nu mai e egală cu produsul dintre sarcina pe roata şi coeficientul de frecare, ci are o valoare care creşte cu deformaţii le elastice ale celor două materiale; ea nu poate depăşi, în nici un caz, forţa rezultată din frecările pure (cînd această valoare e depăşită, alunecarea se transformă în pseudoalunecare). S-a stabilit experimental că, pînă la unghiul de atac oc de circa 30', poate fi valabilă ipoteza pseudoalunecărilor, iar pentru unghiuri de atac mai mari e valabilă ipoteza alunecărilor pure. La unele vehicule de cale ferată cu număr mare de roţi (de ex. la locomotivele cu abur), la cari fiecare roată dă un unghi de atac diferit (valoarea unghiului de atac fiind maximă pentru prima roată şi minimă pentru ultima), s-ar putea ca unele roţi să aibă numai pseudoalunecări, iar altele (cu unghiuri de atac mai mari) să aibă alunecări pure. în acest caz, determinarea reacţiunii şinei e dificilă. — Forţa datorită şocului de atac se produce la atacul discontinuu al flancului şinei de către roata conducătoare, sub un unghi de atac, şi creează acceleraţii unghiulare în jurul axei verticale a vehiculului, care trece prin centrul de greutate; forţa atinge, în timp scurt, o valoare foarte mare. Şocul de atac nu se dato-reşte unei apăsări locale într-un singur punct, ci se produce din cauza rulărilor simultane ale roţii, în numeroase puncte. Acest fenomen complicat poate fi determinat aproximativ cu ajutorul forţei maxime de şoc, singura care, de fapt, prezintă importanţă decizivă în deraieri. Valoarea maximă P (în kgf) a forţei de şoc e dată de relaţia lui Dauner: (8) Pm =v sin oc M red coeficientul de elasticitate al părţilor vehiculului şi al căii la locul de atac. Pentru determinarea masei reduse se poate folosi formula: (?) M M red d% wt 1+ "T + T Pl Pl în care v (în m/s) e viteza de mers a vehiculului, Mrej (în kg) e maşa redusa a vehiculului care ia parte la şoc, c (în m/kg) e în care M e masa totală a vehiculului, d şi m sînt coordonatele punctului de atac faţă de planul vertical transversal al centrului de greutate al vehiculului, respectiv faţă de planul orizontal al centrului de greutate, iar şi sînt razele de giraţie ale vehiculului, în raport cu axele respective. Coeficientul de elasticitate c, care include elasticitatea şinei, a osiei montate, a fălcilor de osie şi a şasiului, se determină prin încercări. De exemplu, valoarea lui c, cînd osia e legată rigid în sasiuI vehiculului, e de circa 74-10 7 m/kg; dacă vehiculul are între osie şi şasiu un dispozitiv elastic de rapel, arcuirea acestuia va da un coeficient c atît de mare, încît arcuirea şinei şî a celorlalte elemente ale vehiculului devin neglijabile. Din relaţia (8) mai rezultă că forţa de şoc poate fi micşorată prin următoarele mijloace: micşorarea unghiului de atac (ceea ce se poate realiza prin micşorarea supralărgiriior în curbe, prin micşorarea jocului între buzele bandajelor şi şine în linie dreaptă, sau prin majorarea distanţei dintre osiile extreme, rigide, ale vehiculului); prin micşorarea masei reduse (mărind, pe cît posibil, valoarea lui d, adică plasînd osia conducătoare într-o poziţie cît mai înaintată faţă de centrul de greutate al vehiculului; micşorînd pe printr-o grupare cît mai accentuată a maselor în jurul centrului de greutate; mărind pe w, adică plasînd centrul de greutate cît mai sus). Locomotivele cu abur, cari au centrul de greutate la înălţime mare (de ex. locomotiva CFR-1 D 2), prezintă avantaje în privinţa stabilităţii contra deraierilor, însă aceasta dezavantajează stabilitatea contra răsturnărilor. Forţa de şoc P fiind funcţiune de viteză, există o viteză limită pentru circulaţia, atît în linie dreaptă, cît şi în curbe, peste care stabilitatea contra deraierilor vehiculului nu mai e asigurată.— Valoarea forţei conducătoare poate fi influenţată şî de forţa centrifugă şi de vîntul lateral. în cazul unei curburi constante a căii şi al supraînălţării determinate corect, forţele centrifuge si forţa vîntului au o influentă mică asupra lui V. Orice descărcare a roţii conducătoare conduce la micşorarea gradului de stabilitate. în timpul atacului roţii conducătoare se produce o încărcare a acesteia, dacă buzele bandajelor sînt aşezate în interiorul celor -două fire de cale; de aceea e un avantaj faptul că, încă de la primele construcţii de material rulant, buzele bandajelor au fost dispuse numai la interior (deşi, pentru funcţionarea schimbătoarelor de cale, buza bandajului la exterior ar fi tot atît de bună ca şi la interior). Descărcări ale roţii conducătoare pot fi provocate de: neregularităţiie verticale ale căii (acest fenomen e cu atît mai periculos, cu cît ampatamentul e mai mare, de exemplu la vagoanele pe două osii; la locomotiva cu abur cu piston, cu antrenare colectivă prin biele, la care celelalte roţi, rămînînd la acelaşi nivel, descărcarea roţii conducătoare se face mult mai uşor); de un arc rupt sau montat mai sus decît planul determinat de celelalte arcuri ale vehiculului; de încărcarea nesimetrică a vehiculului; de oscilaţiile de săltare, de galop sau de legănare a părţilor suspendate pe arcuri (cari, în special în condiţiile rezonanţei, ar putea deveni foarte periculoase). Aceste descărcări ale roţii condu- Stabilitatea vehiculului de cale ferată 249 Stabilitatea vehiculului de cale ferată cătoare pot fi uşor determinate prin calcul, pe baza ecuaţiilor de echilibru static, în cari se ţine seamă şi de tensiunile arcurilor, şi pe baza elasticităţii şasiului sau a cutiei vehiculului. Stabilitatea la răsturnare e condiţionată de echilibrul dintre momentul de răsturnare a vehiculului, produs de forţa centrifugă, şi momentul produs de componenta greutăţii vehiculului, perpendicular pe planul înclinat al căii supra-înăfţate în curbă (v. fig. III). Pierderea acestei stabilităţi se produce, deci, la mersul vehiculelor în curbe cu firul exterior al căii insuficient supraînăl-ţat, cu o viteză depăşind mult viteza admisibilă pentru curba respectivă (v. şî sub Supraînălţarea căii). Valoarea aproximativă a gradului de stabilitate (n), presupunînd unghiul de supraînălţare neglijabil (cos s^1), se deduce din relaţia (v. fig. IV): nqGH -6(h. cu! forţelor la un vehicul de cale ferată, h) supraînălţare; G) greutatea vehiculului; C0) forţa centrifugă: e) unghi de înclinare a supraînălţării, în care 8=/—-e deplasarea transversală a centrului de greutate d (datorită jocului resorturilor) din legenda fig. IV. Pentru 2a^1500mm, acest grad de stabilitate (n) are valoarea: (10) iar celelalte notatii sînt cele 750- _ 8 ( v2 ________h\ [1271? “ 1500J H astfel de cazuri trebuie coborît centrul de greutate prin adausuri de greutăţi montate jos, ceea ce e dezavantajos. — în general, rezultă că o dată cu determinarea supraînălţării şi a vitezei corespunzătoare în curbă, cari satisfac condiţiile de confort, ajung să fie satisfăcute şi condiţiile de stabilitate la răsturnare. în curbă, un vehicul deraiază mai uşor decît se răstoarnă, cînd unghiul de atac al roţii conducătoare e mare, deoarece raportul Y/R e egal cu unitatea sau e numai puţin superior; dacă unghiul de atac e foarte mic, raportul Y/R poate lua valori mult mai mari, de exemplu pînă la 5 şi mai mult, şi vehiculul îşi pierde stabilitatea la răsturnare. Stabilitatea vehiculelor se apreciază, în unele ţării, în funcţiune de poziţia centrului de greutate al părţilor suspendate, în raportcu punctu de intersecţiune a rezultantei reacţiunifor arcurilor în poziţie înclinată cu fosta axă verticală a vehiculului, numit m e-tacentru, prin analogie cu stabilitatea navelor (v. fig. V) Stabilitatea părţilor suspendate ale vehiculului e asigurată cînd hm>hc, astfel încît momentul de readucere: V'. Stabilirea poziţiei metacentrului. P) rezultanta reacţiunilor arcurilor; C) centru de greutate; M) metacentru; /) distanţa dintre axele arcurilor; hm) înălţimea metacentrului ; h ) înălţimea centrului de greutate. (11) care trebuie să fie totdeauna mai mare decît unitatea(R fiind raza de curbură). Rezultă că vehiculele cu centrul de greutate mai jos (de ex. vagonetele sau automotoarele) au un grad de /v. Determinarea gradului de stabilitate con-stabilitate la răsturnare tra răsturnărilor. Superior celor CU centru l G) greutatea vehiculului; R) raza de curbură; mai SUS (de ex, al loco- c0) forţa centrifugă; s) unghi de înclinare a motivelor CU abur). Din supraînălţării; h) supraînălţare; o) jumătatea cercetările experimen- ecartamentului; f) săgeata arcului; H — H1-h tale rezultă că, dacă SU- înălţimea centrului de greutate; e) de- prainălţările căii sînt plasarea transversală a centrului de greutate; date de relaţia k=11,8 d) distanţa di ntre centrul de greutate ţ,i axa V^/R—90 şi Se obţine cel resortului din stînga. puţin gradul de stabilitate n=5, vehiculele au stabilitate mare. De asemenea, vehiculele cari circulă pe cale largă (^=1524 mm), avînd baza largă, prezintă o. siguranţă contra răsturnării mult mai mare, ajun-gînd chiar pînă la n=23. Vehiculele de cale îngustă sînt expuse la răsturnare din cauză că, la ecartament mic, dimensiunile vehiculului (înălţime şi lăţime) nu descresc proporţional cu ecartamentul (în special pentru ecartamentul minim de 600 mm); vehiculele cu acest ecartament trebuie studiate exact din punctul de veaere al stabilităţii la răsturnare, în ipoteze defavorabile, ca vînt lateral, încărcare unilaterală, etc. Gradul lor de stabilitate depăşeşte rareori valoarea 1 (între 1 şi 2); în învinge momentele forţelor de frecare din suspensiune şi de la furcile de osie. Cînd hm20Hz, — şi pentru oscilaţiile orizontale-transversale: F(/)=0,8 f2 pentru 0,526 Hz. Valorile indicilor Wn sînt eşalonate de la 1 la 5, avînd următoarea semnificaţie; 1,0 stabilitate la rulare foarte bună; 2,0 bună; 3,0 satisfăcătoare; 4,0 tolerabilă; 5,0 periculoasă. Ca valori maxime admisibile s-au fixat 3,25 pentru vagoanele de călători şi 4,25 pentru vagoanele de marfă. Indicii Wz obţinuţi pentru oscilaţiile verticale şi pentru cele orizontale-trans-versale servesc atît la aprecierea stabilităţii cît şi la interpretarea proiectelor de suspensiuni. Ei pot fi stabiliţi prin calcule de oscilaţii, introducînd în formulele de mai sus valorile amplitudinilor (sau acceleraţiilor) şi frecvenţelor probabile la diferite viteze de mers, sau pe cale experimentală, prin măsurarea, în timpul mersului, a acestor mărimi. Cauzele cari determină producerea impulsurilor date de osii în timpul mersului consistă, de o parte, în neregularităţiie verticale şi orizontale ale căii, iar de altă parte în starea defectuoasă a roţilor (descentrări sau dezechi!ibrări ale roţilor, sau locuri plane pe suprafeţele de rulare) şi în forma specifică a suprafeţelor de rulare cu cele două conicităţi inversate (necesare pentru autoghidarea osiilor între cele două fire ale căii şi pentru reducerea alunecărilor în curbe) cari cauzează o mişcare pronunţată de şerpuire a osiilor, în special la mersul în aliniament. Exigenţa cu care calea e întreţinută poate reduce ia minim mărirea neregularităţilor fără a fi posibilă însă anularea lor. Unele neregularităţi apar, în mod necesar, la dispozitivele de cale (încrucişări, macazuri, etc.), Ia intrarea în curbe, la joantele şinelor; altele apar incidental, pe cupoanele de şină, din cauza rezemării neuniforme pe traverse, din cauza condiţiilor atmosferice (de ex., în urma ploilor, denivelările se accentuează, iar dacă după ploi abundente apare îngheţ, se produc burduşiri de terasament), din cauză că şinele aşezate în cale nu sînt perfect drepte, sau ele se deformează cu timpul sub efectul solicitărilor produse de vehiculele în mers, sau din cauza unor flambări locale produse prin dila-taţie. Mărimea impulsurilor date vehiculului depinde deforma şi de mărimea neregularităţilor căii şi de viteza de mers; cînd roţile vehiculelor trec cu viteză mare peste neregularităţi pronunţate ale căii, ele generează şocuri. Originea impulsurilor longitudinale e, de regulă, variaţia forţei de tracţiune sau de frînare şi, rareori, originile sînt neregularităţiie căii. Vehiculele de cale ferată sînt construite, de obicei, simetric, sau suspensiunea lor, verticală (compusă din resorturi dispuse în paralel şi în serie) şi transversală (compusă din legături pendulare de asemenea dispuse în serie paralel şi în serie), e dimensionată corespunzător cu repartiţia sarcinilor. în consecinţă, un impuls care s-ar aplica în centrul de^greutate al cutiei n-ar produce decît oscilaţii de translaţie. în realitate, impulsurile pot fi simetrice sau nesimetrice faţă de centrul de greutate şi, în consecinţă, în timpul mersului se pot produce oscilaţii atît de translaţie de-a lungul celor trei axe ale sistemului inerţial de referinţă, cît şi de rotaţie, în jurul acestor axe. Notarea şi numirea obişnuită a acestor oscilaţii sînt indicate în tablou. Dacă se ţine seamă şi de elasticitatea pro- prie a cutiei, la cele şase feluri de oscilaţii se adaugă şi oscilaţiile suplementare de încovoiere şi de tors:une a cutiei. Cele şase feluri principale de oscilaţii pot fi şi cuplate, prin combinarea unei oscilaţii de translaţie cu o oscilaţie de rotaţie. Se poate deci ca, sub acţiunea impulsurilor nesimetrice faţă de centrul de greutate, cutia vehiculului să execute mai multe feluri de oscilaţii cuplate. în cazul vehiculelor pe boghiuri, fiecare boghiu poate executa toate osci laţii ie de mai sus; un astfel de vehicul, compus din trei mase suspendate, poate avea 3 x 6=18 grade de libertate. în mod practic, legăturile realizate între părţile nesuspendate şi cele suspendate ale vehiculului, jocurile prevăzute între acestea, caracteristicile elastice ale suspensiunii şi amortisarea, starea de întreţinere a vehiculului, configuraţia şi starea căii, determină felul oscilaţiilor şi modul de cuplare a lor. Din cauza numărului mare de grade de libertate şi a numărului mare de parametri cari intervin, o cercetare teoretică aprofundată a stabilităţii la rulare ar comporta rezolvarea unui sistem complicat cu un număr mare de ecuaţii diferenţiale, ceea ce nu e posibil prin aplicarea procedeelor matematice obişnuite; pentru astfel de cercetări se folosesc maşini de calcul analogic. Pentru ameliorarea stabilităţii orizontale-transversale, jocul longitudinal dintre cutiile de unsoare şi plăcile de gardă trebuie să fie cît se poate de mic (la vagoanele de marfă) sau chiar anulat (prin folosirea braţelor de dirijare a osiilor), pentru a obţine o lungire a undei în mişcarea sinusoidală a osiilor; suspensoarele suspensiunii transversale (legăturile pendulare) trebuie să fie cît mai lungi, pentru a obţine o frecvenţă cît mai joasă a oscilaţiilor libere de şerpuire a cutiei. La vehiculele cu boghiuri se recomandă o amortisare transversală D=0,3-”0,4. înregistrarea oscilaţiilor cutiei vehiculului în mers se face cu ajutorul unor vibrografe (accelerometre) cari, conform prescripţiilor internaţionale, se aşază pe vagonul ata-' şat la „coada" trenului, deasupra ultimului boghiu (sau a ultimei osii). Vagoanele de marfă se încarcă uniform cu 1/2 din încărcătură. Linia de cale ferată pe care se execută parcursul experimental trebuie să aibă o suprastructură cu porţiuni calitativ variate, pentru a putea trage concluzii cu privire la modul în care reacţionează suspensiunea la diferite viteze de mers, pe porţiuni cu c suprastructură mai bună şi mai rea. înregistrările se execută pe o gamă întreagă de viteze, în trepte de cîte 10 km/h, pentru a putea stabili viteza la care sistemul oscilant intră eventual în rezonanţă, avînd viteza constantă pe porţiuni cu lungimea de cel puţin 1 km. Oscilaţiile verticale şi cele orizontale-transversale se înregistrează concomitent. Pentru stabilirea frecvenţei, care se citeşte direct de pe banda înregistrată (v. fig. V/), vibrografele trebuie să aibă un dispozitiv pentru marcarea timpului, iar pentru stabilirea vitezei de mers, ele trebuie să posede un dispozitiv de marcaj special care, prin apăsarea unui buton de sonerie, înregis Reprezentarea oscilaţiilor vehiculelor de cale ferată Oscilaţii de Axa translaţie Oscilaţii de rotaţie X V ® A Recul Legănare y &'} f A-z-f (f) 6) Clătinare Galop z Săltare '!<• T -f-„ Şerpuire Stabilitate, moment de ^ 251 Stabilitate electrod inamică trează momentul în care vehiculul trece pe lîngă o piatră kilometrică sau hectometrică. Amplitudinea oscilaţiei (sau a acceleraţiei) se determină în funcţiune de frecvenţa proprie a V/. Oscilogramă înregistrată pe un vehicul de caie ferată. 16 Scara: 1 mm = 6 crrrs-2 ; V—106 km/h ; = 1,42 ; f= 2,1 Hz; o0=-_=8mm; b = 6-°° —33,80 cm-s-2 ; WZ = 2A). vb V) viteza de mers a vehiculului; Vp) factorul de amplificare al vi brografului pentru acceleraţii; f) frecvenţa oscilaţiilor vehiculului; o0) amplitudinea maximă statisticăînregistrată; b) amplitudinea acceleraţiei vehiculului; Wz) indicele de stabilitate. vibrografului şi de amortisare; traducerea amplitudinilor înregistrate se face printr-o metodă statistică; de exemplu se caută pe o lungime de cale de 1 km acea porţiune de 200 m pe care amplitudinile sînt cele mai mari şi sînt atinse sau intersectate prin linii orizontale cel puţin cinci amplitudini maxime. Stabilitatea la rulare a unui vehicul nu poate fi aceeaşi pe o distanţă mai lungă, chiar la viteză constantă, din cauza unor deficienţe de calitate a căii. Pentru aprecierea globală a stabilităţii la rulare pe o cale mai lungă, calitativ variată (de 5—10 km), se utilizează formula: (14) W_ n,j +^2+ *•* în care nlt n2, ••• sînt lungimile parţiale ale secţiunii pe care s-au executat înregistrările. î. moment de Mec. V. Moment de stabilitate. 2. proba de ~ a navei. Nav.: Operaţie executată cu o navă, plutind lîberă, pentru determinarea experimentală a înălţimii metacentrice transversale h~r~a, re-zultînd din acea sta, prin calcule, ordonata centrului de greutate G al navei, în condiţiile de încărcare în momentul probei. Datorită importanţei înălţimii metacentrice transversale a navei, proba de stabilitate e un mijloc practic şi eficient de verificare a calculelor iniţiale pentru determinarea momentului de stabilitate statică transversală. Proba de stabilitate consistă în deplasarea pe puntea navei, în sens transversal, a unei greutăţi determinate p din planul diametral, pe o lungime măsurată e, către unul dintre borduri, şi în măsurarea cu precizie a unghiului 0 de înclinare corespunzătoare a navei (v. fig.)* Greutatea p care urmează să fie deplasată e, de obicei, încărcată într-un vagonet care se mişcă transversal pe şine, tara vagonetului fiind cunoscută şi însumată în valoarea greutăţii p. Unghiul 0 de înclinare transversală a navei se măsoară cu ajutorul unui fir cu plumb prins în planul diametral al navei, de una din traversele sub punte. Fiind cunoscută lungimea l a firului cu plumb şi determinată s prin măsurare, cu o linie gradată dispusă paralel cu paiolul magaziei sau cu sala maşinilor, în care se face măsurarea, unghiul 0 de înclinare al navei rezultă cu aproximaţie din formula .tg 0=5//, în care 5 e deplasarea firului cu plumb. Determinarea înălţimii metacentrice transversale h după efectuarea probei se face prin rezolvarea ecuaţiei de echilibru dintre momentul de stabilitate al navei şi momentul creat prin deplasarea greutăţii p la bordul navei: D(v—a) sin 0= =/>•£• cos 0, în care D,p, e şi 0 sînt cunoscute prin calcule şi prin măsurările executate în timpul probei de stabilitate. 3. Stabilitate. 2. F/z.; Proprietatea unui sistem fizic izolat de a avea o evoluţie în care mărimile lui de stare admit variaţii aparţinînd unui interval mărginit—eventual, astfel, încît, după anumite intervale de timp, sistemul trece prin starea sa iniţială sau prin stări oricît de apropiate de aceasta. 4. ~ laplacianâ. Mec.; Proprietatea unui sistem izolat de corpuri de a efectua, sub acţiunea forţelor sale interioare, mişcări în cari distanţele dintre corpurile lui rămîn finite în tot cursul mişcării (şi deci sistemul nu se descompune), rămî-nînd însă mai mari decît zero (şi deci nu există ciocniri între corpurile lui).* de exemplu, sistemul solar e un sistem de corpuri care prezintă stabilitate laplaciană. Se spune că un sistem de corpuri care nu e stabil în sensul laplacian prezintă labilitate laplacianâ. 5. ~ poissonianâ. Mec.; Proprietatea unui sistem izolat de corpuri care prezintă stabilitate laplaciană (v.), de a avea mişcări în cursul cărora corpurile lui revin,, după anumite intervale de timp, în ppzr/ţîiIe lor relative iniţiale, respectiv în poziţii oricît de apropiate de acestea. e. Stabilitate. 3. Chim., Fiz., Tehn.: Proprietatea unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a admite solicitări fizice sau chimice definite, în condiţii date şi pe o durată determinată (eventual ilimitată), fără a suferi modificări cari să-i afecteze esenţial anumite caracteristici funcţionale. 7. ~ de platforma. Nav.: Proprietatea unei nave de a avea numai o mică amplitudine de ruliu. La amplitudini de ruliu egale, mişcările navei sînt cu atît mai lente, cu cît perioadele de ruliu sînt mai lungi. Mişcările de ruliu se reduc prin amortisoarede ruliu. s. ~ electrodinami- câ. Elt.: Proprietate a aparatelor şi a maşinilor electrice, sau a elementelor lor componente, de a suporta în condiţii determinate şi pe durată iIimitată solicitări dinamice, determinate de forţele electrice şi magnetice corespunzătoare unor valori crescute anormal ale unor mărimi elec-şî Stabilitate termică). la scurt-circuit a maşiniloi, exprimă cantitativ Proba de stabilitate transversală a navei, p) greutatea depiasabilă; 0) unghi de înclinare; e) lungimea deplasării greutăţii deplasabile; /) lungimea firului cu plumb; s) lungimea deplasării capătului firului cu plumb faţă de planul diametral, măsurată paralel cu cerul dublului fund; C) centrul de carenă iniţial; Ct) centrul de carenă după deplasare; G) centrul de greutate al navei; m) metacentrul transversal; h~r — a) înălţimea metacentrică transversală. tromagnetice de stare (v Stabilitatea electrodinamicâ a aparatelor şi a instalaţiilor electrice se prin amplitudinea curentului de scurt-circuit maxim admisibil Stabilitatea emulsiilor 252 Stabilitatea masivelor de pămînt sau prin raportul dintre amplitudinea acestui curent şi a curentului nominal. Amplitudinea iniţială are valoarea cea mai mare şi e determinantă. Stabilitatea electrod ina mica la scurt-circuit a conductoarelor sau a altor elemente de circuit considerate individual se exprimă cantitativ prin solicitarea mecanică maxima admisibilă (în kgf sau în kgf/cm2), care diferă de la caz la caz (după forma şi poziţia conductorului, distanţa şi alte detalii de montaj). La proiectarea căilor de curent trebuie să se ţină seamă atît de stabilitatea lor electrodinamică, cît şi de solicitarea mecanică (incluziv cea de natură electrodinamică) pe care o transmit elementelor la cari se racordează. 1. ~a emulsiilor. Ind. petr.; Proprietate a emulsiilor de ţiţei de a nu se separa cînd sînt depozitate mai mult timp, sau de a fi refractare la operaţiile obişnuite de dezemulsionare. Stabilitatea unei emulsii e favorizată de fineţea particulelor fazei disperse şi de sarcina electrică a acestora, cum şi, în mare măsură, de natura chimică a ţiţeiului. Ţiţeiurile nepara-finoase şi, în special, cele bogate în compuşi oxigenaţi (acizi naftenici, răşini, etc.), formează cu apa emulsii foarte stabile, deoarece aceşti compuşi oxigenaţi dau cu calciul din apă săruri cu proprietăţi de emulgatori. Din această cauză, unele ţiţeiuri de acest tip nu pot fi deshidratate şi desărate decît prin mijloace speciale. Ţiţeiurile parafinoase dau emulsii puţin stabile. Ele formează cu apa sărată pseudoemulsii, adică emulsii cu un grad de dispersiune mic; particulele lor sînt mai mari, iar stratul de protecţie al acestora e puţin rezistent. Dezemulsio-narea lor se face mult mai uşor decît dezemulsionarea ţiţeiuri lor neparafinoase. Stabilitatea emulsiilor de ţiţei constituie una dintre greutăţile întîmpinate în prelucrarea ţiţeiului, deoarece pentru dezemulsionarea unor ţiţeiuri, în scopul desărării, uneori sînt necesare tratamente speciale, electrice sau chimice. V. Dezemulsionare. 2. ~a frecvenţei de oscilaţie. Telc.: Proprietatea unui os-oscilator (v. Oscilator 2) de a avea o frecvenţă proprie cît mai puţin dependentă de condiţiile şi de durata de funcţionare. V. şî Oscilatoare cu inductivitate-capacitate, sub Oscilator electronic. 3. ~ la drum. Nav.: Calitatea unei nave de a putea fi readusă uşor la drum (v. Drum 2), fără a folosi unghiuri mari de cîrmă. 4. ~a masivelor de pămînt. Geot.: Proprietatea masivelor de pămînt limitate lateral de o suprafaţă înclinată — taluzul — de a se menţine în stare de echilibru static, în anumite condiţii. Calculul stabilităţii trebuie să ia în consideraţie, pe cît posibil, toţi factorii cari, prin acţiunea lor, tind să provoace alunecarea şi ruperea masivului, j) Q fie de-a lungul u-nei suprafeţe de separaţie preexistente, fie pe o suprafaţă care se dez-voltă în pămînturile omogene, în urmadepăşirii rezistenţei latăiere, cum şi pe cele cari se Opun acestei ^ Schema stabilităţii taiuzului unui debteu. tendinţe. Pe suprafeţele preexistente, cari separă stratele de pămînt, rezistenţa la tăiere poate fi mai mică decît în interiorul stratelor. Astfel, pentru taluzul debleului CB, care interceptează contactul dintre patul de rocă AB şi masa de pămînt de deasupra (v. fig. /), forţele reactive pe planul AB echilibrează efectul greutăţii G a masivului ABCD care tinde să alunece. Componentele greutăţii fiind forţa normală N=G cos oc şi forţa tangenţială T—G sin a, pentru ca alunecarea să nu se producă, trebuie ca forţa de frecare F=N tg 9 (în care 9 e unghiul de frecare internă a pămîntului), care se dezvoltă pe planul AB, să fie mai mare sau cel puţin egală cu componenta T (F^T sau tg oc^/tg 9), adică oe^p. Dacă pe suprafaţa AÎBse dezvoltă şi forţe de coeziune (c), con- c• L ditia de stabilitate devine tg a tg qH----------------"— . G ' cos a în cazul în care contactul dintre masa de material care tinde să alunece şi patul stabil e o suprafaţă neregulată, aceasta poate fi asimilată cu o succesiune de plane cu diferite înclinări, în acest caz, pentru fiecare porţiune plană se ia în consideraţie echilibrul prismei de pămînt de deasupra, presupunînd că împingerile E. dintre diferitele prisme au direcţie orizontală şi se exercită pe plane de separaţie verticale (v. fig. II). Cu //. Stabilitatea unui masiv de pămînt la care suprafaţa de alunecare e neregulată. o) schemă de calcul; b) diagrama împingerilor. notaţiile din figură se poate scrie, pentru calculul împingerilor, formula de recurenţă: ErGi sin ai~lS 9 Gi cos ^i-cLi+Ei_1 , în care numerotarea prismelor se face din amonte spre aval. Masivul e stabil dacă, de o parte, pămîntul ecapabil să preia fiecare împingere care se dezvoltă pe planele verticale, şi 66 altă parte, dacă forţai? de Ia limita inferioară a taiuzului e nulă sau corespunde unei întinderi. în masivele omogene, pierderea stabilităţii taluzefor poate avea loc prin desprinderea şi alunecarea unei mase de pămînt de-a lungul unei suprafeţe pe care rezistenţa la tăiere e depăşită de eforturile unitare tangenţiale. Dacă se admite că suprafaţa de rupere e plană, pentru pămînturile cari au numai frecare internă (pămînturile nisipoase), notîndu-se unghiul taiuzului cu p, condiţia de stabilitate se rezumă la Unghiul limită (3 —9 e numit, în acest caz, unghiul taiuzului natural, şi valoarea lui e independentă de înălţimea taiuzului. Pentru pămînturile cari au, pe lîngă frecare internă, şi coeziune (pămînturi argiloase), unghiul taiuzului poate fi mai mare decît cel de frecare internă. Prin analiza condiţiilor de echilibru ale masivului se stabileşte expresia care dă valoarea Stabilitatea produselor petroliere 253 Stabilitatea produselor petroliere înălţimii critice a taluzului pentru o înclinare (3 faţă de orizontala dată: c 2 sin (3 cos 9 h"~~ Y„ ^„sP-9 în care y e greutatea volumetrică a pămîntului. Pentru valori ale înălţimii cari depăşesc pe cea critică, taluzul nu mai e stabil. Se vede că valoarea unghiului de înclinare a taluzului nu mai e constantă, ci depinde de înălţime, scăzînd cu cît înălţimea e mai mare. Pentru asigurarea stabilităţii taluzelor în proiectare nu se adoptă valorile limită, ci se ia ca înălţime admisibilă: h h — cr adm s ' unde 5 e coeficientul de siguranţă (în general 1,2—1,5). în majoritatea cazurilor, suprafaţa de rupere în pămîn-turile coezive e plană, putînd fi asimilată unei suprafeţe cilindrice circulare cu raza mare (v. fig. ///). Pentru ca masivul considerat să fie stabil trebuie ca momentul tuturor forţelor cari tind să producă alunecarea (momentul de răsturnare Mr) să fie mai mic sau cel mult egal cu momentul forţelor cari se opun alunecării (momentul de stabilitate M ), adică Mr^Msf, pentru orice suprafaţă de cedare admisă. Exprimîndu-se analitic valorile celor două momente, din condiţia impusă prin inegalitate, chiar pentru suprafaţa de cedare pentru care membrul din stînga e maxim, rezultă o relaţie de forma: i7®. 9) Cu notaţiile de mai sus, pentru un coeficient de siguranţă s, relaţia poate fi pusă sub forma generală: c -----—7- =.F(S, 9), coeziv. s'Yw'h în care raportul (c/s-y^-Ă) se numeşte factor de stabilitate. acestei relaţii s-au întocmit Pentru folosirea în practică grafice de tipul celui din fig. IV, în cari unghiul taluzului stabil se poate obţine în funcţiune de valoarea unghiului de frecare internă a pămîntului, pentru o anumită valoare a factorului de stabilitate. Dacă forma de suprafaţă a masivului nu e regulată sau pe partea superioară asa in-tervinsarcini,calculul stabilităţii se face prin metode grafice-analitice, dintre cari cele mai utilizate sînt metoda fîşiilor (v. sub Alunecare de teren) şi metoda cercului de fricţiune (v. Cercului, metoda — de fricţiune). 30° â0{ IV. 703 60° 500 40° J0° £0° 15* Unghiul taluzuluiJ5 Diagrama de calcul a factorului de stabilitate în funcţiune de unghiul taluzului stabil. în cazul cînd masivul e străbătut de un curent de apă de infiltraţie, în calculul stabilităţii sale trebuie avut în vedere şi efectul acţiunii hidrodinamice care se adaugă la efectul forţelor de alunecare. Pentru asigurarea stabilităţii masivelor, măsurile constructive cari se iau (v. sub Alunecare de teren) trebuie să contribu ie la mărirea forţelor de stabilitate şi la reducerea celor cari tind să producă lunecarea. 1. produselor petroliere. Ind. petr.: Proprietatea unor produse petroliere de a-şi menţine proprietăţile fizicochimice. Derivaţii obţinuţi prin distilarea primară a ţiţeiurilor şi produsele rafinate sînt, în general, stabile şi nu prezintă modificări vizibile ale proprietăţilor fizice sau chimice, după depozitare mai îndelungată. Produsele obţinute prin cracare termică (cracare, reformare, rupere de viscozitate, cocsare, etc.) şi catalitică sînt puţin stabile. Instabilitatea lor se datoreşte, în general, unor combinaţii cari reacţionează uşor cu oxigenul din aer (hidrogen sulfurat, diolefine), dînd naştere la derivaţi cari fac să scadă calitatea produselor. Benzinele provenite din cracare şi din petrolurile cari conţin fracţiuni cracate îşi schimbă culoarea, capătă un miros pătrunzător, şi depun un strat uleios lipicios, insolubil în produsul iniţial. Aciditatea creşte, iar după evaporare rămîn substanţe numite gume. Formarea gumelor într-un combustibil pentru alimentarea motoarelor îl poate face inutilizabil, fiindcă acestea se depun în sistemul de alimentare a motorului şi-i întrerup funcţionarea. Pentru mărirea stabilităţii fracţiunilor cracate, acestea trebuie rafinate, spre a elimina hidrocarburile dietilenice instabile. Cantitatea de reactiv folosită la rafinare şi condiţiile în cari se execută influenţează stabilitatea produsului obţinut (v. Suprarafinare). Determinarea stabilităţii la oxidare a unei fracţiuni cracate se execută prin măsurarea perioadei de inducţie (timpul după care produsul, în anumite condiţii de temperatură şi de presiune de oxigen, începe să absoarbă oxigen). Mărirea stabilităţii la oxidare a unei benzine cracate se poate realiza prin adăugarea unui antioxidant (inhibitor de oxidare). Antioxidanţii sînt substanţe cu caracter fenol ic sau aminic şi sînt adăugaţi în cantităţi foarte mici (sub 0,01 %). Ei intervin în reacţiile de oxidare, întrerupînd lanţurile de reacţie. Antioxidanţii sînt capabili numai să prelungească perioada de inducţie a oxidării, însă nu pot împiedica oxidarea. Cei mai răspîndiţi antioxidanţi întrebuinţaţi în acest scop sînt: fracţiunea gudronului din lemn de foioase (mesteacăn, fag), cu limitele de fierbere 240*-*300°; benzil-p-aminofenolul; a-naf-tolul; n-butil-p-aminofenolul. Pentru uleiurile de uns şi pentru uleiurile de transformator, stabilitatea faţă de oxigen e una dintre cele mai importante proprietăţi, şi caracterizează calitatea acestor uleiuri. în general, funcţionarea mecanismelor şi a motoarelor are loc la temperaturi relativ moderate, în apropiere de 100°. Temperatura uleiului în carterul motoarelor variază între 75 şi 140°, iar a uleiului din transformatoarele electrice şi din turbine nu depăşeşte 100°. în cond iţi i le de funcţionare, mai ales în motoare, se produce o autooxidare a uleiului, cu formarea unui mare număr de substanţe neutre şi acide. în uleiurile uzate s-a constatat prezenţa tuturor fracţiunilor oxigenate: alcool, alde-hidă, cetonă, lactonă, eter, acid, etc., a diferitelor produse de condensare (răşini, asfaltene, carbene), cum şi a sărurilor metalice ale diferiţilor acizi organici, provenite din reacţia cu diferite piese metalice. Substanţele de oxidare degradează uleiul, deoarece acizii atacă metalele, răşinile şi asfaltenele măresc viscozitatea uleiului, iar asfaltenele şi carbenele se depun pe piese sau înfunda sistemul de ungere. La temperaturi mai înalte, unele depuneri se solidifică sub formă de lacuri, cari uneori blochează segmenţii cilindrilor. Produsele de Stabilitate termica 254 Stabil/tate oxidare din uleiui de turbine favorizează formarea şi stabilitatea emulsiilor. Gradul de oxidare al uleiului depinde, în mare măsură, şi de temperatură. în cursul întrebuinţării lor, uleiurile minerale îşi schimbă proprietăţile: se închid la culoare, capătă miros, viscozitatea lor creşte şi din ele se separă depuneri insolubile. Oxidarea amestecurilor de hidrocarburi conţinute în uleiuri, la temperaturi nu prea înalte, conduce ia formarea de peroxizi cari, prin scindare ulterioară, dau acizi, aldehide şi cetone cu molecule mai mici. în general, se formează acizii formic, acetic, butiric, cum şi acizi superiori, unii oxiacizi, etc. Substanţele acide formate atacă metalele, în special palierele de aliaje de plumb cu bronz, de aliaje de cadmiu, etc. Acţiunea de coroziune e accentuată în prezenţa apei. Sărurile acizilor organici, formate, se disolvă în parte în ulei, depu-nîndu-se apoi pe conductele de alimentare ale sistemului de ungere, în răcitor, pe filtre sau pe piesele unse, sub formă de şlam. Afară de aceasta, sărurile acizilor organici, împreună cu fierul şi cu alte metale, ca plumb, cupru, mangan, fiind catalizatori pozitivi de oxidare, accelerează degradarea uleiurilor. Aceste săruri sînt şi emulgatori hidrofobi, contribuind la formarea emulsiilor stabile ale uleiului cu apa, în sistemele în cari acest fenomen e posibil (în turbogeneratoarele cu abur, în carterul motoarelor de automobil, etc.). Pentru a mări stabilitatea uleiurilor se folosesc antiox i-d a n ţ i solubili în ulei, insolubili în apă, cari nu corodează metalele şi nu se descompun în timpul funcţionării motorului sau a maşinii. Ca antioxidanţi se utilizează a- şi (3-naftol, butil-fenoli, pirocatechină, cr- şi (3-naftilamină, fenil-p-naftil-amină, aminofenoli, p-oxidifenilamină, monobenzil-p-amino-fenol, cum şi combinaţii organice cu seleniu, fosfor, ca: tribut i 1-fosfit, trifenii-fosfit, etc. Produşii organici cu fosfor servesc şi ca aditivi anticorozivi. Pentru mărirea stabilităţii ia oxidare a uleiurilor utilizate la motoare Diesel se folosesc adausuri „detergente", cari împiedică depunerea reziduurilor în cilindrul motorului, cum sînt săpunurile de calciu, cele de bariu şi de magneziu ale acizilor graşi, sau ale acidului fenil-stearic. Acestea se descompun la temperaturile înalte din cilindrul motorulu i, dînd oxizi ai metalelor respective şi cetone. Oxizii se depun odată cu substanţele răşinoase; depunerile formate în aceste condiţii sînt poroase, inconsistente, şi sînt evacuate uşor, împreună cu gazele arse. Afară de rezistenţa la acţiuni fizice şi chimice, uleiurile pentru centralele nucleare de forţă trebuie să reziste şi la radiaţii. Supuse ia radiaţii, sub efectul ionizării produse de bombardarea cu neutroni rapizi, neutroni lenţi sau termici şi raze gamma, uleiurile se degradează. Prin pierderea unui electron, molecula hidrocarburii devine ion instabil, care se poate polimeriza sau oxida uşor prin reacţii chimice obişnuite. Radiaţiile beta (electronii expulsaţi din nucleul atomului) şi particulele alfa (nuclee pozitive de heliu) produc de asemenea degradarea uleiurilor. Ca şi în cazul oxidării obişnuite, degradarea uleiurilor prin radiaţii nu se produce imediat şi, la început, în perioada iniţială de iradiere, modificările sînt mici. Aceste modificări se accentuează cînd viscozitatea uleiului depăşeşte cu 25% valoarea sa iniţială. Limita permisă pentru uleiurile obişnuite corespunde unui dozaj de 1---2X108 R (roentgen). La o absorpţie de energie echivalentă cu 100 erg/g corespunde un roentgen. î. ~ termica. Tehn., Elf.; Proprietatea sistemelor tehnice sau a materialelor de a suporta solicitări termice (ridicări de temperatură) în condiţii determinate fără a suferi modificări cari să le afecteze esenţial anumite caracteristici funcţionale. Caracterizarea cantitativă a acestei proprietăţi se face de la caz la caz (v. şi Stabilitate electrodinamică). Stabilitatea termică a materialelor electroizolante, necesare la construcţia maşinilor electrice, a transformatoarelor şi a aparatelor electrice, se exprimă cantitativ prin temperatura maximă pe care o pot suporta, menţinîndu-şi capacitatea funcţională, pe o durată de timp comparabilă cu durata normală de viaţă a maşinii, a aparatului sau a utilajului în care acele materiale sînt folosite. Valorile uzuale sînt cuprinse între 90° şi 180°, în funcţiune de natura materialului izolant. Stabilitatea termică a transformatoarelor electrice se exprimă cantitativ prin suprasarcina pe care o pot suporta pe o anumită durată şi în anumite condiţii; de exemplu o sarcină cu 50% mai mare decît cea nominală timp de cincisprezece minute, etc. Stabilitatea termică a aparatelor electrice şi a căilor de curent (conductoare, cabluri) se exprimă cantitativ prin curentu I maxim Ix (provocat de obicei de un scurt-circuit) care poate fi suportat o anumită durată tx (în general 1 sau 5 s). Curentul maxim J2corespunzător unei alte durate /2 rezultă din relaţia: care se bazează pe ipoteza că, în intervalul de timp considerat, întreaga cantitate de căldură produsă s-a acumulat în corp, fără a se disipa. Această ipoteză e practic valabilă pentru intervale de timp mici (pînă ia circa 5 s), cazul normal al scurt-circuitelor, cari sînt întrerupte în cel mult cîteva secunde. 2. ~a vopsirii. Ind. text.; Rezistenţa vopsirii unor fibre textile, la acţiunea diferiţilor agenţi fizici şi chimici la cari acestea sînt supuse în prelucrarea ulterioară (rezistenţa de fabricaţie) şi în cursul folosirii produselor textile (rezistenţa la uzură). Rezistenţele Ia vopsire cuprind; rezistenţa la albirea cu hipoclorit, la mercerizare (pentru vopsirile pe bumbac), rezistenţa Ia piuare (pentru vopsirile pe lînă), etc. Rezistenţele la uzură cuprind: rezistenţa la tratamente ude, la lumina zilei, la frecare, călcare, etc. Stabilitatea unei vopsiri pe un material textil depinde de: structura colorantului, natura fibrei textile, afinitatea colo-rant-fibră, condiţiile în cari a fost efectuată vopsirea/tratamente preliminare şi ulterioare. Stabilitatea la tratamente ude a coloranţilor solubili e funcţiune, în primul rînd, de afinitate; Ia vopsirile cu coloranţi insolubili, însăşi insolubilitatea determină stabilitatea mare a vopsirii; intervin, probabil, şi factori sterici, raportul dintre mărimea particulei insolubile şi porii fibrei, etc. Stabilitatea unei vopsiri la lumina zilei e influenţată adeseori mult de substratul textil, de umiditatea la care e expus materialul vopsit, de temperatură, de concentraţia colorantului în fibră, de mărimea particulelor. Stabilitatea vopsirilor, respectiv rezistenţele acestora la diverse solicitări, se determină prin metode standardizate. Se notează de la 1---8 rezistenţele la lumina zilei şi cu 1---5' toate celelalte rezistenţe, notaţia 1 revenind rezistenţei celei mai mici, iar notaţia 8, respectiv 5, rezistenţei celei mai mari. 3. proba de Ind. petr.; Probă prin care se determină pierderea în greutate prin evaporare, pe care o suferă bitumul. Se efectuează încălzind bitumul într-o etuvă, la temperatura de 163°, timp de cinci ore. Prin cîntărire, înainte şi după experienţă, se determină pierderea în greutate. Ea nu trebuie să depăşească 1 %, pentru ca bitumul să fie considerat stabil. Bitumul rămas ca reziduu, în urma dispariţiei uleiurilor uşoare, e mai dur decît cel iniţial şi trebuie supus din nou încercărilor de penetraţie, de rupere, puncte de înmuiere şi ductilitate, comparîndu-se rezultatele cu rezultatele iniţiale date de bitum. 4. Stabilitate. 4. Tehn.: Mărime care caracterizează stabilitatea unui sistem fizicochimic sau tehnic în sensul de sub Stabilitate 1 sau Stabilitate 3. Sin. Coeficient de stabilitate. Stabilitatea circuitelor telefonice cu repetoare 255 Stabilizarea fibrelor i circuitelor telefonice cu repetoare. Telc.: Mărime egală cu diferenţa dintre media echivalenţilor de transmisiune (V ) ai căii telefonice, relativă la ambele sensuri de transmisiune în condiţiile normale de exploatare, şi media acestor echivalenţi, cînd unul dintre repetoare e adus aproape de punctul său de fluierare (amorsarea oscilaţiilor). Sin. Coeficient de stabilitate al circuitelor telefonice cu repetoare. 2. coeficient de ~ termică. Termot., Inst. conf.: Coefi- cient caracteristic încăperilor, egal cu cîtul în regim staţionar al diferenţei de temperatură &f— a mediilor din interiorul şi exteriorul pereţilor încăperii, prin diferenţa dintre temperatura ^ a mediului din interiorul ei şi temperatura maximă, respectiv minimă feţei interioare a peretelui încăperii: Coeficientul prezintă importanţă fiindcă temperatura feţei interioare a peretelui încăperii determină radiaţia termică a acestuia, care e independentă de temperatura mediului din interiorul încăperii şi dă sensaţia de zăpuşeală vara şi de răceală, iarna. Sensaţia de confort, din punctul de vedere al temperaturii, creşte, deci, odată cu stabilitatea termică a încăperii. în condiţii date, aceasta creşte cu grosimea pereţilor; ea scade cînd creşte coeficientul global de trecere a căldurii prin perete. Sin. Stabilitate termică a încăperilor. (Termenul e impropriu în această accepţiune). 3. Stabilivplt, tub E/t.; Tub cu descărcare în gaze construit pentru a fi utilizat ca stabilizator de tensiune (v. sub Stabilizator 3). Var. Stabilovolt. 4. Stabiiizant, pl. stabiIizanţi. Expl.: Compus chimic care are proprietatea de a se combina cu produşii de descompunere ai unei pulberi sau ai unui exploziv, instabil din punctul de vedere chimic, dînd un corp inofensiv, care nu alterează explozivul. Se adaugă explozivilor sau pulberilor, în scopul conservării calităţilor acestora. Exemple: difenilamina, centralita, acordita, vaselina, camforul. 5. Stabilizare. Ind. petr.: Operaţie prin care se Îndepărtează componenţii volatili din ţiţei, benzine, gazoline sau din produse intermediare de prelucrare, prin distilare fracţionată. Pînă acum cîţiva ani, prin stabilizare se urmărea, în general, îndepărtarea hidrocarburilor gazoase, pînă la propan incluziv (depropanizare). în prezent, în urma extinderii întrebuinţării butanilor şi a butenelor ca materie primă pentru industria petrochimică, prin stabilizare se îndepărtează şi butanii (debutanizare) şi, uneori, pentanii (depentanizare). 6. ~a benzinei. Ind. petr.: Operaţia prin care se îndepărtează din benzină componentele volatile ca etanul, propanul şi parţial butanul-butenele, cu scopul de a obţine benzină cu o anumită presiune de vapori şi, în acelaşi timp, cu un conţinut maxim de butene, cari prezintă importanţă prin valoarea octanică de amestec. Acest tratament se aplică benzinelor obţinute la prestabilizarea ţiţeiurilor, cari conţin hidrocarburi gazoase la temperatura şi presiunea normală (C2, C3, C4), cum şi benzinelor cracate şi reformate. Procedeele de prestabilizare a ţiţeiurilor urmăresc reducerea pierderilor la depozitare şi de transport, cum şi micşorarea pericolului de incendiu. Ţiţeiul, după ce a fost separat de apă, de săruri şi de impurităţi solide, e introduds într-o coloană de predistilare în care se elimină, pe la vîrf, benzina cu părţile cele mai volatile (hidrocarburi C2, C3, C4). Benzina se condensează şi se separă de gaze într-un condensator. Lichidul curge printr-un schimbător într-o coloană de distilare care constituie elementul principal al instalaţiei de stabilizare a benzinei. Aceste instalaţii, în cari se face fracţionarea benzinelor cu conţinut de hidrocarburi uşoare, a căror conden- sare nu e posibilă la temperaturile uzuale ale apei de răcire lucrează sub presiunea de 8---10 at. Benzina nestabilizată se pompează cu ajutorul pompelor centrifuge printr-un schimbător, în care primeşte căldură de la benzina stabilizată ce se scurge pe la partea inferioară a coloanei de distilare şi, după trecerea printr-un preîncălzitor încălzit cu abur, intră ia mijlocul coloanei în care presiunea e de 8***10 at. Pentru a asigura o separare cît mai înaintată a hidrocarburilor uşoare e necesar să se realizeze un număr mare de contacte, între lichidul de reflux şi vaporii cari circulă în contracurent, cum şi un raport mărit între cantitatea de reflux şi vapori, ceea ce se obţine în coloane cu un mare număr de talere, circa 35---40, şi cu un aport important de căldură. Benzina care se colectează la partea inferioară a coloanei se încălzeşte într-un fierbător cu abur, la 130***140°, temperatură necesară atingerii presiunii de vapori dorite. Gazele cari ies pe la partea superioară a coloanei sînt condensate în cea mai mare parte şi sînt colectate într-un recipient sub presiune. O parte din acest amestec lichid, propan-butan-butene, se reintroduce pe la vîrful coloanei ca reflux, iar altă parte e scoasă din instalaţie şi trimisă în staţiunea de depozitare. Gazele necondensate ies pe la partea superioară a recipientu Iu i, printr-un regulator de presiune. 7. ~a gazolinei. Ind. petr.: Operaţia de eliminare cît mai completă, din gazolina brută, a componenţilor cu doi sau cu trei atomi de carbon şi a majorităţii butanilor şi butilenelor, cum şi de reducere a conţinutului de hidrocarburi cu cinci atomi de carbon, efectuată în principal pentru reducerea pierderilor ulterioare cantitative, prin evaporare, atît din gazolifia propriu-zisă cît şi din benzinele în cari aceasta e introdusă pentru corecţie, condiţionare şi, adeseori, pentru ameliorarea comportării ia pornire şi în lucru a motoarelor. Intensitatea procesului de eliminare depinde de condiţiile sezoniere în cari trebuie să fie stocată şi utilizată gazolina respectivă (o gazolină satisfăcător stabilizată pentru iarnă e improprie utilizării raţionale în cursul verii). Parametrul de control, în acest scop, e tensiunea de echilibru în contact cu vaporii (într-o incintă al cărei volum e ocupat iniţial în proporţia de 20% lichid şi 80% aer), la o temperatură reprezentativă pentru condiţiile de utilizare cărora le e destinată gazolina. 8. ~a ţiţeiului. Expl. petr.: Operaţie prin care se elimină din ţiţei majoritatea benzinelor şi a fracţiunilor mai uşoare şi se trec în faza gaz, urmată de recuperarea cu gazolină lichidă, în staţiuni de dezbenzinare (v.); operaţia e indicată în şantierele petroliere conectate la rafinării printr-o reţea de mijloace de transport şi de depozitare, în cari au loc pierderi importante de fracţiuni uşoare (staţionări îndelungate şi numeroase, în staţiuni intermediare insuficient echipate pentru combaterea acestor pierderi). Totuşi, în general, stabilizarea ţiţeiului trebuie evitată, deoarece cu o investiţie echivalentă şi cu cheltuieli de exploatare mai mici se poate realiza exploatarea în sistem închis, care permite suprimarea totală a pierderilor. Afară de investiţii şi de cheltuieli cu încălzirea, importante şi rareori micşorate prin recuperarea căldurii, stabilizarea ţiţeiului mai provoacă şi înrăutăţirea condiţiilor de dezemulsionare şi de depunere ulterioară a parafinei solide. 9. Stabilizarea fibrelor. Ind. text.: Tratament aplicat în special fibrelor de polimeri sintetici, pure sau în amestec cu fibre de altă natură, prin care tensiunile dezvoltate în fibre ca urmare a etirării (v.) sau a prelucrării lor mecanice sînt micşorate astfel, încît produsele textile respective să nu mai sufere contracţiuni sau alte deformaţii după spălări şi alte operaţii termice cari intervin în tehnologia finisării (fierberea, albirea, vopsirea, spălarea, etc.) şi în procesul de exploatare (curăţirea îmbrăcămintei, vopsirea, netezirea cu fierul încălzit, etc.). Stabilizarea mustului 256 Stabilizarea mustului în înţelesul larg al cuvîntului, fixarea ţesăturilor în apre-tura lînii (v. Decatare) constituie de asemenea o operaţie de stabilizare. Stabilizarea se efectuează prin încălzirea produselor textile la anumite temperaturi, relativ apropiate de temperatura de topire, urmată de o răcire bruscă, menită să oprească agitaţia moleculară şi să fixeze noile legături echilibrate. Efectul de stabilizare e cu atît mai remanent cu cît operaţia se efectuează la o temperatură mai înaltă. Pentru conservarea indicilor de calitate ai fibrelor, prima stabilizare trebuie făcuta însă la o temperatură mai joasă decît punctu I de înmu iere (în finisare produsele textile pot fi stabilizate de mai multe ori), iar stabilizările următoare se fac la temperaturi din ce în ce mai înalte, pînă la ultima stabilizare, care se efectuează la „temperatura optimă de fixare11. După stabilizare, o ţesătură care e supusă fierberii în apă, 30 min, intră în lăţime cu cel.mult 2%. în principiu, prin stabilizare se realizează: fixarea dimensională (reducerea contracţiunii) şi a formei (reducerea şifo-nabilităţii), conferind suprafeţei netezime, tuşeu plăcut şi drapare corespunzătoare; eliberarea grupărilor funcţionale terminale în catene, ceea ce atrage îmbunătăţirea comportării la vopsire; reducerea tensiunilor interne din fibre, ceea ce determină formarea de noi legături intermoleculare mai stabile; dezvoltarea suprafeţei interne a fibrei prin mărirea dimensiunilor microcapilarelor. Fixarea se poate efectua pe material crud, după degresare-spălare, simultan cu vopsirea sau după vopsire. Dezavantajul fixării materialelor crude consistă însă în rezinificarea substanţelor de uleiere, cari se îndepărtează greu, şi a apreturilor, mai ales în cazul fixării cu aer cald. Se produc îngălbeni rea materialului, accentuarea hidrofobiei, şi petele şi impurităţile de pe fibre aderă puternic la material şi nu se pot înlătura decît prin albire chimică (v. Albire). Ţesăturile şi tricoturile se fixează, de obicei, după degre-sare-spălare, iar ciorapii, după vopsire. Se fixează în mod' obligatoriu materialele din fire poli-amidice în filamente continue, cu excepţia celor cu efecte în relief, cum şi cele cari au numai urzeala sau numai bătătura din fire poliamidice, dacă acestea depăşesc un procent de 50%. La fibrele poliacrilnitrilice, cari sînt termoplastice, efectul de fixare nu e permanent şi dispare la tratamente cu temperaturi înalte sau la presiune (fierbere, călcare, crabare, etc.), astfel încît produsele din asemenea fibre, de obicei, nu se fixează. La fibrele poliesterice fixarea conferă materialelor o stabilitate bună dimensională şi a formei, dar tuşeul devine mai aspru. Fibrele pol iclorviniI ice simple sau perclorurate, cele din copolimeri vinilici pe bază de clorură de vinii sau de viniliden, cum şi cele poliolefinice sau polistirenice nu se pot fixa ca celelalte fibre sintetice, dar printr-o hidrofixare se obţine o bună stabilitate dimensională. Fixarea se execută, în condiţii bune, la temperaturi bine stabilite, cu aer cald sau cu abur saturat. Peste o anumită temperatură, fixarea cu aer cald produce o îngălbenire a materialului, fără a provoca o scădere pronunţată a sarcinii de rupere, iar fixarea cu abur saturat conduce la hidro!iza macro-moleculelor. în cazul stofelor obţinute din amestec de lînă cu fibre poliesterice, fixarea nu e absolut necesară, uneori putîndu-se obţine rezultate satisfăcătoare printr-o crabare (v.) la temperatura de fierbere sau printr-o decatare (v.). După natura fibrelor, scopul principal care se urmăreşte şi condiţiile de lucru, se folosesc următoarele procedee de stabilizare: termofixarea (v.); termohidrofixarea, care se efectuează prin încălzirea materialului cu abur saturat, în maşini de fixat cu abur saturat (v. sub Termofixare); hidrofixarea, care se efectuează prin încălzire în apă înainte sau concomitent cu vopsirea (v. sub Termofixare); fixarea prin procedee chimice, care e foarte puţin aplicată în producţie. î. Stabilizarea mustului. Ind. alim.: Operaţie prin care se asigură păstrarea în timp a calităţilor organoleptice ale mustului de struguri, sau,^ în sens mai restrîns, protecţia contra fermentaţiei, efectuîna fie îndepărtarea microorganismelor, fie împiedicarea înmulţirii, fie distrugerea lor, prin diferite tratamente fizice sau chimice. Tratamentele fizice cel mai frecvent folosite sînt: pasteu-rizarea la 75° timp de 15 min, după care mustul se păstrează în vase închise ermetic (sticle, rezervoare) spre a-l feri de o nouă contaminaţie; filtrarea sterilizantă, metodă care presupune o limpezire perfectă a mustului înainte de filtrare, spre a nu înfunda porii plăcilor filtrante (plăci E.K.), şi apoi o îmbuteliere sterilă; în cazul păstrării în rezervoare un timp mai lung se face stabilizarea fie prin refrigerare, fie cu bioxid de carbon, sub presiunea de 7***8 at, la care se realizează o concentraţie în C02 disolvat de 15 g/î, care împiedică multiplicarea germenilor existenţi în must. Alte tratamente fizice, ca oligodinamia (metoda Katadin), sau iradierea cu radiaţii ultraviolete, radiaţii y, ultrasunete, nu dau totdeauna rezultate satisfăcătoare şi, de aceea, nu s-au răspîndit. Din grupul de tratamente chimice face parte conservarea cu ajutorul unor antiseptice, de exemplu: acidul sulfuros, acidul benzoic şi sărurile lui, acidul salicilic şi sărurile lui, fluoruri, azothidratul de sodiu, vitamina K5, hidroxi-chinoleina, acidul sorbic şi sărurile sale alcaline, isotiocianatul de alil (uleiul de muştar), p-clorobenzoatul de sodiu, esteri ai acidului p-oxibenzoic (nipazolul şi nipaginul), esterul dietilic al acidului pirocarbonic, etc.; al unor inhibitori, de exemplu: acizii a-halogenaţi (acidul monobromacetic), cap-tanul (2,3-dicloro-1,4-naftochinona), în doză de 7---8 mg/l; al unor substanţe tensioactive, de exemplu săruri de amoniu cuaternar; al unor antivitamine, de exemplu unele suifamide, propionatul de sodiu, sulful elementar, — sau al unor antibiotice, de exemplu: actidiona, micosubti-lina, antimicina A, candicidina, teramicina, subtilina, tiro-tricina, etc. Dintre substanţele menţionate, numai foarte puţine sînt folosite curent, majoritatea prezentînd un anumit efect de toxicitate pentru om sau avînd eficienţă numai în doze mari, la cari, pe lîngă nocivitate, apar şi gustul sau mirosul dezagreabile. în mod curent, pentru stabilizarea temporară a mustului de struguri, antisepticul admis în majoritatea ţărilor e bioxidul de sulf, iar în unele ţări, antiseptice sînt sărurile sau esterii acidului benzoic, cum şi acidul sorbic (200 mg/l), însă eficienţa acestuia se manifestă, în special în cazul mustului, numai în asociaţie cu bioxid de sulf. Aceste două antiseptice sînt admise şî în ţara noastră. Un tratament de stabilizare recent şi cu mari perspective, admis în ţara noastră, e tratamentul cu schimbători de ioni. Prin folosirea răşinilor sintetice schimbătoare de ioni (în special cat ion iţi) se realizează o carenţă în aminoacizii şi în microelementele necesare metabolismului normal al microorganismelor, astfel încît acestea nu se mai pot înmulţi. Un tratament combinat (cationiţi-an ion iţi) care elimină şi baze şi acizi asigură o stabilizare îndelungată, cu condiţia ca mustul să nu primească, din vasele de depozitare, de transport, etc., elementele cari au fost îndepărtate iniţial prin tratamentul cu ioniţi. Mustul se tratează iniţial cu SOa (10***15 g/hI), pentru deburbare; apoi cu bentonită, pentru limpezire avansată (spre a nu colmata şi inactiva ion iţi i) şi, la urmă, se trece prin coloanele cu schimbători (cationiţi şi an ion iţi). înainte de îmbuteliere, pentru consum, se reduce aciditatea la o valoare acceptabilă, prin tratament cu carbonat de calciu precipitat. Stabilizarea pămîntului 257 Stabilizarea pămîntului î. Stabilizarea pămîntului. Ceot., Drum.: Ansamblul de operaţii de îmbunătăţire pe cale artificială a pămînturilor, în vederea măririi rezistenţei mecanice şi a desensibiIizării ior la acţiunea defavorabilă a apei. 'Stabilizarea pămînturilor e necesară în special în construcţiile rutiere (drumuri, piste de aeroport), la cele subterane, cum şi pentru mărirea capacităţii portante a terenului de fundaţie. Stabilizarea mecanică se bazează pe ameiiorareacompoziţiei granuiometrice a terenului de fundaţii prin amestecarea lui cu materiale cu granulometrie precisă, cu cari, împreună, să dea un material cu granulometria optimă în scopui urmărit. Se realizează astfel un beton o r g i I os, cu compoziţia granulometrică continuă, la care golurile dintre agregatele mari sînt ocupate de fracţiunile mai mărunte şi de mortarul argilos (fracţiunea sub 0,5 mm). Liantul betonului îl constituie argila conţinută în mortar şi, în special, partea cea mai fină a acesteia, argila coloidală (fracţiunea sub 0,2 ţx). Dacă agregatele minerale au, în marea lor majoritate, dimensiuni sub 2 mm, se obţine, în loc de un beton argilos, un mortar depâmînt. Pentru realizarea unor betoane argiloase de calitate superioară trebuie să se respecte anumite condiţii în ce priveşte: compoziţia granulometrică a agregatelor minerale, plasticitatea mortarului argilos, valoarea echivalentului de nisip al materialului sub 5 mm, capacitatea portantă a amestecului şi gradul de compactare care trebuie realizat pe şantier la punerea în operă a stratului de beton argilos. în ce priveşte compoziţia granulometricâ, se recomandă: pentru straturile superioare, dimensiunea maximă optimă de 25 mm, admiţîndu-se însă granule pînă Ia 50 mm; pentru straturile inferioare, dimensiunea maximă optimă de 50 mm, putîndu-se ajunge la 75 mm şi, în unele cazuri excepţionale, chiar la 100 mm. Cantitatea de material sub 2 mm din amestecurile optime trebuie să varieze, în general, între 20 şi 75%, pentru straturi superioare, şi între 15 şi 70%, pentru straturi inferioare; conţinutul în părţi fine (sub 0,075 mm) e de 7-**25%, ia straturi superioare, şi de 5***25%, la straturi inferioare. Plasticitatea mortarului argilos trebuie să aibă limita de curgere (W %) maximum 25%, iar indicele de plasticitate (Ip%) să nu depăşească valorile: 4***6% pentru regiuni umede şi condiţii hidrogeologice defavorabile; 6***8% pentru regiuni umede şi mijlocii, cu pămînt de fundaţie bun şi drenat; 8 * - * 12 %, pentru regiuni uscate. Echivalentul de nisip se determină pentru materialele cu plasticitate redusă (/^<6%). Se recomandă ca fracţiunea nisipoasă care intră în componenţa betonului argilos să aibă un echivalent de nisip de minimum 30, dacă procentul existent al părţii fine (sub 0,080 mm) e sub 9%, de minimum 35, dacă acest procent e de 9*• *12%, şi de minimum 40, dacă procentul e de 12***15 %. Capacitatea portanta a betonului argilos trebuie să corespundă poziţiei stratului în sistemul rutier: cu cît stratul de beton argilos e mai aproape de suprafaţa circulată, cu atît portanţa lui trebuie să fie mai mare. Valoarea indicelui de capacitate portantă se recomandă să fie: pentru straturi de fundaţie, minimum 45%; pentru straturi de bază, minimum 67% şi pentru straturi de suprafaţă, direct circulate, minimum 80%. Gradul de compactare care trebuie realizat pe teren la straturile rutiere de betoane argiloase trebuie să fie: pentru straturile de fundaţie, minimum 85%; pentru straturile de bază, minimum 95%. îmbunătăţirea calităţii betoanelor argiloase se obţine prin: concasarea parţială a agregatului mare (peste 30*“40 mm) conţinut în materialul extras din balastierele locaie, reali-zîndu-se prin aceasta o mărire a unghiului de frecare internă în amestec, respectiv creşterea capacităţii portante a acestuia şi îmbunătăţirea condiţiilor de compactare; constituirea de betoane argiloase numai cu agregate concasate, cari au un unghi de frecare internă foarte înalt şi, prezentînd la suprafaţă un aspect de mozaic, constituie bune straturi de uzură; incorporarea de piatră spartă tare, cu dimensiuni de 20/40 mm, la suprafaţa stratului, prin cilindrare (metoda clutajului); incorporarea în amestecul de beton argilos utilizat ca strat de uzură, de substanţe chimice higroscopice (de ex.: clorură de calciu, clorură de sodiu) cari, datorită proprietăţilor lor higroscopice, menţin umiditatea stratului la o valoare de echilibru, chiar pe timp uscat (se exclude astfel posibilitatea producerii de praf şi se îmbunătăţeşte fixarea agregatului mineral în masa stratului, ca urmare a păstrării integrale a proprietăţilor liante ale argilei menţinute în stare umedă şi deci activă); spălarea agregatelor sau ciuruireaşi sortarea materialului pe sorturi, urmată de reamestecarea sorturilor în proporţii cari să corespundă compoziţiei granu lometrice optime. în scopul obţinerii unui minim de goluri şi a unor stabilităţi şi rezistenţe mari, o operaţie care face parte integrantă din construcţia drumurilor şi constituie o parte din operaţia de stabilizare a pămînturilor, începînd cu lucrările de terasamente şi terminînd cu execuţia îmbrăcămintei rutiere, e compactarea (v. Compactarea pămînturilor). Stabilizarea prin adăugarea de agenţi stabiiizanţi, minerali sau organici, urmată de compactare, e o metodă frecvent folosită în tehnica construcţiilor, pentru ameliorarea proprietăţilor fizice, chimice şi mecanice ale terenurilor de fundaţie. Ca agent stabilizant se folosesc, în principal, varul (caicifi-carea), cimentul (cimentarea), si ficatul de sodiu, amestecat cu clorură de calciu sau de aluminiu (silicatarea), bitumul (bitum in izarea), argila (argil izarea). Caic ificarea e folosită pe scară mai mică în rocile cu granulaţie mare (pietriş, nisip mare, etc.) sau în argilele cu crăpături, şi foarte rar la terasamentele pentru drumuri. Se realizează prin introducerea în teren a unui mortar moale de var stins. Argil izarea (v.) e o metodă de impermeabil izare şi de consolidare a pămînturilor, care se bazează pe hidrofilia argilelor active. Silicatarea (v. Silicatarea pămînturilor). Cimentarea, adică stabilizarea pămînturilor cu ciment, se efectuează fie prin injectarea sub presiune, în porii şi în crăpăturile rocilor, a unui lapte de ciment sau a unui mortar fluid de ciment (v. Cimentare), în cazul terenurilor de fundaţie pentru construcţii, pentru baraje, etc., fie prin amestecarea pămînturilor cu ciment şi cu apă, urmată de compactare ulterioară, în cazul straturilor rutiere, cari capătă astfel o capacitate portantă mare şi devin practic impermeabile şi nedrenante. Materialele stabilizate cu ciment, în acest din urmă caz, pot fi: pămînturi, din platforma unui drum existent de pămînt sau rezultate în urma executării terasamentelor; pămînturi din gropi de împrumut de pe zona sau din apropierea drumului; împietruiri existente de orice calitate, scarificate şi refolosjte; balasturi sau nisipuri locale de orice calitate ; deşeuri de carieră nesortate. Afară de metoda obişnuită a stabilizării materialelor cu ciment, în tehnica rutieră modernă se mai practică în acelaşi scop: ameliorarea cu ciment a materialelor locale a căror folosire în construcţiile rutiere în starea lor naturală nu se poate face din cauza caracteristicilor lor necorespunzătoare, şi constituirea de betoane sărace, prin amestecarea cu ciment şi cu apă a unor materiale locale de tipul balasturilor 17 Stabilizarea taluzefor 258 Stabilizarea taluzelor nesortate, cu compoziţie granulometrică continuă şi cu conţinut redus de părţi fine. Materialele stabilizate cu ciment, materialele ameliorate cu ciment şi betoanele sărace se utilizează la construirea diverselor straturi din cuprinsul sistemelor rutiere, pentru: ameliorarea portanţei şi a caracteristicilor fizico-mecanice ale pămîn-turilor din patul drumurilor; construirea de straturi rutiere inferioare sau superioare de fundaţii (asize de fundaţie stabilizate cu ciment) sau straturi de bază dintr-un sistem rutier greu, sub îmbrăcăminte permanentă; executarea fundaţiilor rutiere şi pe drumurile cu trafic redus protejate, fie cu tratamente superficiale simple sau duble, fie cu covoare asfaltice; executarea lărgirilor de fundaţii de pe drumurile vechi cari se modernizează şi a căror parte carosabilă trebuie lărgită; consolidarea sistemelor rutiere cu portanţă mică, prin executarea unor straturi din materiale granulare stabilizate cu ciment, date imediat în circulaţie şi acoperite apoi cu un strat de uzură asfaltic; realizarea unor benzi de încadrare şi acostamente, cu calităţi superioare de rezistenţă şi impermeabilitate, acoperite eventual cu un strat protector asfaltic. Pămînturile stabilizate cu ciment sînt folosite, în primul rînd, pentru constituirea de straturi de bază pentru sistemele rutiere elastice şi numai pe drumuri cu totul secundare (de ex. pe drumurile rurale) pot constitui îmbrăcămintea propriu-zisă a drumului. B i t u m i n i z a r e a se aplică, în general, materialelor necoezive sau celor cu coeziune slabă. Stabilizarea cu lianţi bituminoşi a pămînturilor cu coeziune mai mare se poate face numai în urma ameliorării granulo-metrice a pămîntului respectiv şi a tratării lui prealabile cu: var, clorură de calciu, praf de cărbune, etc. Stabilizarea cu lianţi bituminoşi se poate aplica fie prin metoda „la rece“, fie prin metoda „la cald". Stabilizarea la rece se aplică la pămînturile cu coeziune mică, utilizînd emulsii alcaline suprastabile, bitumuri tăiate (obţinute prin amestecarea bitumurilor de petrol cu un solvent organic; benzină, petrol lampant, motorină, etc.) sau bitumuri fluxate (obţinute din amestecarea bitumurilor de petrol cu uleiuri de gudron); la nisipurile preponderent necoezive, folosind bitumuri tăiate, prin metoda „la umed“ (materialul cu o umiditate iniţială de 4***6%) sau la „uscat“ (materialul cu o umiditate iniţială de maximum 2-*-3%), cu adausuri eventuale de filere de var sau de calcar, — sau emulsii suprastabile alcaline sau acide; la balasturi, pietrişuri, deşeuri sau piatră spartă de carieră, nesortate, folosind emulsii de bitum alcaline sau acide ori bitumuri tăiate. Stabilizarea la cald se aplică numai materialelor necoezive: nisipuri, pietrişuri, balasturi, deşeuri de carieră, piatră spartă nesortată, etc., folosind adausuri granulometrice pentru corectarea granulozităţii, cum şi adausuri defiler. Lianţii utilizaţi în metoda stabilizării la cald sînt: bitumuri rutiere şi amestecuri de bitum cu gudron sau cu cauciuc. Pămînturile şi alte materiale locale stabilizate cu lianţi bituminoşi se utilizează în tehnica rutieră actuală la executarea straturilor antigel cari apără straturile superioare din sistemul rutier şi pămîntul de fundaţie de acţiunea îngheţului şi de infiltraţiile ascensionale de apă; a straturilor de fundaţii sub îmbrăcăminte asfaltice de tip relativ plastic; a stratelor de bază pe drumurile cu trafic important şi greu, sub îmbrăcăminte asfaltice în mai multe straturi sau într-un singur strat; a îmbrăcămintelor rutiere de tip uşor pe drumurile cu trafic redus sau mijlociu. Stabilizarea prin alte metode comportă: Arderea terenului (k I i n k e r i z a r e a), care se aplică, în principal, terenurilor argiloase. Ea consistă în încălzirea acestora pînă la temperatura de ardere, adică pînă Ia transformarea lor în cărămidă. Prin aceasta, terenul pierde apa şi capacitatea de a absorbi apă prea multă, devine compact şi nu se mai umflă. Congelarea (v. îngheţarea pămîntului). Electrod re na rea, adică consolidarea electrochi-mică a pămîntului, consistă în introducerea în teren a unor electrozi metalici, de aluminiu pentru anozi şi de cupru pentru catozi, aşezaţi alternativ, sau a unor piloţi de lemn căptuşiţi cu foi de aluminiu, respectiv de cupru, prin cari trece un curent continuu timp de cîteva zeci de ore. Prin aceasta se produce electroosmoza apei din argilă, datorită căreia argila de îîngă anod se usucă şi se cimentează prin combinarea hidroxizilor de aluminiu, cari se depun în pori. în urma transformărilor fizico-chimice cari au loc în argilă, aceasta pierde 30--*40% din umiditate, se compactizează, îşi măreşte unghiul de frecare interioară (de la 17 la 25°), îşi măreşte capacitatea portantă şi se stabilizează. î. Stabilizarea taluzelor. Hidrot.: Ansamblul de operaţii efectuate pentru a evita acţiunea de degradare pe care o exercită un curs de apă barat sau îndiguit, atmosfera (prin intemperii) sau alte acţiuni exterioare, asupra taluzului unui dig, asupra unui baraj sau a unui terasament. Taluzele se stabilizează prin numeroase lucrări ca: însă-mînţarea simplă cu iarbă (înierbarea) sau cu adaus de teren vegetal; brăzduirea simplă sau cu gărduleţe; plantaţii; acoperirea cu nuiele sau cu fascine; acoperirea cu pereuri; protejarea cu saltele de gabioane; protejarea cu anrocamente; metode mixte. Insâmînţarea simpla cu iarba se execută, cînd iarba nu creşte de la sine şi cînd taluzele pot sta fără altă protecţie pînă cînd iarba semănată se dezvoltă suficient pentru a realiza o consolidare. Se execută direct pe taluze, cînd acestea sînt alcătuite din pămînt vegetal, pe înălţimea de cel mult 5 m. Insâmînţarea şi acoperirea cu pâmînt vegetal se fac atît la taluzele în săpătură cît şi la cele în umplutură fără strat vegetal, imediat după terminarea taluzării, în special în cazul taluzelor erodabile chiar şi numai de apele meteorice. Grosimea stratului de pămînt vegetal (v. fig. /) este de 10---20 cm, după S /. Taluze consolidate prin acoperire cu pămînt vegetal, o) consolidare cu strat continuu: b) consolidare cu straturi alăturate; 1) taluz; 2) strat de pămînt vegetal; 3) brazde. natura pămîntului. Executarea treptelor se face de sus în jos, în timp ce pămîntul vegetal se aşază începînd de jos în sus şi se bate pe taluz şi pe trepte. Suprafeţele astfel tratate sînt apoi însămînţate cu specii cari se pot dezvolta în condiţii de sol şi de climă asemănătoare celor cărora e supus taluzul care se însămînţează. Brâzduirea simplâ sau cu gârduleţe se execută folosind brazde cu ierburi perene scoase din terenuri cari se găsesc Stabilizarea taluzelor 259 Stabilizarea taluzelor II. Taluz consolidat cu strat continuu de brazde aşezate pe lat, fixate cu ţăruşi. în condiţii similare de sol şi de climă celor în cari ^brazdele vor fi utilizate. Brăzduirea se practică, de obicei, cînd forţa de tîrîre a apei e de 3 kgf/m2. în cazul pămînturilor aride, nisipoase sau pietroase, se aşază sub brazde un strat de pămînt vegetal cu grosimea de minimum 5 cm. Brăzduirea se execută cît mai curînd după scoaterea brazdelor, pentru a nu lăsa timp să li se usuce rădăcinile. Grosimea brazdelor e de circa 6 cm, iar suprafaţa e de 0,25x0,25 m-**0,25 x x0,40 m. Brazdele ^ ^ se aşază de obicei pe ' ' y lat., acoperind întreaga suprafaţă a talu-zuIui, şi se prind cu 2-*-4 ţăruşi subţiri (v. fig. II), de lemn cojit şi uscat şi pe cît posibil cu un cioc. în lipsă de brazde suficiente pentru acoperirea întregii suprafeţe a taluzelor, brazdele pot fi aşezate în , benzi formînd o-chiuri cu laturile de circa 1,00x1,00 m (v. fig. III). Spaţiul dintre benzi se însă-mînţează, iar în lungul marginilor talu-zului, atît la partea superioarăcîtşi lacea inferioară se execută cîte o bandă continuă de brazde cu lăţimea de 0,50 m. O apărare mai puternică se execută aşezînd brazdele pe muchie în straturi suprapuse (v. fig. IV) şi fixîndu-le cu ţăruşi de0,75---1,0 m lungime bătuţi la distanţe de 0,50 m unul de altul. Brazdele pot fi aşezate orizontal sau perpendicular pe taluz, sau într-o poziţie intermediară. O consolidare bună se obţine aşezînd brazdele pe lat în unu sau în două straturi, între garduri de nuiele, avînd înălţimea, de circa 15-•-20 cm. formînd ochiuri cu laturile de 1,00 x 1,00 ••• 1,50x1,50 m (v. fig. V). în regiunile în cari taluzeie sînt supuse unei acţiuni mai puternice a apelor, brăzdarea trebuie apărată pînă la 0,50 m peste apele maxime, cu împletituri de nuiele aşezate peste brazde şi fixate cu ţăruşi bătuţi la distanţa de 1,00***1,50 m între ei. Se preferă pentru împletituri ramurile de răchită şi de salcie. Pentru porţiunile cari rămîn sub apă cea mai mare parte a timpului se pot folosi nuiele de salcie, de răchită sau de anin. Pentru taluze în regiuni de munte se preferă nuiele de conifere. Taluzeie înierbate sau îmbrăcate cu brazde trebuie îngrijite permanent, prin îndepărtarea plantelor cu rădăcini pivo-tante şi prin împiedicarea circulaţiei pe taluz a vehiculelor ///. Taluz consolidat cu brazde aşezate pe lat, în benzi orizontale. IV. V. Taluz consolidat cu brazde aşezate între garduri de nuiele. a) vedere; 5) secţiune; 1) garduri de nuiele; 2) brazde. Taluz consolidat cu brazde aşezate în straturi suprapuse. sau a animalelor, cari, prin urmele pe cari le Iasă, permit să se formeze la prima ploaie făgaşe de scurgere a apei, deci eroziunea talu-zu Iu i. Plantaţiile o-bişnuite pentru consolidarea talu-zelorexpuse inundaţiilor şi loviturilor valurilor sînt plantaţiile de salcie sau de anin, ale căror rădăcini se întind în suprafaţă, aşezate în rînduri depărtate la circa 50 cm în-treele şi laaceeaşi distanţă, pe rînd. Pregătirea terenului pentru plantare se execută din toamnă, iar plantarea propriu-zisă se face la sfîrşitul iernii sau la începutul primăverii. Plantaţiile se folosesc, de obicei, în albiile majore ale rîu-rilor, în regiunile de cîmpie, unde lipsesc alte materiale pentru apărări. Taluzeie uscate, nisipoase sau constituite din loess, se consolidează prin plantaţii de salcîm. Acoperirea cu nuiele sau cu fascine se execută numai pe porţiunile cari se găsesc continuu sub apă, şi numai excepţional, în regiuni foarte bogate în păduri şi lipsite de alte materiale, şî pentru apărarea taluzelor deasupra nivelului apelor mici. Cea mai simplă acoperire cu nuiele a taluzelor se face cu straturi de nuiele aşezate cu vîrful în sus pe linia de cea mai mare pantă a taluzelor. Ele se petrec pe o treime din lungimea lor şi sînt menţinute în această poziţie prin suluri de fascine sau prin prăjini aşezate orizontal (v. fig. VI). Grosimea stratului de nuiele e de 15---20 cm, iar sulurile de fascine, fixate pe taluz prin ţăruşi, au diametrul de 20**-25 cm şi sînt formate din nuiele subţiri de salcie, de răchită, de alun sau de plop, legate la ci rea 50 cm cu sîrmăgalvanizată, cu răchită, cu curpen sau cu coarde de viţă. O apărare mai bună se obţine acoperind taluzeie cu su luri VII. Taluz consolidat cu suluri de fascine alăturate, fixate cu ţăruşi şi prăjini. 1) sul de fascine; 2) prăjini; 3) ţăruşi. de fascine aşezate unele lîngă altele în direcţia liniei de cea mai mare pantă ataluzului, fixate cu ţăruşî-şi prăjini (v. fig. VII), 17* VI. Taluz consolidat cu fascine. 1) strat continuu de fascine; 2) sul de fascine. Stabilizarea terenurilor 260 Stabilizarea terenurilor sau cu ţăruşi şi cu suluri de fascine (v. fig. VIII). La piciorul taluzului apărarea cu fascine se consolidează printr-un gard Vili. Taluz consolidat cu suturi de fascine alăturate, fixate cu ţăruşi, prăjini, şi piatră brută sau bolovani. simplu sau dublu aşezat pe fascine, prin anrocamente sau suluri de fascine umplute cu piatră (v. fig. IX). IX. Consolidarea apărării taluzelor Ia piciorul acestora, a) consolidare cu gard dublu şi anrocamente; b) consolidare cu anrocamente; c) consolidare cu suluri de fascine umplute cu piatră. Acoperirea cu pereuri (pereare) formate, de obicei, dintr-o îmbrăcăminte executată din zidărie de piatră brută cioplită din gros sau de dale de beton, se execută pe o înălţime care depăşeşte cu circa 50 cm înălţimea apelor maxime sporită cu înălţimea valurilor. Pereuri le de piatră brută sau cioplită se execută zidit sau uscat (v. fig, X a şi b), iar cele de dale de X. Taluze consolidate prin pereare. a) cu pereu uscat de piatră brută; b) cu pereu uscat, rotund, de piatră cioplită; c) cu pereu executat din dale de beton. beton (v. fig. X c) se execută de preferinţă uscat, rostuite sau nerostuite. între zidăria de piatră sau de dale de beton şi taluz se pune un strat de nisip sau balast mărunt cu grosimea de circa 10 cm sau cu grosimea de 4***6 cm, dacă se interpune şi un strat de piatră spartă sau de balast mare. Taluzele pereate pot fi executate pînă la o înclinare de 1:1 • La poduri şi la podeţe se perează sferturile de con şi taluzele pe o lungime suficientă spre a pune rambleul la adăpost de eroziunea apelor. La partea inferioară, pereuri le sînt rezemate pe o fundaţie de beton protejată cu anrocamente (v. fig. XI). Blocurile utilizate pentru pereuri de piatră brută au înălţimea de minimum 0,12 m şi lăţimea de 0,20-*-0,30 m, după viteza curentului de apă. Pereurile pot fi executate şi în două straturi, grosimea stratului inferior fiind de 20---30 cm, iar a stratului superior, de 15---20 cm. în lipsa pietrei de carieră se pot executa pereuri din bolovani de rîu aşezaţi în picioare între panouri formate din garduri de nuiele împletite (v. fig. XII). XII. Taluz consolidat cu pereu de bolovani de rîu aşezaţi între garduri de nuiele. în regiunile în cari lipsesc atît piatra de carieră cît şi bolovanii, sau în cazul curentului apelor prea puternic, se folosesc pereuri de dale de beton cu grosimea de 0,12***0,15 m şi cu latura de minimum 0,50 m. La sferturile de con şi, în general, pe suprafeţe curbe şi, cînd viteza curentului impune utilizarea de dale cu dimensiuni mai mari, acestea se toarnă pe loc. Protejarea cu anrocamente se execută, de obicei, în regiuni în cari piatra se găseşte în cantităţi mari sau se poate aproviziona uşor, pentru consolidarea rambleelor din lungui cursurilor de apă cari au viteză mare. După intensitatea curentului, anrocamentele se pot executa fie aşezate într-un strat pe taluzele rambleelor, pentru cazuri obişnuite, fie cu un pinten cu secţiune trapezoidală, executat odată cu terasamentele, cînd curentul e mai puternic. Pintenul se poate executa, cu secţiune aproape triunghiulară, şî ulterior executării terasamentelor, pînă la circa 1 m peste etaj; pe porţiunea deasupra lor pînă la circa 50 cm peste nivelul apelor mari, aşezîndu-se pe rambleu un strat de anro-cament. Protejarea cu saltele de gabioane se execută cînd lipsesc blocuri mari pentru anrocamente, din suluri sau din cutii de plasă sau sîrmă galvanizată. La dimensiuni transversale mai mari ele se echipează cu pereţi intermediari confecţionaţi tot din plasă de sîrmă spre a rezista împingerii bolovanilor. V. şi Gabion. Metodele mixte, adaptabile diferitelor situaţii locale, rezultă din combinarea metodelor de consolidare expuse mai sus. La aceste metode se mai pot adăuga local, de exemplu, ţn cazul taluzelor abrupte, însă joase, baterea de piloţi paralel cu piciorul taluzului, aruncînd trunchiuri de arbori între piloţi şi taluz. De asemenea, în unele cazuri, se execută z duri de sprijin de piatră rezistentă la intemperii, de beton, lemn, cărămidă, etc. i Stabilizarea terenurilor» 1. Geot. V. Stabilizarea pămîntului. XI. Modul de amenajare a pereului la piciorul taluzului. 1) pereu; 2) fundaţie; 3) anrocamente. Stabilizarea terenurilor 261 Stabilizator 1. Stabilizarea terenurilor. 2. Hidrot.: Ansamblu de lucrări, efectuate fie pentru refacerea vegetaţiei, fie pentru consolidarea pantelor (v. Stingerea torenţilor). Lucrările de refacere a vegetaţiei comportă: lucrări de plantaţii silvice, de plantaţii viticole şi pomicole, şi lucrări de înierbare. Condiţiile pe cari trebuie să le îndeplinească speciile forestiere folosite la plantarea terenurilor degradate sînt următoarele: să se adapteze condiţiilor de climat şi de sol din regiunea plantată; să aibă creştere rapidă, cel puţin în primii ani; să aibă un aparat radicular şi foliaceu bine dezvoltat; să vegeteze din timp primăvara, şi să-şi menţină frunzele cît mai tîrziu toamna; să aibă arme de apărare contra animalelor cari le-ar ataca; să aibă valoare economică forestieră. După gradul de eroziune a solului se aleg următoarele esenţe, pentru plantare: pe terenurile înclinate, cu sol parţial erodat (20---40 cm), se plantează pin, gorun, ulm, frasin, tei, cireş, salcîm, în regiunea dealurilor cu roci silicioase, iar în regiunile de stepă şi de antestepă, salcîm (pe soluri nisipoase), plop de Canada, ulm de Turkestan, tamarix (pe soluri ru humus pe loess umed, etc.) şi păr, pin, corcoduş, lemn cîinesc (pe soluri mijlocii lemnoase). Pe suprafeţele cu soluri mijlocii pînă la grele, în regiuni de dealuri (zona fagului şi a gorunului) se plantează: pe roci silicioase, gorun, ulm, tei, frasin, paltin, jugastru, arţar, carpen, alun, corn, salbă; pe roci calcaroase, pe marne şi pe soluri brune-negre, ulm, frasin, tei alb, cireş, alun, scumpie; pe soluri roşii, fără humus sau sărace în humus, cireş, păr, corcoduş, vişin, prun, lemn cîinesc şi păducel —- iar în regiunea de stepă şi antestepă, pe argile, marne şi calcare: păr, prun, vişin, corcoduş, lemn cîinesc, păducel şi porumbar. Pe terenuri cu soluri superficiale, crude, în formare, foarte frecvente în terenuri degradate, la cîmpie, la deal sau la munte, dezvoltate, fie pe suprafeţe erodate cari se înierbează, fie pe depozite de materiale provenite din surpare, se recomandă să se planteze salcîm în cîmpie şi pe coline, plop de Canada pe soluri reavene, spre poalele versantelor din regiunea de coline şi de cîmpie, cu sol uşor, predominant nisipos (nisipuri, gresii, şisturi cristaline), oţetar şi carpiniţă pe solul uşor de pe roci tari, în regiunea de stepă şi de antestepă, juniperus silvestris, ulm, cireş, vişin, prun, corcoduş, lemn cîinesc şi păducel pe solurile mijlocii pînă la grele, cu pietriş şi pietre, din regiunea de deal şi de cîmpie înaltă. Pe terenurile fără nici un strat de sol, cari sînt descoperite total prin eroziune, se plantează liane pe terenuri stîncoase, cătină de garduri, Ulmus suberosa, tamarix, Juniperus virginiana, sălcii, răchităv etc. pe terenuri formate din roci moi sau fără intercalaţii de roci tari; plop de Canada, ulm, păr, cireş, dud alb, corcoduş, etr., pe terenuri formate pe loess (regiunea de stepă sau de pădure); tamarix, Juniperus virginiana, sălcii, răchită, pin negru, mesteacăn, etc., pe terenuri constituite din succesiune sau din alternanţă deasă de diferite roci. Pentru executarea împăduririi terenurilor degradate, pregătirea terenului începe din toamnă, prin lucrarea lui în fîşii de 60 cm, orientate pe curba de nivel şi susţinute de mici garduri, dacă panta e prea mare şi ar da posibilitatea transportului de sol către baza versantului. Executarea gropilor se face de asemenea toamna, iar plantarea puieţilor se face primăvara, în mustul zăpezii, sau toamna, după ce vegetaţia şi-a încetat activitatea. Lucrările de înierbare, pe Iîngă că fixează solul, au şi rolul de a transforma roca-mamă în sol, de a micşora scurgerea apelor superficiale şi de a da solului erodat o folosinţă rentabilă. Amestecurile de specii folosite trebuie să fie deci rezistente la condiţiile de sol şi de climă ale regiunii; să aibă un aparat foliaceu bine dezvoltat, pentru a acoperi bine solul, în special în perioadele ploioase; să aibă o perioadă de vegetaţie cît mai lungă; să aibă un aparat radicular bine dezvoltat, atît la suprafaţă, cît şi în profunzime, spre a fixa cît mai bine solul; să aibă longevitate; să aibă producţie şi valoare furajeră mare. Pentru înierbarea pantelor spălate se folosesc Medicago sativa, Agropyrum repens, etc.; pentru înierbarea nisipurilor aluviale şi marine, Agropyrum cristatum şi Agropyrum juncum; pentru solurile din regiuni cu puţine precipitaţii: Bromus inermis, Lotus corniculatus; pentru solurile cu sol brun-roş-cat de pădure: Festuca pratensis, Solium perene, Poa praten-sis, Trifolium repens şi Lotus corniculatus; pentru regiunile moi, umede, cu podzol: Festuca pratensis, Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens şi Lotus corniculatus. 2. Stabilizatoare! dioda »/. E/t., Te/c.; Diodă semiconductoare (v.) pe bază de siliciu, care foloseşte efectul Zener în montaje de stabilizare a tensiunilor de alimentare. în timp ce Ia diodele semiconductoare obişnuite se pune în valoare efectul de redresare, datorită rezistenţei mici în sensul de trecere şi rezistenţei foarte mari în sensul de blocare, la diodele stabilizatoare se foloseşte pro- r j y prietatea acestora de a avea J ^ ^ IdirfaAJ IfdirM 05 1 j Curba caracteristică [I—f(U)] la o diodă Zener. în sensul de blocare, la o anumită tensiune inversă (tensiunea Zener), o variaţie bruscă a curbei caracteristice I—f(U) (v. fig.). Tensiunea Zener, caracteristică pentru fiecare diodă stabi lizatoare, poate fi de ordinu volţilor sau al zecilor de volţi. Sin. Diodă Zener. 3. Stabilizator, pl. stabilizatoare. 1. Tehn.: Organ suple-mentar al unui sistem elastic, sau aparat, care contribuie la menţinerea sau la restabilirea stării de echilibru a acestuia, în generai prin compensare. Stabilizatoarele se folosesc fie la vehicule terestre, în special pentru a compensa efectele suspensiunii lor faţă de oscilaţiile transversale, fie la avioane, pentru a compensa efectele datorite acţiunii profundorului. De exemplu, la un autovehicul, stabilizatorul e o legătură elastică între capetele osiei din faţă sau din spate, pentru a împiedica înclinări mari ale acestuia, datorite forţelor laterale (de ex.: forţa vîntului, forţa centrifugă). Se deosebesc; stabilizator stereomecanic, constituit dintr-o bară de torsiune articulată cu şasiul şi solidarizată prin pîrghii cu cele două capete ale osiei; stabilizator hidromecanic, constituit din două amortisoare hidraulice, cari sînt legate între ele printr-o bară de torsiune (amortisoarele fiind libere) sau prin conducte (amortisoarele fiind imobilizate pe şasiu), şi ale căror pistoane sînt articulate cu cîte o pîrghie solidarizată cu capătul respectiv ai osiei; stabilizator tribomecanic, constituit din două amortisoare cu fricţiune, cari sînt legate între ele printr-o bară de torsiune. în general, stabilizatorul nu influenţează comportarea în ansamblu a resorturilor de suspensiune ale osiei, cînd roţile acesteia trec simultan prin neregularităţi de aceeaşi mărime ale căii de rulare, săgeţile resorturilor fiind egale; suspen-siunea devine însă mai puţin sensibilă pentru fiecare roată în parte, deoarece stabilizatorul intră imediat în funcţiune, cînd mişcările oscilatorii ale uneia dintre roţi au o amplitudine mai mare decît ale celeilalte roţi. Stabilizatoarele suspensiunii se folosesc aproape excluziv la autoturisme. Cele de la roţile din faţă lucrează la torsiune şi împiedică înclinările laterale la cari sînt expuse automobilele cu suspensiune independentă (v. fig. I a), cu resorturi elicoidale, cu bare de torsiune sau cu aer. Cele din spate Stabilizator giroscopic 262 Stabilizator împiedică deplasările laterale ale şasiului (v. fig. / b) şi se folosesc la punţile rigide, cu suspensiune cu resorturi elicoidale, cu bare de torsiune sau cu aer. Mişcările perturbatorii posibile ale unui automobil, cari sînt mişcări oscilatorii în jurul sau în lungul axelor de tangaj, de ruliu sau de giraţie (v. fig. //), trebuie să fie cît mai reduse. Tangajul (galopul) e accentuat la automobilele cu baza de susţinere scurtă, iar ruliu I (legănarea) e mare dacă baza de susţinere e îngustă. Derapajul depinde de aderenţă, de derivă, de modul de a conduce, de jocurile articulaţiilor, etc. Stabilizatorul reglabil, utilizat la avioane, e un stabilizator (v. Stabilizator 2) care poate fi rotit cu cîteva grade în jurul unui ax. Rolul acestui reglaj ede a reduce sau chiar de a anula forţa necesară la manşă, datorită bracării profundorului. Un efect analog reglării se poate obţine cu ajutorul v o I e-ţ i lor compensatori, însă stabilizatorul reglabil e mult mai eficient în anumite situaţii. Astfel, de exemplu, în timpul aterisării avionului, stabilizatorul reglabil poate înlătura insuficienţa efectului profundorului, ceea ce nu e posibil cu ajutorul voleţilor compensatori. De aceea, stabilizatorul reglabil e necesar ia avioanele cu gamă mare de centraje. 1. — giroscopic. Nav.: Giroscop în rotaţie întreţinut de un motor (în general electric), al cărui cuplu reduce mişcările perturbatoare ale navei. 2. ~ transversal. C. f.: Element elastic al suspensiunii vagonului de cale ferată, care intră în funcţiune numai în cazul oscilaţiilor de legănare, opunîndu-se acestora prin introducerea unei rigidităţi suplementare în suspensiune. El rămîne inactiv la oscilaţiile de săltare sau de galop ale vagonului. 3. Stabilizator. 2. Av,: Ampenajul orizontal fix al unui avion. Stabilizatorul are o contribuţie la sustentaţie, fiind totodată suportul profundorului, adică al ampenajului orizontal mobil, cu care e articulat; de aceea, constructiv, trebuie să prezinte o rezistenţă şi o rigiditate suficiente. 4. Stabilizator. 3. E/t.; Aparat sau dispozitiv electric care asigură menţinerea practic constantă a tensiunii la borne sau a curentului unui receptor electric, în anumite limite de variaţie a tensiunii sursei de alimentare sau a parametrilor receptorului, fără intervenţie din exterior. După mărimea stabilizată, se deosebesc stabilizatoare de tensiune, continuă sau alternativă (de ex. pentru menţinerea tensiunii de alimentare în limitele a ±1 %, cînd tensiunea reţelei variază în limitele a±30%), şi stabilizatoare de curent, continuu sau alternativ (de ex. pentru menţinerea curentului care străbate un circuit în limitele =b1%,**±3%, cînd tensiunea de alimentare variază în limitele +10%•••;£ 20%). După principiul de funcţionare, se deosebesc: stabilizatoare cu descărcare în gaz, bazate pe descărcarea electrică în gaze rarefiate, de exemplu în neon; stabilizatoare electronice, bazate pe caracteristica nelineară a tuburilor electronice sau a transistoarelor; stabilizatoare electromagnetice, bazate pe fero-rezonanţă sau pe saturaţia unui miez magnetic; stabilizatoare cu contraelemente, bazate pe introducerea unei tensiuni contra-electromotoare în circuitul curentului care trebuie stabilizat; stabilizatoare cu rezistoare nelineare (autoregu lat oare), bazate pe variaţia rezistenţei cu tensiunea, proprietate caracteristică a baretoarelor (v.), termistoarelor (v.), varistoarelor (v.) şi diodelor semiconductoare (v.); stabilizatoare electromecanice, bazate pe acţionare mecanică în trepte sau continuă a contactelor pe prizele unui autotransformator; etc. După viteza de stabilizare, se deosebesc: stabilizatoare cu inerţie, la cari stabilizarea tensiunii sau a curentului se face după trecerea unui anumit timp, cum sînt stabilizatoarele cu rezistoare autoregulatoare şi stabilizatoarele electromecanice, şi stabilizatoare fără inerţie, la cari stabilizarea tensiunii sau a curentului se face practic instantaneu, cum sînt stabilizatoarele cu descărcare în gaz, stabilizatoarele cu tuburi electronice, stabilizatoarele electromagnetice şi stabilizatoarele cu contraelemente. Stabilizatorul cu descărcare în gaz e un stabilizator de tensiune bazat pe funcţionarea tuburilor cu gaze inerte după o caracteristică nelineară. E constituit dintr-un tub cu descărcare în gaze (numit şi t u b s t a b i I i v o I t), de la electrozii căruia se obţine tensiunea stabilizată, alimentat printr-o rezistenţă de limitare de la sursa de tensiune de stabilizat-Căderea de tensiune anodică şi în spaţiul dintre electrozi fiind relativ mică, căderea de tensiune din tub e determinată practic de căderea de tensiune catodică, ale cărei valori variază cu metalul electrozilor şi cu felul gazuIu i. Se construiesc stabilizatoare cu doi sau cu mai mulţi electrozi (v. fig. /); uneori electrozii sînt activaţi prin acoperire cu un strat de metal alcalino-pămîntos (bariu cesiu, stronţiu, etc.) pentru micşorarea căderii de tensiune. Stabilizatoarele cu mai mulţi electrozi pot fi utilizate şi ca divizoare de tensiune continuă. în căzu I Crestei i i ten- ^ Stabilizatoare de tensiune cu descărcare siunii de intrare U-ere- în gaz Şte CUrentU I J0 care trece at) cu doi electrozi; o2) schemă de instalare ; prin rezistenţa de I irnita- b2) cu patru electrozi; b3) schemă de utilizare re Rj şi provoacă o creştere a căderii de tensiune la bornele acesteia. Deşi valoareacuren-tului If care trece prin tub creşte, căderea de tensiune la bornele tubului rămîne constantă; deci tensiunea UJ care se aplică /. Stabilizator. 0) la roţile din faţă; b) la roţile din spate ; 1) bara stabilizatorului; 2) suport ;3) pun- tea din spate a vehiculului. z z ll. Mişcările perturbatorii ale automobilului. X-X) axa de ruliu (longitudinală); Y-Y) axa de tangaj (transversală); Z-Z) axa de giraţie; G) centrul de greutate; ax) oscilaţii de ruliu (legănare); 24 AD=kB f -j-AD = kB' cos oc; distanţei D i se a~ daugă, deci, corecţia stadimetricâ: AD=k{B' cosa-B). Rezultă: D'=OqP0=: = kB' cos a cos a0. Distanţa B citită pe stadie se numeşte baza stadimetricâ. Relaţii similare se obţin cînd se foloseşte stadia ca bază orizontală. Se numesc constante stadimetrice mărimile C = d+f, unde fe distanţa focală a obiectivului lunetei (constanta adiţională), şi k (constanta multiplica-t i v ă). 15. Stadimetrie. 2. Topog.: Ramură a Topografiei, care se ocupă cu măsurarea optică a distanţelor cu ajutorul firelor stadimetrice. ie. Stadimetru, pl. stadimetre. Topog.: Instrument folo- sit în ridicările topografice efectuate prin metoda stadime-triei (v. Stadimetrie 1). Sin. Tahimetru (v.). 17. Stadion, pl. stadioane. 1. Arh.: în vechea Grecie,.pistă pentru alergări, de formă alungită, cu o lungime de o stadie (circa 185 m), .înconjurată, în general, de gradene pentru spectatori. îs. Stadion. 2. Arh., Urb.: Complex sportiv destinat competiţiilor la cari asistă un număr mare de spectatori. Pentru planurile de sistematizare ale oraşelor, suprafaţa necesară Stadă (schemă) 1) pîlnii de încărcare; 2) uşi de evacuare a minereului prăjit; 3) coş de evacuare a gazelor de ardere (S02); 4) vatră dublu înclinată. Schema de principiu a stadimetriei. o) stadia verticală (OC coincide cu orizontul în O); b) stadia verticală (OC face unghiul n cu orizontul în O); c) stadia orizontală în C şi perpendiculară pe OC. Stadion 266 Stadion pentru un stadion se poate calcula, în funcţiune de popu- sau de sporturi, un teren pentru gimnastică, o pistă GMD, pe baza unei norme de 1---4 invers cu numărul laţia deservită cifra variind în sens După importanţa şi capacitatea lor, se deosebesc: stadioane raionale, cu dimensiuni mici, cari au capacitatea de 2000*•• 5000 de spectatori şi ocupă o suprafaţă de circa 4 ha; stadioane regionale, cari se subîmpart în stadioane mijlocii, cu capacitatea de 5000-•• 10 000 de spectatori şi suprafaţa de 4***6 ha; stadioane mari, pentru 10 000—50 000 de spectatori, şi cari au suprafaţa de 6***15 ha; stadioane republicane, de tip special, cu capacitate mare (50 000*•-100 000 de spectatori, sau mai mult), cu suprafaţade15-"30 ha, sau mai mult. Elementele componente ale unui stadion se pot împărţi în următoarele categorii: elemente de bază, cari servesc direct tăţii sportivilor; elemente auxiliare, tirea exerciţiilor sportive; elemente cu caracter administrativ şi de deservire a sportivilor; elemente folosite de pu-blicul spectator. Elementele de baza sînt următoarele: un „nucleu sportiv" (numit şi arenă), care cuprinde o pistă de alergări, — cu mai multe culoare (2->-6) în circuit închis (largi de 1,25 m), la cari se adaugă încă două culoare în linie dreaptă, de cîte 110 m lungime, — cari înconjură terenurile pentru diferitespor-turi şi exerciţii (football, rugby), handball, sărituri în lungime, triplu salt, salt în înălţime, salt cu prăjina, aruncarea greutăţii, aruncarea suliţei, aruncarea discului, etc.), eventual o pistă specială, de patinaj-vi-teză, în circuit închis, de 333,33 m lungime (v. fig. /, II); un ansamblu de „jocuri sportive" m2/locuitor, populaţie -*Ţ*~ 15.00 I. Nucleu de stadion raional. a) teren de handball redus; b) pistă de 400 m; c) groapă cu nisip pentru sărituri în lungime; d) groapă pentru sărituri în înălţime; e) loc pentru aruncarea greutăţii; f) loc pentru aruncarea suliţei; g) loc pentru aruncarea discului; h) pistă pentru sărituri în lungime şi triplu salt; /) teren de football. la desfăşurarea activi-cari servesc la pregă- o pistă FGMA, amenajări pentru scrimă, box, popicărie şi tenis de masă; un sector special, destinat practicării sporturilor de către copii. V. fig. / şi II. Elementele stadionului pot fi completate cu alte instalaţii cari, în unele cazuri şi după împrejurări locale, pot constitui unităţi separate, ca: o secţiune de hi-pism, care cuprinde un manej de călărie şi un manej de dresaj, acoperite sau descoperite; instalaţii pentru sporturi nautice (piscină pentru nataţie, basine pentru canotaj, navigaţie cu vele, etc.); instalaţii pentru patinajul pe gheaţă naturală sau artificială (patinoar). Elementele auxiliare ale unui stadion sînt: vestiare, pentru bărbaţi şi femei, a căror supra-faţăglobalăse calculează luînd ca bază indicele pentru fiecare sportiv (se consideră că numai 25% ■*-20,00- - ffiCiiWmMBţWfîOth 1200-\10.00\6M(h !klJJ=C \ \ \{ \ \\\ cX1 *\ \\ \ (JkC V 1 \ \ \ W \V/ jp 1 \ ! i/ ^ ! şi /' \y\ 1/ \ t /Î0> M4 1 1 t J “ 1 —18300 II. Nucleu de stadion regional mare. o) teren de football, handball, rugby; b) pistă de alergări: şase culoare a 400 m, opt culoare a 130 m; c) loc pentru sărituri în lungime, triplu salt şi cu prăiina; d) sărituri în înălţime; e) aruncarea greutăţii; f) aruncarea suliţei; g) aruncarea discului; b) groapă de apă; /') pistă de patinaj viteză de 333.33 m. cuprinzînd, în raport cu importanţa stadionului, 1***6 terenuri de tenis, 1 terenuri de basket, 2***6 terenuri de volley, un poligon de tir cu 8---30 de „paturi", un basin de nataţie, eventual un velodrom ; un ansamblu pentru „exerciţii fizice", constituit dintr-o sală de gimnastică de 0,8 m2 din totalul sportivilor folosesc simultan vestiarele); garderoba pentru ansambluri sportive, a căror suprafaţă necesară se calcu lează pe baza indicelui de 0,1 m2 pentru fiecare sportiv dintr-un schimb; grupuri de duşuri dispuse separat, pentru bărbaţi şi pentru femei (un duş la zece sportivi); grupuri de closete, dispuse separat, pentru bărbaţi şi pentru femei (un closet şi un pisoar la 50 de bărbaţi; un closet pentru 30 de femei); camere pentru instructorii de sport (1 •••5camere, după importanţa stad ionu Iu i). cabinete medicale (2***3 cabinete, în raport cu numărul sportivilor dintr-un schimb); camere de odihnă (1 •••3 camere, după importanţa stadionului) ; vestiare speciale pentru maeştrii sporturilor (15---30 de locuri, pentru bărbaţi, şi 15—25 de locuri, pentru femei); un bufet general; un întreţinere; camere de zi depozit pentru materialele de pentru oamenii de serviciu (2***4 camere) De asemenea, la secţiunea de hipism se amenajează: un grajd pentru ce! puţin 20 de cai, o magazie de furaje, un depozit de nutreţ în podul grajdului, o cameră pentru pregătirea Stadion 267 Stadion grăunţelor, o cameră-depozit pentru harnaşament, un atelier de reparaţii şi de ajustare, o cameră pentru îngrijitori. instalaţiile de sporturi nautice cuprind: garaje, separate pentru îm'barcaţiunile de canotaj şi pentru îmbarcaţiunile cu vele; ateliere de tîmplărie, lăcătuşerie, vopsitorie, reparaţii de pînze; depozite de materiale (vopsele, materiale inflamabi le, etc.); vestiare, toalete cu duşuri, closete, etc.; debarcadere, fixe sau flotante; semafoare pentru semnalizare şi pentru transmiterea ordinelor la sportivii de pe apă. Elementele cu caracter administrativ şi de deservire a sportivilor cuprind: încăperile pentru administraţie; încăperile depozitelor de inventar; locuinţele pentru administrator şi pentru personalul de serviciu; ateliere de reparaţie generale; garaje pentru turismele şi camioanele necesare întreţinerii; eventual, un grup de locuinţe pentru sportivii cari urmează un antrenament mai îndelungat, în vederea unor competiţii, construite fie sub formă de vile, cu un număr mic de locuri, fie sub formă de cămine, şi cari sînt echipate cu cantine şi cu toate amenajările de deservire corespunzătoare unei locuiri mai îndelungate. Elementele destinate publicului spectator sînt următoarele: tribunele (v. Tribună) arenei principale şi tribune cu capacitate mică pentru unele dintre terenurile de sport cari au instalaţii separate (tenis, baschet, volei, piscine, etc.); construcţii şi amenajări speciale (ca panouri, semnalizări sonore sau luminoase) pentru indicarea numelui sau a numărului sportivilor, a situaţiei (punctajului) competiţiilor, a timpului, etc.; bufete, eventual restaurante, cu serviciile lor; grupuri de toalete cu closete, apreciind că din totalul publicului 70% sînt bărbaţi Amenajările generale cuprind: plantaţii scunde şi înalte, aşezate astfel încît să separe diferitele elemente ale stadionului, suprafaţa plantaţiilor fiind aproximativ egală cu suprafaţa diferitelor construcţii şi terenuri sportive; alei de acces şi repartizare a publicului, cum şi a sportivilor la diferitele terenuri, intrări în tribune şi la anexele lor, unele dintre aceste alei trebuind să aibă lărgimea, infrastructura şi îmbrăcămintea corespunzătoare pentru a permite circulaţia eventuală a unor camioane sau a unor cisterne pentru furnisare de materiale, pentru reparaţii, etc.; parcaje pentru toate tipurile de vehicule (biciclete, motociclete, turisme, autocare şi autobuse), amenajate în exteriorul incintei stadionului, însă în apropierea intrărilor acestuia. în fig. III şi IV sînt reprezentate exemple de amenajare generală a unu i stad ion. Toate terenurile de sport pe cari activează două echipe adverse trebuie să aibă, în mod normal, axa lor longitudinală orientată după direcţia N-S. în cazul unor dificultăţi de ordin local se admite o deviere de la această direcţie pînă la circa 30°. întregul teren şi, în special, nucleul, trebuie să aibă un sistem de drenaj eficient, care să îndepărteze repede apa de ploaie, pentru ca terenurile să poată fi folosite, fără întrerupere, pe timp de ploaie măruntă, sau imediat după încetarea unei ploi puternice. în funcţiune de natura terenului se folosesc drenaje de suprafaţă, drenaje de adîncime sau drenaje cu rezervor. După natura sportului exercitat, terenul e acoperit cu zgură sau cu gazon (v. sub Teren de sport). III. Stadionul „Dinamo" din Bucureşti, î) intrare; 2) clubul şi cantonamentul sportivilor; 3) hală de sport; 4) arenă de football şi de atletism (22 000 de locuri); 5) tribună oficială acoperită; 6) teren de antrenament; 7) terenuri de tenis; 8) terenuri de basket; 9) terenuri de volley; 10) velodrom cu tribune pentru 5000 de locuri; 11) teren de antrenament; 12) vestiarele .cicliştilor ; 13) locuinţa administratorului ; 14) seră de flori; 15) poligon de tir; 16) vestiarele terenurilor mici; 17 ) administraţia parcului; 18) tribună. şi 30% femei (un closet şi şapte pisoare la 1000 de bărbaţi, şi şapte closete la 1000 de femei); cabine de telefon public (1---5 cabine, uneori mai multe); case de bilete la intrarea în stadion (o casă pentru 1500 de spectatori, ţinînd seamă că majoritatea biletelor se cumpără cu anticipaţie, la ghişete situate în oraş). Stadioanele sînt echipate cu o reţea de alimentare care să asigure consumul apei de băut, în raport cu numărul maxim de spectatori şi de sportivi, stropitul eficient al terenului (suprafeţele cu gazon, cu zgură sau cu plantaţii) şi debitul pentru stingerea incendiilor. Necesarul de apă mediu pentru stropit se apreciază la 10 l/m2 pentru zi şi la 5 l/m2, pentru Stadiu 268 Stafide noapte, instalaţia de alimentare trebuie să aibă hidranţi numeroşi şi cişmele de consum repartizate bine. Evacuarea apelor uzate (menajere şi pluviale) se face printr-o reţea adecvată situaţiei locale. zător, dacă ea nu a avut în stadiul anterior condiţii corespunzătoare acelui stadiu. Stadiile de dezvoltare forestiera ale unui arboret sînt următoarele: semintiş-lâstâriş (stadiu IV. Parcul de Cultură fizică şi Sport „23 August" din Bucureşti, în suprafaţă de circa 70 ha. 1) intrare; 2) stadion de 80 000 iocuri; 3) terenuri de antrenament; 4) şcoală pentru paraşutişti; 5) turn pentru paraşutişti; 6, 7, 8) terenuri de voiiey-basket, tenis; 9) vestiare; 10) intrare oficială; 11) arenă pentru voiley şi basket; 12) piscină; 13) iac; 14) teatru în aer liber. Întrucît competiţiile sportive, cum şi antrenamentul de noapte au devenit uzuale, stadioanele sînt echipate uneori şi cu instalaţii de iluminare complexe. 1. Stadiu, pl. stadii. Geobot.: Unitatea singenetică (v. Sin genetică) cea mai mică, indivizibilă. în succesiunea asociaţiilor se deosebesc: stadii iniţiale, întîlnite în locuri nepopulate, de cele mai multe ori fiind grupări de criptogame (alge, ciuperci, bacterii); stadii intermediare (de tranziţie), în generai foarte numeroase, şi stadii finale, de lungă sau de foarte lungă durată, cari constituie stadiul de climax (v,). 2. Stadiu de dezvoltare a plantelor. Agr., Biol.: Etapă în dezvoltarea plantelor, determinată de metabolism, prin modificarea conţinutului celulelor din organismul vegetal, în care planta suferă influenţa predominantă a unui anumit factor de vegetaţie. Primele două stadii de dezvoltare pe cari le parcurge planta sînt stadiul de iarovizare (v. larovizare, stadiu de ^) şi stadiul de lumină (v. Fotoperiodism). în stadiul întîi, dezvoltarea plantei e influenţată, în primul rînd, de temperatură, iar în stadiul al doilea, de lumină. Ultimul stadiu de dezvoltare e acela al formării fructelor. La trecerea de la un stadiu la cel următor are loc o modificare calitativă a plantei. în stadiul următor, lanta nu se poate dezvolta în mod corespun- arboretului premergător încheierii stării de masiv); desiş (stadiul arboretului între încheierea stării de masiv şi începerea elagajuiui); prâjiniş (stadiul arboretului cu diametrul mediu între 6 şi 10 cm); paris (stadiul arboretului cu diametrul mediu între 11 şi 20 cm); codrişor (stadiul arboretului cu diametrul mediu între 21 şi 35 cm); codru mijlociu (stadiul arboretului cu diametrul mediu între 36 şi 50 cm); codru bâtrţn (stadiul arboretului cu diametrul mediu peste 50 cm). — Arboretele cari au diametrul mediu ia limita dintre două stadii sînt numite cu numele ambelor stadii; de exemplu, arboretul cu diametrul de 10 cm e numit prăjiniş-păriş; cel cu diametrul de 20 cm e numit prăjiniş-codrişor, etc. Sin. (mai puţin folosit) Stare de dezvoltare forestieră, Fază de dezvoltare forestieră. 3. Stafide, sing. stafidă. Bot.: Boabele unor specii de struguri, supuse unui proces de deshidratare (pînă la un conţinut de 16—2.1 % apă), fie prin uscare artificială, cu ajutorul unor cuptoare speciale, fie, în timp, prin uscare pe butucii de viţă de vie. Sînt preferaţi, în primul rînd, strugurii fără seminţe (de ex.: soiurile Sultanine, Corint, Kişmiş, etc.). Stafidele de Malaga provin din struguri tămîioşi, foarte dulci. Din 100 kg struguri proaspeţi se obţin 20---30 kg stafide. în unele regiuni se prepară vinurile după transformarea strugurilor în stafide. Stafiiococ 269 Stamină i Stafiiococ, pl- stafilococi, Ind. alim. V. sub Intoxicaţii alimentare (sub Intoxicaţie). 2. Stagnare. Hidr.: Starea unei ape care nu curge. 3. Stagnogiei. Ped.: Formare de glei datorită existenţei unei imbibă'ri cu apă provenite din precipitaţii a unei porţiuni din profil de la suprafaţă. Se deosebeşte de gleiul (v.) propriu-zis acesta din urmă fiind produs de apa din pînza freatică aflată la mică adîncime, şi de pseudoglei (v.)f în care îmbibarea cu apă e temporară, alternînd cu uscarea, pe cînd în stagnogiei, imbibarea de la suprafaţă durează tot anul. 4. Stagnogleic, sol ~.Ped. V. So! stagnogleic. 5. Stahiozâ. Chim.: a-Galactozido-6-galactozido-4-gluco- zidofructozidă. Tetrazaharidă răspîndită la plante, în cari se găseşte asociată cu rafinaza. Prin hidroliză pune în libertate două molecule de galactoză, o moleculă de glucoză şi o moleculă de fructoză. Prin hidroliză cu invertază dă D-fructoză şi o trizaharidă, manîtrioza, care nu are proprietăţi reducătoare. Se găseşte în tuberculele de Stachys tuberifera, în fasole, în soia, trifoiul roşu, măzăriche, etc. 6. Stainlessj oţel Metg.; Oţel inoxidabil (v. Oţel inoxidabil şi anticoroziv, sub Oţel de construcţie) cu 11 ***18% Cr. ?. Stal, pl. staluri. Cs..* Totalitatea scaunelor de la parterul unei săli de teatru, aşezate în rînduri regulate. Prin extensiune, se numeşte stal şi partea sălii unde se găsesc aceste scaune. 8. Stalactite, sing. stalactită. Mineral.: Agregate minerale în formă de conuri, cari se formează din soluţiile coloidale cari circulă prin cavităţile scoarţei şi depun pe tavanul acestora, în urma evaporării apei, sărurile pe cari le conţin. Dimensiunile acestor formaţiuni sînt de la dimensiuni microscopice pînă la grosimea unor stîlpi. O secţiune transversală printr-o stalactită se caracterizează printr-o structură concentrică zonară, în jurul unui canal central, condiţionată de alternarea zonelor compuse, fie din acelaşi mineral, însă de culoare diferită sau cu proprietăţi fizice diferite, fie din minerale de compoziţie diferită. Deosebirile în compoziţia mineralogică a diferitelor zone concentrice dovedeşte schimbarea compoziţiei soluţiilor cari circulau în timpul creşterii formaţiunilor stalactitice. Stalactitele pot fi monominerale şi poliminerale şi se întîlnesc la hidroxizii de fier (limonit, goethit), la hidroxizii de mangan (psilomelan), la opal, malachit, gips, aragonit, calc it, la unele sulfuri, la sarea gemă, la silvină, la gheaţă, etc. Pentru diferitele minerale, procesul de formare a stalactitelor nu decurge în acelaşi fel, ceea ce influenţează structura agregatelor cristaline obţinute. De exemplu: formaţiunile stalactitice de limonit, păstrînd în întregime forma exterioară, se transformă într-un agregat de fibre subţiri rad iar divergente, de goethit şi hidrohematit, aşezate perpendicular pe suprafaţa păturilor concentrice; alte substanţe minerale cristalizează sub forma de agregate radiare mai grosolane, în cari se observă, totuşi, în secţiune, conturele relicte ale păturilor concentrice. Cele mai frecvente stalactite se întîlnesc în peşterile formate în calcare, în formaţiunile cu gips şi în masivele de sare gemă. 9. Stalagmite, sing. stalagmită. Mineral.: Agregate minerale situate în părţile inferioare ale cavităţilor, ale grotelor, ale peşterilor, formate din picăturile căzute pe podeaua acestora, de unde se înalţă sub formă de conuri, de stîlpi, etc. Sînt monominerale sau poliminerale, similare stalactitelor (v.). Stalagmitele cele mai frecvente se formează în calcare, în zăcămintele de gips şi în zăcămintele de sare. 10. Stalagmometru, pl. stalagmometre. Fiz.: Instrument folosit pentru determinarea tensiunii superficiale a unui lichid, bazat pe faptul că greutatea picăturii care se desprinde de un tub capilar depinde de tensiunea superficială a lichidului care picură din tub. Instrumentul e constituit dintr-o pipetă terminată, la partea inferioară, cu un tub capilar. Determinarea consistă în numărarea picăturilor cari corespund unui anumit volum de lichid. StalagmometruI e folosit şi în unele determinări analitice,-în cari se foloseşte faptul că tensiunea superficială a unei soluţii sau a unui amestec de lichide e funcţiune de concentraţia acestora. 11. Sîalâ, pl. stale. Metg.: Sin. Stadă (v.). 12. Stalie, pl. sta(.ii. Nav.: Zi în termenul stipulat în contractul de navlosire (v.) pentru încărcarea şi descărcarea mărfi i. în cazul cînd numărul de stalii nu e stipulat în contract se înţeleg 21 de stalii (zile) pentru operarea a 50 de vagoane, 23 de stalii pentru 75, 25 de stalii pentru 100, 28 de stalii pentru 125 şi 32 de stalii pentru 150 de vagoane. Calculul stal iilor începe la portul de încărcare, a doua zi după sosirea navei, şi se termină în ziua predării manifestului (documentului de încărcare), iar la portul de descărcare, a doua zi după sosirea navei, în cazul cînd încărcarea sau descărcarea nu încep chiar în ziua sosirii navei. Dacă acest termen e depăşit, zilele suplementare acordate, contra unei despăgubiri, se numesc contrastalii şi pot fi maximum 10 zile pentru operarea a 75 de vagoane şi 15 zile pentru cantităţi mai mari; contrastaiiile sînt plătite, însă, la preţul zilei. Stal iile şi contrastai ii le sînt calculate pe zile curente, incluziv duminicile şi sărbătorile. Dacă operaţia nu a fost terminată nici în acest termen se face un nou contract de navlosire, care însă nu mai beneficiază de stalii. 13. Stamba, p!. stambe. Ind. text.: Ţesătură simplă, avînd atît urzeala, cît şi bătătura, din fir de bumbac nr. 34, cu desimea de 21/20 fire pe 1 cm2, care a fost supusă următoarelor operaţii de finisare: tundere sau pîrlire, descieire, albire sau colorare, imprimare, apretare şi calandrare. Colorarea şi imprimarea se execută cu coloranţi rezistenţi la lumină şi la spălat. Stamba poate avea lăţimea de 70 sau de 90 cm. Din stambă se confecţionează rochii, bluze, fuste de vară, etc. 14. Stamind, filament Bot. V. Filament staminal. 15. Staminâ, pl. stamine. Bot.: Organul masculin de reproducere al florii, în formă de solz, care pe faţa exterioară poartă două pungi (sacii polenici) cu polen. E format dintr-o porţiune de susţinere, subţire ca un fir (filamentul) şi o parte îngroşată (antera). Staminele, dispuse spiralat sau ciclic, în" juruI unui ax, formează în totalitatea lor androceul (v. sub Floare). Numărul staminelor la o floare e, în condiţii normale, constant, dar poate varia, devenind caracteristic pentru floarea respectivă. Faţă de petale (v.), staminele sînt: egaie ca număr cu ele (de ex.: la Viola, Dianthus, Primula); reduse la jumătate (de ex. la liliac); dublu (de ex. la leguminoase); multiplu (de ex. la păr); sau nedefinite ca număr (de ex. la Ranunculacee). Forme de androceu cu stamine. o) libere; b) unite într-un mănunchi; c) unite în mai multe mănunchiuri; d) unite prin antere. în aşezarea lor în androceu, staminele pot fi (v. fig.); libere, prinse direct pe receptacul (de ex. la stejar); unite în mănunchiuri (adelfie) (de ex. la leguminoase) sau prin antere Staminodie Stampilă monetară feL u \ 7 (de ex. la compozite). Florile gamopetale au adeseori staminele concrescute cu corola, iar la Orhidee, staminele sînt unite cu gineceul (v.). Staminele au, în general, aceeaşi lungime la aceeaşi floare, însă pot avea şi dimensiuni diferite (de ex. la Papilionate, la Labiate). 1. Staminodie! pl. staminodii. Bot.: Stamină (v.) foliacee similară petalelor, lipsită de antere, care apare, în principal, la unele plante cu stamine numeroase. Aceste transformări, cari se produc, uneori, numai la anterele stamineior, se constată, de obicei, la florile pline („bătute"), cum sînt, de exemplu, la unii trandafiri cultivaţi, la bujori, la nuferii albi, etc. 2. Stammer, colorimetru Ind. petr.: Aparat de laborator, folosit la aprecierea comparativă a culorii unui produs petrolier (determinarea culorii Stammer; v. Stammer, culoare ~)f în special petrol, white-spirt sau benzină grea, prin determinarea grosimii stratului de lichid care are, prin transparenţă, aceeaşi culoare cu cea a unui etalon de sticlă colorată slab verzuie (sticlă de uraniu). E compus, în principal, din două tuburi paralele de sticlă (1 şi 2), dintre cari unul (1) e fix şi are la partea inferioară placa de sticla etalon. Tubul (2) e mai scurt, e închis la partea inferioară cu o placă de sticlă şi poate fi introdus, prin manevrarea unei manete, în vasul metalic 3, care are fundul transparent şi în care se găseşte produsul petrolier. La partea inferioară a aparatului se găseşte o oglindă care reflectă lumină prin interiorul ambelor tuburi (1 şi 2). Deasupra tuburilor se găseşte un sistem optic, prin care se poate observa simultan intensitatea culorii discului etalon şi a stratului de lichid dintre partea inferioară a tubului 2 şi fundul vasului 3. Determinarea culorii Stammer se face manevrînd tubul 2 în sus şi în jos, pînă cînd se observă în sistemul optic culori egale pentru etalon şi pentru produs. Valoarea culorii Stammer e dată de lungimea, în milimetri, a stratului de produs în acest moment, şi se citeşte direct pe o scară gradată, care are un cursor fixat pe tubul mobil 2. 3. Stammer, culoare Ind. petr.: Culoarea petrolurilor şi a parafinei, determinată cu colorimetrul Stammer şi exprimată în mârci Stammer, cari corespund înălţimii stratului de produs în milimetri, la care produsul de cercetat arată identitate de culoare cu discul de referinţă folosit. Limitei superioare de incolor îi corespund 1,1 mărci Stammer, iar produsele colorate au 5,1 mărci Stammer. 4. Stammer, curba lui Geom. V. Spicului, curba 5. Stampare. 1. Ind. cb.j Sin. Bătucire (v.), Botucire. 6. Stampare. 2. Mett.: îndesarea amestecurilor de formare în rama de formare sau în cutia de miez prin batere, cu ajutorul îndesătoarelor sau al bătătoarelor, manuale ori pneumatice. 7. Stampare.3. Mett.: Operaţia de formare prin deformare plastică, efectuată cu ajutorul unei matriţe de imprimare (v. Matriţă pentru metale, sub Matriţă 1), modificînd suprafeţele unei piese şi grosimea în diferitele ei secţiuni, pentru ca, după stampare, materialul să reproducă precis profilul poansonului şi al plăcii deformare. Stamparea diferă de presarea în matriţa ori de forjarea în matriţa prin faptul că la stampare se deplasează — prin curgere — mai puţin material din obiectul prefabricat. De asemenea, stamparea diferă de reliefare, la Colorimetru Stammer. 1) tub de sticlă fix; 2) tub de sticlă mobil; 3) vas metalic; 4) o~ glindă. care poansonul şi placa de formare au profilul identic, astfel încît grosimea obiectului prefabricat e uniformă. Dacă denivelările profilului faţă de o suprafaţă medie sînt mici, apăsarea de lucru poate fi de scurtă durată şi se poate obţine cu ciocane mecanice cu cădere, cu prese cu fricţiune, etc. Dacă denivelările sînt mari, trebuie asigurat un timp de curgere suficient, ceea ce se obţine, în general, cu presele cu genunchi; în acelaşi timp, trebuie ca trecerile între denivelări să nu fie bruşte. După forma obiectului finit şi după gradul de plasticitate a materialului prin îndesare, stamparea se efectuează la rece sau la caid. Prelucrarea la temperaturi relativ înalte uşurează curgerea materialului şi constituie, uneori, o presare la cald a materialului; stamparea la cald se efectuează încălzind obiectul de prelucrat, la o temperatură adecvată, matriţa fiind încălzită cu flacără de gaz sau prin rezistenţe electrice. Stamparea se foloseşte la fabricarea în masă, de exemplu la baterea monetelor şi a medaliilor; la ornamentare şi la finisarea diferitelor obiecte, cum sînt tacîmurile, cadranele, etc.; la finisarea unor piese de precizie, ştanţate în prealabil, cum sînt rotiţele de ceasornic; etc. s. Stampa, pl. stampe. 1. Arte gr.: Operă de artă grafică, produsă de obicei prin gravură (v.) sau prin litografie (v.). 9. Stampâ. 2. Mett.: Sin. (parţial) Matriţă (v.). 10. Stampian. Stratigr.: Etajul mijlociu al Oligocenului, cuprins între Sannoisian şi Chattian, avînd drept depozite tip marnele cu Ostrea şi nisipurile de Fontainebleau din basinul Parisului. Fauna acestui etaj cuprinde dintre moluşte: Ostrea cyathula, O. longirostris, Glycimeris obovatus, Pitaria splendida, Ampullinopsis crassatina, Potamides lamarcki, iar dintre mamifere, Anthracotherium magnum, şi specii de Acerathe-rium. Depozitele tipic marine ale Stampianufui (Stratele de Castelgomberto în Vicentin) conţin numuliţi. Stampianul se prezintă sub faciesuri diverse, pe platforma prealpină, şi anume: argile (argila de Boom, argile cu septarii) şi marne cu faună marină cuprinzînd foraminifere şi resturi de peşti (Ciupea); calcare şi marne cu faună salmastră (Polymesoda, Potamides); marne lacustre cu Cypris; marne lagunare gipsi-fere; nisipuri albe cuarţoase; nisipuri glauconitice (în Nord-vestul Europei); conglomerate în vecinătatea masivelor herci-nice ale Europei centrale. în domeniul alpin, Stampianul are două faciesuri mai răspîndite: faciesul de molasă (în şanţul prealpin) şi faciesul de fiiş (în Carpaţi). 11. Stampila, pl. ştampile. 1. Gen.: Semn imprimat pe un act, pentru a-i conferi o anumită calitate, de exemplu calitatea de act oficial. 12. Stampila. 2. Gen.: Piesa cu care se execută semnul de sub accepţiunea Stampilă 1, constituită, în general, dintr-un mîner de lemn, pe a cărui faţă frontală se fixează o placă de cauciuc, de lemn sau de metal, avînd reprodus în relief inversul semnului respectiv. 13. ~ de poleit. Poligr.: Stampilă (v. fig.) servind la ornamentarea scoarţelor la operaţia de poleire (v. Poleire 2). Sin. Stampilă de mînă. 14. ~ monetara. Ut., Mett.: Poanson (v.) de oţel, de formă cilindrică, pe care sînt gravate în a-dîncime figurile şi inscripţiile monetelor sau medaliilor, care se montează la presele monetare speciale, pentru baterea acestora. O matriţă de imprimare (v. sub Matriţă 1) e constituită, de obicei, din două ştampile şi dintr-un inel exterior de ghidare. Poansoanele se obţin prin presarea unor patriţe de oţel călit pe suprafaţa Stampilă de poleit. Stanat 271 Standard unor bucăţi de oţel decălit, cari după batere sînt fasonate la strung. Piesa de oţel iniţială e numită, de lucrători, „buşon“. Ştampilele fasonate sînt numerotate prin poansonare, călite şi revenite. înainte de folosirea la batere, faţa ştampilei e lustruită cu praf de şmirghel. 1. Stanat,pl. Stanaţi. Chim.: Orice sarea acidului stanic. Acest acid nu se poate obţine în stare pură şi are compoziţia Sn(OH)4, corespunzînd Ia SnâO-2 H20, fără ca această formulă să reprezinte o combinaţie chimică bine definită. Oxidul stanic, SnOa, care e compusul de bază în obţinerea sta-naţilor, nu e solubil în apă, în acizi şi nici în soluţiile hidroxi-zilor alcalini, dar, topit cu hidroxizi alcalini, trece în sta-naţii respectivi solubili în apă, de exemplu hidroxistanatu! de sodiu, Na2[Sn(OH)6]. Prin concentrarea soluţiilor, sărurile respect ive pot cristaliza. Prin tratarea unei soluţii de stanat alcalin cu o sare solubilă de calciu sau de plumb se obţin sărurile insolubile ale acestor metale sub formă de. hidroxistanaţi, de exemplu hidrox ista natul de calciu, Ca[Sn(OH)e]. în ionul hidroxista-naţilor [Sn(OH)6]2', staniuI are numărul de coordonaţie şase. S-au putut prepara şi stanaţi anhidri, cristalizaţi, de exemplu Mg2Sn04 şi Zn2Sn04, cu formulele empirice analoge ortosili-caţilor. Stanaţii întrebuinţaţi cel mai mult sînt: stanatul de aluminiu, pulbere albă, ca opacifiant, în industria ceramică; stanatul de crom, roz, utilizat tot în ceramică; stanatul de cobalt, albastru, întrebuinţat în pictură; stanatul de sodiu, alb, întrebuinţat ca mordant în vopsitorie. 2. Stând! pl. standuri. Arh.: Porţiune dintr-o încăpere sau dintr-un teren, amenajată pentru a fi expuse diferite obiecte (produse industriale, agricole, horticole, zootehnice, cărţi şi material didactic, etc.). Modul de amenajare a standurilor variază mult, de la o simplă masă pe care sînt aşezate obiectele expuse, la un ansamblu de rafturi şi vitrine, amenajate astfel încît să realizeze un aspect' plastic care să atragă privirile publicului. Acest aspect se obţine prin amenajarea judicioasă a rafturilor, a vitrinelor, a panourilor, cum şi prin distribuţia armonioasă a exponatelor. De asemenea, e necesar, adesea, sa se reglementeze şi dirijarea raţională a circulaţiei publicului, în faţa exponatelor. 3. Stand de mâsurat osii montate. C. f.: Instalaţie fixă, folosită la măsurarea dimensiunilor osiilor montate ale vehiculelor de cale ferată. Acest stand, montat în atelierul de rotărie, e constituit din următoarele părţi (v.fig.): un batiu, două suporturi reglabile (în înălţime şi transversal), legate printr-o traversă şi cu suprafeţe de reazem pentru osii, prismatice; două păpuşi fixe, cu tije micrometrice şi vîrfuri conice, pentru centrarea şi măsurarea lungimii osiei; două cursoare, pentru măsurarea lungimii fusurilor; un dispozitiv cu rigletă, montat pe tija micrometrică, pentru determinarea poziţiei butoanelor cuplare şi motoare faţă de jumătatea osiei; un şubler special, cu vernier şi comparator cu cadran, pentru măsurarea razelor butoanelor şi a unghiurilor de calaj ale excentricelor faţă de butoanele motoare.— Pe stand se mai pot măsura diametrul cercurilor de rulare, distanţa dintre feţele interioare ale bandajelor (luate în raport cu centrul osiei), diametrul fusurilor şi lungimea butoanelor excentricelor, etc. 4. Stand de probâ. Tehn.: Sin. Banc de probă (v.). 5. Standard, pl. standarde. 1. Tehn., Gen.: Document prin care se exercită acţiunea de standardizare (v.) şi care conţine soluţia elaborată prin colaborarea factorilor interesaţi, după o anumită procedură concretizată în scris, şi aprobat de un for autorizat. Se deosebesc standarde generale (de ex. cele referitoare la terminologie, la simboluri, la unităţi de măsură, desene tehnice, etc.) şi standarde pe domenii, dintre cari cele mai numeroase sînt cele de produse (de ex. cele referitoare la materii prime, la semifabricate şi la produse finite, la construcţii şi instalaţii, etc.). Pentru materii prime şi produse finite, prin standarde se stabilesc: caracteristicile produselor şi metodele de verificare a acestor caracteristici; condiţiile de manipulare, de ambalare, marcare, transport şi depozitare. Pentru construcţii şi instalaţii se stabilesc încercările, prescripţiile de proiectare, date constructive, prescripţii de execuţie, condiţii de recepţie. Odată cu aprobarea se stabileşte, în general, data intrării în vigoare a standardu Iu i de Stat (nu şi a celor de recomandare), de la care acesta devine, conform legii, obligatoriu. Durata de valabilitate a standardelor e variabilă, pentru categoria cea mai numeroasă de standarde, şi anume pentru cele de produse, această durată fiind în medie de circa cinci ani, în cazul standardelor de Stat şi, în general, mai puţin, în cazul normelor. O problemă de standardizare poate fi tratată în întregime într-un singur standard sau poate fi împărţită în mai multe standarde.—■ Din acest punct de vedere, se deosebesc: standarde complete, prin cari se stabilesc condiţiile necesare pentru definirea, verificarea, identificarea şi menţinerea calităţii produsului pînă în momentul utilizării, şi standarde parţiale, prin cari se stabilesc numai unele dintre condiţiile din standardul complet. în general, un standard complet cuprinde generalităţi, condiţii tehnice, reguli de verificare a calităţii, metode de analiză şi de încercare, prescripţii de ambalare, marcare, depozitare şi transport. Standardele parţiale se elaborează în cazul cînd, din cauze obiective, nu poate fi elaborat un standard complet, sau cînd unele condiţii sînt comune unui grup de produse de aceeaşi natură. Un standard parţial se poate" referi la: clasificare,dimensiuni, condiţii generale, condiţii speciale, metode de analiza şi încercări, sortare pe calităţi, reguli de verificare a calităţii sau de ambalare, marcare şi transport. Din punctul de vedere al domeniului pe care îl 5) traversă de legătură; 6) con- acoperă, Se deo-sebesc: standarde uzinale, standarde de ramură, standarde naţionale şi standarde internaţionale. Standardele uzinale şi standardele de ramura sînt numite, în ţara noastră, norme interne. Termenul de normă e folosit în unele ţări (deex.: în Franţa, în ţările de limbă spaniolă, în Cehoslovacia, în Polonia), pentru toate nivelurile de standardizare, în locul termenului de standard. în ce priveşte normele interne folosite în ţara noastră, se deosebesc: norme interne departamentale, corespunzînd Stand de măsurat osii montate. 1) postament; 2) picior; 3) păpuşă fixă; 4) suporturi pentru osia de măsurat; solă; 7) tijă micrometrică; 8) osie montată. Standard 272 Standardizare aproximativ domeniului unei ramuri, şi norme interne de întreprindere (standarde uzinale). Normele interne departamentale se referă Ia produsele şi la reglementările în producţie şi în construcţii pentru cari nu s-au elaborat standarde, cum şi la detalierea sau la completarea prescripţiilor tehnice ale standardelor. Ele sînt adeseori norme selective, cari iau din standardele de sortimente numai anumite tipuri şi dimensiuni specifice, obligatorii pentru domeniul de aplicare a normei, şi a căror depăşire nu e admisă. O categorie specială de norme interne departamentale e aceea a normelor de tipizare, cari urmăresc să realizeze o reglementare a tipurilor şi dimensiunilor produselor fabricate în cadrul departamentelor respective. Pe plan internaţional, din cauza diferenţei care există în dezvoltarea economică a diferitelor ţări, nu s-au elaborat îrcă standarde propriu-zise, reglementările asupra cărora s-a căzut de acord purtîr.d deocamdată numirea de „recomandări" (de ex. Recomandări ISO). Standardele naţionale din ţara noastră se împart în: standarde de Stat (abreviat STAS), a căror respectare e obligatorie; standarde de Stat experimentale, (abreviat STAS E), pentru cari sînt obligatorii experimentarea şi comunicarea la termenele fixate a rezultatelor obţinute într-un anumit interval de timp; standarde de Stat de recomandare (abreviat STAS R), care conţin în general tabele de corespondenţă, utile pentru proiectanţi (de ex.: „Corespondenţa toleranţelor şi ajustajelor OST-STAS şi ISA-STAS ; tabela comparativă a du-rităţilor;, conversiunea incilor, adică a ţoii lor, în milimetri; etc.). Standardele naţionale se referă la produsele importante sau cari au o pondere mare în economia naţională şi la produsele de largă întrebuinţare cari se fabrică în serie mare sau în masă, la prescripţiile generale pentru tehnică, cum şi la cele de securitate a muncii. în ţara noastră, standardele sînt numerotate cu un număr de ordine precedat de menţiunea STAS şi urmat de ultimele două cifre ale anului în care a fost aprobat (de ex. STAS 3420-52); dacă standardele au suferit revizuiri îşi păstrează numărul de ordine, modificîndu-ii-se numai cifrele anului, pentru a corespunde anului în care a fost aprobat standardul înlocuitor. în ţara noastră, standardele sînt clasificate affa-numeric în sectoare (de ex.: A, B---U), în grupuri (de ex.: A0, AT, A2, ••• B1, B2---U0---U8) si în subgrupuri (de ex.: C20, C21, C22---). în general, sectoarele de clasificare sînt sectoare de producţie. Astfel, produsele sînt grupate după criteriul cert al provenienţei. Numai în cazurile în cari există o mare varietate de surse de provenienţă, unele categorii de produse au fost clasificate pe sectoare de utilizare, de exemplu maşinile, aparatele şi echipamentele electrice, cum şi bunurile de larg consum. Sectoarele de clasificare a standardelor din ţara noastră sînt următoarele: A. Industria minieră, petrolieră şi a combustibililor gazoşi; B. Industria metalurgică; C. Industria de maşini de uz general; D. Industria de maşini cu destinaţii speciale; F. Energetică, electrotehnică şi telecomunicaţii. G. Construcţii, lucrări hidraulice, căi de comunicaţii şi instalaţii; H. Industria materialelor de construcţie şi silico-ceramice; K. Industria lemnului, a celulozei, a hîrtiei şi poligrafică, şi silvicultură; L. Industria chimică; M. Industria textilă şi a pielăriei; N. Industria alimentară; P. Industria construcţiei de aparate; R. Sănătate şi igienă; S. Agricultură; T. Standarde diverse; U. Standarde generale (terminologie şi simboluri tehnice-ştiinţifice, unităţi de măsură, toleranţe şi ajustaje, desene tehnice, metode de măsurări tehnice, etc.). 1. Standard. 2. F/z., Ms.: Sin. Etalon (v.). 2. Standard, alama Metg.: Numire dată uneori alamei 70/30, care conţine: 70% Cu şi 30% Zn. V. Alamele, sub Cupru, aliaje de —. 3. Standard de televiziune. Te/c.: Sin. Normă de televiziune (v.). 4. Standard, maşina de tricotat Ind. text.: Maşinăcircu-lară automată de tricotat ciorapi. V. sub Tricotat, maşină de 5. Standardizare. Gen., Tehn.: Acţiunea organizată de reglementare tehnică a problemelor cari se pun în mod repetat în întreaga economie a unei ţări şi în special în producţie, prin adoptarea, dintre toate soluţiile posibile sau aplicate anterior, a acelei soluţii care prezintă cele mai mari avantaje tehnice-economice şi care îmbină cerinţele utilizatorilor cu posibilităţile producătorilor. Standardizarea cuprinde şi anumite aspecte ale activităţii ştiinţifice, cum sînt: unificarea definirii noţiunilor, a terminologiei, a simbolurilor şi a unităţilor de măsură. Documentele în cari se înscriu soluţiile optime stabilite sînt standardele şi normele (v. şî Standard), în unele ţări, standardizarea e numită normalizare. Standardizarea se realizează prin colaborarea strînsă între factorii interesaţi şi se bazează pe cercetări ştiinţifice, pe studii tehnice-economice şi experimentări, pe experienţa întreprinderilor înaintate şi pe analiza datelor statistice. Standardizarea reflectă stadiul actual, însă promovează şi dezvoltarea viitoare a producţiei (de ex. în cazul reglementării tipurilor, a dimensiunilor şi a parametrilor principali ai produselor). Acţiunea de standardizare e ţinută la zi cu progresul tehnicii şi al ştiinţei, prin revizuirea sistematică şi periodică a soluţiilor adoptate. Pot fi probleme de standardizare: bunurile materiale naturale şi prelucrate din toate domeniile producţiei industriale şi agricole, ca: materii prime, semifabricate, produse industriale finite (organe de maşini, maşini şi aparate, produse chimice, produse textile, celuloză, hîrtie, etc.), produse agricole, construcţii; unele subiecte ştiinţifice şi tehnice ca: noţiuni, simboluri, unităţi de măsură, reguli de desen tehnic, etc.; prescripţiile de securitate a muncii şi a bunurilor. Obiectivele principale ale standardizării sînt: asigurarea şi îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor prin prescrierea caracteristicilor determinante pentru utilizare şi prin stabilirea metodelor unificate de verificare şi încercare a acestora, armonizînd cerinţele utilizatorilor cu posibilităţile producţiei; stabilirea raţională, din punctul de vedere tehnic şi economic, a tipurilor şi a dimensiunilor produselor, pe baza unei alegeri ştiinţific fundamentate a gamelor de produse, cu folosirea cît mai largă a şirurilor de numere normale, standardizate la nivel internaţional; asigurarea interschimbabilităţii funcţionale a pieselor şi a suban-samblurilor, în special în construcţia de maşini, prin coordonarea dimensiunilor de asamblare şi prescrierea toleranţelor şi a ajustajelor necesare; realizarea securităţii muncii şi a bunurilor prin prescripţii de măsuri şi de mijloace de protecţie; menţinerea integrităţii şi a calităţii produselor de la producători pînă la consumatori prin prescripţii de ambalare, de depozitare şi de transport; uşurarea înţelegerii şi a colaborării între părţi prin unificarea definirii noţiunilor, a simbolurilor, a unităţilor de măsură, a prescripţiilor de proiectare şi a regulilor de desen tehnic, aceste unificări servind şi la formarea cadrelor în învăţămîntul de toate gradele. Realizînd obiectivele sale, acţiunea de standardizare contribuie şi la crearea condiţiilor necesare pentru: accelerarea introducerii tehnicii noi, prin prescripţii tehnice la nivel mondial şi prin scurtarea timpului necesar întocmirii proiectelor şi pregătirii fabricaţiei tipurilor noi de maşini, datorită posibilităţii care se asigură proiectanţilor de a adopta gata studiate elemente de utilizare repetată, tipizate prin standarde; mărirea productivităţii muncii ca urmare a reducerii tipurilor şi deci a măririi seriilor de fabricaţie; economisirea materialelor prin prescrierea materialelor mai uşor disponibile şi a unor toleranţe raţionale; specializarea şi cooperarea uzinelor prin tipizare şi interschimbabilitate, prin Standoel Standoef prescrierea adausurilor de prelucrare şi a toleranţelor la piese brut-turnate şi brut-forjate şi la piesele finite; mecanizarea complexă şi automatizarea producţiei prin tipizarea elementelor echipamentelor componente ale dispozitivelor respective şi prin asigurarea stabilităţii caracteristicilor de calitate şi a dimensiunilor semifabricatelor şi a materialelor auxiliare; reducerea preţului de cost, ca o consecinţă a avantajelor şi a economiilor enumerate. Aspectele principale sub cari se tratează problemele de standardizare sînt: prescripţii cu caracter tehnic general (de ex.: unificarea metodelor de proiectare, a regulilor de desen tehnic, a toleranţelor şi a ajustajelor, a rugozităţii suprafeţelor, etc.); terminologie şi simboluri (de ex.: „Aşchierea şi scule aşchie-toare1'); clasificare, urmărind punerea de ordine într-un domeniu dat şi, în muite cazuri, stabilirea sortimentelor de produse (de ex. „Huile, Sistem de clasificare"); condiţii tehnice cuprinzînd prescripţii de calitate (de ex. „Articole de menaj de faianţă, Condiţii generale"); reguli de verificare a calităţii, inciuziv luarea probelor; prescripţii de marcare, ambalare, depozitare şi transport; metode de verificare, de încercare şi analiză (de ex.: „încercarea la tracţiune a metalelor"). Acţiunea de standardizare se desfăşoară ia diferite niveluri: nivel uzinal, nivel de ramură, nivel naţional şi nivel internaţional; în unele ţări, între nivelul de ramură şi nivelul naţional există şi un nivel care interesează un grup de ramuri (nivelul interramuri). La nivelul uzinal se tratează temele de interes local ale unei uzine. Eficienţa standardizării la acest nivel fiind limitată, s-a impus extinderea ei la o întreagă ramură sau Ia un grup de ramuri. Cea mai mare importanţă o are însă standardizarea la nivel naţional, deoarece acţiunea ei cuprinde^ întregul teritoriu al unei ţări şi eficienţa ei e cea mai mare. în ultimul timp a început să se dezvolte şi acţiunea de standardizare la nivel internaţional, în special în domeniu! produselor cari fac obiectul comerţului internaţional şi al schimbului de documentaţie tehnică între ţări. în ţara noastră, înainte de anul 1948, au existat unele încercări sporadice de standardizare, sub forma normelor N.I.R. (Normele Industriei Române) şi a normelor O.R.N. (Normele Oficiului de Raţionalizare şi Normalizare), introduse însă în practică numai în mod limitat. în 1946, Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR) a luat iniţiativa de a organiza o standardizare sistematică, înfiinţînd, la începutul anului 1948, Centrul Român de Normalizare AGIR, ale cărui lucrări de standardizare au avut numai un caracter de recomandare. în 1948, după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din ţara noastră, prin Decretul nr. 334 s-a înfiinţat şi s-au fixat atribuţiile principale ale Comisiei de Stat a Standardizării, care urma să aprobe, ca standarde de Stat, cu aplicare obligatorie, proiectele de standarde elaborate pe baza unui plan general de standardizare. în urma reorganizărilor cari au avut loc, în baza legislaţiei în vigoare, îndrumarea şi coordonarea acţiunii de standardizare e asigurată azi, în ţara noastră, de Direcţia Generală pentru Metrologie, Standarde şi Invenţii (D.G.M.S.I.), şi prin Oficiul de Stat pentru Standarde (O.S.S.). Sarcinile principale ale acestui Oficiu sînt: elaborarea planurilor generale de standardizare, pe baza propunerilor făcute de ministere şi de alte organe centrale; aprobarea proiectelor de standarde elaborate de aceste organe; elaborarea de instrucţiuni şi îndrumări metodologice; controlul prin sondaj al aplicării standardelor ; participarea la lucrările de standardizare internaţională ; publicarea şi difuzarea standardelor şi a materialelor de popularizare a acestui domeniu. în ministere şi în celelalte organe centrale, cum şi în institute şi în întreprinderi funcţionează organe de standardizare cari fac propuneri de teme pentru planul general de standar- dizare, elaborează proiectele de standarde şi de norme interne şi de tipizare, conform procedurii fixate prin instrucţiunile D.G.M.S.I., şi asigură aplicarea standardelor şi a normelor. Acţiunea de standardizare internaţională cea mai cuprinzătoare, prin numărul de ţări participante, e cea dusă în cadru! Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO) şi în cadrul Comisiei Electrotehnice Internaţionale (C.E.I.), afiliată la ISO şi specializată în lucrări de standardizare în domeniile electrotehnicii, de care nu se ocupă direct ISO. Pe planul ţărilor socialiste există o acţiune de standardizare tinzînd la unificarea standardelor din diferite ţări. O acţiune comună de standardizare există, de asemenea, şi între ţările nordice, cum şi între ţările Americii Latine. în cadrul Comisiei Economice ONU pentru Europa se duce de asemenea o acţiune de standardizare, care pînă în prezent s-a ocupat numai de reglementarea producţiei şi a circulaţiei unor produse alimentare. în domeniul căilor ferate există două acţiuni de standardizare internaţională: una în cadrul Organizaţiei de Căi Ferate aie Ţărilor socialiste (OSjD) şi alta în cadrul Uniunii Internaţionale de Căi Ferate (UlC), ultima fiind limitată la ţările europene continentale cu ecartament normal. Ţara noastră participă în mod activ la acţiunea de standardizare dusă pe planul ţărilor socialiste, la cea în cadrul organizaţiilor specializate OSJD, UlC, cum si în cadrul ISO şi C.E.I.' Prescripţiile din recomandările internaţionale de standardizare sînt transpuse treptat, de Oficiul de Stat pentru Standarde, în standardele naţionale din ţară, în măsura în care acestea promovează tehnica nouă şi contribuie la adîncirea specializării şi a cooperării ţărilor socialiste şi la dezvoltarea comerţului internaţional. î. Stcmdoel. Ind.chim.: Ulei vegetal, sicativ sau semisicativ, poiimerizat prin încălzire prelungită (stando!izare). Dintre uleiurile sicative, cele folosite mai mult sînt: uleiul de in, uleiul de lemn chinezesc (tung) şi uleiul de ricin deshidratat; dintre uleiurile semisicative, uleiul de floarea-soarelui şi cel de bumbac. în industria noastră, pentru fabricarea standoel-ului se folosesc, ca materie primă, uleiul de in şi uleiul de floarea-soarelui. în ţările cari au şi ulei de tung se obişnuieşte să se amestec acesta cu uleiul de in, evitîndu-se astfel coagularea uleiului de tung. Proprietăţile fizice ale standoel-ului de ulei de in sînt deosebite de cele aie uleiului de in fiert. Prin standolizare uleiul se îngroaşă, iar indicele de iod şi celelalte caracteristici ale dublelor legături scad cu creşterea gradului de polimerizare. Prin aceasta, scade puterea de sicativare, însă creşte foarte mult stabilitatea lui faţă de agenţii oxidanţi. Peliculele de lac obţinute din acest ulei îngălbenesc mai greu, sînt mai elastice, mai rezistente, au un luciu mai puternic şi o putere de curgere mai bună decît firnisul de ulei de in. Filmele din standoel rezistă la acţiunea apei şi nu prezintă tendinţă de umflare. în timpul procesului de polimerizare în mediu inert, se prcduc reacţii intermoleculare (reacţii de polimerizare, legate de creşterea greutăţii moleculare a produsului) şi reacţii intramoleculare (reacţii între diferitele grupări din interiorul moleculelor monomerului sau polimerului). Pe măsura măririi gradului de polimerizare, greutatea specifică a uleiului creşte, ca şi viscozitatea şi indicele de refracţie. Cînd încălzirea se face în aer liber, din cauza oxidărilor, conţinutul în oxiacizi creşte odată cu creşterea procentului de acizi liberi. Tratamentul termic, în majoritatea cazurilor, se execută la temperaturi de 250--3000, în atmosferă de gaz inert (de ex. de bioxid de carbon), pentru a evita oxidarea. Uleiul de in trece prin vasul de dozare în vasul de reacţie, unde se începe încălzirea sub agitare, Cînd s-a atins temperatura de 275--^SO0 încălzirea încetează. Reacţia fiind exotermică, 18 Stanic 274 Stan Iu temperatura se ridică pînă la 290---3000, care se menţine tot timpul reacţiei. Prin introducerea bioxidului decarbon, afarăde faptul că se împiedică oxidarea uleiului, se obţine o mai bună agitare, Cînd s-a atins viscozitatea necesară, uleiul se răceşte la temperatura ambiantă. în timpul încălzirii la temperatură înaltă, se formează gaze vătămătoare, cari trebuie eliminate. Pentru prelucrarea uleiului de tung se foloseşte o aparatură specială, care trebuie să aibă un sistem de răcire care să acţioneze imediat, la atingerea temperaturii de gelatinizare. Sistemul de încălzire al vasului de reacţie (cînd se lucrează în mediu de gaz inert) are un rol foarte important în fabricarea standoel-ului. încălzirea se poate face, fie cu gaze de ardere, fie folosind un purtător de căldură (de ex. difeniloxid). Standoel-ul e folosit în special la fabricarea lacurilor pe bază de ulei, cum şi a celor pe bază de răşini sintetice sau naturale; la fabricarea cernelii litografice; la.fabricarea muşamalelor, etc. 1. Stanic. Chim,: Calitatea unui compus al staniului de a conţine staniu tetravalent. V. sub Stan iu. 2. Staniol. Tehn.: Foaie subţire de staniu (dar şi de aluminiu sau de plumb), folosită Ia împachetarea unor alimente (brînzeturi, ciocolată, etc.) sau a unor produse industriale (bandă izolatoare, panglici pentru maşini de scris, etc.), în scopul unei bune conservări. 3. Stanişte, pl. stan işti. Agr., Zoot.: Loc răcoros, în special în păduri sau lîngă o apă curgătoare, unde se odihnesc vitele sau oile vara, în timpul căldurilor de Ia amiază. 4. Sţanit. Chim.: Orice sare a acidului stanos, ipotetic, cu formula H[Sn(OH3)] sau, după literatura mai veche, cu formula H2[SnOa], care corespunde hidroxidului stanos, Sn(OH)2, care are caracter amfoter. Hidroxidul stanos disolvat în hidroxizi alcalini dă soluţii incolore de stan iţi. Acestea prin încălzire se descompun uşor, precipitîndu-se oxidul stanos, SnO, de culoare închisă. S-au obţinut staniţi cristalizaţi corespunzînd formulelor Na[Sn(OH)3] şi Ba[Sn(OH)3]2. Aceştia sînt în realitate hidroxistoniţi. Ionul de hidroxistanit ia naştere din hidroxidul stanos prin aditia unui ion hidroxil: Sn(OH)a+HO~ -* Sn(OH)~. Din hidroxistaniţii cristalizaţi se obţin, prin deshidratare blîndă, staniţi anhidri, de exemplu BaSnOg, existînd numai în stare solidă. Aceştia se mai numesc şi metastaniţi. 5. Staniu. Chim.: Sn. Element din grupul IV al sistemului periodic al elementelor, subgrupul principal. Are nr. at. 50, gr. at. 118,70, p.t. 231,8°, p.f. 2362°, gr. sp. 7,28. Staniul există în trei stări alotropice: staniul alb, stabil între 18 şi 160, cu gr. sp. 7,28 şi cu structură cristalină tetragonală; staniu! cu structura cristalina rombicâ, cu gr. sp. 6,6, stabil între 160° şi 231,8°; staniul cenuşiu, pulverulent, cu gr. sp. 5,75 şi structură cristalină cubică, care se formează la temperaturi sub 18°. Staniul alb, forma obişnuită, e un metal strălucitor, maleabil şi ductil, putînd fi uşor tras în fire subţiri şi laminat în foi subţiri (numite stan i o I). Prin îndoire, o bară de staniu produce un sunet caracteristic, datorit frecării cristalelor între ele. Staniul e stabil la aer Ia temperaturi nu prea înalte; la 200° se oxidează la suprafaţă; la 1200° începe să se volatilizeze, deşi fierbe la 2362°. Din staniul topit, prin răcire la temperatura ordinară, se obţin cristale tetragonale, pe cînd prin răcire între 160° şi temperatura de topire, se obţin cristale rombice. Staniul în bare sau prelucrat în obiecte, ţinut mult timp la temperatură joasă, se pulverizează, fenomen numit „ciuma staniului" sau „boala de muzeu a staniului". Acest fenomen se datoreşte trecerii staniului alb, care e metal maleabil, în staniu cenuşiu, fărîmicios. Viteza de transformare a staniului alb în staniu cenuşiu e maximă la —49°. Fenomenul se produce uneori şi în momentul contactului dintre staniul alb şi cel cenuşiu şi se numeşte „infectarea staniului". Obiectele de staniu se conservă totuşi mult timp, chiar în regiunile cu climă temperată (15°), datorită faptului că transformarea respectivă se produce foarte lent. Staniul are următorii isotopi: Numărul de masă Abun- denţa % Timpul de înjumătăţi re Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere 112 0,9 - - - 113 105 2 emisiune 3", Y Cd110 (a, n)Sn113, In113 (p, n) Sn113. In113 (d. 2n) Sn113, Sn^(d, p) Sn113, Sn112 (n, y) Sn113 114 0,61 - - 115 0,35 - - - 116 14,07 - - - 117 7,54 - - - 118 23,93 - - - 119 8,62 - — - 120 33,03 - 121 - 28 h emisiune $" Sn120 (d, p) Sn121, Sn120 (n,y) Sn121 122 4,78 - - 123 — 10 z emisiune 0“ Sn122 (d, p) Sn123, Sn122 (n,y) Sn128: bombardarea uraniului cu neutroni 124 6,11 _ - - 125 10 min emisiune 3", y Sn124 (d, p) Sn125 126 - 70 min emisiune y bombardarea uraniului cu neutroni Staniul în stare topită e oxidat la Sn02. E atacat de halogeni şi de sulf, dînd tetrahalogenuri şi sulfură de staniu. Acidul sulfuric şi acidul clorhidric îl disolvă. Cu acidul azotic dă acid metastanic insolubil. Nu e atacat de acizii organici şi de aceea e folosit la cositorirea vaselor de bucătărie şi a cutiilor de conserve. Staniul formează două feluri de combinaţii: stanoase, în cari e divalent (de ex. clorură stanoasă), şi stanice, în cari e tetravalent (de ex. clorură stanică). Compuşii de staniu divalent sînt, în general, reducători, tre-cînd în compuşi de staniu tetravalent. Soluţiile de săruri stanoase dau, cu clorură mercurică, un precipitat alb de calomel. Un amestec de clorură stanoasă şi stanică, adăugat într-o cantitate suficientă de clorură de aur, dă un precipitat intens purpuriu de aur (purpura lui Cassius). Determinarea cantitativă a staniului se face sub forma de Sn02. Staniul metalic e folosit în special la acoperirea altor metale (fier, cupru), în vederea protejării lor contra coroziunii, drept component al unor aliaje de paliere, pentru lipit metale; sărurile de staniu sînt folosite ca mordanţi în vopsitorie, etc. Astfel de săruri dau prin hidroliză hidraţi, cari sînt puternic adsorbiţi de fibra textilă. Sin. Cositor. Staniul se găseşte în scoarţa terestră în proporţie de aproximativ 0,0006%. Minereurile de staniu conţin, în general, 0,01 •••0,7% Sn şi, rareori, 3***5% Sn. Grăunţe de staniu metalic se găsesc amestecate cu minereuri le de aur din Siberia, Guiana şi Bolivia. în unele minereuri sulfuroase, staniul se găseşte sub forma unei sulfuri complexe de staniu, cupru şi fier, stannin (v.). Cel mai important şi aproape singurul mineral de staniu exploatat e casiteritul (v.). Tehnologia pentru obţinerea staniu- I u i are trei faze principale, şi anume: îndepărtarea impurităţilor dăunătoare din concentratul de staniu, topirea reducă-toare pentru obţinerea staniului brut, şi rafinarea staniului Staniu 275 Stan fii brut. Eliminarea unor impurităţi din concentratele de staniu e necesară, deoarece la topirea acestora şi la rafinarea staniu lui se produc pierderi de metal, astfel: pentru o parte de sulf (tn greutate) se pierd patru părţi de staniu, prin volatilizare sub formă de SnS; arsenul şi stibiul trec integral în staniuI brut, iar la rafinarea acestuia, pentru îndepărtarea ior, se produc pierderi de metal în deşeuri. Prepararea concentratelor de staniu, în scopul eliminării impurităţilor, se face după scheme, uneori, foarte complexe. Pentru îndepărtarea sulfului se face prăji rea concentratelor la 600—700°; pentru îndepărtarea arsenului ca As203 volatil şi trecerea fierului în oxid magnetic, Fe304, temperatura se ridică la 850—900°, adăugîndu-se în încărcătură şi 5—7% cărbune; stibiul se oxidează în timpul prăjirii la Sb204, greu volati.l; plumbul, bismutul, cuprul şi zincul, existente ca sulfuri, trec sub formă de oxizi cari, parţial, formează cu oxizii acizi (Fe203 şi Si02), feriţi şi silicaţi. După prăjire, concentratul e tratat cu acid clorhidric 15***28% şi oxizii metalici formaţi sînt solubilizaţi sub formă de cloruri. Magnetitul şi wolframitul sînt separaţi ulterior pe cale magnetică. Cînd sînt cantităţi mai mari de wolfram, acesta e îndepărtat prin tratare cu sodă şi solubilizare ca wolframat de sodiu. Topirea reducâtoare a concentratelor de staniu se face în cuptoare cu reverberaţie sau în cuptoare electrice, încărcătura fiind constituită din concentratul de staniu, antracit sau cocs, oxid de calciu, deşeuri de la rafinarea staniului, cum şi din alte materiale de recirculaţie. Topirea durează 6***12 ore, temperatura ridicîndu-se treptat, în primele 2***6 ore, pînă la 850—900°, iar în continuare, pînă la 1250***1300°. în prima etapă de încălzire, amestecul capătă aspectul unei paste semi-topite şi picăturile de staniu se scurg spre gurile de evacuare; în această fază se topeşte circa 1/3 din întreaga cantitate de staniu. în a doua etapă, încărcătura se topeşte totai, iar baia lichidă se menţine un timp la temperatura maximă, pentru scurgerea picăturilor de staniu. La evacuarea din cuptor a materialului topit, întîi se scurge staniul şi apoi zgura. La răcirea metalului se separă, o crustă care conţine cristalele compuşilor fierului cu staniul. Această crustă e îndepărtată şi e reinţrodusă în cuptor la topirea următoare. Produsele topirii sînt staniul brut, scoarţele feroase, zgurile şi praful captat în colectoarele de praf. Cantitatea de produse depinde de compoziţia concentratelor prelucrate. Extracţia de staniu din minereu, în staniu brut, e de 75***90%. Zgurile de la obţinerea staniului în cuptoare cu reverberaţie conţin 6***20% staniu sub formă de silicat şi de picături metalice. Praful captat în camerele de praf, cum şi în filtrele electrice sau în filtrele cu saci, conţine aproximativ 60% staniu sub formă de Sn02, antrenat mecanic de gaze, cum şi sub formă de compuşi volatili : SnO şi SnS. Praful mai conţine oxizi de arsen, de stibiu, de zinc şi de plumb. Praful colectat e prelucrat in vederea recuperării elementelor utile. în primul rînd se prăjeşte la 600—700°, pentru îndepărtarea sulfului şi, în parte, a arsenului. Praful prăjit e tratat cu acid clorhidric, la cald, care disolvă cea mai mare parte a impurităţilor. Restul de material, rămas după îndepărtarea clorurilor solubile, e trimis la topire în cuptoare cu reverberaţie, fiind inclus în amestecul care se face cu concentratele şi cu celelalte materiale. Obţinerea staniului din minereu are la bază următoarea reacţie, care se efectuează în două faze; Sn02-fCO= SnO-fCO—2700 cal; SnO-fCO=Sn + C02—1200 cal. SnO e un oxid bazic care poate reacţiona cu acidul silicic existent în încărcătură şi, pentru a evita această reacţie, e necesar ca CO din gaze să fie în cantitate cît mai mare. Această compoziţie a gazelor se obţine la temperatură mai înaltă (1100***1200°). Oxidul de calciu introdus în încărcătura cuptorului permite reducerea oxidului stanos la staniu metalic, prin faptul că el leagă acidul silicic într-un silicat de calciu stabil. Astfel, conţinutul în oxid stanos liber în zgură creşte şi se micşorează cantitatea de silicat de staniu; reducerea ulterioară a oxidului liber e mai uşcară decît a silicatului. Staniul brut conţine 1,5***6 % Fe, cum şi impurităţi de cupru, stibiu, arsen, bismut şi plumb. Rafinarea staniului brut se face prin procedeul termic şi procedeul electrolitic. Primul procedeu e mai simplu, însă rezultă deşeuri bogate în staniu ; al doilea procedeu asigură un randament mai mare şi o puritate rnai mare a metalului, însă e mai costisitor. Rafinarea staniului prin procedeul termic se face prin îndepărtarea succesivă a impurităţilor, în următoarea ordine: fier, cupru, arsen, stibiu, plumb. îndepărtarea fierului se bazează pe micşorarea solubiIităţii sale la răcirea staniului topit. îndepărtarea cuprului se bazează pe formarea sulfuriî de cupru insolubile în staniu topit. îndepărtarea arsenului şi a stibiului se bazează pe formarea compuşilor AIAs şi AlSb, cu temperaturile de topire 1720°, respectiv 1070°, şi cari sînt greu solubili în staniu topit. îndepărtarea plumbului se bazează pe trecerea lui în PbCI2, care se ridică la suprafaţa staniului topit. Staniul rafinat de calitate superioară conţine: 99,56— 99,90 Sn; 0,015-0,2% As; 0,09-0,2 Fe; 0,01-0,03 Cu; 0,04-0,25% Pb; 0,01—0,05% Bi; 0,1015-0,05% Sb; 0,01- 0,02% S. Cei mai importanţi compuşi în cari staniul e divalent sînt următorii: Oxidul stanos, SnO, se prezintă sub formă de cristale negre; are gr. sp. 6,45. Se obţine prin încălzirea hidroxidului stanos într-un curent de bioxid de carbon. Hidroxidul stanos, Sn(OH)2, e un precipitat alb. Se obţine prin tratarea clorurii stanoase sau a altei sări stanoase, în soluţie, cu un carbonat sau hidroxid alcalin. Prin încălzire în curent de COs rămîne un precipitat negru de SnO. Oxidul stanos atins cu un obiect incandescent se aprinde şi arde, formînd Sn02. Hidroxidul stanos are caracter amfoter: se disolvă atît în acizi cît şi în alcalii. Cu acizii formează săruri stanoase, iar cu alcalii formează stan iţi, cari au proprietăţi reducătoare. Astfel, soluţia de stanit de sodiu reduce hidroxidul de bismut pînă la bismut metalic. Clorură stanoasă, anhidră, SnCI2, e un solid alb cu p.t. 246°, formînd un lichid uleios, şi cu p. f. 623°. Se obţine încălzind staniul într-un curent de HCI gazos uscat. Prin disolvarea staniului în acid clorhidric şi evaporarea soluţiei se obţine hidratul SnCl2*2H2Of sub formă de cristale albe. Clorură stanoasă e un agent reducător puternic, ea însăşi oxidîndu-se în clorură stanică. Oxidarea completă a SnCI2 în SnCJ4 se poate face cu clor, brom sau iod, aceştia trecînd în hidracizii respectivi; cu FeCI3> cu producere de FeCi2, etc. Toate aceste reacţii pot servi la recunoaşterea analitică a staniului stanos. Dacă într-o soluţie de SnCI2 se introduce o fîşie de tablă de fier, aceasta se acoperă cu cristale de staniu metalic, iar fierul ia locul staniului în soluţie. E folosită în sinteze organice. Sulfura stanoasă, SnS, e o pulbere cenuşie; are p.t. 882°; p. f. 1230°. Se obţine ca un precipitat brun, cînd trece un curent de H2S printr-o soluţie de sare stanoasă, sau direct din staniu şi sulf, prin încălzire. Sulfura stanoasă e insolubilă în acizi diluaţi la rece şi în sulfură de amoniu (NH4)2S. Se disolvă însă în polisulfură de amoniu, formînd tiostanaţi: SnS+tNH^S (NH4)2[SnS8]. Din această soluţie, acizii diluaţi precipită sulfura stanică galbenă. Cei mai importanţi compuşi în cari staniul e tetravalent sînt următorii: Bioxidul de staniu, Sn02, se găseşte în natură sub formă de casiterit. E insolubil în acizi. Se descompune prin încălzire 18* Staniu, aliaje de — 27 6 Staniu fosforos la 1127°. Se obţine, fie prin încălzirea staniului în aer, fie prin calcinarea hicfroxidului stanic. Prin topire cu alcaiii caustici, oxidul stanic formează stanaţi solubili, iar prin topire cu sulf şi carbonat de sodiu, formează tiostanaţi. Bioxidul de staniu obţinut prin arderea staniului e numit cenuşa de staniu şi e folosit la şlefuirea sticlei optice. Sin. Oxid stanic. Clorură stanică, SnCI4,~ e un lichid incolor fumegător; are p.t. —33°; p.f. 114,1°; gr. sp. 2,269 la 0°. Se obţine prin acţiunea clorului uscat asupra staniului sau asupra clorurii stanoase. SnCI4 se combină energic cu apa, formînd hidraţi cristalini, cu trei, patru şi cinci molecule de apă, de exemplu SnCI4»3 H20, uşor solubili în apă, în soluţie apoasă, clorură stanică hidrolizează şi de aceea soluţia e acidă. Oxidul stanic format rămîne în soluţie în stare coloidală. Pe de altă parte, acidul clorhidric rezultat din hidroliză se combină cu SnCI4 nehidrolizată şi formează acidul hexaclorostanic, H2[SnCI6], un acid tare, care, în soluţie concentrată, nu se hidrolizează nici la fierbere. în ionul SnCI|“, atomii de clor sînt aşezaţi octaedric în jurul atomului central de staniu, ca în cloropla-tinaţi. Sarea lui, hexaclorstanatul de amoniu, (NH4)2[SnCI6], e cunoscută sub numele de sare pink (roz), din cauză că serveşte ca mordant, producînd o coloraţie roză. Din soluţiile stanaţilor, obţinute prin topirea staniului cu NaOH sau KOH, se obţin hidroxistanaţi cristalizaţi, Na2[Sn(OH)6], Prin acidularea soluţiei de hidroxi-stanat nu se obţine acid stanic pur; precipitatul alb, voluminos, care se produce prin acidularea cu puţin acid tare, sau la tratarea soluţiei de SnCI4 cu NH4OH, are o compoziţie aproximativă H2[Sn(OH)6], însă nu e o combinaţie chimică propriu-zisă, ci mai mult un gel îmbibat cu mai multa sau cu mai puţină apă. Acest precipitat, solubil în acizi, era numit mai înainte acid a-s t a n i c. Prin încălzire sau prin păstrare timp mai îndelungat în contact cu soluţia din care a luat naştere, el se transformă în acid b- s t a n i c, sau meta-stanic, insolubil în acizi. Acidul metastanic se mai obţine şi la disolvarea staniului metalic în acid azotic. Insolubilitatea acidului metastanic se explică prin poiimerizarea moleculelor simple, cu eliminare de apă. Hidrura de staniu, SnH4, gaz incolor, foarte toxic. Are p.t.—150°; p. f. —52°. Se găseşte în cantităţi mici în gazul degajat, fie disolvînd în acid clorhidric un aliaj de staniu şi magneziu, fie prin electroliza unei soluţii de sulfat stanos cu electrozi de plumb. Sulfura stanică, SnS2, se prezintă sub forma unui solid de culoare galbenă-aurie. Prin încălzire se descompune. Se obţine încălzind un amestec de staniu (sau, mai bine, amalgam de staniu) cu sulf şi clorură de amoniu, în proporţii potrivite; de asemenea, prin trecerea unui curent de H2S printr-o soluţie de SnCI4, sub forma unui precipitat galben. Sulfura stanică e solubilă în sulfuri alcaline, cu formare de tiostanaţi, corespunzînd formulei Me2Sn03. Sulfura stanică se disolvă şi în hidroxizi alcalini: 3 SnS2+6 HO" -> 2 [SnS3]2~-f [Sn(OH)6]2~- Dintre compuşii organici cu staniu se poate cita, de exemplu, tetraeti Iul staniului, Sn(C2H5)4. î. aliaje de ~ Metg.: Aliaje tehnice al căror component principal e staniul, adausurile de aliere putînd fi plumbul, stibiul, zincul, bismutul, cadmiul, cuprul şi alte elemente de aliere. După destinaţia lor, se deosebesc următoarele tipuri principale de aliaje de staniu: aliaje antifricţiune, aliaje pentru lipit, aliaje uşor* fuzibile, aliaje pentru turnare sub presiune, şi alte tipuri de aliaje pe bază de staniu sau în cari staniu! constituie elementul principal de aliere. Aliajele antifricţiune pe bază de staniu sînt, de cele mai multe ori, aliaje ternare Sn-Sb-Cu (uneori cu adaus de plumb ori de zinc) sau Sn-Sb-Pb (uneori cu adaus de zinc, de cupru, etc.). Ele sînt cunoscute şi sub numirea de Babbit, Metal alb, Compoziţie, sau cu alte numiri comerciale. V. şî sub Aliaj antifricţiune; Babbit, metal Compoziţie 2; Pewter. Aliajele pentru lipit pe bază de staniu sînt aliaje pentru lipituri moi, binare, ternare sau complexe, de exemplu din sistemele Sn-Pb, Sn-Pb-Bi, Sn-Pb-Sb, Sn-Zn-Cd (uneori şi cu adaus de aluminiu), Sn-Zn-AI, etc. Au temperatura de topire cuprinsă între 200 şi 400°. V. şi sub Lipit, aliaj de Aliajele uşor fuzibile pe bază de staniu pot fi eutectice binare sau ternare (Sn-Zn, Sn-Pb, Sn-Bi-Zn) sau neeutectice ternare ori cuaternare. în tabloul I sînt indicate compoziţiile cîtorva astfel de aliaje şi temperaturile respective de topire. Tabloul I. Aliaje uşor fuzibile pe bază de Sn Compoziţia, în % \ Temperatura de topire °C Sn ! Zn Bi j Pb ! Cd Tl I 91 9 _ - i - | 199 61,85 — ; — 38,15 ! ; — 183 67,75 __ _ — j 32,25 | 176 42 — 58 _ — 136,5 56,5 — _ — __ 43,5 ! 170 45 — 5 32 18 - ! 132-139 33,4 33,3 33,3 _ _ 95-145 40 4 56 _ _ 130 40 — 12,5 47,5 — _ i i 145—175 în multe alte tipuri de aliaje uşor fuzibile, staniul are rolul de element principal de aliere (în sistemele pe bază de plumb, bismut, etc.), fiind adăugat adeseori în proporţie de 20-**35% sau mai mare. V. şî sub Aliaj uşor fuzibil. Aliajele pentru turnare sub presiune pe bază de staniu au compoziţiile indicate în tabloui II. Se toarnă foarte bine, cu o precizie dimensională de ±0,05%, în piese pentru aparate de bord, contoare electrice, contoare de gaz, etc. Au greutăţile specifice indicate în tablou, rezistenţa de rupere ia tracţiune ar—8***11 kgf/mm2 şi duritate mică (duritatea HB=25---30 kgf/mm2). Tabloul II. Aliaje de staniu pentru turnare sub presiune Compoziţia, în % Greutatea specifică kgf/dm3 Sn J Sb i Pb ! Cu 90±1 8±1 _ 1 ±0,5 7,1 82±1 13±1 5±0,5 6,9 78±1 17±1 max. 1,5 4±0,5 7,1 75±1 17db1 3±0,5 5±0,5 7,2 70±1 15±1 10±1 5±0,5 7,4 60±1 13±1 23 ±1 4±0,5 7,8 50±1 13±1 33±1 4±0,5 8,0 Alte aliaje pe bază de staniu şi aliaje în cari staniul constituie elementul principal de aliere sînt, de exemplu: aliajele dentare, dintre cari unele pe bază de staniu şi altele pe bază de bismut, însă cu conţinut mare de staniu, şi avînd compoziţii apropiate de ale aliajelor uşor fuzibile indicate în tabloul I, staniul sudabil, conţinînd 25** *90% Sn şi restul plumb; depuneri electrolitice simultane de staniu-cupru, din cari aliajul acoperitor rezultat are compoziţia 55---40% Sn şi restul cupru, sau de staniu-nichel, din cari aliajul rezultat conţine 65% Sn şi restul nichel: bronzuri cu staniu; aliaje tipografice; etc. 2. ~ fosforos. Metg.: Prealiaj pe bază de staniu şi fosfor, folosit la dezoxidarea sau adăugarea de staniu la elaborarea aliajelor pe bază de cupru (de ex. bronzuri cu staniu), cum şi la adăugarea de fosfor în unele aliaje de staniu sau de cupru. Stannîn 277 Stare aromatică Compoziţiile cîtorva prealiaje de staniu fosforos, In % Sn P Sb | Pb I Aite elemente 96,50 3,50 - - - ' 95 5 — — — 90 10 — — — 95.50 3,80 0,07 0,30 0,33 Al 95 3,60 0,25 0,65 0,50 Cu 1. Stannîn.Mineral.: Cu2FeSnS4. Sulfură naturală de cupru, fier şi staniu, cu compoziţia chimică: 29,5% Cu, 13,1% Fe, 27,5% Sn şi 29,9% S, care conţine uneori 0,75---10,1 % Zn, pînă la 3% Sb, pînă la1,5%Cd, pînă la2% Pb şi pînă la 1 % Ag. E un mineral relativ rar, întflnit în unele zăcăminte hidroter-male de staniu. Cristalizează în sistemul tetragonal, clasa tetragonal-scale-noedrică, în mici cristale cu habitus cubic sau tetraedric, asemănătoare cu cristalele de calcopirită (v.). Cel mai frecvent se întîlneşte sub formă de granule neregulate sau de mase compacte. Structura cristalină prezintă, în primui şi în ai cincilea strat, ionii de Sn în vîrfurile pătratului şi cei de Fe în centrul lui; în rîndul al treilea (în mijloc), ionii sînt inversaţi, iar straturile perechi (al doilea şi al patrulea) sînt constituite din ioni de Cu. Are culoarea cenuşie de oţel, cu o nuanţă măslin ie-verzuie caracteristică, în spărtură proaspătă. Cînd conţine incluziuni microscopice numeroase, capătă o culoare net gălbuie. Are urma negră şi luciu metalic, care dispare însă repede. Prezintă clivaj imperfect, întîlnit rar, după (110) şi (001), spărtură neregulată şi macle după (111). E casant, are duritatea 3*«*4 şi gr. sp. 4,3‘-*4,5. 2. Stanos. Chim.: Calitatea unui compus al staniului de a conţine staniu divaient. V. sub Staniu. 3. Stanţa re. Mett. V. Ştanţare. 4. Stanţa, pl. stanţe. 1. Mett. V. Stanţă, 5. Stanţa. 2. Nav.: Sin. Stîlp (v. Stîlp 6). 6. Star, pl. staruri. Nav.: îmbarcaţiune de sport cu deri-vor fix, cu lungimea de 6,90 m, avînd un catarg cu una sau cu două crucete şi echipaj compus din două persoane (v. fig.). Vela-tura e formată dintr-o randă ber-mudiană (fără pic) şi un floc. Starul reprezintă o clasă internaţională de îmbarcaţiuni de sport şi are ca semn distinctiv, pe velă, oştea roşie cu cinci colţuri. 7. Stare, pl. stări. 1. Fiz., Chim.: Mulţimea rwJr>r^°r *PS^an^a’" 0 randă bermudiană; 2) floc ; 3) derivor fix ; 4) crucete. nee aie mărimilor de stare ale unui sistem fizicochimic, adică a mărimilor af căror ansamblu determină evoluţiile lui viitoare în ipoteza că ar fi izolat de exterior. V. Specii de mărimi destare, sub Mărime 4. s. Stare, 2. Fiz., Chim.: Mulţimea proprietăţilor unui sistem fizicochimic la un moment dat, determinată de o anumita mulţime a valorilor instantanee ale mărimilor lui de stare (v. Stare 1). Se numeşte sta re staţionară (uneori stare permanentă) starea ^unui sistem aie cărui mărimi de stare nu variază în timp. în cazul unui sistem definit statistic, stările staţionare sînt cele în cari probabilităţile sau valorile medii statistice ale tuturor mărimilor de stare nu variază în timp. Un sistem se poate găsi într-o stare staţionară numai dacă e pus în condiţii exterioare invariabile în timp. în Mecanica cuantică, de exemplu, singurele stări staţionare sînt stările în cari energia are o valoare bine determinată. Se numeşte stare statică o stare staţionară în care sistemul considerat nu e sediul unei transmisiuni de energie între alte sisteme din exterior (de ex.: starea electrostatică, starea magnet ostatică). Se numeşte stare nestaţionară o stare în care valorile mărimilor de stare cari caracterizează sistemul variază în timp. 9. ~ aromatica. Chim.: Stabilitatea moleculară a unor compuşi organici ciclici, determinată de prezenţa a şase „legături potenţiale", datorită existenţei a şase electroni tt, într-un ciclu. Un compus aromatic poate fi definit ca un compus ciclic conţinînd un sistem nesaturat (adică un sistem de electroni tt) unic, neîntrerupt, cu o energie de conjugare mare (v. şî Conjugate, duble legături -w). ceea ce determină anumite proprietăţi chimice cuprinse sub numirea de caracter aromatic. Molecula, în acest caz, trebuie să fie plană, deoarece numai astfel e posibilă conjugarea, adică suprapunerea orbitali lor Trai dublelor legături vecine. Generalizînd fenomenele în legătură cu lumina, s-a introdus concepţia că electronii şi alte particule materiale pot avea, afară de comportarea lor obişnuită de particule, şi o comportare de unde. Noua teorie a Mecanicii cuantice admite că legile cari guvernează fenomenele atomice pot ti reprezentate prin ecuaţii diferenţiale de aceeaşi formă ca acelea cari se aplică de obicei mişcării ondulatorii. în locul orbitelor teoriei lui Bohr, noua teorie admite că mişcarea electroni lor e definită de ecuaţii de acest tip. E posibil să se prevadă, pentru fiecare atom, funcţiunile de undă sau orbitalii stabili, adică orbitalii cari pot fi ocupaţi cu electroni în starea fundamentala, starea de energie cea mai joasă. Stabilitatea unui sistem atomic e cu atît mai mare, cu cît orbitalii săi stabili sînt ocupaţi, în număr mai mare, cu electroni. Cînd toţi orbitalii de un anumit tip (s sau p) sînt complet ocupaţi de electroni, sistemul atinge stabilitatea maximă. Studiul sistemelor conjugate şi aromatice a dus la concluzia generală că reprezentarea clasică a unor legături simple, dubie sau triple, rigide şi imuabile, nu e decît o extremă simplificare a realităţii. Condiţiile structurale necesare apariţiei caracterului aromatic, adică existenţa celor şase electroni tc, a „sextetului aromatic'* într-un ciclu plan, se pot urmări examinînd cîteva hidrocarburi ciclice. Ciclopentadiena şi cicloheptatriena nu au caracter aromatic, datorită faptului că sistemul lor conjugat e întrerupt prin grupări CH2. S-a presupus că ciclobutadiena şi ciclooctatetraena, conform teoriei conjugării a lui Thiele, posedînd un sistem nesaturat, conjugat neîntrerupt, trebuie să aibă caracter aromatic. Experienţele nu au confirmat această ipoteză. Ciclobutadiena, în timpul încercării de preparare, se descompune în două molecule de acetilenă, din cauza tensiunii prea mari din ciclu, iar ciclooctatetraena, s-a dovedit, prin metode fizice, că conţine un inel neplan şi, deşi în el alternează legături duble şi simple, nu are caracter aromatic. Prin calcule bazate pe teoria orbitalilor moleculari, s-a stabilit că sistemele poiienice monociciice cari posedă un număr de 4w+2 electroni n (n fi ind =0, 1,2, 3, etc.) au energie de conjugare mare şi prin urmare prezintă stabii itate aromatică. Această regulă (regula lui Huckel) a folosit la prevederea şi descoperirea de compuşi aromatici noi. Conform acestei teorii, ciclobutadiena şi ciclooctatetraena nu pot avea caracter aromatic, aşa cum de altfel s-a dovedit şi experimental, în timp ce au caracter aromatic toate ciclurile cu 2, 6, 10, 14, etc. electroni rc în sistemul conjugat. Contrar concepţiilor clasice, teoria prevede caracter aromatic la an ionul C5H“ Stare critică 278 Stare de agregare şi ia cationul C7H^, cari ambii posedă sextet de electroni. Descoperirea compuşilor metalici ai celui dintîi şi a bromurii celui din urmă au confirmat utilitatea acestei teorii. Condiţia sextetului de electroni 7r şi a configuraţiei piane a moleculei e îndeplinită cel mai bine în ciclul de şase atomi de carbon (benzen), dar e îndeplinită şi de unii compuşi etero-ciclici, cum sînt piridina şi pirimidina, cari au un caracter aromatic mai pronunţat chiar decît benzenul. E de menţionat, pentru marea sa stabilitate, un compus al borului cu azotul, borazolul, B3N3H6 (fără carbon), numit, din cauza proprietăţi lor sale, „benzen anorganic". H H H C HC/ Vh I! I HC CH piridină N/C^N II I HC CH XN^ HNX \jH li I HB BH XN^ H Caracter aromatic, mai mult sau mai puţin pronunţat, mai posedă unii compuşi eterociclici cu cicluri de cinci atomi, în cari eteroatomul dispune de doi electroni neparticipanţi cari, împreună cu electronii n ai dublelor legături, realizează un sextet aromatic, repartizat într-un sistem de cinci orbitali. De exemplu, tiofenul, SC4H4, are o comportare chimică asemănătoare benzenului. Caracterul compuşilor avînd stare aromatică e acela de compuşi saturaţi, dînd mai uşor reacţii de substituţie decît reacţii de adiţie. Benzenul e complet rezistent 1a soluţia alcoo-' lică de permanganat, reactiv specific pentru dubla legătură. Compuşii cu 10, 14. 18, etc. atomi de carbon şi tot atîţia electroni tt în ciclu, cari, după regula lui Hiickel ar fi trebuit să aibă caracter aromatic, nu au putut fi obţinuţi. Dehidro-genarea cicloalcanilor cu cicluri de 12,14,16, etc. atomi de carbon duce la hidrocarburile aromatice pol ic ic I ice superioare: acenaftilen (C12), fenantren şi antracen (CI4) şi piren (C16). Hidrocarburile poiiciclice, cărora regula iui Huckel nu ii se aplică în mod riguros, sînt mai stabile decît hidrocarburile monociclice cu acelaşi număr de atomi de carbon, deoarece ultimele nu au configuraţii plane cu unghiuri de valenţă de 120°, ca la benzen. Hidrocarburile monociclice şi poiiciclice, cu stare aromatică, au importante domenii de utilizare industrială. 1. ~ critico. Fiz. V. Critică, stare —. 2. ~ cuasistaţionarâ. 1. Fiz. V. Stare virtuală, 3. ~ cuasistaţionarâ. 2.£/t.: Stare nestaţionară a sistemelor electromagnetice în care viteza de variaţie a mărimilor (şi deci frecvenţa în regim armonic) e suficient de mică pentru a putea neglija fie cîmpul magnetic produs prin variaţia în timp a cîmpului electric (adică de curentul de deplasare) pe lîngă cîmpul magnetic produs de curenţii electrici de conducţie, fie cîmpul electric indus prin variaţia în timp a cîmpului magnetic pe lîngă cîmpul electric produs de sarcini electrice. Ultima alternativă se realizează practic numai în dielectricul condensatoarelor, în rest fiind realizată prima alternativă (v. ş] Regim cuasistaţionar, şi Cîmp electromagnetic). In stări cuasistaţionare numai unul dintre aspectele interacţiunii directe dintre cîmpul electric şi cîmpul magnetic e important şi efectele de propagare a undelor electromagnetice sînt neglijabile. 4. ~ de agregare. Fiz.: Fiecare dintre stările sub cari se poate prezenta o substanţă din punctul de vedere al rezistenţei la deformare prin forţe exterioare sau prin variaţie de . temperatură. Din punctul de vedere macroscopicse deosebesc starea solida în care substanţa considerată prezintă rezistenţă la de formare în orice condiţii, şi starea fluidă, în care substanţa considerată nu prezintă rezistenţă la deformare dacă aceasta are loc sub volum constant şi infinit lent. în fluide nu există deci tensiuni tangenţiale în stări de echilibru. în cadrul stării fluide se mai deosebesc starea lichidă, în care substanţa considerată prezintă rezistenţă foarte mare la compresiune şi nu are tendinţa de a umple prin expansiune un volum oricît de mare, şi starea gazoasă, în care are această tendinţă. Există însă şi stări intermediare, iar caracterizarea completă a stărilor de agregare se poate face numai Iuînd în consideraţie structura la scară atomică a substanţelor. Starea unui solid practic nedeformabil se numeşte stare rigidă Din punctul de vedere microscopic, se deosebesc starea cristalină, starea lichidă (şi, în strînsa legătură cu aceasta, starea sticloasă), starea gazoasă şi unele stări intermediare. In s t a r e a cristalină, substanţele sînt constituite din particule (molecule, ioni, etc.) dispuse la nodurile unei reţele spaţiale. între particule se exercită atît forţe de atrac-ţiune cît şi forţe de respingere, ale căror intensităţi depind de distanţa dintre particule. Pentru o anumită distanţă, distanţa de echilibru, forţele de atracţiune şi cele de respingere sînt egale. Pentru valori ale distanţei dintre particule, cari depăşesc distanţa de echilibru, forţele de atracţiune devin mai mari decît cele de respingere, ceea ce se pune în evidenţă prin rezistenţa la alungire a cristalului. Pentru valori ale distanţei mai mici decît distanţa de echilibru, forţele de respingere devin mai mari decît cele de atracţiune, ceea ce se pune în evidenţă prin rezistenţa la compresiune. Particulele execută mişcări oscilatorii în jurul poziţiilor de echilibru. Cînd cristalul primeşte căldură, temperatura sa ridicîndu-se, energia, mişcării oscilatorii şi amplitudinea oscilaţiilor cresc. Pentru o anumită temperatură, temperatura de topire a substanţei respective, amplitudinea oscilaţiilor devine destul de mare pentru ca forţele dintre particule să nu mai poată readuce particulele spre poziţiile de echilibru. Substanţa trece în starea lichidă. în starea lichidă (v. Lichid), particulele se pot deplasa unele în raport cu altele. Un lichid poate curge. Rezistenţa la curgere a lichidului se manifestă sub aspectul vis-cozităţii. Viscozitatea unui lichid scade, cînd temperatura creşte. Cu toate posibilităţile de deplasare relativă una faţă de alta, particulele cari constituie un lichid nu prezintă, însă, o dezordine totală. Un lichid e caracterizat prin ordine locală, pe distanţe de ordinul cîtorva distanţe de echilibru între particule, în starea cristalină. Cînd temperatura unui lichid pur scade, viscozitatea lichidului creşte, domeniile de ordine locală se măresc şl lichidul cristalizează. Uneori, în cazul unor amestecuri de lichide, viscozitatea creşte atît de mult cu scăderea temperaturii, şi mobilitatea particulelor devine atît de mică, încît ele nu mai au posibilitatea aranjării şi lichidul devine solid fără să fi cristalizat. Starea solidă amorfă rezultată astfel se numeşte stare sticloasă. Spre deosebire de starea cristalină, care, de regulă (cu excepţia cristalelor din sistemul cubic), prezintă anisotropie, corpurile în stare sticloasă sînt isotrope. Starea sticloasă e, însă, o stare în principiu instabilă. Variaţiile repetate de temperatură, trepidaţiile, etc., favorizează orientarea particulelor şi trecerea din starea sticloasă în starea cristalină. Se cunosc şi stări intermediare între starea sticloasă şi cea cristalină, în cari aranjarea particulelor componente e numai parţial realizată. Astfel de stări se numesc stări m e s o-morfe (v. Mesomorfă, stare ~). Stări mesomorfe sînt: starea nematică, în care particulele au o orientare comună, însă în care centrele de masă sînt distribuite în dezordine: starea smectică, în care particulele au şi o orientare comună şi centre de masă situate în plane paralele, — şi starea de cristale lichide (v. Cristale lichide). Stare de deformaţie 279 Stare normală prin ridicarea temperaturii, energia cinetică a particulelor cari constituie un lichid creşte şi acele particule ale căror energii cinetice depăşesc o anumită valoare ies din masa lichidului. Lichidul se vaporizează, şi trece în starea gazoasă. Fracţiunea de particule, dintr-o masă de lichid dată, cari pot părăsi lichidul, creşte cu temperatura; de aceea, în spaţiu închis, presiunea exercitată de vaporii unui lichid creşte cu temperatura. La o temperatură dată, cantitatea de vapori rezultaţi, deci presiunea exercitată de ei, atinge o valoare de saturaţie, procesul de ieşire a particulelor din masa lichidului ajungînd în echilibru cu procesul de captare a particulelor din faza de vapori, cînd acestea, în mişcarea lor, ating suprafaţa lichidului. |n s î o r e o gazoasa, între particule nu se exercită forţe (gaz perfect), sau se exercită fcrţe foarte slabe (gaz real), distanţele dintre particule fiind mari. Cînd particulele se apropie una de alta fie datorită mişcărilor, fie datorită micşorării volumului ca efect a! unor forte exterioare, forţele dintre particule nu mai sînt neglijabile. în primul caz, efectul lor sînt ciocnirile dintre particule; în al doilea caz, rezistenţa opusă de un gaz la compresiune, cînd volumul gazului a deve-nit atît de mic încît presiunea acestuia ia valori mari. Datorită forţelor slabe dintre particulele cari constituie un gaz la presiuni nu prea înalte, o masă determinată de gaz poate umple un volum Oricît de mare. Prin scăderea temperaturii sau prin comprimare, particulele unui gaz pot fi apropiate atît de mult una de alta, încît forţele intermoleculare nu mai sînt neglijabile şi împiedică depărtarea particulelor. Gazul se lichefiază. i. ~ de deformaţie. Rez. mat,: Starea unui corp în care elementele lui infinit mici sînt deplasate în raport cu poziţiile ocupate de ele într-o stare de referinţă, ca urmare a unor acţiuni exterioare, fără ca. aceste deplasări să fie reductibile la o mişcare de translaţie urmată de o mişcare de rotaţie, adică fără.ca toate distanţele relative dintre aceste elemente să rămînă invariabile. Starea de deformaţie e caracterizată local cu ajutorul tensorului simetric de ordinul al doilea al deformaţiilor specifice avînd drept componente lungimile şi lunecările (v. sub Elasticitate) şi e complet cunoscută dacă se cunoaşte cîmpul de vectori al deplasărilor (ca funcţiune de punct şi de timp). Totalitatea deformaţiilor specifice pe cari le capătă un element infinit mic din corp defineşte starea de deformaţie într-un punct. Totalitatea stărilor de deformaţie corespunzătoare tuturor punctelor corpului solid constituie starea de deformaţie a corpului. Pentru a putea considera starea de deformaţie a unui solid deformabil trebuie să se aleagă o anumită stare a acelui corp — starea iniţială a deformaţiilor—pentru care toate defor-maţiile vor fi, prin definiţie, nule. Pentru simplificare se admite că starea naturală a tensiunilor (v. sub Stare de tensiune) corespunde cu starea iniţială a deformaţiilor. Prin stare de deformaţie unidimensio- nală sau lineară se înţelege acea stare de deformaţie în care punctele de pe suprafeţele de normală perpendiculară pe o direcţie fixă se deplasează în piane tangente la aceste suprafeţe. Astfel e, de exemplu, cazul barelor drepte cu secţiune oarecare, supuse la o răsucire simplă. Prin stare de deformaţie bidimensio- nală sau plană se înţelege acea stare de deformaţie în care punctele corpului se deplasează în piane a căror normală are Q direcţie fixă. Astfel e, de exemplu, cazul semispaţiuIui elastic acţionat uniform, după o anumită direcţie, pe pianul de separaţie. Prin stare de deformaţie tridimensională sau spaţială se înţelege cazul general de deformaţie a unui corp solid oarecare, 2. ~ de tensiune. Rez. mat.: Starea unui corp solid în care elemntele lui sînt supuse acţiunii unor forţe localizate pe suprafaţa lor şi exercitate de elementele învecinate. Starea de tensiune e caracterizabilă local cu ajutorul tensorului de ordinul al doilea al tensiunilor (ca funcţiune de punct şi de timp) al cărui vector asociat unei orientări oarecari e forţa specifică (raportată Ia unitatea de arie) exercitată asupra unui element de suprafaţă avînd normala cu acea orientare (v. sub Elasticitate). Totalitatea componentelor tensiunilor corespunzătoare unui element infinit mic definesc starea de tensiune într-un punct. Totalitatea stărilor de tensiune corespunzătoare tuturor punctelor (elementelor infinit mici) corpului solid constituie starea de tensiune a corpului. în general, pentru a vorbi de starea de tensiune a unui corp trebuie să considerăm o stare a acelui corp — starea naturală a tensiunilor—pentru care toate tensiunile sînt nule. Convenţional se poate alege drept stare naturală a tensiunilor orice stare de tensiune, calculele făcîndu-se relativ la aceasta, Pentru eventuale tensiuni iniţiale cari pot exista se întreprinde un calcul suplementar. Prin starea de tensiune unidimensiona- l ă sau lineară se înţelege starea de tensiune în care, pe elemente de arie a căror normală are o direcţie fixă nu apar decît tensiuni tangenţiale, după această direcţie. Acesta e cazul barelor drepte supuse la solicitări simple. Prin stare de tensiune bidimensională sau plană se înţelege starea de tensiune în care, pe elemente de arie a căror normală are o direcţie fixă, nu apar tensiuni. Acesta e, de exemplu, cazul grinzilor pereţi. Prin stare de tensiune tridimensională sau spaţială se înţelege cazul generai de solicitare al unui corp solid oarecare. > 3. ~ gazoasa. Fiz, V. sub Stare de agregare, şi sub Gaz. 4. ~ lichidă. Fiz. V. Stare de agregare, şi sub Lichid. 5. ~ limita. Rez. mat.: Stare de solicitare a unui corp solid deformabil, corespunzînd limitei pe care o poate atinge intensitatea sistemului de sarcini exterioare care acţionează, pentru ca solidul să poată funcţiona în bune condiţii ca element de construcţie. în general se consideră starea limită de rupere. în cazul unor deformaţii mari ale elementului de construcţie ejiecesar să se pună în evidenţă şi starea limită de deformaţie. în cazul construcţiilor de zidărie simplă sau armată, ori de beton, simplu sau armat, intervine şi starea limită de fisurare. Pentru dimensionarea elementelor de construcţie la stările limită, v. sub Dimensionare. s. ~ mesomorfâ, Fiz. V. Stare de agregare, şi Mesomorfă, stare —. 7. ~ nematicâ, Fiz. V. sub Stare de agregare, şi Mesomorfă, stare 8. ~ nestaţionarâ. Fiz. V. sub Stare 2. 9. ^ normala. Fiz.: Starea unui gaz uscat, la 0° şi 760mm col. Hg, în care 1 kmol de gaz perfect ocupă volumul normal de 22,416 m3. în această stare, masa unui metru cub de gaz se numeşte metru cub normal sau metru cub-normă şi se notează cu 1 m3N. Deci: Deoarece 1 kmol de gaz perfect conţine 6,03-1023 molecule (numărul lui Avogadro), din relaţia de mai sus rezultă că 1 m3N conţine 2.69-1026 molecule. La gazele reale, un metru cub normal nu e exact egal 1 cu ^-Ay-r kmol, deoarece volumul lor normal diferă puţin 22,4î6 Stare permanentă 280 Stare virtuală V. sub şi Meso- de 22,416 m3. Diferenţele sînt atît de mici încît, în cele mai muite cazuri, sînt neglijabile, î. ~ permanenta. Fiz.: Sin, Stare staţionară. Stare 2. 2. ~ smecticâ. Fiz. V. sub Stare de agregare, morfă, stare 3. solida. Fiz. V. sub Stare de agregare. 4. ~ statica. Fiz. V. sub Stare 2. 5. ~ staţionara. Fiz. V. sub Stare 2. 6. ~ sticloasa. Fiz. V. sub Stare de agregare. 7. virtuala, 1. Fiz.: Stare nelegată, a unui sistem cuantic, în care se realizează aproximativ unele dintre proprietăţile stărilor legate (caracterizate prin localizare şi prin stabilitate pe un timp relativ lung). Sin. Stare cuasistaţionară. în Mecanica cuantică (v.), stările legate sau staţionare sînt caracterizate prin valori bine determinate ale energiei totale W (aparţinînd spectrului discret), constante în timp, cum şi prin anularea suficient de rapidă a funcţiunii de undă^ la infinit (astfel încît integrala /jdijMF, extinsă la întregul spaţiu, sa fie convergentă). Ultima proprietate se traduce prin „localizarea1* sistemului, în sensul că nu au probabilitate de realizare apreciabil diferită de zero decît configuraţiile în cari particulele constitutive se găsesc la distanţe relativ mici unele de altele, iar centrul de masa al sistemului e situat într-o regiune nu prea mare din spaţiu (la distanţă finită). Starile nelegate sau nestaţionare corespunzătoare energiilor aparţinînd spectrului continuu, chiar cînd acestea slnt bine determinate, nu sînt considerate, în generat, ca făcînd parte din clasa stărilor staţionare. In astfel de stări, funcţiunea de undă (J; nu se anulează la infinit (sau se anulează destul de încet pentru ca integrala /|^|2dF să fie divergentă), de unde rezultă un caracter neconcentrat „deslînat" pentru configuraţiile cele mai probabile, cum şi numirea de stări nelegate. Printre stările nelegate există însă unele, excepţionale, cari manifestă totuşi un caracter „concentrat" (mai puţin accentuat, însă, decît în stările legate); acestea sînt stările virtuale, pentru cari există definiţii admise în generai din punctul de vedere calitativ, dar cari, din punctul de vedere cantitativ, prezintă variante. Astfel, se consideră uneori ca virtuale stările în cari raportul dintre amplitudinile funcţiunii de undă în interiorul şi în exteriorul regiunii de concentrare are o valoare maximă faţă de stările nelegate vecine; alteori se consideră virtuale stările în cari integrala /|^|2dF, extinsă numai la regiunea de concentrare, e maximă faţa de aceleaşi stări nelegate vecine. Definiţiile sînt satisfăcute riguros pentru anumite valori precise ale energiei, făcînd parte din spectrul continuu, ele sînt satisfăcute aproximativ şi de valorile vecine. Aceasta permite considerarea stărilor virtuale ca stări aproximativ staţionare, de energii W, W'f IV", •••, definite cu un anumit joc AW, AW', AW", ••• („lărgimi !e“ni velur i lor virtuale). După relaţia de impreciziune energie-timp, AW'At^hlAn (h fiind constanta lui Pianck), stările virtuale apar astfel ca avînd o viaţă med ie fin ită At^h/4nAW (stările riguros staţionare au o viaţă medie infinită). Viaţa unei stări virtuale comportă deci o primă parte (^hj^TvAW), în care proprietăţile sistemului sînt practic cele asociate cu o stare staţionară, după care urmează o a doua parte, în care predomină proprietăţile stărilor nestaţionare; trecerea de* la una la alta se manifestă printr-o „dez- insa u , r b r 0 n '"o I. Groapă de potenţial sferic-sime trică (cu profil dreptunghiular). agregare" a configuraţiilor celor mai probabile, cari trec de la tipul „concentrat" la tipul „deslînat". Ca exemplu elementar de stări virtuale, fie groapa de potenţial sferică din fig. /, în care se mişcă o particulă de masă m şi energie W. Considerînd, pentru ilustrare, numai stările cu simetrie de asemenea sferică (de moment cinetic nul), stările staţionare legate, asociate cu jy<0 (spectrul discret), sînt de forma: B. ■ 2n *!= — \/' 2w( Uş+W), 2iz V—2 m- I-fJ , iar energiile corespunzătoare W sînt rădăcinile ecuaţiei: [^Y2^+F)-J = cotg — W j uZvw' A, B sînt constante. Stările nelegate, asociate cu W>0 (spec trul continuu), sînt reprezentate prin: sin A------— ... 0<>NW ^ 2 ■ = kN In F-f- —- kN In PF+const. Deoarece, în cazul transformărilor reversibile din primul al doilea principiu al Termodinamicii, rezultă: d W , p d S= ~T + 7dV’ Statistică» Mecanica 287 Statistica, Mecanica în care p e presiunea, mai rezultă următoarele reiaţii de interpretare microscopică a mărimilor T, p: _ 1 1 ss = sau IV = 3 N ikN kT “2"' 1 W deci relaţia dintre temperatură şi energie, cum şi !>=T - Tk ■ pV=kN - T=nRT, deci ecuaţia de stare a gazului perfect (J? e constanta gazelor perfecte, iar n e numărul de moli). O tratare analogă se poate face şi pentru orice alt sistem termodinamic pentru care se calculeazăn(îi7). Datorită singularităţii funcţiunii de distribuţie, distribuţia microcanonică e utilizată mai rar în aplicaţii. Ea e, de altfel, mai greu realizabilă, deoarece în natură nu există condiţii de izolare perfectă. Distribuţia canonica (G i b b s), pentru care funcţiunea de distribuţie se obţine presupunînd că sistemul nu e izolat, ci interacţionează slab cu exteriorul găsindu-se în echilibru termodinamic cu un sistem termodinamic mai cuprinzător, caracterizat printr-o temperatură constantă T (un termostat), cu care poate schimba energie la nivel microscopic, dar nu poate schimba substanţă (adică particule şi, deci, masă). Prin urmare, în cazul distribuţiei canonice energia microscopică a sistemului e nedeterminată. în acest caz, expresia funcţiunii de distribuţie e: H(p, q) q) kT dqdp şi se numeşte suma statistica sau integrala statistica a sistemului. Valoarea medie a unei mărimi microscopice, de exemplu a energiei, se calculează astfel: H W ~H = kT iar media statistică a unei variabile aleatorii f(p, q) e: ______, r F—Hjp, q) \f{P.q)e kT în aplicaţii mai prezintă interes funcţiunea de distribuţie după valorile energiei P^(W) definită astfel încît probabilitatea totală ca sistemul să se găsească în oricare dintre stările compatibile cu limitele W ^ H (p, q) ^ W -j- dW, să fie <Ţ>]y{W)&W. Expresia acestei funcţiuni e: F-Wr fPw{W)=D.\W)e kT . Se arată că, dacă sistemul are un număr suficient de grade de libertate, funcţiunea ^P^{W) prezintă un maxim extrem de pronunţat pentru o anumită valoare a energiei W=W0. Cu alte cuvinte, energia unui sistem termodinamic în contact cu un termostat e practic constantă, ca şi în cazul sistemului izolat, şi egală cu IV0, abaterile de la această valoare fiind foarte puţin probabile. în aceste condiţii, energia W0 e practic egală cu energia medie, fapt care explică de ce consecinţele macroscopice ale celor două distribuţii coincid. Distribuţia macrocanoni că pentru care funcţiunea de distribuţie se obţine considerînd că sistemul termodinamic interacţionează slab cu exteriorul şi anume se găseşte în echilibru cu un termostat de temperatură T, cu care poate schimba nu numai energie (căldură), ci şi masă (adică particule). în acest caz, atît energia sistemului cît şi numărul de particule sînt mărimi aleatorii. Această distribuţie e cea mai apropiată de condiţiile fizice reale. Colectivul virtual macrocanonic, numit şi ansamblul mare, se obţine prin reuniunea tuturor colectivelor virtuale canonice corespunzătoare diferitelor valori posibile ale numărului de particule. în cazul unui sistem compus din particule identice, funcţiunea de distribuţie <Ţ)(HN , N) reprezintă densitatea de probabilitate corespunzătoare unei stări cu energia şi cu N particule şi are expresia: H jy—v-N V -V)= zi o kT în care suma statistică condiţia de normare: macrocanonică Z* se determină din N=0 ţ fP(HN,N)(dqdp)N . dn Presupunînd că între sistem şi termostat există numai schimb de căldură pe cale reversibilă, cînd dW=ăQ — TăS, rezultă interpretarea statistică a entropiei: S=-k In . în plus, din ea mai rezultă şi o interpretare a potenţialului termodinamic — TS — [x N, şi anume: O = -kT InZ*, cu ajutorul căreia funcţiunea de repartiţie macrocanonică se mai poate scrie: O-fţjiN—H]^(p, q) V{HN, N) = e kT Statistică, Termodinamică — 288 Statistica Bose-Einstein Cunoscînd funcţiunile S şi sau numai ,=1. Se obţine, de asemenea, relaţia: F &J kT ~kT care permite deducerea ecuaţiei de stare a sistemului fizic, ca şi expresiile analoge obţinute cu ajutorul Mecanicii statistice clasice. Aplicarea acestei relaţii, în cazul general, se loveşte de dificultăţi matematice importante, deoarece cunoaşterea nivelurilor de energie Wţ presupune rezolvarea unei probleme de Mecanică cuantică pentru sisteme cu un număr enorm de grade de libertate. Extinderea aplicării Mecanicii statistice la stări d e ne-echilibru se găseşte abia în faza iniţială. Se încearcă rezolvarea unor probleme în cari abaterile de ia stările de-echilibru nu sînt prea mari. Acestea prezintă importanţă în termodinamica proceselor ireversibile. Sistemele de particule identice se studiază pe baza distribuţiilor de mai sus, deducînd cu ajutorul lor valoarea medie a numărului de particule cari se găsesc într-o stare (*) dată şi numită număr de ocupare, în ipoteza că interacţiunea particulelor e suficient de slabă. în funcţiune de natura particulelor respective, se găsesc diferite expresii ale numărului de ocupare a stării (i). V. Statistica Maxwell-Boltzmann, Statistica Fermi-Dirac, Statistica Bose-Einstein. i. Termodinamica Fiz. V. sub Termodinamică, şi sub Statistcă, Mecanica a. Statistica. 2. Fiz.: Funcţinue ce caracterizează o anumită distribuţie statistică. 8. ~a Bose-Einstein. Fiz.: Funcţiunea de distribuţie statistică (v.), pe diferitele stări permise, a particulelor unui sistem de particule identice în interacţiune slabă şi nelocalizate (ale căror regiuni de mişcare se suprapun parţial sau total), de spin întreg (=0, h, 2h, 3ft, etc.; h=hj2n:, 6,62-10-27 erg*s == == constanta lui Planck) ia echilibru termodinamic. Statistica Fermi-Dirac 280 Statistica Permi-Dir^ Particulele de tipul menţionat sînt descrise prin funcţiuni de unda totale simetrice faţă de permutările ansamblurilor coordonatelor particulelor (v. şi Statistica Fermi-Dirac). Ca urmare, numărul de ocupare N- al unei stări individuale (?■ (=numărul mediu de particule din. această stare), poate fi oricît de mare. La echilibru termodinamic: AT_ 1 0) 1 — Prin contrast, lim -0 în statistica Fermi-Dirac la orice kT e - -1 unde ^=1,38* 10-16 erg/grad e constanta lui Boltzmann, T e temperatura absolută în grade Kelvin, w- e energia stării co ^ la orice temperatură şi în orice statistică. Această condensare „abstractă" nu se manifestă prin apariţia a două faze distincte în sens termodinamic (stări de agregare), ci numai prin anumite singularităţi ale mărimilor termodinamice globale (de ex. panta căldurii specifice în funcţiune de T suferă o discontinuitate pentru T=Tcr). Singurul caz în care condensarea Bose-Einstein pare să aibă un rol e cazul heliului (Tcr~3,13°K; v. Suprafluiditate). 1. ~a Fermi-Dirac, Fiz.: Funcţiunea de distribuţie statistică (v.), pe diferitele stări permise, a particulelor unui sistem de particule identice în interacţiune slabă şi nelocalizate (ale căror regiuni de mişcare se suprapun parţial sau total), de spin semiîntreg (= —- h, h' ~ h, etc.; h =■ , h—6,62• 10~27 2 2 2 z tc erg • s e constanta lui Planck), la echilibru termodinamic în Mecanica cuantică, particulele identice nelocalizate sînt indistincte (diferenţierea prin regiunile de localizare fiind exclusă prin ipoteză). Această proprietate, numită indiscern'h bilitate sau identitate totala, se exprimă matematic prin inva-rianţa pătratului modulului funcţiunii de undă a sistemului \ty(xlf x2, ^e orice permutare Xj ~ ^ xk' * xjsi) * ■ * *n) - Ca şi în statistica Fermi-Dirac, temperatura Tj e foarte joasă ia gazele obişnuite, la cari urme de degenerare apar abia la temperaturi atît de joase, încît ele sînt practic mascate de proprietăţile legate de caracterul „real“ al gazelor (exis-tenţa forţelor intermoleculare). într-un anumit sens, heliul constituie o excepţie de la această regulă (v. Suprafluiditate). Degenerarea e însă pe deplin realizată la anumite sisteme de cuasiparticule (fotoni, fononi, etc.). La fononi si la fotoni: li=0. Statistica Bose-Einstein prevede un fenomen particular de „condensare'1 (în spaţiul vitezelor sau pe scara energiei), care se produce sub o temperatură critică: 2_ ________________2 nr __ f M3 ^ _-w ^ 7- ’“2^r~2’6 L*f Sub această temperatură, particulele se concentrează (se condensează) treptat pe starea fundamentală (de energie minimă w0), care se distinge de celelalte stări prin faptul că, pentru T < T , numărul său de ocupare relativ nQjn rămîne diferit de zero chiar cînd n-+ oo, crescînd cu scăderea temperaturii după formula: 3 • •• simetrie 0. (de prmcipiul lui Pauli) a particulelor pe nivelurile lor de energie, (Prin contrast, în statistica Maxwell-Boltzmann, la T=0°K, se realizează o „înghe-suire" a tuturor particulelor pe un singur nivel, nivelul fundamental w.—wn, unde nivelul de energie minimă). Odată cu creşterea temperaturii apar particule şi în stările cu w>wp (corespunzător, dispar particule din stările cu wkTf distribuţia Fermi-Dirac ia forma unei distribuţii Maxwell-Boltzmann : kT kT wj-liiT) _____ (4') UT În cazul, de exemplu, al unor particule libere (w= unde v e viteza), condiţia de normare (2) dă: _2V0—H(T) J_ (5) * mv2 ~T' kT - 1 ( 2nmkT j n { h2 } im fiind masa unei particule) şi inegalitatea de nedegene-rare se scrie explicit astfel: (6) 1 ( InmkT \ n \ h2 J 1. în consecinţă, gazul are o comportare cu atît mai clasică (maxwelliană) cu cît particulele sînt mai grele, temperatura e mai înaltă şi concentraţia e mai mică. La temperatura camerei, electronii dintr-un metal (şi chiar dintr-un atom, în măsura în care ei mai pot fi consideraţi liberi în acest caz) formează un gaz degenerat, însă atomii sau moleculele unui gaz propriu-zis (hidrogen, heliu, oxigen, etc.) constituie un sistem nedegenerat. în solidele semiconductoare (v.), electronii din banda de conducţie constituie, de obicei, un gaz nedegenerat, distribuţia lor corespunzînd „cozii" maxwelliene a oricărei distribuţii Fermi-Dirac. Temperatura pentru care inegalitatea (6) se transformă într-o egalitate se numeşte „temperatura de degenerare": 2 3 h2 (7) ^dg~n 2v:mkT * (3) N^w.), Un sistem de particule identice cu spin semiîntreg are deci o comportare cu atît mai „clasică'* (o distribuţie cu atît mai apropiată de distribuţia Maxwell-Boltzmann), cu cît numărul de stări satisfăcînd condiţia W;—y.(T)ş>kT e mai mare. Sistemul (sau „gazul") de particule considerate se numeşte „degenerat11, cînd legea sa de distribuţie (1) nu se reduce la (3) pentru orice wţ-; chiar pentru un astfel de sistem, însă, particulele de energii înalte sînt practic distribuite după (3)» distribuţia Fermi-Dirac prezentînd deci totdeauna (dacă T>0°K) o „coadă" maxwel liană spre energiile mari. Cînd „coada" pătrunde şi spre energiile joase şi majoritatea nivelurilor satisfac (3), gazul se numeşte „nedegenerat". Condiţia de nedegenerare e: Există degenerare pentru TX^. Pentru electronii dintr-un metal, 2000---3000 °K şi la temperatura camerei, gazul electronic e degenerat cu (x (T)^ţi (0) = ^; pentru atomii şi moleculele unui gaz obişnuit, Td se găseşte sub temperatura de condensare, abateri (foarte mici) de la statistica maxwel liană neobservîndu-se decît la temperaturi foarte joase şi numai la gazele uşoare; aceste abateri sînt mai puţin importante decît cele datorite caracterului neideal al gazelor (interacţiunilor particulelor). în aplicaţii (de ex. efectul Richardson) se utilizează adeseori legea^de distribuţie a vitezelor asociată cu distribuţia pe stări (1). în cazul particulelor libere, ^cuantificarea mişcării înseamnă şi o cuantificare a vitezelor. în elementul de volum ale vitezelor, ăvx• ăvy • dvzdin spaţiul componentelor vx pentru particulele cuprinse în unitatea de\olum a spaţiului' ( m poziţiilor, există v |~^~J v , vz permise, astfel încît funcţiunea de distribuţie a vitezelor în statistica Fermi-Dirac are forma: V v” • dvx-dvy'dvz triplete de valori vx (8) njfv , v , v )= 1 m / 2 a av H(T) 2 feŢvx y~^~vz) kT +1 (4) w- — \L{T)<^kT sau (pentru orice w/) şi apare ca o restricţie impusă proprietăţilor structurale ale sistemului, reprezentate prin (jl(T), dacă e scrisă în forma: w0—v.(T) unde ve numărul de orientări posibile ale spinului faţă de o axă privilegiată şi n1(vx, vy,v^)»dvx-dv ydvz reprezintă numărul de particule avînd componentele vitezei cuprinse în interva-lele (vx, vx+ăvx), (ty t^+di^), (vz% vz+ăv^. Pentru T>Tâg, -f-1 de la numitor e neglijabil. Distribuţia după valorile absolute v ale vitezei e: (9) «8(*0 = [ m\z v'H - 4 TZV2 m f 9 2 2\ JJt(D TStVx+vy+pz)—w~ +1 Statistica Maxwell-Boltzmann 291 Statistica Maxwell-Boltzmann unde «,(«)• dw e numărul de particule avînd mărimea vitezei /y2_j_^”21)1^2 CUprinsă în intervalul (v, v+dv) (v. fig. II). v— / x y z i. ~ci Maxwell- Boltzmann. Fiz.: Distribuţia statistică, pe diferitele stări permise, a particulelor unui sistem de particule identice în interacţiune slabă, localizate (cari se mişcă, fiecare, într-o regiune proprie din spaţiu), la echilibru termodinamic. Expresia cea mai generală a acestor proprietăţi e conţinută în legea de distribuţie: .o) q>r-^-r*Wi. unde: e probabiIitatea de ocupare a stării cuantice staţio- nare individuale i de către o particulă, w- e energia acestei yi — iv; / kT ^ , stări, Z(T)= V e e suma statistica a unei particule i (funcţiunea de partiţie), A=1,38-10'16 erg-s e constanta lui Boltzmann, T e temperatura absolută în grade Kelvin. Numărul de ocupare al stării i (numărul mediu de particule din această stare) are valoarea: II. Funcţiunea de distribuţie a vitezelor în modul, în statistica Fermi-Dirac. a) 7’=0; b) T>0. (10 Z{T) unde N e numărul total ai particulelor. Existenţa unor legi de tipul (1), (1') presupune posibilitatea definirii unor stări staţionare şi a unor energii individuale, asigurată numai în cazul cînd interacţiunile reciproce dintre particule sînt slabe. Statistica Maxwell-Boltzmann are un caracter cuantic prin faptul că admite existenţa unui şir discret de stări permise (şi deci de niveluri de energie permise) şi unul clasic prin faptul că admite discernabilitatea particulelor. Din acest motiv ea se numeşte uneori statistica clasica, în opoziţie cu statisticile strict cuantice Bose-Einstein şi Fermi-Dirac, din cari ea se obţine numai ca statistică limită pentru temperaturi şi concentraţii suficient de mari ale particulelor. La temperaturi înalte sau în cazul unor particule de masă mare şi concentraţie mică, distribuţiile (1), (1') admit o formulare clasică, din punct de vedere istoric anterioară formulării cuantice: 1 (2) ip, âq. lizate (de ex.: moleculele unui gaz la temperatura camerei, electronii din banda de conducţie a unui semiconductor con-ţinînd un număr moderat de atomi străini şi avînd o bandă interzisă nu prea îngustă). Prin scăderea temperaturii sau creşterea densităţii, sistemele de particule neiocalizate încetează de a mai fi guvernate de legile (2), (2') şi trec sub jurisdicţia unor distribuţii speciale (v. Statistica Fermi-Dirac, Statistica Bose-Einstein): acest proces se numeşte degenerare şi criteriul exact de realizare a lui e dat în articolele citate. Pentru particulele localizate (de ex. atomii din nodurile unei reţele cristaline), echivalentul degenerării consistă în trecerea de ia (2),_(2 ) la (1), (V); ea reprezintă o modificare a proprietăţilor statistice mult mai puţin radicală decît degenerarea particulelor neiocalizate. Din legile de distribuţie generale (1), (2) rezultă legile de distribuţie particulare ale mărimilor individuale (viteză, energie cinetică, energie potenţială, etc.). Astfel, în domeniu! de valabilitate al formulării clasice (2), (2'), distribuţia vitezelor (Maxwell) se exprimă sub una dintre următoarele forme (v. fig.): unde: p, q reprezintă, respectiv, totalitatea coordonatelor generalizate individuale de impuls şi poziţie (plt p2, Pb* ?i* #2* #3> în spaţiul fazelor unei singure particule; H {p, q) e hamiltonianul individual; n unghi; d) staţie tip insulă pentru e astfel, încît eleîncon- Staţie de trecere; e) staţie tip trecere, pentru jură clădirea ei prin- staţie de joncţiune; f) staţie tip combinat (ter-cipală. Tipul insular minus cu trecere); g) staţie tip insulă, pentru destaţiee folosit pen- staţie de joncţiune; h) staţie tip turn. tru staţii le de trecere (v. fig. III d) şi, uneori, pentru staţiile de joncţiune (v. fig./// g). Accesul (a clădirea principală, pentru staţiile cu trafic de călători, se face prin tuneluri sub linii sau prin paserele. Staţie tip pană. V. Staţie tip în unghi. Staţie tip turn: Staţie de joncţiune în care încrucişarea liniilor se face la niveluri diferite (v. fig. III h). Exploatarea se face la etaje diferite pentru fiecare dintre liniile cari se intersectează. După felul lucrului principal care se execută, staţiile pot fi: Staţie simplă de trecere: Staţie care ser~ veşte la efectuarea traficului obişnuit de călători şi de marfă, şi în care se execută operaţii curente pentru efectuarea circulaţiei (de ex.: primirea şi expedierea trenurilor, trecerea înainte sau încrucişarea trenurilor, manevre locale, încărcarea şi descărcarea vagoanelor, etc.). în unele staţii, aşezate în anumite puncte ale secţiunii de remorcare, se efectuează şi deservirea locomotivelor (curăţirea focului, alimentarea cu apă), revizia vagoanelor şi proba frînei (la staţiile aşezate la cap de rampă). Staţiile simple de trecere sînt staţii intermediare. Staţie de dispoziţie: Staţie în care, pe lîngă operaţiile curente pentru efectuarea circulaţiei, se execută şi operaţii tehnice, cum sînt: compunerea şi descompunerea trenurilor de călători sau de marfă, schimbarea locomotivelor, revizia tehnică a trenurilor în circulaţie, transbordarea mărfurilor şi sortarea coletăriei, etc. Staţie de formare: Staţie pentru compunerea, pentru revizia şi curăţirea trenurilor de călători. Staţiile de formare sînt în legătură cu staţiile de dispoziţie ale trenurilor de călători; uneori staţiile de dispoziţie sînt staţii de formare. Staţiile de formare cuprind linii pentru compunerea, pentru descompunerea, curăţirea şi revizia garniturilor de călători, cum şi instalaţii pentru alimentarea cu apă a trenurilor de călători, instalaţii de alimentare cu abur pentru încălzit, instalaţii pentru probat frîna, de alimentare cu energie electrică, etc. Pentru efectuarea diferitelor operaţii de formare, Staţie de cale ferată 298 Staţie de cale ferată ele au un serviciu de manevră. Reviziile, reparaţiile curente, dezgheţarea (pe timp de iarnă) a garniturilor de tren se execută în remizele de vagoane şi pe canalele de vizitare. Sin. Staţie tehnică de călători. Staţie d e n o d : Staţie care face parte dintr-un nod de cale ferată. în general, un nod de cale ferată e constituit dintr-o staţie de călători, dintr-o staţie de marfă şi un triaj. Uneori, două staţii se pot combina într-una singură. După aşezarea staţiilor faţă de linii şi faţă-de peroane, staţiile de nod pot fi: staţie tip trecere, tip insulă, etc. Staţie de triere: Staţie pentru descompunerea, trierea şi compunerea trenurilor de marfă. Ea cuprinde un număr de grupuri de linii şi de instalaţii, după volumul lucrului pe care-l execută. Astfel se construiesc staţii de triere nemecanizate (pentru traficuri pînă la 2500 de vagoane), staţii de triere mecanizate (pentru traficuri peste 2500 de vagoane) şi staţii automatizate, în cari întregul proces de descompnuere, dirijare, frînare, repartiţie e automatizat. V. şî Triaj. Staţie tehnică: Staţie în care, pe lîngă operaţiile curente de efectuare a circulaţiei şi a traficului, se execută şi operaţii de prelucrare a trenurilor. în acest scop, o staţie tehnică trebuie să aibă locomotivă şi partidă de manevră. Staţiile tehnice pot fi staţii de dispoziţie (obişnuite) şi staţii intermediare. în general, pentru trenurile de marfă, staţiile tehnice sînt staţii de triere, iar pentru trenurile de călători, staţiile de formare. D u p â felul traficului pe care-I deservesc, staţiile se împart cum urmează: Staţie de călători: Staţie destinată excluziv deservirii traficului de călători şi unor operaţii reduse de manipulare a mărfurilor (bagaje şi mesagerii). Pentru traficul de călători, staţia de cale ferată, după importanţa ei, e echipată cu construcţii şi instalaţii necesare urcării şi coborîrii călătorilor, cu bagajele respective, şi anume: peroane, cfădiri de călători cu case de bilete, săli de aşteptare, restaurant, etc., marchize sau hale acoperite pentru peroane, magazie de bagaje, accesuri la peroane prin pasaje de nivel sau pasaje denivelate, galerii subterane sau paserele. Staţiile de călători se execută ca staţii tip trecere, tip terminus, insulă, în unghi, sau turn. Staţie de marfă: Staţie care deserveşte excluziv traficul de marfă. Operaţiile cari se execută sînt: primirea şi expedierea trenurilor, descompunerea trenurilor şi ducerea la locul de încărcare sau descărcare a vagoanelor, compunerea trenurilor, completarea alimentării cu apă şi combustibil a locomotivelor de manevră, curăţirea şi dezinfectarea vagoanelor, revizia şi reparaţiile mici ale vagoanelor, etc. Pentru traficul de marfă, staţia trebuie să fie echipată cu linii pentru staţionarea vagoanelor de marfă, cu acces la drumuri, magazii de mărfuri, specializate (mărfuri generale, cereale, etc.), cheuri sau rampe de încărcare, cheuri pentru animale, gabarite fixe, poduri-bascule, macarale şi pompe pentru lichide, etc. Staţie mixtă, călători şi marfă: Staţie care deserveşte atît traficul de călători, cît şi traficul de mărfuri, şi e echipată cu instalaţiile necesare pentru deservirea tuturor felurilor de trenuri cari trec prin staţie. Staţie specială: Staţie care deserveşte un anumit trafic de mărfuri; de exemplu: staţie cu silozurile necesare pentru cerealele de transportat; staţie de cărbuni, aşezată în apropierea unui basin carbonifer, pentru deservirea transporturi lor de cărbuni; staţie pentru produse petroliere; staţie de port, care deserveşte traficul combinat pe apă şi pe cale ferată, etc. După felul asigurării parcursului în staţie, se deosebesc: Staţie cu încuietori fără bloc: Staţie în care nu există nici o dependenţă între poziţia macazurilor şi emnaiele de intrare în staţie. Manevrarea macazurilor se face manual şi ele sînt încuiate prin încuietorile de macaz, iar manevrarea semnalelor se face de la postul de comandă (biroul de mişcare) al staţiei. Staţie cu încuietori şi bloc: Staţie în care macazurile sînt echipate cu încuietori sau cu zăvoare şi în care există o dependenţă între poziţia lor şi poziţia semnalelor. Manevrarea macazurilor se face manual sau cu un aparat. Legătura dintre postul de manevră şi postul de comandă se face prin aparatele de manevră şi prin blocul de comandă. Staţie cu tablou de chei mecanic: Staţie în care macazurile sînt echipate cu încuietori şi în care există o dependenţă între poziţia lor şi poziţia semnalelor, dependenţă realizată prin tablouri de chei mecanice instalate în cabinele de ia extremităţile staţiei. Tabloul de chei mecanic permiie eliberarea cheii pentru manevrarea semnalului, numai dacă în tabloul mecanic au fost introduse cheile de la încuietorile de macaz, cari au fost închise în poziţia corespunzătoare parcursului care trebuie efectuat. Parcursul şi manevrarea semnalului pe liber se execută Ia comanda telefonică a impiegatului de mişcare. Staţie centralizată: Staţie de cale ferată, cu un post central de comandă, şi, eventual, cu unu sau cu mai multe posturi de manevră (cari pot fi interdependente), în care executarea şi asigurarea unui parcurs (adică a drumului parcurs de tren în staţie) se realizează total sau parţial mecanizat (v. fig. IV). în staţia centralizată, din postul central de r---------______________________ si. }>- -..... j _____ 1 t l 7 2 IV. Schema staţiei centralizate semimecanizat. /) clădire de călători, cu blocul de comandă; 2) cabină cu aparat de manevră; I■••V) liniile staţiei; 3) direcţii de circulaţie; 4) semafor de ieşire; 5) semafor cu două braţe; 6) semnul prevestitor; 7) semnal de manevră. comandă se transmit comenzile, se autorizează manevrarea semnalelor (după confirmarea executării comenzii respective de către postul de manevră) şi se controlează executarea parcursului (eventual şi menţinerea parcursului); de la postul de manevră (numit şi aparat de manevră sau bloc de manevră) se execută comanda parcursului, prin acţionarea şi manevrarea macazurilor, se asigură parcursul, prin înzăvorîrea macazurilor (cari condiţionează înzăvorîri în blocul central), şi se deschide parcursul, prin manevrarea semnalelor (după primirea autorizării de la blocul central). Afară de acestea, între postul de comandă, postul de manevră şi semnale trebuie să existe o dependenţă, şi anume în ordinea: pîrghia de acţionare a macazurilor pîrghia de parcurs (incluziv înzăvorîrea)—* maneta de comandă (de la blocul central)-* pîrghia de semnal; această dependenţă permite verificarea executării corespunzătoare a comenzii (pentru a evita executarea altui parcurs decît a celui comandat), prin control indicativ al semnalelor (cu tablou optic), control imperativ at manevrării macazurilor şi semnalelor (realizat, fie mecanic, fie electric, hidraulic sau pneumatic) sau prin control permanent al poziţiei macazurilor şi semnalelor. Instalaţiile interioare ale unei staţii centralizate sînt: blocul central, cu registrul de comandă (schema de repartizare a dependenţelor conform unui program de înzăvorîre), manete sau butoane de comandă (dintre cari cele corespunzătoare parcursuri lor incompatibile sînt înzăvorîte), zăvoare (de ex. electrozăvoare, numite şi cîmpuri electrice de bloc), sonerii de bloc, surse de energie (de ex.: acumulatoare electrice, hidraulice, pneumatice), eventual schemă luminoasă (lumi-noschemă), etc.; aparatul de manevră, cu registrul de înză- ’î==î\ 2 5 ? MiSh. Staţie de cale ferată 299 Staţie de cale ferată vorîre, pîrghiile de acţionare a manevrării macazurilor şi semnalelor, pîrghii de parcurs (cari se pot înclicheta numai cînd acţionarea şi manevrarea macazurilor corespund unui parcurs)', zăvoare (cari se închid concomitent sau anterior confirmării executării parcursului), surse de energie, etc. — Ista laţi i-le exterioare ale staţiei centralizate sînt: mecanisme pentru manevrarea macazurilor (incluziv fixatoarele de vîrf); semnale de intrare, de ieşire şi de manevră; eventuale transmisiuni flexibile (sîrmă) sau rigide (bare), reţea de conducte (electrice, hidraulice sau pneumatice), secţiuni izolate electric (cari nu permit deszăvorîrea unui parcurs înainte ca ultima osie a trenului să fi depăşit ultimul macaz), saboţi de deraiere, etc. Se foloseşte sistemul de centralizare cu un post de comandă şi cu posturi de manevră, cari pot fi situate în aceeaşi staţie sau în diverse alte staţii (v. Staţie centralizată electric, telecomandată (dispecer)) şi, adeseori, sistemul cu post unic de comandă şi manevră, care îndeplineşte funcţiunile blocurilor de comandă şi de manevră, — După modul de realizare a condiţiilor de exploatare şi de siguranţă a circulaţiei, se deosebesc staţii centralizate semimeca-nizat sau mecanizat. Staţie centralizată semimecanizat: Staţie centralizată la care macazurile şi semnalele se acţionează manual, manevrarea acestora se efectuează prin mecanisme stereomecanice (cu transmisiune flexibilă sau rigidă, de la aparatul de manevră), iar comanda parcursului şi dependenţa dintre blocurile de manevră şi blocul central de comandă se realizează prin mecanisme stereomecanice sau electromecanice. Se deosebesc: Staţie centralizată mecanic, la care comanda parcursuIu i şi dependenţa dintre aparatele de manevră şi blocul de comandă se realizează prin mecanisme stereomecanice. Cînd în staţie nu e executat un parcurs oarecare, pîrghiile de parcurs sînt înzăvorîte, iar la primirea unei anumite comenzi se deszăvorăşte numai. pîrghia de parcurs respectivă (pentru a putea fi acţionat). Acest sistem de centralizare e aproape abandonat. Staţie centralizată electromecanic, la care comanda parcursului şi depen-denţadintre aparatele de manevră şi blocu I central de comanda se real izează prin mecanisme electromecanice. în stare normală (cînd în staţie nu e executat vreun parcurs oarecare), pîrghiile de parcurs sînt deszăvorîte, iar la executarea şi confirmarea parcursului se înzăvorăşte numai pîrghia de parcurs respectivă. în blocul central ( care 9) suport de strîngere; 10) mecanism de acţio-cuprinde şi baterii de a- nare a macazului ; 11) felinar de macaz, cumulatoare sau elemente galvanice, un inductor, soneria de bloc), înzăvorîrile se obţin prin electrozăvoare, iar la aparatele de manevră, înzăvorîrease efectuează mecanic, prin pîrghia de parcurs, care, la rîndul ei, se înzăvorăşte prin electrozăvor; pentru real izarea dependenţei din- tre aparatele de manevră şi blocul central, electrozăvoarele sînt în interdependenţă. Aparatele de manevră cu transmisiune stereomecanică, fiind acţionate manual (efort limitat), sînt instalate în cabine amplasate în mijlocul fasciculului de macazuri, cari pot fi manevrate de la un aparat (v. fig. V). Staţie centralizată mecanizat: Staţie centralizată în care, pentru acţionarea macazurilor şi a semnalelor, se foloseşte o formă oarecare de energie (dar nu cea musculară), manevrarea acestora se efectuează prin mecanisme reomecanice (cu elemente hidraulice sau pneumatice) sau electromecanice, iar comanda parcursului şi dependenţa dintre aparatele de manevră şi blocul central de comandă se realizează prin mecanisme electromecanice sau prin relee (uneori comanda se transmite hidraulic sau pneumatic). Se deosebesc: Staţie centralizată electric, în care manevrarea macazurilor se face cu ajutorul energiei electrice, controlul ocupării sau neocupării liniilor şi macazurilor cu ajutorul circuitelor de cale, iar semnalele cari autorizează sau interzic ocuparea parcursuri lor sînt de tipul luminos. Parcursurile pe cari se primesc sau se expediază trenurile, cum şi parcursurile pe cari se execută mişcările de manevră pot fi formate semiautomat sau automat de la un post central. Aparatele de centralizare ale staţiilor centralizate electric cuprind elementele de comandă şi de manevrare, ca: pîrghii, manete sau butoane de macazuri, de semnale, de parcurs-semnal, după tipul aparatelor de centralizare şi după cum manevrarea macazurilor se face individual sau în grup pe parcursuri, — şi elementele de control (tabloul schematic luminos) cari redau starea instantanee de ocupare a liniilor şi a macazurilor staţiei şi poziţia macazurilor, a semnalelor, şi care tablou poate constitui uneori însuşi aparatul de centralizare. Instalaţiile interioare mai cuprind electrozăvoare, relee (de ex. pentru controlul poziţiei macazurilor şi semnalelor, pentru manevrarea macazurilor şi al semnalelor, pentru controlul ocupării unei poziţii de cale sau de macaz, pentru dependenţe, înzăvorîri, etc.), surse de curent (baterii de acumulatoare, redresoare, transformatoare, grup electrogen, etc.); instalaţiile exterioare sînt mecanismele electromecanice (v. Mecanism de macaz) pentru manevrarea macazurilor şi, eventual, a semnalelor (cînd se folosesc semnale mecanice în loc de semnale luminoase), semnale, dulapuri exterioare pentru aparataj, circuite de cale şi reţeaua de cabluri (dintre sursa de curent şi organele de comandă, manevră şi control). -f V/. Înzăvorîrea pîrghiei de macaz prin circuit de cale. 1) pîrghie de macaz (buton); 2) contact de economie acţionat de pîrghia de macaz; 3) electrozăvor; 4) piesă de înzăvorîre montată fix pe axa 6 a pîrghiei de macaz; 5) releu de cale. Staţia centralizată electric îndeplineşte aceleaşi condiţii de exploatare şi siguranţă ca şi o staţie centralizată electromecanic, asigurînd în plus: imposibilitatea manevrării macazului, atît timp cît vehiculul se găseşte pe el (v. fig. V/); impo- V. Manevrarea macazurilor prin transmisiune cu elemente flexibile (sîrmă). o) secţiune transversală prin cabină; b) vedere longitudinală a căii; 1) pîrghie de macaz ; 2(+)) pîrghie de macaz în poziţia normală; 3j'_p pîrghie de macaz în poziţia manevrată; 4) sîrmă care trage la manevrarea macazului; 5) sîrmă care cedează Ia manevrarea macazului; 6) compensator de macaz; 7) cot de abatere: 8) transmisiune dublă de sîrmă: Staţie de cale ferată 300 Staţie de cale ferată sibilitatea punerii semnalului pe liber, atît timp cît macazurile din parcursul respectiv nu se găsesc în poziţie corectă (control imperativ pentru manevrarea macazurilor şi a semnalelor) şi parcursul sau mărcile de siguranţă ale acestuia nu sînt libere (control imperativ al parcursului) (v. fig. VII); închiderea automată a semnalului, cînd acesta a fost depăşit de tren sau cînd, după punerea semnalului pe liber, una dintre condiţiile de siguranţă existente la deschiderea semnalului nu mai e -WV'v220V VII. Controlul imperativ şi permanent al poziţiei macazului. a2 şi a2) contacte comandate de pîrghia de macaz; bx şi b2) contacte comandate de schimbătorul de tensiune S^; R) releu pentru controlul permanent şi imperativ al macazului; ml şi m3) contacte la mecanismul de manevrare a macazului; Zj şi z2) contactele controlului permanent; A) tijă de înzăvorîre; 8) elementul de înzăvorîre; Pm şi Pc) poziţia de manevră şi cea de control a schimbătorului de tensiune. îndeplinită (închiderea automată a semnalului şi controlul permanent al parcursului); neexecutarea unei comenzi, dacă --% m.i ■v 5 -cz> Ep|I * întreruptoareie de macaz (pîrghii, manete) şi de parcurs-semna! pot fi înzăvorîte sau libere. La staţiile-cu întreruptoare înzăvorîte, interdependenţa dintre întreruptoareie de macaz şi cele de parcurs-semnal (cari înzăvorăsc parcursul şi deschid semnalul luminos) se realizează mecanic sau electromecanic în interiorul registrului mecanic, respectiv electromecanic, de înzăvorîre a aparatu Iu i de central izare (v. Central izare electrică cu pîrghii înzăvorîte, sub Centralizare, instalaţie de ~).— La staţiile cu întreruptoare libere, interdependenţa dintre întreruptoareie de macaz şi cele de parcurs-semnal se realizează electric prin relee, prin intermediul cărora se întrerup sau se restabilesc circuitele electrice ale macazurilor şi semnalelor (v. Centralizare electrică cu pîrghii libere, sub Centralizare, instalaţie de ~). La aceste instalaţii, pîrghiile şi manetele au fost înlocuite cu butoane, iar instalaţiile se numesc i n s t a-laţii de centralizare electrice cu relee. Ca regulă generală pentru comanda macazurilor şi a semnalelor dintr-o staţie centralizată electric se prevede un post unic de comandă şi manevră, care îndeplineşte Tabloul L Schema succesiunii operaţiilor la stabilirea şi anularea unui parcurs în instalaţiile CR2 Buton mic de semnai O I Stabileşte sensul şi natura mişcării Delimitează parcursul: început şi sfîrşit ! Controlul fracţiunilor de i parcurs, excluderea par-| cursurilor incompatibile j Blocarea parcursului |-. _ Buton mare de semnal Q ______________l_____________ j Comanda semnalelor [ _ .........___ Conectarea luminilor de j_ liber ! Iluminarea în alb a traseului parcursului : Conectarea repetitorului de : liber al semnalului Trenul ocupă secţiunea de apropiere înzăvorîrea parcursului ~] 1 renul ocupa parcursul VIII. Dispozitiv de comandă pierdută, folosit a manevrarea macazurilor. 1) secţiune izolată; 2) transit; 3) releu de comandă pierdută; 4) releu de comandă a macazului; 5) motor de macaz; 6) controlul lipirii acului; A) releu pentru comanda poziţiei macazului pe linia abătută; D) releu pentru comanda poziţiei macazului pe linia directă. (Releu! de comandă pierdută e temporizat la dezexcitare, deci macazul trebuie să se manevreze înainte ca releul 3 să se dezexcite; în caz contrar nu se mai poate manevra, deoarece contactul releului 3 taie alimentarea releului de comandă a macazului.) condiţiile de siguranţă nu sînt îndeplinite în momentul dării comenzii (comandă pierdută) (v. fig. VIII). Schimbarea aspectului semnalului La repetitor apare indicaţia de oprire Trenul eliberează macazurile Anularea automată a parcursului Iluminarea secţiunilor în roşu; apoi stingerea lor ambele aceste funcţiuni. Astfel, toate operaţiile legate de circulaţia trenurilor sînt executate de un singur agent, care în Staţie de caie ferata 301 Staţie de caie ferată modul acesta îşi dă seama imediat de influenţa reciprocă a mişcărilor de circulaţie şi de manevră şi poate decide imediat ordinea de succesiune a acestor mişcări. Chiar în staţiile foarte mari e de preferat această soluţie, putîndu-se prevedea, în caz de necesitate, două locuri pentru deservirea aparatului de centralizare. Totuşi, pentru uşurarea impiegatului de mişcare, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru reducerea semicurseior de manevră, e raţional ca anumite grupuri de macazuri să poată fi trecute la comandă locală, la coloane de manevră sau la mese de manevră. Staţiile centralizate electric cu relee pot fi cu comandă individuală a macazurilor (tip CR2) sau cu comandă pe parcursuri a macazurilor (tip CR3). La staţiile centralizate Tabloul II. Schema succesiunii operaţiilor la stabilirea unui parcurs în instalaţiile CR2 Buton de începere Buton de fine Stabileşte sensul şi natura mişcării Stabileşte finele parcursu Iu i Lumină clipitoare la buton Lumină continuă la buton Fixează începutul parcursu Iu i Stingerea luminilor de la butoane Manevrarea macazuri lor Controlul fracţiunilor de parcurs. Excluderea parcursurilor incom-patibi le Iluminarea traseului Blocarea parcursului Comanda semnalelor Conectarea repetitorului de liber al semnalului Conectarea luminilor de liber Trenul ............... ocupă secţiunea de apropiere Restul operaţiilor ca ia instalaţiile CR2 (v. tabloul I) cu instalaţii tip CR2, macazurile sînt manevrate prin manetele de macaz amplasate pe masa de comandă după aranjamentul geografic al staţiei. Stabilirea unui parcurs de circulaţie se face după ce macazurile peste cari trece efectiv trenul, cum şi macazurile de acoperire, au fost aduse în poziţia corespunzătoare parcursului care urmează să fie comandat. Stabilirea parcursului se face cu ajutorul butonului de semnal, care de fapt e format din două butoane concentrice, dintre cari butonul central e mai mic şi rotund. Pentru stabilirea unui parcurs se apasă pe butonul mic al semnalului de la care începe parcursul şi care declanşează controlul imperativ al parcursului şi apoi înzăvorîrea lui. Pentru punerea pe liber a semnalului e necesar ca, după apăsarea butonului mic, să se apese în continuare şi butonul mare (v. tabloul I). La s t a -ţiile centralizate cu instalaţii tip CR3, stabilirea unui parcurs ae circulaţie sau de manevră se face prin apăsarea succesivă a butonului de început şi a butonului de fine de parcurs. Macazurile pot fi manevrate şi individual, de la manetele de macaz, cari nu mai sînt amplasate geografic pe tabloul schematic luminos, ci sînt aşezate pe părţile libere aie acestui tabiou (v. tabloul II). Sin. (impropriu) Staţie centralizată electrod inamic. Staţie centralizata electric, telecomandată (dispecer): Staţie centralizată electric, telecomandată şi telecontrolată de la un post central de comandă. Postul de comandă poate comanda la distanţă mai multestaţii de peosecţie decirculaţie, sau dintr-un nod de cale ferată. în acest sistem de centralizare, zonele de macazuri, cari pot constitui un ansamblu de înzăvorîri, sînt echipate cu instalaţii de centralizare electrică (electrodinamică cu relee), cu înzăvorîre locala de incompatibilitate, iar liniile curente dintre zonele de macazuri independente sînt echipate cu bloc delinie automat. Semnalele de intrare şi ieşire ale staţiilor (zona de macazuri), cum şi macazurile respective, pot fi telecomandate de la postul central sau pot fi sub comandă locală. Semnalele blocului de linie automat au o funcţionare automată şi sînt independente de comanda locală sau de postul central. Postul de comandă cuprinde masa de comandă, de unde se pot comanda macazurile şi semnalele din staţiile telecomandate dependente, fie individual, fie semiautomat, fie automat pe bază de program (înregistrarea prealabilă a unui număr oarecare de parcursuri). MesajuI de comandă e codificat, apoi memorizat şi, la timpul potrivit, transmis prin intermediul unui emiţător în calea de transmisiune. La staţia telecomandată, mesajul de comanda e recepţionat decodificat şi înregistrat, după care, la timpul respectiv, ordinul e transmis releului de comandă care acţionează asupra instalaţiilor de centralizare electrică locală. Formarea parcursurilor, cum şi celelalte stări ale instalaţiilor din staţiile telecomandate, sînt controlate prin relee de control, cari pot acţiona tabloul schematic luminos local şi în acelaşi timp starea lor e codificată şi memorizată. La timpul respectiv, mesajul de control e transmis prin emiţător către postu I central, unde e recepţionat decod ificat şi afişat pe tabloul schematic luminos al postului central. în general, pe tablouI schematic luminos al postului central se reproduc starea de ocupare sau neocupare a liniilor şi macazuri lor, aspectu I de liber şi oprire a semnalelor, controlul poziţiei macazurilor, cum şi alte indicaţii de control considerate necesare, după tipul constructiv al instalaţiilor. Mesajele de comandă şi cele de control sînt formate din lanţuri de impulsuri electrice codificate, cari conţin cantitatea de informaţii privind ordinul de comandă sau cel de control şi Staţie de cale ferata 302 Statie de cale ferată j ru ~0,25s- 11 IX. Coduri de frecvenţă. asigură sincronismul necesar între emisiune şi recepţie. Codificarea lanţului de impulsuri electrice care formează un mesaj se poate face prin: număr, durată, amplitudine, polaritate, frecvenţă, fază sau prin combinarea lor. Pentru echiparea secţiilor de linie şi a nodurilor, la căile ferate din ţara noastră s-a ales următoarea instalaţie de centralizare cu cod de frecvenţă. Capacitatea instalaţiei în partea de comandă e de 864 de obiecte, comandate cu două poziţii, iar în partea de control e de 840 de obiecte, controlate cu două poziţii. Codurile sînt formate din impulsuri de curent de frecvenţe vocale: codul de comandă f5=500 Hz, /6=600 Hz, f7=700 Hz, /8—800 Hz, şi codu I de control: 71=1650 Hz, /2— =1950 Hz, 7*3=2250 Hz şi /4= = 2550 Hz. Codul de comandă , (v. fig. IX A) are 19 impulsuri. Impulsurile fără soţ se trimit pe frecvenţele /5 şi Te, iar impulsurile cu soţ, pe frecvenţele f7 şi f8. în lipsa codurilor de comandă sau de control, se transmite permanent în linie frecvenţa/g. Impulsul zero de OCU- A) cod de comandă cu 19 impulsuri; pare’ a liniei cu un cod de B) cod control cu 20 de impulsuri; comandă are frecvenţa /?* Im- a^ Partea de selecţiune; b) partea de pulsurile 1 "'9 constituie partea execuţie; c) partea de terminare; de selecţiune a codului, care d) partea determinantă, serveşte la alegerea staţiei şi a grupului de obiectede comandat. Impulsurile 10--17 formează partea de execuţie a ordinului, servind la indicarea mişcării unui obiect din cadrul grupului respectiv. Impulsul 18 constituie partea de terminare, indicînd terminarea transmiterii codului de comandă. Durata transmiterii codului e de 1,1 s. Codul de control (v. fig. IX 8) are 20 de impulsuri. ' Impulsurile fără soţ se transmit pe frecvenţele Ts şi A* iar cele cu soţ, pe frecvenţele fi Şi A- Impulsul zero se transmite pe frecvenţa/g şi constituie cererea unui punct de linie asupra permisiunii, din partea postului central, pentru transmiterea codului decontrol de la punctul de linie. Postul centrai dă permisiunea transmiterii codului de control, prin transmiterea în linie a frecvenţei /6 în loc de /5. Partea de selecţiune e compusă din impulsurile 1***9 şi serveşte la alegerea grupului de aparataj din postul central, corespunzător grupului de obiecte cari transmit codul decontrol. Partea de execuţie se compune din impulsurile 10--18 şi serveşte la indicarea acţionării aparatajului care schimbă, la schema luminoasă, indicaţiile corespunzătoare schimbării poziţiei obiectelor de pe teren. Impulsul 19 constituie partea determinare a codului de control. Durata de transmitere a codului de control e de 0,25 s. Linia de telecomandă şi de telecontrol prin care se transmit codurile cuprindeun circuit cu două fire, care poate fi un circuit fizic, un canal telefonic de frecvenţă, sau un canal de radioreleu. Aparatul de comandă de ia postul central e asemănător cu aparatul de comandă de la instalaţiile de centralizare cu relee tip CR3. Pentru reducerea lungimii aparatului, secţiunea e împărţită în două jumătăţi cari se montează suprapuse (v. fig. X). Aparatul e echipat şi cu un panou de telecomuni- L/T LC Lb !T\ ACL Se ~\tm Sel Stăt/'a B l—o Si P[5'r AC Se Se Se Se, Em -•3\> PC XI. Schema generală a unei instalaţii de centralizare dispecer. S/T) staţie tensiune înaltă: L/T) linie tensiune înaltă; PT) post transformare; AQ aparat comandă; ACL) aparat comandă locală; LQ linie comandă; Lb) linie bloc; Em) electromecanism macaz; Sf) staţie finală; Si) semnal intrare; Se) semnal ieşire; T) trenograf; T/D) tablou distribuţie; ACD) aparat post comandă; MV) masă verificare; SL) sursă locală; APC) aparataj post comandă; PQ post comandă. X. Aparat de comandă combinat cu schema luminoasă. 1) aparat de comandă; 2) panou de telecomunicaţii; 3) pupitru; 4) trenograf; 5) microfon; 6) ceasornic. caţii, cu care se realizează legătura cu toate staţiile din secţie. Semnalizarea ocupării secţiunilor izolate se face cu indicaţii luminoase roşii, iar a parcursurilor efectuate, cu indicaţii albe, ca şi la instalaţiile de centralizare electrice cu relee. De asemenea, se repetă pe tablou şi indicaţiile semnalelor. Aparatul de comandă e echipat cu t r e no-graf, pentru înregistrarea automată a graficului de circulaţie. La unele tipuri de instalaţie, tabloul schematic luminos e separat de aparatul de comanda, iar butoanele de comandă se găsesc pe un manipulator, care are forma unei cutii, avînd pe faţa superioară butoane numerotate, prin apăsarea cărora după un cod stabilit se alege staţia şi se stabileşte parcursul de executat. Macazuri le din staţiile telecomandate pot fi date şi la comandă locală, la coloane de manevră. De asemenea, poate fi dată la comandă locală întreaga staţie telecomandată, în care scop în fiecare staţie telecomandată există şi un aparat de comandă de rezervă (v. fig. XI). [7D~| 1 \~p~fl | T/C APC ] MV - ACD Staţie maritima 303 Staţionară, mişcate ^ Se trec ia telecomandă numai staţiile mici; staţiile mai mari rămîn numai cu liniile de circulaţie la telecomandă, iar restul liniilor, la comandă locală. Staţiile mari de la extre-mitătiie secţiei rămîn cu comandă independentă, fiind legate de postul central numai prin telecontrol, pentru situaţia de ocupare a liniilor din staţie, pentru poziţia semnalelor şi prin cîte un consimţămînt pentru expedierea trenurilor spre secţia dispecerului. Procesul de automatizare a comenzii centralizate a circulaţiei prevede, în continuare, avizarea numărului trenului care ajută la atenţia operatorului prin menţinerea pe tabloul schematic luminos, în timp şi în spaţiu, a indicativului trenului (care conţine toate elementele necesare dirijării lui corecte); de asemenea s-au realizat dispozitive de înregistrare a mai multor .parcursuri pe bază de program şi dispozitive prin cari însuşi trenul îşi comandă parcursul. Sin. Staţie centralizată ti'p dispecer. V. şi Comanda centralizată a circulaţiei. Staţie centralizata electrod inamic: Staţie centralizată electric. Termen impropriu în această accepţiune. Staţie centralizata electrohidraulic: Staţie centralizată mecanizat, la care manevrarea macazurilor şi a semnalelor se efectuează prin mecanisme hidromecanice, acţionate prin energie hidraulică, iar dependenţa se realizează folosind energie electrică. Comanda parcursului poate fi hidraulică sau electrică. în staţiile centralizate cu post unic de comandă şi manevră, care e sistemul cel mai frecvent, blocul central de comanda şi manevră cuprinde întreruptoare de macazuri şi de parcurs-semnal, contacte de control al poziţiei macazurilor şi semnalelor, acumulator hidraulic (pentru presiunea de 50---60 at), eiectrozăvoare, etc.; instalaţiile exterioare sînt mecanismele hidromecanice (pentru manevrarea macazurilor şi a semnalelor), reţeaua de conducte hidraulice (dintre blocul central, acumulator şi mecanismele hidromecanice), circuitele electrice (pentru controlul poziţiei macazurilor şi a semnalelor). Staţia centralizată electrohidrauiic îndeplineşte aceleaşi condiţii de siguranţă şi exploatare ca şi o staţie centralizată electromecanic. Centralizarea electrohidraulică e puţin folosită, deoarece prezintă următoarele dezavantaje: macazurile depărtate se manevrează încet; temperaturi le joase influenţează defavorabil întreaga instalaţie; la deteriorarea conductei de manevrare, pierderile de lichid sînt inevitabile. Staţie centralizata electropneumatic: Staţie centralizată mecanizat, la care manevrarea macazurilor şi a semnalelor se efectuează prin mecanisme pneumomecanice, acţionate prin energia elastică a aerului, iar dependenţa se realizează folosind energie electrică. Comanda poate fi electrică sau pneumatică. La staţiile centralizate cu post unic de comandă şi manevră, care e sistemul cel mai frecvent, blocul central de comandă şi manevră cuprinde .întreruptoare de macaz şi de parcurs-semnal, contacte de control al poziţiei macazurilor şi semnalelor, acumulator pneumatic cu electrovalve (a cărui capacitate se determină astfel, încît să se menţină presiunea constantă), eiectrozăvoare, etc.; instalaţiile exterioare sînt mecanismele pneumomecanife (pentru manevrarea macazurilor şi a semnalelor), reţeaua de conducte de aer comprimat (dintre blocul central, acumulator şi mecanismele pneumomecanice), circuitele electrice (pentru controlul poziţiei macazurilor şi a semnalelor, comanda electrovalvelor şi, eventual, pentru manevrarea semnalelor). Staţia centralizată electropneumatic îndeplineşte aceleaşi condiţii de siguranţă şi de exploatare ca şi o staţie centralizată electromecanic. Centralizarea electropneumatică, folosită în special în triaje (la fasciculul de triere), prezintă următoarele avantaje: capacitatea de a suporta un serviciu mai greu; rapiditatea manevrării macazurilor (0,3**-0,4 s); robusteţe; exploatare economică. 1. ~ maritima. Nav. V. Gară maritimă. 2. Staţie. 2. Transp.: Loc, în oraşe, unde staţionează vehiculele de transport (de ex.: trăsuri,- taxiuri, etc.), pentru îmbarcarea sau debarcarea călătorilor. 3. Staţie. 3. Topog.: Punctul topografic în care se aşază un instrument topografic în vederea efectuării observaţiilor sau a măsurării unghiurilor. Aşezarea instrumentului topografic în staţie se face pe verticala punctului de staţie materializat cu o bornă sau cu un ţăruş. Sin. Punct de staţie. 4. ~ excentrica. Topog.: Staţie de viză aşezată într-un punct alăturat de un punct topografic bornat. V. şî Excentricitatea staţiei. 5. punct de Topog., Geod.: Sin. Staţie (v. Staţie 3). 6. Staţiograf, pl. staţiografe. Nav.: Instrument nautic pentru obţinerea directă pe hartă a punctului navei cu ajutorul a două unghiuri orizontale luate la trei obiecte de la uscat. Staţiogra-fuI (v. fig.) e constituit dintr-un cerc gradat (în ambele sensuri) în grade sexazecima-le,prin centrul căruia trec prelungirile a trei rigle, dintre cari una fixă centrală şi două mobile laterale. Rigla centrală se află cu o muchie pe gradaţia zero a cercului şi are o crestătură în V al cărei vîrf coincide cu centrul cercului, sau un dispozitiv cu ac pentru punerea punctului pe hartă. Riglele mobile pot fi aşezate sub orice unghi cu ajutorul unui micrometru sau al unui vernier cu precizia de 1' (la sexan-tele pentru hidrografie). Pentru a face punctul navei cu staţio-graful, unghiurile orizontale dintre cele trei obiecte se pun la staţiograf mişcînd riglele mobile, apoi instrumentul e aşezat pe hartă cu rigla fixă trecînd prin obiectul central şi e mişcat pînă cînd riglele laterale trec prin obiectele corespunzătoare de la uscat. Pentru a pune pe hartă punctul la tipul cu crestătură centrală se aşază un creion în crestătură, iar la tipul cu ac se apa.^ă pe acesta, perforînd uşor harta (v. şi sub Navigaţie marină). 7 Staţionar. 1. Mec. fl.: Calitatea unei mişcări a unui mediu fluid de a se produce în fiecare punct cu o viteză independentă de timp. b. Staţionar. 2. F/z.: Calitatea unui cîmp fizic de a avea în fiecare punct o intensitate independentă de timp şi de a fi însoţit, eventual, de o transformare continuă de energie dintr-o formă în alta. Exemplu: Un cîmp electric a cărui intensitate nu variază în timp şi în care se transformă în permanenţă energie, din forma electromagnetică în energie interioară a conductoarelor din acel cîmp, prin dezvoltare de căldură, e un cîmp electric staţionar (spre deosebire de cîmpul electrostatic care e, de asemenea, staţionar, în care nu se produce însă o astfel de transformare). 9. Staţionar. 3. Fiz. V. sub Undă staţionară. 10. Staţionara, mişcare Mec. fl.: Mişcarea unui fluid în care, deşi vitezele variază de la un punct la altul, viteza în fiecare punct rămîne constantă. într-un curent de fluid care se găseşte în mişcare staţionară, liniile de curent iau formă invariabilă în timp. Sin. Mişcare permanentă. Staţiograf. .1) cerc gradat; 2) micrometru; 3) riglă mobilă; 4) riglă fixă; 5) crestătură centrală. Staţionară, stare — 304 Staţiune de beton 1. Staţionara, stare ~.Fiz.: Sin. Stare invariabilă în timp. V, şi Stare 2. 2. Staţionare. Transp.: Stare temporară de repaus a unui vehicul , în general în aşteptare, pe o cale de circulaţie sau într-un loc de parcare amenajat pe o cale de circulaţie. — în cazul autovehiculelor, în timpul staţionării, conductorul poate părăsi vehiculul, cu obligaţia de a opri motorul şi de a scoate cheia de contact, de a strînge frîna de mînă şi de a aprinde luminile de poziţie, dacă e întuneric. Staţionarea se deosebeşte de oprire, care e o stare de repaus permisă numai pentru urcarea sau coborîrea unor persoane sau a unor sarcini, cum şi de parcare, care e o staţionare mai îndelungată şi e condiţionată de aşezarea perpendiculară sau oblică a vehiculului, în locurile amenajate în acest scop. în ţara noastră, staţionarea e interzisă în următoarele cazuri: pe stînga sau în mijlocul drumului, cum şi transversal pe drum; alături sau la acelaşi nivel cu alt vehicul, oprit sau staţionat pe drum; pe trotoar, pe liniile de tramvai, pe trecerile de cale ferată sau de pietoni, pe poduri sau sub poduri ; în curbe, la i-ntersecţiuni de drumuri şi în pieţe; în locurile marcate cu indicatoarele „oprire interzisă" sau „staţionare interzisă" (v. Semne de circulaţie); la distanţe sub 30 m de la indicatoarele staţiilor pentru vehicule de transport în comun (de ex. staţii de autobus, troleibus, tramvai, etc.); la distanţe sub 50 m de culmea unui deal sau în locurile în cari vizibilitatea e sub 60 m ; pe pante repezi; la intrarea în instituţii şi întreprinderi; pe drumuri cu o lărgime sub 3 m pentru un sens de circulaţie. 3. Staţiune, pl. staţiuni. 1. Tehn., Gen.: Ansamblu de clădiri şi de instalaţii, amenajat în mod special, care serveşte la efectuarea unor observaţii (de ex.: staţiune meteorologică, staţiune de încercare, etc.), la îndeplinirea unei anumite operaţii tehnice (de ex.: staţiune de pompare, staţiune de transformare, etc.) sau, în condiţii de mediu specific, pentru cercetări experimentale într-o anumită ramură a ştiinţei (de ex.: staţiune viticolă, staţiune sericicolă, etc.). 4. ~ de aer comprimat. Tehn.: Instalaţie fixă care cuprinde unu sau mai multe grupuri compresor-motor, pentru produce'rea aerului comprimat. Staţiunile de aer comprimat, a căror capacitate depinde de destinaţia lor, se folosesc la ateiiere de automobile sau de tractoare, la posturi de alimentare cu carburanţi, la ateliere de vulcanizare, etc. Staţiunea de aer comprimat mai cuprinde: rezervoare pentru înmagazinarea şi distribuţia aerului comprimat, separatoare de apă, filtre de aer, conducte (de aspirare şi de refulare a aerului de distribuţie), instalaţia de răcire a compresorului, etc. V. şî Staţiune de compresoare. 5 ~ de beton, Cs.: Ansamblu de maşini, mecanisme şi dispozitive auxiliare, care serveşte la prepararea betonului. Spre deosebire de fabricile de beton (v.), cari sînt instalaţii industriale fixe, legate de un amplasament propriu, staţiunile de beton, cari pot fi staţionare sau mobile, au un caracter temporar, fiind mutate pe amplasamente diferite, după terminarea lucrărilor pentru cari au fost destinate. O staţiune de beton e alcătuită din următoarele părţi: depozitele de agregate şi de ciment; instalaţia de dozare, volumetrică sau gravimetrică, a agregatelor, a cimentului şi a apei; una sau mai multe betoniere; utilajele de transport şi de legătură între părţile componente ale staţiunii (transportoare cu bandă, elevatoare cu cupe, skipuri, buncăre de livrare, platforme, schelete metalice, etc.); instalaţiile anexă (de alimentare cu apă, de aer comprimat, de încălzire, etc.); organele de comandă şi semnalizare. După durata exploatării, staţiunile de beton pot fi staţionare sau mobile (transportabile). După caracterul funcţionării, se disting staţiuni de beton cu funcţionare ciclica şi staţiuni cu funcţionare continua. După productivitatea orară (în metri cubi de beton pus în operă), se deosebesc: staţiuni mici, cu productivitate de 10---20 m3/h; staţiuni mijlocii, cu productivitate peste 20---80 rn^/h ; statiuni mari, cu productivitate de peste 80-• *600 m3/h. După amplasarea relativă a părţilor componente ale staţiunii, se deosebesc: staţiuni cu o singură treaptă, cari sînt dezvoltate pe verticală şi staţiuni cu două trepte, cari sînt dezvoltate pe orizontală. — La staţiunile cu o singura treaptă, toate componentele betonului sînt urcate o singură dată în recipientele de alimentare, cu ajutorul unor mijloace de transport, după care, în cursul procesului de producţie, ele parcurg tot lanţul tehnologic prin cădere liberă, de la alimentarea dozatoarelor, pînă la livrarea betonului în mijloacele de transport. — La staţiunile cu două trepte, agregatele şi cimentul sînt urcate întîi în recipiente şi apoi sînt lăsate să cadă în dozator, de unde un alt mijloc de ridicare (skip, melc, transportor cu bandă) le ridică a doua oară pînă în betonieră. Betonul proaspăt trece în mijlocul de transport tot prin cădere liberă, eventual prin inversarea mersului (la betonierele cu axă orizontală). După felul comenzilor, staţiunile de beton pot fi cu comandă mecano-manuală, semiautomatizate sau automatizate. După produsul livrat, staţiunile de beton se împart în trei categorii: staţiuni cari produc numai amestec uscat,, dozat, pentru alimentarea autobetonierelor; staţiuni cari produc numai beton proaspăt preparat; staţiuni cari pot produce fie amestec uscat, dozat, fie beton proaspăt preparat. Primul tip e echipat numai cu mijloace de depozitare şi de dozatoare şi nu au betoniere, celelalte tipuri sînt echipate cu toate instalaţiile, iar ultimul tip e echipat şi cu utilaje suplementare cari permit livrarea şi a amestecului uscat, imediat după dozare. După felul dozării, se deosebesc staţiuni de beton cu dozare volumetrică şi staţiuni cu dozare gravimetrică. După felul betonierelor, se deosebesc: staţiuni cu betoniere cu cădere liberă şi staţiuni cu betoniere cu amestecare forţată. Ambele categorii de betoniere sînt caracteristice pentru staţiunile cu funcţionare ciclică (staţiunile cu funcţionare continuă fi ind dotate numai cu betoniere cu funcţionare continuă). După modul depozitării agregatelor, se deosebesc: staţiuni cu dozare la sol, staţiuni cu dozare în buncăre, etc. Pentru a descrie modul de alcătuire şi de funcţionare al staţiunilor de beton, se vor prezenta mai jos staţiunile de beton staţionare şi staţiunile de beton mobile. Staţiunile de beton staţionare pot fi cu funcţionare ciclică sau continuă şi pot fi dezvoltate pe verticală sau pe orizontală. Staţiunile de beton staţionare, cu funcţionare ciclică, sînt folosite cel mai des. în fig. / a b /. Staţiuni de beton staţionare, dezvoltate pe verticală. sînt schiţate cele două variante ale staţiunilor de beton staţionare, cu dezvoltare pe verticală (într-o treaptă), în. varianta a, Staţiune de beton 305 Staţiune de betoiî alimentarea buncărelor cu agregate se face cu ajutorul unui elevator cu cupe, iar în varianta b, agregatele ajung în buncăre pe un transportor cu bandă, înclinat. O staţiune de beton recentă, într-o treaptă, e reprezentată în fig. //. în multe cazuri, silozul de agregate are secţiunea circulară, pentru ciment existînd unu sau mai multe silozuri separate, aşezate pe un eşafodaj metal ic, în afara turnului principal al staţiunii de beton. De la aceste silozuri de ciment, alimentarea dozatorului de ciment se face cu ajutorul unuia sau al mai multor melci de transport. După productivitatea orară a staţiunii, aceasta e echipată cu una sau cu mai multe betoniere, cu capacităţi de 500--* 30001 (amestec uscat). Capacitatea totală a silozurilor deci- 7 II. Staţiune de beton recentă, într-o treaptă. 1) picioare metalice; 2) pîlnie de aii- ^ mentare; 3) distribuitor rotativ pen- 1 tru alimentarea compartimentelor silo- ^ zului de agregate; 4) siloz de agregate, cu secţiune inelară; 5) siloz cen- 9 trai de ciment, coaxial cu silozul de agregate; 6 şi 7) dozator gravimetric pentru agregate, respectiv pentru ciment; 8) betoniere; 9) buncăr central de livrare; 10) cabină de comandă. ment variază între 40 şi 300 t, iar volumul agregatelor depo- zitate în silozurile staţiunii variază de la 150***1100 m3, asigurînd o rezervă pentru cîteva ore de lucru, de obicei sub un schimb. în fig. III sînt reprezentate schematic două variante ale staţiunilor de beton cu dezvoltare pe orizontala (în doua trepte). bandă, înclinat (sau al unui skip). La subvarianta b2 e necesar, în plus, un alt transportor cu banda, orizontal, de colectare, în care se varsă sorturile de agregate din dozatoarele individuale ale fiecărui sort. în toate variantele, cimentul e depozitat în unu sau în mai multe silozuri, de unde el e dozat gravimetric şi apoi e lăsat să cadă în betonieră. De obicei, staţiunile de beton în două trepte se execută cu o singură betonieră, cu capacitatea de 500-**2000 I (amestec uscat). Silozurile de ciment au capacităţi între 40 t şi 240 t, iar depozitul de agregate, la sol sau în silozuri, asigură o rezervă de 100---600 m3, după mărimea staţiunii. Staţiunile de beton staţionare, cu funcţionare continua, sînt amenajate conform schemei din fig. IV. j1 2 Iii. Staţiuni de beton dezvoltate pe orizontală, o) cu depozit de agregate la soi; b şi b2) cu depozit de agregate în buncâre. «n varianta a, depozitul de agregate e la sol, sorturile de agregate fiind separate între ele prin pereţi despărţitori, dispuşi în stea. în varianta b, agregatele sînt depozitate în silozuri, de obicei metalice. Această variantă are, la rînduf ei, două sub-variante: bv la care silozul e cilindric şi e terminat la partea de jos cu un trunchi de con inversat, tot silozul fiind compartimentat după numărul de sorturi; b2, la care agregatele sînt înmagazinate într-un număr de silozuri alăturate, egal cu numărul de agregate. La subvarianta bv transportul agregatelor gata dozate, pînă Ia toba betonierei, se face cu ajutorul unui transportor cu IV. Schema unei staţiuni de beton cu funcţionare continuă. 1) transportor cu bandă, înclinat: 2) transportor orizontal cu] bandă, de plasabii şi reversibil; 3) silozuri compartimentate; 4) siloz de ciment; 5) dozatoare cu bandă; 6) reductoare reglabile; 7) transportor cu bandă colectoare; 8) dulap comun de dozare; 9) melc de dozare pentru trass; 10) melc transportor pentru ciment; 11) buncăr intermediar; 12) transportor cu bandă; 13) bandă de dozare; 14) betonieră cu funcţionare continuă; 15) rezervor; 16) pompă de aspiraţie pentru apă; 17) transportor cu bandă pentru betonul proaspăt. Staţiunile de beton mobile sînt concepute astfel încît să poată fi mutate cu uşurinţă de pe un şantier pe altul. Ele sînt alcătuite din una sau din mai multe remorci pe pneuri, pe cari sînt montate diversele părţi componente, aceleaşi ca şi la staţiunile de beton staţionare. în fig. V e reprezentată schematic o staţiune montată pe remorcă şi amplasată în apropierea unui depozit de agregate şi a unui siloz de ciment, cu melcul său de alimentare. Atît depozitul de agregate, cît şi silozul de ciment, formează grupuri independente, avînd şi ele mobilitate. Astfel, silozul de ciment poate fi transportat cu ajutorul unei remorci speciale, la care operaţiile de încărcare şi descărcare se execută hidraulic, silozul fiind amplasat pe fundaţii executate în prealabil. Depozitul de agregate, cu stea compartimentată la sol şi lopată de alimentare sau dragiină cu turelă, poate fi amenajată 20 Staţiune de coastă 306 Staţiune de compr6soâf€ rapid, toate organele sale componente fiind montate, de asemenea, pe o remorcă. tor şi au compresoarele echipate cu cilindri interschimbabil pentru comprimarea în trepte, la diferite presiuni, fiind acţio- V, Staţiune de beton mobilă, cu depozit de agregate ia sol. 1) staţiunea mobilă; 2) siloz de ciment; 3) depozit de agregate, Există şi staţiuni mobile montate pe o singură remorcă (v. fig. VI), pe care se află atît buncărul care înlocuieşte depozitul de agregate la sol, cît şi un siloz de ciment, rabatabil, cum şi toate celelalte părţi componente: betoniere, dozator, organe de legătură. în general, staţiunile mobile de beton au o singură betonieră, cu o capacitate (a-mestec uscat) de 250-1500 I. î. ~ de coasta. Telc., Nav.: Staţiune de ra-dionavigaţie şi (eventual) de radiocomunicaţii si-tuatăîntr-un punct pe coasta unei mări sau a unui ocean, care asigură un serviciu de radionavigaţie şi radiocomunicaţii cu vasele maritime. 2. ~ de combatere. Silv.: Organizaţie fitosanitară încadrată cu personal tehnic specializat, în care se organizează şi din care se conduc campaniile de combatere a dăunătorilor animali sau vegetali ai plantelor cultivate. 3. ~ de compresoare. Expl. petr.: Suprafaţă de teren special amenajată, pe care se găsesc instalate, grupat, mai multe compresoare, al căror rol e de a comprima gazele în cazul transportului lor prin conductă sau în cazul cînd sînt utilizate în exploatare, la presiuni înalte (exploatarea sondelor prin erupţie artificială, menţinerea presiunii în zăcămînt, etc.). în figură e reprezentată schema unei staţiuni de compresoare echipate cu patru compresoare, acţionate cu motoare cu gaz. Staţiunile de compresoare pentru şantierele petroliere deservesc o schelă sau un sec- VI. Staţiune de beton mobilă, cu buncăre de agregate montate pe remorcă. 1) buncăre pentru apregate; 2) siioz de ciment; 3) betonieră; 4) transportor; 5) încărcător. Schema unei staţiuni de compresoare cu patru agregate. a) descărcare compresoare; b) descărcare separator; 1) colector; 2) separator; 3) regulator de presiune; 4) contor diferenţial; 5) colector de aspi. raţie; 6) conductă ae intrare în reductor; 7) reductor de presiune; 8) ramificaţie la compresoare; 9) conducte de ieşire din compresoare; 10) colector de gaz refulat; 11) conductă de ocolire; 12) valvă de siguranţă; 13) separator de ulei; 14) răcitor; 15) separator de apă; 16) instalaţie de uscare; 17) conductă; 18) colector de alimentare a motoarelor; 19 şi 20) conducte de alimentare a altor consumatori; 21) conductă de ocolire a staţiunii. nate electric sau cu motoare cu gaz. Ele nu diferă de staţiunile de compresoare de pe conductele de transport, decît prin faptul că presiunile la cari lucrează sînt variabile, după necesităţile exploatări i, iar raporturile de compresiune sînt mai mari (pînă la 5). Staţiunile decompre-soare pentru transportul gazelor prin c o d u c t e servesc ia comprimarea acestora pentru transportul lor la distanţă. Numărul de staţiuni de compresoare instalate pe traseu e în funcţiune de posibilităţile de comprimare ale fiecărei staţiuni şi în funcţiune de lungimea şi de diametrul conductei, cum şi de configuraţia terenului pe care e instalată conducta. Se deosebesc: staţiunea iniţiala sau staţiunea de cap, montată ia punctul de colectare a gazelor, şi staţiunile intermediare, montate de-a lungul traseului conductei. Staţiunea de compresoare de cap e echipată cu o instalaţie de separare şi de uscare a gazelor, de separare a impurităţilor mecanice şi, dacă e cazul, de desulfurare (îndepărtarea hidrogenului sulfurat). Raportul de compresiune la staţiunea de cap creşte pe măsură ce presiunea zăcămîntului scade. Pentru raporturi de compresiune mai mari decît 5 se instalează compresoare în trepte. Raporturile de compresiune din staţiunile intermediare rezultă dintr-un calcul economic şi sînt cuprinse Staţiune de dezbermnarâ 307 Staţiune de dezbenzinare între 1,6 şi 2. în aceste staţiuni, gazele sînt comprimate într-o singură treaptă. Presiunea de refulare a staţiunilor de compresoare, afară de staţiunea finală, e de obicei egală cu presiunea maximă de regim 'a conductei. Presiunea de refulare a staţiunii finale se alege în funcţiune de lungimea sectorului final şi de presiunea necesară la intrarea în staţiunea de distribuţie (2***7 at). Distanţa dintre staţiunile de compresoare pe traseul conductei se alege în funcţiune de lungimea traseului conductei, conformaţia terenului şi debitul de transport. i. /x/ de dezbenzinare. Ind. petr.: Suprafaţa de teren special amenajată, pe care se găseşte instalaţia necesară pentru efectuarea procesului de dezbenzinare (numit şi dega-zolinare, v.) a gazelor petroliere, bogate în gazolină. Sin. Staţiune de -gazol in are. • După tipul de instalaţie cu care e echipată staţiunea şi după natura procesului cu care se realizează dezbenzinarea, se deosebesc: staţiuni de dezbenzinare prin compresiune; staţiuni de dezbenzinare prin absorpţie; staţiuni de dezbenzinare prin adsorpţie. Staţiunile de dezbenzinare prin compresiune (v. fig. /) realizează separarea gazolinei din gazele bogate prin comprima- I. Schema unei staţiuni de dezbenzinare prin compresiune. 1) compresor; 2) răcitor; 3) acumulator; 4) rezervor; 5) intrarea gazelor petroliere; 6) ieşirea gazelor dezbenzinate. rea acestora la o presiune care depinde de natura şi de concentraţia hidrocarburilor cari trebuie separate. Gazele comprimate sînt răcite pînă la temperaturile critice ale componenţilor cari trebuie separaţi, iar prin condensare se separă lichidele de gaze. Întrucît eficacitatea procesului de dezbenzinare prin compresiune depinde de conţinutul în gazolină al gazelor (necesită un conţinut mare), se combină acest procedeu cu altul, astfel încît staţiunile respective sînt echipate cu instalaţii mixte, cari funcţionează în serie. Staţiunile de dezbenzinare prin absorpţie (v. fig. II) realizează separarea prin absorpţia selectivă, din amestecul de gaze, a componenţilor cu greutate moleculară mare, prin intermediul unui lichid (de obicei motorină), cu capacitate măre de încărcare. Amestecul de gaze e introdus într-o coloană de absorpţie, pe ia baza acesteia, şi circulă spre vîrful coloanei, care e echipată cu talere pe cari se găsesc ştuţuri acoperite cu clapete. Cînd motorina circulă în sens contrar, ae la vîrf spre baza coloanei coborînd din taler în taler prin ştuţuri le deversoarelor de prea-plin, reţine în drumul ei gazele bogate. Ea e colectată la baza coloanei, de unde trece într-un vas de destindere, apoi într-un schimbător de căldură, unde preia căldura de la motorina descărcată de gaze bogate (ieşită din coloana de desorpţie). în continuare, motorina îmbogăţită cu hidrocarburile grele absorbite e încălzită într-un încălzitor, după care e introdusă în coloana de desorpţie, unde gazele sînt extrase cu ajutorul aburului supraîncălzit, iar motorina trece mai departe, prin schimbătorul de.căldură, în vasul de depozitare, de unde e pompată printr-un răcitor, la- partea superioară a coloanei de absorpţie, încheind astfel ciclul. Hidrocarburile sub formă de vapori şi aburul necondensat cari ies din coloana de desorpţie se introduc într-un condensator, în care se produce condensarea. Partea conden sată şi gazele necondensate trec într-un separator, de unde II. Schema unei staţiuni de dezbenzinare prin absorpţie. 1) absorber; 2) separator; 3) vas de destindere; 4) schimbător de călaurâ; 5) încălzitor; 6) desorber; 7) lanternă de reflux rece; 8) condensator; 9) separator; 10) rezervor de gazolină; 11) recipient pentru motorină săr.acă; 12) răcitor; 13) recipient pentru motorină proaspătă; 14) recioient pentru motorină uzată; 15) retroregulator: 16) regulator de nivel; 17) regulator de debit; 18) regulator de temperatură; 19) regulator de contrapresiune; a) ieşirea gazului sărac; b) intrarea gazului bogat; c) ieşirea aburului uzat; d) scurgerea apei; e) intrarea aburului. A) cu circuit de gaze pentru uscare; B) cu circuit de aer pentru uscare ; 1) condensator; 2) tanc colector; 3) separator; 4) lanternă de control ; 5) exhaus* tor; 6) încălzitor de gaz; 7) încălzitor de aer; 8) adsorbitor; 9) cărbune activ; 10) oală de condensare; 11) răcitor de gaz ; a) intrarea aerului; b) abur; c) gaz bogat; d) gaz sărac (sau aer); e) vapori ae distilaţie; f1 şi fz) apă (proas. pătă, respectiv de conoensaţie;; g) gaz cald; h) spre rezervoare. gazolina e trasă cu ajutorul unei pompe de reflux şi e împinsă în cele două coloane; gazolina rămasă e trimisă în rezervoarele de depozitare. Staţiunile de dezbenzinare prin adsorpţie (v. fig. ///) realizează separarea gazolinei pe baza proprietăţii pe care o au 20* Staţiune de dezbenzinare 308 Staţiune de dezbenzinare unele materiale cu suprafaţă mare (cum e, de exemplu, cărbunele activ) de a reţine hidrocarburi gazoase bogate, pe suprafaţă, prin condensare capilară. Reţinerea e preferenţială, astfel încît hidrocarburile mai grele dezlocuiesc pe cele mai uşoare, cari sînt adsorbite mai întîi. Pentru dezbenzinare, gazele bogate cfe sondă, după ce au fost trecute întîi prin filtre, pentru reţinerea diferitelor impurităţi mecanice, sînt introduse în adsorbitoare cu cărbune activ, care, în stare uscată şi rece, adsoarbe toate hidrocarburile, incluziv pe cele uscate (metanul), după care acestea din urmă sînt înlocuite de hidrocarburile grele. După saturarea cărbunelui activ se opreşte introducerea gazelor în adsorbi-torul respectiv, procesul continuînau-se în alt adsorbitor, în care sînt dirijate aceste gaze. După întreruperea adsorpţiei, hidrocarburile reţinute sînt extrase din cărbune prin spălare cu abur supraîncălzit şi sînt trecute într-un sistem de condensare, după care amestecul rezultat e trecut într-un separator pentru separarea gazolinei de apă. Refacerea capacităţii de adsorpţie a cărbunelui activ se face prin uscare şi răcire cu ajutorul gazelor sărace. Staţiunile de dezbenzinare tip Lurgi (v. fig. IV) sînt echipate cu patru adsorbitoare, dintre cari două în adsorpţie, unul în desorpţie şi unul în uscare. Gazele Staţiunile de dezbenzinare tip A c t i-carbon (v. fig. V) cuprind următoarele părţi: instalaţia pentru purificarea gazelor, compusă din două filtre, şi instalaţia de adsorpţie, desorpţie, uscare şi răcire, compusă din patru adsorbitoare; conducte pentru colectarea şi distribuirea gazelor bogate, sărace, de uscare, a vaporilor extraşi, a aburului supraîncălzit, etc., echipate cu armatură de manevră şi cu aparatură indicatoare şi înregistratoare de presiune, temperatură şi debit; instalaţia de încălzire a gazelor de uscare, compusă din baterii termice montate la baza adsorbitoarelor; instalaţia de condensare-răcire-separare, compusă din: condensatoare orizontale, separator de apă din aburul condensat, separator de apă-gazolină-gaze şi un răcitor de gazolină; coloane de răcire a gazelor; pompe centrifuge pentru circu-larea apei de răcire; rezervoare pentru depozitarea gazolinei; racitoare pentru apă; etc. Cele patru adsorbitoare funcţionează la un moment dat astfel: unul în adsorpţie, unul în desorpţie, unul în uscare şi unul în răcire. Circuitul tehnologic al acestui procedeu e următorul: gazele bogate şi purificate după trecerea prin filtru ajung în adsorbitorui care funcţionează pe adsorpţie; după terminarea adsorpţiei, gazele sînt trecute în adsorbitorui care, anterior, a fost în faza de răcire, iar în adsorbitorui care IV. Schema unei staţiuni de dezbenzinare, tip Lurg(. I) filtru de gaze; 2, 3,4, 5) adsorbitoare; 6) supraîncălzitor; 7, 8) condensatoare; 7', 8') separator pentru apă şi gazolină; 9 şi 10) răcitoare de gazolină; II) separator pentru gaze şi gazolină; 12) recipient intermediar de gazolină; 13) cisternă pentru gazolină; 14 şi 15) regulatoare; 16, 17, 18 şi 19) rezervoare de gazolină; 20 şi 21) răcitor de gaz sărac; 22 şi 23) turnuri cu basin cu apă; 24) grup de pompe de apă; 25) grup de pompe de gazolină; 26) rezervor-tampon de gaze; 27) răcitor de gaze; 23, 29 şi 30) rezervoare de gazolină (aragaz); o) gaze bogate; 6) gaze incondensabile; c) gaze pentru uscare; d) gaze sărace; e) abur supraîncălzit; f) abur; g) vapori de apă şi gazolină; ti) amestec de apă şi gazolină; /) gazolină;;') apă rece; k) apă caldă. bogate, după ce au fost purificate, sînt introduse în adsorbitoare, în cari se fac separat desorpţia şi uscarea. Gazele sărace, cari ies din cele două adsorbitoare, în faze de adsorpţie, trec o parte la încălzire şi apoi în circuitul de uscare, iar cealaltă parte, după ce au fost răcite, trec în conductele de transport al gazelor sărace. Gazele fierbinţi, după ce au uscat cărbunele activ, urmează acelaşi traseu ca şi gazele răcite. Amestecul de gazolină şi abur trece în condensator, unde se condensează, şi apoi în separator, unde se separă gazolina de apă şi de gazele necondensate. Gazolina trece, în continuare, în răcitoare, şi apoi în rezervoarele de depozitare. Gazele necondensate sînt colectate, comprimate şi răcite şi apoi trimise la consum. a funcţionat, pe adsorpţie se introduce abur supraîncălzit, pentru desorpţie; în adsorbitorui care a fost anterior în desorpţie, se introduc gaze încălzite pentru uscare, iar în adsorbitorui care a fost în uscare se introduc gaze dezbenzinate pentru răcire. După extracţia gazolinei de pe cărbunele activ, cu ajutorul aburului supraîncălzit, gazele sărace ieşite din primul adsorbitor sînt recirculate £rin adsorbitoare pentru răcirea şi uscarea cărbunelui activ. încălzirea gazelor pentru uscare se face în bateriile termice montate cîte una la fiecare adsorbitor. Amestecul de abur şi vapori de gazolină extras în perioada de desorpţie e trecut printr-un separator înainte de a fi introdus în condensator, unde se separă vaporii de abur. în această Staţiune de dezbenzinare 309 Staţiune de dezbenzinare primă fază de separare a apei condensate, condensatorul va fi solicitat mai puţin şi va realiza o răcire mai bună. Din condensator, amestecul trece într-un răcitor vertical şi apoi gazolina, în rezervoarele de depozitare. Gazele necondensate sînt colectate în vasul de acumulare, de unde sînt trase cu un compresor, sînt comprimate, răcite şi transportate la consum. V. Staţiune ae dezbenzinare tip Acticarbon. 1) filtru de gaze; 2) adsorbitor; 3) condensator; 4) rezervor de gazolină; 5) răcitor de gaze sărace; 6) vas-tampon; 7) compresor; 8) răcitor; 9) rezervoare de gaze lichefiate; a) abur; b) gazolină brutâ; c) gaz sărac la consum; d) gaz sărac; e) gaz necondensat de la compresoare; f) gaz bogat; g) gaze necondensate. V/. Staţiune de dezbenzinare prin termoadsorpţie. A) vedere laterală; 3) vedere în lung;C) vedere în plan;f) ventil de reţinere; 2) manometru; 3) aparat de înregistrare; 4) adsorbitor; 5) platformă; 6) balustradă; 7) conductă de abur; 8) baterie termică; 9) ventilede reţinere; a) intrarea gazelor; b) spre condensator; c) intrarea aburului; d) scurgere. într-un alt separator, în care se face separarea apei, a gazolinei şi a gazelor condensate. Apa e dirijată la turnul de răcire, iar Staţiunea de dezbenzinare cu i n s t a- I a ţ ie tip Supersorbon, una dintre cele mai moderne Staţiune de distribuţie 310 Staţiune de epurare instalaţii, are un circuit tehnologic asemănător cu cet ai instalaţiei Acticarbon. Instalaţia se modifică după natura produsului finit care trebuie obţinut: cînd se urmăreşte obţinerea unei recuperări mari de butan-propan, se măreşte perioada de răcire a cărbunelui activ, prin montarea unui absorbitor nou, cum şi a unor circuite de răcire şi uscare supiementare; pentru o recuperare optimă de propan sînt necesare, pentru uscare şi răcire, două circuite separate, montate în serie, astfel încît gazele de sondă trec prin trei adsorbitoare. Staţiunea de dezbenzinare prin t e r-moadsorpţ ie (v, fig. VI) constituie o variantă modernă a instalaţiilor de dezbenzinare prin adsorpţie. O astfel de staţiune e echipată cu adsorbitoare, cu încălzitor de gaze bogate, cu condensator, separator, cu rezervoare, pompe de circulaţie a apei, pompe de circulaţie a gazolinei şi răcitoare pentru gaze şi apă. Colectoarele sînt astfel construite şi racordate, încît să permită introducerea gazului bogat, fie în con-tracurent cu aburul de spălare, fie în acelaşi sens cu circulaţia aburului. La baza adsorbitoarelor sînt montate conducte pentru evacuarea în atmosferă a gazului rămas în adsorbitor, la sfîrşitul perioadei de adsorpţie, şi a aburului, la sfîrşitul perioadei de spălare cu abur. Staţiunea de dezbenzinare prin termoadsorpţie funcţionează astfel: la un ciclu de lucru se prevăd: o perioadă (15 minute) de adsorpţie, o perioadă (15 minute) de spălare cu abur; o parte (5-**6 minute) din perioada de adsorpţie se foloseşte la încălzirea gazului bogat, iar restul timpului (9—10 minute) constituie perioada de adsorpţie Ia rece, Ia care gazul bogat rămîne neîncălzit. î. />/ de distribuţie. Tehn.: Staţiune pentru livrarea produselor petroliere din depozit, la consumatori, asigurîndu-se contab i I izarea corectă a combustibilului livrat, evitarea pierderilor prin stropire sau evaporare şi protecţia instalaţiei contra incendiilor. Staţiunea e compusă, în principal, din: unu sau mai multe rezervoare de depozitare; una sau mai multe coloane de alimentare; un depozit şi instalaţii auxiliare de alimentare cu Iubrifianţi, apă, aer comprimat, etc. Rezervoarele sînt metalice, de obicei cilindrice, cu axa orizontală (v. fig.), şi sînt echipate cu gură de descărcare, conductă de descărcare, conductă de aerisire şi conductă de adsorpţie, placă de punere ia pămînt, etc.; ele sînt aşezate într-o încăpere subterană, cu cămin pentru vizitare şi gură de descărcare. Coloanele de alimentare pot fi cu distribuire cu pompă de mînă sau cu motopompă. Coloana de alimentare cu distribuire volumetrica cu pompă de mînă e echipată cu: filtru, pompă de mînă, robinet comutator cu înregistrator, baloane de măsurare, Staţiune de distribuţie a produselor petroliere cu pompă manuală. 1) rezervor cilindric orizontal; 2) gură de descărcare; 3) conductă de descărcare cu filtru; 4) conductă de aerisire; 5) conductă de absorpţie; 6) punere Ia pămînt; 7) filtru; 8) pompă manuală cu aripi; 9) bloc distribuitor cu dispozitiv de înregistrare a debitului livrat; 10) balon de măsurare; 11) furtun de alimentare; 12) uşa de închidere a cutiei. furtun de alimentare şi cutie de închidere. Pomparea combustibilului se face prin baloanele de măsurare, a căror capacitate e etalonată. V. şî Pompă de distribuire a produselor petroliere. Coloana de alimentare cu motopompă electrică contabilizează combustibilul livrat printr-un debitmetru înregistrator, în acest caz, anclanşarea motopompei se face de la ajutajul de distribuţie montat în capul furtunului. Acest ajutaj e echipat cu un robinet cu arc şi cu contacte electrice, prin deschiderea căruia se porneşte automat pompa. 2. ~ de epurare. Canal.: Ansamblul construcţiilor şi al instalaţiilor cari servesc la modificarea calităţilor fizice, chimice şi bacteriologice ale apelor de canal, pentru a le face corespunzătoare evacuării lor în condiţii admisibile, prescrise. Staţiunile de epurare cuprind, în general, şi instalaţii auxiliare de pompare, de canalizare interioară, şi exterioară, de alimentare proprie cu apă de băut, de spălat şi pentru combaterea incendiilor, cum şi de încălzire, de ventilaţie, iluminat, forţă, etc. Staţiunile de epurare pentru apele uzate menajere sînt instalaţii complexe de tratare a acestora, în vederea îmbunătăţirii calităţii lor, pînă cînd îndeplinesc condiţiile cerute de protecţia contra impurificării cursurilor de apă şi a emisarelor în general (v. Epurarea apei). Pot avea caracterul unui tratament complet (mecanic, biologic şi de sterilizare) sau numai al unui tratament parţial (mecanic, cu sterilizare facultativă). 0 staţiune de epurare de tratament parţial (numită staţiune de epurare mecanică) cuprinde un grătar, un bas in de deznisipare (v. Deznisipator), basine de decantare (v.) şi basine pentru fermentarea nămolului (v.). La staţiunile mari, spaţiul necesar acumulării şi fermentării nămolului creşte foarte mult, mărind costul basinelor, din cauza adîncimii mari de construcţie pe care o condiţionează; în acest caz, se separă procesul de fermentare a nămolului (de digestie) de basinul de decantare, prevăzîndu-se basine speciale. La instalaţiile de mai sus se adaugă, facultativ, la cererea organelor sanitare, o staţiune de sterilizare cu clor, cîmpuri pentru uscarea nămolului fermentat, cum şi, în cazul în care se prevede o epurare completă, paturi bacteriene sau basine de nămol activat, o staţiune de pompare pentru circularea efluentului prin instalaţiile de epurare biologică, basine de clarificare finală. Dacă epurarea biologică poate fi asigurată în mod natural prin întinderea efluentului pe „cîmpuri de răspîndire", prin irigarea unor soluri agricole sau prin introducerea în eleştee sau în lacuri cu destinaţie specială, instalaţiile speciale nu mai sînt necesare şi se suprimă. De asemenea, nu se mai efectuează, în acest caz, nici sterilizarea. într-o staţiune de epurare a apelor de canal, grătarele reţin corpurile mari, deşeurile, gunoaiele; deznisi-patorul (care urmează imediat după grătare) reţine conţinutul de nisip al apelor, prin sedimentare gravimetrică. De asemenea, dacă nisipurile ar ajunge în basinul de fermentare, ele ar stîn-jeni procesele de fermentaţie a nămolului. Basinul de decantare şi de fermentare a nămolului (cînd acestea nu sînt separate), realizat printr-o construcţie etajată (numită adeseori şi p u ţ I m h o f f), cuprinde un spaţiu superior, în care apele de canalizare, circulînd cu o viteză foarte mică, se separă de materiile solide cari cad în al doilea spaţiu, inferior, unde se formează un depozit de nămol; prin efectul activităţii unei flore bacteriene anaerobe, acesta intră în fermentaţie (cu caracter bazic), mineralizîndu-se. Gazele dezvoltate de procesul de fermentaţie sînt colectate la partea superioară, printr-un clopot, şi sînt, fie evacuate din timp în timp, fie adunate în rezervoare şi întrebuinţate, de cele mai multe ori, în staţiunea de pomparea ansamblului de epuraţie. Nămolul fermentat repre-zentînd, la sfîrşitul procesului de fermentaţie, o materie complet mineralizată, se întinde pe cîmpuri de uscare special amenajate, sau se îngroapă. Dacă aceste cîmpuri de uscare, cari primesc nămolul pe conducte, prin sifonare, nu pot fi situate chiar în Staţiune de frînă 311 Staţiune de mixturi asfalt ice vecinătatea staţiunii, ci la distanţe mai mari, nămolul se evacuează şi se transportă (cu căruţa sau cu cisterna) în locuri anume alese, în acord cu organele sanitare, pentru a fi îngropat, 1. de frîna. C. f.: Staţiune de aer comprimat, montată în staţiile de cale ferată de dispoziţie, care serveşte la producerea aerului comprimat necesar pentru alimentarea (umplerea şi completarea) cu aer comprimat a instalaţiei de frînă a trenurilor. Această staţiune mai are, pe -lîngă instalaţia de compresoare, şi racorduri de aer, montate în dreptul fiecărei linii de formare a trenurilor. 2. ~ de încercare a explozivilor, Expl., Mine: Construcţie specială, subterană sau la suprafaţă, pentru încercarea explozivilor antigrizutoşi. Staţiunile de încercare de la suprafaţa, numite şitunele de încercare, se compun dintr-o-galerie de lemn cu secţiune ovală de 2 m2 (înălţimea 1,80 m şi lăţimea 1,30 m) şi cu lungimea de circa 25 m, deschisă la un capăt şi închisă la celălalt capăt, cu o construcţie specială de beton, cu lungimea de 4--*5 m, formînd camera de explozie (8*“10 m3) şi avînd fixat, în corpul de beton, în axa galeriei, un mortier de oţel, cu o gaură cilindrică uşor înclinată în sus (diametrul 55 mm; lungimea 600 mm). La partea superioară, galeria de lemn are un anumit număr de supape de siguranţa şi orificii acoperite cu sticlă groasă, prin cari se poate urmări fenomenul de propagare a exploziei. Camera de explozie e separată de restul galeriei printr-o foaie de hîrtie, iar în interiorul ei se introduce amestecul exploziv de metan, respectiv de praf de cărbune, şi aer. 3. ~ de maşini şi tractoare. Agr.; întreprindere tehnică, înzestrată cu tractoare şi cu utilaje agricole, în vederea executării mecanizate a lucrărilor pe terenuri agricole. Staţiunile de maşini şi tractoare pot fi înzestrate cu următoarele utilaje agricole principale: pluguri, grape, cultivatoare, maşini de semănat, maşini de administrat îngrăşăminte, maşini şi instalaţii de irigat prin aspersiune, maşini de combătut dăunătorii maşini de recoltat furaje, combine de cereale, combine de siloz, prese de paie, selectoare, etc. Pentru asigurarea funcţionării utilajelor şi a tractoarelor, fiecare staţiune e în general dotată cu un atelier fix (în staţiune) şi cu ateliere mobile. Atelierul fix (v. fig. I) e echipat cu utilaje cari permit executarea reparaţiilor curente ale tractoarelor şi reparaţiile curente şi capitale ale utilajelor agricole. I. Planul unui atelier fix de reparaţii pentru o staţiune de maşini şi tractoare 0 secţia de reparare a combinelor şi a utilajelor agricole; 2) secţia de reparare Şi de montare a tractoarelor; 3) secţia de lăcătuşărie ; 4) vulcanizare; 5) sudură şi forjerie; 6) magazie de unelte; 7) tîmplărie-tapiţerie: 8) secţie de reparare a utilajelor agricole; 9) spălarea şi demontarea tractoarelor şi a utilajelor agricole; 10) secţia pentru completări şi stabilirea defectelor; 11) secţia de reparare a motoarelor; 12) staţiune de încercare; 73)~secţia_de arămire; 14) repararea acumulatoarelor şi a aparaturii electrice; 15) camera tabloului de distribuţie; 16) birou; 17) grup sanitar şi ves+iar; 18) coridor; 19) mono-rail; 20) linie de cale ferată îngustă. Atelierul mobil (v. fig. II) poate fi echipat cu un strung, un aparat de sudură electrică, o maşină de găurit, etc., acţionate de un grup electrogen, cum şi cu unelte, dispozitive şi aparate de măsură şi de control, necesare executării unor reparaţii curente pe cîmp. Reparaţiile capitale ale motoarelor şi tractoarelor agricole, cum şi recondiţio-nările de organe şi subansambluri mai importante de la tractoare şi utilaje agricole, se execută în ateliere mai mari, de obicei numite uzine de reparaţii. Sin. S.M.T. 4. ~ de mixturi asfaltice. Cs.: mecanisme, agregate şi organe de II. Atelier mobil. Ansamblu de maşini, legătură, folosit pentru prepararea mixturilor asfaltice utilizate la executarea îmbră-cămintelor rutiere. O staţiune de mixturi asfaltice se compune în principal din următoarele părţi: instalaţia de predozare. volumetrică sau gravimetrică, a agregatelor (fără fi ier); rezervorul de fi Ier; una sau mai multe topitoare de liant, în general bitum; elevatorul cu cupe „rece", care preia agregatele dozate şi alimentează toba de uscare; toba rotativă de uscare a agregatelor; instalaţia de desprăfuire, legată de toba de uscare şi de instalaţia de sortare; elevatorul cu cupe „cald", care primeşte agregatele uscate, calde, şi le trece în instalaţiile de malaxare; instalaţia de sortare prin ciuruire a agregatelor sosite de la toba de uscare; instalaţia de dozare finală gravimetrică a agregatelor şi a fi Ierului şi de dozare volumetrică a bitumului topit, fierbinte; malaxorul propriu-zis al mixturii asfaltice; buncărul-tampon al produsului finit, montat pe un portal sub care trec, la încărcare, mijloacele de transport; instalaţia de comandă (manuală, semiautomată, automată). în schema tehnologică a unei staţiuni de automatizate, reprezentată părţile componente descrise mai sus, cu excepţia celor două elevatoare cu cupe („rece" şi „cald"). Staţiunile de mixturi asfaltice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: După felul şi durata exploatării, se deosebesc staţiuni de mixturi asfaltice staţionare sau mobile. După modul de funcţionare, stat iu-nilede mixturi asfaltice pot fi cu funcţionare ciclica sau continua, după cum malaxorul funcţionează ciclic sau continuu. După felul comenzilor, se deosebesc: staţiuni de mixturi asfaltice comandate manual (prin comenzi individuale), zate si statiuni de în fig. I, sînt mixturi asfaltice mentionate toate I. Schema tehnologică a unei staţiuni automatizate de mixturi asfaltice. 1 a"-1 e) buncărele. pentru diferitele sorturi de agregate, cu dozatoarele respective; 2) topitor de bitum; 3) siloz de filer; 4) tobă de uscare; 5) instalaţie de desprăfuire; 6) instalaţie de sortare ; 7) dozator pentru dozare finală; 8) dozator volumetric pentru bitum fierbinte; 9) malaxor; 10) buncăr-tampon; 11) pupitru de comandă şi automatizare cu semnalizare optică. staţiuni de mixturi asfaltice automaţi-mixturi asfaltice complet automatizate. 1 Staţiune de pilotaj 3^2 Staţiune de pompare După productivitatea orară, staţiunile de mixturi asfaltice pot fi: mici, cu productivitate pînă la 20 t/h, mijlocii, cu productivitate între 20 şi 60 t/h şi mari, cu productivitate peste 60-•-120 t/h. După felul dozării, staţiunile de mixturi asfaltice pot fi cu dozatoare volumetrice sau gravimetrice. După modul de amplasare adiferitelor părţi componente ale staţiunii, se deosebesc: staţiuni în serie, staţiuni prin juxtapunere, şi staţiuni prin suprapunere. Staţiunile de mixturi asfaltice folosite cel mai mult şi cele mai moderne sînt de tip mobil, la care părţile componente sînt grupate pe diferite remorci cu pneuri, şi pot avea părţile componente aranjate în serie, juxtapuse sau suprapuse, în cadrul amplasamentului temporar al staţiunii. Staţiunea mobilă reprezentată în fig. II cuprinde în principiu toate părţi le componente menţionate, aranjate combinat: serie-juxtapunere. încărcătorul 1 alimentează, din depozit, buncărele de predo-zare 3. Elevatorul „rece*1 e 6, iar elevatorul „cald“ e 8. î. ~ de pilotaj. Nav, • Postul de conducere a serviciului de pilotaj ai unui port, al unu? cana!, etc., sau al unei porţiuni a unui canal, etc. 2. ~ de pompare. Tehn.: Ansamblu de construcţii şi instalaţii pentru pomparea fluidelor. Staţiunile de pompare diferă după scopul pentru care sînt construite şi după felul fluidului de pompat, de exemplu staţiune pentru apă potabilă, pentru alimentat locomotive, pentru asanare (v. fig. /), pentru produse petroliere, pentru distribuit gaze, etc. Pentru reducerea preţului de exploatare, unele staţiuni de pompare sînt automatizate (v. fig. II), grupurile de pompe fiind comandate automat în funcţiune de consum, în funcţiune de anumite perioade de timp, etc. Comanda automată a pompelor e dublată printr-o comandă la distanţă, neautomată, pentru a se pune în funcţiune la nevoie (caz de incendiu, debit insuficient, etc.). Staţiunea de pom pare din alimentarea cu apă serveşte la ridicarea presiunii apei în conductele unei alimentări cu apă (v.). Staţiunea de pompare se caracterizează prin debit, înălţime de ridicare a apei şi putere instalată. Poziţia staţiunii de pompare în schema generală a unei alimentări cu apă poate fi foarte diferită: la captare, după staţiunea de tratare a apei, înainte sau după rezervor ori în diferite puncte ale reţelei de distribuţie. O staţiune de pompare cuprinde: utilajul de pompare cu conductele de legătură şi aparatele de măsură şi de control, instalaţia electrică de forţă şi de iluminat, instalaţii de încălzire şi ventilaţie, instalaţii mecanice pentru manevrarea utilajului şi clădirea care adăposteşte toate aceste instalaţii. Debitul de apa cu care funcţionează o staţiune de pompare depinde de poziţia pe care aceasta o ocupă în schema de alimentare cu apă. Debitul unei staţiuni de pompare amplasate în amonte de rezervor, care funcţionează uniform timp de 24 ore/zi, e debitul maxim zilnic ; el poate fi redus în anotimpurile cu consum mai mic, prin oprirea unui număr de pompe din totalul pompelor în funcţiune simultană. în cazul în care staţiunea de pompare funcţionează mai puţin decît 24 de ore pe zi, debitul pompelor creşte, faţă de debitul maxim zilnic, cu raportul 24}n, în care n reprezintă numărul de ore de funcţionare pe zi. Utilajul staţiunilor de pompare se compune din agregatele de pompare a apei (pompă şi motor), din agregatele pentru evacuarea aerului din conducte (pompe de vid) şi din agregatele pentru epuizarea apelor de infiltraţie sau de scurgere din subsolul staţiunii (pompe de epuizment). Pompele de apă utilizate în alimentări cu apă pot fi: pompe centrifuge cu ax orizontal sau cu ax vertical, utilizate în mod curent ia staţiunile de pompare pentru alimentare cu apă; pompe cu piston, folosite rar în alimentări cu apă, mai mult _Q_ _£L J-L 28 22 ' 27 II. Staţiune mobilă de mixturi asfaltice. 1) încărcător mobil; 2) vehicul cu buncăre de prea'ozare; 3) buncăr de predo^are; 4) obturator acţionat electromagnetic; 5) bandă transportoare; 6) elevator rece. cu cupe; 7) tobă de uscare; £) elevator cald; 9) sită vibratoare; 10) vehicul cu Instalaţia de sortare; 11) buncărele de material sortat; 12) dozator final; 13) siloz pentru filer; 14) cisternă cu combustibil pentru încălzire; 15) cisternă de bitum topit (iau topitor de bitum); 16) cisternă cu agent de preîncâlzire pentru fluidificare; 17) transportor cu melc pentru filer; 18) malaxor de mixturi asfaltice; 19) dozator volumetric pentru bitum topit; 20) elevator cu skip; 21) buncăr tampon; 22) cabină de comandă; 23) vehicul port-instalaţie de desprăfuire; 24) desprăfuire uscată; 25) desprăfuire umedă; 26) agregat pentru aer comprimat; 27) grup electrogen; 28) transportor cu melc; 29) vehicul pentru transportul mixturii asfaltice. /. Staţiune de pompare de asanare. 1) casă de pompă; 2) motor; 3) acuplaji 4) pompă elicoidală orizontală; 5) conductă de aspiraţie; 6) conductă de refulare; v) diferitele niveluri ale apelor. La staţiunile de pompare amplasate în aval de rezervor, debitul pompelor trebuie să fie variabil, ajungînd pînă la valoarea debitului maxim orar şi, în unele cazuri, chiar depăşind această valoare (cazul staţiunilor de pompare cu hidrofor). înălţimea totala de pompare reprezintă suma dintre diferenţa topografică între nivelul minim al apei în rezervorul de aspiraţie şi nivelul maxim al apei în rezervorul în care se pompează apa, pierderea de sarcină pe conducta de aspiraţie şi pierderea de sarcină pe conducta de refulare. Staţiune de pompare 313 Staţiune de pompare cu dispozitiv a pompelor II. Staţiune de pompare automat de dezaerisire centrifuge. 1) grup de pompare; 2) întreruptor acţionat manual; 3) disjonctor acţionat ae la distanţă; 4) pompă de vid pentru evacuarea aerului din pompa centrifugă, cu circulaţie de apă de răcire; 5) poziţie de oprire; 6) poziţie de punere în serviciu. pentru înălţimi mari de pompare; pompe cu aer comprimat, folosite în alimentări cu apă provizorii sau în lucrări de scurtă durată (probe de pompare ia studii hidrogeologice, deznisi-parea puţurilor); pompe cu ejector, folosite rar la staţiunile de pompare şi numai pentru pompări de scurtă durată şi la înălţimi mici de ridicare (15--30 m), deoarece randamentul ejectoarelor e foarte redus (tj=0,15---0,3), de exemplu pentru alimentarea cu apă a locomotivelor cu abur pe parcurs şi pentru evacuarea depunerilor din camerele de captare a apei din rîuri sau din basine de decantare. Numărul de agregate de pompare dintr-o staţiune cuprinde agregatele în funcţiune şi agregatele de rezervă. Numărul agregatelor în funcţiune se stabileşte în funcţiune de variaţia debitului în timp la staţiunea de pompare. La staţiuni de pompare cu debit constant, soluţia cea mai economică e dată de un singur agregat în funcţiune. Ca rezervă se prevede un singur agregat la cel mult trei agregate în funcţiune şi două agregate la mai mult decît trei agregate în funcţiune. Agregatele de pompare se aşază în şir (cu axele paralele sau oblice faţă de unul dintre pereţi), astfel încît să se poată realiza volumul cel mai mic de construcţie, cu asigurarea unei exploatări uşoare. Pentru evacuarea aerului din conductele de aspiraţie, în scopul amorsării pompelor şi al menţinerii unui randament de funcţionare ridicat, se prevăd pompe de vid şi rezervoare de vid. Pompele de vid au rezerve stabilite după aceleaşi criterii ca şi la pompele de apă. Pentru evacuarea apei infiltrate în staţiune sau a apei scurse de la îmbinări defectate sau la reparaţii ale instalaţiei, se folosesc, ia staţiunile de pompare subterane, pompe de epuizment. Clădirea unei staţiuni de pompare cuprinde o încăpere principală: sala pompelor şi o serie de încăperi anexe pentru circulaţie, birou pentru personalul de exploatare, camera dispecerului, atelier pentru reparaţii şi, eventual, o statiun-e de transformare a curentului electric (v. fig. III). Sala pompelor şi încăperile anexe trebuie să fie luminate, ventilate şi încălzite în anotimpul rece. încălzirea staţiunilor de pompare mici se face cu sobe de teracotă sau metalice, iar a celor mari, cu încălzire centrală. La staţiunile de pompare cu dimensiuni mici şi cu motoare de putere mare se verifică dacă încălzirea produsă de funcţionarea motoarelor nu e suficientă pentru menţinerea unei temperaturi de +8—M0° în anotimpul rece. La staţiunile de pompare cu motoare de putere mare se verifică, de asemenea, şi necesitatea introducerii unei ventilaţii mecanice, în cazul cînd în anotimpul călduros temperatura în încăpere se poate ridica peste cea normată. în cazul cînd staţiunea de pompare are subsol coborît în stratul de apă subterană, radierul şi pereţii acesteia vor fi verificaţi la forţa de subpresiune pentru timpul construcţiei, cînd nu e terminată întreaga clădire. De asemenea, se execută o izolaţie hidrofugă etanşă. III. Staţiune de pompare. a) secţiune longitudinală; b) secţiune orizontală; 1) pompe de apă (două în funcţiune, una în rezervă); 2) cazan de vid; 3) pompă de vid; 4) pompă de mînă pentru epuizment; 5) conductă de ieşire a apei; 6) conductă de evacuare a apei epuizate; 7) apometru; 8) reţinător cu clapetă; 9) robinet de dezaerisire; 10) ţeavă de dezaerisire; 11) tabloul de comandă a aparatelor electrice. La acoperişul staţiunilor de pompare se prevede o izolaţie termică, care să împiedice condensarea vaporilor în staţiune. Pentru păstrarea unei bune stări de curăţenie, pardoseala staţiunilor de pompare se execută din mozaic sau chiar din gresie, iar pereţii se acoperă cu un placaj de faianţă pe înălţimea de 1,50***1,80 m. La staţiunile de pompare cu agregate grele (peste 500 kg) şi cu număr de agregate mai mare decît trei, se prevede un pod rulant sau o monoşină, acţionate manual, pentru manevrarea utilajului la montare şi în caz de reparaţii. în cazul cînd mai multe pompe pot refula simultan în aceeaşi conductă de refulare, se echipează fiecare pompă cu vană şi cu reţinător cu clapetă pe conducta de ieşire; dacă pompele au conducte de refulare independente pe conducta de refulare se foloseşte numai o vană la ieşirea din pompă. Conductele de legătură dintre pompe (atît cele de aspiraţie, cît şi cele de refulare) se pot monta aparent sau adăpostite în canale construite în radier. E recomandabil ca toate conductele să fie grupate pe aceeaşi parte a staţiunii, pentru a lăsa liber spaţiul de circulaţie de pe partea opusă. Canalele pentru protecţia conductelor pot fi acoperite cu plăci de tablă striată sau cu plăci de beton ori pot fi lăsate descoperite. Staţiune de preparare a betonului 314 Staţiune de radiodistribuţie Toate îmbinările conductelor din staţiunile de pompare se execută cu flanşe sau sudate. în radierul sălii pompelor se execută o serie de canale cu adîncime mai mică, pentru cablurile electrice de alimentare a motoarelor. Pe conducta generală de refulare a staţiunii de pompare se instalează un apometru, un manometru şi un dispozitiv pentru amortisarea loviturilor de berbec. Staţiunile de pompare trebuie să fie prevăzute cu drum de acces; cele izolate, situate Ia distanţă mare de centre populate, trebuie să aibă locuinţe pentru personalul de exploatare. Staţiunile de pompare pentru apă potabilă au înjur o zonă de protecţie sanitara, împrejmuită. Staţiunile de pompare se pot clasifica după calitatea apei pe care o pompează (staţiune de pompare pentru apa bruta şi staţiune de pompare pentru apa curata), de care depind caracteristicile utilajului, şi după scopul pompării (staţiuni de pompare pentru consum norma! şi staţiuni de pompare pentru incendiu). La staţiunile de pompare mici, la staţiunile de pompare industriale, cum şi la staţiunile de pompare cari refulează apa direct în reţeaua de distribuţie a unui centru populat sau industrial, se prevede automatizarea pornirii şi opririi pompelor pe baza unui releu cu plutitor şi cu impuls electric sau electromagnetic (radio) ori pe baza unui releu de presiune sau de viteză. Staţiunile de pompare pentru incendii trebuie să aibă sursă dublă de alimentare cu energie electrică sau să se prevadă acţionarea unuia dintre agregate cu motor cu ardere internă. La staţiunile de pompare pentru incendii, acţionate cu motoare electrice, pornirea pompelor trebuie să se poată face şi prin apăsare pe buton de la pichetul de incendiu. Pentru aglomeraţii mici, pentru industrii, pentru grupuri de clădiri sau pentru o clădire mare, cu etaje numeroase, e adeseori economică pomparea apei printr-o staţiune de pompare, cu hidrofor. Instalaţia unei staţiuni de pompare cu hidrofor se compune din: electropompă (una sau mai multe, în funcţiune, şi una de rezervă), rezervor de presiune (hidrofor), compresor de aer (pentru refacerea pernei de aer din hidrofor), releu electric pentru anclanşarea şi declanşarea motorului electric de acţionare a pompei şi conductele de legătură (v, fig. IV). Electropompă refulează apa în rezervorul IV. Schema unei instalaţii de hidrofor. 1) electropompă; 2) cazan de presiune; 3) automat de pornire; 4) automat de presiune; 5) manometru; 6) vană; 7) reţinător cu clapetă; 8) golire; 9) reţea de distribuţie interioară; 10) compresor de aer; 11) separator de ulei; 12) întreruptor manual; 13) nivelul minim al apei; 14) nivelul maxim a! apei. de presiune (hidrofor), la care, prin scăderea volumului pernei de aer, presiunea creşte pînă la o valoare P ; în acest moment, presostatul decuplează contactul motorului, care opreşte pompa; se consumă apa din rezervor pînă în momentul în care presiunea din hidrofor scade pînă la în acest moment, presostatul cuplează din nou contactul electric al motorului şi pompa începe să refuleze apă în hidrofor. Condiţiile cari se pun la dimensionarea instalaţiilor de pompare cu hidrofor sînt: debitul pompei (al pompelor) mai mare sau cel puţin egal cu debitul maxim orar de consum; presiunea minimă de funcţionare cel puţin egală cu presiunea de serviciu; două declanşări succesive ale motorului pompei la cel puţin 4---6/; presiunea maximă de funcţionare să fie egală cu presiunea minimă — la care se adaugă 1 ”-2 at. î. ~ de preparare a betonului. Cs. V. Staţiune de beton. 2. ^ de radiocomunicaţii. Te/c.: Ansamblul echipamentelor, instalaţiilor anexe şi construcţiilor situate într-un amplasament şi destinate să asigure funcţionarea unui serviciu de radiocomunicaţii. Staţiunile de radiocomunicaţii se clasifică, după funcţiune, în staţiuni de emisiune, staţiuni de recepţie şi staţiuni de emis iu ne-recepţie; după destinaţie, se clasifică în acelaşi mod ca serviciile de radiocomunicaţii (v.): staţiuni de radiodifuziune, staţiuni de radiocomunicaţii publice, staţiuni de amatori, staţiuni de radioreperai, etc.; după modul de funcţionare, în staţiuni nedeservite (fără personal de exploatare), teledeservite (personalul tehnic fiind în alt amplasament şi acţionînd prin telecomenzi) şi deservite (avînd personal de exploatare în incinta staţiunii; acestea pot fi parţial deservite sau cu serviciu în tură, după cum personalul funcţionează o parte sau tot timpul de funcţionare zilnic al staţiunii); după amplasament, staţiunile de radiocomunicaţii se clasifică în staţiuni fixe şi mobile, acestea din urmă fiind staţiunile de pe vehicule, cari asigură funcţionarea unor servicii mobile şi clasificîndu-se în staţiuni mobile terestre (portative, pe automobile, pe trenuri, etc.), maritime, aeriene şi spaţiale (de astronavă, pe sateliţi tereştri artificiali, etc.). Caracteristicile fundamentale ale unei staţiuni de radiocomunicaţii sînt amplasarea, natura serviciului efectuat, clasa sau clasele de modulaţie, orarul de funcţionare (permanent, intermitent, parte din zi sau nedeterminat) şi caracteristicile echipamentului (frecvenţe de lucru, puteri emise, etc.) şi ale antenelor (cîştig, direcţii principale, etc.). O staţiune de radiocomunicaţii e constituită în mod obligatoriu din echipament, antene şi electroalimentare; clădirile şi instalaţiile, suporturile de antene, drumurile, terenul, etc. sînt elemente auxiliare. 3. ~ de radiodifuziune. Te/c.: Staţiune de radiocomunicaţii care asigură un serviciu de radiodifuziune. Numirea e restrînsă la staţiunile de emisiune şi la staţiunile de translaţie; fiecare radioreceptor al unui abonat constituie de fapt o staţiune de recepţie de radiodifuziune. Staţiunile de emisiune de radiodifuziune pot cuprinde un emiţător (de ex. staţiunile funcţionînd pe unde hectometrice) sau mai multe (de ex. staţiunile destinate emisiunilor pentru străinătate), un cîmp de antene şi instalaţii anexe (electroalimentare, răcire). Staţiunile de translaţie funcţionează numai pe unde metrice sau decimetrice şi cuprind echipamentul de recepţie şi emisiune, antenele de recepţie şi de emisiune şi electroa!imentarea; ele pot fi în interiorul unei clădiri sau în aer liber. 4. ~ de radiodistribuţie. Te/c.: Ansamblu de instalaţii şi construcţii anexe, cari servesc la distribuirea programelor transmise prin sistemul de radiodistribuţie (v.). în funcţiune de destinaţie şi de modul de alimentare cu program, se deosebesc următoarele tipuri de staţiuni de radiodistribuţie: staţiune de recepţie şi amplificare, staţiune centrală de amplificare, staţiune de amplificare de bază, substa-ţiune de amplificare şi substaţiune de transformare. Staţiunea de radiodistribuţie de recepţie şi amplificare are următoarele funcţiuni: radiorecepţia programului staţiunilor de radioemisiune; elaborarea (eventual) a unor programe locale; amplificarea acestor programe; distribuirea lor către liniile de radiodistribuţie, la cari sînt legate difuzoarele abonaţilor. Staţiune de radioemisiune 315 Staţiune de translaţie Staţiunea centrala de amplificare are aceleaşi funcţiuni, cu excepţia radiorecepţiei programului, ea primind programul de la un post de radiorecepţie izolat. Staţiunea de amplificare de baza asigură amplificarea programelor şi distribuirea lor. Substaţiunea de amplificare are aceleaşi funcţiuni în etapa a doua de amplificare în cadrul unei reţele cu alimentare descentralizată. Substaţiunea de transformare asigură numai transformarea tensiunii de distribuţie (v. sub Radiodistribuţie). Echipamentul tehnic al staţiunilor de radiodistribuţie cuprinde: sursele de program, cu echipamentul de radiorecepţie (antene şi radioreceptoare) şi aparatajul electroacustic şi echipamentul de studio; aparatajul de amplificare audio, cu amplificatoare şi redresoare, aparate de control şi de măsură, dispozitive de comutare şi de protecţie a liniilor; instalaţia de ajimentare cu curent continuu sau cu curent alternativ de frecvenţă industrială; echipamente auxiliare; priza de pămînt; etc. î. ~ de radioemisiune. Te/c.; Ansamblul instalaţiilor şi al construcţiilor cari asigură emisiunea unor mesaje sau a unor programe de radiocomunicaţii şi, în particular, de radiodifuziune, cuprinzînd unu sau mai multe radioemiţătoare, antenele, instalaţiile de alimentare cu energie electrică şi construcţiile anexe (v. Emiţător radio). După destinaţie, se deosebesc: Staţiune de radiodifuziune, care asigură emisiunea unor programe de radiodifuziune sonoră sau sonoră şi vizuală, în ultimul caz numindu-se staţiune de televiziune radiodifuzata. Staţiune de radioamator, care asigură emisiune şi recepţie numai pentru radioamator Sin. Staţiune de amator. Staţiune de radioemisiune de trafic, care asigură emisiunea mesajelor de radiocomunicaţii pentru serviciile radiotele-fonice şi radiotelegrafice; după natura serviciului respectiv, se deosebesc staţiuni de radiotelefonie şi staţiuni de radio-telegrafie . Staţiune de radioemisiune pentru radionavigaţie, care asigură radioemisiunile necesare serviciilor de rad ionavigaţie (v.) maritimă sau oceanică. în particular poate fi o staţiune de radiofar (v. Radiofar 1). 2. /v de radicficaţie. Telc.: Sin. Staţiune de radiodistribuţie (v.). 3. ~ de radiogoniometrie. Telc.: Ansamblul instalaţiilor şi al construcţiilor care— într-un anumit punct al unui teritoriu sau pe bordul unei nave — asigură efectuarea unor operaţii de radiogoniometrie (v.). 4. ~ de radiolocaţie. Telc.: Ansamblul instalaţiilor şi ai construcţiilor care — într-un anumit punct al unui teritoriu — asigură funcţionarea unui serviciu de radiolocaţie (v.). s. ~ de radionavigaţie. Telc.: Ansamblul instalaţiilor şi al construcţiilor care asigură emisiunea şi recepţia unor mesaje de radionavigaţie. 6. ~ de radiorecepţie. Telc.: Ansamblul instalaţiilor şi ai construcţiilor care asigură recepţia unor mesaje sau a unor programe de radiocomunicaţii şi, în particular, de radiodifuziune. 7. ~ de repompare. Alim. apa: Staţiune de pompare dintr-un sistem de alimentare cu apă, destinată pompării apei care a fost ridicată anterior într-o primă treaptă de pompare. Repompările se pot repeta în funcţiune de relieful terenului şi de presiunile reclamate de consum (v. Trepte de pompare). Staţiunile de repompare aspiră apa dintr-un rezervor care primeşte apa de la staţiunea de pompare precedentă. Ele sînt folosite atît în cazul conductelor de aducţie de lungime mare şi cu relief accidentat, cît şi în cadrul reţelelor de distribuţie alimentate din surse de apă situate la niveluri mai joase decît zonele reţelei de .alimentare. 8. ~ de salvare. Nov. : Post instalat pe coastă, în scopul salvării naufragiaţilor. Dotarea^Iui e variabilă, putînd consista din: barcă de salvare (v; sub îmbarcaţiune), rachetă sau pistoale port-bandulă pentru instalat un „du-te, vino" (v.), apara-taj de salvare a naufragiaţilor căzuţi Ia poalele unei faleze inaccesibile (de ex.: scări de pisică, parîme cu noduri, centuri, etc.), instalaţii sanitare, depozit de alimente, etc. o. ~ de semnale. Nav.: Post de semnalizare instalat pe coastă în locuri bine vizibile (capuri, faleze, etc.) sau la;intrările în porturi, în strîmtori, etc. E echipat cu un catarg pentru semnale cu pavilioane, un proiector de semnale, rachete pentru semnale urgente de pericol (pentru călăuzirea bărcilor de salvare către locul unui naufragiu), felinare colorate pentru semnale de noapte, pavilioane speciale (pentru comunicat cu bărcile de salvare, pentru unele semnale meteorologice şi pentru semnale speciale). Staţiunile de semnale sînt, de regulă, şi staţiuni de semnale de furtună (v. sub Semnal în navigaţie). 10. ~ de semnalizare. Nav.: Clădire specială sau un far care are mijloace de semnalizare cu navele şi e situată la intrarea porturilor sau a şenalelor navigabile importante. Are rolul de a înştiinţa navele prin semnale de: schimbări bruşte şi periculoase ale timpului; mişcarea navelor la intrarea în porturi sau în şenale (interdicţie de intrare, de ieşire, de intrare şi ieşire); date privind mareea, adîncimea apei, etc. Semnalizarea se realizează ziua prin ridicarea la catarg a pavilioanelor sau a semnalelor de mare distanţă (sfere, conuri şi cuburi), iar în timpul nopţii, prin eclipse sau felinare cu lumină roşie, galbenă şi verde (v. fig.). O staţiune de semnalizare, afară de catarg, poate fi echipată şi cu semafor, eclipsă, proiector, sirenă, aparat de semnalizare sub apă, etc. 11. rs./ de telecomunicaţii la mare distanţa. Telc.: Instalaţie de telecomunicaţii la mare distanţă, care deserveşte o linie de telecomunicaţii într-un anumit punct a! ei. După destinaţie, staţiunea poate fi: terminală sau intermediară. Staţiunea terminala cuprinde echipamentele terminale ale sistemelor de comunicaţii la mare distanţă (de frecvenţă vocală sau de frecvenţă înaltă, ori de ambele categorii), pentru transmiterea şi recepţia semnalelor telefonice. Staţiunea intermediara cuprinde repetoarele telefonice,(de frecvenţă vocală, sau de frecvenţă înaltă—pentru curenţi purtători — , sau de ambele categorii). Ea poate fi principală (staţiune de repetoare principală), dacă cuprinde atît repetoarele de frecvenţă vocală, cît şi de frecvenţă înaltă, sau auxiliară (staţiune de repetoare auxiliară), dacă cuprinde numai repetoarele de frecvenţă înaltă (cari se plasează la intervale mai mici, din cauza atenuării pe linie, mai mare la frecvenţa de transmitere a curenţilor purtători, decît la frecvenţa vocală). 12. de transformare. Elt. V. sub Staţiune electrică. 13. ^ de translaţie. Te/c.: Staţiune de radiodifuziune pe unde metrice sau decimetrice, care recepţionează emisiunea unei alte staţiuni şi emite acelaşi program pe o altă frecvenţă. Echipamentul staţiunii de translaţie cuprinde un receptor, un amplificator şi un emiţător, cum şi echipament similar de rezervă, de obicei cu intrare în funcţiune automată. Amplificatorul poate fi pe o frecvenţă intermediară (de obicei) sau Semafor. stînga) semnal de zi indicînd interdicţia de intrare şi de ieşire; dreapta) semnal de noapte indicînd interdicţia de intrare şi de ieşire; o) verde; b) galben; c) roşu. Staţiune de tratare a apei 316 Staţiune de tratare cu coagulant chiar pe frecvenţa de recepţie, Staţiunile de translaţie au puteri cuprinse între fracţiuni de waţi şi sute de waţi. Ele servesc la extinderea zonei deservite de o staţiune de radiodifuziune, recepţionînd-o, de exemplu, pe un vîrf de munte, în bune condiţii, şi retransmiţînd către o vale locuită, unde recepţia staţiunii principale nu se poate face satisfăcător. 1. ~ de tratare a apei. Alim, opa: Ansamblu de construcţii şi de instalaţii, dintr-o alimentare cu apă, cari servesc la corectarea calităţii apei naturale, pentru a o face proprie pentru consum. Metodele folosite pentru corectarea calităţilor apei în staţiunile de tratare reproduc, în cea mai mare parte, procesele naturale de îmbunătăţire a calităţilor apei, şi anume: coagularea, decantarea, filtrarea, aerarea, dezinfectarea, etc. Aceste procese naturale sînt reproduse artificial şi cu intensitate mai mare în instalaţiile de tratare a apei, pentru a obţine aceleaşi rezultate într-un timp mai scurt decît în natură. Schemele staţiunilor de tratare a apei se alcătuiesc în funcţiune de natura şi de proprietăţile apei captate, cum şi în raport cu condiţiile de calitate impuse apei de consum. Pentru corectarea unei ape de rîu, cu scopul de a o face corespunzătoare condiţiilor de potabilitate, construcţiile şi instalaţiile corespund schemelor din fig. a şi b, cari reprezintă staţiuni de limpezire şi dezinfectare (sterilizare) a apei de staţiune de tratare chimică a apei care să execute oxidarea, eventual decantarea şi filtrarea apei (v. Deferizare 1). Pentru o apă subterană cu duritate mare, staţiunea de tratare trebuie să cuprindă fie o instalaţie de preparare, dozare, amestecare şi reacţie a soluţiei reactivilor chimici cu apa de tratat, pentru precipitarea sărurilor de calciu şi de magneziu, cum şi decantoare şi filtre, fie o instalaţie de filtre rapide, cu masă cationică, şi dispozitive pentru prepararea şi dozarea soluţiei de reactiv pentru regenerarea masei cationice (v. Dedu-rizare). Pentru apele dure provenite din surse de suprafaţă se poate folosi o schemă de tipul celei cu reactivi, urmată de decantare şi filtrare, operaţii cari servesc atît pentru eliminarea suspensiilor naturale din apă, cît şi a precipitatului rezultat după tratarea cu reactivi. Pentru o apă subterană care conţine C02 agresiv, staţiunea de tratare trebuie să cuprindă basine de aerare a apei şi filtre de marmură granulată. Schemele indicate mai sus sînt orientative; ele pot fi combinate în funcţiune de proprietăţile apei la sursă şi de cerinţele consumatorilor. Staţiunilfe moderne de tratare a apei se amenajează cu instalaţii pentru centralizarea comenzii vanelor şi indicarea parametrilor principali de funcţionare într-o cameră dispecer, / Scheme de staţiuni de tratare a apei de rîu. a) staţiune cu instalaţie de limpezire cu coagulant; b) staţiune fără instalaţie de limpezire cu coagulant; 1) deznisipator (la captare); 2) staţiune de pregătire şi dozare a coagulantului; 3) cecantor; 4) filtru; 5) instalaţie de dezinfectare. rîu şi cuprind; decantoare (v.), cu sau fără coagulant, filtre (v. Filtru de apă potabilă, sub Filtru 2) şi instalaţie de dezinfectare. Pentru tratarea unei ape de rîu, în scopul folosirii ei în procesul tehnologic industrial (de ex. de răcire), schema staţiunii de tratare poate fi echipată numai cu decantoare. Pentru corectarea calităţilor unei ape de lac, în scopul transformării ei în apă potabilă, staţiunea de tratare cuprinde filtre şi instalaţia de dezinfectare a apei. Pentru o apă subterană freatică, uşor contaminabilă, schema staţiunii de tratare se reduce numai la instalaţia de dezinfectare a apei. Pentru o apă subterană prea mineralizată, conţinînd săruri de fier şi de mangan peste limita admisibilă, e necesară o iar staţiunile de tratare cu debite foarte mari sînt echipate cu sisteme complete de automatizare a procesului tehnologic. Pentru controlul funcţionării corecte a procesului tehnologic de tratare, staţiunile de tratare a apei sînt dotate cu laboratoare în cari se fac cu regularitate analizele fizice, chimice şi bacteriologice ale apei. Toate staţiunile de tratare a apei potabile sînt înconjurate de o zonă de protecţie sanitară, plantată şi împrejmuită în jurul construcţiilor şi instalaţiilor de tratare. 2. ~ de tratare cu coagulant-, Alim. apa: Instalaţie specială, în cadrul staţiunilor de epuraţie a apei de alimentare a centrelor populate şi a industriilor (mai puţin frecvent în staţiunile de epuraţie a apei de canal), pentru producerea, cu ajutorul unor reactivi chimici, a precipitării particulelor coloidale conţinute în apa brută, captată, în vederea separării Staţiune de tratare a ţiţeiului 317 Staţiune de tratare a ţiţeiului şi îndepărtării lor. Staţiunea cuprinde o instalaţie de preparare si de dozare a soluţiei de coagulant (de obicei sulfat de aluminiu), un basin de amestec şi unul de reacţie, cum şi instalaţiile accesorii (de alimentare cu apă la instalaţia de preparare, de iluminat, încălzit, etc.) şi amenajările (conducte de sosire şi de plecare de apă lentă la basine, depozit de coagulant, birou şi atelier pentru personalul de exploatare, magazie pentru unelte şi materiale, etc.) necesare bunei funcţionări, în cazul staţiunilor mari, basinul de reacţie se aşază în afara clădirii staţiunii propriu-zise. Instalaţiile sînt aşezate în interior astfel, încît să se realizeze o succesiune de niveluri corespunzătoare unei funcţionări bazate pe curgerea liberă a apei de-a lungul întregului proces tehnologic al staţiunii. Uneori se pot utiliza înseşi diferenţele de nivel din terenul de construcţie, pentru realizarea treptelor hidraulice necesare. Clădirea în care e instalată staţiunea trebuie încălzită astfel, încît temperatura să fie cît mai constantă, în special iarna, pentru ca reacţiile chimice din basinele de amestec să nu fie perturbate. 1. ~ de tratare a ţiţeiului. Expl. petr.: Suprafaţă de teren special amenajată în cadrul unei schele petroliere şi echipată cu instalaţii cari asigură tratarea preliminară a ţiţeiului înainte de intrarea acestuia în prelucrare. Tratarea consistă în eliminarea din masa ţiţeiului a conţinutului de sare sau de apă sărată, printr-un procedeu de deshidratare (v. Deshidratarea ţiţeiului), desalinare (v.) sau dezemulsionare (v.). După natura agentului de tratare folosit, se deosebesc următoarele tipuri de instalaţii: instalaţiile de tratare termică pot fi: sub presiune înaltă şi 1a presiunea atmosferică. Instalaţiile sub presiune înaltă (v. fig. /) consistă dintr-un separator cu trei compartimente (A, B, C), cari îndeplinesc pe rînd funcţiunea de separare a componenţilor, de spălare a emulsiei, separare a apei şi filtrare a ei, cum şi de decantare a ţiţeiului curat. La acest separator e anexat şi un schimbător de căldură. Instalaţiile de tratare termică la presiunea atmosferică consistă din rezervoare metalice echipate cu serpentine de abur, pentru încălzirea ţiţeiului pînă la 30*”40°, după care acesta se lasă în repaus. Prin încălzire, viscozitatea şi densitatea ţiţeiului scad, iar impurităţile cad încet spre fundul rezervorului, de unde sînt evacuate periodic prin conducta de scurgere. Acest gen de instalaţii, folosit cu bune rezultate în cazul ţiţeiurilor cari conţin apă şi particule de rocă antrenate de ţiţei, nu sînt suficiente în cazul ţiţeiurilor cari conţin emulsii şi suspensii fine. Fig. II reprezintă schema de principiu a unei astfel de instalaţii de tratare termică a ţiţeiului. Temperatura de lucru, de 110—130°t reduce viscozitatea ţiţeiului la 1,10°E şi permite exploatarea instalaţiei în condiţiile asigurării unei viteze de 0,0025 m/s prin cele două vase de decantare, fără antrenare de ţiţei în apa sărată de scurgere. Instalaţia de spălare cu apă a ţiţeiului (v. fig. ///) consistă dintr-o serie de vase spălătoare şi din echipamentul necesar încălzirii, amestecării şi circulaţiei ţiţeiului şi a apei sărate. Ţiţeiul murdar din rezervor e refulat în încălzitorul cu abur şi, de aici, în amestecător, unde i se adaugă 10-**80% apă sărată, şi apoi în vasul spălător 5. Ţiţeiul trece din partea de sus a acestui vas în partea de jos a vasului spălător 6 şi în mod asemănător în vasul spălător 7, iar în continuare, în rezervorul de depozitare 8. în prezent, în şantierele din ţara noastră spălarea cu apă sărată se practică numai ca operaţie finală în staţiunile de tratare a ţiţeiului, unde, după amestecarea cu cantitatea necesară de dezemuIsionant şi înainte de a trece în rezervorul de decantare a apei, ţiţeiul e spălat prin barbotare printr-un strat de apă sărată. mâ Qd I. Instalaţie separator pentru tratarea pe cale termică, sub presiune înaltă, a ţiţeiului. a) emulsie; b) apă; c) ţiţei curat; d) gaze; A, B, Q compartimente e separatorului (pentru separare; spălare a emulsiei; separare a apei şi filtrarea ei, decantarea ţiţeiului); 1) schimbător de căldură; 2) conductă de emulsie; 3) prea-plin; 4) conductă de emulsie spălată; 5) conductă de gaze provenite de la spălarea emulsiei; 6) filtru cu vată de sticlă; 7) sifon pentru evacuarea excesului de apă sărată; 8) regulator de comandă a sifonului; 9) orificiu de evacuare a gazelor reci şi calde. Staţiune de tratare a ţiţeiului 318 Staţiune de tratare a ţiţeiului Instalaţia de tratare chimica a ţiţeiului, cu spălarea finală a acestuia cu apă sărată (v. fig. IV), are următoarea schemă II. Schema de principiu a unei instalaţii de tratare termică, la presiunea atmosferică, a ţiţeiului. 1) rezervor de ţiţei murdar; 2) pompă; 3) schimbător de căldură; 4) încălzitor cu abur; 5) decantor vertical; 6) recipient-decantor orizontal; 7) răcitor; 8) retroregulator de presiune; 9) rezervor de ţiţei curat; 10) conductă de scurgere. tehnologică: ţiţeiul emulsionat din rezervorul 1 e aspirat de pompa 2 şi e împins, prin preîncălzitoruI 3 şi amestecătoru! 4, Ut. Schema unei instalaţii de deshidratare a ţiţeiului prin spălare cu apă sărată. 1) rezervor de ţiţei murdar; 2) pompă; 3) încălzitor cu abur; 4) amestecător ; 5,6 şi 7) vase spălătoare; 8) rezervor de depozitare; 9) recipient de apă sărată;. 10) pompă; a) sifon; b) conductă cu pîlnie; c) prea-plin; d) conductă de gaze degajate în instalaţie. în rezervorul spălător 9, în care, prin perforaţiile distribuitorului de fund 10, e dispersat în masa de apă sărată, unde se spală prin barbotare. Prin sifonul 13 se evacuează la canal V. Schema de principiu a unei instalaţii de deshidratare a ţiţeiului prin spălare cu apă sărată, în conducte, într-un sistem flexibil, o) abur; b) apă; c) ţiţei; d) gaze; 1) conductă de ţiţei; 2) debitmetru ; 3) rezervor de dezemulsionant; 4) pompă; 5, 6, 7, 10, 12, 14, 19, 24 şi 26) conducte-, 8) amestecător; 9) schimbător de căldură; 11) con-tactor; 13) amestecător; 15) conductă de contact; 16) pîlnie; 17) distribuitor tangenţial; 18) separator de apă şi gaze; 20 şi 25) conducte de preaplin; 21) distribuitor de fund; 22) decantor; 23) valvă de respiraţie; 27) claviatură de măsură; 28) ejector de abur; 29 şi 30) sifoane. plin 11, în rezervorul de decantare 12. Prin conducta 14, legată ia aspiraţia unui compresor, se recuperează fracţiunile IV. Schema unei instalaţii de tratare chimică a ţiţeiului, folosind un vas spălător de apă sărată, o) apă; b) ţiţei. uşor volatile, cari sînt apoi trecute în instalaţia de degazolinare a schelei. Din rezervorul 5 se introduce în sistem soluţia de dezemulsionant, fie prin conducta 6, în aspiraţia pompei de ţiţei 2, fie direct în conducta de refulare cu ajutorul pompei 7 şi al conductei 8. Instalaţia de tratare a ţiţeiului prin spălare cu apă sărată provenită din emulsie (v. fig. V) se alimentează cu ţiţeiul care soseşte din parcurile de separatoare prin conducta 1 şi intră în schimbătoarele de căldură 9, unde se preîncălzeşte cu ţiţeiul curat, cald, care iese din instalaţie: în contactorul 11 e dispersat în şuviţe în curentul de apă fierbinte care circuiă prin acesta. Amestecul de apă sărată şi ţiţei trece în separatorul de apă şi gaze 18. în separator au loc separarea fracţiunilor uşor volatile, cari se transformă în gaze la temperatura de încălzire a emulsiei: separarea parţială a apei sărate, astfel încît să fie asigurată apa de spălare; spălarea emulsiei prin barbotare printr-un strat de 8--*9 m de apă sărată. Ţiţeiul trece în decan.torul 22, unde suferă o ultimă spălare cu apă sărată, printr-un strat de 3 m, şi de aici în rezervoarele de depozitare, — iar apa sărată în exces trece prin separatorul 18 în decantorul 22, şi de aici în canal. Instalaţia de tratare a ţiţeiului prin filtrare cu vată de sticlă (v. fig. VI) aspiră ţiţeiul emulsionat din rezervorul 1, îl împinge prin schimbătorul de căldură 6 şi preîncălzitoruI 7 în partea de sus a vasului de filtrare 8, care are 3---5 straturi de vată de sticlă 9. Din vasul de filtrare, apa separată se scurge prin robinetul 16, iar ţiţeiul trece prin conducta 10 în decantorul orizontal 11, unde continuă decantarea apei din ţiţei. Straturile de vată de sticlă din vasul de filtrare se sprijină pe site sau pe plăci perforate. Viteza de trecere a emulsiei de ţiţei prin mediul filtrant depinde de gradul de dispersiune al emulsiei, fiind cu atît mai redusă cu cît gradul de dispersiune e mai mare. 19 ,13 IZ 17 /«■ 6—_ rr/s 22 zs 30 27 3 exceşql de apă sărată. Din rezervorul spălător 9, în care pe parcurs s-a decantat, „ţiţeiul trece, prin conducta de prea- Instalaţia de tratare electrică realizează deshidratarea astfel (v. fig. VII): ţiţeiul din rezervorul 1 e aspirat de pompa 2 Staţiune de tratare a ţ iţe iu îu i 319 Staţiune de tratare a ţiţeiului si e refulat prin schimbătorul de căldură 3 şi prin încălzitorul cu abur 4, în deshidratorul electric 5. Sub influenţa cîmpului electric, emulsia e spartă, apa se decantează, iar ţiţeiul curat V/. Schema unei instalaţii de deshidratare, folosind filtrarea prin vată de sticlă* a) abur; b) apă; 1) rezervor de ţiţei; 2) pompă; 3) amestecător; 4) rezervor; 5) pompă; 6) schimbător de căldură; 7) preincălzitor; 8) vas de filtrare; 9) straturi de vată de sticlă; 10, 12 şi 14) conducte; 11) decantor orizontal; 13) răcitor cu apă; 15) retroregulator de presiune: 16) robinet; 17) rezervor de ţiţei deshidratat; 18) conductă de scurgere. iese pe la partea superioară şi trece în vasul-tampon 6, de unde, prin conducta 7, schimbătorul de căldură 3 şi răcitorul cu apă 8, trece la rezervorul de ţiţei curat 10. Pe conducta de ieşire a VII. Schema unei instalaţii de tratare prin deshidratare electrică a ţiţeiului; o) apă rece; b) abur. ţiţeiului din răcitorul 8 e instalat regulatorul de presiune 9, care menţine în instalaţie presiunea de 2,5*“3 kg/cm2. Apa decan, tată în deshidratorul electric 5 se scurge prin conducta 11 în decantorul 12 şi, prin conducta 15, ia batalul de recuperare, iar eventuala emulsie nespartă trece în rezervorul 13 de unde, prin conducta 14, poate fi aspirată de pompa 2 şi poate fi reintrodusă în sistem. în centrele mari de colectare a ţiţeiului din ţara noastră se foloseşte instalaţia de tratare electrica a ţiţeiului, tip Nico-dimescu (v. fig. VIU). VIII. Schema instalaţiei tip Nicodi-mescu, de tratare electrică a ţiţeiului. o) abur; b) ţiţei de la schelă; 1) rezervor de predecantare ; 2) conductă; ■3) încălzitor cu abur; 4) spălător; 5 şi 11) decantoare; 6) deshidrator electric; 7) rezervor-tampon; 8, 12 Şi 14) pompe; 9) rezervor de ţiţei curat; 10) conductă; 13) rezervor de dezemulsionant. Instalaţiile de tratare chimică aţiţeiului cuprind, îngeneral, echipamentul necesar efectuării următoarelor operaţii: injec- nPhtr^ZDii. tarea dezemulsionantului în ţiţei; dispersarea dezemulsionan-tului printr-o amestecare energică; încălzirea ţiţeiului în special pentru reducerea viscozităţii; separarea gazelor degajate prin încălzirea ţiţeiului; spălarea finală a ţiţeiului cu apă sărată prin dispersarea lui în şuviţe în masa de apă sărată cu înălţimea de 3--*8 m; decantarea apei într-un rezervor de decantare. O instalaţie de tratare chimica a ţiţeiului, cu funcţionare continua, consistă din următoarele (v. fig IX. Schema unei instalaţii de tratare chimică a ţiţeiului, echipată cu separator de gaze şi cu recircuiare de apă sărată. 1) rezervor de ţiţei emulsionat; 2) pompă; 3) preîn-călzitor; 4) amestecător; 5) rezervor de dezemulsionant; 6, 8) conductă de dezemulsionant; 7) pomp^ de dezemulsionant; 9) rezervor spălător; 10) distribuitor; 11) conductă de prea-plin; 12) rezervor de IX): un separator decantare; 13) sifon de evacuare a apei sărate; de gaze 15, în care 14) conductă de gaze; 15) separator de gaze; 16) con- ductă de apă sărată; 17) pompă de apă sărată; 18) conductă de amestec; 19) conductă de trecere a amestecului de la separatorul de gaze ia spălător; 20) conductă de evacuare a excesului de apă sărată; a) apă. se separă gazele cari ies din soluţie în urma încălzirii ţiţeiului în preîn-călzitorul 3. Gazele sînt evacuate prin conducta 14, care e legată la aspiraţia unui compresor, iar ţiţeiul trece, prin cădere liberă, prin conducta 19, în distribuitorul de fund 10 al vasului spălător 9. Instalaţia mai e echipată cu pompe de apă sărată 17, cari aspiră apa din spălătorul 9, prin conducta 16, şi o refulează în conducta de ţiţei care e legată la spălător. Recircularea apei sărate se face în scopul de a refolosi resturile de dezemulsionant disolvat în apa sărată, şi care nu a reacţionat cu ţiţeiul în drumul spre vasul spălător. Instalaţia de tratare chimică în loturi a ţiţeiului (v. fig. X) se foloseşte în schelele cu producţie mică. La o astfel de insta- & X, Schema unei instalaţii de tratare chimică în loturi a ţiţeiului. 1) rezervor de ţiţei emulsionat; 2) pompă; 3) încălzitor; 4) amestecător; 5) rezervor de dezemulsionant; 6, 8) conductă de dezemulsionant; 7) pompă de dezemulsionant; 9) rezervor de decantare. laţie, tratarea se începe după ce rezervorul se umple cu ţiţei emulsionat din schelă. Se scurge întîi apa liberă, decantată în timpul umplerii rezervorului, după care se începe transvazarea ţiţeiului din rezervorul de ţiţei brut 1, în rezervorul de decantare 9, prin intermediul echipamentului de introducere a dezemulsionantului, de încălzire şi de amestecare, similare celor din instalaţiile anterioare. Un alt tip de instalaţie de tratare chimică a ţiţeiului e instalaţia cu recircularea acestuia (v. fig. XI), în care, după umplerea rezervorului 1 cu ţiţei brut şi după scurgerea apei, ţiţeiul tratat se înapoiază prin conducta 9 în partea de sus a rezervorului 1. Cînd se stabileşte că emulsia e spartă în toată cantitatea de rezervor, se opreşte recirculaţia şi se lasă să decanteze. Oricare dintre instalaţiile de tratare a ţiţeiului e echipată cu aparate de măsură şi de control, cari servesc la măsurarea Staţiune electrică 320 Staţiune electrica şi la reglarea presiunilor, a temperaturilor, a debitelor, a consumurilor şi a nivelurilor în diferitele recipiente. itf 19 ■S 6'17 f6 ■12 20 XI. Schema unei instalaţii de tratare chimică a ţiţeiului, cu recirculare în acelaşi rezervor. î) rezervor de ţiţei; 2) pompă de recirculare; 3) încălzitor; 4) amestecător; 5) rezervor de dezemulsionant; 6, 8, 9) conductă de dezemulsionant; 7) pompa de dezemulsionant. i. ~ electrica. E/t.: Ansamblu de instalaţii şi de construcţii anexe, aparţinînd sistemului de transmisiune a energiei electromagnetice de ia surse la receptoare, în care se realizează cel puţin una dintre următoarele operaţii: modificarea parametrilor puterii electromagnetice (tensiune, defazaj între tensiune şi curent, frecvenţă, etc.) corespunzător condiţiilor de transport sau de utilizare; conectarea electrică a două sau a mai multor surse de energie electromagnetică (generatoare sau centrale); conectarea electrică a două sau a mai multor căi de curent pentru alimentarea receptoarelor de energie electromagnetică. Sin. Staţiune eîectroenergetică. în cazul cel mai general, o staţiune cuprinde: circuite primare, circuite secundare, servicii proprii, instalaţii auxiliare şi anexe. Circuitele primare (v. Circuit primar, sub Circuit electric în instalaţii energetice) ale unei staţiuni cuprind: aparate pentru modificarea parametrilor energiei electromagnetice (transformatoare de putere sau autotransformatoare de putere, compensatoare sincrone, condensatoare statice, convertisoare de frecvenţă, redresoare, etc.), aparate pentru conectarea şi deconectarea circuitelor (întreruptoare, separatoare), transformatoare de măsură (de tensiune şi de curent), aparate de protecţie contra supratensiunilor (descărcătoare), aparate pentru limitarea curenţilor de scurt-circuit (bobine de reac-tanţă), aparate pentru limitarea curenţilor de punere la pămînt în reţelele trifazate cu neutrul izolat (bobine de stingere), aparate pentru cuplarea telefoniei de înaltă frecvenţă la liniile de transport al energiei electromagnetice (bobine de zăvorîre, condensatoare de cuplare), conductoare neizolate rigide sau flexibile, incluziv elementele pentru susţinerea acestora (izolatoare-suport, izolatoare de trecere sau izolatoare în lanţuri) şi conductoare izolate (cabluri). Tipurile de elemente de circuit menţionate şi caracteristicile lor se aleg astfel, încît să se asigure o-comportare satisfăcătoare atît în regimurile normale de funcţionare, cît şi în regimurile de avarie a căror apariţie trebuie luată în consideraţie. Regimurile normale de funcţionare determină următorii parametri ai elementelor de circuit: curentul nominal de trecere, de conectare sau de deconectare; tensiunea nominală; treptele de reglare pentru curent şi pentru tensiune; capacitatea de supraîncărcare; etc. Regimurile de avarie determină valori pentru: rezistenţa mecanică (stabilitatea electrod inamică) şi termică (stabilitatea electrotermică) la trecerea curenţilor de scurt-circuit; capacitatea de conectare şi de deconectare a curenţilor de scurt-circuit; rezistenţa izolaţiei la solicitările datorite supratensiunilor; capacitatea de întrerupere a curenţilor de însoţire cari apar cînd supratensiunile depăşesc un anumit nivel; etc. - între diferitele tipuri constructive ale aceluiaşi element de circuit, criteriile de alegere pot fi: costul, rezultatele de exploatare, condiţiile de procurare, sistemul constructiv adoptat pentru instalaţia respectivă, etc. Schemele de conexiune a circuitelor primare din staţiunile electrice sînt concepute astfel, încît să asigure: o calitate a energiei electromagnetice livrate corespunzătoare cerinţelor consumatorilor (continuitatea serviciului, variaţiile nivelurilor de tensiune în limitele prescrise, curenţi de scurt-circuit inferiori plafonului admis), investiţii şi cheltuieli de exploatare reduse, cum şi posibilitatea dezvoltării şi a adaptării instalaţiei la diferitele regimuri de funcţionare previzibile. Schema electrică a unei staţiuni, făcînd parte dintr-o schemă mai mare şi mai complicată, şi anume schema sistemului electric căruia îi aparţine staţiunea, e condiţionată, în cea mai mare măsură, de configuraţia acestuia. Marea varietate de scheme utilizate în practică cuprinde două categorii principale, cari diferă între ele prin prezenţa, respectiv prin lipsa barelor colectoare. Schemele cu bare colectoare reprezintă soluţii clare, elastice şi relativ uşor de realizat, pentru conexiuni cu un număr de cel puţin trei circuite. Se folosesc scheme cu unu sau cu mai multe sisteme de bare colectoare, eventual secţionate longitudinal, cele mai răspîndite fiind schemele cu unu (v. fig. la) sau cu două sisteme de bare colectoare (v. fig. I b le); schemele cu mai mult decît două sisteme de bare colectoare sînt utilizate în cazuri cu totul speciale. Întrucît, într-o instalaţie, întreruptoareie reprezintă aparatele cele mai susceptibile la defectări, adeseori se asigură posibilitatea scoaterii lor din circuitele importante pentru a fi revizuite, menţinînd însă circuitul respectiv în funcţiune. Aceasta se obţine prin configuraţii corespunzătoare ale schemelor ca, de exemplu: instalarea cîte unui întreruptor de rezervă la fiecare circuit (v. fig. I e), instalarea cîte unui întreruptor de rezervă comun pentru două circuite (v. fig. I d), instalarea unui întreruptor de rezervă comun pentru toate circuitele, comutabil prin intermediul unei bare de transfer (v. fig. I c), folosirea întreruptorului cuplei transversale drept întreruptor de rezervă pentru toate circuitele (v. fig. I b). Schemele fârâ bare colectoare, cum sînt, de exemplu, blocurile simple (v. fig. / f), schemele H (v. fig. I g), schemele inelare sau poligonale (v. fig. I h), reprezintă, în general, soluţii mai economice decît schemele cu bare colectoare; de asemenea, sînt mai sigure, deoarece nu prezintă un element atît de vulnerabil cum sînt barele colectoare, a căror avariere poate scoate din funcţiune întreaga instalaţie. Dezavantajul principal al schemelor fără bare colectoare e lipsa lor de elasticitate în exploatare şi, în special din această cauză, folosirea lor e mult limitată. în cazul schemelor fără bare colectoare, toate comutările operative ale circuitelor primare se execută cu întreruptoare, ceea ce e posibil şi la unele scheme cu bare colectoare, cum sînt schemele cu două întreruptoare pe circuit (v. fig. I e) şi cu un întreruptor şi jumătate pe circuit (v. fig. / d). în cazul celorlalte scheme, comutările operative se efectuează cu separatoare. Un caz extrem îl constituie schemele cu un întreruptor unic pentru controlul mai multor circuite (v. fig. I /)• Apariţia şi perfecţionarea unor noi tipuri de aparate, în special din clasa înlocuitoarelor de întreruptoare (siguranţe, întreruptoare de sarcină, scurt-circuitoare) au determinat crearea unor tipuri noi de conexiuni, special adaptate condiţiilor de funcţionare ale acestor aparate (v. fig. / ;'•••/ /). Soluţiile constructive adoptate pentru circuitele primare ale staţiunilor electrice trebuie să satisfacă o serie de condiţii, dintre cari cele mai importante sînt: realizarea unui grad de siguranţă înalt în funcţionarea instalaţiilor, adică reducerea la minimum a posibilităţilor apariţiei deranjamentelor şi limitarea efectelor acestor deranjamente în Staţiune electrica 321 Staţiune electrica cazurile excepţionale în cari totuşi se produc; deplina securitate a personalului de exploatare în timpul serviciului; posibilităţi uşoare pentru extinderi şi, implicit, limitarea la e 8 FrFd 8 8 fnWW i h, d Vi 8 8 8 ,8 /. Scheme de conexiuni pentru circuitele primare ale staţiunilor electrice. o) cu un sistem de bare colectoare; b) cu două sisteme de bare colectoare, cu un înţreruptor pe circuit; c) cu două sisteme de bare colectoare şi bară de transfer, cu un întreruptor pe circuit; d) cu două sisteme de bare colectoare, cu H/a întreruptor pe circuit; e) cu două sisteme de bare colectoare, cu două întreruptoare pe circuit; f) blocuri simple; g) ,,H '; h) poligon; /) cu două sisteme de bare colectoare; de lucru (BL) şi de manevră (SM), cu un întreruptor pentru toate circuitele; j) conexiune fără întreruptoare automate, folosind siguranţe; k) conexiune fără întreruptoare automate, folosind întreruptor de sarcină; I) conexiune fără întreruptoare automate, folosind scurt-circuitoare; 1) bară colectoare; 2) bară de transfer; 3) circuit simplu ; 4) linie de transport; 5) separator; 6) separator cu închidere-deschidere rapidă; 7) scurt-circuitor automat; 8) întreruptor; 9) întreruptor de sarcină. strictul necesar a lucrărilor corespunzătoare unei anumite etape; cheltuieli de investiţii şi de exploatare cît mai reduse; menţinerea unor anumite distanţe între părţile sub tensiune sau între părţile sub tensiune şi părţile puse la pămînt (valorile minime sînt stabilite prin prescripţii în funcţiune de: intervalele de străpungere maxime în aer la tensiunea respectivă, gradul mediu de impreciziune a lucrărilor de construcţii şi de montaj, posibilitatea de modificare în timp a distanţelor realizate la montaj sub acţiunea unor factori externi cum e, de exemplu, acţiunea vîntului asupra conductelor flexibile, sau sub acţiunea unor factori interni ca, de exemplu, acţiunea forţelor electrodinamice datorite scurt-circuitelor, încălzirea care se poate produce ca urmare a prezenţei unor piese de metale magnetice în vecinătatea unor căi de curent, etc.). Se prescriu şi distanţe minime — din necesitatea de securitate a personalului de exploatare — , între părţi sub tensiune şi îngrădiri de protecţie, între părţi sub tensiune neîngrădite şi nivelul de circulaţie situat sub acestea, dimensiuni de coridoare, etc. Forma, dimensiunile şi caracteristicile echipamentului electric influenţează în mare măsură modul de realizare a instalaţiilor (de exemplu, la instalarea aparatelor conţinînd cantităţi importante de ulei, se impune adoptarea unor dispoziţii speciale, în vederea limitării efectelor exploziilor şi incediilor. — De asemenea, unele dintre particularităţile locului de amplasare a unei staţiuni electrice—cum sînt: suprafaţa disponibilă, relieful terenului, posibilităţile de racordare la reţelele elec-rice, clima, puritatea atomsferei— determină alegerea unei anumite soluţii constructive (de exemplu, pe un teren de suprafaţă mică e necesar ca echipamentul să fie dispus suprapus). După felul incintei în care sînt instalate aparatele, se deosebesc două clase principale de staţiuni: în spaţii deschise sau de tip exterior şi în spaţii închise sau de tip interior. La construcţiile de tip exterior, întregul echipament e montat în aer liber, sistem constructiv folosit, în general, pentru instalaţii cu tensiuni de funcţionare de 35---750 kV şi mai înalte, şi realizat în trei variante de bază; joasă, semi-înaltă şi înaltă. La varianta joasă (v. fig. II a), aparatele şi căile de curent sînt dispuse la nivelul solului sau la înălţime mică, fiind necesară totdeauna îngrădirea lor pentru protecţia personalului care le deserveşte. Din cauza suprafeţelor de teren relativ mari pe cari le necesită, cum şi datorită accesului mai dificil la părţile din instalaţie cari trebuie supravegheate, varianta joasă s-a apiicat foarte puţin. în cazul variantelor semi înaltă (v. fig.//5) şi înaltă (v. fig. II c), aparatele şi căile oe curent se găsesc la înălţime suficientă faţă de sol, pentru a nu mai fi necesare îngrădirile de protecţie. Caracteristică pentru varianta înaltă e montarea suprapusă a aparatelor. Varianta înaltă se preferă atunci cînd terenul de care se dispune în mod practic, pentru amplasarea staţiunii, e foarte mic. Varianta semiînaltă, la care dispoziţia instalaţiilor e mult mai clară decît în varianta înaltă, iar terenul ocupat, mai mic în comparaţie cu varianta joasă, se utilizează cel mai mult în prezent. în practică se folosesc şi alte dispoziţii constructive, cari rezultă din combinaţii ale variantelor de bază (de exemplu, fa dispoziţia din fig. II d, o parte din aparate sînt montate pe fundaţii joase şi necesită, de aceea, îngrădiri, iar celelalte sînt la semiînălţime). Construcţii le-fundaţii, suporturi, stîlpi, cadre — pentru susţinerea aparatelor şi a căilor de curent din staţiunile exterioare— se fac din lemn (în cazul instalaţiilor cu caracter temporar),dinoţel, beton armat, uneori şi din aliaje de aluminiu. Pentru suporturi de aparate, stîlpi şi cadre, în ţara noastră se folosesc aproape în excluzivitate construcţiile prefabricate din beton armat centrifugat Pentru căile de curent se utilizează conductoare-funie sau ţeavă de aluminiu şi, mai rar, de cupru. Tipurile uzuale de izolatoare folosite în staţiunile exterioare sînt: izolatorul-taler sau-tijă în compunerea lanţurilorde suspensiune sau de întindere, şi izolatorul-suport. Montajul aparatelor se face, în funcţiune de dispoziţia adoptată, în una dintre variantele: aşezat, suspendat sau în consolă. 21 Staţiune electrică 322 Staţiune electrica II. Dispoziţii constructive pentru staţiuni de tip exterior. a) varianta „joasă" (110 kV); b) varianta „semiînaltă" (110 kV); c) varianta ,,înaltă" (110 kV); d) varianta „mixtăi parţial semi-înalt, parţial jos" (110 kV); 1) întreruptor; 2) separator de bare; 3) separator de linie (cu cuţite de punere ia pămînt); 4) transformator de curent; 5) paratrăsnet; 6) transformator de tensiune combinat cu condensator de cuplaj pentru telefonia de înaltă frecvenţă; 7) conductor de protecţie; 8) lanţ de izolatoare; 9) conductor rigid (ţeavă); 10) clemă pentru legarea conductorului de protecţie; 11) clemă de racord; 12) clemă de derivaţie; 13) conductor flexibil; 14) dulap de comandă; 15) cadru pentru întinderea conductoarelor; 16) îngrădire de protecţie; 17) bobină de zăvorîre pentru telefonia de înaltă frecvenţă; 18) suport de aparat; 19) canal de cabluri; 20) cale de transport; 21) cărucior de transport. Staţiune electrica 323 Staţiune electrica La construcţiile de tip interior, aparatele şi căile de curent sînt montate în spaţii închise: clădiri, cabine metalice. Acest sistem constructiv e folosit în cazul instalaţiilor cu tensiuni pînă la 35***45 kV, fiind, de obicei, mai economic decît sistemul în aer liber; el poate fi adoptat şi la tensiuni mai înalte, din alte considerente ca, de exemplu, lipsa de spaţiu sau nocivitatea atmosferei. în scopul limitării efectului avariilor, la construcţiile de tip interior e necesară compartimentarea instalaţiilor prin pereţi sau planşee rezistente mecanic şi termic la solicitările datorite scurt-circuiţelor, Gradul de compartimentare depinde de tipul aparatelor folosite, de valoarea scurt-circuitului structive, numite celule, sau se poate mări compartimentarea în cadrul fiecărei celule separînd: barele colectoare (v. fig. III o), întreruptoareie (v. fig. III b), separatoarele (v. fig. III c)* oooo\oooo\ oooo|oqoq\oooo |oooo |oooo|oooo |oooo III. Dispoziţii constructive pentru staţiuni de tip interior, o) sistem celular deschis fără compartimentare în cadrul celulei (10 kV); b) sistem celular deschis cu compartimentarea barelor colectoare (10 kV) c) sistem deschis cu compartimentarea barelor colectoare, a spaţiului de montaj comun al întreruptoarelor şi separatoarelor, şi a intrărilor în cablu (10 kV) d) sistem celular deschis cu compartimentarea barelor colectoare, a separatoarelor şi a bobinelor de reactanţă; întreruptoareie în celule închise (10 kV) e) sistem celular deschis cu compartimentarea barelor colectoare, a separatoarelor, a întreruptoarelor şi a intrărilor în cablu (10 kV); f) sistem celular închis (10 kV); 1) întreruptor; 2) separator de bare; 3) separator de linie (cu cuţite de punere !apămînt);4) transformator de intensitate; 5) transformator de tensiune; 6) bobină de reactanţă; 7) izolator-suport; 8) izolator de trecere; 9) îngrădire de protecţie; 10) bare colectoare. plecările în linie (v. fig. III d); bobinele de reactanţă se instalează totdeauna în boxe închise (v, fig. III e). La tensiuni înalte maxim şi de importanţa instalaţiei. Se poate realiza numai o simplă separare a diferitelor circuite primare în unităţi con- 21* Staţiune electrică 324 Staţiune electrica (peste 60 kV), distanţele dintre elementele sub tensiune Circuitele secundare (v. Circuit secundar, sub Circuit mărindu-se considerabil, din condiţii de izolaţie, nu mai e electric în instalaţii energetice) asigură efectuarea operaţiilor /V. Dispoziţie constructivă pentru staţiune de tip interior, sistem hală (110 kV). 1) întreruptor; 2) separator de bare; 3) separator de linie (cu cuţite de punere la pămînt); 4) transformator de curent; 5) transformator de tensiune; 6) transformator de tensiune combinat cu condensator de cuplaj pentru telefonia de înaltă frecvenţă; 7) izolator de trecere exterior-interior; 8) lanţ de izolatoare; 9) conductor rigid (ţeavă); 10) clemă de susţinere; 11) clemă de racord; 12) clemă de derivaţie; 13) concuctor flexibil; 14) dulap de comandă; 1S) cadru pentru întinderea conductoarelor; 16) îngrădire de protecţie; 17) bobină de zăvorîre pentru telefonia de înaltă frecvenţă. justificată, de obicei, necesitatea unei compartimentări, ceea ce explică marea răspîndire, în aceste cazuri, a sistemului constructiv tip hală (v. fig. /V). La instalaţiile interioare de tip deschis, atît aparatele cît şi căile de curent pot fi integral observate chiar atunci cînd se găsesc sub tensiune (v. fig. /); la cele de t i p închis, acest lucru nu mai e practic posibil, dar se realizează construcţii foarte compacte, cari prezintă nu numai ancombramente minime, dar şi condiţii de securitate maximă pentru personalul de deservire (v. fig. III). La staţiunile de tip interior pentru căile de curent se utilizează, de obicei, conductoare rigide, avînd secţiuni dreptunghiulare, circulare, inelare (ţevi), etc. şi numai în mod excepţional conductoare flexibile (funii), în unele instalaţii de tensiuni mai înalte (110 kV şi mai mult); ca material e preferat alumjniul, iar cuprul e folosit numai acolo unde intervin legături de contact pentru curenţi foarte mari (peste 1000 A). Aparatele se montează în funcţiune de dispoziţia adoptată, în una dintre variantele: aşezat sau în consolă; montajul suspendat se foloseşte foarte rar. Construcţiile uzuale de izolatoare folosite în staţiunile interioare sînt: izolatcrul-suport şi izolatorul de trecere (interior-interior sau interior-exterior). Din punctul de vedere al sistemului de execuţie se tinde către o prefabricare largă atît a părţii electromecanice, cît şi a părţii de construcţie. de comandă, semnalizare, măsurare, protecţie şi automatizare necesare exploatării în bune condiţii a circuitelor primare. Circuitele de comandă servesc la transmiterea impulsurilor pentru intrarea în funcţiune a dispozitivelor de acţionare a întreruptoarelor şi a separatoarelor, cum şi a dispozitivelor de reglare a tensiunii de la transformatoarele de putere. Comanda se poate da de la faţa locului, —de Ia celula de înaltă tensiune, — sau de la distanţă, dintr-o cameră de comandă; comanda de la distanţă poate fi făcută: prin curenţi tari sau prin curenţi slabi (sub 1 A), printr-un dispozitiv individual sau comun mai multor circuite (cu preselecţiune). în general sînt necesare următoarele semnalizări: poziţia de funcţionare a separatoarelor, întreruptoarelor, dispozitivelor de reglare a tensiunii la transformatoare, a anumitor instalaţii de protecţie şi automatizare; integritatea circuitelor secundare foarte importante (cum sînt cele pentru declanşarea întreruptoarelor); intrarea^ în funcţiune a instalaţiilor de protecţie şi automatizare. în general se folosesc semnalizări optice cu ajutorul elementelor luminoase sau poziţionale; pentru anumite semnalizări importante, cari trebuie sezisate prompt de personalul de exploatare, semnalul optic e însoţit şi de un semnal acustic. Instalaţiile de protecţie prin relee se realizează într-o mare varietate de soluţii cari depind de destinaţia, de aparatele şi de tensiunea circuitului primar, cum şi de condiţiile impuse de receptoare şi de sistem. Echipamentul de protecţie poate fi instalat centralizat într-o încăpere unică (de ex. în camera de Staţiune electrică 325 Staţiune electrică comandă) sau descentralizat, în dulapuri metalice sau în cabine de zid amplasate în vecinătatea fiecărei celule de înaltă tensiune. Instalaţiile de automatizare folosite, în general, la staţiunile electrice, sînt: reanclanşarea automată rapidă (RAR) a liniilor, trifazată (RART) sau monofazată (RARM), cu un singur ciclu declanşare-pauză-reanclanşare sau cu mai multe cicluri; anclanşarea automată a circuitului de rezervă (AAR), linie sau transformator; descărcarea automată a sarcinii la scăderea frecvenţei (DAS); reconectarea automată a sarcinii la revenirea frecvenţei (RAS); reglarea automată a tensiunii la transforma-toarelede putere; intrarea automată în funcţiune a sistemului de răcire, la transformatoarele de putere. -Serviciile proprii se compun, în cazul cel mai general, din instalaţii de curent alternativ, curent continuu şi aer comprimat. La staţiunile de importanţă mică, fără personal permanent de serviciu, se adoptăsoluţii în cari ori de cîte ori e posibil se renunţă la instalaţiile de curent continuu şi de aer comprimat. Instalaţia de curent alternativ deserveşte următoarele categorii de consumatori: iluminatul normai, motoarele sistemului de răcire al transformatoarelor de putere, agregatele pentru încărcarea bateriilor de acumulatoare, grupurile compresoare, încălzirea electrică a mecanismelor şi a aparatelor montate în exterior sau în spaţii neîncălzite, încălzirea electrică a încăperilor în cari lucrează personalul de exploatare (cînd nu rezultă mai avantajos un alt sistem de încălzire), atelierele de reparaţii, gospodăria de ulei, instalaţiile de condiţionare a aerului în camera de comandă sau în camera acumulatoarelor, instalaţii de alimentare cu apă, etc. Energia electromagnetică necesară pentru alimentarea receptoarelor e preluată din circuitele primare ale staţiunii (preferabil, de la cele cu tensiunea de serviciu cea mai joasă), prin intermediul unuia sau al mai multor transformatoare coborîtoare, a căror tensiune secundară e, de obicei, de 380/220 V, iar puterea unitară e cuprinsă între cîţiva kilovolţiamperi şi cîteva sute de kilo-volţiamperi. Instalaţia de curent continuu deserveşte circuitele de comandă, de semnalizare, protecţie prin relee, automatizare, echipamentele de telecomunicaţii, iluminatul de siguranţă, etc. Aceste receptoare impunînd o alimentare sigură, independent de starea circuitelor primare, e necesară instalarea de baterii de acumulatoare, funcţionînd, de obicei, în regim tampon şi, mult mai rar, în regim încărcare-descărcare. Pentru încărcare permanentă (tampon) sau periodică se utilizează grupuri convertisoare rotative sau, mai bine, redresoare uscate, avînd puteri cuprinse între cîţiva kilowaţi şi cîteva zeci de kilowaţi. în instalaţiile de curent continuu se folosesc, în general, tensiunile nominale: 24 V, 48 V, 60 V, 110 V şi 220 V. Instalaţia de aer comprimat deserveşte dispozitivele pneumatice pentru acţionarea întreruptoarelor şi a separatoarelor (la presiuni de 4---12 at), cum şi pentru sistemul de stingere a^ arcului electric, prin vînă de aer sub presiune, la anumite tipuri de întreruptoare (la presiuni de 11***20 at). Instalaţiile auxiliareşi anexele cuprind: instalaţia de legare la^pămînt, instalaţia de protecţie contra loviturilor directe de trăsnet, telecomunicaţiile, instalaţia pentru răcirea transformatoarelor şi a bobinelor de reactanţă, atelierul pentru repararea transformatoarelor, gospodăria de ulei, laboratorul electric, instalaţia de încălzire centrală, etc. Exploatarea staţiunilor se efectuează, în funcţiune de complexitatea şi de importanţa instalaţiilor, în unul dintre următoarele moduri: prin personal cu serviciu permanent la staţiune (24 de ore zilnic); prin personal cu serviciu pe o perioadă limitată la staţiune (opt ore zilnic). In restul timpului, atît manevrele normale cît şi cele necesitate de deranjamente se efectuează de o echipă de intervenţie care deserveşte mai multe staţiuni); prin personal cu serviciu permanent Ia domiciliu (24 de ore zilnic). Personalul de serviciu e avertisat la locuinţa sa de apariţia deranjamentelor cari necesită deplasarea pentru intervenţie la staţiune, acelaşi personal executînd şi manevrele cu caracter periodic, cum şi întreţinerea curentă; pentru uşurinţa efectuării acestor operaţii, locuinţa personalului de serviciu trebuie să fie cît mai aproape de staţiune; prin personal cu serviciu permanent la un centru de intervenţie (24 de ore zilnic). Personalul respectiv, care deserveşte mai multe instalaţii, e avertisat, la centrul de intervenţie, de apariţia deranjamentelor cari necesită deplasarea pentru intervenţie la staţiune; afară de această activitate excepţională, acelaşi personal execută şi manevrele cu caracter periodic, cum şi întreţinerea curentă; centrul de intervenţie poate avea sediul la o staţiune mai importantă, de unde, eventual, anumite manevre se realizează prin telemecanică. După cum staţiunea modifică sau nu modifică parametrii energiei electromagnetice, se deosebesc: Staţiune electrică de conexiuni, prin care se efectuează transferul de energie electromagnetică de pe o linie pe altele, conectate la staţiune, fără a se modifica parametrii energiei, liniile funcţionînd Ia aceeaşi tensiune şi Ia aceeaşi frecvenţă. Astfel de staţiuni au o structură mai simplă decît celelalte tipuri, deoarece nu au transformatoare de pwtere. Staţiune electrică de transformare, prin care se efectuează transferul de energie electromagnetică de pe o linie pe altele, conectate Ia staţiune, după ce s-au modificat parametrii energiei, tensiunea şi curentul, eventual şi numărul fazelor, prin intermediul unor transformatoare de putere. Astfel de staţiuni sînt cele mai frecvente. Staţiune electrică de convertire, prin care se efectuează transferul de energie electromagnetică de pe o linie pe altele, conectate la staţiune, după ce s-au modificat frecvenţa, în general şi ceilalţi parametri. Astfel de staţiuni sînt echipate cu transformatoare şi redresoare sau cu convertisoare rotative. Staţiunea electrică e redresoare, dacă energia electromagnetică de curent alternativ e transformată în energie electromagnetică de curent continuu, şi e invertoare, dacă energia electromagnetică de curent continuu e transformată în energie electromagnetică de curent alternativ. După amplasarea într-un sistem electromagnetic, se deosebesc: Staţiune electrică la centrala electrică, prin care centrala e legată la reţeaua electrică a sistemului electroenergetic, făcînd posibil ca energia electromagnetică produsă de centrală să fie transmisă în sistem. Staţiune electrică în reţeaua electrică, prin care se stabilesc, după necesitate, legături între linii electrice, conectate în acest scop la staţiune, făcînd posibil transferul de energie electromagnetică de pe o linie pe altele. Staţiune electrică Ia consu ma tor, prin care sînt alimentaţi, din reţeaua sistemului electromagnetic, unu sau mai mulţi consumatori. Staţiune electrică cu funcţiuni multiple, care îndeplineşte două sau toate cele trei funcţiuni menţionate. Ca exemplificare de staţiune la consumator, care poate fi uneori şi staţiune cu funcţiuni multiple, se menţionează staţiunea electrica pentru tracţiune electrică. Staţiunea electrică de tracţiune transformă energia electrică, primită prin linii de înaltă tensiune, la parametrii (tensiune şi frecvenţă) necesari alimentării firului de contact al reţelelor de tracţiune electrică. Se deosebesc staţiuni pentru: tracţiune electrică, feroviară, urbană, în mine, etc. Staţiune electrică 326 Staţiune electrică Staţiunile electrice pentru tracţiunea electrică feroviară se deosebesc, în principal, după sistemul şi parametrii electrici la linia de contact: curent continuu cu tensiunea de 1,5 kV sau 3 kV; curent monofazat cu frecvenţa de 16 2/3 sau 25 Hz şi tensiunea de 15 kV şi curent monofazat cu frecvenţă indus-triajă, 50 Hz, şi tensiunea de 25 kV. în general, toate aceste staţiuni cuprind instalaţii exterioare (în aer liber) şi instalaţii interioare (în clădiri). Staţiunile electrice pentru curent continuu (v. fig. V a) cuprind, în principal, transformatoare electrice coborîtoare de ten- speciafe pentru tracţiune, adică producînd energia electrică la frecvenţele menţionate, sau din reţeaua generală a sistemului eectroenergetic naţional, la frecvenţa industrială de 50 Hz. în primul caz (v. fig. V b), staţiunile prezintă o echipare simplă (în principal, transformatoare coborîtoare de tensiune). în al doilea caz, staţiunile au o structură complexă, spre a obţine atît transformarea de tensiune cît şi convertirea de frecvenţă. O soluţie pentru acest caz e data în fig. V c, în care curentul monofazat e produs de un grup convertisor motor-generator. Chiar dacă tensiunea produsă de generator e egală cu a liniei 7 V. Scheme de staţiuni electrice de tracţiune. a) de curent continuu; b) de curent monofazat cu frecvenţa de 16 2/3 Hz şi 25 Hz, alimentată din reţeaua generală cu aceeaşi frecvenţă; c) de curent monofazat cu frecvenţa de 16 2/3 Hz şi 25 Hz, alimentată din reţeaua generală cu frecvenţa de 50 Hz; 1) linii de alimentare din reţeaua generală; 2) separator de curent alternativ; 3) întreruptor de curent alternativ; 4) bare generale de curent alternativ; 5) transformator; 6) redresor; 7) întreruptor de curent continuu; 8) separator de curent continuu; 9) bare generale de curent continuu; 10) legare la pămînt; 11) linii de alimentare a reţelei de tracţiune electrică; 12) M—G grup convertisor. siune, cu aparatele aferente, şi maşini sau dispozitive pentru convertirea curentului trifazat în curent continuu (grupuri rotative compuse din motor de curent trifazat şi din generator de curent continuu, comutatoare sau redresoare). Actualmente se construiesc staţiuni echipate aproape exclu-ziv cu redresoare (v. fig. Va) şi, în special, cu ignitroane (v.). Liniile de cale ferată electrificate fiind consumatoare de categoria I, staţiunea trebuie să fie alimentată de la două surse diferite sau prin două linii de înaltă tensiune de la un singur sistem electroenergetic. Staţiunile electrice pentru curent monofazat cu frecvenţa de contact, transformatorul e necesar pentru atenuarea şocurilor provocate de tracţiunea electrică asupra generatorului sincron, care nu suportă suprasarcini. Soluţia producerii energiei electroenergetice la frecvenţa de 162/3Hz sau de 25 Hz conduce la existenţa, pe teritoriul unei ţări, a două sisteme electrice cufrecvenţe diferite (25 Hz şi 16 2/3 sau 25 Hz), ceea ce, în general, nu corespunde unei bune organizări a economiei energetice naţionale. Staţiunile pentru curent monofazat cu frecvenţa industriala (50 Hz) se execută cu diferite scheme, ca de exemplu: cu transformatoare monofazate, cu transformatoare monofazate în montaj Scott, cu transformatoare trifazate cu trei înfăşurări, Staţiune electrică 327 Staţiune electrică u transformatoare monofazate în montaj V. Diferitele soluţii ale acestor scheme urmăresc să micşoreze disimetria care se creează în sistemele trifazate !a alimentarea în monofazat /consumator nesimetric). Racordarea unei sarcini monofazate la o reţea trifazată conduce la apariţia de disimetrii de curent şi de tensiune. Disimetria de curent se repercutează defavorabil asupra încălzirii generatoarelor centralelor, iar cea de tensiune înrăutăţeşte calitaea energiei furnisate la consumatorii trifazaţi. Normele în vigoare prescriu limite pentru aceste disimetrii. Staţiunile cu transformatoare monofazate se montează conform schemei din fig. VI o, adică faţă de tensiunile produse de staţiunile învecinate, linia de contact trebuie întreruptă electric la mijlocul distanţei dintre două staţiuni. Staţiunile cu transformatoare monofazate în montaj Scott necesită transformatoare de bază 8 şi transformatoare mediane M. Transformatoarele de bază, legate între două faze de linii trifazate, au raportul de transformare ^i/2+^ri/2_==^:(;unde iVi şi N2 reprezintă numărul spirelor înfăşurărilor primară şi secundară), iar transformatoarele mediane, legate între faza V/. Scheme de instalare a staţiunilor electrice monofazate, o) montaj cu transformatoare monofazate; b) monta] Scott; c) detalii ale montajului Scott; d) montaj cu transformatoare monofazate în V; e) montaj cu transformatoare trifazate cu trei înfăşurări; f) montaj cu transformatoare monofazate în V, dintre cari unul de rezervă; f) bare generale de curent trifazat; 2) bare intermediare; 3) transformatoare; 4) bare generale de curent monofazat; 5) alimentarea liniilor de tracţiune; 6) linii de tracţiune electrică; 7) alimentarea consumatorilor obişnuiţi; 8) legare la pămînt. fiecare staţiune e racordată între două faze, variind ciclic. Se evită disimetriile în sistemul trifazat numai dacă numărul staţiunilor e multiplu de trei şi dacă încărcarea lor simultană e aceeaşi. Fiecare staţiune alimentează „în consolă" două zone ale liniei de contact, ceea ce conduce la căderi de tensiune mari. Deoarece tensiunea produsă de fiecare staţiune e defazată a treia şi punctul median 0 al bazei (v. fig. V/c), au raportul de transformare: Cele două ele cu 90°. tensiuni AY\/2 2 secundare jVV/3 2AT2 obţinute sînt defazate între Staţiune hidrometrică 328 Staţiune pentru alimentarea vehiculelor 0 astfel de staţiune (v. fig. VI b) alimentează două zone de linii de contact în faze diferite; de aceea e necesară o separare electrică a liniei de contact în dreptul fiecărei staţiuni. Un montaj convenabil în două staţiuni vecine permite alimentarea liniei de contact de la ambele capete, ceea ce conduce la o micşorare a căderii de tensiune. Ameliorarea disimetriilor în reţeaua trifazată de alimentare se obţine pe fiecare staţiune în parte; evitarea totală a disimetriei se obţine în cazul egalităţii sarcinilor pe fiecare ramură a liniei de contact alimentate de staţiune. Staţiunea cu transformatoare trifazate cu trei înfăşurări se foloseşte, în special, cînd alimentează atît linia de contact cît şi consumatori obişnuiţi. Astfel de staţiuni se echipează cu transformatoare trifazate cu trei înfăşurări cu conexiuni stea /triunghi/ triunghi (v. fig. VI e). înfăşurarea pentru tracţiune produce două tensiuni diferite ca fază, cari alimenteazădouăzonediferite ale liniei de contact, separate electric în dreptul staţiunii. Această soluţie e avantajoasă din punctul de vedere al micşorării disimetriilor, dacă puterea monofazată necesară pentru tracţiune e mai mică decît puterea trifazată necesară celorlalţi consumatori. Deoarece în înfăşurarea de tracţiune sînt solicitate numai două faze, transformatorul rămîne în mare parte neutilizat şi de aceea trebuie supradimensionat. Un montaj convenabil în două staţiuni vecine permite alimentarea liniei de contact pe la ambele capete. Staţiunea cu transformatoare monofazate montate în V e folosită la cele mai recente reţele de căi ferate electrificate (v. fig. VI d). în secundar se obţine un sistem de două tensiuni egale şi defazate cu 90°. Disimetria provocată în reţeaua trifazată e ameliorată fa fiecare staţiune şi complet compensată, dacă sarcinile sînt egale pe cele două zone ale liniei de contact alimentate cu faze diferite. Aceste două zone necesită o separare electrică a liniei de contact în dreptul staţiunii. Un montaj convenabil ai staţiunilor învecinate permite alimentarea liniei de contact de Ja ambele capete. în fig. VI f, transformatorul de re;/ervă 33 poate înlocui oricare dintre transformatoarele —32 sau poate funcţiona în paralel cu oricare dintre ele (prin manevrarea separatoarelor pe partea de 110 kV şi de 25 kV), ceea ce oferă o mare elasticitate în exploatare. Staţiunile electrice pentru tracţiunea electrică urbană sînt alimentate, în general, din reţele electrice trifazate şi folosesc redresoare pentru convertirea curentului. 1 ~ hidrometrică. Hldrot.; Centru tehnic şi administrativ dintr-un basin hidrografic (v.) sau dintr-o porţiune a unui astfel de basin pentru conducerea unui grup de posturi hidro-metrice (v.). Staţiunea hidrometrică supraveghează şi controlează efectuarea de observaţii hidrometrice la fiecare post hidrometric din raza sa şi asigură efectuarea măsurărilor hidrometrice. în staţiuni se prelucrează materialul recoltat din observaţii şi măsurări, după care acesta e expediat pentru verificare şi centralizare la organele superioare. în cazul cînd, afară de posturile hidrometrice, staţiunea conduce şi activitatea unor posturi meteorologice, ea se numeşte staţiune hidrometeo-rologicâ. Sin. Post hidrometric (termen scos din uz). 2 />/ meteorologica. Meteor.: Staţiune echipată cu instrumente, fie cu citire directă, fie înregistratoare, necesare măsurării elementelor meteorologice la soi şi în înălţime. După observaţiile efectuate, se deosebesc: staţiuni pluviometrice (în cari se măsoară numai precipitaţiile atmosferice), staţiuni termopluviometrice (în cari, pe lîngă precipitaţii, se măsoară şi temperatura), staţiuni climatologice (în cari se determină presiunea, temperatura, umiditatea aerului, direcţia şi intensitatea vîntului, nebulozitatea), staţiuni sinoptice (cari, pe lîngă instrumentele pe cari le posedă staţiunile climatologice, posedă şi instrumente înregistratoare). Staţiunile cu un echipament mai complet se numesc observatoare meteorologice. 3. ~ meteorologică plutitoare. Nav.: Staţiune meteorologică automată, ancorată în mare, la distanţă mare de uscat, pe funduri pînă la circa 3600 m. Se deosebesc: Staţiune tip geamandura, consistînd dintr-o geamandură cilindrică cu lungimea de 1,80 m, şi cu diametrul de circa 43 cm, avînd o suprastructură de 3 m pentru instrumente şi un lest la partea inferioară. Suprastructura e prelungită cu un catarg susţinînd unele instrumente şi antena unui post emiţător. Staţiunea emite timp de 4 min la fiecari 6 ore. Se transmit presiunea atmosferică, direcţia şi viteza vîntului, temperatura apei şi aaerului. Bătaiaemi-ţătorului radio e de circa 600 mim, ziua, şi de 1000 mim, noaptea. Staţiune tip ba rea (v. fig.). consistînd dintr-un plutitor în formă de barcă, constru itdin aluminiu şi din alte metale nemagnetice, cu lungimea de circa 6 m şi lăţimea de circa 3 m. Pe barcă sînt montate două catarge, o mică baliză cu lumină cu sclipiri şi un clopot tip geamandură. Aparatajul meteorologic şi electro-n ic se găseşte în patru puţuri etanşe, iar bateriile de acumulatoare sînt aşezate în alte opt puţuri etanşe. Emisiunile meteo sînt asemănătoare cu cele ale staţiunii tip geamandură. Ancorarea pe mari adîncimi Staţiune meteorologică, tip barcă. 1) plutitor; 2) baliză; 3) puţ etanş; 4) catarg; 5) post emiţător; 6) dispozitiv de ancorare; 7) an-coră-ciupercă. a fost rezolvată printr-un dispozitiv format dintr-o combinaţie de lanţuri şi parîme de material plastic şi o ancoră-ciupercă (v. sub Ancoră). 4. ~ pentru alimentarea vehiculelor.Transp.: Spaţiu amenajat pentru vehiculele autopropulsate, înzestrat cu instalaţiile necesare alimentării, în principal cu combustibili şi, eventual, cu lubrifianţi, apă de răcire şi aer comprimat. Staţiunile de alimentare diferă şi anume: după natura vehiculelor, sedeosebesc staţiuni de alimentare pentru locomotive (cu abur, Diesel-elec-trice şi Diesel), pentru autovehicule, avioane, etc.; după capacitatea simultană de alimentare, se deosebesc staţiuni cu unu sau cu mai multe posturi (stabilite după frecvenţa alimentării sau capacitatea parcului de vehicule autopropulsate); după gradul de mecanizare, se deosebesc staţiuni manuale, semi mecanizate şi mecanizate; după natura combustibilului, se deosebesc staţiuni de alimentare cu cărbuni, păcură, motorină, benzină, cu lemne, cu gaze. Staţiunea autovehiculelor e amenajată după natura combustibilului pe care îl distribuie, care poate fi lichid, gazos şi solid. Staţiunile pentru alimentare cu combustibili lichizi cuprind: coloane de distribuţie, rezervoare de combustibil, echipa- Staţiune pentru alimentarea vehiculelor 329 Staţiune pentru alimentarea vehiculelor I. Coloană de distribuţie, tip volumetrică. 1) pompă manuală; 2) ochi de observaţie; 3) rohinet-pistol de distribuţie; 4) furtun; 5) robinet de distribuţie; 6) robinet de comutare ; 7) ţeava de control; 8) vas gradat (5 I); 9) ţeavă de aer; 10) amortisor de flacără; 11) ţeavă de golire (prea-piin). meniul de pompare şi în general o cabină pentru protejarea personalului de serviciu, a tabloului de comandă şi a depozitului de lubrifianţi. Coloana de distribuţie diferă după felul instalaţiei (staţionară sau mobilă), după modul de acţionare a pompei (manuală, electromecanică şi combinată), după modul de măsurare a combustibilului (volumetrică, cu vase gradate, şi în curent direct, cu contoare cari funcţionează neîntrerupt), după modul de comandă (manual sau telecomandat). — Coloana de distribuţie de tip volumetric e constituită, în general, din două vase de sticlă gradate, de 5 I fiecare, ţevi de golire, robinet de comutare, furtun de distribuţie cu robinet de închidere şi vîrf de alimentare, pompe de alimentare (manuală sau electromecanică), supapă de siguranţă (v. fig. /). Funcţionarea pompei e continuă, însă măsurarea combustibiIului e intermitentă, încărcîndu-se alternativ cele două vase de sticlă gradate şi golindu-le apoi în rezervorul autovehiculului. Debitul e de circa 25 l/min, la cele manuale, şi de circa 35 l/min, la cele electromecanice. Se folosesc la staţiuni cu frecvenţă mică de alimentare. — Coloana în curent direct are: supapă de ad-, misiune, pompă electromecanică, filtru, separator de gaz, sertar comandat de un dozator, legat cu un contor volumetric şi cu aparatul de înregistrare; furtun şi pistol de distribuţie. Debitul coloanei e de circa 75 l/min, iar puterea electromotorului, de circa 1,3 kW (v. fig. //). Staţiunile fără coloană de distribuţie au pompe manuale cu piston şi vase gradate standard (căni, găleţi). Combustibilii lichizi folosiţi la autovehicule sînt în general: benzinele (cu diferite cifre octanice) benzina etilată (de ex. cu benzen), motorina cu cifrele octanice 40 şi 45. La alimentarea cu benzină etilată se iau următoarele măsuri în staţiune: mecanizare şi etanşare totală (tetraetiIul de plumb şi di~ brommetanul sînt foarte volatile şi toxice), spălare cu petrol, cu clorură de var, etc., mănuşi decau-ciuc pentru protecţia lucrătorilor. Staţiunile pentru alimentare cu combustibili gazoşi livrează gazul comprimat sau lichefiat. Gazul comprimat poate fi gazul natural (cu 70-*-95 % CH4), gazele de la distilarea petrolului sau a huilei, produsele de gazeificare ale huilelor, turbei, şisturilor bituminoase, ale gazului de furnal (cu 15--*35%CH4 şi 25--*50% H). Gazul f ichefiat poate fi butan în amestec cu pro-pan, în procente variabile cu clima şi cu anotimpul (de ex. vara 75% butan şi 25% propan). Staţiunile pentru alimentare cu combustibili gazoşi comprimaţi încarcă din rezervoare butelii de 50 I la presiunea de 220 kgf/cm2 (care după răcire devine de 200 kgf/cm2). Rezervoarele sînt alimentate de un electrocompresor. Două manometre montate pe rezervor, . respectiv pe butelie, determină diferenţele de presiune înainte şi după umplere şi deci cantitatea de gaz preluată. în staţiunile de alimentare cu gaz lichefiat, umplerea se face numai la 90% din capacitatea buteliei. Cantitatea cu care se alimentează se măsoară prin diferenţa de greutate, în, care scop buteliile autovehiculului se cîntă-resc. Coloana de distribuţie cuprinde (v. fig. /.//): pompa de aspiraţie, motorul electric, un filtru, un contor de gaze, manometru, ventil electromagnetic, furtun de alimentare şi racord pentru legarea la butelia autovehiculului. Staţiunile pentru alimentare cu.combustibili solizi (pentru gazogene) au un depozit din care se încarcă buncărul vehiculului cu combustibili solizi, folosind cutii etalonate volumetric. Combustibilii solizi sînt: butuci de lemn (mesteacăn, fag, carpen, frasin), cari dau puţină cenuşă şi a căror umiditate maximă să fie de 22%; manganul, ca un combustibil auxiliar în gazogene (din esenţe tari şi moi), cu umiditatea maximă de 20%; cărbuni mărunţi (6---20 mm), pentru gazogene orizontale şi mari (20---40 mm), pentru gazogene cu tiraj invers; turba şi brichetele de turbă, cu un conţinut de cenuşă de 4-**8% şi temperatura de topire sub 1200° şi cu umiditatea maximă de 33%, respectiv 15%. Staţiunea locomotivelor e amenajată cu toate instalaţiile necesare alimentării cu combustibili şi cu apă a locomotivelor şi e amplasată de obicei în incintele depourilor de locomotive, cum şi ale atelierelor de reparaţii. ///. Coloană de distribuţie pentru gaz lichefiat. 1) pompă rotativă cu mai multe trepte; 2) motor electric ; 3) filtru cu sită; 4) contor volumetric; 5) manometru; 6) supapă electromagnetică; 7) furt.urţ; 8) racord (pentru legare la butelie); 9) robinet cu ventil de închidere, 10) ventil de reducţie; 11) de la rezervor. II. Coloană de distribuţie în curent direct. 1) supapă de admisiune; 2) pompă ; 3) supapă de siguranţă pentru suprapresijm ; 4) filtru; 5) contor volumetric; 6) ţeavă de aer; 7) supapă de întrerupere; 8) sertar; 9) dozator; 10) mecanism de înregistrare; 11) amortisor de flacără; 12) ţeavă; 13) separator de gaz; 14) indicator; 15) furtun; 16) robinet-pistol de distribuţie. IV. Staţiune de alimentare cu apă. 1) coloană hidraulică; 2) castel de apă; 3) mira indicatorului de nivel; 4) conductă de prea-plin; 5) conductă de distribuţie; 6) conductă de refulare; 7) casa de pompe; 6) motor electric; 9) pompă centrifugă, Instalaţiile de alimentare cu apă cuprind: staţiunea de pompare, rezervorul de apă, conductele de distribuţie â apei şi coloanele hidraulice (v. fig. IV). Staţiune pentru alimentarea vehiculelor 330 Staţiune pentru alimentarea vehiculelor *£ Combustibilii folosiţi în staţiunile de alimentare sînt, în general, solizi şi lichizi. Combustibilii lichizi pot fi: combustibilul special pentru calorifer (0,843 g/cm3 la 20° şi 10 090 kcal/kg), „combustibilul dublu" din produse petroliere (greu şi uşor), combustibili din gaze lichefiate din produse petroliere, combustibili de la distilarea petrolului (motorină) cu cifra octanică 34 şi conţinut minim de sulf de 1 % (pentru locomotivele Diesel şi Diesel electrice), păcură parafinoasă cu sau fără conţinut de sulf pentru locomotivele cu abur, păcură pentru locomotivele cu turbine. Combustibilii solizi pot fi cărbunii de diferite sorturi sau lemne. Staţiunile de alimentare diferă după natura locomotivelor în exploatare (Diesel şi Diesel-electrice sau cu abur). Staţiunile pentru alimentarea locomotivelor Diesel şi Diesel-electrice cuprind în general: linia de alimentare, iar în vecinătatea ei, rezervoare subterane (pentru staţiunile mici) sau supraterane (pentru cele mari) pentru motorină, şi rezervor de păcură pentru alimentat instalaţia de încălzire de pe locomotivă; pompele de alimentare, furtunul cu robinet, contorul volumetric, serpentinele de încălzire (alimentate cu abur de la centrala termică a depoului sau a uzinei) pentru fluidizarea păcurii şi menţinerea temperaturii motorinei peste 12°. Rezervoarele sînt calculate pentru o stocare de 13-*-60 de zile (curent 20---40), variind după întreprinderea de căi ferate. Staţiunile pentru alimentarea locomotivelor cu abur diferă după natura combustibilului folosit. Staţiunile de alimentare cu cărbuni pot fi echipate cu instalaţii diferite, ca, de exemplu: estacade cu mai multe buncăre, cu diferite dispozitive pentru ridicarea cărbunilor, cari se pot încărca, fie direct din vagoanele sosite la descărcare, fie din depozite cu screpere, transportoare în tunel, vagonete sau vagoane speciale cu descărcare automată, buncăre staţionare, cari se încarcă în prealabil cu cărbuni direct din locurile de descărcare a frontului de descărcare; estacade cu mai multe buncăre tip debarcader; macarale cu bene apucătoare, de tip feroviar, circulînd pe linii alăturate liniilor cu locomotive; buncăre transportabile, cari se încarcă cu cărbuni direct din stivele depozitului, macarale-capră alimentate cu combusti- bil din depozit, în lăzi sau în vagonete cu cupe demontabile; instalaţii teleferice alimentate cu combustibil din depozit în lăzi sau în vagonete cu cupe demontabile; transportoare cu bandă, fixe sau mobile; macarale mobile sau fixe cu cupă. Estacadele cele mai raţionale sînt cele de tip cu buncăr şi cari se pot amplasa fie longitudinal (de-a lungul liniei), fie transversal (v. şî Estacadele de cărbuni, sub Estacadă). în staţiunile de categorie mică şi mijlocie (200---700 t/zi) se folosesc raţional buncărele staţionare, cari se încarcă cu macaraua de benă apucătoare. In staţiunile relativ mici (maximum 400 t/zi) se folosesc ascensoare cu skip (v. fig. V), iar în cele mijlocii (500*--700 t/zi), elevatoare cu skip (v. fig. V/), VI. Estacadă de cărbuni cu~buncăr şi elevatoare cu skip. 1) sala maşinilor; 2) elevator cu skip; 3) buncăr. la cari ridicarea acestuia se face cu un troliu cu motor de 6 kw şi cu capacitatea de ridicare de 1,25 t. Staţiunile de alimentare cu lemne pot fi de tipul: estacade cu alimentare manuală, estacade cu alimentare mecanică, dispozitive pentru alimentare manuală directă. Primele se folosesc pentru o alimentare de maximum 100 m3 lemne pe zi; estacadele mecanizate depăşesc capacitatea de 100 m3 pe zi şi folosesc macarale în consolă, turn, transportoare. Se folosesc şi macarale pneumatice cu o capacitate de ridicare de 0,5***1 t. Staţiunile de alimentare cu păcură sînt stabilite în lungime după numărul cisternelor cari se descarcă simultan. Uzual se consideră; pentru consumul de 100 t/zi, două cisterne, circa 30 m; pentru consumul de 200 t/zi, patru cisterne, circa 60 m. Descărcarea se face prin cădere liberă sau prin pompare, trecînd întîi într-un rezervor de scurgere (circa 50 t) şi apoi în rezervoarele de depozitare. Uneori se foloseşte o conductă colectoare fixă, cu furtun de recordare la cisterne. Dacă păcura e parafinoasă, toate rezervoarele sînt echipate cu serpentine de încălzire, cari ridică temperatura peste 25° (temperatura de congelare). în cisterne, păcura e încălzită prin ţevi cu găuri prin cari aburul e introdus cu presiune, realizîndu-se, în general, descărcarea unei cisterne de circa 50 t în 3***4 ore. Afară de rezervoarele de stocare, staţiunea mai dispune de: rezervoare de distribuţie amplasate la înălţime de-a lungul liniei staţiunii de alimentare, o sală de pompare, o sală de cazane cu abur, dispozitive de măsurare (rezervor etalonat sub rezervorul de distribuţie). Rezervoarele de Staţiune telegrafică 331 Staurolit distribuţie au, în general, capacitatea de 15***50 t, iar distribuţia la locomotive se face cu coloane de distribuţie (v. fig. VII). I 'ii? VII. Staţiune de alimentare cu păcură. 1) rezervor de distribuţie; 2) sala maşinilor (instalaţie de pompare); 3) sala căldărilor. 1. ~ telegrafica. Te/c.: Ansamblul echipamentelor telegrafice instalate într-un anumit punct—post telegrafic final sau intermediar, nod sau centru de transmisiuni—, pentru a servi la obţinerea transmisiunilor telegrafice, prin conectarea liniilor la aparatele telegrafice ale staţiunii. într-o staţiune telegrafică se găsesc: aparatele telegrafice» sursele de alimentare, grupurile electrogene sau bateriile de acumulatoare sau sursele de alimentare directă de la reţea, repartitorul (v.) şi echipamentele de comutare (v. Schimbător telegrafic), eventual echipamente de curenţi purtători, ateliere de reparaţii şi laboratoare. După numărul de aparate în staţiuni, staţiunile telegrafice se împart în: staţiuni telegrafice de capacitate mică (cu 2---4 aparate telegrafice), staţiuni telegrafice de capacitate medie (cu 5 10 aparate telegrafice) şi staţiuni telegrafice de capacitate mare (cu peste zece aparate telegrafice). 2. Staţiune. 2. Geobot.: Totalitatea factorilor cari constituie mediul în care se dezvoltă o specie sau o grupare vegetală. Speciile cu amplitudini ecologice largi se pot dezvolta în mai multe feluri de staţiuni. Exemple: Salicornia herbacea se dezvoltă pe soluri foarte puternic sărăturate, umede şi foarte umede, în cari predomină în special clorurile; Camphorosma ovata se dezvoltă tot în soluri foarte puternic sărăturate, mai mult sau mai puţin uscate, în cari predomină carbonatul de sodiu; Nardus stricta se dezvoltă în două feluri de staţiuni, constituind totdeauna asociaţii masive (solul e, în general, umed pînă la foarte umed sau chiar mlăştinos, acid; pV\-u\ coboară pînă la 3-*-3,5). Unele staţiuni se întîlnesc în păşunile alpine inferioareşi sub-alpine, pe soluri brune alpine podzolite, iar altele, în depresiunile subcarpatice, pe soluri podzolite şi pe podzoluri, etc. în literatura botanică şi geobotanică se confundă, uneori, eronat, staţiunea cu localitatea (v.). 3. ~ forestiera. Silv.: Ansamblul condiţiilor unui loc, cari determină existenţa şi dezvoltarea pădurii. în caracterizarea staţiunii forestiere sînt luaţi în consideraţie, de obicei, trei factori principali: situaţia, climatul şi solul. Aceşti factori sînt interdependenţi în anumită măsură. Climatul e influenţat de situaţie, solul de climat, iar situaţia— cel puţin în elementele ei locale (relief, expoziţie, înclinare) — de acţiunea climei şi de natura solurilor. în ce priveşte situaţia se face distincţie între situaţia generală sau geografică şi situaţia locală. Situaţia generală, exprimată în grade de latitudine şi longitudine, determină într-un mod foarte aproximativ felul pădurilor corespunzătoare, de exemplu: păduri tropicale, păduri de zonă temperată, etc. Situaţia locală determină în amănunt natura pădurii şi modul său de dezvoltare. Ea e caracterizată prin următoarele elemente: altitudine, masivitate, relief (forma terenului), expoziţie şi înclinare. — Climatul e factorul care influenţează direct şi în cea mai mare măsură existenţa, compoziţia şi dezvoltarea pădurilor. Elementele climatice mai importante din punct de vedere forestier sînt căldura, lumina, aerul şi apa, incluziv fenomenele meteorologice determinate de acestea. — Solul are influenţă, constituind baza de susţinere şi rezervorul din care arborii şi celelalte vegetale componente ale pădurii îşi iau hrana brută (apa şi sărurile minerale). Nu numai staţiunea forestieră edeterminantă pentru pădure; ea însăşi suferă influenţe din partea pădurii, şi anume sînt influenţate: temperatura aerului, vîntul, precipitaţiile, apa din sol şi de pe sol, solul (ca structură şi compoziţie), etc. Aceste raporturi reciproce dintre pădure şi staţiune, directe şi indirecte, au o mare complexitate; studiul lor constituie obiectul unei discipline din cadrul ştiinţelor forestiere: ecologia forestiera. 4. Staţiune. 3. Gen.: Localitate cu condiţii climatice sau cu ape minerale, folosite în terapeutica medicală. 6. Staţiune de pilotaj. 1* Nav.: Zonă în care activează o staţiune de pilotaj în accepţiunea staţ;une de pilotaj de sub Staţiune 1. 6. Staţiune de pilotaj. 2. Nav.: Ancoraj sau dană în care staţionează pilotinele cari se găsesc în serviciu de pilotaj. 7.Staţiune de pilotaj. 3. Nav.: Punct sau zonă din mare în care încrucişează o pilotină aşteptînd navele cari trebuie să ia pilot. s. Staul, pl. staule. Zoot.: Loc îngrădit, uneori acoperit, în cîmp sau lîngă casă, unde se ţin oile şi (mai rar) caprele. Sin. (parţial) Tîrlă, Ocol (uneori), Grajd. 9. Staurolit. Mineral.: Fe’*AI4[Si04]202(0H)2. Silicat de aluminiu şi fier hidratat, avînd compoziţia chimică: 15,8% FeO, 55,9% Al203, 26,3% Si02 şi 2% H20. Uneori Fe** e înlocuit în proporţii mari cu Mn**. Se întîlneşte ca mineral de temperatură relativ înaltă, caracteristic şisturilor cristaline de metamorfism regional, mai rar de metamorfism de contact. Fiind un mineral destul de stabil, se întîlneşte şi în aluviuni. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombobipiramidală, în cristale avînd de obicei forma unor prisme scurte şi groase. Prezintă macle caracteristice în formă de cruce (v. sub Maclă), în unghi drept după (032) sau oblică după (232). Are culoarea roşie-brună pînă la neagră-brună, cu urma albă şi luciu sticlos. Rar e transparent. Prezintă clivaj bun după (010) şi spărtură neregulată. Are duritatea 7***7,5, gr. sp. 3,65***3,77 (în funcţiune de mineralele incluse) şi indicii de refracţie: n&—1,746; nm—1,741 şi np= 1,736. Nu se disolvă, în general, în acizi, descompunîndu-se numai parţial în H2S04. Stavilă 332 Stavilă i. Stavila, pl. stavile. Hidrot.; Element de construcţie care serveşte la închiderea (respectiv la deschiderea) parţială sau totală a unui orificiu, a unei deschideri adînci sau a unui deversor aparţinînd unei lucrări hidrotehnice. Stavila e com-pusădin trei părţi principale (v. fig. /) : partea mobila, constituită din: scheletul de rezistenţă, căptuşeala (care preia direct împingerea apei), reazemele de lunecare sau cărucioarele de. rulare, etanşări, tije, pîrghi i sau lanţuri de legătură cu mecanismele de manevră; partea fixa, constituită din reazemele de contur ale stavilei şi ale mecanismului de manevră, părţile fixe ale etanşărilor, căile de lunecare sau de rulare; mecanismul de manevra, constituit din sistemul mecanic de ridicare şi coborîre, sistemul electric (energetic) şi sistemul de automatizare. Clasificarea stavilelor se poate face din mai multe puncte de vedere (v. tabloul). Criteriul de , clasificare Tipul de stavilă j Criteriul de clasificare Tipul de stavilă Poziţia în raport cu nivelul apei de suprafaţă de adîncime Sistemul de acţionare a mecanismului de manevră manuală electrică hidraulică automată Sistemul de ’t'ransrhitere a eforturilor cu transmitere la radier cu transmitere la pile (culee) cu transmitere la radier şi la pile (culee) cu transmitere la întregul contur Forma secţiunii transversale plană segment sector clapă cilindrică fermă aciculară multiplă (plană dublă, plană cu clapă, | etc.) Sistemul de deplasare a stavilelor prin lunecare prin rostogolire prin osci lare Zona de evacuare a apei pe deasupra stavilei pe dedesubtul stavilei pe deasupra şi dedesubtul stavilei Destinaţie de exploatare de siguranţă de reparaţie de construcţie unde l e lungimea elementului, a (în cm) e distanţa maximă de la centrul de greutate al secţiunii elementului la fibra cea mai depărtată, — în calculele preliminare admiţîndu-se &=(0,75---0,65) h, h fiind înălţimea elementului; E (în kg/cm2) e modulul de elasticitate al materialului din care e construită stavila; [a] e rezistenţa admisibilă a materialului din care e constituită stavila. Se admite: i (750 ' 1000) ‘ pentru stavile de exploatare (cu funcţionare permanentă), /. Părţile componente (parţiale) ale unei stavile. 1) schelet de rezistenţă; 2) căptuşeală; 3) lanţ; 4) cremalieră; 5) roată dinţată; 6) mecanism de manevră. pentru stavile de siguranţă, de construcţie sau de reparaţii (cu funcţionare intermitentă). Valorile mai mari corespund grinzilor cu inimă plină, iar valorile mai mici, grinzilor-ferma. E preferabil ca la construcţia stavilelor să se folosească sudura şi nu nituirea. Stavile turnate se utilizează numai pentru deschideri mici (sub 0,50 m, rar mai mult), Stavilele se execută astfel, încît să se obţină construcţii uşor de realizat, de montat, de întreţinut şi de reparat, iar părţile componente să fie uşor de înlocuit. Construcţia trebuie executată deci din cît mai puţine elemente, de preferinţă din piese profilate, fără unghiuri ascuţite şi fără găuri. Secţiunea transversală a stavilei trebuie să aibă un contur adaptat scurgerii apei pe deasupra (sau pe dedesubtul) stavilei, astfei încît să se evite subpresiuniie sau vibraţiile. Cînd stavila evacuează gheţuri sau aluviuni, suprafaţa stavilei în contact cu aceste corpuri trebuie protejată corespunzător (sau trebuie construită astfel, încît să poată fi uşor înlocuită). Cînd stavila trebuie manevrată iarna, sînt necesare măsuri speciale cari să ferească de îngheţ zonele de contact dintre părţile fixe şi cele mobile ale stavilei respective (încălzirea nişelor sau a conturului vanei, aducerea de apă caldă în faţa vanelor, realizarea unei etanşări cît mai bune). Cînd vana trebuie să menţină un antimit nivel (debit) sau să realizeze o anumită variaţie a nivelului (debitului), exploatarea vanei se face prin automatizare. O orientare pentru alegerea tipului de stavilă în funcţiune de lungimea şi de înălţimea acesteia se poate obţine cu ajutorul Stavilele se calculează, din punctul de vedere al rezistenţei, al stabilităţii şi al deformaţii lor, la combinaţia cea mai defavorabilă a sarcinilor principale cari pot acţiona simultan şi se verifică la combinaţia cea mai defavorabilă a sarcinilor principale, suplementare şi speciale. Pentru dimensionarea preliminară a elementelor lineare ale carcasei de rezistenţă a stavilei se pleacă de la săgeata/admisibilă pentru aceste elemente: /= 5 24 E • 2 a [a] cm, II, Domeniile de aplicare a diferitelor tipuri de stavile. diagramelor domeniilor de aplicare a diferitelor tipuri de stavile, date în fig. II. âtavrid 333 Stăviiar 1. Stavrid, pi. stavrizi. Pisc.: Trachurus trachurus trachurus L. Specie de peşte din familia Carangidae, avînd în apele noastre lungimea medie de 10---20 cm şi greutatea de 30 g. Are corpul alungit, asemănător cu al scrumbiilor, gura oblică, cu numeroşi dinţi mărunţi conici. E acoperit cu solzi cicloizi subţiri mici, cari se întind pe cap şi pe opercul. Pe linia laterală prezintă o curbură anterioară, o ramură suplementară în regiunea dorsală imediat înapoia capului, şi 85 de scuturi, cele posterioare purtînd ţepi. între bot şi începutul aripioarei dorsale se întinde o creastă subţire. Colorat pe spate în verde-măsliniu, cu pete întunecate, are laturile şi abdomenul alb-argintiu, cu reflexe violacee. Specie marină pelagică răspîndită, trăieşte în cîrduri numeroase, apropiindu-se de ţărmurile noastre cînd temperatura apei atinge 14***15° (aprilie-mai), pentru a se retrage în larg imediat ce un curent rece face să scadă temperatura. Răpitor, se hrăneşte cu crustacee (gamaride şi isopode), cu larve de peşte (aterine, hamsii, etc.). Se reproduce în iunie-august. Se pescuieşte vara la taliene. Carnea, foarte apreciată, se consumă proaspătă, sărată sau conservată în ulei. 2. Stay-aliaj.Metg.: Aliaj aluminiu-cupru, de turnare, cu compoziţia: 89% Al, 11 % Cu şi, uneori, cu adaus de 0,1 % Ti. Se durifică sensibil prin tratament termic (călire de punere în soluţie şi îmbătrînire artificială). Var. Aliaj Stay. V. şî Aliajele aluminiu-cupru, sub Aluminiu, aliaje de 3. Staybrite. Metg.: Grup de oţeluri austenitice de tipul oţelurilor 18/8 (18% Cr, 8% Ni) sau apropiate, cu mare rezistenţă la coroziune, bună maleabil itate, şi nemagnetice. în tablou sînt indicate compoziţiile şi proprietăţile pentru starea recopt ale cîtorva dintre aceste oţeluri. Tratamentul termic indicat consistă în încălzirea pînă la 1050° (pentru tipul D.D.Q., încălzire la 950---10500), urmată de răcire rapidă. Ele se prelucrează uşor prin deformare plastică şi se sudează bine, fără tratament termic ulterior. Temperatura maximă de serviciu, la care oţelul îşi păstrează bune proprietăţi mecanice şi rezis- tenţă mare la coroziune, depăşeşte valoarea de 800° pentru tipurile F.M.B. şi 254, are valoarea de 800°, pentru tipurile F.D.P., E.M.S şi F.C.B., respectiv valoarea de 300°, pentru celelalte tipuri. Oţelurile Staybrite se întrebuinţează la construcţia de piese şi de echipament pentru industriile chimică, aeronautică, navală, etc., cînd sînt necesare simultan atît o mare rezistenţă la coroziune sau la atacul anumitor acizi cît şi bune proprietăţi mecanice. 4. Stânoagâ, pl.stănoage. Poligr.: Pupitru pe care se aşază casele de litere cînd se culege un text. 5. Stânog pl. stănoage. Ind, ţâr.: Barieră de lemn sau de fier, aşezată orizontal, pentru a despărţi caii sau vitele în grajd. 6. Stâri corespondente. Fiz. V. sub Ecuaţie de stare a unui fluid. 7. Stările limita, metoda de calcul la Rez. mat. V. sub Dimensionare. 8. Stătătoare, pl. stătători. Ind. ţâr.: Piatra fixă a morii, aşezată dedesubtul pietrei alergătoare. Sin. Zăcătoare. V. sub Moară de apă, şi sub Moară de vînt. 9. Stă vi iar, pl. stăvilare. Hidrot.: Baraj a cărui înălţime de reţinere se realizează în întregime sau în cea mai mare parte cu ajutorul stavilelor (v.). Stăvilarele au mai puţin rolul de a crea acumulări de apa şi mai mult rolul de a regia nivelul apelor din amonte. Ele mai pot fi folosite pentru evacuarea din bieful amonte în bieful aval a gheţurilor, flotanţilor şi aluviunilor. Stăvilarele se execută, în general, pentru înălţimi mici de reţinere; fiindcă permit o descărcare uşoară a apelor, se folosesc la bararea cursurilor de apă cu lăţime şi cu debit mare. Stăvilarul constituie elementul principal al unui nod hidrotehnic, cînd acesta are ca obiect reglarea nivelurilor în amonte şi a debitelor cari se scurg din amonte în aval. Stăvilarul constituie un element secundar al unui nod hidrotehnic, cînd obiectul nodului hidrotehnic e asigurarea captării unui debit, realizarea unei acumulări printr-un baraj (altul decît stăvilarul), etc., iar stăvilarul îndeplineşte funcţiuni auxiliare de reglare. Manevrarea elementelor mobile (a stavilelor) unui stăvilar se face cu ajutorul unor mecanisme de diferite tipuri cari, prin intermediul şuruburilor fără fine, al roţilor dinţate, al palanelor, etc., permit ca prin aplicarea unor forţe / să se dezvolte forţele F necesare manevrei respective. Ţinînd seamă şi de randamente, relaţia dintre energia aplicată mecanismului şi cea dezvoltată de ridicarea stavilei e: y\fH=F'h. Rezultă că viteza de rid icare depinde de raportul flF. Cînd acest raport nu e prea mic (//jF>0,10--*0,05) e posibil să se efectueze manual manevrarea stavilelor. în cazul unor raporturi mai mici, manevra manuală ar conduce la viteze de ridicare foarte mici şi reclamă, de obicei, utilizarea unor motoare electrice. Unele tipuri de stavile (în special clapetele) pot fi manevrate parţial sau integral cu aiutorul forţei rezultate din diferenţa de presiune amonte-aval. :- Compoziţiile şi proprietăţile cîtorva oţeluri Staybrite Tipul Compoziţia în %, restul fiind fier Greutatea specifică kgf/dm3 Proprietăţi mecanice C Cr Ni Si Mn Alte elemente ar kgf/mm2 8 % Duritatea HB kgf/mm2 F.S.T. (302) 0,08 18 8,75 0,6 0,8 - 7,90 63 50 170 D.D.Q. 0,10 12,5 12,5 0,3 0,8 - 8,01 59 50 160 F.D.P. (321) 0,08 18 9 0,8 0,8 0,5 Ti 7,90 66 45 180 E.M.S. (303) 0,10 17,5 9,5 0,6 1,5 0,3 Mo 0.6-0.7 Ti 7,84 61 53 175 F.CB. (347) 0,08 18 9 0,6 0,8 0,85 Ti 7,93 64 58 175 F.M.B. (316) 0,07 17,75 10,75 0,3 1,5 2,75 Mo 7,96 63 50 180 254 0,7 18 18 0,4 0.8 0,6 Ti 3,75 Mo 2,4 Cu 8,04 61,5 47 160 Stăviiar 334 Stăviiar Cînd e necesara corelarea sigură şi rapidă a manevrării stavilelor cu modificările condiţiilor hidraulice sau funcţionale, se poate trece la automatizarea manevrării stavilelor. Automatizarea se poate obţine prin sisteme hidraulice directe sau prin intermediul motoarelor electrice, impulsurile necesare rezultînd însă, de obicei, în ambele cazuri, din variaţia nivelurilor din amonte şi din aval de stăviiar. Pe lîngă funcţiunile de reglare a nivelurilor şi debitelor, în dependenţă cu modul de alcătuire a nodului hidrotehnic, stăvilarele pot avea şi următoarele funcţiuni: evacuarea gheţurilor şi a flotanţilor cari se acumulează în bieful amonte (de obicei pe la partea superioară a stavilelor), în care scop stăvilarele sînt echipate cu stavile cari se pot coborî sub nivelul de retenţie (clapete plane sau duble); evacuarea aluviunilor de fund acumulate în bieful amonte (de obicei pe la partea inferioară a stavilelor), în care scop se folosesc stavile cari se pot ridica de la fund (plane sau duble, cilindrice, segment); crearea unei ferestre de captare la o anumită adîncime(vane plane duble). Clasificarea stăvilarelor se poate face din mai multe puncte de vedere (v. tabloul). Clasificarea stăvilarelor Criteriul de clasificare Tipuri de stăviiar După tipul vanelor cu părţi de închidere izolate [cu vanete (grinzi), cu ferme] cu vane în formă de panouri (vane plane), de segment, de sector, clapete cu vane cilindrice După felul deschiderilor cu deschideri adînci cu vane pe coronament După importanţa complexului hidrotehnic respectiv principal secundar După modul de manevrare a stavilelor cu manevră manuală cu manevră electrică cu manevră hidraulică automate (cu autoreglare) Stăvilarul cu stavilă cilindrică (v. fig. /) e alcătuit din radier, piele-culee şi una sau mai multe vane cilindrice metalice, rezemate prin intermediul unor roţi dinţate, cari sînt angrenate în şine dinţate situate în nişele pilelor (cule-elor). Stavila cilindrică e alcătuită dintr-un cilindru, executat, în majoritatea cazurilor, dintr-o tolă întărită în interior cu o armatură de rezistenţă. Diametrul cilindrului poate atinge şi depă- 7 /. Stăviiar cu stavilă cilindrică. g J) stavilă; 2) crema!ieră; 3) lanţ Gali; 4) mecanism de acţionare; 5) pilă; 6) radier. şi 10m. Datorită rigidităţii vanei s-au construit stăvilare cu vane cilindrice cu lungimea peste 50 m. Se pot obţine reţineri mai mari, de 14-**15m, dacă se adaugă la cilindru un cioc (v. fig. //). Etanşarea se obţine cu o tolă elastică, aşezată la partea inferioară a cilindrului sau la vîrful ciocului, pe care se fixează o garnitură de cauciuc sau de lemn. Stăvilarul poate reţine apele pînă la cota generatoarei superioare a stavilei, de la care apele deversează. în cazul apelor mari, cînd se urmăreşte să se lase curgerea liberă, stavila se ridică pe cremaliere înclinate, aşezate în piele, în cari angrenează roţi dinţate solidare cu cilindrul. Manevrarea se face, fie cu ajutorul unor lanţuri Gali, fie cu eclise. Stavila se rostogoleşte pe cremalieră pînă deasupra celui mai înalt nivel, lăsînd un interval pentru scurgerea corpurilor plutitoare. Un alt sistem de acţionare, ''' c în cazul Stavilei CU cioc, e CObO- //. Tipuri de stavile cilindrice, rireaei. în acest scop se amena- a) Stavilă cilindrică simplă; b) stavila jeazăîn radiero nişă, cilindrul, cilindrică cu cioc, ridicătoare; c) sta-împreună CU ciocul, pot face ma- vilă cilindrică cu cioc, coborîtoare nevrele necesare (v. fig. // c). (poziţia de închidere şi poziţia copo-Acest sistem permite trecerea rîtă^ peste stavilă a corpurilor plutitoare, menţinînd reţinerea. Pentru evacuarea depunerilor de la fund, se ridică cilindrul pe cremalieră, la o înălţime mică, pentru a realiza viteza necesară antrenării depunerilor. Acest tip de stăviiar are nevoie de pile late. Stăvilarul cu vană cilindrică permite ridicarea cu eforturi mai mici decît la alte vane de deschideri analoge. Stăvilarul cu ace are peretele de reţinere constituit din grinzi de lemn sau din ţevi metalice, aşezate aproape vertical, unele lîngă altele, şi sprijinite ia partea inferioară pe un pinten fixat în radier, iar la partea superioară, pec^pre mobile, înclinarea acelor e mică (în general, de 8-*-12°). Aceste stăvilare se folosesc pentru înălţimi de reţinere de 2,50-*-5,00 m. Caprele mobile sînt alcătuite dintr-un sistem triunghiular de bare metalice, articulat în două puncte pe radier (v. fig. ///), cari permit rabaterea lor pe fund. Dacă stăvilarul funcţionează în ambele sensuri, caprele au forma din fig. III b. Fiecare capră are articulată pe ea o bară, care se prinde cu un cîrlig de capra alăturată. Manevrarea caprelor se face individual, de pe mal, cu ajutorul unui troliu. Pentru scoaterea din funcţiuneastăvilaru-lui se ridică acele şi se transportă pe mal cu vagoane cari circulă pe pasere la aşezată pe cape tele caprelor; fiecare ca- z/z. Scheme de stăvilare cu ace. o) stăviiar cu ace, cu capre simple; b) stăvi-lar cu ace, cu capre simetrice; c) vedere din amonte a unui stăviiar cu ace în timpul montării, respectiv al demontării ; î şi V) ace ; 2) capre; 3) articulaţii; 4) paserelă ; 5) lanţ de legare a caprelor între ele. pră se culcă apoi pe radier, cu ajutorul troliului (v. fig. III c). Pe măsura culcării caprelor se strînge şi paserela. Uneori, paserela e alcătuită din table striate, articulate pe o capră şi legate de capra alăturată, înlocuind astfel şi barele cu cîrlig. Pentru ridicarea caprelor din apă, fiecare capră se leagă de cea precedentă cu un lanţ. Stăvilarul cu clape e alcătuit din panouri de închidere, cari se pot roti în jurul unui ax orizontal. Pentru ridicarea clapelor trebuie învinsă toată presiunea apei din amonte. De aceea, Stăviiar* 335 Stăviiar înălţimea care poate fi închisă cu ajutorul clapelor e limitată. Pentru a echilibra presiunea apei şi pentru a uşura manevrarea se folosesc contragreutăţi. Stăvilare le cu clape pot fi folosite pentru a forma singure retenţiunea sau, în combinaţie cu alte tipuri de vane, pentru reglarea nivelului de reţinere şi evacuarea gheţii. De asemenea, stăvilareie cu clape pot fi folosite, în aceleaşi scopuri, şi la barajele-deversor. Clapele pot fi articulate pe radier, fie direct, fie prin inter* mediul unor bare. Fig./^reprezintă o clapă articulată direct pe radier. Manevrarea ei se face cu ajutorul unui balansier cu contragreutate. La clapele echipate cu bare articulate, punctul de legătură dintre acestea şi clapă se găseşte între treimea inferioară şi mijlocul clapei (V. fig. V). La par- IV. Stăviiar cu o clapă şi cu balansier. tea inferioară, clapa se sprijină j) clapă în poziţia ridicată; 2) nivel pe O grindă, de lemn îmbrăcată de reţinere; 3) clapă culcată pe ra-într-0 tolă, şi de care e legată, dier; 4) balansier; 5) contragreutate; Scurgerea apelor se poate 6) pilă. face, fie prin deversare, fie prin culcarea unora dintre clape. Clapele sînt legate unele de altele cu lanţuri, ridicarea lor făcîndu-se succesiv. Manevrarea clapelor se face cu ajutorul unui troliu instalat pe o barcă pluti— V. Stăvilare cu clape, cu bare articulate, o) stăviiar cu clapă, cu bare articulate în treimea inferioară; b) stăviiar cu clapă, cu bare articulate la mijlocul clapei; t) clapă; 2 şi 2') bare articulate; 3) genunchi; 4) grindă; 5) placă de ghidaj; 6) clapă-fiuture. toare, în amonte de stăviiar. Clapa se ridică puţin, astfel încît piciorul barei 2, numit genunchi, care susţine clapa, să scape din pragul din radier. Genunchiul alunecă într-un şanţ de ghidaj. Dacă articulaţia clapei e aşezată în treimea inferioară, barajul se culcă singur, cînd apele depăşesc creasta. Ridicarea stavilei e greoaie. Cu ajutorul lanţului care leagă fiecare clapă de clapa vecină, se trage cu troliul dintr-o barcă ancorată în amonte, pînă cînd genunchiul se sprijină în prag. Clapele sînt metalice (în trecut se construiau din lemn). Manevra de culcare şi de ridicare se execută mecanic, de pe ° paserelă pe care rulează un pod mobil, cu ajutorul unui braţ de pîrghie articulat. Unele clape au la partea superioară clape mai mici, numite ctope-fluture, articulate de clapa mare la treimea inferioară, Pentru a permite evacuarea unei părţi din debit şi a corpurilor plutitoare (v. fig. V b). Clapele-fluture se deschid •ndată ce apa depăşeşte creasta, sau cînd vine un corp Plutitor. Stăvilarul cu clape automate e echipat cu o stavilă (clapă) a cărei manevrare se execută hidraulic. Fiecare clapă e articulată mai sus de jumătate, pe un ax orizontal aşezat pe radier. Porţiunea de dedesubtul axului de articulaţie se numeşte contraclopâ şi intră într-o nişă a radierului (v. fig. VI). Contra-clapa împarte nişa în două compartimente; fiecare dintre ele comunică, printr-un canal, fie cu amontele,fie cu avalul. Dacă prin canalul 3 se pune compartimentul din amonte al nişei în legătură cu bieful amonte, iar prin canalul 3', compartimentul din aval în legătură cu bieful aval, datorită diferenţei de presiune de pe feţele contraclapei, clapa se ridică în poziţia verticală, deoarece momentul rezultantei presiunilor pe contraclapă, faţă de axul de articulaţie, e mai mare decît momentul rezultantei presiunilor pe porţiunea clapei de deasupra axului. Pentru a culca barajul, canalul 3 se pune în legătură cu avalul, iar canalul 3', cu amontele-. Rămîn, în acest caz, numai momente cari tind să culce clapa pe radier. Clapele pot fi acţionate, fie toate simultan, fie separat. Pentru a putea executa o manevră individuală a clapelor e necesară o paserelă de serviciu. Stăvilarul cu fermă hidraulică e alcătuit din două clape cari se reazemă una pe alta şi cari sînt manevrate prin introducerea sau prin scoaterea apei sub presiune din spaţiul închis între clape şi radier. Ferma hidraulică e alcătuită din două clape articulate la partea inferioară. Clapa din amonte are rolul dea în-chidesecţiunea de curgere; ea se sprijină pe clapa din aval (contraclapa) pe role, închizînd astfel între ele şi radier un spaţiu care poate fi pus în legătură cu amontele sau cu avalul, printr-un canal amenajat în culee (v. fig. VII). Manevra de închidere a stăvilarului se execută prin deschiderea canalului de legătură cu amontele, astfel încît sub clape să fie aceeaşi presiune ca şi în amonte; canalul de legătură cu avalul e închis. Dacă se închide canalul de legătură cu amontele şi se deschide canalul de legătură cu avalul, clapa alunecă, cu ajutorul rolelor, pe contraclapă, şi amîndouă clapele se culcă pe radier (v. poziţia indicată în figură cu linie întreruptă). Stăvilarul cu grinzi are peretele de reţinere constituit dintr-un sistem de grinzi aşezate orizontal şi sprijinite în două nişe laterale. Aceste stăvilare se compun din grinzi cari se aşază tina peste alta şi cari alunecă în ghidaje laterale (v. fig. VIII), în general din fire £, cari sînt prinse de pile sau de culee. Grinzile se execută din lemn, cu secţiune dreptunghiulară. Dacă e necesar, ele se întăresc cu bare profilate X sau [\ Pentru manevrare, fiecare grindă e prinsă cu două lanţuri, cu ajutorul VI. Stăviiar cu clapă automată. 1 j clapă; 2) contraclapă; 3 şi 3') canale cari pot pune în legătură compartimentele nişei din radier cu amontele sau cu avalul ; 4) nivelul reţenţiunii. i) nivelul apei în bieful amonte; 2) clapă; 3) contraclapă; 4) gură de golire. Stăvilar 336 Stăvilar cărora grinda poate fi lansată în apă sau poate fi ridicată. Manevra fiind greoaie, aceste stăvilare se folosesc numai dacă nivelul de apă din amon- te se modifică rar, sau ca batardou pentru închideri temporare. Stăvilarul cu vană plană are peretele de reţinere (stavila) alcătuit dintr-un panou plan, care alunecă în două nişe laterale. Aceste stavile obturează complet secţiunea de scurgere, cînd sînt lăsate în poziţia cea mai de jos. Pentru evacuarea debitului soNd şi-a depunerilor de fund, stavila se saltă puţin de pe radier. La ape mari, stavila se ridică deasupra celui mai înalt nivel, lăsîndu-se un spaţiu de siguranţă, pentru a permite scurgerea corpurilor plutitoare şi a gheţii. Cea mai simplă stavilă plană e formată dintr-o stavilă glisantă de lemn (v. fig. IX a), care se compune din dulapi solidarizaţi cu fiare late, prinse în buloane. Manevrarea lor se execută prin alunecare în ghidaje aşezate în culeele 777777777Z VIII. Stăvilar cu grinzi, T) nivel de reţinere; 2) grinzi; 3) ghidaj lateral; 4) secţiune printr-o grindă. IX. Stavile plane. X. Stăvilar cu vane plane duble. a) stavilă plană de lemn; b) stavilă plană 1) vane plane; 2) pod de serviciu; metalică; 1) stavilăde lemn; 2) cremalieră; 3) cabină de manevră; 4) nivel de 3) ghidaj lateral; 4) roţi de transmisiune; reţinere; 5) batardouri; 6) pilă; 5) roată de manevră; 6) schelet metalic; 7) radier. 7) tolă. sau în pilele adiacente, cu ajutorul unor cremaliere. Astfel de stavile se construiesc pentru deschideri de1***6 m şi înălţimea de retenţiune de 0,5”-2,50 m, deasupra căruia se lasă un spaţiu de siguranţă de 0,50 m. Pentru înălţimi de apă mari şi pentru deschideri mari se folosesc stavile alcătuite dintr-un schelet metalic de profiluri laminate, căptuşit la partea din amonte cu o tolă (v. fig. IX b). Cînd dimensiunile cresc, frecarea dintre stavilele plane şi nişele laterale creşte. Pentru a uşura manevrarea, se folosesc contragreutăţi, iar alunecarea stavilei în nişele laterale se face prin intermediul unor cărucioare cu role sau cu rulmenţi (stavile Stoney). Uneori rolele sînt prinse direct de stavilă. Stăvilarul cu vane plane duble e constituit din două panouri verticale, cari pot fi acţionate independent. Acest tip se fol o-, XI. Stăvilar-sector. 1) stavilă; 2) canale de manevrare; 3) nişă de radier; 4) cabină de manevră; 5) nivel de reţinere; 6) redane; 7) deversor. seste la înălţimi de închidere mari, deoarece, în acest caz, forţa de ridicare a stavilei plane e foarte mare. Prin împărţirea stă-vilarului în două panouri, forţa de ridicare se reduce, fiecare panou putînd fi manevrat independent (v. fig. X). Un alt avantaj al acestor stăvilare consistă în faptul că, la viituri mici, se poate manevra numai una dintre vane. Deaseme-nea, se pot evacua corpurile plutitoare prin coborîrea vanei superioare, fără a avea pierderi mari de apă. Stăvilarul-sector e echipat cu o stavilă a cărei secţiune transversală e un sector circular. Stavila-sector se compune dintr-un schelet metalic, pe care se prinde o tolă (v. fig. XI), care formează un perete în partea amonte, închi-zînd secţiunea de curgere şi avînd forma cilindrică circulară, şi dintr-un perete în partea aval, peste care poate deversa apa care depăşeşte creasta stavilei. Pentru deschiderea stăvilaru- lui, stavila se roteşte în jurul axului de articulaţie şi pătrunde într-o nişă amenajată în radier. Deoarece nişele de dimensiuni mari se construiesc greu, aceste stăvilare nu pot atinge înălţimi mari. M’anevra se execută hidraulic: un canal pune în legătură nişa cu amontele, cînd stăvilarul trebuie închis — şi cu avalul, cînd se dă drumul apelor. Stăvilarul cu stavilă-segment are stavila constituită dintr-un schelet al cărui'perete de reţinere are forma de segment cilindric circular. Peretele de reţinere se execută din lemn sau din tolă metalică; el e susţinut de un schelet metalic, avînd la extremităţi două braţe cari se articulează în pilele sau în culeele laterale (v. fig. XII). Axul de articulaţie coincide cu axul cilindrului circular care formează peretele de reţinere. Manevra se execută'cu trolii sau cu cremaliere aşezate pe pile sau peculeeşi cari rotesc stavila în jurul articulaţiei, putînd-o lăsa pe radier sau putînd-o ridica deasupra nivelului maxim al apelor. în felul acesta se elimină frecarea de alunecare sau de rostogolire de la stavilele plane, — şi deci e necesară o forţă de ridicare mult mai mică. în majoritatea cazurilor, apele curg pe sub stavilă. xil. Stăvilar-segment. Se construiesc şi stă- 1) Stavilă; 2) nivel de reţinere; 3) articulaţie, vilare cari au la partea superioară o clapetă pentru scurgerea corpurilor plutitoare fără pierderi mari de apă. De asemenea, s-au construit stăvilare cu stavilă-segment cari pot avea o mişcare în jos, şi la cari curgerea se face, deci, pe la partea superioară. Aceste stavile Stăviiar de galerie 337 Stea prezintă avantajul că reclamă o lăţime mai mică pentru pile şj pot fi manevrate rapid; ele reclamă însă o lungime mare pentru pile. Stăvilarul cu deschideri adînci are radierul deschiderilor barate de stavile aşezate la nivelul albiei rîu Iu i. Acest tip de stăviiar se utilizează, în special, cînd are rolul principal de reglare a nivelurilor şi cînd stăvilarul trebuie să asigure evacuarea debitelor maxime fără o supraînălţare sensibilă în amonte. De asemenea, se foloseşte ca element component al unui nod hidrotehnic pentru prize cu nivel liber, în vederea asigurării spălării aluviunilor din faţa prizei (concomitent cu funcţiunea de reglare a nivelurilor şi a debitelor). Stăvilarul cu vane pe coronament e echipat la partea superioară cu stavile cari permit o supraînălţare mai mare a nivelului în perioadele de reţinere a apelor şi o evacuare rapidă a debitelor în caz de necesitate (de ex. golirea rapidă a volumului rezervat atenuării viiturilor). Poate fi folosit şi pentru evacuarea gheţurilor şi a flotanţilor. Stăvilarul cu părţi de închidere izolate e folosit, în general, pentru deschideri şi adîncimi mici (2-*-3 m), la cari manevra se face la intervale mari. Stăvilarul cu vanete se utilizează, în special, în piscicultură şi e alcătuit dintr-o serie de pile (la extremităţi culee), cari au un radier la partea inferioară şi o paserelă de manevră la partea superioară. în pile, respectiv în culee, sînt amenajate nişe în cari culisează vanetele (grinzile) cari realizează retenţiunea. De regulă etanşarea e imperfectă, astfel încît, pentru realizarea etanşării, se pot folosi două rînduri de vanete între cari se îndeasă argilă. 1. Stâvilar de galerie. Mine: Sin. Dig de mină(v.), Baraj, Tampon. 2. Stâvilarul morii. Ind. ţăr.: Stăviiar cu stavilă alunecătoare pe verticală, construit transversal pe cursul unei ape, pentru a-i ridica nivelul, a înmagazina o cantitate de apă şi a permite derivarea, printr-un canal anume amenajat (numit scocul morii), a unei părţi din debitul de apă, care să antreneze în mişcare roata de apă a morii (v. Moară de apă). — De construcţie asemănătoare sînt şi stâvilarul joagârului şi stâvilarul pivei. 3. Stea, pl. stele 1. Astr.: Corp ceresc, iuminos prin emisiune proprie. Din punctul de vedere al poziţiei lor pe boita cerească, stelele sînt caracterizate prin coordonatele lor (de ex. ascensiunea dreaptă şi declinaţia); stelele mai luminoase se indică, fie printr-un nume (de ex. Sirius. Arcturus, Soarele, etc.), fie prin numele constelaţiei.din care fac parte şi o literă din alfabetul elen (de ex. Steaua polară e steaua a din constelaţia Carul mic), iar unele dintre celelalte, printr-un număr urmat de indicaţia catalogului în care sînt consemnate. Din punctul de vedere al luminozităţii aparente, stelele sînt caracterizate prin magnitudine (v.). Luminozitatea L se exprimă în erg/s şi reprezintă energia luminoasă emisă de întreaga suprafaţă a stelei într-o secundă. Dacă stelele ar fi distribuite uniform în spaţiu, şi dacă lumina lor nu ar fi absorbită, stelele de o anumită magnitudine ar fi de 3,98 ori mai numeroase decît cele de o magnitudine inferioară cu o unitate. în realitate valoarea raportului numărului de stele din seria magnitudinilor consecutive scade repede, cînd valoarea numerică a magnitudinii creşte. Dimensiunile pot fi calculate din strălucirea lor absolută Şi din temperatura zonei lor superficiale. Valorile obţinute în acest fel pentru diametrii unor stele au putut fi controlate prin determinări interferometrice. Masele stelelor au valori cari, în general, variază între limite foarte apropiate, cele mai multe fiind cuprinse între 0,5 şi de 3 ori masa Soarelui. Stelele cele mai luminoase sînt cele mai masive şi e probabil că (cu excepţia stelelor pitice albe) strălucirea depinde aproape numai de masa lor, oricare ar fi densitatea. Relaţia dintre strălucirea absolută şi masă permite calculul maselor. Din uniformitatea maselor se deduce că stelele uriaşe au densităţi foarte mici (de ex. Betelgeuse, cu o masă mai mică decît de 100 de ori masa Soarelui şi cu un volum de 50 000 000 de ori mai mare decît volumul Soarelui, are o densitate mai mică decît a suta parte din densitatea aerului atmosferic), iar stelele pitice au densităţi enorme (de ex. satelitul obscur al lui Sirius are densitatea de circa 67 000). Azi se cunosc mai multe mii de stele duble, cei doi aştri ai unui astfel de dublet fiind legaţi între ei prin forţa de gravitaţie. Unele dintre aceste stele duble pot fi observate vizual şi se poate chiar determina perioada cu care unul dintre aştri se roteşte în jurul celuilalt (valoarea cea mai mică, observată, a perioadelor, e de 5,7 ani). Alte stele duble nu pot fi observate decît spectroscop ic, prin dedublarea, prin efect Doppler, a liniilor din spectrele lor. Pentru stelele duble spectroscopice, determinările au condus la valori foarte mici ale perioadelor de rotire (uneori mai mici decît un an). Se cunosc şi cîteva cazuri de stele multiple. Se numesc stele variabile stelele a căror strălucire variază în timp. Se cunosc trei clase de astfel de stele: stele variabile prin eclipsare, stele variabile din clasa cefeidelor, stele variabile cu perioadă lungă. Strălucirea stelelor variabile prin eclipsare variază din cauza interpunerii unui corp opac; aceste stele fac parte dintre „stelele duble", cari se observă în planul orbitei. Perioadele lor sînt relativ mici. Cefeidele au perioade foarte scurte, cari depăşesc numai rar 20 de zile. Culoarea stelei se schimbă în cursul variaţiei strălucirii, ceea ce arată că stelele suferă schimbări fizice; temperatura suprafeţei e mult mai înaltă la maximul de strălucire. E probabil că sînt stele pulsate r ii, aceste pulsaţii fiind verificate şi prin observaţii spectroscopice. Strălucirea lor aparentă depinde de perioada, cefeidele cu aceeaşi perioadă avînd aceeaşi strălucire absolută. Stelele variabile cu perioadă lungă sînt, probabil, tot stele pulsatorii, foarte difuze şi cu volum mare (de ex. Mira Ceti, cu diametrul de 300 de ori mai mare decît diametrul Soarelui). Stelele au diferite culori; ele au spectre stelare foarte diferite între ele. Diferitele tipuri de spectre stelare sînt indicate prin litere, principalele caracteristici ale lor fiind următoarele: clasa B cuprinde stele ale căror spectre sînt caracterizate prin liniile de absorpţie ale heliului şi ale hidrogenului (sînt, deci, stele cu heliu); clasa A cuprinde stele ale căror spectre prezintă, cu o intensitate mai mică, iiniile heliului; liniile hidrogenului sînt foarte intense (stele cu hidrogen); clasa F cuprinde stele cu calciu, în spectrele cărora liniile H şi K ale calciului sînt mult mai intense decît iiniile hidrogenului, cari sînt, totuşi, încă foarte intense; în spectrele stelelor din clasa F apar şi unele linii ale metalelor; clasa G, căreia îi aparţine şi Soarele, cuprinde stele ale căror spectre sînt caracterizate prin importanţa pe care o au liniile calciului, însoţite de linii mai slabe ale hidrogenului şi de multe linii ale metalelor; clasa K cuprinde stele ale căror spectre, deşi prezintă şi liniile calciului, sînt caracterizate, în special, prin iiniile metalelor; clasa M cuprinde stele ale căror spectre sînt caracterizate prin bande moleculare. Aceste tipuri de spectre de absorpţie sînt caracterizate şi printr-o deplasare a maximului de intensitate ai spectrului continuu pe care ele apar (deci şi printr-o schimbare a temperaturii), culoarea stelelor trecînd de la albastru (pentru stelele din clasa B), prin galben (pentru stelele din clasa G), spre roşu (pentru stelele din clasa M). Stelele din clasa B sînt deci cele mai calde (temperaturile zonei exterioare variind între 20 000°, pentru stelele din subclasa B0, şi 15 000°, pentru cele din subclasa B5), iar temperatura stelelor din celelalte clase e de circa 11 000---85000, pentru cele din clasa A, 7500---65000, pentru cele din clasa F, 22 Stea căzătoare 338 Stearic, acid — 5500-•-4700°, pentru cele din clasa G, 4000---3300°, pentru cele din clasa K şi sub 3000° pentru cele din clasa M. Se cunosc şi unele stele cari nu aparţin claselor precedente şi cari sînt grupate în clase notate cu O, N, R şi S. Stelele din seria principală B---M au aproximativ aceeaşi temperatură centrală; gradientul de temperatură, de la centru spre suprafaţă, produce un flux de energie radiantă spre exterior, perturbat de opacitatea materiei stelare. în cazul unei stele în echilibru radiativ, presiunea de radiaţie spre exterior e egală şi direct opusă forţelor de gravitaţie cari tind să contracte steaua. în interiorul stelelor se produc reacţii nucleare, cari conduc întîi la transformarea hidrogenului, iar mai tîrziu, şi a altor elemente uşoare, conform ciclului de reacţii nucleare: ci2+H=Nl3-fr; ni3=c13+£+ ; c13+h=ni4+y; N14+H=015-fr; O15=N15+0+ ; N15+H = C12+He4, cari sînt însoţite de dezvoltare de energie sub forma de radiaţii electromagnetice. Cu cît procentul de hidrogen scade, cu atît temperatura din interiorul stelei tinde să crească, iar cînd hidrogenul e transformat, energia e liberată prin contracţiunea stelei, reacţiile dintre nucleele grele liberînd relativ puţină energie. Prin contracţiune, temperatura stelei creşte un timp oarecare şi, în acelaşi timp, creşte şi strălucirea, după care steaua începe să se răcească şi strălucirea ei începe să scadă. î. ~ căzătoare. Astr.: Mic corp cosmic care circulă, ca şi planetele şi cometele, în jurul Soarelui, şi care, fiind atras de Pămînt, pătrunde în atmosfera acestuia, devenind incandescent, din cauza vitezei mari de deplasare (40---70 km/s) şi a rezistenţei aerului. Stelele căzătoare ajung în atmosfera Pămîntului pînă la depărtarea de circa 100 km de scoarţa terestră. Se deosebesc: stele căzătoare sporadice, cari apar neregulat, în orice epocă a anultfi, şi stele căzătoare periodice, cari apar, în roiuri sau sub forma de „ploaie de stele căzătoare", în anumite epoci ale anului, provenind dintr-un acelaşi punct al bolţii cereşti, numit punctul radiant al ploii de stele căzătoare. 2. Stea. 2. Tehn.: Obiect format dintr-o parte centrală şi din mai multe părţi radiale. 3. ~ de platin. Chim.: Instrument confecţionat din foi de platin, lipite radial în jurul unei sîrme de platin care are lungimea de circa 10 cm şi diametrul de 8 mm. Se foloseşte ca suprafaţă catalitică, în micrometoda pentru determinarea halogenilor după Pregl şi în cea pentru microdozareacarbonului şi a hidrogenului, după Friedrich. 4. ^ de roata. C. f.: Sin. Centru de roată cu spiţe. V. sub Roată, centru de 5. ~ de susţinere. Elt.: Piesă în formă de stea, la hidrogeneratoarele verticale, care preia sarcina crapodinei şi o transmite fundaţiei, fie direct, fie prin intermediul carcasei statorului. De cele mai multe ori, steaua conţine şi unul dintre lagărele de ghidaj. La hidrogeneratoarele suspendate, steaua de susţinere e situată deasupra statorului, iar presiunea crapodinei e trecută asupra carcasei statorului, şi apoi fundaţiei. La hidrogeneratoarele tip umbrelă, la cari crapodina se găseşte dedesubt, steaua de susţinere e sub carcasa statorului iar presiunea crapodinei se transmite direct fundaţiei. 6. Stea, cuarta- Telc.: Grupare de pa- tru conductoare, în cadrul unui cablu de telecomunicaţii, prin răsucirea lor în jurul unui ax comun, astfel încît ele să se găsească, în tot lungul cablului, la vîrfurile unui pătrat de aceeaşi latură (v. fig. ) (v. Cuartă). Cuarta-stea. La cuarta-stea se pot obţine două circuite fizice (circuitul I cu conductoarele 1 şi 2, şi circuitul ll, cu conductoarele 3 şi 4, diametral opuse) şi un circuit fantomă (între conductoarele 1 şi 2, considerate la un loc pentru dus, şi conductoarele 3 şi 4, considerate de asemenea la un loc, pentru întors). V. şî Dublă-stea, cuartă 7. Stea de control. Foto., Fiz., Opt.: Figură(v. fig.) folosită |a determinarea puterii de separare (v. Separare, putere de -. ) Determinarea puterii de separare (B) a obiectivelor cu aiutorul stelelor ds control (A). a obiectivelor fotografice, compusă, în general, din 72 de sectoare alternate, negre şi albe, cari formează o reţea albă-neagră care se lărgeşte continuu spre exterior. Puterea de separare se măsoară în două direcţii perpendiculare ale stelei (sagital şi meridional), prin stabilirea diametrului părţii interioare neseparate (v. fig. B), în microni, stelele fiind repartizate în diagonală, peste cîmpul imaginii. 8. Stea de cuplare. Nav.: Dispozitivul de cuplare a barbo-tinei la vinciuri şi la cabestane. Termen impropriu în această accepţiune. 9. Steadit. Metg.: Sin. Eutectic fosforos. Var. Steadită. V. Constituenţii structurali ai aliajelor fier-carbon în stare turnată ori recoaptă, sub Fier-carbon, aliaje 10. Steaditâ. Metg. V. Steadit. 11. Stearic, acid Chim.: CH3—(CH2)Xg—COOH. Acid gras saturat, cu 18 atomi de carbon, monobazic. Are p.t. 69,6° şi p.f. 160°/1 mm, 291°/100 mm; df=0,9408; »®0 = 1,43. Se prezintă ca o masă solidă cristalizată. După acidul palmitic, e cel mai răspîndit acid gras saturat şi e prezent în diverse proporţii în toate uleiurile şi grăsimile naturale animale şi vegetale. Astfel, conţinutul de acid stearic în diverse grăsimi e: în peşti şi în animale marine (grăsime de pe corp) 0,1 •••4%; în peşti de apă dulce 0,5-*-6%; animale terestre 0,4-**30,5%; grăsimea din lapte de vacă 6,5***15,0%; grăsime din seminţe de conifere 5,5-**8,8%; ulei de nucă 0,9-**1,9%; ulei de in 3.5—10,3%; ulei de sîmburi de struguri 1,9—12,0%; ulei de floarea-soarelui 1,6***10,0%; ulei de bumbac 1,3-*-2(7%; ulei de ricin 0,3—1,1 % ; ulei de rapiţă 4,2%; unt de cacao 34.5--*35,5 %; etc. Se găseşte, de asemenea, în grăsimile hidrogenate şi în grăsimea extrasă din alge marine, ca şi în cerurile unor microorganisme, ca baci Iu I leprei şi baci Iul tuberculozei. Poate fi obţinut din glicerida în care se găseşte. Ca produs industrial, de diverse purităţi, numit „stearinăn, se obţine prin presarea şi cristalizarea acizilor graşi distilaţi sau prin Stearidonîc, acid 330 Stearin a cristalizarea, din solvenţi, a amestecului de acid stearic cu alţi acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi. ^Ca materie primă pot servi uleiurile vegetale hidrogenate. în general se prepară prin hidrogenarea acizilor nesaturaţi cu catenă normală avînd 18 atomi de carbon, cari pot fi purificaţi mai uşor decît acidul stearic, de exemplu din acid oleic, linoleic, elaidic. Acidul stearic e folosit în industrie, în special ca sare metalică, ca aditiv pentru ridicarea indicelui de viscozitate la uleiuri (stearatul de aluminiu), pentru obţinerea lustrului, la fabricarea materialelor plastice (stearatul de zinc), etc. Sin. Acid n-octadecanoic. 1. Stearidonîc, acid Chim,: CH8CH2CH = CHCH2CH = CH(CH2)2CH==CH(CH2)2CH== = CH(CH2)2COOH. Acidul 4, 8, 12, 15-octadecatetraenoic. Se obţine prin debro-murarea bromurilor insolubile în eter şi benzen ale acizilor poli nesaturaţi din uleiul de sardine. 2. Stearil-CoA. Chim. biol.: Stearil-coenzima A; transaci-lază specifică, avînd calitatea de a cataliza sinteza fosfolipi-delor din acizii graşi superiori şi L-a-glicerofosfat. Transacila-zele sînt enzime cari catalizează reacţiile de transfer ale radicalilor acil, în prezenţa unui cofactor, şi anume a coenzimei A(CoA). Stearil-CoA se obţine, în organismele vii, pornind de la acetilcoenzima A (acid acetic activat) care, reacţionînd cu o nouă moleculă de acetil-coenzimă A, sintetizează butiril-coenzima A. Prin repetarea de opt ori a ciclului de sinteză cu acetil-coenzima A se obţine stearil-coenzima A. Stearil-CoA acţionează după activarea acidului gras, cu ajutorul CoA şi şi în prezenţa ATP (acid adenozin-trifosforic), în trei etape, şi anume: 1) stearat + CoA AIP—» stearil-CoA; 2) stearil-CoA + a-glicerofosfat->-acid monostearilfosfatidic + CoA şi 3) acid monostearilfosfatidic-fstearil-CoA~>acid distearilfos-fatidic + CoA. Cercetările din ultimul timp au pus în evidenţă poziţia cheie a CoA ca factor de activare a fragmentelor moleculare cari urmează să fie introduse în diferite etape de reacţie şi cari conduc la biosinteza compuşilor biologici de importanţă deosebită. 3. Stearinaldehidâ.Ch/m.; CH3—(CH2)16—CHO. Aldehidă derivînd din octadecan. Are p. t. 38° şi p. f. 252°/100 mm. E foarte solubilă în eter etilic rece, în cloroform, în benzen, eter de petrol; solubilă în etanol fierbinte, în acetonă, în ace-tat de etil. Se prepară prin metodele generale de obţinere a aldehidelor superioare. Se pol imerizează la temperatura camerei, formînd untrimer. încălzită cu magneziu sau cu aluminiu, formează un aldol care se deshidratează cu formare de aldehidă nesaturată. Se oxidează uşor, trecînd în acid stearic; la aer se oxidează lent, dar în prezenţă de urme de metale, oxidarea e mai rapidă. Prin reducerea catalitică sau cu zinc şi acid clorhidric, trece în alcool stearic. Sin. Octadecanal. 4. Stearinâ, pl. stearine. 1. Chim.: Nume generic pentru gliceridele acidului stearic: tristearina (triglicerida acidului stearic), distearina (diglicerida acidului stearic), mono-R-di-stearină (triglicerida mixtă cu doi moli de acid stearic şi un mol de alt acid gras = R), monostearină (monogiicerida acidului stearic), di-R-monostearină (trigliceridă mixtă cu un mol de acid stearic şi doi moli de alţi acizi graşi). 5. Stearinâ. 2. Chim.: Numire uzuală pentru acidul stearic tehnic sau pentru amestecul de acid stearic (C18) şi acid palmitic (C16). Are p. t. 53---550 şi indicele de iod sub 5. Stearina de calitatea I, care are culoarea albă, titrul 52*--54°, p. t. prin alunecare 56°, indicele de iod maximum 10, nesaponificabile maximum 2%, indicele de aciditate minimum 195, conţinutul de cupru maximum 0,003%, şi de mangan maximum 0,003%, e adecvată pentru o mulţime de utilizări. Stearina de calitatea II e albă-gălbuie, are titrul 48---52°, p. t. prin alunecare 54°, indicele de iod maximum 12. Celelalte caracteristici, ca ia calitatea I. Stearina se obţine prin cristalizarea amestecului de acizi graşi distilaţi (v. fig.), proveniţi din grăsimi animale, prin Schema procesului tehnologic de fabricare a stearinei şi a oleinei. o) alimentare cu acirî graşi, din secţia de distilare; f>) stearină brută, topită; c) stearină finită, spre răcire; d) stearină în plăci, spre ambalare; e) stearină n fulgi, spre ambalare; f) oleină finită, spre ambalare; 1) aparat de spălare şi uscare; 2) recipient de măsură pentru acidul sulfuric; 3) camere de cristalizare; 4) presă pentru presare rece; 5) recipient pentru fracţiunea lichidă; 6) pompă pentru fracţiunea lichidă; 7) cadă pentru răcirea oleinei; 8) pompă pentru alimentarea filtrului-presă; 9) filtru-presă pentru oleină; 10) reci. pient de recepţie pentru oleină; 11) pompă pentru oleină; 12) cadă pentru spălarea oleinei si stearinei; 13) recipient de măsură pentru condensat; 14) cutie pentru topirea stearinei; 15) pompă pentru stearină; 16) presă pentru presarea fierbinte; 17) tobă de răcire; 16) rezervor pentru recepţio-narea stearinei în solzi. scindare (hidroliză), şi presarea în condiţii controlate, sau prin distilarea fracţionată a amestecului de acizi graşi proveniţi din grăsimi animale sau vegetale. Ca materii prime se folosesc grăsimi bogate în acid stearic şi palmitic. Pentru stearina obţinută prin presare se folosesc seu topit de vită şi de oaie, untură de porc în amestec cu grăsimi cu punctul de topire înalt, grăsime de case. Pentru obţinerea stearinei fără presare se folosesc ulei de bumbac hidrogenat, grăsimi hidrogenate de animale marine, etc. Stearina presata se fabrică din amestecuri de grăsimi astfel alcătuite încît, în amestec, raportul molar acid stearic: acid palmitic să fie de 1:1. în acest caz, la cristalizare se formează cristale mari, cari se separă uşor, prin presare, de fracţiunile lichide. Conţinutul de acid palmitic şi stearic în amestec trebuie să fie de 50-*-60%. Pentru obţinerea stearinei, grăsimile neutre sînt întîi scindate în glicerină şi acizi graşi, prin una dintre metodele uzuale (v. Glicerină). Acizii graşi se spală, se usucă şi uneori se tratează cu acid sulfuric. Acizii spălaţi uscaţi se distilă, se tratează cu o soluţie diluată de acid sulfuric şi se toarnă în forme de metal inoxidabil sau emailate pentru cristalizare. Acizii graşi cristalizaţi, după ce sînt ţinuţi cîteva zile în camere răcoroase, în care timp au loc unele modificări cristaline, se separă de acizii fluizi prin presare în două etape: în prima etapă se face o presare la rece la presa hidraulică, rezultînd o fracţiune fluidă, oleina, şi o fracţiune solidă, care poate fi utilizată ca atare ca stearină de calitatea ll; fracţiunea solidă se presează a doua oară la presa caldă, în care scop se topeşte şi se recristalizează, după care se presează din nou la cald (Ia 30---400 şi 250---300 at). Fracţiunea solida rămasă pe presa caldă are titrul de 47---500. 22* Stea rină 340 Steger, aparat — Se separă şi 40***50% fracţiuni fluide, cari conţin şi acizi solizi şi cari se readuc la cristalizare. Rezultă stearină în proporţia de 50---60% faţă de materialul supus celei de a doua presări sau de 35-”40% faţă de acizii graşi cristalizaţi iniţial. Pentru calităţi speciale, stearina rezultată se retopeşte, se recristalizează şi se presează din nou. Stearina de la presele calde se topeşte, se spală cu acid sulfuric de 3---5% şi apoi cu apă. După decantare se toarnă în tăvi, pentru solidificare. Solidificarea se poate face şi pe tobe rotitoare, în care caz rezultă stearina fulgi (solzi). Oleina separată la presele reci se răceşte la 8***9° şi se separă prin decantare de acizii graşi solidificaţi la această temperatură. Se spală apoi cu acid sulfuric diluat şi cu apă. Întrucît oleina prezintă fenomenul de autoîncălzire, care poate conduce la autoaprindere, i se adaugă 0,5% (i-naftol ca inhibitor al fenomenului. Stearina nepresatâ se obţine prin scindarea uleiurilor vegetale hidrogenate cu indice de iod jos. Astfel, din ulei de floarea-soareiui hidrogenat, cu indiccie de iod 6*• *8, se poate obţine acid stearic aproape pur. în acelaşi mod, din uleiul de bumbac rezultă un amestec de .78-•-80% acid stearic şi 20-*-22% acid palmitic. Această stearină, numită stearină vegetală, reprezintă cantitatea cea mai mare de stearină care se fabrică industrial. în mod similar, oleina nepresată se obţine prin scindarea amestecului de ulei de rapiţă şi coriandru şi distilarea acizilor graşi obţinuţi. Stearina şi oleina mai pot fi obţinute din amestecurile respective de acizi graşi, prin cristalizări din solvenţi polari (v. Emersol, procedeul ~~). Stearina se foloseşte în industria cosmetică (creme, creme de ras), industria cauciucului, etc. î. Stearina. 3. Chim.: Numire uzuală pentru fracţiunea solidă separată prin cristalizare din diverse grăsimi neutre, chiar dacă nu e constituită din gliceride ale acidului stearic. Stearina de cocos e grăsimea solidă obţinută din uleiul de cocos, prin răcire şi presarea masei rezultate. Stearina separată e un amestec de trigliceride solide cu alte gliceride. în funcţiune de condiţiile de răcire şi presare, stearina de cocos are p.t. 27---330, indicele de saponificare 252-*-258, indicele de iod 4***7; indicele Reichert-Meissl 3,3-**6, indicele Po-lenske 11 •••12, titrul 26---270. Stearina de cocos, care e ogrăsime neutră, se foloseşte ca unt pentru patiserie, la gătit, etc. Stearina de palmist e un produs similar stearinei de cocos şi se obţine prin răcirea, cristalizarea şi presarea uleiului de palmist (ulei de sîmburi de palmier). Se foloseşte în patiserie, în special ca înlocuitor al untului de cacao. Stearina de winterizare, din ulei de bumbac, e o grăsime soli-dă neutră, separată la winterizarea uleiului de bumbac. Conţine cantităţi importante de gliceride mononesaturate-disaturate, ca şi alte gliceride antrenate. Dacă winterizarea se face din solvenţi, stearina e mai bogată în gliceride mononesaturate-disaturate. 2. Stearolic, acid Chim.: CH3(CH2)7C=C(CH2)7COOH. Acid gras nesaturat monobazic, cu 18 atomi de carbon, din seria acizilor graşi acetilenici, cu o triplă legătură. Are p. t. 48°, p. f. 260°. E insolubil în apă, puţin solubil în etanol rece şi uşor solubil în eter şi în alcool etilic fierbinte. Nu a fost găsit în grăsimile naturale. îr.să prin înrudirea lui cu acidul oleic e cel mai important acid gras acetilenic. Se prepară prin acţiunea hidroxidului de potasiu în soluţie alcoolică asupra acidului 9,10-hidroxistearic. Se mai obţine prin tratarea acidului 9-ceto-12-clorstearic cu zinc şi amestec de acid clorhidric şi acid acetic. Prin tratare cu acid azotic fumans trece în acidul 9,10-dice-tostearic (acidul stearoxilic) care, prin oxidare în continuare, formează acid pelargonic, acid acelaic şi cantităţi mici de 1,1-dinitrononan. Prin oxidare cu permanganat.de potasiu formează acid pelargonic şi suberic, cum şi mici proporţii de acid acelaic şi caprilic. Sin. Acid 9-octadecinoic. s. Stearonâ. Chim.: C17H35—CO—C17H35. Cetonă; dihepta-decif-cetonă. Are p. t. 88,4°; densitatea la punctul de topire 0,798. E insolubilă în apă şi greu solubilă în alcool. 4. Stearopten. Chim.: Partea solidă a anumitor uleiuri eterice naturale cum sînt uleiul de trandafir, uleiul de iris şi uleiul de anis, cari în stare proaspătă sînt semisolide la temperatura de 15*• *18°. Partea fluidă a acestor uleiuri se numeşte eleopten. 5. Steatit. Mineral.: Varietate de talc (v.) compactă. E un electroizolant şi are proprietăţi mecanice mai bune decît porţelanul şi pierderi dielectrice mai mici decît acesta. Sin. Piatră săpunoasă. 6. Steaua polara. Astr.: Steaua a din constelaţia Carul mic. E o stea de mărimea a doua, cea mai apropiată de Polul nord, fiind situată ia 1°18' de acesta. 7. Steaua port-periilor. Elt.: Sin. Colier port-perie (v.). 8. Steazâ; pl. steze. Ind, tar.: Sin. Piuă. (Termen regional, Transilvania.) 9. Stebnik, Stratele de --. Stratigr.: Strate ale Miocenu-lui mediu din zona neogenă a Carpaţilor ucrainieni şi polonezi, constituite dintr-o alternanţă de gresii şi depozite argiloase-marnoase roşcate, roz şi cenuşii-verzui, în continuitate de sedimentare cu formaţiunea saliferă inferioară (Seria de Voro-tîşce). Stratele de Stebnik sînt şariate spre exterior (Pînza de Stebnik), peste Tortonianul şi Sarmaţianul din cuvertura Platformei precarpatice. în Carpaţii romîneşti, depozite comparabile cu Stratele de Stebnik sînt Stratele de Teţcani, parte din Stratele de Hîrja şi depozitele grezo-marnoase roşii ale Miocenului din cuvertura Pînzei de Tarcău (sinclinaleie Slă-nic şi Drajna). 10. Steelon. Ind. text.: Fibră textilă (v.)din polimeri (răşini) sintetici de tipul poliamidelor. Sin. LiIion, Mirlon, Nylon, Nefa, Nefalon, Niplon, etc. 11. Stefan-Boltzmann, legea lui Fiz. V. sub Radiaţie termică. 12. Stefanian. Stratigr. V. Stephanian. 13. Stefanit.Mineral.: Ag5SbS4. Sulfostibiură de argint naturală, cu un conţinut de 68,5 % Ag, care se găseşte, împreună cu alte minerale de argint, în filoane de origine hidrotermală. Cristalizează în sistemul rombic, clasa pseudoexagonaiă prismatică, întîlnindu-se în cristale prismatice sau tabulare şi în mase compacte. Are culoarea neagră-cenuşie, urma neagră strălucitoare şi luciu metalic. Prezintă clivaj potrivit după (010) şi frecvente macle după (110). E casant, are duritatea 2***2,5 şi gr. sp. 6,2---6,3. Se disolvă în HN03. 14. Steffen, procedeul Ind. al im.: Procedeu de extragere a zahărului din sfeclă, prin presare la cald. în acest mod se extrag numai 75***80% din zahărul sfeclei, restul rămînînd în borhot. io. Steger, aparat Mat. cs.: Aparat folosit pentru determinarea diferenţei dintre coeficienţii de dilataţie ai masei ceramice şi glazurii. E constituit dintr-un cuptor electric orizontal, încălzit cu rezistenţă, în care se introduce o baghetă paraleiepipedică, confecţionată din masa ceramică respectivă, smălţuită pe faţa superioară. Bagheta e sprijinită pe suporturi exterioare, fiind fixată 1a unul dintre capete, iar capătul mobil fiind legat cu un sistem de pîrghii conexate la un cadran. Cînd coeficientul de dilataţie al masei ceramice e mai mic decît al glazurii, bagheta capătă o încovoiere în sus, şi deplasează indicatorul cadranului în jos. Cînd glazura are un coeficient mai mic decît masa ceramică, bagheta se încovoaie în jos, iar indicatorul se deplasează în sus. încălzirea se face treptat, astfel încît se poate urmări diferenţa dintre coeficienţii de dilataţie ai masei şi glazurii pînă la circa 1000°, .Stegobium paniceum 341 Aparatele perfecţionate sînt echipate cu dispozitive de înregistrare. 1. Stegobium paniceum. Zoo/. .* Insectă din ordinul coleop-terelor anobiide. Corpul, cu lungimea de 1,75***3,75 mm, are formă cilindrică, de culoare brună deschisă sau roşcată şi e acoperit cu perişori deşi. Pronotumul e foarte bine dezvoltat, acoperind capul. Larva, de culoare albă murdară, are corpul puţin îndoit, cu trei perechi de picioare şi cu capul brun. Insecta se găseşte foarte des în depozite, în magazii, cămări, etc., unde atacă diferite produse depozitate (paste făinoase, boabe, făină, etc.), cum şi în diferite colecţii, distrugînd cărţile, ierbarele, colecţiile de insecte, etc. Produsele infectate de această insectă sînt dăunătoare sănătăţii. Combaterea se face ca şi la gărgăriţa grîului (v. Gărgăriţă). Sin. Gîndăcelul pîinii. 2. Stegocefaii. Paleont.: Grup de amfibieni fosili cari au trăit din Devonianul superior pînă la sfîrşitul Triasicului şi cari, în evoluţia lor, au atins dimensiuni mari faţă de amfi-bienii actuali (4---S m). Aveau foarte dezvoltate plăcile osoase craniene, de natură dermică, groase şi sculptate. Craniul e turtit dorso-ventral, la unele genuri cu orbitele înconjurate de un inel scleroticai. Orificiile nazale sînt situate pe partea superioară a craniului şi în legătură cu choanele (deschideri nazale) interioare. Element de primitivitate e menţinerea orificiul ui pineal. Dinţii, fie concrescuţi cu oasele maxilare, fie prinşi de os prin ciment, sînt, la majoritatea genurilor, de tip labirintic (smalţul pătruns în dentină). Scheletul are diferite grade de osificare, unele porţiuni rămînînd cartilaginoase tot timpul vieţii. Vertebrele, mai totdeauna amficelice, sînt constituite din mai multe piese separate sau contopite. Stegocefalii se împart în trei supraordine: Labyrinthodontia, Filospondili şi Lepospondili. Labyrinthodontia cuprinde atît forme primitive, cît şi forme evoluate, repartizate în ordinele: Temnospondili şi Anthracosauria. F i l o s p o n d i I i i cuprind Stegocefaii de talie mică, cu vertebre tubul are. Lepospondili / , frecvenţi în lagunele permocar-bonifere, au, în general, un număr mare de vertebre şi aspect de şerpi, fiind lipsiţi de membre. Alţii au aspect de salamandre. Cei cari au dimensiuni mici (cîţiva centimetri) sînt numiţi şi Microsaurieni. Prin unele forme (de ex. Ichthyostegidae), Stegocefalii se leagă de peştii Crossopterigieni, din cari au evoluat; prin alte forme (de ex. Seymouriamorpha), de reptile, cărora le dau naştere. 3. Stegodon. Paleont.: Mamifer din ordinul Proboscidea, subordinul Elephantoidea, familia Stegodontidae, cu corpul mai lung decît înalt (1,95***3,05 m la greabăn). Craniu! prezintă asemănări cu genul Elephas: e scurt, relativ mic, şi cu alveolele defenselor foarte lungi. Defensele superioare sînt puternic dezvoltate şi puţin recurbate, iar molarii scurţi (brahiodonţi), au 5**-15 lame, rezultate fiecare din unirea, în urma uzurii, a numeroase tubercule. între lame e dezvoltat ciment. Prin structura molarilor, Stegodon e intermediar între Ştegolophodon şi. Elephas, fiind, din acest punct de vedere, important pentru evoluţia grupului. A trăit în Pleistocenul din Asia, Stegosaurus. Paleont.: Reptilă din grupul Dinosaurieni-lor, ordinul Ornithischia, superfamilia Stegosauridae. Gen clasic de reptilă din Jurasicul superior, de dimensiuni mari (6-*-8 m lungime), însă cu craniul mic în raport cu corpul. Avea dinţi mici, zimţuiţi (crenelaţi), membrele anterioare scurte, iar cele posterioare mai înalte, astfel încît partea pos-terioară a corpului era mai ridicată decît cea anterioară. De-a lungul spinării avea două şiruri de plăci osoase triun* ghiulare, perechi, cari pe coadă erau transformate în spini. 5. Steguleţ, pl. steguleţe. £/t.: Piesă din compunerea maşinilor electrice cu colector, servind Ia legătura dintre o lamelă a colectorului şi conductoarele înfăşurării, cînd diametrul rotorului e mult mai mare decît diametrul colectorului. Diferite forme de steguleţe (2) fixate de lamelele (1) de colector. a şi b) prin sudare; c) prin sudare şi nituire. Steguleţul, executat dinrupru recopt sau din tablă de oţel moale, cositorită în formele din figură, e fixat prin sudare sau nituire (v. fig. o-’-c) în crestătura lamelelor de colector. Dacă steguleţele au lungime mare, se iau măsuri pentru a evita contactul dintre ele: izolare cu presspan sau leteroid, înfăşurare cu sfoară de asbest pe o parte din lungimea lor, intercalarea de rondele speciale de material electroizolant. e. Steigerit. Mineral.: Al[VOJ • 3 H20. Vanadat de aluminiu hidratat, care se prezintă, în general, sub forma unei pulberi microcristaline de culoare galbenă canar. 7. Steinbruck-Schmelzer, aparat Mat. cs.. Aparat de laborator folosit la amestecarea pastei de mortar normal. Se compune din următoarele părţi principale: batiul ; un taler cu jgheab periferic, care efectuează 8 rot/min; un 6) arbore de transmisiune; 7) roată dinţată conică ; 8) frînă. tăvălug cu faţa de rulare cu profil semicircular, care se rostogoleşte în jgheabul periferic şi efectuează 72 rot/rnin; două lopeţi Steiner, curba lui — 342 Steiner, teorema lui — A (3a,o) Curba Iui Steiner. cari împing în jgheab materialul refulat pe taler; dispozitivul de transmitere a mişcării la taler şi la tăvălug, echipat cu roţi dinţate, ambreiaj şi roată de curea (v. fig.). Sin. Malaxor Stein-bruck-Schmelzer. i. Steiner, curba fui Geom.: Curbă algebrică plană asociată unui triunghi. Considerînd figura formată de un triunghi A1A2A3 şi de cercul circumscris (F), proiecţiile ortogonale ale unui punct P al cercului (r) pe laturile (A-A^) ale triunghiului considerat sînt colineare pe o dreaptă (ft), numită dreapta lui Wallace-Simpson asociată punctului P. Dreptele lui Wallace-Simpson corespunzătoare punctelor cercului (T) sînt tangente unei curbe, care e curba lui Steiner asociată triunghiului A1A2A3. Dreapta (ft) e tangentă la vîrf la parabola care e tangentă laturi lor triunghiului A1A2A3şi are focarul în punctul P. Curba lui Steiner e, prin urmare, înfă-şurătoarea tangentelor la vîrf la parabolele înscrise în triunghiul A ±A 2A 3, Raportînd planul la un reper cartesian ortogonal cu originea în centrul O af cercului (F), a cărui rază se notează cu 2 a, şi în raport cu care vîrfurile A. au coordonatele A-(2 «cos a,-, 2 a sin oty) (i~ 1, 2, 3), se obţine x—ciQ. cos 0-fcos 2 0) 0) y=a(2 sin 0 — sin 2 0), unde 6 = 3( : deci curba lui Steiner e raţională. Ecuaţia cartesiană a curbei lui Steiner e: (3) (*2.4- y8)2.+ 8 ax (3y2 _*2) _|_ 1 S a2(x2 + yj) _ 2J ^ = 0. / Curba e o cuartică bicirculară tangentă la dreapta de la infinit în punctele ciclice I, J. Ecuaţia tangentei în punctul M(0) e: 0 . 0 .30 (4) x sin yf y cos ~ =0. Rezultă că ecuaţia tangenţială a curbei lui Steiner e; (5) au±(3 u\—4 wf) + (wf-j-w2)^3~0; deci curba e de clasa III. Reciproc, orice cuartică de clasa III care e tangentă ia dreapta de la infinit în punctele ciclice e o hipocicloidă cu trei puncte de întoarcere. Evoluta curbei lui Steiner e tot o curbă Steiner asociată unui triunghi asemenea cu triunghiul primei curbe şi de trei ori mai mare decît el. Lungimea unui arc de curbă, considerat de la punctul M(0=O) ca origine, e dată de formula: 16a . „30 5- 3 sm 4 ; deci lungimea totală a curbei lui Steiner e s=16 a. Ecuaţia naturală a curbei e: 9 52+i?2=64 a2 şi aria domeniului plan, care are ca frontieră curba, e de două ori mai mare decît aria cercului tritangent. 2. Steiner, teorema iui 1. Geom.: Două cuadrice ri- glate, cari au în comun două generatoare ale aceluiaşi sistem, se mai intersectează după alte două generatoare ale celuilalt sistem. 3. Steiner, teorema Iui 2. Mec.: Teoremă care expri- mă variaţia momentelor de inerţie ale unui corp faţă de axe paralele. Momentul de inerţie J^ al unui corp faţă de o axă Aj oarecare din spaţiu e egal cu momentul de inerţie /A al acelui corp faţă de axa A, paralelă cu axa Ax şi trecînd prin centrul de greutate G al corpului, sumat cu momentul de inerţie faţă de axa Ax al masei m a corpului, presupusă concentrată în G\ (1) JA~JA+mdl unde d1 e distanţa dintre axele A1 şi A. Teorema lui Steiner poate fi generalizată, considerînd momentul de inerţie al corpului în raport cu axa A2: (2) Jă=J A+M'M) egal cu momentul lui de inerţie J^ în raport cu axa Ax paralelă cu axa A2, sumat cu produsul dintre masa corpului şi diferenţa pătratelor distanţelor d2 şi dx ale celor două axe faţă de centru I de greutate G al corpului. Dacă se consideră razele de inerţie /a m rj _Aj m /a, m formulele (1) şi (2) devin, respectiv, (3) (4) i\ ! d\. Din comparaţia momentelor de inerţie ale unui corp faţă de toate axele din spaţiu avînd aceeaşi direcţie, rezultă: momentul de inerţie minim corespunde axei A care trece prin centrul de greutate G al corpului, axa A fiind axa de moment de inerţie minim pentru drecţia dată; locul geometric al axelor avînd aceeaşi direcţie, faţă de care momentele de inerţie sînt egale, reprezintă suprafaţa unui cilindru de revoluţie a cărui axă are direcţia dată şi trece prin centrul de greutate G\ cu cît axa e mai depărtată de centrul de greutate, cu atît momentul de inerţie corespunzător e mai mare. Variaţia momentelor de inerţie faţă de axele din spaţiu avînd aceeaşi direcţie poate fi reprezentată printr-un paraboloid de rotaţie avînd ca axă axa A trecînd prin G. Teorema lui Steiner se poate extinde şi pentru momentele de inerţie axiale sau planare. Astfel, relaţia (5) Ja=JG+« 'A exprimă: momentul de inerţie polar aI corpului faţă de un punct oarecare A din spaţiu e egal cu suma dintre momentul Steineriană 343 Stejar de inerţie polar JG al acestuia faţă de centrul lui de greutateG si momentul de inerţie al masei corpului faţă de punctul A, situat la distanţa AG—rA, considerînd întreaga masă a corpului concentrată în G. De asemenea, relaţia: (6) Jp=Jp+™d* exprimă: momentul de inerţie al corpului faţă de un pian Px e egal cu momentul lui de inerţie faţă de planul P paralel cu planul Plf dus prin centrul de greutate G, sumat cu produsul dintre masa corpului şi pătratul distanţei d la care se află planul Pi faţă de G. Se poate obţine o teoremă analogă cu teorema lui Steinerşi pentru variaţia momentului de inerţie centrifug faţă de axe paralele. Momentele de inerţie centrifuge Jx V>JVZ, Jzx faţă de î-'i ''î i ii un sistem de axe cartesiene ortogonale 01x1y1z1 sînt egaie cu momentele de inerţie centrifuge Jxy, J , Jzx faţă de un sis. tem de axe Oxyz paralele cu primul şi avînd originea în centrul O al masei corpului, sumate cu produsul dintre masa m a corpului şi două dintre coordonatele respective a, b, c ale originii Oj a sistemului de axe considerat: (7) JXiyrJxy+mab J y 1Z1 JziXt' ~-JyZ+mhc --Jzx+mca Deoarece produsele mab, mbc, mea pot fi negative, în cazul cînd una dintre coordonatele originii Ox e negativă, momentele de inerţie centrifuge Jxyt Jyz, Jzx faţă de axele cari au originea în centrul de greutate O nu mai sînt minime ca în cazul momentelor de inerţie axiale, polare sau planare. în cazul cînd una dintre axele sistemului OyX-^y^ trece prin centrul de greutate G al corpului, momentul de inerţie centrifug faţă de acest sistem de axe e egal cu momentul de inerţie centrifug faţă de un sistem de axe paralele Oxyz cu originea în G. i. Steineriană, pl. steineriene. 1. Geom.: Curbă plană asociată unei curbe algebrice plane date. Fiind dată o curba algebrică plană de ordinul n reprezentată, în raport cu un reper proiectiv, de ecuaţia: 0) Î(X11 X2> unde / e o formă algebrică de gradul n în raport cu argumentele x.— cari sînt coordonate proiective omogene în plan —, mulţimea punctelor M' din plan, a căror poloconică în raport cu curba (1): P) >*;#+*^+*^r2)=o *i-r------ 8*i 0*2 e singulară, aparţine curbei algebrice de ordinul 3(n—2): (3) H{xi, *2, *8) = 32/ =0 (î, h=1, 2, 3) numită hessiana (v.) curbei (1). Fiecărui punct M' al hessianei (3) îi corespunde un punct N care e punctul singular al poloconicei corespunzătoare punctului M' în raport cu (1). Mulţimea acestor puncte singulare N formează o curbă numită steineriona curbei (1). Ecuaţia poloconicei punctului e: (4) 1 a2/ ,r,r =0. 'k deci coordonatele punctului singular sînt soluţiile sistemului: (5) 1 ă*!2 + 2 „ 32/ 32/ 3*i3*a 37 7+*3 37 37 T=0, ** 345*; 342 343** =0, a2/ 7+*S 37 ,r y/_0. 8*38*2 3 942 1 3*s3*i prin urmare ecuaţia steinerienei se obţine eliminînd argumentele #2, x'3 din ecuaţiile sistemului (5). Steineriana e o curbă algebrică de ordinul 3(«—2)2. Mulţimea punctelor M' din plan, ale căror prime curbe polare în raport cu (1) v'M. 1^lx1 ,, 3/ , 3/_ 0 admit puncte duble, aparţine steinerienei. în cazul unei cubice (n—3), steineriana coincide cu hessiana. 2. Steineriana. 2. Geom.: Suprafaţă asociată unei suprafeţe algebrice date. Fiind dată o suprafaţă algebrică de ordinul n reprezentată, în raport cu un reper proiectiv, de ecuaţia; (1) f(xlt x2, xă, Xq)—0, unde / e o formă algebrică de gradul n în raport cu argumentele xv x2, x3, Xţ — cari sînt coordonate proiective omogene — mulţimea puncte lor M', a căror suprafaţă polară de ord inu I n— 2: e o cuadrică cu punct singular, aparţine suprafeţei algebrice (3) H(xv x2, x3, x4)— c>2/ =0 (i,k=1,2, 3,4) ^xi^xk numită hessiana suprafeţei (1). Fiecărui punct M' al hessianei (3) îi corespunde un punct N, care e punctul singular al cuadricei polare corespunzătoare punctului M' în raport cu (1). Mulţimea acestor puncte singulare, cari sînt vîrfuri le conurilor polare, formează o suprafaţă numită steineriana suprafeţe i (1). Ecuaţia conului polar asociat punctului M'(x'•) e: (4) i, k a2/ â*'-c)*'k x;xl=0 (e» , 2, 3, 4), iar coordonatele vîrfului său sînt soluţiile sistemului: (5) i=1 C)2/ x-----— 1 1 $xzdx'i =0, =0, *=1 4 /=1 c)2J x. — - * $x'2§x. ctî 7=0; =0 prin Urmare ecuaţia steinerienei se obţine eliminînd argumentele Arj[, x'2, x'ş, x± din ecuaţiile sistemului (5). Mulţimea punctelor M', ale căror prime suprafeţe polare în raport cu (1): X'ţL+sţL+sM+t 8/: 13*i 2 3*2 3 3*3 4 3*4 admit puncte duble, aparţine steinerienei. 3, Stejar, pl. stejari. 1. Silv.: Arbore din genul Quer-cus L. (numire colectivă), care cuprinde peste 260 de specii de arbori şi arbuşti, cu foarte multe subspecii, varietăţi şi forme hibride, cum şi numeroase ecotipuri climatice, edafice şi fitocenotice. Nevoia de sistematizare a dus ia distingerea a patru subgenuri [Erytrobalanus Spach, Cerris (Spach) Oerst., Lepidobaîanus (Endl.) Oerst. şi Cycfobalanopsis (Oerst.) Pranti.]. Aproape în totalitatea lor stejarii se găsesc în regiunile temperate şi subtropicale ale emisferei nordice; unele specii se întîlnesc şi în regiuni tropicale (Indonezia), şi numai puţine depăşesc ecuatorul (America de Sud). în ţara noastră, din cele 22 de specii identificate pentru Terţiar, au rămas astăzi numai nouă specii, cari constituie subzona stejarilor, adică treapta cea mai de jos a zonei forestiere, în medie fa altitudine sub 200---300 m, întinzîndu-se peste ţinuturile de coline mijlocii şi mici şi, în parte, peste cele de cîmpie, unde pădurea se desface în formaţiuni de silvostepă. Stejarul pedunculat (Quercus robur L. Sin. Quercus pedun-culata Ehrh.) face parte dintre cei mai^ mari şi mai puternici arbori ai florei noastre forestiere. în condiţii favorabile, atinge înălţimea de circa 40 m (depăşind uneori 50 m) şi diametrul de peste 1,5 m. Are înrădăcinarea tipic pivotantă, ajungînd, pe soiuri profunde, pînă la adîncimea de 10 m, şi foarte puternică, prin dezvoltarea şi de rădăcini laterale groase şi pe mari distanţe. Are tulpina mai puţin dreaptă decît cea a speciei înrudite, gorunul, iar coroana mai mare şi mai răsfirată, stejarul pedunculat fiind specie tipică de lumină (cea mai de lumină dintre stejarii noştri). Ca şi ceilalţi stejari, se înmulţeşte atît pe cale sexuată, cît şi pe cale vegetativă, începe să fructifice în jurul vîrstei de 50**-60 de ani, cu o periodicitate de 6-**10 ani pentru fructificaţiile abundente, între cari intervin fructificaţii parţiale neregulate. Lăstăreşte puternic atît din cioată, cît şi din rădăcină (drajoni). Puieţii din sămînţă au creştere înceată în primii 10 ani, iar apoi creşterea în înălţime devine din ce în ce mai activă pînă către vîrstă de 100 de ani, culminînd însă către vîrstă de 20-“25 de ani. La vîrste mijlocii predomină creşterea în grosime; creşterea în volum culminează în jurul vîrstei de 50---60 de ani, reali-zînd, în medie, la vîrstă de 100 de ani şi pentru cefe mai bune condiţii staţionale, producţia de circa 7 m8 lemn total/an/ha. Longevitatea sa e dintre cele mai mari, depăşind, în mod normal, 500 de ani, şi uneori, cu mult vîrstă de 1000 de ani. Spre deosebire de goruni, cere locuri mai călduroase, cu sezon de vegetaţie mai lung; de asemenea, se dezvoltă bine pe terenuri fertile, profunde, afînate şi accentuat reavene, cum sînt în special cele de lunca. în acest caz, îi priesc chiar şi inundaţiile de scurtă durată. Stejarul pedunculat are — ca şi gorunii — dăunători numeroşi, în special în lumea insectelor dăunătoare, cari îi slăbesc vitalitatea. Dintre ciuperci, îi e dăunător Oidi-um, agentul bolii „făinarea stejarului'1, care determină o slăbire a arborilor şi o îngreunare a regenerării. în legătură cu astfel de atacuri repetate, asociate cu o anumită înrăutăţire a condiţiilor staţionale şi cu tratamente necorespunzătoare, se constată, în ultimele decenii, uscări de arborete de stejar pedunculat, atît în ţara noastră, cît şi în alte ţări europene. Stejarul pedunculat are o vastă arie de răspîndire naturală, care cuprinde aproape întreaga Europă (cu mici excepţii: jumătatea meridională a Peninsulei iberice, Peninsula scandinavă), incluziv mare parte din URSS europeană, apoj Asia Mică pînă la Marea Caspică şi la fluviile Tigru şi Eufrat. în ţara noastră, aria sa e, de asemenea, cea mai întinsă, cuprinzînd întreaga subzonă a stejarilor şi pătrunzînd adînc şi în pădurile azonale. în cadrul ariei sale, stejarul pedunculat se localizează, însă, numai pe anumite terenuri (lunci, terase umede, conuri de dejecţie, depresiuni şi funduri de văi la cîmpie), unde formează stejărete sau participă la constituirea şleauri lor de cîmpie şi de luncă. Lemnul de stejar pedunculat e cel mai durabil dintre speciile autohtone; cufundat complet în apă, durează multe sute de ani. E un excelent lemn pentru construcţiile la cari se cer rezistenţe mari şi trainice: piloţi şi alte piese de poduri, traverse de cale ferată, stîlpi de conducte electrice, pari de mină, diverse construcţii hidrotehnice, etc. Aspectul său plăcut (mătăsos cu oglinzi) îl face propriu şi pentru fabricarea mobilei, a furnirelor, a parchetelor, frizelor, binalelor, etc. Pentru dogărie e de asemenea destul de bun. Coaja de stejar pedunculat — alături de cea de cer şi de gorun — constituie materia primă de bază pentru industria de extracte tanante. Colţanii şi galele de stejar au o proporţie mult mai mare de compuşi tananţi, astfel încît se folosesc de asemenea în industrie, în măsura în care recoltarea lor e rentabilă. Sin. Tufan. Stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora K, Koch) se aseamănă morfologic foarte mult cu stejarul pedunculat. Creşte mai puţin înalt (rar depăşeşte 25 m); are cerinţe mai mari cu privire la căldura estivală, dar e mai rezistent la secetă decît stejarul pedunculat, fiind considerat chiar drept o specie xerofită. Aria sa naturală de răspîndire cuprinde Peninsula balcanică, Nordul Asiei Mici, Caucazul şi Crimeea. Ţara noastră reprezintă limita nordică a ariei sale naturale, deţinînd marginile sudice ale subzonei stejarilor şi silvostepă din Oltenia şi din Muntenia, iar în Dobrogea şi în unele părţi ale Moldovei apărînd insular. Prezintă importanţă pentru silvicultura de antestepă, cum şi pentru cultura perdelelor de protecţie a cîmpului. Stejarul pufos (Quercus pubescens Willd. Sin. Quercus lanuginosa Thuilî.) e un arbore de mărimea a treia, atingînd rareori înălţimea de 15 m. Creşte încet şi dă producţie relativ mică de lemn; e considerat, însă, drept specia cea mai rezistentă la secetă din ţara noastră. Creşte la limita exterioară a subzonei stejarului şi în silvostepă părţilor vestice, sudice şi sud-estice ale ţării noastre. Sin. Stejerică. Quercus virgiiiana Ten. e foarte asemănător cu stejarul pufos, cu care se amestecă sporadic în cîteva puncte din ţara noastră (Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea). Creşte puţin mai înalt (pînă la 20 m) şi mai gros. Stejarul roşu american (Quercus borealis Michx.) e un arbore exotic, originar din părţile estice ale Americii de Nord, de mărimea I (depăşind, în condiţii staţionare favorabile, înălţimea de 30 m), fiind introdus cu succes în Europa. E caracterizat printr-o creştere foarte viguroasă (mai mult de 2,30 ori decît cea a gorunului) şi o producţie corespunzătoare mare, astfel încît e considerat drept specie repede crescătoare. E foarte rezistent la geruri şi puţin pretenţios faţă de sol; cea mai bună dezvoltare o are însă pe solurile nisipoase-argiloase, uşoare şi reavene din luncile rîurilor. Suportă umbrirea cel mai bine dintre stejarii noştri. Rezultatele bune ale culturii sale experimentale din ţara noastră îl indică drept specie principală de amestec în optimul de vegetaţie al fagului şi al gorunului. Lemnul său, cu inele anuale late şi poros, e aproape tot atît de valoros ca şi cel de stejar pedunculat, fiind folosit pentru traverse de cale ferată, stîlpi pentru conducte electrice, caroserii, furnire, mobilă, etc. Stejarul de plută: Arbore producător de plută din subgenul Lepidobaîanus, grupa III a stejarilor cu frunze persistente din Europa sudică şi din Orient. Prezintă importanţă, în principal, specia Quercus suber L., iar specia foarte înrudită Quercus occidental is L. produce de asemenea o plută de bună calitate; o serie de hibrizi ai speciei Quercus suber cu diverşi stejari cu frunze persistente produc o plută de calitate inferioară, aproape fără valoare comercială. Stejarul de pluta p r o p r i u-z i s (Quercus suber L.) are aria de răspîndire naturală restrînsă, în basinul Mediteranei occidentale, între 34 şi 41 grade latitudine nordică (italia occidentală, Sardinia, Corsica, Franţa meridională, Spania, Portugalia, Maroc, Algeria, Tunisia). Se localizează în staţiuni calde şi însorite, ferite de geruri (cîteva zile de îngheţ de maximum —5° îi sînt suficiente pentru a degera) şi cu umiditate a aerului mare, pe soluri necalcaroase, profunde şi fresce. Are înrădăcinarea pivotantă, trunchiul scurt şi de formă rareori dreaptă, şi poartă o coroana neregulată. Stejar 345 Stelă -Are frunze persistente, cari trăiesc 2-**3 ani. începe să fructifice ia 15---20 de ani, însă fructifică abundent numai de la vîrstă de 30 de ani; fructele se maturizează într-un singur an. Lăstăreşte abundent din cioată şi drajonează puţin mai greu. Creşterea e la început destul de rapidă şi încetineşte curînd, astfel încît arborele depăşeşte rareori înălţimea de 15 m; atinge însă grosimi de peste 1 m diametru la 1,3 m de la sol. Are lemnul cu inelele anuale neaparente la ochiul liber, şi de calitate mediocră. Pluta se formează în straturi de feloderm în afara liberului, şi poate atinge grosimea de 25---30 cm. Exploatarea plutei începe după vîrstă de 40 de ani. Prima recoltă e de calitate mediocră; următoarele—de calitate bună—se succed la circa opt ani, pînă la vîrstă de 150 de ani. în medie, producţia anuală a unui arbore e de circa 100 kg de plută de bună calitate, recoltată sub formă de plăci. Coaja stejarului de plută constituie un material tanant de valoare, datorită liberului foarte gros şi foarte bogat în substanţe tanante. Stejarul de plută occidental (Quercus occidentalis L.) trăieşte spontan pe coasta atlantică de sud a Franţei, în Spania, Portugalia şi Maroc. El e considerat de unii autori drept forma atlantică a speciei Quercus suber L., de care se deosebeşte prin anumite caractere botanice, cum sînt în special: maturizarea bianuală a ghindei şi frunzele saje sub-persistente. Ca şi stejarul de plută, el e calcifug, însă e mai rezistent la temperaturi joase. Creşte încet, cu trunchi strîmb şi nu depăşeşte înălţimea de 10 m. E cultivat în amestec, ca subarboret în arboretele de pin maritim din lande. 1. Stejar. 2. Ind. lemn.: Lemn de stejar. 2. Stejar răscopt. Silv., Ind. lemn.: Sin. Inima roşie a stejarului. V. sub Inima unui arbore. 3. Stejâret, pf. stejărete. Silv.: Arboret, în compoziţia căruia predomină, ca arbori principali, exemplare de stejar. Var. Stejeret. Sin. Stejăriş. După accepţiunea în care se consideră noţiunea de stejar, se pot deosebi pentru stejăret o accepţiune largă, generală, de alta restrînsă. Stejărete în accepţiune largă sînt arboretele compuse, în principal, din stejari (adică specii ale genului Quercus L.) şi cuprind, pe lîngă stejăretele propriu-zise: stejăretul de stejar brumă riu cu gîrniţă, întîln it pe terenuri de şes şi pe cernoziomuri puternic degradate cu substrat de loess; stejăretul de stejar brumăriu de luncă asociat cu ulm, care e întîlnit în lunca inundabilă mai înaltă a Dunării; cere-te/e (v.); gîrniţetele (v. sub Gîrniţă); gorunetele (v. sub Gorun); şleaurile (v. Şleau 2). Stejăretele în accepţiunea restrînsă sînt: stejăretul de stejar pedunculat, care e întîlnit destul de rar, ca alcătuire naturală, şi anume pe terasele relativ umede din zona forestieră, cu soluri levigate şi compacte, pe luncile mai înalte ale rîuriior şi pe conuri de dejecţie; stejăretul de ■ stejar brumăriu pur, care e întîlnit pe terenuri de şes şi pe cernoziomuri slab degradate, cu substrat de loess; stejăretul de stejar pufos, întîlnit pe aceleaşi terenuri ca stejăretul de stejar brumăriu, avînd însă în diseminaţie şi puţin stejar brumăriu, gîrniţă, cer, uIm de cîmp; stejăretul de stejar pufos cu cer şi cu stejar brumăriu, care vegetează pe cernoziomuri degradate, deosebindu-se de cel precedent prin vegetaţia mai activă şi consistenţa puţin mai bună; stejăretul de stejar brumăriu cu stejar pufos, care vegetează pe terenuri de şes şi pe cernoziomuri slab degradate. 4- Stejericâ, pl. stejerici. Silv.: Sin. Stejar pufos (v. sub Stejar). 5. Stelaj, pl. stelaje. 1. Gen., Tehn.: Piesă de mobilier, formată din montanţi pe cari se sprijină rafturi, de regulă orizontale, servind la păstrarea unor obiecte ca acte, cărţi, dosare, diverse mărfuri în magazine sau în depozite, etc. (de ex.: în industria materialelor ceramice, pentru depozitarea produ- selor în stare crudă; în staţiuni electrice, pentru susţinerea cablurilor, a aparatelor electrice, etc.). în general, stelajele se aşază de-a lungul pereţilor, sau sînt libere, fiind cuplate două cîte două, unul în spatele celuilalt (în depozite de cărţi, în arhive, etc.). Stelajele sînt confecţionate din lemn, din metal, din tăblii de sticlă, etc. De cele mai mu Iţe ori, poziţia tăbl i i lor rafturi lor poate fi reglată prin amenajarea montanţi lor cu piese în zimţi sau cu găuri, în cari intră pivoturile de sprijinire. 6. Stelaj. 2. Elt., Telc.: Schelet metalic folosit la susţinerea aparatelor, instrumentelor şi dispozitivelor cari constituie o instalaţie electrică. Sin. Ramă. Ramele, construite din profiluri de oţei cornier, se aşază vertical şi se fixează de pardoseală. Ca dimensiuni ale stela-jului se recomandă: lăţimea 530 mm, adîncimea 350 mm, înălţimea 2***2,25 m. Construcţia respectă, pe cît posibil, un modul, în funcţiune de dimensiunile mecanice ale apara-tajului. Montarea pieselor şi a aparatelor pe panouri se face fie numai pe o parte, fie pe ambele feţe ale stelajului. Pentru a feri aparatele de impurităţi şi de deteriorări mecanice, e de dorit ca panourile să se acopere cu capace de fier amovibile. Firele de cablaj se scot la reglete de conexiuni. ?. Stela, pl. stele. 1. Nav.: Unghiul diedru dintre aripile cor-n ierelor (de ex. coaste sau stringheri) folosite în construcţi ile navale. Stela se numeşte deschisă sau închisă, după cum unghiuI dintre aripile cornierelore mai mare sau mai mic decît 90°. în general, coastele navelor se aşază astfel, încît stela să fie deschisă, deoarece e mai uşor să se mărească decît să se micşoreze unghiu I dintre aripile unui cornier ; totodată operaţia de nituire e mai uşoară la cornierele cu stela deschisă decît la cele cu stela închisă. Stela variază atît de la o coastă la cealaltă, cît şi la aceeaşi coastă, în diferitele secţiuni ale navei corespunzătoare con-turelor acesteia (v. fig.). Stela.2. Nav.: Echer articulat reglabil cu care se determină stela (v. Stelă 1) coastelor (v. fig.). Variaţia stelei în diferite secţiuni ale navei pe lungimea coastei. Stelă-echer articulat, reglabil. Stelă-planşetă. a) stelă (unghi). 8. Stela.3. Nav.: Planşetă de lemn, pe care se trasează stelele unei singure coaste sau ale unui singur stringher (v. fig.). 9. Stela, 4. Arh.: Monument comemorativ sau sepulcral, în formă de fus de coloană, de obelisc, sau de placă de piatră, de cele mai multe ori prismatic, aşezat vertical — care are gravate inscripţii, sau care poarta basoreliefuri. Partea superioară e rotunjită şi tratată în formă de coronament. 10. Stela. 5. Arh.: Colonetă care poartă deasupra un obiect decorativ, o statuetă, o vază, etc. —“1 Stele, roi de — 346 Stellarator 1. Stele, roi de Astr.: Grup de stele apropiate cari formează un sistem. Un roi de stele e caracterizat prin diametrul său unghiular, prin gradul de concentrare al stelelor spre centrul său, prin numărul de stele, etc. Se deosebesc două tipuri de roiuri stelare: roiuri deschise şi roiuri globulare. Roiurile deschise sînt relativ uşor rezolvabife, conţinînd cîteva zeci pînă la cîteva sute de stele şi au diferite forme. Conturele sînt neclare; diametrii, numai în cazuri excepţionale, depăşesc 20 parseci. Dintre roiurile deschise fac parte roiurile mobile (constituite din stele cari se mişcă pe traiectorii aproximativ paralele şi cu viteze egale) şi curenţii stelari locali. Roiurile globulare cuprind cîteva mii pînă la cîteva sute de mii de stele, cu o simetrie aproape sferică, cu diametrul de 40***100 parseci. 2. Stellcsrator, pl. stellaratoare. Fiz.: Aparat în care se studiază dezvoltarea unor reacţii termonucleare controlate. Mediul folosit în acest scop e plasma (v.) din deuteriu, tritiu, litiu, etc., adusă la temperatură foarte înaltă, la care se pot produce reacţiile de fuziune, de felul următor: I) D+D —> T -fp+4 MeV 1 (temperatura critică D+D 3He+n + 3,25 MeV / de 5-108 °K) li) D+T ->4He+n+17,6 MeV 1 (temperatura critică D+3He->4He+p+18,3 MeV j de 7*107°K) lll)6Li + n ->4He+T+ 4,8 MeV (temperatura critică de 2-108 °K). Sub acţiunea căldurii, moleculele gazelor se descompun; astfel, la 5000°C, moleculele de deuteriu se separă în atomi; ia circa 100 000°C, electronii se separă de nuclee, obţinîndu-se plasma, constituită din nuclee şi din electroni liberi; la temperaturi de mai multe milioane de grade se produce fuziunea nucleelor, fenomenul autoîntreţinîndu-se de la o anumită temperatură, temperatura critica. Pentru a asigura desfăşurarea procesului de fuziune trebuie ca plasma să fie adusă la temperatura critică şi să fie menţinută stabilă. Deşi ciocnirile particulelor elementare ale plasmei de pereţii recipientului în care e introdusă constituie un proces care permite eliberarea de energie, totuşi trebuie evitat, deoarece e însoţit de pierderi mari de energie şi, de aceea, atît în stei la-rator cît şi în alte dispozitive de fuziune nucleară, plasma trebuie să fie menţinută la distanţă de pereţii recipientului. Ca şi în alte experimentări privind fizica plasmei, şi în reacţiile termonucleare una dintre dificultăţile cele mai mari o constituie menţinerea acestui mediu stabil, ca formă şi dimensiuni, pe durata proceselor termonucleare. Cele două cerinţe menţionate se realizează, în principal, prin aplicarea asupra plasmei a unui cîmp magnetic de foarte înaltă frecvenţă, deosebit de intens, care nu numai că asigură stabil itatea coloanei de plasmă, dar o şi menţine la dis- ~ /'7^?T?T7P\ tanţă de pereţii recipientu- JTy ~ UUUvJ ®V lui, şi o supune unor mişcări pulsatorii cari uşurează pro- ----r~ ' /0000^-------------- ducerea reacţiei termonu- SlMJ 0000 4^/ cleare. ---------------------——► Plasma fiind constituită numai din particule încărcate -------------- electric, acestea se mişcă în cîmpul magnetic pe traiec- -ff-QQnn— tor ii elicoidale, avînd ca axă liniile de forţă; nucleele po- zitive şi electronii negativi Mişcarea deuteronilor (d) şi a electro- au sensuri de rotaţie con- nilor (e) într-un cîmp magnetic, trare (v. fig. /). Folosind ca recipient pentru plasmă un tub în jurul căruia e înfăşurată o bobină, liniile de forţă ale cîmpului magnetic sînt paralele cu axa tubului, iar particulele în rotaţie în plasmă reduc, datorită reacţiunii lor, cîmpul magnetic axial şi, ca urmare, cîmpul magnetic se concentrează în principal în zonele exterioare ale plasmei; ca urmare, traiectoriile particulelor, îndreptate spre exterior, sînt rebrusate (v. fig. //), şi acestea rămîn în limitele unui cilindru interior la distanţă de pereţi. Experienţele de pînă acum nu au putut însă realiza decît durate foarte scurte de izolare a plasmei. Stabilind prin plasmă un curent electric (la temperaturi înalte, conductivitatea electrică a plasmei e de aproximativ zece ori mai mică decît a cuprului), în jurul conductorului plasmă apare un cîmp magnetic propriu, care are asupra acestuia acelaşi efect (efectul Pinch) ca şi cîmpul magnetic exterior, conducînd la o compresiune a plasmei. Ca exemplificare, într-o coloană de plasmă cu diametrul de 20 cm, cu presiunea iniţială de 10'4 at, prin ridicarea temperaturii Ia circa 109°K, presiunea ajunge la circa 1000 at; inducţia magnetică trebuie să aibă în acest scop o valoare de circa 160 000 Gs, iar curentul longitudinal în plasmă, circa 8*106 A. în condiţiile descrise de menţinere a plasmei într-un cîmp magnetic, principalele pierderi de energie nerecuperabile sînt cele prin radiaţie: electronii fiind liberi, apare o radiaţie ondulatorie, adică diferită de cea produsă prin salt cuantic, cum se întîmplă cu electronii legaţi, de exemplu într-un gaz (v. fig. IU). 1Q+\_______________ Radiaţiile produse prin ciocni- rea electronilor cu nuclee sau cu II. Repartiţia curentului şi a cîmpului magnetic în plasmă. 1) curenţii în înfăşurarea exterioară; 2) curenţii interiori; 3) traiectoriile particuieior; 4) peretele recipientului. W' 19' c* IU hl 7 j 10 ~1 i »-.* & 10■* *** 10-* 10~e E4 10* W 10*°KW3 Temperatura plasmei III. Raportul dintre energia dezvoltată şi energia radiată, în cazul fuziunii, în funcţiune de temperatură, c) D-fT; b) D+D. IV. Schema principală a stellaratorului. 1) bobină pentru producerea cîmpului magnetic axial; 2) bobină suplementară pentru răsucirea liniilor cîmpului magnetic pentru îmbunătăţirea stabilităţii; 3) bobină cu miez pentru încălzirea plasmei prin efect Joule; 4) bobinele pompei magnetice; 5)divertor; 6) plasmă; 7) bobinele divertorului înfăşurate contrar; 8) tub cu vid de oţel nemagnetic; ^legătura pompei de vid. alţi electroni constituie un spectru larg de la radiaţii infraroşii pînă la radiaţii y. Stellaratorul, a cărui funcţionare e bazată pe fenomenele expuse, e constituit în principal dintr-un tub toroidal, de oţel nemagnetic, golit de aer, pe care sînt înfăşurate o bobină pentru producerea unui cîmp magnetic a cărui direcţie e aceea a axei tubului, şi o a doua bobină, pentru răsucireadirecţiei cîmpulu i axial (v, fig. IV). în interiorul tubului trebuind să fie menţinută o inducţie magnetică uniformă pe întreaga secţiune, fără răsucirea cîmpului magnetic, la marginea spre exterior a tubului toroidal Stelleroidea 347 Stenodictya inducţia ar fi mai mică decît spre interior, deoarece spirele pe suprafaţa exterioară sînt mai depărtate decît pe suprafaţa interioară,’ deosebire care ar produce o mişcare de drift a electronilor şi a ionilor, dirijată spre peretele tubului, ceea ce, după cum s-a arătat, nu e de dorit. Răsucirea cîmpului mai contribuie şi la ameliorarea stabilităţii plasmei. Răsucirea liniilor de forţă se poate obţine şi printr-o răsucire geometrică a întregului dispozitiv, în acest caz tubul cu bobinele luînd forma unui opt orizontal. în stellarator, plasma e încălzită prin curentul electric axial produs de un transformator, la temperatura de circa 106°K; încălzirea mai departe se face printr-o pompă magnetică. Sub acţiunea cîmpului magnetic produs de bobinele înfăşurate pe tub, plasma e comprimată şi destinsă în tub, în direcţie radiată, cu o frecvenţă de cîţiva megahertzi, şi la o anumită frecvenţă, dependentă de viteza ionilor, de lungimea bobinelor, etc., plasma cedează energie şi se încălzeşte. Prin fuziune se produc în final nuclee de 3He şi de 4He, cari trebuie îndepărtaţi ca impurităţi, şi în schimb trebuie introdus în tub un gaz de reacţie curat. Chiar cantităţi mici de impurităţi din nuclee grele sînt foarte dăunătoare, deoarece pierderile prin frînarea electronilor în cîmpul electrostatic al nucleelor creşte cu puterea a doua a numărului de sarcină al nucleului (de exemplu, la ciocnirea unui electron cu un nucleu de aluminiu, pierderea de viteză e tot atît de mare ca şi la ciocnirea cu 169 de nuclee de deuteriu). Pentru evitarea apariţiei impurităţilor din metalul tubului şi menţinerea unui vid bun, tuburile sînt „răscoapte*1 la 450°; în scopul îndepărtării impurităţilor apărute serveşte diver-torul, care cuprinde esenţial o bobină cu înfăşurări de sens contrar. Prin acţiunea cîmpului acestora, particulele grele ajung într-o cameră în care ionii, ciocnindu-se de pereţi, se recombină cu electronii în atomi, iar gazele rezultate sînt îndepărtate de o pompă de vid. î. Stelleroidea. Paleont.: Clasă de Echinoderme libere (Eleuterozoare), cu corpul în formă de disc central şi cu cinci braţe (raze). Gura se deschide pe partea ventrală a discului, pe care se găsesc şi ambulacrele (podia), dezvoltate de-a lungul braţelor. Cuprinde subclasele: Somasteroidea, Ophiuroidea şi Aste-roidea. Somasteroidea cuprinde formele primitive, cu braţe puţin dezvoltate, avînd aparatul apical constituit dintr-o reţea de spiculi, iar cel oral, din piese ambulacrare alternînd cu piese interambulacrare (virgale). Au trăit din Ordovician pînă la sfîrşituI Devonianului. Ophiuroidea (sau şerpi i-de-mare), v. Ophiuroidea. Asteroidea (sau stelele-de-mare) au corpul stelat sau pentagonal şi braţe lăţite la bază, în cari se găsesc unele organe interne (genitale, coecum, digestiv, etc.). Ambulacrele (podia) posedă vezicule contractile interne şi sînt dispuse în şanţuri situate pe faţa ventrală. Anusul şi placa madreporică sînt dorsale. Sînt cunoscute din Ordovician pînă azi. 2. Steilit. Metg.: Grup de metale dure turnate, pe bază de crom-cobalt-wolfram, putînd conţine şi alte elemente (fier, nichel, molibden, etc.), cum şi anumite cantităţi de carbon. Compoziţiile cîtorva aliaje de acest tip sînt indicate în tablou. Din grupul Stellitului fac parte şi alte metale dure, comercializate sub diferite numiri, cum sînt aliajele Hayne, numite şi Stei I i t e Hayne, cari nu au în general siliciu şi conţin mai puţin carbon, Perzitul (v.), etc. Structura lor consistă dintr-o masă de bază de soluţie solidă (în care cobaltul e componentul principal) cu incluziuni de Compoziţia unor aliaje tip Stellit, în % Nr. Cr Co W Fe Mo Si C Alte elemente 1 26 20 9 11 4,2 0,5 1,3 19 Ni; 9 V 2 13 60 _ 3 22,5 0,7 0,8 3 20 50 10 — 18 — 2 — 4 32 50 15 — — 0,5 2,5 — 5 27,5 60 10,5 — — — 2 — 6 28 55 15 — — — 2 — 7 28 56 11 1,8 — 0.5 2,2 0,5 Ni 8 30 60 4,5 1 — 1,5 2,5 0,5 Ni 9 27 55 14 1 — 0,5 2,5 — 10 28—32 45-52 10—15 — — — 2,5 — 11 27-30 63-68 2-6 — — — 2-3 — 12 32 60 4,5 0,5 0,7 1.3 1 Mn carburi simple şi complexe. Se elaborează în cuptoare de inducţie de înaltă frecvenţă şi se toarnă sub formă de plăcuţe (cari se aplică prin sudare pe scule aşchietoare) sau în formă de electrozi. Aliajele Stellit sînt caracterizate prin duritate, pe care o păstrează pînă la 700-•-800°, şi fragilitate mari, rezistenţă mare la temperaturi înalte, ia uzură, la coroziune şi la eroziune. Tenacitatea e îmbunătăţită cu cobalt, nichel şi fier. Duritatea şi tenacitatea cresc, de asemenea, pe măsura finisării granu laţiei. Proprietăţile medii ale Ste11iţelor sînt: greutatea specifică, circa 8,5; coeficientul de dilataţie lineară, 11*10~6***12-10“6 ; temperatura de topire, 1250—1300°; rezistenţa de rupere la tracţiune, 60---70 kgf/mm2; duritatea HRC 40---50 ; coeficientul de uzură 0,45"*0,60, faţă de cel al unui oţel cu conţinut mare de Mn (considerat egal cu 1,0). Ste11itele se pot prelucra prin abrazare. Ele se întrebuinţează sub formă de plăci de tăiere (v.) cari se sudează pe scule aşchietoare; la fabricarea de filiere, de matriţe şi de alte scule asemănătoare; la acoperirea prin sudare a sculelor uzate şi a unor piese de maşini ori de instalaţii supuse la uzuri mari sau cari funcţionează la temperaturi înalte ori în medii agresive (elice navale, palete de pompe sau de turbine de abur, anumite piese de turboreactoare, scaune de supape la motoare cu ardere internă); în industria petrol ieră, la încărcarea sapelor de foraj. 3. Stellitare. Tehn.: încărcarea cu Stellit (v.) prin sudare, a unor porţiuni din suprafaţa de lucru a anumitor organe de maşină (de ex. supape de motor) sau a părţii active a anumitor unelte (de ex.: sape de foraj, sfredele, etc.), pentru a le mări duritatea şi a le proteja contra uzurii prin eroziune-. 4. Steluţa, pl. steluţe. Poligr.: Semnul (*) folosit la indicarea unei note în josul paginii, în legătură cu cuvîntul sau cu propoziţia pe cari le însoţeşte; aşezată înaintea unei date înseamnă anul naşterii (v. şî sub Semne 1). Sin. Asterisc. 5. Sten, pl. steni. /Vis., Mec.: Unitatea de forţă în sistemul de unităţi MTS, egală cu forţa prin care se imprimă o acceleraţie cte 1 m/s2 unei mase de o tonă. Un sten are 108 dyn. 6. Stenocore, specii Geobot.: Specii vegetale cari, din cauza amplitudinii ecologice înguste, au o slabă sau foarte slabă răspîndire. De exemplu: Saxifraga luteo-viridis, Saxi-fraga demissa, Gypsophila petraea, din munţii calcaroşi. Sin. Specii stenotope. 7. Stenodactilografie. Gen.: Stenografiere a vorbirii cuiva, urmată de dactilografierea directă a textului, fără ca acesta să mai fie transpus în scrierea de mînă curentă. s. Stenodictya. Paleont.: Insectă din ordinul Eopalaeo-dictyoptera, familia Stenodictyopteridae, cu caractere primitive: toracele cu segmentele separate, fiecare cu cîte o pereche de aripi cu poziţie orizontală. Prima pereche e rudimentară, Stenoglossa 348 Stenotope, specii — cu un sistem de trahee neregulate neorganizate în nervuri, celelalte perechi avînd dimensiuni egale. Inelele abdominale au lateral prelungiri pleuriforme, iar corpul se termină prin doi cercei. Se deplasa zburînd greoi prin pădurile umede şi calde ale Carboniferului. 1. Stenoglossa. Paleont.: Gasteropode prosobranhiate carnivore, cu radula specializată în acest sens şi cu sistemul nervos concentrat. Se împart în Rachigiossa şi Toxoglossa (veninoase) (v. şî sub Gasteropod a). 2. Stenografie. Gen.: Scriere rapidă cu ajutorul unui sistem de semne convenţionale special alese pentru a permite înregistrarea vorbirii în ritmul acesteia. Această înregistrare (stenograma) comportă fie cîte un semn distinctiv (de obicei linii, drepte şi curbe, şi puncte) pentru fiecare sunet din vorbire (vocală sau consoană) (steno- Stenodictya. \p 6 \ f V * c(ch,k) /9(9*} fh c - 3 n ce j KJs Vf O 9 O Q* 6 6> ° r\ e Z/ en Semne convenţionale pentru stenografia integrală. a) consoane; b) vocale; c) nazale. grafia integrala sau de gradul I), înlocuindu-se astfel un alfabet greoi cu unul simplu, fie prescurtări de text, locuţiuni, etc., eliminări de vocale, de consoane, de cuvinte sau chiar de fraze întregi, etc. (stenografia prescurtată, metagrafia sau de gradul II). Viteza de înregistrare în stenografia integrală, pentru care fiecare .stenograf îşi stabileşte o serie de abreviaţiuni convenţionale, e de 3***4 ori mai mare decît a scrierii obişnuite, iar în stenografia prescurtată chiar de 7---8 ori mai mare (pînă la 160***180 cuvinte pe minut). în tablou sînt indicate cele 34 de semne folosite în stenografia integrală. 3. Stenograma, pl. stenograme. Gen. V. sub Stenografie. 4. Stenohaline, specii Zoo/.: Organisme animale sensibile la variaţiile de salinitate, adaptate la o densitate constantă a apei care reglează caracterul proceselor osmoregula-torii cari se produc în corpul lor. Caracteristice habitatelor cu condiţii mediale stabile, ele cuprind formele tipic de apă dulce, unele forme marine (cele de larg, unde variaţiile saIi-nităţii sînt foarte slabe şi în orice caz lente, cele de ţărm cari trăiesc departe de gurile fluviilor şi, cele fixate de fund, ferite de curenţi şi de maree) şi pe cele specifice apelor sărate. O schimbare în acţiunea factorilor atmosferici sau hidrologici, provocînd dislocarea unor pături de apă şi producerea de curenţi locali de apă rece mai sărată, venită din adînc, poate determina moartea organismelor stenohaline. E cazul speciilor de apă dulce (crap) cari, după perioada de reproducere, migrează pe întinsurile de la gurile Dunării (numite melele sau musuri) foarte bogate în hrană, unde, Ia prima schimbare de salinitate, mor în masă. s. Stenopâ, pl. stenope. Foto.: Deschidere circulară cu diametrul foarte mic, practicată într-o foaie de cupru, de plumb sau de staniu foarte subţire, folosită pentru fotografierea fără obiectiv. Stenopa, care înlocuieşte obiectivul la o cameră fotografică, poate da rezultate interesante la fotografierea subiectelor fixe, uneori putîndu-se obţine imagini cari nu ar fi posibil de obţinut cu camere fotografice cu obiectiv, întrucît stenopa permite să se cuprindă un unghi de 170°. La fiecare distanţă a subiectului faţă de aparat corespunde, pentru un diametru dat al stenopei, o distanţă optimă între stenopă şi ecranul receptor (geam mat sau stratul sensibil). Pentru fotografia obiectelor depărtate, distanţa optimă a stenopei faţă de stratul sensibil e proporţională cu pătratul diametrului deschiderii; în cazul obiectelor cari se găsesc Ia depărtări mici, distanţa optimă dintre stenopă şi stratul sensibil se calculează în funcţiune de distanţa pînă la obiect, ca pentru cazul folosirii unui obiectiv cu distanţa focală egală cu distanţa dintre stenopă şi stratul sensibil. Singurul inconvenient ai fotografierii cu stenopă e necesitatea unor timpuri de poză relativ lungi, dezavantaj care în prezent e atenuat datorită existenţei unor straturi sensibile foarte rapide (de ex. timpul de poză pentru o emulsie fotosensibilă rapidă, la fotografierea unui peizaj deschis, pe timp frumos, e, la amiază, cu o stenopă cu diametrul de 0,6 mm şi o distanţă a acesteia pînă la stratul sensibil de 200 mm, de ordinul a 5 s). Fotografia stenopică are aplicaţii interesante în tehnică, ca, de exemplu: studiul arcurilor de ruptură la întreruptoareie industriale, cu ajutorul unei camere cinematografice cu mare frecvenţă (120 000 imagini/s), în care imaginile sînt formate de stenope; determinarea poziţiei şi a dimensiunilor focarului de emisiune a radiaţiei X Ia tuburile respective şi căutarea focarelor parazite în comparaţie cu o fotografie stenopică a instalaţiei obţinute în lumină albă; fotografierea stereoscopică a pereţilor interni ai stomacului cu ajutorul unei sonde esofag ice, 6. Stenopică, fotografie Foto.: Fotografie executată cu ajutorul stenopei (v. sub Stenopă). Sin. Stenopofotografie. 7. Stenoterm. Biol., Zoo!., Bot.: Calitatea unui animai acvatic sau a unei plante de a nu putea vieţui decît în limite de temperatură apropiate, deci de a nu se putea acomoda la variaţii mari de temperatură. Animalele stenoterme trăiesc numai în ape curgătoare reci, cu variaţii termice zilnice şi anuale mici. Aceste ape sînt caracteristice regiunilor muntoase, zona cea mai apropiată de izvor, unde cursul neregulat cu un curent puternic şi multe cascade are lăţime şi adîncime mică, malurile neregulate şi variabile, iar albia acoperită cu blocuri de stînci, cu bolovani sau cu pietriş. Bogate în oxigen solvit, uneori pînă la saturaţie (7**-8 cm3/!), ele sînt proprii pentru Salmonicultură. Dominanţa piscicolă a apelor reci o are păstrăvul comun (Salmo trutta fario L.), formă tipic stenotermă, căreia i se adaugă şi alţi peşti mai mici, cari îi servesc drept hrană, boiş-teanul (Phoxinus phoxinus phoxinus L.) şi grindelul (Nema-chilus barbatulus barbatulus L.). 8. Stenotipie. Gen.: Stenografiere mecanică cu ajutorul unei maşini speciale numite stenotip. 9. Stenotope, specii Geobot.: Sin. Specii ştenocore (v. Ştenocore, specii ^). Stenoxibionte 349 Stereoautograf î. Stenoxibionte. Pisc.: Animale caracteristice apelor bine oxigenate. Forma tipic stenoxibiontă e păstrăvul (Salmo trutta fario L.)» care trăieşte în apele reci de munte, cari conţin cel puţin 6--*7 cm2/l oxigen. Cînd cantitatea de oxigen scade, fie din'cauza lipsei de aeraţie, fie din cauza proceselor de descompunere a substanţelor organice, condiţiile de mediu devin defavorabile vieţii lor. Tot din cauza activităţii lor respiratorii, formele stenoxibionte preferă apele limpezi, agitate, cu numeroase cascade, unde se produce o pulverizare în particule fine, prin cari suprafaţa de absorpţie pentru oxigenul din atmosferă e considerabil mărită. 2. Stenozare. Ind. text.: Operaţie prin care produsele textile sînt aduse în starea de a nu se mai umfla prin înmuiere în lichide, în scopul de a deveni neşifonabile. Stenozarea consistă în tratarea produsului textil, timp de 15 minute, cu o soluţie de formaldehidă cu concentraţia de 7%, în raportul de flotă 1 : 2,5 (cu adaus de 0,1 g perclorat de aluminiu la 100 cm8 din această soluţie), urmată de centrifugare şi de uscare la 90°. Acest tratament reduce aproape la jumătate gradul de umflare a fibrelor introdgse în apă. 3. Stepa, pl. stepe. Geobot.: Zonă fizică-geografică, în regiunile temperate, pe care vegetaţia are, în timpul anului, o perioadă de repaus ibernal şi una în care se îndeplinesc funcţiunile vitale, de la germinaţie sau înfrunzire, pînă la fructi-ficaţie. Din punctul de vedere climatic, stepele sînt caracterizate printr-o ariditate mai mult sau mai puţin accentuată a climei şi a solului (indicele de ariditate e 5---10). Astfel de stepe sînt răspîndite în Sudul URSS şi al Asiei Centrale, în Sud-Estul ţării noastre (în Bărăgan şi în Sudul Dobrogei), în Sudul Olteniei, în Nord-Estul Moldovei, etc., apoi în Statele Unite (v. şî Prerie) şi în Argentina (v. şî Pampa). Solul stepelor e format, în general, din cernoziom. Speciile de plante cari cresc în stepă sînt adaptate la uscăciune prin: dezvoltarea porozităţii; îngroşarea şi suberificarea cuticulei; dezvoltarea perilor glandulari şi a glandelor cu esenţe aromatice; micşorarea suprafeţei de transpiraţie, etc, Dintre acestea predomină speciile emicriptofite (v. sub Forme biologice) şi mai puţin cele geofite (v. sub Forme biologice) reprezentate, în special, prin ierburi, vegetaţia lemnoasă fiind reprezentată prin arbuşti şi subarbuşti. V. şî Zona stepei, sub Zonă de vegetaţie lemnoasă. 4. /v/ cu păduri.Silv.: Sin. Antestepă (v.), Antestepă caldă, Silvostepă. V. şî Zona stepei, sub Zonă de vegetaţie lemnoasă. 5. /v/ înalta. Silv.: Sin. Stepă rece, Subzonă alpină superioară. V. Zona stepei, sub Zonă de vegetaţie lemnoasă. e. /x/ rece. Silv.: Sin. Stepă înaltă. V. Zona stepei, sub Zonă de vegetaţie lemnoasă. 7. Stephanian. Stratigr.: Etajul superior al Carboniferului productiv, corespunzător Carboniferului superior de facies marin din Platforma rusă (Gjelian), şi părţii superioare a Missourianului din America de Nord. Stephanianul e cuprins între zona D a Westphalianului şi depozitele etajului cu Schwa-gerina (Sakmarian), atribuit Permianului inferior. Acestea din urmă, împreună cu echivalentul marin al StephanianuIui (Gjelian),. constituie Uralianul. în multe regiuni, zona D a Westphalianului e prezentă în baza ciclului de sedimentaţie care urmează cutărilor asturice, iar Stephanianului îi urmează, în continuitate de sedimentare, Autun ianu I. Flora Stephanianului e caracterizată prin: reducerea Lepi-dofitelor, din cari persistă Subsigillaria (Sigilării netede); abundenţa Pecopteridelor; apariţia Odontopteridelor şi a genului Walchia (printre conifere). Forme caracteristice sînt Pectopteris lamurensis şi P. arborescens, asociate cu ultimele Sigillarii canelate, în partea inferioară a etajului, şi Cordaites lingulatus, Odontopteris reichiana şi O. minor, în partea lui superioară, unde apare şi Walchia piniformis. Fauna Stephanianulu i cuprinde, la partea inferioară a etaju Iu i (în dezvoltarea sa caracteristică din masivul central francez), lamelibranhiatele de apă dulce: Anthracomya prolifera şi Leaia beantschi, iar la partea superioară, Anthracomya stepha-nensis. în faciesul marin corespunzător, ea cuprinde fusu-linide (Fusulina verneuili, QuasifusuIina longissima, Triticites simplex), amonoidee (Schistoceras hyatti, S. diversecostatum, specii de Uddenites şi Shumardites), brahiopode (Spirifer supramosquensis). Afară de Masivul central francez (basinele Saint Etienne şi Gard), Stephanianul e puternic dezvoltat în basinul Saar, unde constituie complexul Stratelor de Ottweiler, care se prezintă sub un facies grezos-şistos bariolat, cu intercalaţii subţiri de cărbuni. Depozite stephaniene productive sînt dezvoltate şi în Carpaţii meridionali, şi anume în Banat, unde cuprind intercalaţii de huilă la vest de Bigăr, la Baia Nouă, la Lupac şi Secul. 8. Stephanoceras. Paleont.: Sin. Cadomites (v.). 9. Stephanophyllia. Paleont.: Coralier solitar din familia Fungidae, de talie mică, subdiscoidal, cu şase septe primare, ajungînd la centru. Septele secundare sînt unite prin bazele lor şi sînt acoperite de tubercule spiniforme. Faţa inferioară posedă creste radiare. Specia Stephanophyllia elegans Bronn a fost întîlnită în Tortonianul de la Bahna-Orşova. 10. Stepizare. Ped.: Procesul de in- stephanophviiia elegans. stalare a stepei în zona de pădure, în primul rînd sub acţiunea schimbării lente a climei, dar în special sub influenţa omului. Stepizarea se poate produce şi prin instalarea treptată a vegetaţiei de stepă pe soloneţurile (v.) levigate ca urmare a adîncirii pînzei de apă freatice. Rezultatul stepizării e transformarea solului iniţial în cernoziom. Sin. (parţial) Regradare (v.). 11. Ster, pl. steri. Ms., Ind. lemn.: Unitate de măsură a volumului lemnului de foc despicat, corespunzătoare unei stive cu dimensiunile de 1 m lungime, 1 m lăţime şi 1 m înălţime. Din cauza spaţiilor goale, volumul net al materialului lemnos dintr-un ster e totdeauna mai mic decît 1 m3. Pentru transformarea vo Iu mu Iu i exprimat în steri, în volumul exprimat în metri cubi de lemn, numărul sterilor se înmulţeşte cu un factor de cubaj, care are valoarea 0,65-**0,75. Pentru transformarea volumului exprimat în metri cubi de lemn, în volumul exprimat în steri, se înmulţeşte numărul de metri cubi cu factorul de aşezare, egal cu valoarea reciprocă a factorului de de cubaj (circa 1,33-**1,53). 12. Steran. Chim.: C17H28. Ciclopentanoperhidrofenantren. Hidrocarbură ciclică saturată avînd trei cicluri de şase atomi de carbon condensate după tipul fenantrenic şi un ciclu de cinci atomi de carbon. Steranul nu a fost izolat din natură, dar se consideră că stă la baza derivaţilor sterolici pentru înţelegerea structurii, clasificarea şi nomenclatura acestora. 13. Stercobilinogen. Chim.; Produs rezultat prin hidrogenarea a două duble legături din molecula urobilinogenului (v.). Stercobilinogenul e una din treptele de degradare a nucleului porfinic din molecula hemului. E incolor şi prin dehidrogenare dă naştere stercobilinei. 14. Steregie, pl. steregii. Gen : Ţurţur de funingine format pe coşul prin care iese fumul. îs. Stereo-. Gen.: Prefix cu semnificaţia „solid", „în relief", sau „în spaţiu'1. 16. Stereoacusticâ. Fiz.: Ramură a Acusticii, care se ocupă cu determinarea direcţiilor din cari vin sunetele. 17. Stereoautograf, pl. stereoautografe.Fotgrm.: Aparat cu proiecţie mecanică, folosit pentru restituţia fotogramelor terestre sau a celor aeriene. Stereoautograf 350 I Stereoautograf Stereoautografeie pentru prelucrarea fotogramelor terestre sînt aparate de ordinul II de precizie. Razele perspective sînt proiectate în spaţiu pe două plane reciproc perpendiculare (principiul Orei). Stereoautografui reprezintă o combinaţie a unui stereo-comparator (v.) cu un mecanism plan constituit dintr-un sistem de lineale care rezolvă problema intersecţiunii directe. De aceea, la acest aparat, proiectarea elementelor stereomodelulu i se realizează într-un plan orizontal. Stereoautografui Orel-Zeiss (v. fig. /) e constituit din ste-reocomparatorul 1 şi din mecanismul plan, cuprinzînd un sistem de rigle (rigla direcţiilor L, rigla paralaxelor p, rigla altitudinilor z). Cu ajutorul riglelor L şi p se rezolvă inter-secţiunea directă pe punctul vizat. Rigla L e legată de căruciorul de bază al stereocomparatorului (deci cu fotograma din stînga). Căruciorul paralaxelor longitudinale al stereocomparatorului e solidar cu rigla L, care pivotează în jurul punctului Sx; mişcările pe direcţia x ale port-cIişeuiui din dreapta sînt transmise ia rigla paralaxelor p, care pivotează în jurul punctului S2. Punctele Sx şi S2 sînt situate pe o paralelă la axa x, iar cele două rigle alunecă pe cărucioarele focale respective. Acestea din urmă sînt ghidate pe puntea distanţelor focale 2, situată la distanţa f de pivoturile Sx şi S2. Riglele L şi p trec prin două glisiere (Mv Ma) fixate la căruciorul bazei 3, care, la rîndul său, se poate deplasa pe puntea distanţelor 4. Distanţa dintre glisierele Mx şi M2 e egală cu distanţa dintre Sx şi S2, micşorată cu baza de fotografiere la scara restituţiei. Punctele Sp S2 şi Mp M2 formează paralelogramul mare al aparatului şi sînt punctele de bază ale acestuia. Punctul M2 are şi mişcări pe bx şi by (componentele bazei). Intersecţiunea la stereoautograf se realizează printr-un triunghi şi un paralelogram. Cînd se acţionează de la volanul x, riglele L şi p pivotează, iar căruciorul bazei 3 se deplasează pe puntea sa. Cînd se acţionează de la volanul y, puntea distanţelor 4 se deplasează pe direcţia y\ în acest caz, rigla L rămîne pe aceeaşi direcţie, iar rigla p se roteşte în funcţiune de baza înregistrată. Rigla altitudinilor z, îndoită în unghi de 90° şi situată în planul celorlalte rigle, e cuplată cu microscopul binocular 5 al stereocomparatorului. Capătul liber al riglei z se găseşte pe căruciorul cotelor 6, care se mişcă pe puntea distanţelor 4. Dacă axele de fotografiere nu au fost riguros paralele, corectarea se face cu ajutorul corectorului de convergenţă aşezat în punctul S2 şi care asigură o rotire a linealului p, cu unghiul de convergenţă y (în limitele a ±10g). Dacă, prin acţionarea de la volanele x, y, z, se aşază stereoscopic marca reper pe un punct oarecare a al stereomodelului, el se confundă cu proiecţia orizontală a lui (la scara de lucru)'. Planul de referinţă în care se găsesc riglele e XY, cu originea în Sp Rigla cu creionul trasor 7 e cuplată cu căruciorul bazei 3. Masa de desen are şi ea o deplasare laterală, egală cu cea a pivotului Sp Cota punctului a se citeşte pe scara înălţimilor, la puntea distanţelor: pentru aceasta se aşază scara la cota Zs, cînd marca reper e la înălţimea Zs. Paralaxele verticale se elimină cu ajutorul unei pedale cuplate la mişcarea Z a clişeului din dreapta. La acest aparat se poate executa trasarea continuă a curbelor, de nivel: se înregistrează la volanul z o cotă Z. şi, prin acţionarea volanelor x şi y, marca de măsurare se menţine tot timpul pe stereomodel, urmărindu-se astfel curbe de nivel Z-. Stereoautografui 1318 serveşte la prelucrarea fotogramelor terestre (în scopuri topografice, arhitectonice, etc.) pînă la formatul 13 cmx18 cm, cu distanţe focale de ia 157.---198 mm. Se pot restitui stereograme normale sau paralel deviate (chiar cu o convergenţă sau cu o divergenţă de ia +5S ia—2g). Principiile de lucru şi schema constructivă ale stereoautografului 1 318 sînt cele ale stereoau tog rafu I u i Orel-Zeiss; o îmbunătăţire substanţială la acest aparat consistă dintr-un al doilea lineal al cotelor (cu aceasta se elimină paralaxa z). Fig. II reprezintă schema de înregistrare fotografică terestră şi de restituţie, pentru fotograme paralel deviate. S2 şi S2 sînt punctele de staţie, bx şi by sînt componentele bazelor, A e un punct din teren. Centrele de proiecţie la aparat sînt S2 şi S'2, iar punctul restituit are aceeaşi poziţie relativă faţă de fotograme, deoarece raza S'2An s-a obţinut prin deplasarea para- A=A, ''l 'i’S, 1*2 c 1 ? / f t *2 4 h f II. Stereoautograf. lelă faţă deS2Aj. Mec an ismu l pentru determinarea poziţiilor planimetrice ale punctelor e reprezentat în fig. III. Linealele Lx şi L2 materializează poziţia în plan a razelor proiectante. La capătul linealului L2 se pot introduce componentele bx şi b ale bazei. Distanţele focale fx şi /2 se introduc la ambele lineale, prin aşezarea depărtării dintre Sx şi Pp respectiv S2 şi P2 (proiectate pe axa /). Linealul L2 se poate roti suplementar în jurul lui S2( de la —2g la +58, făcînd astfel posibilă restituţia stereogramelor uşor convergente sau divergente. Fig. IV reprezintă schema de principiu a determinării cotelor punctelor stereomodelului. Pentru planul orizontal III. Mecanism pentru determinarea poziţiilor pia-nimetrice cu stereoautografui 1318. Stereoautografie 351 Stereochimie tical e un cărucior comun, care în planul orizontal con-duoTpe Kx, iar în planul vertical, pe Kz. La căruciorul Kz se pot introduce componentele bazei bz şi by. Linealele L, şi L„ au ca centru de rotaţie punctul I. Observarea stereoscopică se realizează cu ajutorul'unui microscop binocuIar. Precizia de măsurare e: pentru paralaxe: ±0,003 •••±0,005 mm; pentru coordonate: myr^mz ^ 410 005 __f- 0010 P-r'nc*P^J^ determinării cotelor cu stereoauto- ■ . ’ " ’ graful 1318. mm. Stereoautografele pentru prelucrarea fotogramelor aeriene. Din acest grup face parte stereoautograful (stereorestitutorul) A 6. Distanţele focale cari pot fi introduse la aparat variază de la 97---270 mm, Pot fi prelucrate şi fotograme cari nu sînt perfect nadirale, în limita a ±9S în sensul de zbor şi a ±5spe direcţia transversală zborului. Raportul bazei e destul de mare (1 : 3*“1 : 4) faţă de aparatele folosite în fotogrammetria terestră. Tijele conductoare Lx şi L2 (v. fig. V) se intersectează chiar în punctul stereomodelului A. Fotogramele F1 şi F2 sînt situate lateral, iar legătura dintre ele şi tijele conductoare e realizată prin paralelograme articulate (pantografe cu raportul 1 ; 1). prjn capetele paralelogramelor articulate, opuse celor prin cari trec tijele conductoare, trec axele de vizare ale sistemului de observare. Paralelogramele permit deplasarea Iiberă în spaţiu a tijelor. Port-clişeele pot fi înclinate în sens longituainal (9) şi transversal (=yi+I)isin 'Pi-Zp—Z | + -Di tg Pii cum şi prin ecuaţia de condiţie a perspectivităţii: 6 sin 9l — b: cos '2 (*2-*l )- f J / (2 b-j-Ap) f Aşezarea datelor de plecare la dispozitivele de corecţie pentru fiecare cuplu de fotograme se realizează cu ajutorul a 4-*-6 puncte de sprijin altitudinale (v. fig. III), determinate prin lucrări de teren sau de laborator. A-ceasta constitu ie operaţia numită orientarea fotogramelor. în continuare se trece la trasarea curbelor de nivel prin urmărirea, cu ajutorul mărcii de măsurare, a liniilor de egală paralaxă. Diferenţele de nivel dintre punctele izolate ale cuplului se calculează cu ajutorul formulei (1), în care se introduc diferenţele de paralaxe longitudinale măsurate (şi corectate cu ajutorul dispozitivelor de corecţie). Instrumentul e reprezentat în fig. IV. Pe batiuI aparatului, căruciorul general 2 determină prin deplasare axa XX. Această III. Aşezarea datelor la dispozitivele de corecţie. în care x2, y2 sînt abscisa şi ordonata punctului de determinat de pe fotograma F2;/e distanţa focală a camerei fotoaeriene; 9i ?i ?2 s'nt unghiurile de înclinare longitudinală (în sensul de zbor) ale fotogramelor Fx şi F2; cox şi o>2 sînt unghiurile de înclinare transversală ale fotogramelor Fx şi F2; q)2—9j=At e unghiul de înclinare longitudinală a fotogramei F2 faţă de fotograma Fx; x2—> !=Ax e unghiul de rotire în planul său a foto- //. tlemente de orientare a fotogramelor. gramei F2 faţă de F1; tx e unghiul dintre raza principală (SjOj) şi perpendiculara la baza de fotografiere, măsurat în planul vertical principal al fotogramei din stînga (Fx). înfig, //sedau o serie din aceste elemente, cum şi sensul pozitiv al lor. 18 ' J5 IV. Stereometru topografic. 1) batiu; 2) cărucior genera!; 3s, 3d) cărucioare port-fotograme cu casetele; 4) şurub paralactic; 5) fire port-marcă; 6, 7, 18, 24) lineale; 8, 9) directoare; 10, 11) cursoare; 12, 13, 19, 20, 26, 27) roîe; 14) axă fixată pe batiu; 15) şurub de blocare; 16) consolă; 1?) suport; 21, 22. 28) braţe; 23) şurub; 24) li. neal; 25) tachet. deplasare se poate citi pe o scară gradată fixată de batiu. Căruciorul port-fotogramă 3 s poate fi deplasat pe axa XX cu ajutorul şurubului paralactic 4\ astfel se măsoară paralaxele longitudinale. Căruciorul port-fotogramă 3 d are o deplasare suplementară pe axa XX, cu ajutorul dispozitivelor de corecţie (corectorul de scară, dispozitivul de convergenţă şi dispozitivul descarăsuplementar). Casetele port-fotograme pot avea rotiri x de ±12°, precizia citirii fiind de ±2'; pot fi aşezate în ele fotograme cu dimensiuni pînă la 18x18 cm. Sistemul de observare consistă dintr-un stereoscop cu oglinzi aşezat pe un cărucior care se deplasează pe axa YY a aparatului. Observarea stereoscopică se efectuează cu ajutorul stereoscopului şi al firelor port-marcă. Cîmpul de vedere al stereoscopului e de 45x60 mm, iar puterea de mărire, de 2,5x. Baza oculară poate fi schimbată în limitele 58*--74 mm. Distanţa dintre firele port-marcă e de 175 mm. Stereometrul topografic SDT-1: Stereometru cu patru dispozitive de creaţie. Stereometrul SM-4: Stereometru folosit în special pentru măsurarea coordonatelor, a paralaxeior transversale şi a diferenţelor de paralaxe longitudinale. Părţile principale ale aparatului sînt aceleaşi ca la stereocomparator; are, în plus, dispozitiv de convergenţă şi dispozitive de corecţie (A9, p0 şi y2). Puterea de mărire sistemului de observare e de 3,8X . Măsoară paralaxe transversale de ±20 mm şi diferenţe de paralaxe longitudinale de 45--80 mm. Precizia de citire a Stereom icrometrie 362 Stereom icroscop Stereomicrometre. diferenţelor de paralaxe longitudinale e de 0,015 mm (ia stereometruI topografic, 0,02 mm). Stereometru! nucleal: Stereometru utilizat pentru determinarea directă a elementelor de orientare relativă. Aparatul e echipat cu dispozitive de convergenţă şi de corecţie, cu fire şi cu un stereoscop ca a! stereometru lui topografic. î. Stereomicrometrie. Fotgrm.: Tehnica măsurării paralaxelor stereoscopice cu ajutorul stereomicrometrului. 2. Stereomicrometru, pl. stereomicrometre. Fotgrm.: Instrument care, împreună cu un aparat de observare stereoscopică a fotogramelor, serveşte Ia măsurarea paralaxelor longitudinale pe cupluri de fotograme, cum şi la urmărirea unor detalii planimetrice şi de nivelment (cu ajutorul mărcilor de măsurare gravate pe plăci de cristal). Stereomicro-metrul (v. fig. a) se compune din două tije metalice 1 şi 2, cari au la capete cîte o placă de cristal pe care sînt gravate mărci de măsurare dediferite forme. De tija 1e fixat un port-creion; această tijă are o scară milimetrică 3 pentru măsurarea paralaxelor. Tija 2 e acţionată de un şurub paralactic 4; o rotire completă a tamburului şurubului para-lactic (gradat în 100 de diviziuni) deplasează tija 2 cu un milimetru (citirea se face pe scară milimetrică). Pentru a efectua măsurări cu stereomicrometruI e necesar ca fotogramele să fie reciproc orientate, astfel încît direcţiile origine ale lor să fie suprapuse pe linia de orientare, iar linia care uneşte cele două mărci de măsurare (respectiv tijele) să fie paralelă cu linia de orientare. Observarea fotogramelor se efectuează cu ajutorul stereo-scopului cu oglinzi. Citirile la şurubul paralactic (sutimi de milimetru) şi pe scara mifimetrică dau paralaxele longitudinale ale punctelor pe cari s-a aşezat marca spaţială de măsurare. Precizia de citire a paralaxelor e de 0,01 mm. Atît la măsurarea paralaxelor longitudinale, cît şi în cazul trasării (restituţiei) unor detalii planimetrice sau al unor curbe de nivel trebuie respectată riguros condiţia de paralelism între linia de orientare şi linia mărcilor (m±—m2); în caz contrar apar paralaxe transversale şi deci erori. Stereom icrometru 1 face parte din completul uncr aparate ca stereopantometruI, stereopretul, etc. Se folosesc şi stereom icrometre cu dimensiuni mai mici, pentru măsurarea paralaxelor longitudinale pe fotograme orientate la stereoscopul cu placă de cristal (precizia 0,1 •••0,2 mm) (v. fig. b). 3. Stereomicroscop, pl. stereom icroscoape. Fiz., Tehn.: Microscop binocular cu ajutorul căruia pot fi observate stereoscopic (în relief) preparatele supuse observării. Se deosebesc: microscoape cu două obiective; microscoape cu un singur obiectiv. Din clasa microscoapelor binocuiare cu doua obiective fac parte: microscoapele cu doua obiective Zeiss (v. fig. /), cu două tuburi avînd între ele un unghi de 14***16°; în faţa ocularelor se găsesc prisme inver-soare Porro, cari dau o imagine dreaptă a obiectului; dată fiind această dispunere, obiectivele nu pot avea o apertură mai mare decît 0,1 şi o mărire mai mare decît 12x ; mărirea utilă a întregului microscop nu e mai mare decît 100 x ; lupele telescopice servesc la observarea unor obiecte situate la distanţe de ordinul a 20 cm. Din clasa microscoapelor binocuiare cu un obiectiv fac parte instrumentele în cari fasciculul de /*• v UV ywvuwiui w t* iujvi^uiuiu» ^ I a- obiective. ze într-un microscop binocular cu un obiectiv. raze care trece prin obiectiv e împărţit în două părţi, fiecare dintre ele dînd o imagine a obiectului în planele focale ale obiectivelor. La unele sisteme, fasciculul e împărţit cu ajutorul unei prisme, iar ia altele, cu ajutorul unui strat de argint semitransparent (v. fig. //). Diferenţa — din punctul de vedere geometric — dintre cele două imagini obţinute e asemănătoare cu diferenţa dintre cele două imagini ale unui obiect spaţial înregistrat cu o cameră stereoscopică (sau cu o cameră fotoaeriană). Astfel de imagini III. Dispozitiv de obţinere a efectului stereoscopic ia microscoape binocuiare, se obţin cu ajutorul unor sisteme optice ale căror principii constructive se dau în fig. III. Sistemul optic Ldă imaginea obiectului spaţial ABi punctul A se găseşte în planul de vizare PA, iar punctul B, în alt pian P&. Cercul cu diametrul QC, obţinut ia intersecţiunea fasciculului de raze BMN cu planul de vizare PA, poate fi considerat ca imaginea proiectivă a punctului B în planul PA. Imaginea C-JQ a acestui cerc în planul A/ e imaginea proiectivă a punctului B' în planul PA>. Dacă £ e un ecran, în planul pupilei de ieşire a sistemului optic, care acoperă jumătate din fasciculul de raze MBO, secţiunea cercurilor de difuziune din planele Pa şi PÂ/ se micşorează, iar imaginile proiective ale punctelor B şi B' sînt centrele petelor luminoase CCX şi C'Q (deci distanţele acestor imagini proiective faţă de axa AA' se micşorează). Dacă ecranul £ se aşază în partea de jos a pupilei de ieşire, Stereom icroscop ie 363 Stereomodel distanţa imaginilor proiective faţă de axa A A' creşte (imaginile sînt CC2 Şi C'C2). Pentru a obţine efectul stereoscopic ia microscoapele binocuiare se aşază astfel de ecrane în planul pupilelor de ieşire a ambelor oculare. Prin ecranizarea unei jumătăţi a pupilei unui ocular şi a jumătăţii opuse la celălalt ocular se obţin două imagini diferite. Imaginile unui punct cari nu se găsesc în pianul de vizare al microscopului sînt diferite (au paralaxă orizontală) şi.dau ca imagine un punct situat înaintea sau înapoia planului de vizare (după semnul paralaxei). Această ecranizare a ocularului e asemănătoare cu ecranizarea jumătăţii opuse a obiectivului. în acest mod, ecranizarea cîte unei jumătăţi a pupilelor de ieşire transformă microscopul binocular în aparat stereoscopic. Efectul stereoscopic obţinut poate fi, după necesităţi, ortc- sau pseudoscopic. Deoarece microscoapele dau imagini răsturnate ale obiectelor, obţinerea unei imagini perspective drepte se realizează prin deplasarea către stînga ' (dreapta) a imaginii observate cu ochiul drept (stîng), astfel încît să se observe imaginea din stînga cu ochiul drept, iar cea din dreapta, cu ochiul stîng. în fig. IV a se reprezintă schematic dispunerea orificiilor ecranelor ocularelor pentru obţinerea efectului ortoscopic, iar în fig. IV b, pentru O / O O 3 O O o o o O 2 O o o IV. Aşezarea ecranelor, o) pentru obţinerea unui efect ortoscopic; b) pentru obţinerea unui efect pseudoscopic. obţinerea efectului pseudoscopic. Microscoapele binocuiare cu separarea geometrică a fasciculelor pot da efect stereoscopic fără a mai fi necesară ecranizarea pupilelor de ieşire, dar aceasta numai în cazul cînd se realizează reţinerea jumătăţi lor corespondente ale fasciculelor de raze. î. Stereomicroscopie. Fiz., Tehn.: Ramură a Microscopiei care se ocupă cu observaţi i le şi cu măsurări le efectuate cu stereo-microscopul (v.). 2. Stereomodel, pl. stereomodele. Fotgrm.: Suprafaţa definită de mulţimea punctelor de intersecţiune a razelor omologe cari fac parte din fascicule fotogrammetrice adiacente, şi care e asemenea cu suprafaţa terenu Iu i (obiectului) fotografiat. Stereo-modeluLe folosit la stereomăsurarea punctelor imaginii în reliefa obiectului dublu perspectivat. Pentru obţinerea stereomodelu Iu i e necesar ca punctele terenului (obiectului) să fie înregistrate pe două fotograme luate din staţii diferite. Aceste fotograme formează un cuplu stereoscopic. Elementele geometrice ale cuplului stereoscopic sînt (v. fig. 0: centrele de proiec- de fotografiere (B=SrS2); fasciculele fotogrammetrice:. totalitatea razelor proiectante S^, ax •••; S2o2, a2 ••• etc., cari trec prin centrele de proiecţie; razele principale: acele raze ale fasciculelor fotogrammetrice, cari sînt perpendiculare pe planul fotogramelor (5^, respectiv S2o2); punctele principale: punctele în cari razele principale înţeapă pianul fotogramelor (°i Ş‘ °2)1 distanţa focala (principală): distanţa de Ia centrele de proiecţie de fotograme (f=S1o1=S2o2); razele nadirale: acele raze ale fasciculelor fotogrammetrice cari sînt orientate după verticala care trece prin punctele de fotografiere (Sx% şi S2n2); punctele nadirale: punctele în cari razele nadirale înţeapă planul fotogramelor (nx şi n2); punctele de deformaţii nule (focale): punctele în cari bisectoarele unghiurilor formate de razele nadirale şi de razele principale înţeapă planul fotogramelor (cx şi c2); axa nuclealâ: razele fasciculelor fotogrammetrice cari coincid cu baza de fotografiere (S152; S25]_); punctele nucleale: punctele în cari axa nucleală înţeapă planele fotogramelor^! şi K2); punctele corespondente: imaginile pe fotograme (ax şi a2) ale unui punct A de pe teren; razele omologe (corespondente): acele raze ale fasciculelor fotogrammetrice, cari trec prin punctele corespondente (S^, S2a2); planele nucleale: totalitatea planelor cari trec prin baza de fotografiere (deex. Vplanul nucleal al punctului A); planul nucleai principal: planul nucleal (S^S.^n^) în care se găsesc razele nadirale; raze]e nucleale corespondente: urmele planelor nucleale pe planul fotogramelor (de ex. K±ax şi K2a.>)\ razele nucleale principale: urmele planului nucleal principal pe fotograme (Kx0xt K2°2)> razele nucleale nadirale: urmele planului nucleal nadiral pe fotograme (K^, K2n2). Pentru ca razele omologe (corespondente) (S^ şi S2a2) să se intersecteze în spaţiu şi să refacă astfel punctul A ai stereo-modelului trebuie ca ele să se găsească în acelaşi plan nucleal. Deoarece în laborator nu se poate reface (şi nici nu e necesar) baza de fotografiere la mărimea reală (de reguiă ea e de ordinu I sutelor de metri), se deplasează fasciculul fotogrammetrie [S2a2b2c2‘“] paralel cu el însuşi, astfel încît centrul de proiecţie S2 să ocupe poziţia S2 (v. fig. II). Razele omologe se intersectează în punctele a, b, c, d *••, refăcînd la o scară mai mică terenul (obiectul) fotografiat cu punctele A, B,C, D •••. Mulţimea de puncte (a, b, c, d •••) cari se găsesc la intersecţiunea razelor omologe formează suprafaţa stereo-modelului. Deoarece unghiurile dintre planele nucleale au rămas aceleaşi ca la fotografiere, iar triunghiurile formate de baza de proiectare b cu razele omologe sînt asemenea cu triunghiurile existente în momentul fotografierii (de ex. AS152.4 ~ stereo- modelu I e asemenea cu terenul (obiectul) fotografiat. Scara (. c II. Obţinerea stereomodeluiui. stereomodeluluI e dată de relaţia: 1 b ~B lementeie geometrice ale unui cuplu stereoscopic. ţie Sx şi S2 prin cari trec razele proiectante; punctele de fotografiere: punctele din spaţiu în cari s-au găsit centrele de proiecţie S2 şi S2 în momentu I fotografierii; baza de fotografiere B: distanţa dintre punctele în care b=S1S2 e baza de proiectare, iar B—S1S2 e baza de fotografiere. Obţinerea în laborator a unui stereomodel fără deformaţii impune îndeplinirea următoarelor condiţii şi efectuarea următoarelor operaţii: Orientarea interioară a fotogramelor. Camerele proiectoare trebuie să aibă aceleaşi elemente de Stereomanoseop 364 Stereopantometru orientare interioară (v. sub Orientare 4) ca şi camera de fotografiere, ceea ce se realizează prin utilizarea unor camere proiectoare cari au aceeaşi distanţă focală (principală) / ca aceea a camerei de fotografiere. în acest mod se refac fasciculele de raze proiectante existente în momentul fotografierii. Orientarea relativă a fotogramelor. Realizarea intersectării în spaţiu a razelor omologe. Prin mişcări ale ambelor proiectoare sau numai ale unuia singur se elimină paralaxele transversale (verticale) observate în cinci puncte corespondente, astfel încît camerele proiectoare să ocupe aceeaşi poziţie reciprocă pe care au avut-o în momentul fotografierii (cu excepţia bazei de fotografiere). StereomodeluI real izat astfel e la o scară oarecare (deoarece s-a luat o bază de proiectare oarecare) şi are o orientare oarecare în spaţiu. Pentru a folosi stereomodelul la întocmirea hărţii se trece la faza următoare, şi anume: Orientarea absolută a stereomodelu I u i, Aceasta consistă în aducerea stereomodelu lui în scara hărţii (sau la o scarădată)şi în orientarea lui faţă de sistemul de axe geodezice (planşetă). Pentru aceasta sînt necesare cel puţin trei puncte de sprijin (de coordonate cunoscute) determinate pe teren sau prin metode foto-grammetrice (aerotri-angulatie). în Vig. ///, Xg, Yg,Z e sistemul de axe de coordonate geodezice; a0, b0, c0t d0 sînt punctele de sprijin raportate pe planşetă la scara de întocmire a pianului; a, b, c, d sînt punctele stereomodelu lui [S^], Prin aducerea în scară (mărind sau micşorînd baza de proiectare), distanţele ab, ad, etc. devin egale, respectiv, cu a0b0, a0dQf etc. E suficient, însă, să se asigure coincidenţa numai pe două puncte ale stereomodelului. Pentru orientarea faţă de sistemul de axe de coordonate se rotesc stereomodelul şi planşeta astfel, încît distanţele pe ver-titala aa0, bb0, etc. să corespundă cu cotele a trei puncte de sprijin (la scara pe verticală a stereomodelului). Afară de metoda optică (prin intersectarea în spaţiu a razelor omologe), punctele stereomodelului pot fi.obţinute şi pe caie analitică (prin calcul), prin construcţii grafice sau cu ajutorul unor mecanisme speciale. Cînd camerele proiectoare au distanţe focale diferite de aceea a camerei de fotografiere, stereomodelul se construieşte cu fascicule transformate. Stereomodelul obţinut astfel nu mai e asemenea cu terenul (obiectul) real, ci are deformaţii pe verticală (se introduce un coeficient de transformare). Lucrul cu fascicule transformate prezintă avantajul că rezolvă problema restituţiei, indiferent de distanţa focală a aparatului fotoaerian. Dintre fazele de lucru în obţinerea stereomodelului o deosebită importanţă are orientarea relativa a fotogramelor. Indiferent de aparatul cu care se lucrează, orientarea relativă consistă în eliminarea paralaxeior transversale (verticale) în punctele comune ale celor două fotograme. La aparatele de stereorestituţie cu două sau cu mai multe proiectoare, orientarea relativă se realizează prin mişcări ale camerelor proiectoare. In vederea măsurării stereomodelului obţinut e necesar să se facă şi orientarea absolută a lui. Măsurarea stereomodelului se poate efectua, fie prin măsurarea coordonatelor punctelor pe fotograme (separate sau în cuplu), fie prin măsurarea coordonatelor punctelor stereomodelului. Coordonatele punctelor pe fotograme luate separat se pot măsura cu ajutorul unor rigle speciale şi al unor compasuri cu micrometru (cu precizia de 0,2 mm) sau cu aparate speciale, cum e comparatorul (cu o precizie mai mare). Aceste metode se utilizează rar, în prezent fiind aplicate metodele stereoscopice de măsurare. î. Stereomonoscop, pl. stereomonoscoape. FotgrmDispozitiv optic pentru examinarea vizuală stereoscopică a imaginilor fotografice conjugate. 2. Stereonomograinâ, pl. stereonomograme. Tehn.: Nomo-gramă construită pe principiul proiectării şi observării stereoscopice şi care serveşte Ia determinarea de elemente ale funcţiunii matematice pe care o reprezintă; e o abacă cu model optic, avînd suporturile în relief. s. Stereoobservare. Opt.; Examinarea stereoscopică a unui model optic. Sin. Observare stereoscopică. 4. Stereooftalmoscop, pl. stereooftalmoscoape. Opt,: Oftalmoscop folosit pentru examinarea stereoscopică a interiorului ochiului. 5. Stereooftalmoscopie. Biol.: Operaţia examinării interiorului ochiului cu ajutorul unui stereooftalmoscop (v.). e. Stereopantograf, pl. stereopantografe. Fotgrm.: Aparat stereorestitutor expeditiv, care serveşte la întocmirea de schiţe şi de hărţi topografice, după stereograme aeriene şi terestre. 7. Stereopantometru, pl. stereopantometre. Fotgrm.: Aparat de stereorestituţie expeditivă (de ordinul III de precizie), folosit pentru observarea şi măsurarea stereoscopică pe fotograme negative şi pozitive. La acest aparat pot fi prelucrate fotograme cu dimensiunile de 30x30 cm şi chiar mai mari. Precizia operaţiilor executate depinde de condiţiile în cari s-a efectuat fotografierea; cu cît fotogramele sînt mai aproape de cazul nadiral, cu atît rezultatele restituţiei sînt mai precise. Eroarea medie a măsurării paralaxeior longitudinale (orizontale) e de ±0,01 mm. Distanţa dintre clişee, calculată pentru punctele omologe la infinit, e de 260 mm. Aparatul consistă (v. fig. /) dintr-un stereoscop cu oglinzi, un stereomicrometru trasor cu deplasare paralelă şi un dispozitiv dedesen. Cutia de transport serveşte şi ca masă transparentă (suprafaţa luminată are dimensiunile de 30x60 cm) pentru observarea prin transparenţă a filmelor negative şi a diapozitivelor. Stereomicro metrul trasor permite măsurarea paralaxeior longi-tudinaleale punctelor imagine şi restituirea expeditivă a punctelor stereomodelului prin urmărirea lor, cu ajutorul mărcii de măsurare. Dispozitivul cu role pentru conducerea paralela are rolul de a asigura paralelismul dintre tija stereomicrometrului şi baza de observare a stereoscopului; în acest mod se evită apariţia paralaxeior transversale în observarea şi măsurarea stereomodelului şi, deci, se efectuează o exploatare mai rapidă ş I. Stereopantometru. /) stereoscop cu oglinzi; 2) stereomicrometru trasor; 3) dispozitiv cu role, pentru conducere paralelă; 4) braţ metalic; 5) pupitru luminos; 6) cutie de transport transparentă; /) lamă-arc; Fx, F2)fotograme; Ky) cărucior. Stereoparaiaxâ 365 Stereoplanigraf mai precisă. Legătura dintre stereoscopul cu oglinzi şi dispozitivul cu role, se face prin intermediul braţului curbat 4, iar legătura dintre stereomicrometru şi căruciorul Ky, printr-o lamă-arc 7. Orientarea relativă (reciprocă) a fotogramelor se realizează prin suprapunerea direcţiilor orjgjne a|e celor două fotograme pe linia de orientare (mediană) gravată pe geamul mat al pupitrului luminos. Cînd diferenţa de scară dintre cele două fotograme e prea mare se corectează prin „ridicarea imaginii" uneia dintre fotograme la un nivel a (v. fig. II). Calculul se efectuează pe baza raportului v— (undeMxe numitorul scării Mş fotogramei Flt iar Af2 e numitorul scării fotogramei f2). Măsurarea stereo mo" d e I u I u i se face utiiizînd formula: punctele terenului prin obiectiv spre stratul fotosensibil (situat în planul focal al obiectivului), acum drumul lor e Ah= H b-\-Ap •Ap. ii. Orientarea unor fotograme la scară diferită, într-un stereopantometru. Restituţia grafică a detaliilor planimetric-e se efectuează urmărindu-le cu marca de măsurare pe stereomodei; odată cu deplasarea stereomicrometru lui, prin intermediul lamei 7 şi al căruciorului Ky, se mişcă şi creionul trasor, trasînd pe hîrtia de desen detaliul urmărit. Curbele de nivel se obţin în acelaşi mod, urmărind ca marca de măsurare să fie menţinută tot timpul la o anumită cotă (corespunzătoare curbei de nivel respective) pe stereomodei. î. Stereoparalaxâ, pl. stereoparalaxe. Fotgrm.: Sin. Paralaxă stereoscopică (v.). 2. Stereoplanigraf, pl. stereoplanigrafe. Fotgrm.: Aparat universal de stereorestituţie automată, de ordinul I de precizie, cu două camere proiectoare, utilizat pentru îndesirea reţelei de sprijin (prin aerotriangulaţie), cum şi pentru întocmirea hărţilor topografice şi a planurilor cu ajutorul fotogramelor aeriene şi terestre. Cu ajutorul stereoplanigrafului se pot efectua: restituţia fotogramelor preluate cu camere cu unghi de cîmp normal şi mare, pentru orice înclinare a axei de fotografiere; restituţia cuplurilor de fotograme luate izolat, cum şi a succesiunii de cupluri legate între ele prin incluziune; restituţia stereomo-delelor de orice scară, cu diferenţe de nivel mari; redresarea analitică a fotogramelor izolate în teren plan. Rezultatele măsurărilor stereomodelului pot fi prezentate sub formă grafică (plan cu curbe de nivel) sau numerică (coordonate rectangulare spaţiale). Cu ajutorul stereoplanigrafului se pot obţine planuri şi hărţi la scări de la 1 : 1000 la 1 : 10 000. în cazul utilizării stereoplanigrafului în scopuri netopografice, scara de restituţie poate atinge 1 : 10**-1 : 5. Datorită preciziei sale şi dispozitivelor cu cari e echipat, stereoplanigraful e indicat pentru aerotriangulaţie. Cu ajutorul lui se obţine o creştere importantă a productivităţii muncii în lucrările de cartare a terenului. Principiile constructive cari stau la baza acestei categorii de aparate.fotogrammetrice sînt: aplicarea principiului Porro în măsurarea imaginilor de pe fotograme; proiectarea optică indirectă a punctelor de pe fotograme; observarea stereoscopică subiectivă a stereomodelului realizat. Cele două fotograme ale cuplului stereoscopic (v. fig. /) se aşază în camerele de proiecţie A şi 8, cari au aceleaşi elemente de orientare interioară ca ale camerei cu care s-a efectuat înregistrarea terenului sau a obiectului de restituit. Dacă în momentul fotografierii (v. fig. II) drumul razelor era de la /. Stereoplanigraf. A, B) camere de proiecţie; Ms) oglinzi port-marcă; Tv T2) teleobiective; S1( S2) centre de proiecţie; X, Y, Z) sistemui de axe de coordonate; Kx, Ky, Kz) cărucioare pentru deplasări pe X, Y şi Z; q>i, q>3) înclinări longitudinale aie camerelor de proiecţie.; coi, y; 24) suportul mişcării bz; 25) căruciorul obiectivului. Stereoscop 368 Stereoscop 1. Stereoscop, pl. stereoscoape. Fotgrm., Tehn.: Aparat pentru observarea stereoscopică a cuplurilor de fotografii şi de fotograme, aeriene şi terestre. Pe stereomodelui obţinut la stereoscop se pot efectua măsurări de paralaxe longitudinale (orizontale), cu ajutorul stereom icrometru lui (v.). Cunoaşterea diferenţelor de paralaxe longitudinale Ap permite să se determine diferenţele de nivel Ah (în m) dintre punctele stereomodelului, cu formula: A h= H b+Ap *Ap, în care H (în m) e înălţimea de fotografiere; b (în mm), e baza de fotografiere, măsurată pe fotogramă; Ap (în mm) e diferenţa de paralaxă dintre cele două puncte în cari s-au măsurat paralaxele longitudinale. Cu ajutorul stereom icrometru iui (echipat cu un creion-trasor) se poate realiza restituţia grafică expeditivă-planime-trică şi altimetrică a stereomodelului obţinut. Se deosebesc următoarele tipuri de stereoscoape: Stereoscoape simple, cu lentile (v. fig. /). La aceste stereoscoape, distanţa dintre fotograme e aproximativ egală cu baza /. Stereoscop simplu, cu lentile. oculară (b0), astfel încît dimensiunile suprafeţei utile sînt limitate de această distanţă, De aceea, fotogramele trebuie reduse la dimensiuni de ordinul a 6*-6,5 cm. Puterea de mărire a lupelor prin cari se studiază stereomodelui e de 2---3 X . Stereoscoape ie simple pot fi: de buzunar (cari au picioare pliante şi se păstrează în cutii asemănătoare celor de compas) si de masa (cari au un suport metalic cu cristal înclinat la 45°, pentru o observare mai comodă a fotogramelor). Stereoscoape topografice, cari servesc la observarea stereoscopică a fotogramelor cu dimensiuni de 18 cmx18 cm şi mai II. Stereoscop cu oglinzi. mari. Mărirea bazei de observare se obţine cu ajutorul a două perechi de oglinzi (v. fig. //) sau cu oglinzi şi prisme. Există un mare număr de tipuri de stereoscoape, dintre cari cele mai răspîndite sînt stereoscopul cu oglinzi şi stereo-scopul Baştan. Stereoscopul cu oglinzi se compune din patru oglinzi (7, 2, 3, A) şi din două lentile (5, 6) prinse într-un cadru metalic sprijinit pe patru tije metalice. La oculare se poate monta un microscop binocular cu puterea de mărire de 3,5x. Aparatul permite observarea fotogramelor-copii pozitive. Pentru a observa şi negative se adaugă la completul aparatului un pupitru luminos (cu geam mat). Distanţa d de Ia centrul lentilei ocularului, măsurată de-a lungul razei centrale (0S— ox sau 0d— o2) pînă la fotogramă, se numeşte distanţa principală a stereoscop u Iu i. Puterea de mărire a stereoscopului e dată de formula: d ’ în care d se ia în milimetri. Distanţa bs dintre centrele oglinzilor mari 1 şi 2 se numeşte baza stereoscopului. Pentru determinarea scării stereomodelului obţinut la stereoscop se folosesc formulele: 1 bs — pentru scara pe orizontală:- pentru scara pe verticală: 1 B ' bşd B-f în cari B e baza de fotografiere, iar / e distanţa focală a aparatului cu care s-a executat fotografierea. Raportul dintre , J ^ - • 1 1 d X- J * cele doua scări ------:----— — arata de ctte ori e mai mare mz mx f scara pe verticală decît scara pe orizontală. Astfel, pentru căzu l cînd /=100 mm, iar <2=250 mm, scara pe verticală va fi de 2,5 ori mai mare; exagerarea pe verticală a stereomodelului prezintă avantajul unei mai bune aprecieri a diferenţelor de nivel dintre puncte. Diametrul lentilelor oculare e de 20 mm; distanţa dintre centrele optice ale lentilelor e de 65 mm; distanţa principală e de 260 mm; mărimea cîmpului de vedere stereoscopică cu stereoscopul fix e de 10x18 cm, iar prin mişcarea stereoscopului de 24 x 24 cm pentru fotograme juxtapuse si de 30 X30 cm pentru fotograme cu 80% acoperire; înălţimea stereoscopului fără microscop binocular e de 18 cm; înălţimea stereoscopului cu microscop binocular e de 23 cm. Stereoscopul Baştan serveşte la transpunerea curbelor de nivel şi a datelor descifrării de teren, de pe fotograme pe fotoplan. Acest stereoscop are putere de mărire variabilă şi permite observarea fotogramelor şi a imaginilor corespunzătoare de pe fotoplan, chiar cînd diferenţa de scară e mare, Aparatul se compune din (v. fig. III) suportul cu ghidaje 1, pe care se deplasează, acţionate de la volanul 7,două tije orizontale susţinătoare ale braţului vertical 4. De braţul vertical sînt prinse, sub un unghi de 45°, oglinda mică 5, cum şi plăcuţa cu orificiileoculare 9şidouă suporturi pentru lentilele 6 şi 8. De placa orizontală 3, pe care se aşază fotograma, e fixată, sub un unghi de 45°, oglinda 2. III. Stereoscop Baştan. Stereoscopic, aparat 369 Stereoscopică, vedere — Pentru aducerea imaginii fotogramei şi a fotopianuiui ia aceeaşi scară, braţul vertical 4, împreună cu oglinda 5, se deplasează orizontal pe suportul 1, iar în montura 6 se introduce o lentilă cu puterea de mărire corespunzătoare. Claritatea imaginilor se obţine deplasînd lentilele 6 şi 8. în acest fel se poate observa simultan fotograma şi porţiunea de pe fotoplan corespunzătoare ei. Dimensiunile acestui stereoscop nu diferă mult de cele ale stereoscopului cu oglinzi. 1. Stereoscopic, aparat le'rrn., Fotgrm.: Aparat care serveşte la măsurarea spaţială a perspectivelor fotogrammetrice aie obiectelor din natură sau la reprezentarea lor grafică prin planuri, secţiuni, profiluri, etc. 2. Stereoscopic, cuplu Fotgrm, V. sub Stereomodei. 3. Stereoscopic, efect Opt. V. sub Stereoscopică, vedere 4. Stereoscopic, examen Fotgrm.: Operaţia de examinare a vederii stereoscopice a tehnicienilor din institutele fotogrammetrice, folosind teste fotogrammetrice pe cari operatorul de examinat le descifrează, precizînd poziţia spaţială a cbiectelor şi a punctelor din aceste teste, şi pentru cari sînt atribuite punctaje corespunzătoare. Examinarea testelor se face cu stereoscopuL ~ 5. Stereoscopic, instantaneu Fotgrm.: Pereche sau serie de fotograme conjugate luate în acelaşi moment şi cari per-spectivează obiectul din puncte distincte, în vederea studiului şi a măsurării lui în spaţiu. 6. Stereoscopica, acuitate Opt. V. sub Stereoscopică, vedere —. 7. Stereoscopica, camera Foto.: Cameră fotografică dublă, cu ajutorul căreia pot fi obţinute, simultan, cele două fotografii cari, observate împreună, redau aspectul ae relief al corpului fotografiat, respectiv cele două fotograme cari constituie o pereche de fotograme conjugate. Camerele stereoscopice fotografice (stereocamerefe fotografice) au baza (distanţa dintre centrele optice ale obiectivelor) egală cu distanţa dintre centrele optice ale cristalinilor ochilor unui observator normal, iar camere/e stereoscopice fotogrammetrice au fie baza de 40 cm, fie baza de 120 cm. 8. Stereoscopica, capacitate Fotgrm., Opt.: Proprietate a ochilor de a vedea în relief. 9. Stereoscopica, imagine cinematografica Cinem,: Imagine obţinută prin procedee de filmare şi de proiecţie specială, astfel încît spectatorul percepe şi cea de a treia dimensiune a subiectului filmat. Pentru a obţine o imagine în relief trebuie ca la filmare să se reproducă condiţiile vederii binoculare omeneşti, adică să se realizeze simultan două imagini: una corespunzătoare celei văzute de ochiul stîng şi alta celei văzute de ochiul drept. De aceea, camerele de luat vederi au două obiective, cari dau pe una sau pe două pelicule perechea de imagini ale obiectului filmat. La proiecţie, spectatorul trebuie să vadă cu ochiul stîng imaginea stîngă, iar cu ochiul drept pe cea dreaptă. Separarea celor două imagini pentru îndeplinirea acestei condiţii se realizează fie individual, pentru fiecare spectator, în imediata apropiere a ochilor lui, fie comun pentru toţi spectatorii, printr-o construcţie specială a ecranului. Cel mai utilizat procedeu, în primul caz, e cel în care spectatorul vede filmul purtînd ochelari cu sticle polarizante. Cele două imagini sînt proiectate pe ecran una în lumină polarizată într-un plan vertical, iar alta polarizată într-un plan orizontal. Una dintre sticlele ochelarilor lasă să treacă, din lumina reflectată de ecran, numai pe cea polarizată în plan vertical, şi cealaltă, numai lumina polarizată în plan orizontal; astfel se face deci separarea imaginii stîngi de cea dreaptă, ? 4' Observare stereoscopica cu metoda rasteruiui 1) ecran; 2) raster; 3) fîşie care conţine imaginea din dreapta; 4) fîşie care conţine imaginea din stînga. Fiz.: Lunetă dublă, care face zare servests la observarea în Opt.: Sin. Stereoobser-, Fotgrm. V. Paralaxă stereo- A doua metodă consistă în dispunerea în faţa ecranului a unui raster din fire foarte subţiri sau din lentile foarte înguste (v. fig.). Rasterul dispus paralel sau înclinat cu .^ mm ? suprafaţa ecranului permite crearea, în sala de spectacol, a unor fîşii cari conţin numai imaginea stîngă, alternînd cu altele, cari o conţin numai pe cea dreaptă. Spectatorul poate să găsească astfel o poziţie în care să primească imaginea stîngă în ochiul stîng, iar pe cea dreaptă, în ochiul drept. io. Stereoscopica, luneta ^ parte dintr-un sterecrestitutor relief a stereogramelor. n. Stereoscopica, marca Fotgrm.: Indice de vizare spaţial, care serveşte la măsurarea stereomodelelor obţinute cu ajutorul cuplelor de fotograme. E constituită dintr-o pereche de indici, cîte unul de fiecare fotogramă. 12. Stereoscopica, mâsurare Fotgrm.V. Stereomăsurare. 13. Stereoscopica, observare vare (v.). 14. Stereoscopica, paralaxâ scopică. is. Stereoscopica, plastica Opt.: Efectul sensaţiei vizuale de relief a imaginii unui obiect înregistrat în două fotografii conjugate. 16. Stereoscopica, proiectare Fotgrm. V. sub Stereo- proiectare. 17. Stereoscopica, vedere Opt.. Vedere în reiief. Vederea cu localizarea în spaţiu a obiectelor privite, posibilă datorită vederii binocuiare, adică înregistrării prin cei doi ochi a imaginilor obiectelor văzute. Cînd privirea se îndreaptă spre un punct F (v. fig. /), ochi i se rotesc şi axele vizuale (axele cari unesc centrul petei galbene cu centrul optic al cristalinului) se intersectează pe punctul privit. Distanţa dintre centrele optice ale cristalinilor (baza oculară) variază de la un om la altul (de Ia 58-**72 mm). Unghiul y, format de razele vizuale cari se intersectează în punctul F, se numeşte unghi de convergenţa. Cu cît punctul fixat e mai depărtat, cu atît unghiul de convergenţă e mai mic. Pentru obiectele situate la distanţa minimă a vederii distincte (25cm), unghiul deconver-genţăede13--*15°. Planu I nuc leal determinat de punctele o1o2F se numeşte plan optic principal. Cînd privirea se îndreaptă asupra punctului F, pot fi văzute şi puncte învecinate (de ex. punctul A). Imaginile punctului A pe retina celor doi ochi sînt alf respectiv a2. Unghiul sub care se vede punctul A se numeşte unghi paralactic (pentru punctul F, unghiul de convergenţă e egal cu unghiul paralactic). Datorită faptului că, pe retină, imaginile ax şi a2 apar în afara I. Vedere stereoscopică. Stereoscopică, vedere — 370 Stereoscopică» vedere ^ imaginilor/! şi, respectiv/2, ale punctului F, observatorul compară poziţiile imaginilor şi percepe că punctul A e mai depărtat decît F. în aceasta consistă vederea stereoscopica naturala (efectul stereoscopic natural), ca proces fiziologic. între unghiul de convergenţă, baza oculară 60 şi distanţai) a obiectului faţă de ochi, există relaţia: (1) t*X = A S 2 2 D care, în cazul obiectelor depărtate, în care y e mic, poate fi scrisă: (2) D= ^ ■ T Experienţa arata că sînt mai bine apreciate diferenţele de distanţe AD, decît distanţele!), deoarece se compară unghiurile paralactice ale diferitelor puncte cu unghiul de convergenţă (pe punctul F). Diferenţa segmentelor fxax şi f2a2 se numeşte paralaxa fiziologica, a: (3) fTLa'i~f2Q>2.' Cu cît AD e mai mare, cu atît paralaxa fiziologică a e mai mare. Datorită paralaxei fiziologice sînt percepute obiectele în poziţia lor spaţială, adică mai aproape sau mai departe de observator. Limitele pînă ia cari mai pot fi percepute două puncte ca fiind situate la distanţe diferite faţă de observator sînt date de acuitatea vederii stereoscopice Se defi- neşte o acuitate a vederii stereoscopice de ordinul I (pentru puncte) care, pentru vederea binoculară, are valoarea de 25*‘*30'/, şi o acuitate a vederii stereoscopice de ordinul II (pentru linii paralele) de 10---15". Acuitatea vederii stereoscopice e de două ori mai mare decît acuitatea vederii monoculare. Pentru a găsi distanţa limită pînă la care se mai poate vedea stereoscopic cu ochii liberi se foloseşte formula: (4) D= 0,065x206 265 : 25 ; 500 m. înlocuind (6) Pe Y2 cu —2 rezultă: A D= D2 Ay. ,32 Această distanţă maximă se numeşte raza vederii binocuiare normale R. Dacă două puncte sînt situate la o d istanţă D>R= =500 m nu mai poate fi apreciat care dintre ele e mai apropiat sau mai depărtat, deoarece practic a=0. Diferenţa minimă AD care poate fi percepută se obţine din (2) şi este (5) A£=-^.AY. Din (6) rezultă că, pentru o distanţă D, pot fi sezisate diferenţe mai mici decît AD, numai dacă se măreşte baza oculară b0, sau creşte acuitatea vederii stereoscopice Ay. Această condiţie e realizată la o serie de aparate de observare stereoscopică, la cari baza de observare e mărită cu ajutorul unor prisme sau al unor oglinzi, iar acuitatea vederii stereoscopice e mărită prin utilizarea unor sisteme optice convenabile. Efectul stereoscopic artificial (observarea stereoscopică) consistă în obţinerea imaginii spaţiale a unui obiect, atunci cînd se observă simultan — în anumite condiţii — două imagini perspective plane ale acelui obiect. Fie At 8 şi F (v. fig. /) punctele unui obiect din spaţiu, ox şi o2 punctele nodale ale cristalinilor ochilor, alt flf bx şi a2, f2, b2 imaginile punctelor A, 8 şi F pe retina ochiului stîng, respectiv a celui drept. F e punctul de fixaţie, iar b0 e baza oculară. Dacă se taie fasciculele de raze cari trec prin ox şi o2 cu planele fotogramelor Fx şi F2, imaginile perspective ale punctelor obiectului vor fi a{, b'lt şi a2, b2, f2 (puncte înregistrate pe fotograme). Inlăturînd apoi obiectul şi aşezînd fotogramele Ft şi F2 la aceeaşi distanţă d faţă de baza oculară şi cu aceeaşi orientare relativă, se obţine, la intersecţiunea razelor omologe °\a\ V °%ak' punctul A\ în mod asemănător se obţine, la inter-secţiunea razelor o^b'x şi o2b2, punctul 8, iar la intersecţiunea razelor oxf[ şi o2f2, punctul F. Astfel, cu ajutorul celor două imagini perspective plane (/iŞiF2)se reface poziţia spaţială a celortrei puncte A, 8, F; se percepe că punctul A e mai depărtat, iar punctul 8 e mai apropiat de observator decît punctul F. Acest fenomen se numeşte efect stereoscopic. Mulţimea de puncte ale obiectului spaţial obţinute cu ajutorul celor două fotograme ^ şi F2, în condiţii de laborator, se numeşte stereomodel (v.) sau model optic al obiectului. Condiţiile obţinerii efectului stereoscopic sînt: fotogramele obiectului să fie înregistrate din două puncte diferite în spaţiu (distanţa dintre ele e baza de fotografiere); diferenţa de scară dintre cele două fotograme ale cuplului stereoscopic nu trebuie să depăşească 16%; cu fiecare ochi trebuie privită numai o singură fotogramă; fotogramele cuplului se dispun faţă de ochi şi se orientează relativ astfel, încît razele omologe (de ex. oxarx şi o2a2) să se intersecteze (aceasta înseamnă că paralaxa transversală trebuie să fie zero sau aproape zero); unghiul sub care se intersectează razele omologe nu trebuie să depăşească 16°; pentru o anumită valoare a unghiului paralactic (y) trebuie să se asigure acomodaţi a respectivă. După poziţia fotogramelor (v. fig. li), efectul stereoscopic poate fi: ortoscopic, pseudoscopic sau nul. Cînd fotogra-, mele Fx şi F2 sînt aşezate astfel, încît fotograma din stînga (Fx) să fie privită cu ochiul stîng şi fotograma din dreapta (F2) cu ochiul drept, razele omologe dau, prin inter-secţiune, punctele spaţiale A, F şi 8, dispuse ca în fig. / ^punctul 8 cel mai apropiat şi punctul A cel mai depărtat). In acest caz, privind un cuplu de aerofotograme ale unui teren accidentat, se observă crestele şi văile aşa cum apar ele în realitate (efect ortoscopic) (v, fig. // a). Dacă se schimbă între ele cele două fotograme F1 şi F2 (se aşază astfel, încît fotograma Fx să fie privită cu ochiul drept şi fotograma F2, cu ochiul stîng), razele omologe vor reface poziţia în spaţiu a punctelor A, Fşi 8, însă dispuse invers faţă de realitate (v. fig. II b), adică punctul 8 va fi cel mai depărtat, iar punctul A, cel mai apropiat. Văile se observă transformate în creste şi crestele în văi (efect pseudoscopic). Cînd fotogramele F2 şi F2 sînt aşezate astfel, încît liniile bazelor sînt perpendiculare pe baza oculară, razele omologe nu mai refac punctele obiectului din spaţiu şi efectul stereoscopic e nul (v. fig. II c). FZ p-h • .3, F, •V °2 b 4 II. Efect stereoscopic. a) efect ortoscopic; b) efect pseudoscopic; c) efect nul, Stereoscopie 371 Stereoteiemetru Efectul stereoscopic la observarea a două fotograme orientate relativ provine din faptul că diferitele perechi de puncte omologe de pe fotograme au paralaxe longitudinale diferite (v. Stereoparaiaxă). Efectul stereoscopic artificial poate fi obţinut fie prin observarea cu ochiul liber a fotograme I o r, fie prin observarea cu stereoscopul cu oglinzi, în care caz are loc o mărire a bazei de observare, fie prin metoda anaglifelor (v. Anagiifului, procedeul —), fie prin metoda polaroizilor, care diferă de metoda anaglifelor prin faptul că separarea celor doua imagini suprapuse (cari la această metodă nu mai sînt colorate) se realizează cu ajutcrul polarizării luminii, ca polarizoare şi analizoare fiind folosiţi polaroizi (v.), fie prin metoda obturaţiei succesive, care consistă în aşezarea, în faţa obiectivelor camerelor proiectoare (Sx şi S2) şi a ochilor observatorului (0S şi 0d), a unor perechi de obturatoare mobile (v. fig. ///)• Obturatoarele bx şi b[ deschid drumul fasciculului care trece prin SL şi, respectiv, permit observarea lui cu ochiul stîng (0S); în acelaşi moment, obturatoarele b2 şi b'2 sînt închise, III. Observarea prin metoda obturaţiei succesive. astfel încît fasciculul S2 nu e proiectat în spaţiu, iar cu ochiul drept nu se văd razeie fasciculului din Sx. Apoi procesul se inversează, se închid obturatoarele din stînga şi se deschid cele din dreapta. Numărul de închideri şi deschideri succesive nu trebuie să depăşească 10 pe secundă; astfel, observatorul vede tot timpul cu ochiul stîng numai imaginea din stînga, iar cu ochiul drept numai pe cea din dreapta, fapt care permite să se obţină modelul spaţial al obiectului fotografiat. 1. Stereoscopie. 1. Opt.: Parte a Opticii care se ocupă cu studiul vederii în relief şi cu studiul metodelor şi al instrumentelor folosite în acest scop. Se numeşte telestereoscopie observarea stereoscopică a obiectelor depărtate şi stroboste-reoscopie observarea stereoscopică cu ajutorul stroboscopului. V. Stereoscopică, cameră Sterescopică, imagine cinematografică Stereoscopică, lunetă Stereoscopică, vedere Stereotahigraf. 2. Stereoscopie. 2. Opt.: Tehnica construcţiei instrumentelor stereoscopice. 3. Stereosimptex. Fotgrm.: Aparat de stereorestituţie, cu proiecţie mecanică, bazat pe principiile constructive ale stereo-cortografului (v.). în comparaţie cu stereocartograful, sterecsimplexul are o construcţie mai simplă. Se folosesc mai multe tipuri de stereo-simplex. Stereosimplexul II serveşte la întocmirea hărţilor după fotograme micşorate la dimensiunile de 10x10 cm. Precizia acestui aparat e de două ori mai mică decît a aparatelor universale de ordinul I de precizie. Stereosimplexul III face parte dintre aparatele de ordinul I. Se pot prelucra fotograme cu distanţa focală de la 98-*-222 mm, cu unghiuri de înclinare maxime de ±20g în sens longitudinal şi de ±11g în sens transversal. Dimensiunile cadrului aplicat sînt de 24 x24 cm. Aparatul e echipat cu un pantograf de precizie. Aceste aparate nu au dispozitive cari să permită executarea aerotriangulaţiei. 4. Stereospondyfi. Paleont,: Subordin de amfibieni fosili evoluaţi (Labyrinthodontia), cari au trăit în Permianui superior şi în Triasic. Au vertebre puternice, rezultate din contopirea mai multor piese (tip stereospondU). Craniul, cu oase sculptate, e complet osificat, articularea iui cu coloana vertebrală făcîndu-se prin doi condiii occipitali. Dinţii au cea mai compiicată structură labirintică. Cele mai cunoscute genuri de Stereo-spondili sînt: Benthosuchus, Capitosaurus şi Mastodonsaurus. Mastodonsaurus. 5. Stereotahigraf, pl. stereotahigrafe. Topog.: Aparat care serveşte la măsurarea distanţelor, fără folosirea mirelor, construit pe principiul observării stereoscopice. 6. Stereoteiemetrie. Tehn., Topog.: Telemetrie (v.) bazată pe proprietăţile măsurării stereoscopice. V. şî Stereoteiemetru. 7. Stereoteiemetru, pl. stereotelemetre. Topog.: Aparat pentru măsurarea indirectă a distanţelor, bazat pe vederea stereoscopică. E primul aparat de măsurare stereoscopică, realizat în anul 1899. Stereoteiemetru I e o iunetă binocu iară, care are în planul focal al ocularelor cîte un diapozitiv; cele două diapozitive au înregistrate imaginile conjugate ale unor puncte (mărci) dispuse în zig-zag (acestea dau imaginea unor puncte dispuse în spaţiu). Cifrele situate deasupra mărcilor indică distanţele pînă la puncte din spaţiu situate de ia 600---8000 m (şi mai mult ia aparatele moderne) şi în cari mărcile se găsesc în pianul imaginii diferitelor detalii de pe teren. La ste re oţele met re le cu scară constantă, pentru a determina distanţa pînă ia un obiect oarecare, se aşază stereoteiemetruI astfel, încît imaginea obiectului să se găsească între mărci şi apoi se apreciază care marcă se găseşte în planul imaginii. Aceste stereotelemetre prezintă dezavantajul că se apreciază greu distanţa, atunci cînd obiectul se proiectează pe un fond închis (nu se vede clar care e marca din spatele planului imaginii); de asemenea, aprecierea distanţei nu se face cu suficientă precizie. De aceea, ele nu sînt mult folosite. I. Stereoteiemetru cu marcă mobilă. Stereotelemetrele cu marcă mobilă, de construcţie recentă, consistă dintr-un tub cilindric (v. fig. /), care are la capete plăci plan-paralele 1 şi V şi pentaprisme 2 şi 2', cari dirijează razeie incidente prin obiectivele 3 şi 3' către prismele 4, 4' şi ocularele 0S, respectiv Od. Imaginile reale, drepte, se găsesc pe diapozitivele cu mărcile mv respectiv m2; Ke un compensator. Aspectul imaginii mărcilor e reprezentat în fig. II. Cînd se vizează pe un obiect, se aşază rombul (v. fig. II) pe obiect astfei, încît să apară amîndouă imaginile în ll‘ !ma§!riea m5rcilor în acelaşi plan (pentru aceasta se roteşte stereoteiemetru. compensatorul). La stereotelemetrele moderne, precizia în măsurarea paralaxeior atinge fracţiuni de secundă, iar distanţele depăşesc cu mult 10 000 m. 24* Stereotipare 372 Stereotipie 1. Stereotipare. Poli gr.: Ansamblul operaţiilor de turnare a unei stereotipii (v. Stereotipie 2) după matriţa de stereotipie (v. Stereotipie, matriţă de şi de finisare a stereotipiei rezultate (v. sub Stereotipie 1). 2. Stereotipatâj formâ Poligr.: Formă de tipar înalt (clişeu pantografic), plană sau curbă, obţinută prin stereoti-pare. V, sub Stereotipie 1. 3. Stereotipie. 1. Poligr.: Procedeul de reproducere şi multiplicare a unei forme de tipar înalt (clişeu pantografic), prin scoaterea unei copii de pe această formă şi turnarea ei în metal. Procedeul se aplică în următoarele cazuri: cînd se tipăreşte un număr de exemplare cari ar uza litera (de obicei peste 20 000); un clişeu poate încăpea în mai multe exemplare în formatul maşinii de tipar, pentru a obţine mai multe imprimate deodată, la un singur tiraj; clişeul trebuie păstrat mai mult timp, pentru o nouă ediţie; clişeul trebuie să fie curb, pentru maşina de tipar rotativă. Stereotipia necesită o formă de turnare, care trebuie să fie copia negativă a formei (clişeului) originale care se stereoti-pează, şi un metal în stare de fuziune. Forma de turnare consistă dintr-un paralelepiped plat (în s t e r e o t i p i a plană) sau dintr-o jumătate de inel cilindric (în stereotipia curbă sau rota-t i v ă), la care baza de jos sau, respectiv, suprafaţa cilindrică exterioară a inelului, e înlocuită cu o matriţă de stereotipie, care conţine mulajul în adîncime al suprafeţei active a formei originale: floarea literelor, liniile zincogravurii sau punctele autotipiei. Ceilalţi cinci pereţi ai formei de turnare sînt constituiţi din piesele metalice ale aparatului de turnare. Matriţa de stereotipie e constituită dintr-un carton special (v. Carton pentru matriţe de stereotipie, sub Carton) — numit şi flanc de stereotipie, cu grosimea de 0,5* * *1 mm, moale, flexibil şi acoperit cu un strat mineral care-l fereşte de arderea metalului; în el se gravează, prin presare, suprafaţa activă a formei originale. Metalul pentru turnare e un aliaj tipografic de plumb, antimoniu şi staniu, în proporţii variind în funcţiune de felul stereotipiei folosite (plană sau rotativă) şi de numărul tirajelor la cari trebuie să reziste stereotipia (v. tabloul). Compoziţia aliajelor uzuale pentru stereotipie Stereotipia Tirajul Sn, % Sb, % Pb, % Plană 20 000 4 15 81 Plană 20 000- • 40 000 4 18 78 Plană 40 000- •100 000 6 22 72 Plană peste 100 000 7 26 67 Rotativă pînă la 30 000 4 17 79 Rotativă 30 000” • 60 000 5 23 72 Rotativă 60 000- •100 000 9 27 64 Pentru tiraje mai mari, în special pentru tipărituri puţîn pretenţioase calitativ, stereotipiile turnate se întăresc prin acoperire cu fier, nichel, crom, sau cu nichel-crom şi crom-cobalt (depunere simultană), pe cale galvanică (v. sub Galvanizare, şi Galvanostegie). Operaţiile stereotipiei plane sînt: pregătirea matriţei şi turnarea stereotipiei. Pregăti rea matriţei se începe cu închiderea formei de tipar într-o ramă de oţel rectangulară, fixată strîns cu şuruburi sau cu pene. Cartonul pentru matriţe de stereotipie se umezeşte şi se aplică pe suprafaţa de tipărire a formei, după care se bate cu o perie tare, pentru a lua forma florii literelor sau a celorlalte elemente active ale formei originale (stereotipie manuala), sau se presează cartonul pe cale mecanică, cu ajutorul unor prese de stereotipie, cilindrice sau plane, cari pot fi acţionate mecanic sau hidraulic (stereotipie mecanică). Presa cu cilindru, numită şi presă de mulare sau calandru de stereotipie (v. fig. /), e formată din două cilindre cu axele paralele în plan vertical, cari se rostogolesc în sens contrar şi printre cari se trece forma de tipar originală, acoperităcu cartonul de matriţe şi cu o pîslă groasă. Presarea la calandru e mai puţin satisfăcătoare, deoarece cartonul se poate întinde din cauza presiunii repartizate succesiv pe o mică suprafaţă, iar literele formei se pot înclina în timpul presiunii. Presa plană hidraulică (v. Stereotipie, presă de —) dă în schimb rezultate bune, permiţînd obţinerea unei presiuni simultane şi uniforme pe întreaga suprafaţă, care poate fi mărită succesiv pînă la limita care asigură o bună copiere a literei, fără degradarea florii. în această presă, presarea poate dura mai mult timp (de obicei 15—20 min). După presare, matriţa se usucă, fie direct pe formă, cînd trebuie evitată contracţiunea (de ex. la tabele), într-o presă uşoară încălzită cu gaz sau electric, fie scoasă de pe formă, cînd se poate admite o contracţiune a stereotipiei (de ex. în cazul ziarelor), într-un uscător special, cu circulaţie de aer cald. Turnarea stereotipiei se face într-un aparat de turnare (v. fig. //), format din două plăci paralele de fontă, aşezate înclinat, articulate pe o latură, strînse cu două şuruburi II. Aparat pentru turnarea stereo-tipiilor. a) poziţie iniţială; b) poziţie de turnare; Ps~Pj) placă de fontă; C) cadru dreptunghiular (cleşte)* laterale, şi distanţate la grosimea pe care trebuie să o aibă stereotipia. Matriţa de stereotipie, cu cavităţile cari primesc aliajul în sus, se aşază pe placa inferioară, iar pe marginea de jos şi pe cele două margini laterale se aşază un cadru dreptunghiular cu trei laturi, numit ,,c I e ş t e‘\ a cărui grosime e egală cu grosimea plăcii de stereotipie. După ce s-a aşezat pe cadru un carton neted, se apropie placa superioară şi se strîng şuruburile. Aparatul astfel pregătit se aduce în poziţie aproape verticală şi se toarnă aliajul topit într-un cazan (cazan de stereotipie), pe la marginea superioară, fie cu ajutorul unei linguri, fie injectîndu-se cu o pompă pusă în legătură cu cazanul de topire şi cu aparatul de turnare. Grosimea obişnuită . Principiul calandrului de stereotipie. Cx, Ca) ciiindre; F) carton de matriţe; P) pîslă; CI) clişeu. Stereotipie pe cauciuc 373 Stereotomie |a care se toarnă stereotipiile e de un cicero, iar înălţimea normală a formei (622/3 puncte) se obţine prin montarea plăcii de stereotipie pe un picior de iemn sau pe un fundament de fontă (v. fig. III). Stereotipiile cu suprafeţe mici se pot turna şi direct la grosimea normală a formei. După turnare, stereotipia se taie la dimensiunea exactă, se ajustează marginile şi se bizotează, şi se adîncesc prin ///. Placă de stereotipie aşezată pe un fundament frezare elementele de fontă, neutre. Stereotipia rotativă are aceleaşi operaţii ca aie stereotipiei piane, cu diferenţa că aparatul de turnare are ceie două piaci curbate după cilindrul port-ciişeu (port-formă), pe care se aplică în maşina rotativă de tipar. Din cauza vitezei mari de lucru care se cere, aproape toate operaţiile se execută mecanic şi automat (stereotipie automata). Astfel: presarea, în prese hidraulice cu declanşare automată; uscarea, în uscătoare de formă curbă, cu circulaţie de aer sau cu mişcare circulară a matriţelor; turnarea, cu maşini complet automate (v. fig. IV), la cari cazanul cu încălzire electrică e combinat cu aparatul de turnare. Aliajul e injectat direct în forma de turnare răcită cu apă. Placa gata turnată e împinsă afară din maşină şi e trecută imediat, în mod automat, în maşina de alezat şi de răcit (cu un curent de apă rece), în momentul în care maşina a turnat numărul fixat de plăci, ea se opreşte automat în poziţie deschisă, pentru a putea scoate matriţa folosită şi pentru a introduce matriţa următoare. Întrucît autotipiile fine nu se pot reproduce cu rezultate bune în stereotipie, pentru aceasta se utilizează clişeul original, combinat cu stereotipia. în acest scop, matriţa se presează după forma de tipar care cuprinde şi autotipia respectivă. Se decupează apoi porţiunea din matriţă care poartă imaginea autotipiei şi se acoperă orificiul cu o hîrtie subţire. Se îndoaie autotipia originală la curbura exactă a aparatului de turnare şi se aşază, împreună cu matriţa, în aparat, în locul în care matriţa e decupată. Se toarnă apoi aliajul, foaia de hîrtie care se găseşte în faţa autotipiei împiedicînd scurgerea aliajului prin tăietura pe faţa matriţei.— Stereotipia modernă foloseşte şi alte materiale în locui cartonului, cum sînt gelatina şi cauciucul. Stereotipia cu matriţă de gelatină se obţine cu ajutorul unei matriţe formate dintr-o foaie de gelatină sensibilizată cu bicromat de amoniu, pe care se copiază un d iapozitiv fotografic al formei (mai ales de text) care trebu ie stereotipată. Gelatina devine insolubilă în părţile iluminate, astfel încît o proiecţie de apă caldă disolvă părţile neiluminate, gravînd în foaia de gelatină elementele tipăritoare ale formei de tipar. Pe faţa astfel gravată, după ce a fost spălată cu alcool, se proiectează aliaj de literă topit, turnîndu-se în felul acesta o placă de stereotipie. Placa se dublează apoi cu aliaj de literă pînă la grosimea de 622/3 puncte. Stereotipia pe cauciuc, pentru tipar înalt, se obţine cu ajutorul unui cauciuc sintetic special, rezistent la ulei, petrol şi benzină, deosebit de cauciucul folosit pentru clişeele tiparului flexografic. Procedeul de stereotipare se aseamănă cu acela al stereotipiei obişnuite. Pe forma culeasă, se aşază flancul de compoziţie specială, care poate suporta temperatura înaltă la care se execută vulcanizarea cauciucului, presarea executîndu-se într-o presă hidraulică încălzită la 120---1250. Matriţa se poate executa şi prin procedeul folosit Ia obţinerea clişeelor de cauciuc pentru tiparul flexografic. Stereotipia pe cauciuc e“mai adîncă decît stereotipia pe metal şi poate reproduce în bune condiţii autotipii cu fineţea pînă la 36 linii/cm. Fixarea stereotipiei în maşina de tipar se face pe un fundament de metal la tiparul plan, sau pe cilindre port-formă, la maşinile de tipar rotative, lipindu-secu benzi speciale adezive pe ambele feţe. Stereotipia pe cauciuc permite şi face chiar necesară reducerea presiunii de tipărire, forma fiind foarte elastică. Ea prinde bine cerneala şi o cedează tot atît de bine, putînd folosi cerneluri mult mai fluide, însă de intensitate mai mare decît ia formele de metal. Formele stereotipiei pe cauciuc rezistă bine pînă ia circa 200 000 de tiraje şi permit folosirea oricărui fel de hîrtie, netedă, aspră şi chiar cu suprafaţa granulată. 1. ~ pe cauciuc. Poligr. V. sub Stereotipie 1. 2. ~ plana.Poligr.: Stereotipie (v. Stereotipie 1) în care rezultă stereotipii (v. Stereotipie 2) ale căror elemente (active sau neutre) se găsesc în acelaşi plan. s. ~ rotativa. Poligr. V. sub. Stereotipie 1. 4. calandru de Poligr. V. sub Stereotipie 1. 5. flanc de 1. Poligr., Ind. hirt.: Carton special pentru matriţe de stereotipie. e. flanc de 2. Poligr., Ind. hfrt.: însăşi matriţa de stereotipie (v.). Termenul e incorect în această accepţiune. 7. matriţa de Poligr.: Matriţă (v.) executată dintr-un carton special (v. Carton pentru matriţe de stereotipie, sub Carton), în care se toarnă aliajul metalic pentru obţinerea stereotipiilor în poligrafie (v. sub Stereotipie 1). s. metal de Metg., Poligr. V. sub Stereotipie 1. 9. presă de ~ plana. Poligr.: Presă plană,, mecanică iau hidraulică (cea mai folosită), utilizată la obţinerea matriţei de stereotipie (v. şi Stereotipiei). Faţă de calandrul de stereotipie, prezintă avantajul că permite o presiunesimultană şi uniformă, care poate fi mărită succesiv, pînă la limita care, asigu-rînd o ’bună copiere a literei, nu degradează floarea (în jurul a 100 kgf/cm2) şi care durează mai mult timp (15---20 min). întreruperea se face automat. 10. Stereotipie. 2. Poligr,: Formă de tipar înalt (clişeu pantografic), plană (stereotipie plană), obţinută prin procedeul stereotipiei plane (v. Stereotipie 1) sau curbă (stereotipie curbă), obţinută prin procedeul stereotipiei rotative (v. sub Stereotipie 1). 11. Stereotipist, pl. stereotipişti. Poligr.: Lucrător specializat în lucrări de reproducere şi de multiplicare a formelor de tipar înalt prin stereotipare (v.), adică în prepararea şi presarea formelor în matriţa (flancul) de stereotipie, cum şi în turnarea şi finisarea plăcilor de stereotipie (v. sub Stereotipie). 12. Stereotomie. Arh., Cs.: Disciplina care se ocupă cu studiul regulilor de fasonare, prin tăiere, a materialelor de construcţie sol ide (blocuri de piatră, piese de iemn), în vederea îmbinării sau asamblării lor pentru a forma elemente sau părţi de construcţie, cum şi cu studiul îmbinării formelor de acoperiş şi de învelitori complexe, constituite din suprafeţe piane sau curbe şi cari se intersectează. Stereotomia se foloseşte, în special, la elementele de construcţie cari reclamă o execuţie foarte precisă, psntru a putea fi îmbinate, ca, de IV. Aparat automat pentru turnarea stereotipiilor (cazanul cu aliaj topit şi dispozitivul de turnare). Stereotop 374 Stereouniversal exemplu, zidăria cu piatră de talie (moloane de parament şi bolţari aparenţi) şi Ia unele îmbinări mai complicate ale şarpantelor de lemn. Cu ajutorul stereotomiei se determină forma şi dimensiunile exacte ale feţelor elementelor componente ale construcţiei sau ale părţii de construcţie respective. Reprezentarea grafică a acestor elemente şi suprafeţe se face cu ajutorul geometriei descriptive, pentru toate suprafeţele desfăşurabile, şi cu ajutorul geometriei cotate, pentru cele nedesfăşurabile. 1. Stereotop, pl. stereotoape. Fotgrm.: Aparat de stereo-restituţîe de ordinul al treilea de precizie, folosit pentru întocmirea hărţilor la scări mici, bazat pe principiul aducerii diferenţelor de paralaxe longitudinale la valorile lor din fotograma nadirală, cu ajutorul unor mecanisme de corecţie. Aparatu I e constitu it d in următoarele părţi: port-fotograme, stereoscopul cu oglinzi, două cărucioare pentru mişcarea fotogramelor (Kx şi K ), două mecanisme de corecţie şi pantograf. Fotogramele sînt situate totdeauna în poziţie orizontală. Pentru orientarea fotogramelor sînt necesare ce! puţin patru puncte de sprijin pe fiecare pereche de fotograme. Primul mecanism de corecţie serveşte la corectarea diferenţelor de paralaxe longitudinale, iar a! doilea mecanism de corecţie la introducerea corecţiilor de relief în poziţia punctelor pe fotogramă. La pantograf se pot realiza micşorări de cinci ori şi măriri de 2,5 ori. Precizia determinării poziţiei planimetrice a punctelor e de 1 0,2 mm, iar precizia altimetrică 2000 ^ ^un<^e ^ e /'nă^'mea de zbor). 2. Stereotopograff pl. stereotopografe. Fotgrm.: Aparat de stereorestituţie, cu proiecţie optică-mecanică. Tipurile de stereotopograf folosite ce! mai frecvent sînt stereotopografele model B şi model D. Stereotopo-graful model B consistă din două camere proiectoare, din sistemul de observare şi din două perechi de tije. Cu ajutorul primei perechi de tije se construiesc unghiurile ocx şi a2, cari determină poziţia planime-trică a punctelor vizate, iar cu ajutorul celei de a doua perechi, unghiurile şi p2, cu cari se obţine înălţimea punctelor. Camerele proiectoare (cu axe orizontale) permit introducerea elementelor pe orientare ale fotogramelor. Sistemul de observare consistă dintr-un microscop binocuIar. Camerele proiectoare şi sistemul de observare reprezintă, de fapt, două teodolite fotogrammetrice (stereouniversal). Dispozitive speciale permit corectarea influenţei curburii Pămîntului şi a refracţiei. Stereotopograful model D serveşte la întocmirea hărţilor cu ajutorul fotogramelor nadirale înregistrate cu aparate foto-aeriene cu /=120--*300 mm. Fotogramele sînt dispuse în plan vertical (fix) şi au mişcări (pe orizontală şi verticală) cari permit să se observe orice punct imagine. Tijele conductoare Lx şi L2 trec prin cardaneie S2 şi S2 (v. fig.), cari sînt centrele de proiecţie ale aparatului (cardane)î Acestea din urmă sînt unite cu cărucioarele 8, cari se pct deplasa pe batiu, în scopul aşezării bazei de fotografiere. Capetele inferioare ale tijelor Lt şi L2 sînt prinse de două articulaţii 0, situate pe căruciorul bazei. Articulaţiile 0 au 0 mişcare comună pe direcţia Z de la discul de picior. Căruciorul bazei se deplasează pe direcţiile AT şi Y, iar creionul trasor fixat de el trasează pe planşetă detaliile pe cari operatorul le urmăreşte cu marca de măsurare pe stereomodel. Cărucioarele intermediare B>' servesc la introducerea unghiurilor de înclinare longitudinală (9) ale fotogramelor. Căruciorul C, care se deplasează pe B', susţine mecanismul D, care permite introducerea unghiurilor de înclinare transversală ale fotogramelor (o>). Pe mecanismele D se găsesc cărucioarele C, de cari sînt legate articulaţiile m (materializează punctul observat). Mecanismul D are o directoare verticală pe care glisează port-fotograma. 3. Stereotopografie. Fotgrm.: Tehnica întocmirii hărţilor topografice cu ajutorul stereorestitutoarelor la scările 1 : 20 000-1 : 500 000. 4. Stereotopometrie. Fotgrm.: Tehnica determinării coordonatelor în spaţiu şi a întocmirii de planuri topografice (la scări = 1 : 100—1 : 10 000) cu ajutorul stereorestitutoarelor. 5. Stereotopometru, pl. stereotopometre. Fotgrm.: Stereo-restitutor de ordinul a! treilea de precizie, folosit la întocmirea de planuri şi de hărţi topografice. 6. Stereotriangulator. Fotgrm.: Aparat fotogrammetrie care serveşte la efectuarea unei triangulaţii spaţiale folosind fotograme aeriene. 7. Stereouniversal, pl. stereouniversale. Fotgrm.: Aparat constituit din două fotogoniometre (teodolite fotogrammetrice) pentru măsurarea coordonatelor polare ale direcţiilor determinate de centrele de proiecţie împreună cu punctele omologe ale celor două fotograme ale stereocuplurilor (v. fig.)- Pe baza datelor observate la stereouniversal se execută construcţia reţelelor fotogrammetrice spaţiale (de aerotriangulaţie) de înaltă precizie. Aparatul are două camere proiectoare A şi 6, cum şi un sistem de observare cu stereoscop. Cele două camere se rotesc în jurul unei axe comune X, care e considerată şi bază de fotografiere. Pe axa X se găseşte un cerc vertical E, pe care se citesc unghiurile^. Cadrul cotit în formă de U are două cercuri orizontale şi p2, cari sînt în legătură cu sistemul de observare. Dacă ar fi rotit cadrul U, astfel încît axa X să devină Ster ide 375 Sterilizarea apei verticală, s-ar obţine un sistem de teodolite obişnuite, cu două cercuri verticale pj şi p2 şi un cerc orizontal \. Rezultă că: 5= 2% Al203, 0,25% Fe203, 0,3% CaO, 4,4% Na2Of 0,2% K20, 11,8% B2Os) ; sticle cu rezistenţă termică mare, folosite la aparatele de raze ultraviolete, etc.; ţesături de sticlă, ca, de exemplu, mătase de sticlă, lînă de sticlă, vată de sticlă, etc.— Din punctul de vedere industrial, după compoziţie şi după utilizare, se deosebesc următoarele grupuri, subgrupuri şi tipuri de sticle: Sticla de silice eo sticlă cu conţinut de peste 90% SiOa. Cuprinde subgrupurile: Sticla de cuarţ, care are un conţinut de peste 99% SiOa şi care se obţine prin topirea cuarţului fără oxizi de fier, de crom, etc., cari ar colora-o. E transparentă pentru radiaţiile o ultraviolete cu lungimi de undă mai mari decît 2000 A şi e folosită în construcţia lămpilor cu mercur pentru ultraviolet, la fabricarea pieselor optice cari trebuie să fie transparente pentru ultraviolet (în loc de cuarţ cristalizat), cum şi (datorită coeficientului de dilataţie foarte mic) Ia fabricarea aparaturii chimice de laborator, termorezistente. Sticla cu 96% SiOa se obţine prin ridicarea conţinutului de Si02, după fasonarea obiectului, în urma unui tratament termic şi chimic corespunzător. E, ca şi sticla de cuarţ, rezis- 25 Sticlă 386 Sticla tentă la acizi şi are rezistenţă mare la şoc termic şi temperaturi înalte. Sticlele comune calcosodice şi calco-potasice sînt, în general, sticle formate din proporţii diferite de Si02, CaO şi alcalii, cu adaus de Al203, MgO şi, uneorf, cu adausuri mai mici de B2Os sau compuşi de fier. Ca impurităţi conţin Fe2Os. Sticlele comune calcosodice şi calco-potasice pot fi colorate cu diverşi oxizi metalici. în acest grup se cuprind; Sticlo pentru produse plane, din care se produc articole fără forme complexe, cu următoarele tipuri: Sticlă plană pentru geamuri trase pe cale mecanică, caracterizată printr-un raport al constituenţilor care să permită prelucrarea prin tragere fără pericol de cristalizare corespunzătoare viscozităţii cerute. Sticlă plană pentru oglinzi obişnuite şi geamuri turnate, care e mai vîscoasă decît cea pentru geamuri şi are un conţinut minim de alcalii. Sticla pentru butelii şi articole comune de menaj e o sticlă foarte variată din punctul de vedere al compoziţiei. în acest subgrup se pot obţine sticle cu procente mari de Si02 pînă la 77%, CaO, alcalii, MgO şi Al203, cum şi sticle cu procente mici din aceste substanţe, în funcţiune de tipul agregatelor de producţie şi de scopul urmărit. Acest subgrup are următoarele tipuri: sticlă albă, cu un conţinut în Fe2Os pînă la maximum 0,1 %; sticlă semialbă, cu un conţinut în Fe2Os între 0,1 şi 0,5%; sticlă verde, cu un conţinut în Fe203 peste 0,5% şi sticlă colorată, cu un conţinut de diverşi, coloranţi. Sticla tip B o e m i a pentru, articole d e menaj, în care parte din alcalii cari intră în compoziţia acestor sticle o formează KaO. Sticla comună netransparentă e o sticlă care opreşte parţial sau total trecerea luminii. Se obţine prin adăugare de opacizanţi şi cuprinde-: sticla translucidă, prin care lumina trece sub formă difuză, şi sticla opacă, prin care lumina nu trece. în tehnica iluminatului, sticla netransparentă se prezintă sub următoarele forme: opalescentă (difuzantă, practic lăptoasă, ale cărei proprietăţi optice sînt datorite neomogeneităţi i optice a masei), opalescentă placată (opalescentă, compusă din unu sau din mai multe straturi de sticlă opalescentă solidarizate cu un strat de sticlă clară), mată (difuzantă, ale cărei proprietăţi optice sînt datorite asperităţilor microscopice create pe una dintre suprafeţele ei, sau pe ambele feţe, prin procedee mecanice sau chimice), ornamentală (difuzantă, ale cărei proprietăţi difuzante sînt datorite asperităţilor macroscopice formate pe una dintre feţe sau pe amîndouă, în genera! prin presare). Sticla opalescentă se obţine din sticla obişnuită, prin introducerea în compoziţia ei a unor compuşi cu fluor; de exemplu, sticla cu compoziţia: 72,5% Si02, 45% Al203, 5% CaO, 2% K20, 16% NaaO şi 4,5% F. Această sticlă se fabrică în cuptoare cu oale şi se fasonează prin suflare, mai rar prin presare. Sin. Sticlă lăptoasă. Sticla pentru corpuri de iluminat e caracterizată printr-o bună transparenţă şi rezistenţă la şoc termic mai mari decît ale sticlelor comune. Acest grup cuprinde: sticla pentru cilindri de lampă cu pereţi subţiri, folosită în special la lămpile cu combustibil, şi sticla pentru becuri electrice cu incandescenţă şi fluorescenţă. Trebuie menţionată aici şi sticla cu prisme., clară, care pe una sau pe ambele feţe are o serie de prisme, cari acţionează prin refracţie asupra fluxului luminos incident. Sticlele de plumb conţin de la 9***50% PbO, care le măreşte densitatea şi indicele de refracţie. Sînt sticle mai grele şi mai strălucitoare decît sticlele obişnuite. în acest grup intr.ă: sticla cristal uşoară, cu 9*♦ *16% PbO, sticla cristal semigrea, cu 16-**30% PbO, şi stic'a cristal grea, cu 30-*-50% PbO. Sticla rezistentă eo sticlă cu rezistenţă chimică şi termică mare, conţinînd în majoritatea cazurilor o proporţie mare de B2Os şi o proporţie mică de alcalii, Acest grup conţine următoarele subgrupuri: Sticla de laborator, comună, tip T u -r i n g i a, care nu are în compoziţia sa B203. E rezistentă la alcalii şi la acizi şi se prelucrează bine la flacără. Sticla pe bază de borosilicaţi poate fi cu calciu sau cu bariu, cum e sticla tip A (Jena 20), cu un conţinut de 4---11 % B2Os şi cu un coeficient de dilataţie de 49-10-7, şi fără calciu sau bariu, cum sînt: sticla tip B (pyrex) cu 11 •••13% B203 şi Cu coeficient de dilataţie de 30**-37*10~7 şi sticla tip C (Duran) cu circa 16% B203 şi cu coeficientul de dilataţie de 37-**45-10“7. Sticla cu calităti speciale, care cuprinde: sticla pentru fiole cu minimum 2,5% B2Os şi cu grad înalt de neutralitate; sticla pentru termometre, care nu prezintă dilataţii remanente şi astfel nu deplasează punctui zero ai termometru lui; sticla cu temperatură de înmuiere înaltă, care e rezistentă la şoc termic şi a cărei compoziţie poate cuprinde maximum 80% Si02 şi maximum 20% Al203; sticla pentru indicatoare de nivel, rezistentă la şoc termic, la acţiunea vaporilor cu temperatură înaltă şi ia presiuni înalte; sticla pentru lămpi de mină, cu pereţi groşi, cu rezistenţă sporită la şoc termic. Sticlă pentru produse optice. V. Sticlă optică. Sticla filtrantă are proprietăţi speciale pentru transmiterea razelor de lumină şi se obţine prin adausuri speciale, cari o şi colorează. Acest grup conţine următoarele subgrupuri: Sticla pentru geamuri de protecţie e folosită pentru a proteja organismul de acţiunea radiaţiilor prea intense sau a celor cari conţin radiaţii dăunătoare (radiaţii ultraviolete, raze X, etc.). Sticlele de protecţie sînt, fie sticle fumurii, cari reduc intensitatea radiaţiilor de toate lungimile de undă pentru cari sînt transparente, fie sticle cari, datorită faptului că în compoziţia lor sînt anumiţi constituenţi, absorb radiaţiile de anumite lungimi de undă. Exemple de sticle de protecţie sînt: sticla de cobalt, colorată în albastru-violet cu ajutorul oxidului de cobalt şi care e folosită de lucrătorii de la cuptoare, pentru a privi prin ea în interiorul zonelor de ardere ale cuptoarelor, şi sticla pentru sudură, colorată în galben-verzui sau în albastru de diferite nuanţe, de o anumită compoziţie chimică, folosită pentru a filtra radiaţiile emise la sudare de arcul electric, reţinînd pe cele dăunătoare (razele ultraviolete şi infraroşii), şi a proteja astfel ochii sudorului. Sticlă pentru dispozitive de semnalizare, care trebuie să lase să treacă radiaţiile luminoase de anumite lungimi de undă. Se foloseşte la semnalizarea luminoasă, în transporturi, tehnică militară, etc. Sticlă pentru filtre de lumină, folosită în special în tehnica fotografică şi cinematografică, pentru a se putea obţine detalii ale obiectelor. Sticla termoizolantă eo sticlă folosită pentru protejarea obiectelor luminate contra acţiunii radiaţiei solare infraroşii sau a surselor de lumină artificială. în majoritatea cazurilor, sticla trebuie să fie pe cît posibil incoloră şi cît mai transparentă pentru radiaţia vizibilă, absorbind radiaţia infraroşie, ceea ce se obţine dacă sticla conţine oxizi, mai ales oxid feros (sticlă albastră) sau fosfaţi, cari absorb 90% din radiaţia infraroşie. Deoarece se încălzesc din cauza absorpţiei radiaţiei infraroşii, aceste sticle trebuie să aibă şoc termic bun, ceea ce se obţine atît prin introducerea de oxid de bor, cît şi prin căli re. Sticla Sticla Sticla W o o d, sticlă care conţine oxid de nichel şi care absoarbe lumina vizibilă, lăsînd să treacă ultravioletul apro- o piat. Serveşte ca filtru pentru a izola Iiniile 3663, 3550 şi 3341 A din spectrul unei lămpi cu vapori de mercur. Sticla Lindemann, sticlă alcalină pe bază de bor, beriliu, litiu, de mare transparenţă faţă de razele X moi (pînă Ia 2 Â). Smalţurile şi emailurile sînt sticle pentru acoperirea unor obiecte de ceramică sau de metal (v. Email). Firele de sticlă se folosesc pentru ţesături de sticlă (benzi şi pînză de izolat) şi pentru vată de sticlă. Firele de sticlă au, de regulă, grosimea între 2 şi 100 [x. M a ş i n a de fabricat fire discontinue e formată dintr-o tobă rotitoare pe care se înfăşoară, antrenată de către curenţii de abur, sticla topită într-un cuptor electric şi trecută printr-un ciur de platin. Firele de sticlă, cari se formează prin rotirea tobei, se înfăşoară pe bobine sub formă de benzi late de 3,5-**6 mm şi sînt trimise, pentru prelucrare, la maşini textile. — Maşina de fabricat fire continue e constituită din bobine rotitoare, cu viteză periferică mare (circa 2000 m/m in), pe cari se înfăşoară sticla topită în cuptoare electrice şi trecută prin orificii cu diametri foarte mici; la maşină se efectuează şi trefilarea firelor pînă la un diametru de 5***7 [l. Firele de sticlă înfăşurate pe bobine sînt transferate pe o tobă rotitoare, de pe care firele se desfăşoară şi se răsucesc, Sticlă optică: Sticlă din care se confecţionează piesele refractante, reflectante şi refractante-reflectante ale unui sistem optic. Sticlele optice trebuie să prezinte următoarele calităţi esenţiale: transparenţă cît mai bună, concomitent cu o rezistenţă la culoare cît mai bună, faţă de acţiunea oxizilor metalici; isotropie cît mai bună, astfel încît efectul de birefringenţă să nu existe (sau o birefringenţă reziduală în limite tolerate); rezistenţă la alterabilitate satisfăcătoare (întrucît sticlele optice se alterează cu timpul, datorită acţiunii umidităţii mediului ambiant); duritate suficientă în special pentru piesele optice supuse trepidaţiilor şi şocurilor; acurateţă corespunzătoare, adică masa de sticlă să nu aibă imperfecţiuni de fabricaţie dăunătoare (incluziuni de gaze, incluziuni de alumină netopită, etc.). Indicii de refracţie constituie prima caracteristică importantă a sticlelor optice. Pentru caracterizarea unei sticle optice, în spectrul vizibil, e necesar să se cunoască indicii de refracţie pentru radiaţiile standardizate şi indicate în tabloul V. Tabloul V Radiaţii A' C . D e F G' h Culoarea roşie roşie- porto- calie galbenă verde albas- tră-ver- de violetă violetă Lungimea de undă, în  7682 6563 5893 5461 4861 4341 4047 Afară de aceste radiaţii se pot folosi, în caz de necesitate, şi radiaţia d, galbenă de heliu, cu Xd=5876 A, sau radiaţia g, albastră de mercur, cu lg =4358 A. Din totalitatea indicilor de refracţie pentru radiaţiile menţionate, anumiţi indici au un rol fundamental pentru măsurările de optică tehnică şi pentru calculul, respectiv pentru proiectarea aparatelor optice de măsură; aceşti indici de baza sînt: indicele de refracţie al radiaţiei eficace pentru instrumentul respectiv, adică radiaţia pentru care ochiul sau receptorul fizic conjugat aparatului (placă fotografică, film fotosensibil) prezintă maximul de sensibilitate; indicii de refracţie ai radiaţiilor limita, adică cele două radiaţii — una de o parte şi alta de cealaltă parte a radiaţiei eficace — pentru cari ochiul, respectiv receptorul fizic, prezintă minimul de sensibilitate acceptabilă. Ca urmare, pentru aparatele optice cari funcţionează împreună cu ochiul se iau în consideraţie următorii indici de refracţie principali: indicele de refracţie nD, radiaţia D fiind radiaţia eficace; indicii de refracţie nc şi «F pentru radiaţiile limită C şi F. După abaterea indicilor de refracţie ai sticlelor optice faţă de valoarea lor nominală, sticlele optice se clasifică în patru calităţi, conform tabloului VI. Dispersiunile constituie a doua caracteristică importantă a sticlelor optice. Dispersiunile sînt definite prin diferenţele dintre indicii de refracţie ai sticlelor optice; dispersiunile standardizate sînt indicate în tabloul VIL Dintre aceste dispersiuni, cele cari se referă la indicii corespunzători radiaţiilor-limită se numesc dispersiuni totale medii. Dispersiunea totală medie (nF—nc), care prezintă o importanţă deosebită, are o valoare cuprinsă între 0,007 şi 0,03 pentru sticlele optice. Corespunzător celor patru calităţi de sticle optice, abaterile respective ale dispersiunilor totale mijlocii sînt: ±5-10“5; ±7-10~5; ±10-4; ±2-10~4. Afară de dispersiuni şi de dispersiuni totale medii, în optica instrumentelor se folosesc dispersiunile relative, cari sînt definite prin raportul dintre dispersiuni şi dispersiunile totale medii, ca de exemplu ------------. nF~~nc Puterea dispersivă e caracteristica sticlelor optice care indică mărimea dispersiunii razelor luminoase provocată de sticlele optice. Puterea dispersivă e definită prin relaţia: în care An e variaţia indicelui de refracţie. Coeficientul de dispersiune se defineşte ca inversul puterii dispersive, adică: - 1 - *±zl V” K ~ An În calculele de optică tehnică nu se folosesc puterile dispersive K, cari au valori subunitare foarte mici, ci se folosesc coeficienţii de dispersiune, cari au valori supraunitare; în aceste calcule se foloseşte relaţia: i+^=0. V V în care apar puterea lentilei 9=1//şi coeficientul de dispersiune v=1 jK; raportul

25 Sticîă 388 Sticlă La calcului coeficientului de dispersiune, cu ajutorul ecuaţiei de definiţie, se iau: pentru n, indicele de refracţie nD , respectiv nF, al radiaţiilor eficace, indicate mai sus; pentru An, dispersiunea totală medie nF~nc, respectiv n^, — nD . Ca urmare, în optica tehnică se folosesc următorii coeficienţi de dispersiune: coeficientul de dispersiune „vizual" nD — 1 v — —-------1 nF-nc coeficientul de dispersiune tactino-vizuar nf—1 V ~ nG,-nD * Valoarea reciprocă a lui v se numeşte numărul lui Abbe. Uneori, în locul coeficientului de dispersiune vizual se utilizează următorul coeficient de dispersiune: ”d~1 «F-»c ' bazat pe folosirea radiaţiei d în locul radiaţiei D. Coeficienţii de dispersiune ai sticlelor optice au valori supraunitare, variind într-un interval destul de larg, şi anume între 20 şi 75. Categorii de sticle optice. Sticlele optice se împart în două grupuri mari, şi anume sticle crown, cari au coeficientul de dispersiune v^50 şi sticle f I i n t, cari au coeficientul de dispersiune v<50. Afară de aceste categorii de sticle optice de uz general, sînt şi sticle speciale ca, de exemplu, crown-fluor, crown-zinc, crown-fosfat, etc. Se deosebesc: sticle optice vechi, pentru cari sînt valabile următoarele relaţii empirice de interdependenţe între coeficientul de dispersiune, dispersiunea medie şi indicele de refracţie: , , 9’65 v—5+ • n-1,312 nf~nc = 0,2 n —0,586+ ■ 0,625 n-\- 0,618 şi sticle optice no i, pentru cari nu mai e valabilă această dependenţă; astfel, sticlele cu barită au dispersiune redusă şi indici de refracţie înalţi; sînt şi sticle optice cari prezintă dispersiuni proporţionale cu indicii de refracţie. Fabricarea sticlelor optice: Din punctul de vedere chimic, sticlele optice sînt amestecuri de săruri metalice cari au rezultat din neutralizarea unor acizi cu anumite baze, prin topirea lor în creuzete speciale, la temperatura de 1300---15000. Acizii folosiţi sînt acizii ortoboric, fosforic şi silicic, iar bazele cele mai întrebuinţate sînt bazele de sodiu, de potasiu, de calciu, de plumb, de zinc şi de bariu; se folosesc rar baze de antimoniu, de uraniu şi didium. Datorită faptului că sticlele nu sînt compuşi chimici bine definiţi, — sărurile componente formînd amestecuri solide în diferite proporţii, — există o diversitate mare de sticle optice cu caracteristici diferite, cu cari se pot face multe combinaţii, permiţînd înlăturarea aberaţiilor şi satisfacerea cerinţelor deosebite impuse aparatelor optice. Creuzetele pentru fabricarea sticlelor optice se confecţionează din argile speciale, pure şi perfect omogene. După confecţionare, ele se supun unu i proces de îmbătrî.n ire t imp de 6---12 luni, într-o cameră cu temperatură şi umezeală constante astfel încît uscarea lor să se facă cît se poate de lent şi de uniform. Pentru procesul de topire, creuzetele se încălzesc întîi progresiv, pînă la circa 1000°, astfel încît întreaga masă a creuzetului să fie uniform încălzită; apoi se ridică repede temperatura la 1300-**1500°, iar materia primă, în prealabil fărîmată, amestecată şi transformată în pulbere fină, se introduce succesiv în creuzete, pe şarje de 40*”60 kg (după gradul de fuzi- bil itate), şi anume se introduce o şarjă nouă numai după ce şarja precedentă a fost complet topită. Pentru omogeneizarea masei de sticlă şi pentru eliminarea incluziunilor de gaze, a bulelor de aer, se amestecă masa topită cu un dispozitiv cu pîrghii, care are un corp de argilă foarte pură. După ce se opreşte topirea, se scot creuzetele din cuptor şi se transportă într-o încăpere unde sînt lăsate să se răcească lent, timp de cîteva zile, pentru a nu da naştere ia tensiuni proprii prea mari. Prin răcire, creuzetul se sparge şi, odată cu ei, se sparge şi masa de sticlă, care se desface ulterior în blocuri de sticlă, cari se curăţă, se lustruiesc şi se supun unui examen cu o lupă (cu grosismentul 4x), pentru a ie tria în mai multe calităţi (obişnuit în trei calităţi). Ulterior, blocurile sînt aşezate în tipare (de pămînt refractar) şi sînt introduse în cuptoare de recoacere, pentru ca ele să capete o formă regulată, de discuri sau de platouri de sticlă optică; prin presare se pot obţine direct forme apropiate de cele ale lentilelor, prismelor sau oglinzilor, numite mulaje de sticla optică. In fine, discurile, platourile sau piesele presate aşezate pe un transportor cu bandă sînt trecute în cuptoare de revenire, în cari se încălzesc ia temperaturi inferioare celor de Ia operaţiile precedente; apoi sînt răcite la ieşire progresiv şi lent, cu scopul de a elimina cît mai mult tensiunile proprii (cari alterează isotropia masei de sticlă). Calitatea şi compoziţia masei sticloase se încearcă folosind proba D.G.G., în care se fierb cinci ore, la 100°, în 100 cm2 apă, 4 cm3 sticlă optică în granule (0,3‘**0,5 mm) şi se determină cantitatea de sticlă pierdută prin disolvare, cantitate care indică durabilitatea sticlei. Semifabricate de sticlă optică. Sticlele optice ies din procesul de fabricaţie sub forma de platouri de sticlă optică sau de mulaje de sticlă optică. Platourile de sticlă optică sînt discuri rotunde sau plăci pătrate de sticlă optică, cu următoarele dimensiuni obişnuite: latura plăcilor pătrate, respectiv diametrul discurilor de sticlă optică, de la 40---200 mm; grosimea platourilor de sticlă optică, de la 10---30 mm. Platourile de sticlă optică se decupează, cu ajutorul unui ferestrău special, în bucăţi paraleiepipedice, cari se supun prelucrării cu abrazivi, pentru a fi transformate în piese optice. Mulajele de sticlă optică au o formă apropiată de aceea a piesei optice definitive. Aceste mulaje au rolul de a micşora numărul de operaţii de prelucrare, economisind totodată timp şi materiale. Ele sînt recomandate pentru fabricarea de piese optice în serii mari. Prelucrarea sticlelor optice. Prelucrarea sticlelor optice are drept scop transformarea sticlelor brute, în lentile, în prisme, în lame plan-paralele, adică de a obţine piese optice cari să aibă feţe optice sferice sau plane perfect polisate. Prelucrarea se face cu mijloace mecanice şi e o prelucrare cu abrazivi care se bazează pe faptul că, dacă se freacă între ele două piese—pînă cînd acestea se aplică exact în toate poziţiile—, se obţin două suprafeţe sferice, avînd aceeaşi rază de curbură, sau două suprafeţe plane. La prelucrarea suprafeţelor sferice se folosesc „piese-scule" (unelte) avînd forma unei calote sferice, unele convexe, numite capete (mingi), pentru obţinerea de dioptri concavi, şi altele concave, numite ceşti (b a s i n e), pentru prelucrarea dioptri lor convecşi. Prelucrarea sticlelor optice se face în ateliere optice cari trebuie să îndeplinească o serie de condiţii esenţiale; peri-colul de a se forma rizuri, zgîrieturi şi alte defecte în timpul prelucrării, impun o curăţenie şi o ordine foarte minuţioase, cari să evite amestecul incidental ai diverşilor abrazivi, căderea firelor de praf pe scule, etc. Procesul de prelucrare e condus astfel, încît, din momentul în care toate părţile unei sticle optice vin în contact cu piesa-sculă, detaşarea de aşchii să progreseze în mod egal pe toată Sticlă călită 389 Sticlă solubilă suprafaţa de prelucrat, adică să se îndeplinească condiţia unui proces de uzură uniformă. Prelucrarea sticlelor optice comportă, în general, următoarele operaţii: prelucrare preliminară: polizare, numită şi şlefuire; lustruire, numită şi polisare; prelucrare finală. Prelucrările preliminare se execută la piesele de sticlă cari se confecţionează din semifabricate în formă de blocuri şi de discuri. în acest caz se execută operaţiile de debitare şi de formare a pieselor optice. Debitarea se face tăind din blocuri de sticlă bucăţi paralelepipedice cu ajutorul unui fe rest rău-disc, care la periferie are încastrate bobiţe de diamant. Formarea se execută pentru a da piesei optice o formă apropiată de cea finală. în cazul lentilelor, bucăţile obţinute prin debitare se lipesc unele peste altele, formînd o coloană, după cape se trece la rotunjirea coloanei, operaţie care se execută cu un abraziv cu granulaţie mare, pe platouri de fontă. Polizarea sau şlefuirea e prelucrarea de degroşare prin care se obţin dimensiunile finale ale pieselor optice. Iniţial se execută o polizare de eboşa re sau o eboşare, care se execută pe maşini cu două sau cu patru locuri de prelucrare echipate cu scule — ceşti respectiv capete — de fontă (v. fig. XV), cari se rctesc în jurul axei lor şi pecari lucrătorul deplasează manual lentila, apăsînd-o şi rotind-o; abrazivul se întrebuinţează umed, iar operaţia se execută bucată cu bucată. Ulterior se execută polizarea de fi-niţie, numită şi dusisare sau îndulcire, care se execută la maşini automate cu 6***12 locuri de prelucrare. Prin dusisare se obţin dimensiunile definitive atît la grosime cît şi la razele de curbură. Operaţia se execută pentru mai multe lentile deodată, acestea fiind chituite (lipite) pe capete, respectiv pe ceşti de blocare, prin intermediul unor căptuşeli rotunde de smoală (5***8 mm), avînd diametrul egal cu diametrul lentilelor (v. fig. XVI), încălzite în prealabil, şi cari, prin răcire, fixează lentilele pe aceste piese de blocare, Polizarea se efectuează cu scule — ceşti, respectiv capete de polizat — de alamă, folosind ca abraziv şmirghel (emeri) cu granulaţie fină. Operaţia se execută folosind succesiv abrazivi avînd o granulaţie din ce în ce mai fină; înainte de a trece de la un abraziv la altul, blocul de lentile se spală cu atenţie, folosind un burete înmuiat în apă. Suprafeţele polizate (şlefuite) au un aspect'_mat uniform. Lustruirea sau po lisa rea e pre-lucrareacea mai fină, prin care se obţi- XVI. Sculă de dusisare. ne transparenţa suprafeţelor şlefuite, t) axul maşinii; 2) cap de Această prelucraree similară celei biocare; 3) strat de smoală; de dusisare, executîndu-se în general A) lentjlă; 5) cească de sle. cu acelaşi gen de maşini, cu diferenţa fuit; 6) brat pentru depla_ că se folosesc abrazivii cei mai fini, sarea ceştii de şlefuit, cum sînt oxizii de fier, de ceriu sau de aluminiu. Presiunea de lucru e, în consecinţă, foarte mică, iar durata polizării e mult mai lungă decît durata dusi-sării. Ea e cu atît mai lungă, cu cît se caută să se obţină o precizie mai mare; variind după suprafeţe, pentru unele lentile de ochelari, de la 7---20 min, polisarea pieselor de înaltă precizie poate fi de ordinul orelor şi al zilelor, Pentru această prelucrare sînt necesare poli s oa re, adică sînt necesare capete şi ceşti căptuşite cu un strat suplu, format din smoală, pîslă, stofă şi, uneori, din hîrtie. Verificarea lustruirii se face cu calibre optice, prin metoda interferenţei luminii (v. şî Calibru optic). Se consideră că prelucrarea e bună, dacă numărul de franje de interferenţă e mai mic decît cel prescris şi dacă forma acestor franje nu prezintă abateri mai mari decît cele tolerate. Polizarea şi lustruirea suprafeţelor plane se execută în mod asemănător, folosind piese-sculă şi piese de blocare plane. Prelucrările finale consistă, în cazul lentilelor, în prelucrarea marginii, centrare, şi în executarea teşiturilor protectoare. Marginea lentilelor trebuie prelucrată astfel, încît să fie o suprafaţă perfect cilindrică, care să aibă o înălţime minimă pentru asigurarea unei asamblări optime în alezajul monturii metalice; de asemenea, axa acestei suprafeţe cilindrice marginale trebuie să coincidă cu axa optică a lentilelor, pentru asigurarea centrării. Această operaţie se execută la o maşină specială de centrat şi prelucrat marginea lentilelor. După această operaţie, marginile ascuţite se teşesc, pentru a elimina posibilitatea spargerii sau apariţia altor defecte. î. /%/ colita. Ind. st. c., Elt.: Sticlă obţinută prin răcirea bruscă a sticlei topite, încălzită puţin peste punctul de înmuiere. Sticla capătă astfel rezistenţe mecanice (în special la rupere) mari şi rezistenţă la şoc termic. La spargere, se obţin cioburi cu margini rotunjite. în ultimul timp, sticla călită e folosită pentru executarea izolatoarelor de înaltă tensiune prin turnare, răcite brusc în aer (spre deosebire de sticla obişnuită la care răcirea se face în timp, în cuptoare speciale), ceea ce are ca urmare apariţia de eforturi permanente de compresiune în straturile exterioare şi de tensiune în straturile interioare. Calităţile acestor izolatoare sînt foarte bune din punctul de vedere mecanic (rezistenţă la sarcini de scurtă durată, de lungă durată şi la şocuri), termic şi electric (mărimea tensiunii de conturnare depinde numai de forma şi dimensiunile izolatorului, rigiditatea dielectrică bună, curenţii de scurgere, deşi mai mari decît în cazul porţelanului, rămîn în limite admisibile). Perturbaţiile radiofonice produse de izolatoarele de sticlă sînt însă puţin mai mari decît de izolatoarele de porţelan (datorită cîmpului electric mai intens în apropierea electrozilor, din cauza constantei dieiectrice a sticlei mai mari decît a porţelanului). Sin. Sticlă ameliorată. 2. ^ de siguranţă. Ind. st. c., Tehn.: Sticlă care, la spargere, dă cioburi rotunjite sau reţine cioburile. Sticla de siguranţă, armată, se obţine prin introducerea unei plase metalice în interiorul plăcii de sticlă; la spargere, cioburile sînt reţinute de plasa de sîrmă. Sticla triplex se obţine prin lipirea a două straturi de sticlă obişnuită, prin intermediul unui strat elastic de celuloid, de celon, viniIit, plexigum, butafol; la spargere nu dă cioburi, ci formează crăpături radiale sau concentrice. Sticla securit se obţine prin căiirea sticlelor obişnuite. Sticla capătă astfel rezistenţă mecanică mare şi rezistenţă la şoc termic. La spargere se obţin cioburi cu margini rotunjite, 3. ^ solubila. Tehn,, Chim.: Sticlă pe bază de silicat de sodiu sau, uneori, de potasiu, cu formula generală Me20, Si02, în care Me reprezintă sodiul sau potasiul. Sticla de sodiu e cea folosită mai mult în industrie; ea există sub formele 3,5 Si02, Na20 şi 2,6 Si02, Na20. Se prepară prin topirea unui amestec de sil ice şi hidroxid de sodiu, în cuptoare asemănătoare cu cele folosite la fabricarea sticlei obişnuite. Sticla solubilă are proprietatea că, în anumite condiţii de temperatură şi de presiune, se disolvă în apă, dînd o soluţie vîscoasă. E folosită la fabricarea siIicageluIui (v.), ca agent flotant în industria metalurgică, la fabricarea de chituri şi de cimenturi antiacide, ca material ignifug de impregnare^ ca liant O Sticlă spongioasă 390 Sticlă apoasă (de ex, liant pentru amestecuri de formare), ca umpiutură la săpunuri, etc. 1. ~ spongioasa. A'at. cs.: Material de construcţie fabricat prin topirea unui amestec constituit din deşeuri de sticlă, fărîmate în granule cu diametrul de cel mult 0,2 mm, şi adausuri de substanţe cari produc umflarea masei topite. Aceste adausuri trebuie să dezvolte gaze la o temperatură cu 100---1500 mai înalta decît temperatura de topire a sticlei. Sticla spongioasă e un material rezistent la compresiune şi la umezeală, la foc şi la atacul microorganismelor. Masa de sticlă sau deşeurile de sticlă cari se utilizează pentru fabricarea sticlei spongioase trebuie să fie uşor fuzibile, calcosodice (constituită din 71% Si02, 20% Na20, 8% CaO, 1 % A IgOg-f-Fe.^Og). Ca agent de umflare se pot folosi carbonatul de caiciu, sulfatul de amoniu, caolinul şi cărbunele, sulfatul de sodiu şi cărbunele, mangalul praf, rumeguşul. Amestecul constituit din 94,5%-**95% masă de sticlă sau deşeuri de sticlă şi un agent de umflare (de ex. sulfat de sodiu 5% şi cărbune 0,5%) se macină în granule cu dimensiuni pînă la 0,2 mm, apoi se introduce în tipare de oţel refractar şi se arde la temperatura de 700**-900°. Proporţiile de componenţi în amestec variază după compoziţia masei de sticlă şi a agentului de umfiare folosit şi se determină prin încercări preliminare. Durata de ardere în cuptor (la temperatura optimă stabilită prin încercări preliminare) variază între 3 şi 6 ore. Răcirea materialului trebuie să se facă lent, timp de cel puţin 4 ore. Produsele de sticlă spongioasă pot fi tăiate cu ferestrăul. Pentru a obţine plăci de finisaj pentru pereţii izolatori, faţa văzută a pieselor de sticlă spongioasă poate fi acoperită cu un smalţ topit pe suprafaţa lor. Smălţuirea prezintă avantajele că plăcile pot fi spălate sau curăţite, au aspect estetic şi nu mai reclamă o tencuire sau un perete exterior protector. Plăcile de sticlă spongioasă se montează prin lipire pe ziduri cu mortare obişnuite sau cu mortare speciale pe bază de bitum, celochit, etc. Sticla spongioasă poate fi folosită ca izolator termic şi ca izolator fonic. 2. fibră de Ind. text.: Fibră textilă (v.) care se obţine prin extrudarea topiturii de sticlă. înlăturarea friabili-tăţii specifice sticlei se elimină datorită fineţei (v. Fineţe 3) mari a filamentelor extrudate (grosimi mai mici decît 5 jji). în aceste condiţii ea are suficientă elasticitate pentru a putea fi filată, ţesută şi transformată în produse textile finite, rezistente la ardere. Serveşte la obţinerea de ţesături decorative, de izolaţie termică, de filtre chimice, etc. 3. Sticla. 3. Gen., Tehn.; Piesă de sticlă sau cu pereţii de sticlă. 4. Gen.: Sin. Butelie (v. Butelie 1). 5. ~ albastra. Ind. hîrt.: Dispozitiv care serveşte la urmărirea practică şi rapidă a calităţii pastelor fibroase (v.), în timpul fabricaţiei. Se compune (v. fig.) dintr-o sticlă albastră 7, aşezată într-o ramă de lemn la fundul u-nei cuti i 4,care pe peretele opus al sticlei are un con de observaţie 6, cu lupa 5. Deasupra sticlei albas- s \,-6 f§J >d fc’OI i1 O '2 CHi .i.f" L—/ Schema dispozitivului cu sticiă albastră. tre se aşază o cuvetă mobilă de sticlă 1, care conţine pasta fibroasă diluată, şi care e luminată de becul electric 2, echipat cu reflectorul 3. Sticla albastră serveşte la controlul pastei de lemn, atît la defibratoare, cît şi, în special, la sortatoare (pasta sortată din rezervor), cum şi la controlul pastelor de celuloză şi al celor de hîrt ie. Pe sticla albastră se pot determina: caracterul pastei (aspră sau grasă), prezenţa materialului mărunt, a aşchiilor, a scamelor, mărimea fibrei şi raportul ei faţă de cerinţele standardizate şi, în general, uniformitatea pastei. Controlul pe sticla albastră e foarte important pentru urmărirea mersului sortării pastei de lemn, unde se pot produce fie spargeri de site la sortatoare, fie vărsări de material nesortat în cel sortat, din cauza funcţionării defectuoase a sortatoarelor. Metoda sticlei albastre, deşi e simplă, permite unui lucrător experimentat să determine repede şi destul de exact calitatea pastei, în special a celei mecanice de lemn, şi să conducă fabricaţia după rezultatele obţinute la această examinare. 6. /v de lampa.//., Gen. V. Lampă, sticlă de —. 7. ^ de nivel. Tehn.: Tub de sticlă, eventual peretele de sticiă al anumitor indicatoare de nivel, cum sînt indicatorul cu sticla de nivel şi indicatorul Klinger. V. Indicator de nivel de apă pentru recipiente sub presiune, sub Indicator de nivei 1. s. Sticla. 4. Expl. petr.: Piesă cu rol de legătură (racord), care fixează d i fer iţele d ispozitive, instrumente, aparate, la unul dintre capetele cablului sau ale sîrmei cu care se face introducerea sau extragerea lor din sondă. Termenul sticlă e impropriu pentru această accepţiune. Din punctul de vedere constructiv au fost standardizate, ca formă şi dimensiuni, trei tipuri (v. fig.): un racord fix pentru cablu cu diametru de 12. - * * 18 mm (v. fig. a), de la care cablul se scoate numai prin tăiere; un racord demontabil pentru cablu cu diametru de 7-**8 mm (v. fig. b) şi un racord demontabil pentru sîrmă cu diametrul de 1,7"'2,2 mm (v. fig. c). Sin. Racord pentru cablu. 9. Sticla apoasa. Metg.: Liant anorganic hidrofil, obţinut prin disolvarea în apă a sticlei solubile, şi care se foloseşte în proporţia de 5---6% în amestecul de formare cu nisipuri cuarţoase, pentru formele sau miezurile executate prin întărire chimică sau termochimică (v. sub întărire 2). Sticla apoasă conţine 30---35 % sticlă solubi lă (v.) — respectiv 24,0;--37,0% Si02 şi 7,0-**19,0% Na20— şi restul apă. E limpede şi Sre densitatea cuprinsă între 1,35 şi 1,71, în funcţiune de conţinutul în solvent. O caracteristică importantă a liantului e modulul, adică raportul molar dintre conţinutul în Si02 şi cel în Na20, care variază între 1,8 şi 3,5. Caracteristicile sticlei apoase, corespunzătoare folosirii ei ca liant, depind de procesul de formare sau de miezuire. Viteza de întărire la aer a amestecului (care se produce din cauza conţinutului de C02 în atmosferă şi care poate face amestecul inutilizabil) creşte proporţional cu modulul. în cazul unui ciclu scurt de formare sau de miezuire, cînd amestecul de formare are o durată scurtă de depozitare, se folosesc sticle apoase cu modul mare (2,8 * * * 3,0); în cazul unui ciclu lung, sticla apoasă folosită trebuie să aibă un modul mic (2,2'*-2,5). Caracteristicile mecanice ale amestecului de formare cresc proporţional cu densitatea sticlei apoase. Nu se folosesc soluţii cu valori prea mari ale densităţii, deoarece scad capacitatea de miscibilitate, cum şi conţinutul de umidi- Tipurile de racorduri („sticle") standardizate. i) corpul racordului; 2) pană de oţel; 3) teacă de tablă galvanizată; 4) cui. Sticlă plexî 391 Stigmateroî tate necesar în amestec. Valorile optime ale densităţii sticlei apoase sînt cuprinse între 1,50 şi 1,56. i. Sticla pfexi. Chim.: ch3 ch3 ch3 1 1 1 ----CHo—c------------CH2------C--------CH2------C---- —••• I i 1 cooch3 cooch3 cooch3 Sticlă organică, polimer al esterului metilic al acidului meta-criîic, CH2=0—COOCH3 (polimetacrilat de metil). Material I CH3 termoplastic uneori colorat, cu rezistenţă mecanică, perfect incolor, transparent Ia lumina ultravioletă şi la radiaţii Roentgen; transmisiunea luminii e de 91 •••99%. Are macro-molecule filiforme, cu gr. mol. circa 1 000000; indicele de refracţie 1,488***1,489; d. 1,18; rezistenţa la tracţiune 400---700 kgf/cm2; alungirea la rupere 1 * *-10 %; rezistenţa la încovoiere 700-• -1400 kgf/cm2; rezistenţa la presiune 600-”1000 kgf/cm2; modulul de elasticitate 3---4X105 kgf/cm2. Afară de calităţile optice excepţionale, sticla plexi are şi o mare rezistenţă ia îmbătrînire, la intemperii şi la lumină. Poli metacrilatul de metil e solubil în acetonă, în esteri (acetat de etil, metacrilat de metil), în hidrocarburi clorurate (tetraclorură de carbon, dicloretan, clorură de metilen, cloroform). Obiectele de poli metacrilat de metil se pot lipi cu aceto-butiraţi, cloroform, soluţii de polimer în monomer sau în alţi disolvanţi organici. Se pot folosi şi cleiuri de polimeri acrilici (plexigum). Sticla plexi e stabilă la apă, la hidroxizi alcalini (NaOH, NH4OH), H2S0410%, HCI, HN03, lasăruri anorganice, la benzină, ulei mineral, ulei de terebentină. Se disolvă în acid acetic, în acid formic. Poate fi depolimerizată termic la aproximativ 300°, cu recuperare de monomer. Sticla plexi se zgîrie foarte uşor; se spală cu apă, se usucă şi se şterge cu un material moale (piele de mănuşi); nu se curăţă cu pulberi minerale. Procedeele industriale de obţinere a sticlei plexi se bazează pe proprietatea metacrilatului de metil de a polimeriza în masă în prezenţa de iniţiatori peroxidici, cum sînt peroxidul de benzoil sau, mai rar, cel de lauroil; în timpul din urmă se foloseşte şi azo-isobutironitrilul. Cantitatea cea mai mare de sticlă plexi se fabrică sub formă de foi cu diferite dimensiuni, de ţevi, bare, piese masive. Fabricaţia sticlei plexi decurge în două etape: prepoli-merizarea, cu obţinerea unui produs fluid, siropos, şi polime-rizarea, cu obţinerea sticlei solide. nPrepolimerizarea" monomerului se efectuează în prezenţă de "iniţiator, de exemplu 0,01--‘0,5% peroxid de benzoil. în general, „siropul" de metacrilat de metil, prepolimerizatul, se prepară într-un reactor echipat cu condensator de reflux, prin încălzirea monomerului la 80---1000, în prezenţa sau, uneori, chiar în absenţa iniţiatorului. „Siropul" se poate obţine şi prin disolvarea de polimetacrilat de metil în monomer. „Siropul" astfel obţinut se răceşte şi, prin trecere prin recipiente cu vid, se degazează complet înainte de turnarea în forme. Se cunosc şi procedee în sistem continuu pentru obţinerea „siropului" de polimer. Polimerizarea are loc în celule formate din două feţe plane de sticlă rezistentă la cald, cu grosimea de circa 10 mm, cari sînt legate între ele în diferite moduri, însă în aşa fel încît distanţele dintre ele să fie tot timpul perfect paralele, pentru a obţine foi cu o grosime uniformă. Plăcile de sticlă pot fi înlocuite cu plăci metalice, de nichel, foarte bine pclisate, sau, în timpul din urmă, chiar cu plăci de polietilenă. După închiderea marginilor ce lu lei, cu excepţia guri i de încărcare, „siropul" se toarnă încet în celulă, pentru a evita incluziunile de aer. Celuia închisă se aşază în poziţia orizontală şi se introduce apoi în camera de polimerizare. Preluarea căldurii de polimerizare se face, fie de un curent de aer care circulă continuu în camerele de polimerizare, fie de un curent de apă, cînd polimerizarea se face în băi de apă. Piesele curbe se obţin prin încălzirea foilor de sticlă organică pînă Ia înmuiere şi prin întinderea lor peste o formă, cum şi prin introducerea în formă prin presiune, sau cu ajutorul vidului. în cazul unor piese mai complicate, asamblarea se face prin lipire. Pentru produsele rezistente Ia abraziune se poate copolimeriza metacrilatul de metil cu compuşi diali-Iici, cu acrilat de metil sau de butii. Adausul de plastifianţi (3***4%) dibutiIftalat conduce, de asemenea, la polimeri cu o friabiIitate mică şi cu plasticitate mai bună. Sticla plexi e folosită ca sticlă incasabilă şi uşoară, la avioane, autovehicule, măşti de gaze, ochelari de protecţie, paravane de protecţie, ca straturi intermediare pentru sticlă de siguranţă, etc. Foile plastifiate cu circa 10% plastifiant se folosesc în aviaţie, în arhitectură. Foi duble de polimetacrilat de metil laminate cu un strat intermediar de butiraf polivimlic plastifiat sînt folosite la avioane, în porţiunile supuse unor presiuni interioare. Tuburi şi piese turnate din plexiglas sînt folosite la mobile, la maşini, reclame, mînere de perii, lămpi. Polimetacrilatul de metil se utilizează şi pentru conservarea pieselor anatomice; piesa se scufundă în sirop şi polimerizarea se desăvîrşeşte în prezenţa acesteia. Sin. Plexiglas, Lucite, Perspex, Plexiverre. 2. Sticla vulcanica. Petr.: Rocă magmatică efuzivă, rezultată din solidificarea lavelor prin răcirea lor bruscă, atunci cînd topitura magmatică vine în contact cu atmosfera sau cu apa marină, trecînd dintr-odată de la temperaturi înalte (în jurul a 1000°), la temperaturi foarte joase (puţin deasupra lui 0°). Structura acestor roci e hialină, vitroasă sau sticloasă. Exemple: pechsteinul (v.), obsidianul (v.), piatra ponce (v.), vitrofiru! (v.), perlita (v. Perlită 2). 3. Sticlărie! pl. sticlării. 1. Ind. st. c.: Fabrică în care se produce sticlă sau se confecţionează obiecte de sticlă. 4. Sticlărie. 2. Gen.: Obiecte de sticlă. 5. Sticlos. Gen., Mineral.: Calitatea unei substanţe de a avea un aspect asemănător cu acela al sticlei, adică de a avea luciu sticlos (v. sub Luciu), spărtură concoidală şi, eventual, de a fi transparent. Sin. Vitros. 6. îuciu Mineral. V. sub Luciu. 7. Stîclozitate. 1. Agr.: Aspectul translucid pe care-l prezintă în secţiune bobul de cereale bogat în substanţe proteice. Boabele bogate în amidon au aspect făinos. s. Stîclozitate. 2. Gen.: Proprietatea unui corp, a unei suprafeţe, etc,, de a fi sticlos. 9. Stigmaria. Paleont.: Tulpinile subterane (rizomul) de Lepidophytalae (Lepidodendraceae şi SigiIIariaceae), caracterizate prin cicatricele circulare rămase în urma desprinderii rădăcinilor. Specia Stigmaria ficoides Brongn.E frecventă în ţara noastră în Carboniferul superior şi în Permianul din Banat. 10. Stigmasterinâ. Chim.: Fitosteri- stigmaria ficoides. nă (v.) care se găseşte în seminţele de soia şi de calabar. Are p.t. 170°. Se prezintă în cristale solubile în alcool etilic. 11. Stigmasterol. Chim. biol.: Alcool ciclic din grupul fito-sterolilor, care intră în structura lipidelor. E un compus po I ic ici ic, cu moleculă mare, care prezintă importanţă datorită relaţiei sale structurale cu hormonii sexuali (progeste-ronă) şi cu vitaminele D. Se găseşte în bobul de grîu, sub forma unor isomeri, cum şi în bobul de soia. Structura chimică e similară celei a colesterolului şi a ergosterului; are o funcţiune Stigmat 392 Stil 19 aicooî secundar ia C3, două legături duble, în ciclul 8 (C5—C6) şi în catena laterală (C22—C23), cum şi un radical etil la C24, 18 CH, 21 CH* 26CH3 / 3 -CH—CH—CH—CH 22 23 241 25\ D15 | - C2H5 h2 c Ho C“ H2Ci1121X3C l c I H C-^qCH- ,/i716CH2 27CH0 H.C2 HC 14C- (-/ 9 \ /h C10 8CH -CH, OH HC3 4 sc 6 ICH, în catena laterală, Stigmasterolul a fost folosit la sintetizarea progesteronei. 1. Stigmat, pl. stigmate. Bot.: Partea superioară a pistilului (v.) unei flori, modificată cu scopul de a prinde grăun-ciorii de polen. Stigmatul, rezultat ai procesului de adaptare la polenizaţie (prin vînt, prin insecte, etc.), poate fi: păros, lipicios, de obicei mai înalt decît învelişurile florale (de ex. la porumb); sub formă de măciucă şi trilobat (de ex. la crin); bilobat (de ex. la viţa de vie); foliaceu (de ex. la stînjenel); în formă de stea, cu numeroase creste radiare (de ex. la mac). 2. Stigmatic. Fiz.: Calitatea unui sistem optic de a satisface condiţiile de stigmatism (v.). 3. Stigmatism. Fiz,: Proprietate a unui sistem optic de a da cîte o imagine punctuală pentru fiecare punct obiect. Un sistem optic stigmatic transformă familia de unde sferice din mediul-obiect, într-o familie de unde cilindrice în mediul-imagine. Un sistem optic e stigmatic pentru o regiune a spaţiului, dacă e stigmatic pentru fiecare punct ai acelei regiuni. 4. Stiti pl. stiluri. 1. Arh,: Ansamblul caracteristicilor unei anumite categorii de lucrări de artă, cari o deosebesc de alte categorii de aceeaşi natură (de ex.: în arhitectură, stilul gotic, stilul romanic, stilul bizantin, etc.). Criteriile cari stau ia baza formării acestor categorii sînt numeroase şi variate. Unele sînt de ordin geografic, după statele, provinciile sau oraşele unde s-au manifestat (de ex.: stil francez, stil japonez, stil toscan, stil veneţian, etc.); altele sînt de Ordin istoric, legate de o mişcare artistică importantă sau de perioada de domnie a unui suveran (de ex.: stilul Renaşterii, stilul Ludovic al XlV-lea sau ai XV-lea, stilul ,,empire11 din timpul lui Napoleon I). într-un sens maj restrîns, stilul se referă ia o perioadă artistică mai limitată (de ex.: stilul baroc, stilul „cubist1’), sau chiar numai la opera globală a unui artist izolat care s-a remarcat prin anume calităţi în ţara sau în epoca sa (de ex.: stilul de arhitectură al lui Michelangelo Buonarroti, caracterizat prin „ordinul" colosal în care coloanele sau pilaştrii au înălţimea mai multor etaje, stilul arhitecţilor Charles Garnier, Auguste Perret, etc.). Delimitările dintre stiluri sînt greu de precizat, deoarece creaţiile artistice, de orice natură, urmează o evoluţie determinată de circumstanţe variate: evenimente istorice, stări şi mişcări social-economice, mijloace şi progrese tehnice, influenţe exterioare, etc. De multe ori, evoluţia unui stil prezintă trei faze sau perioade: o perioadă primitivă (sau arhaică), o perioadă de apogeu (sau clasică) şi o perioadă „recentă" (sau adesea decadentă). De exemplu, în arta gotică, în arhitectură se deosebesc trei faze, caracterizate de formele date deschiderilor în pereţii externi: stilul gotic lanceolat, stilul gotic raionant şi stilul gotic flamboa-iant (v. Gotic, stilul ~). Alteori, în aceeaşi fază pot apare concomitent mai multe variante. Astfel, de exemplu, în arhitectura greacă antică se disting trei aspecte diferite, caracteri- zate prin folosirea unui anumit „ordin" de coloane: stilul doric, stilul ionic, stilul corintic (v. Ordin de arhitectură). Termenul de stil se foloseşte adesea, în limbajul curent, în locul termenului „artă" (de ex.: arta bizantină, arta indiană, etc.). în domeniul mai restrîns al construcţiilor se foloseşte termenul „arhitectură" (arhitectura romană, arhitectura persană, etc.). Cînd categoria respectivă are o durată mai scurtă, avînd un caracter superficial, fără o justificare temeinică de ordin social, moral, tehnic, etc., sau cînd se limitează la un grup restrîns de creatori (eventual la unu! singur), în loc de stil se foloseşte adesea termenul „maniera". Acest termen se foloseşte şi pentru a preciza, în cadrul unui anumit stil, diferenţe de ordin secundar între diverşi creatori. în cazul unei durate foarte scurte astilului (cîţiva ani) se foloseşte termenul „moda'. Clasificările curente ale stilurilor cuprind, în general, o primă diviziune geografică, de amploare, în cadrul căreia intervin, după împrejurări speciale, subcate-gorii geografice şi istorice cari se împletesc şi fac dificilă o delimitare precisă. în cadrul aproximativ al basinului mediteranean, unde îşi are originea principală civilizaţia europeană actuală, se deosebesc stilurile (sau arhitecturile) mai importante menţionate în continuare. Stilul sau arhitectura egipteana apare aproximativ pe la anul 3000 î.e.n. şi încetează la cucerirea Egiptului de către romani (sec. I î.e.n.). Stilul a evoluat foarte puţin în decursul celor 30 de secole. Diferitele maniere corespund aproximativ grupurilor de dinastii cari s-au succedat pe tronul statului. Stilul sau arhitectura popoarelor asiro-babiloniene cuprinde următoarele subdiviziuni: perioada sumero-akkadiană (aproximativ între anii 3000---2000 î.e.n.); prima perioadă babiloniană (anii 2100---1750 î.n.e.); prima perioadă asiriană (950-•• 606 î.e.n.); perioada a doua babiloniană (625---539 î.e.n.). încetează o dată cu cucerirea statului de către Mezi. Stilul sau arhitectura medo-perşilor (650---330 î.e.n.) nu are faze distincte şi încetează la cucerirea statului persan de către Alexandru cel Mare, regele Macedoniei. Stilul sau arhitectura egeeanâ (Creta, Peloponez, insulele Mării Egee) prezintă trei faze: antică (3000---1200 î.e.n.), mijlocie (2100---1580 î.e.n.) şi nouă (1580---1200) care încetează în urma invaziei grecilor dorieni veniţi din nord. Stilul sau arhitectura greacă (elenicâ), după manifestări primitive, înfloreşte între anii 600 şi 150 î.e.n. în Grecia propriu-zisă, în Sicilia (numită Grecia mare), cum şi în insulele şi pe coasta asiatică a Mării Egee. Această înflorire a luat sfîrşit progresiv şi concomitent cu etapele succesive ale cuceririi Greciei de către romani. Ea a avut un caracter unitar, cu o fază finală decadentă, numită perioada elenistică. în cadrul arhitecturii greceşti se manifestă alte trei variante, numite stilurile doric, ionic şi cor i n-t i c, după ordinele respective. Stilul sau arhitectura romana derivă, în mare măsură, din arhitectura greacă (cel puţin în ce priveşte folosirea celor trei ordine). Stilul roman se precizează cînd puterea Romei se întăreşte sub dictatorul Cezar (pe la 50 î.e.n.) şi durează pînă cînd împăratul Constantin cel Mare îşi mută capitala la Con-stantinopol (Bizanţ), aproximativ în anul 330 e.n. Stilul roman a fost răspîndit în multe din ţările şi provinciile cucerite sau colonizate, în cari s-au construit numeroase monumente: Franţa, Spania, Dalmaţia, Grecia, Asia Mică, Tripolitania, Tunisia, Algeria, Dacia, peninsula Balcanică, etc. Stilul sau arhitectura bizantină se dezvoltă o dată cu instaurarea creştinismului ca religie oficială de stat sub Constantin cel Mare (aproximativ din anul 305 e.n.) şi prezintă un apogeu sub împăratul Justinian (525***565 e.n.). Influenţa lui se dezvoltă întîi în imperiul de răsărit (peninsula Balcanică, Grecia, Asia Mică, Siria) şi se întinde mai departe în Italia Stil 393 Stil (chiar sub dominaţia vizigoţilor), în Sicilia, în Armenia, în Gruzia, în Rusia, în Ţările Romîneşti, etc., căpătînd în fiecare ţară sau provincie caractere particulare cari îl individualizează, influenţa acestui stil scade o dată cu fărîmiţarea imperiului bizantin sub atacurile Turcilor şi încetează după căderea Con-stantinopolului (1453). Stilul sau arhitectura persană se formează şi înfloreşte sub dinastia Sassanizilor (226*• *652), cari reuşesc să elibereze ţara lor de sub dominaţia romană, şi încetează sub dominaţia Arabilor convertiţi la Islamism. Stilul sau arhitectura musulmană începe după consolidarea califilor arabi (pe la anul 700), pe malurile sudice ale mării Mediterane, de la Eufrat pînă în peninsula Iberică, marcînd cu construcţiile sale teritoriile multor state actuale, ca Irak, Siria, Israel, Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc şi Spania, cu prelungiri ulterioare în Iran, Turkestan (sub stăpînirea mongolilor şi tătarilor), apoi în India (tot sub o stăpînire mongolă). Ulterior el se manifestă, sub stăpînirea turcilor, în Asia Mică şi în toată peninsula Balcanică, pînă la Dunăre. Epoca de înflorire încetează pe la anul 1700, cînd începe declinul puterii turcilor. Stilul musulman prezintă numeroase variante, după ţări ie unde s-a dezvoltat, împrumutînd multe elemente din stilurile existente în ţările cucerite (cu deosebire din stilurile bizantine şi persane). V. şî Musulmană, arta —. Stilul sau arhitectura romanică apare în Europa occidentală şi centrală, pe la începuturile secolului XI, cînd turburarea şi dezagregarea statelor existente, cauzate de marile migraţiuni ale unor popoare venite din Asia şi din părţile nordice ale Europei, se atenuează. Popoarele migrante se stabilesc, se amestecă cu populaţiile autohtone şi încep să se constituie în mici state organizate. Această transformare favorizează începuturile unei arhitecturi mai mult sau mai puţin monumentale. Ştiinţa şi tehnica construcţiei pornesc aproape de la zero căci tradiţiile de construcţie dispăruseră, iar clădirile antice căzuseră în ruină. Construcţiile noi şi stilul lor sînt greoaie şi stîngace. Se simt slabe reminiscenţe ale arhitecturii bizantine, care era în plină înflorire în Europa orientală (v. Romanic, stilul ^), dar stiiul evoluează spre forme perfecţionate, cari variazădupăţărilesau provinciile unde se dezvoltă. Spre sfîrşitul secolului XII perfecţionarea suferă o schimbare calitativă care se transformă într-un stil nou, numit „gotic". Stilul romanic s-a răspîndit pe teritoriile actuale ale Franţei, Italiei, Spaniei, Portugaliei, Angliei, Germaniei, Elveţiei, şi în unele părţi din Austria, Ungaria, Iugoslavia (în Dalmaţia). Stilul sau arhitectura gotică derivă treptat, după regiuni, din arhitectura romanică, prin tendinţa economisirii materialului constructiv, pe baza unor structuri perfecţionate şi mai uşoare, care ajunge, cu timpul, la exagerarea subţirimilor prin progresul tehnicii. El se manifestă cu precădere în nordul Franţei, de unde pătrunde în Anglia, Germania, Ţările de Jos (Olandaşi Belgia), Austria, Cehoslovacia, Italia, Spania, Suedia, Ungaria şi insula Cipru (unde a fost introdus de către cavalerii occidentali, în timpul Cruciadelor). V. sub Gotic, stilul Stilul gotic prezintă aspectele obişnuite de faze (primitivă, de apogeu şi de decadenţă), cărora le corespund, aproximativ, trei tipuri de deschideri în pereţi, cari au dat naştere' la trei substiluri: gotic lanceolat, gotic raionant şi gotic flamboaiant. El e înlocuit, treptat, prin secolul XV, de către arhitectura Renaşterii. Stilul sau arhitectura Renaşterii face parte dintr-un ansamblu de concepţii noi, de ordin plastic, literar, filozofic, etc., care apare treptat, începînd din secolul XIV, dar care ajunge la apogeu în cur-sul secolelor XV şi XVI. Originea acestei mişcări ecomplexă, dar trebuie atribuită, în special, cercetărilor arheologice (uneori întîmplătoare) cari scot la iveală ruine şi fragmente de arhitectura şi sculptură din antichitate, dezgropate şi studiate de specialişti. începuturile acestor cercetări au avut loc în Italia, bogată în rămăşiţe ale civilizaţiei antice. Arhitecţii şi sculptorii, impresionaţi de perfecţiunea operelor antice, au respins arhitectura de pe vremea lor, pe care au numit-o „gotică" cu un sens peiorativ (adică arhitectura venită de la barbarii goţi), şi au început să folosească elementele arhitecturale şi sculpturale antice la programe şi concepţii arhitecturale noi. Pornind din Italia, spiritul Renaşterii s-a răspîndit în Franţa (la sfîrşitul secolului XV), apoi în Germania, Spania, Anglia, Ţările de Jos, etc. îmbrăcînd caractere speciale în fiecare ţară. Această specializare constituie stiluri derivate, cari poartă ca semn distinctiv numele suveranilor din epocile respective (de ex.: în Franţa, stilurile Francisc I, Henric II, Henric IV; în Anglia, stilurile elizabetan, al reginei Ana, stilul Tudor, etc.). Stilul „clasic francez“ se manifestă în secolele XVII şi XVIII sub regii Ludovici (al Xlll-lea, al XlV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea), ajungînd la apogeu în timpul lui Ludovic al XlV-lea, Stilul „baroc1 (v. Baroc) e o prelungire „manierată" sau decadentă a Renaşterii, care e folosit cu deosebire în Italia, în Spania şi Germania, cu prelungiri în Austria, Ungaria şi Rusia. Stiiul „rococo" e o degenerare sau o „modă" temporară a stilului Ludovic al XV-lea. V. Rococo, stilul Stilurile „directoire“ şi „empire", în Franţa, evoluează spre un caracter sever şi greoi, dar pătrund în toată Europa (1795* * * —1815). Se constată o decadenţă progresivă mai aparentă în stilurile „Napoleon III" şi al „Republicii franceze". Adeseori, construcţiile din această epocă au fost considerate că fac parte dintr-un stil „neoclasic". Pe la 1900 a apărut un stil dezordonat ca trăsături, care a fost numit „modern style" sau stil „secession" ; acesta a fost mai mult o modă efemeră. Folosirea oţelului în construcţii şi apariţia betonului armat au determinat, în secolul XX, o regenerare a arhitecturii, care nu se mai putea acomoda cu stilurile din trecut. Creatori de valoare, ca Eiffel, Hennebique, Le Corbusier şi Auguste Perret au imprimat arhitecturii un caracter nou, original şi raţional. Excesele acestui caracter au dat naştere la un stil „cubist". Arhitectura contemporană, bazată pe folosirea betonului armat şi a metalelor aparente, combinate adesea cu panouri de sticlă sau de materiale plastice, a prezentat o mare dezvoltare, care acupri nsaproape toate ţările, astfel încît nu se mai poate considera că există stiluri propriu-zise, ci, cel mult, stiluri personale ale unor creatori de valoare sau ale discipolilor lor. î. Stil. 2. Arh.: Bagheta fixată în mijlocul cadranelor solare, şi a cărei lungime serveşte ca unitate de măsură pentru determinarea lungimii umbrei purtate. în urbanism se foloseşte cadranul solar orizontal, cu stil vertical, care serveşte la trasarea umbrei purtate de vîrful stilului, în cursul mişcării diurne a Soarelui. însemnarea grafică a deplasării, în cursul zilei, a acestei umbre alcătuieşte o curbă de formă iperbolică, al cărei traseu variază cu latitudinea locului în care se face observaţia şi cu data calendaristică a observaţiei. înălţimea stilului se detemină în funcţiune de mărimea planşei pe care se trasează curbele, astfel încît punctul de umbră cel mai depărtat de piciorul stilului să fie cuprins în cadrul planşei cadranului (în general e de cîţiva centimetri). în urbanism, cadranele solare sînt folosite pentru construirea unor abace cari servesc la determinarea duratei de însorire a faţadelor unei clădiri, la diferite orientări şi la diferite zile caracteristice ale anului (de ex. Ia solstiţii şi la echinocţii), sau duratele medii de însorire pe fiecare lună. 2. Stil. 3. Bot.: Porţiunea îngustă cu care se continuă partea umflată (ovarul) şi care susţine partea lăţită (stigmatul) a pistilului (v.) unei flori, la angiosperme (v.). Stilul e de Stil 394 Stîîbeniei, coloranţi diferite forme şi mărimi şi are rolul de a ridica stigmatul la o poziţie cît mai favorabilă pentru prinderea polenului, cum şi de a conduce tubul polenic. La porumb, stilul e lung şi fiIi-form ; la viţa de vie e scurt, iar la mac I ipseşte ovaru I. La majoritatea florilor, stilul e drept, dar se găsesc şi stiluri curbate (geniculate), cari continuă cu stigmate dilatate. La multe plante din familiile Papaveraceae şi Leguminosae, stilul prezintă în mijlocul său o deschidere de forma unui canal, mărginit de celule epidermice (stil deschis); la altele, interiorul stilului are un parenchim de conducere a tubului polenic (stil închis), iar la altele, canalul, tapetat cu celule glanduloase, secretă substanţe cari uşurează pătrunderea tubului polenic (stil semideschis). 1. Stil. 4. Gen,: Condei de metal sau de os, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăbliţe de ceară. 2. Stil. 5. Gen.: Tijă de ardezie, ascuţită la un capăt, cu care se scria în trecut pe tăbliţe de ardezie. Sin. Condei de ardezie. a. Stil tectonic. Geol.: Tipul de deformaţii plastice (cute) sau rupturale (falii) cari predomină în arhitectura scoarţei s. Stilben. Chim.: Difeniletenă simetrică; hidrocarbură aromatică care conţine două molecule benzenice izolate. Există în forma a doi isomeri geometrici; C w-CH HC-QH, Stii tectonic. a) jurasian; b) isoclinal; c) dejectiv; d) ejectiv; e) imbricat (alpin). terestre, în cadrul unei regiuni. Stilul tectonic e caracterizat printr-un singur gen de deformaţii (de ex.; stilurile de cute ejectiv sau dejectiv; stilul isoclinal; etc.) sau are un caracter mai complex, fiind conturat printr-o asociaţie specifică de structuri geologice. în acest din urmă caz, stilul tectonic capătă numiri geografice mai largi (de ex.: stil alpin sau imbricat, format din cute-falii şi încălecări pronunţate, uneori cu caracter de pînză de şariaj; stil germanic, cu predominanţa faliilor formînd grabene sau horsturi, pe fondul cărora apar şi cute relativ scurte şi adeseori fracturate) sau mai locale (deex.: stil de cute tip Djigouli, stil provensal, stil jurasian, etc.). Un stil tectonic pentru ţara noastră, întîlnit frecvent în Nordul Munteniei şi pe o zonă continuă la periferia basinului Transilvaniei, e stilul diapir (v. Diapir). în Carpaţii orientali şi în Carpaţii meridionali predomină stilul de cutare alpin, iar în Podişul Moldovei, un stil tectonic de platformă. 4. Stilb, pl. stilbi. Fiz.: Unitate de măsură fotometrică a strălucirii în sistemul CGS, egală cu strălucirea uniformă a unei surse luminoase plane, cu aria de un centimetru pătrat, a cărei intensitate luminoasă, în direcţie normală pe plan, e de o candelă. Are simbolul literal sb. Relaţii de convertire: 1 sb=104 cd/m2, în care cd/m2 (candelă pe metru pătrat sau nit) e unitatea de strălucire în sistemul internaţional de unităţi de măsură SI; 1 sb=7t La; 1 sb=1047r asb; 1 sb=103ir mLa, în.cari La (Lambert), asb (apostilb) şi mLa (mililambert) sînt unităţi secundare,, tolerate, de strălucire. HC—CfiHK II HC—CeH5 stilben (isomeru! trans) isostilben (isomerul cis) Stilbenul are gr. mol. 180,24, p. t. 124,2°, p. f. 306,5°, d1 25o=0,9544 ; se prezintă sub formă de prisme monoclinice; e solubil în eter, în benzen; e greu solubil în alcool (la 17° se disolvă 0,99 g stilben în 100 ml alcool absolut); e insolubil în apă. Isostiibenul are p. t. 5°, 1,620; se prezintă sub forma unui ulei galben. Stilbenul, mai sărac în energie, e forma stabilă; isostiibenul trece în stilben prin încălzire la 170---1800 sau prin expunere la lumina solară în prezenţa unor urme de iod sau de brom. Energia de activare a reacţiei de isomerizare cis-trans e de 42,8 kcal/mol. Isomerizarea stilbenului în isostilben e posibilă prin absorpţie de energie sub formă de lumină ultravioletă. Stilbenul dă, cu majoritatea reactivilor dublei legături, reacţii normale. Cu halogenii (brom, clor) dă produşi normali de adiţie, dihalogenaţi. M’etale ca litiu, sodiu, potasiu, în mediu de eter sau de amoniac, se adiţionează la dubla legătură cu formarea unor derivaţi organometalici. Stilbenul disodat e un compus cristalizat, brun-violet. Oxidarea scindează legătura dublă; în prezenţa diverşilor agenţi de oxidare (aer, ozon, KMn04, acid peracetic) se pot obţine aldehidă, acid benzoic, oxid de etilenă, răşini. Coloranţii stilbenici pot fi consideraţi drept coloranţi azo; toţi se prepară pornind de la acidul 5-nitro-toluen-o-sulfonic care, prin oxidare cu aer la 48---620, în soluţie alcalină, în prezenţă de sulfat de mangan şi săpun, dă acid 4,4-dinitrostiI-ben-2,2'-disulfonic, iar acesta, prin reducere cu fier şi acid diluat, trece în acid 4,4/-diaminostilben-2,2/-disulfonic. Această diamină e componentul diazostabil în sinteza colorantului azoic galben, crisofenina. Stilbenul (forma trans) se găseşte în natură sub formă de rapontigenină (4/-metoxi-3,3/,5-stilbentriol), care e agliconuf glicozidei rapontina, izolată din rădăcinile de revent. Un alt hidroxiderivat al stilbenului, pterostilbenul (S'.S'-dimetoxi-4-stilbenol), se găseşte în unele specii de pin. Cea mai simplă metodă de preparare a trans-stilbenului consistă în reducerea benzoinei (C6H5—CH—CO—C6H5) cu II OH zinc amalgamat. Se mai poate obţine prin dehidrogenarea dibenzilului sau prin trecerea vaporilor de toluen peste litargă la temperatură înaltă. Purificarea se obţine prin recristalizare. Isostiibenul se obţine prin reducerea toluenului cu zinc şi alcool, electrolitic sau prin hidrogenare catalitică. Principala sa utilizare e în industria coloranţilor (Galben briliant, Crisofen G (Galben Mikado), etc. Unii derivaţi complecşi ai acidului diamino-stilben-disulfonic sînt utilizaţi la albirea hîrtiei fotografice. Hidroxiderivaţi ai stilbenului, ca 3,5-dihidroxi-stilbenul, 2,3', 4', 5-tetrahidroxi-stilbenul, pterostilbenul, au proprietăţi fungicide şi pot fi utilizaţi la conservarea lemnului. DietiIstiIboestroluI e un estrogen de sinteză şi e cel mai activ derivat stilbenic cu astfel de proprietăţi. Stilbenul în formă de cristale e utilizat şi ca substanţă fosforescentă, în locul fosforului. 6. Stilbenici, coloranţi Ind. chim.: Coloranţi din clasa azo-coloranţi lor, cari conţin, pe lîngă gruparea stilbenică, şî una sau mai multe grupări azo, preparaţi printr-o metodă distinctă, plecînd de la un intermediar comun, acidul para-nitrotoluenortosulfonic, Stilbestrol 395 Stilizare Prin încălzirea acestui acid, sare de sodiu, cu soluţie de NaOH, şi funcţiune de concentraţie şi de timpul de reacţie, se obţin coloranţi galbeni cari nu sînt produse unitare şi cari conţin, pe lîngă nucleul stilbenic, şî nucleul de dibenzil; componentul principal în amestecul de coloranţi ar fi colorantul Galben Solar (sin. Curcumin S). Dacă în masa de reacţie alcal ină se adaugă agenţi reducători (sulfit de sodiu, glucoză, etc.) se obţin coloranţi portocalii (deex.: colorant Portocaliu Mikado, Portocaliu Qiamin D, etc.). Dacă încălzirea acidului paranitrotoluenortosulfonic se face cu o soluţie alcalină 3%, la 50---550, şi prin adăugarea treptată de soluţie de NaOCI 5%, se obţine acidul 4,4'-dinitrostiI-ben^^'-disulfonic, produs foarte valoros pentru fabricarea de coloranţi stilbenici. Un număr mare de coloranţi stilbenici sînt preparaţi prin condensarea acidului paranitrotoluenortosulfonic, a acidului 4,4'-dinitrostilben-2,2/-disuIfonic sau a acidului 4,4'-d initro-dibenzi 1-2,2^-disuffonic cu diverse amine aromatice ca, de exemplu: anilină, parafenilendiamină, benzidină, aminoazo-benzen, acid aminoazobenzen^'-sulfonic, acid aminoazobenzen-carboxilic, etc. Produsele reacţiei de condensare nu au o structură cunoscută: ele sînt formate "clin amestecuri-de coloranţi, însă prin determinarea şi standardizarea condiţiilor de preparare se pot fabrica şarje reproductibile de colorant, cu proprietăţi de vopsire specifice. Nuanţa care predomină e cea portocalie. Exemple de coloranţi de acest fel: Coloranţi cu nuanţe portocalii strălucitoare din categoria Sirius Supra, caracterizaţi prin rezistenţe mari la lumină (6*••7), excelente rezistenţe la alcalii (5), moderate la acid, obţinuţi prin condensare cu aminoazoderivaţi. Portocaliu Sirius Supra 3 R, Portocaliu Sirius Supra GGL, 7GL, etc. Coloranţi bruni, valoroşi pentru vopsirea bumbacului, sînt obţinuţi prin condensarea acidului 4,4/-dinitrostiîben-2,2/-di-sulfonic, cu paraaminoazoderivaţi, în soluţii de 0,5—1 % NaOH şi în autoclave la 100—103°; de exemplu: Brun Diamin rezistent G; Brun Sirius Supra 3 R; Brun Sirius Supra R; etc. Coloranţi galbeni strălucitori, rezistenţi, obţinuţi prin condensarea cu acid dehidrotiotoluidinsulfonic sau primulină. Coloranţi cu nuanţe de la portocaliu pînă la brun închis, cu rezistenţe excepţionale la lumină, la clor şi (a spălare după o retratare pe fibră cu CuS04 sau cu fluorură de Cr, obţinuţi prin condensarea cu acid 5-amino-salicilic, sau un acid azosali-ciiic conţinînd o grupare amino liberă. Unii coloranţi stilbenici mai pot fi preparaţi şi prin reacţii de diazotare şi cuplare, cum sînt coloranţii derivaţi de la acid 4,4/-diaminostilben-2,2/-disulfonic, sau de la acid 4-nitro-^'-aminostilben^^'-disulfonic. De exemplu, crisofenina e un colorant utilizat la vopsirea bumbacului şi a lînii în nuanţe galbene-aurii. De la acidul 4-nitro-4/-aminostilben-2,2/-disulfonic se obţin coloranţi direcţi pentru bumbac, cu rezistenţe mari la lumină. De exemplu: Portocaliu Sirius I, preparat prin diazotare, cuplare cu fenol şi metilare. Prin reducere cu glucoză se obţine colorantul Portocaliu Sirius Supra F8G, etc. O serie de derivaţi stilbenici incolori, cu afinitate faţă de fibrele celulozice şi prezentînd fluorescenţă în lumina ultravioletă şi la lumina de zi, au fost comercializaţi ca agenţi optici de albire, sub numirea de Blancofori (v. sub Albire 1). î- Stilbestrol. Chim. biol., Farm.: C18H20O2. 3,4-Bis-(p-hi-droxifenil)-hexenă-3. Produs estrogen sintetic, avînd o structură H H r w H H C—C C—C HO—^C—C = C—^C—OH XC = C/ i XC = C/ H H ^ H H mai puţin complicată decît estrogenii naturali. Are o activitate estrogenă marcată. E un derivat al stilbenului (difenil-etilenă), şi anume a,a'-dietil-4,4'-dihidroxistiibenul. Are gr. mol. 268,34. Se prezintă ca o pulbere cristalină, albă, fără miros; activitatea estrogenă e legată de configuraţia sterică; trans-stilbestrolul are p.t. 169-**171 ° şi e de circa 14 ori mai activ decît isomerul cis, care are punctul de topire 151°. Pulberea e solubilă în eter, în alcool etilic, în uleiuri vegetale, în soluţii alcaline, şi e puţin solubilă în apă. StiIbestrofuI se obţine din anetol. Acesta, prin adiţie de acid bromhidric şi tratarea derivatului bromurat cu amidură de sodiu disolvată în amoniac lichid, formează un produs intermediar care, prin încălzire la 224°, cu KOH, în etil-englicol, trece în stilbestrol. Stilbestrolui e cel mai activ derivat stilbenic. Se utilizează în terapeutică şi e întrebuinţat în toate formele de carenţă foliculinică, din cursul vieţii genitale: în menopauza naturală sau artificială, în avort abitual, în hipofoliculinemie, în oprirea Iactaţiei, în emoragia internă funcţională, în vaginita atrofică, în dismenoree, în amenoree, sau în unele cancere ale sînului. La bărbaţi se foloseşte în tratamentul cancerului prostatic. în sectorul zootehnic a fost întrebuinţat la castrarea păsărilor (cocoşei), a scroafelor, cum şi pentru stimularea dezvoltării şi a creşterii în greutate a mieilor, purceilor şi a viţeilor. S-a administrat şi în hrană la taurine, favorizînd îngrăşarea. Substanţele estrogene se pare că au proprietăţi cancerigene, datorită hidrocarburi lor mu Itinucleare, provenind din metabolismul intermediar al colesterolului şi, în special, al foli-culinei. Sin. Stilboestrol, Distilben, Oestromenin, Agostilben, Ci ren A, Sinestrin, Dieti Isti IbestroI. 2. Stiihit. Mineral.: Sin. Desmin (v.). 3. Stilingia, ulei de Chim.: Grăsimea obţinută din fructul arborelui Sapium sebiferum (Stilingia sebifera, Croton sebiferum; arbore de seu chinezesc), care creşte în principal în China şi în secundar în America. Acest fruct e constituit dintr-o capsulă cu trei compartimente, care se deschide la maturitate, fără ca seminţele conţinute să cadă imediat. Seminţele sînt formate dintr-un meso-carp, care consistă dintr-un strat de grăsime solidă aibă, amestecată cu fibre, cu indicele de iod jos, cunoscută ca „seu vegetal de oleinâ“, şi din miez, care e de mărimea unui bob de mazăre, închis într-o coajă solidă şi care conţine uleiul, cu indicele de iod înalt. Seul vegetal conţine ca acid gras caracteristic acidul palmitic (2/3 din totalul acizilor graşi). El conţine 64% oleo-dipalmitină, 13% stearo-dipalmitină, 8% tripalmitină, 8% oleo-palmitostearină şi mici cantităţi de alte gliceride mixte. Uleiul de stilingia conţine: acizi saturaţi 9%, acid oleic 20%, acid linoleic 25-*-30%, acid linolenic 40%, acid 2,4-decadienoic 3*-*6%. O optic activ, cu rotaţie negativă, în contrast cu seul vegetal e un ulei sicativ cu indicele de iod circa 180. Proprietăţi le de uscare se situează între ale uleiului de in şi ale uleiului de ricin deshidratat. Are o uşoară tendinţă de îngălbenire a filmului format prin polimerizare. Prin saponificare, activitatea optică dispare, esterii preparaţi prin acidoliză păstrînd însă o anumită activitate optică. 4. Stilizare. 1. Arh.: Aspect al creaţiei în arhitectură, prin care se caută să se perfecţioneze caracterele plastice ale unei construcţii, astfel încît aceasta să se poată încadra într-un anumit stil (v.), existent (stilizare prin adaptare sau prin imitaţie) sau creat de însuşi autorul respectiv (stil personal), în domeniul artelor plastice aplicate la arhitectură, acţiunea de stilizare consistă, în general, într-o simplificare sau ordonare a liniilor şi a volumelor, eventual într-o geometrizare sau într-o accentuare d imensională a formelor inspirate de elemente din natură (animale, plante, corpuri şi figuri umane) sau a unor elemente de arhitectură (muluraţii, coloane, ferestre, etc,). Prin stilizare se tinde să se pună în evidenţă unele caractere Stilizare 396 Stilou esenţiale, de ordin plastic, în conformitate cu efectul urmărit, lăsînd în acelaşi timp în umbră sau suprimînd chiar alte caractere neesenţiale. 1. Stilizare. 2. Poligr.: Simplificarea formelor animalelor, ale plantelor, ale obiectelor şi ale ornamentelor, în scopul unei prezentări mai clare sau al unei execuţii mai uşoare, adeseori cu o prezentare caracteristică. 2. Stilobat, pl. stilobaţi. Arh.: în arhitectura clasică, soclu de clădire decorat la partea superioară cu o cornişă pe care se reazemă o colonadă. 3. Stilo'.it, pl. stilolite. GeoL: Suprafaţă de îndinţare în interiorul unei roci omogene sau la limita dintre două strate şi a cărei urmă pe o secţiune transversală apare ca o oscilogramă lăsată de un vîrf înregistrator (v. fig.)- Astfel de forme texturale se întîlnesc în special în calcarele şi dolomitele cu intercalaţii argiloase, mai rar în rocile de precipitaţie chimică, în silicolite, în gresii şi în cuarţite şi sînt foarte rar întîlnite în argilite. Suprafaţa stilolitică e conturată de o pătură subţire, formată dintr-un material insolubil, în general, şi care, în restul rocii, nu e decît un constituent de importanţă minoră (de ex. material argilos sau feruginos în rocile carbonatate; material cărbunos în gresii, etc.). Dimensiunile obişnuite ale stiloliţelor sînt de circa 1 cm, dar se cunosc şi forme alungite pînă la 20 cm lungime, cum şi unele forme sub 1 cm (microstilolite sau suturi). Uneori se observă pe ele striaţiuni longitudinale. Stilol iţele apar ca efecte ale presiunii (litostatice sau oroge-nice) cari determină, conform principiului lui Riecke, solubili-zări ale rocii în zone de presiune mare şi precipitări corespunzătoare în zone de presiune mai mică. Procesul se produce după consolidarea sedimentelor, iar materialul rezidual insolubil conturează suprafaţa stilolitică. După cum presiunea care le precede e litostatică sau de alt fel, astfel de suprafeţe apar paralel cu suprafaţa de stratificaţie (cazul obişnuit), sau diagonal. 4, Stilou, pl. stilouri. Gen., Tehn.: Ustensilă pentru scris cu cerneală, respectiv cu pastă, cu alimentare automată a piesei care lasă urma pe hîrt ie, în timpul scrisului, de la un rezervor incorporat (de cerneală, respectiv de pastă). Majoritatea pieselor diferitelor tipuri de stilouri se confecţionează din mase plastice, cari‘trebuie să satisfacă anumite condiţii; rezistenţă chimică la substanţele din cari e preparată cerneala; proprietatea de a-şi menţine luciul superficial la folosire îndelungată; rezistenţă mecanică de rupere la tracţiune sau la încovoiere; aşa-numita „rezistenţă circulară", adică rezistenţă la rupere cînd materialul e sub forma de cilindru cu pereţi subţiri; etc. La fabricarea stilourilor se folosesc răşini acrilice, epoxidice, vinilice, răşini pe bază de stiren, de acrilonitrili, poliolefine, celuloză, polipropilene, etc. După substanţa de scris folosită, se deosebesc stilouri cu cerneala şi stilouri cu pasta. Stilourile cu cerneală sînt diferite constructiv, după elementul de scriere, deosebindu-se două tipuri ; cu ac sau cu peniţă. Alimentarea cu cerneală se face în ambele cazuri dintr-un rezervor inclus în corpul stiloului şi echipat cu un dispozitiv de umplere. Cernelurile obişnuite pentru stilouri sînt soluţii în apă sau în alcool al căror pH variază între 3 şi 11. Sin. Toc rezervor. Stilourile cu ac (v. fig. a) au elementul de scriere constituit dintr-un tub de oţel inoxidabil, care are la un capăt un ajutaj ci lindric prin care pătrunde un ac solidarizat cu o greutate cilindrică, care se poate mişca liber în interiorul extremităţii rezervorului de cerneală; în jurul acului există un interstiţiu de 0,1 mm. în timpul scrisului, acul e împins în sus, şi prin interstiţiu! dintre tub şi ac curge cerneala necesară pentru scris. Stilourile cu peniţa, cari sînt cel mai mult folosite, pot avea peniţa neacoperită sau acoperită cu un manşon conic de masă plastică (v. fig. b). Peniţa îmbracă un alimentator cu o formă adecvată, care are în interior un grup de canale capilare longitudinale şi transversale ; canalele longitudinale duc cerneala spre des-picătura peniţei, iar cele transversale preiau excesul de cerneală alimentat spre peniţă. Rezervorul de cerneală, cu capacitatea de 1 -"2,5 cm3, poate avea forma de tub cilindric (pipetă) ori cu perete ondulat d b sau poate fi un cilindru cu pis- Două tipuri de stil ou cu cerneală. ton, în cazul rezervoarelor fără 0) sţj|ou cu ac; corpul-rezervor al piston, mecanismul de umple- stiiou|ui. 2) extremitatea alimentare poate fi constituit dintr-0 toare; 3) tub subţire; 4) ac; 5) gre-pirghie şi Un arc cari Stnng ţu- utate; 6) capac de protecţie a tubu-bu I pentru â-l goli de aer şi a lyjj.— b)stilou cu peniţă, cu rezervor determina umplerea lui prin as- cu tub ondu(at; 0 Corpulstiloului; pirarea cernelii; la rezervoarele 2) bucea port_penită, 3) aymenU. cu piston, acest mecanism poate tor; 4) rezervor tubular de cauciuc, fi constituit dintr-o bucea fi- cu pereteondulat; S)peniţa; b)fundui letată la interior care—prin rigid a| rezervorului de cernea|ă; rotire — imprimă pistonului, 7) tub de absorptie. 8) capac de prelungit CU O tijă filetata, O protectie a mecanismului de umplere; mişcare de urcare sau de cobo- 9) capac de protecţie a peniţei rîre în cilindru. Stilourile cu pastă sînt constituite dintr-un corp cilindric în interiorul căruia se introduce un tub metalic sau de masă plastică umplut cu pastă de scris. La un capăt, tubul e deschis, iar la celălalt are o bucea conică cu o prelungire cilindrică cu diametrul mai mic decît cel al tubului, avînd la extremitatea iiberă un locaş pentru o bilă metalică de oţei sau de agat, cu diametrul de 0,8 •••1,0 mm, care iese cu circa o treime în afară, însă se poate roti în locaş; în timpul scrisului, bila se roteşte în locaşul ei, iar dacă pasta umple, fără goluri de aer lîngă bilă, spaţiul interior a! tubului, bila antrenează pasta, pe care o lasă pe hîrtie, for-mînd o urmă de scris. Dacă aerul nu pătrunde pentru a ocupa golul rămas prin depunerea pe hîrtie a pastei antrenate de bilă, întreaga coloană de pastă din tub coboară spre bilă Stimulent 397 Stingător de incendiu în timpul scrisului, pînă la consumarea totală a pastei. După consumarea pastei, tubul interior („rezerva11) se înlocuieşte. Corpul stilouri lor cu pastă are la vîrf o bucea pentru ghidarea tubului cu pastă, iar la celălalt capăt, un dispozitiv care permite împingerea tubului cu pastă prin bucea, pentru a scoate sau a retrage în interiorul corpului stiloului vîrful tubului cu bila de scirs. 1. Stimulent, pl. stimulente. Farm., Biol.: Medicament sau substanţă care excită activitatea proprie a unui organ sau care se administrează ca reconfortant contra oboselii. 2. Stingătoare, pl. stingători. Ind. ţâr.: Apărătoare care se aşază deasupra coşurilor pentru a opri ieşirea scînteilor în atmosferă. 3. Stingâtor de incendiu, pl. stingătoare de incendiu. Tehn.: Aparat pentru stingerea focului prin împiedicarea accesului oxigenului spre locul arderii, obţinută prin împroşcarea, asupra materialelor cari ard, fie a unei substanţe în formă de ^ $ jq spumă, fie a unei substanţe lichide, ga- ,r_?w n ''' zoasesau pulverulente. Sin. Extinctor. După modul de manipulare, se deosebesc stingâtoare portative (de mînă), cari sînt mijloace de primă intervenţie la stingerea incendiilor, şi stingâtoare transportabile; după natura substanţei împroşcate, se deosebesc stingătoare cu spumă, cu lichid, cu gaz şi cu pulbere. Stingătorul cu spumă produce o spumă care rezultă în urma reacţiei chimice dintre o substanţă acidă şi o substanţă bazică (spuma chimicâ), sau înglobarea apei ori a aerului într-o substanţă generatoare de spumă (spu-mâ mecanică). Stingătorul portativ cu spumă chimică,! n care se formează spuma pe cale chimică, e constituit, în principal, dintr-un recipient metalic care conţine substanţa bazică, de obicei o soluţie de bicarbonat de sodiu, şi dintr-o butelie de sticlă, fixată în interiorul acestui recipient, umplută cu o soluţie acidă (v. fig. /). Pentru folosire se răstoarnă stingătorul cu gura în jos, astfel încît soluţia acidă din butelie să se amestece cu substanţa bazică din recipient, dînd spumă şi bioxid de carbon; presiunea în interiorul recipientului creşte brusc şi, ca urmare, o vînă de spumă e proiectată afară, prin ajutajul stingătoru-lui. Spuma e constituită din bule foarte mici de gaz inert, de cele mai multe ori bioxid de carbon incorporate, într-o masă fluidă cu tensiune superficială mare. La unele tipuri de stingătoare, butelia de sticlă e închisă la partea superioară; în acest caz, la folosire, după ce se întoarce stingătorul cu gura în jos, se loveşte un percutor care se găseşte la partea superioară a stingătoruIui, de podea sau de un corp tare, pentru a sparge butelia de sticlă. Stingătorul transportabil cu spumă chimicâ permite să se obţină cantităţi mult mai mari de spumă. Un astfel de stingător e constitu it, în principal, d intr-un rezervor cu două compartimente (sau din două rezervoare separate), un colector-amestecător al celor două soluţii, o /. Stingător portativ, cu spumă chimică, fabricat în ţara noastră. 1) recipient cilindric ; 2) butelie de sticlă ; 3) gheare de fixare a buteliei; 4) ine! de bază; 5) mînere de agăţare şi mînuire; 6) valvă de siguranţă; 7) suport de prindere a buteliei; 8) capac de închinere prin înşurubare; 9) garnitură de cauciuc; 10) inel de fixare a capacului; 11) mufă pentru fixarea ajutajului de evacuare; 12) ajutaj de evacuare a spumei. pompă şi o tobă pentru furtunul de împroşcat spuma, montaţe pe un cărucior (v. fig. II). Soluţia acidă şi cea bazică sînt absorbite, prin două furtunuri, din cele două compartimente ale II. Singător transportabil, cu spumă chimică, 1) roată; 2) cadrul căruciorului; 3) tobă pentru înfăşurarea furtunului; 4) ajutaj de împroşcat spuma; 5 şi 6) compartimentele rezervorului; 7) colector-amestecător; 8) manivelă de acţionare a pompei; 9) pompă; 10) furtun de absorbire a soluţiilor din rezervor; 11) furtun de alimentare a colectorului amestecător. rezervorului stingătoru Iu i şi, trecînd prin pompă, sînt refulate, prin alte două furtunuri, în colectorul-amestecător, unde se produce reacţia chimică însoţită de formarea spumei; spuma e evacuată prin furtunu I care se desfăşoară de pe tobă şi printr-un tub de refulare. St ingâtorul transportabil cu spumă mecanică (preparată prin amestecare) e constituit dintr-un rezervor cu substanţă generatoare de spumă (substanţă spumo-genă), un rezervor cu apă, butelii cu aer comprimat, dispozitive de amestec între spumogen, apă şi aer, şi dispozitive de împroşcare a spumei. Substanţa generatoare de spumă e introdusă în curentul de apă pentru a se forma o emulsie (soluţie spumo-genă), iar spuma se formează numai după înglobarea aerului în această emulsie. Pentru aceasta, vîna de emulsie trece printr-un ajutaj convergent şi printr-un difuzor cu găuri, prin care trece aerul din atmosferă sau aer comprimat, care e astfel înglobat în emulsie. Aerul comprimat din butelii serveşte la crearea presiunii necesare pentru a evacua soluţia spumogenă şi pentru a forma spuma. StingătoruI portativ cu lichid (v.fig. III) e constituit dintr-un recipient metalic umplut cu lichid de stingere (de ex.: tetraclorură de carbon sau bromură de metil) şi dintr-o butelie metalică, conţinînd un gaz inert sub presiune (de ex. bioxid Stingerâ Stingerea arcului electric de carbon). Prin lovirea unui percutor, butelia e deschisă, iar gazul pătrunde în corpul recipientului, apasă asupra lichidului de stingere din acesta şi îl ejectează printr-un ajutaj de împroşcare. în zona focului, lichidul împroşcat se vaporizează repede, formînd vapori mult mai grei decît aerul, cari înconjură locul de ardere şi împiedică accesul oxigenului; concomitent, prin vaporizare se produce o răcire care măreşte efectul de stingere. Stingătoruî portativ cu gaz inert (v. fig. IV) e constituit, în general, dintr-un recipient metalic, umplut cu un gaz inert lichefiat (de obicei bioxid de carbon). La deschiderea robinetului, bioxidul de carbon părăseşte III. Stingător portativ, cu lichid, 1) recipient; 2) mîner; 3) butelie metalică; 4) gîtul buteliei; 5) tub de racordare; 6) dop; 7) percutor; 8) capac; 9) siguranţă de presiune; 10) ajutaj de împroşcare; 11) ţeavă-sifon. IV. Stingător portativ, cu gaz inert. 1) recipient; 2) mîner de agăţare şi mînuire; 3) robinet; 4) furtun ; 5) mîneruî difuzorului; 6) difuzor; 7) ţeavă-sifon. butelia, vaporizîndu-se prin detenta dintr-un difuzor; se formează astfel o ceaţă, care izolează materialele aprinse, de oxigenul din aer, şi contribuie la stingere. Stingătoruî portativ cu substanţă pulverulentă (v. fig. V) se compune, în principal, dintr-un recipient umplut cu o substanţă pulverulentă (de obicei un amestec de bicarbonat de sodiu cu nisip, talc, alaun, carbonat de potasiu, etc.) şi dintr-o butelie de bioxid de carbon lichefiat, legată de primul recipient printr-o ţeavă. La stabilirea legăturii dintre butelie şi recipient, bioxidul de carbon se destinde şi antrenează substanţa pulverulentă din recipient, pe care o proiectează în zona focului. Flacăra e înăbuşită prin de- V. Stingător portativ, cu substanţă pulverulentă. 1) recipient; 2) capac; 3 şi 4) siguranţe de presiune; 5) butelie de gaz comprimat; 6) brăţară; 7) robinet; 8) ţeavă de legătură; 9) ţeavă de evacuare; 10) capac. punerea prafului, iar bicarbonatul de sodiu, sub acţiunea căldurii, se descompune şi degajă bioxid de carbon, care formează un strat gazos izolant, care împiedică accesul oxigenului la materialele aprinse. 1. Stingere. 1. Gen.: încetarea arderii unui foc, a emisiunii unei surse de lumină, de radiaţii, etc. 2. ~ct arcului electric, E/t.; Procesul de întrerupere a arcului electric (v.) amorsat între electrozi, cu restabilirea rigidităţii dielectrice preexistente între aceştia, prin deioni-zarea coloanei arcului. Procesele de deionizare (v. şi Deionizarea arcului electric) se produc în coloana de arc simultan cu procesele de ionizare; de aceea, arcul se stinge numai cînd numărul purtătorilor de sarcini recombinaţi e superior numărului purtătorilor de sarcini produşi în unitatea de timp. Stingerea arcului electric se poate obţine prin mărirea vitezei de deion izare a spaţiului dintre electrozi (prin: mărirea lungimii arcului electric; răcirea intensă a arcului electric; crearea unui vid sau a suprapresiunii în zona de ardere a arculu i electric; divizarea arcului electric în mai multe tronsoane), prin micşorarea vitezei de restabilire a tensiunii (prin conectarea de rezistoare în derivaţie cu arcul electric), sau prin folosirea combinată a ambelor procedee. Stingerea arcului e îngreunată de sarcinile inductive şi de energiile mari dezvoltate în arc (v. şî întreruperea circuitului electric). în condiţii egale, stingerea arcului de curent alternativ de frecvenţă industrială e mai uşoară decît stingerea arcului de curent continuu sau de curent alternativ de înaltă frecvenţă, în curent alternativ, stingerea arcului e favorizată de trecerea curentului prin zero; stingerea e condiţionată de restabilirea în pauza fără curent a unei rigidităţi dielectrice superioare tensiunii de reaprindere, condiţie mult mai uşoară decît la întreruperea curentului continuu. Sistemele de stingere a arcului trebuie să satisfacă următoarele condiţii principale: anularea arcului trebuie să se producă în interval de timp cît mai scurt; energia dezvoltată de arc în procesul de întrerupere trebuie să fie cît mai mică; anularea arcului trebuie să fie însoţită de supratensiuni. După lungimea arcului, se deosebesc sisteme de stingere a arcului lung şi sisteme de stingere a arcului scurt. Sistemele de stingere a orcului lung se bazează pe acţiunea activă asupra arcului a unui anumit mediu de stingere: gazos (aer, gaze comprimate sau rarefiate), lichid (ulei, apă), sau solid gazogenerator (fibră, plexigias). La sistemele de stingere o orcului scurt, stingerea arcului se produce datorită căderilor de tensiune catodice şi anodice. După procedeu! utilizat, se deosebesc: sisteme de stingere a arcului bazate pe disiparea energiei dezvoltate de arc; sisteme de stingere a arcului printr-o sursă de energie exterioară; sisteme bazate pe principiul arcului scurt; sisteme cu rezistenţe conectate în derivaţie. După tensiunea aparatelor de conectare, se deosebesc sisteme de stingere a arcului electric la aparate de joasă tensiune şi sisteme de strîngere a arcului electric la aparate de înaltă tensiune. Stingerea arcului electric la aparatele de conectare de joasa tensiune se poate face: fără dispozitive speciale (stingerea arcului obţi-nîndu-se prin distanţe convenabile între contactele fix şi mobil în poziţia deconectat; sistem folosit în special la controlere, v. fig. I a); prin mecanisme de sacadare (la cari stingerea Stingerea arcului electric 399 Stingerââ arcului electric e îmbunătăţită faţă de cazul precedent prin deschiderea a contactelor, independent de viteza de acţionare; sistemul e folosit la microîntreruptoare, la întreruptoare şi 2 arcului rapidă de curent continuu, v. fig, I e, şi la întreruptoare automate); prin instalarea contactoarelor în ulei (stingerea arcului obţinîndu-se prin răcirea produsă de masa de ulei înconjurătoare; sistemul e folosit în special la contactoare în ulei, v. fig. I f); prin dispozitive combinate din cele precedente (cel mai frecvent fiind dispozitivul de suflaj magnetic combinat cu cameră cu grătar; sistemul e folosit la unele tipuri de întreruptoare automate la cari e necesar să se limiteze spaţiul ionizat de !. Stingerea arcului electric la aparate de conectare de joasă tensiune. o) la întreruptor pentru controlere cu camă; b) la întreruptor-pachet cu mecanism de sacadare ; c) la întreruptor cu pîrghie cu cameră de stingere; d) la contactoare în ulei (cameră de stingere cu grătar); e) la contactoare în aer (dispozitiv de stingere cu bobină de suflare); f) la contactoare de ioasă tensiune (dispozitiv de stingere cu ulei); g) dispozitiv de stingere combinat; 1) contact fix; 2) contact mobil; 3) cameră de stingere; 4) buton de acţionare; 5) mecanism de sacadare; 6) mîner de acţionare; 7) electromagnet de acţionare; 5) grătar deionic; 9) bobină de suflare; 10) cuvă de ulei. la comutatoare-pachet, v. fig. I b, la întreruptoare şi comutatoare pentru instalaţii interioare de iluminat, etc.); prin camere simple (în cari stingerea arcului e ajutată prin instalarea contactelor în camere izolante rezistente la arc electric, cu pereţi de asbociment, melamină cu umplutură anorganică, în contact cu cari arcul e răcit puternic; sistemul e folosit la întreruptoarele cu pîrghie pentru curenţi mai mari decît 100 A, v. fig. / c); prin camere deionice, adică cu grătar (stingerea arcului producîndu-se prin absorbirea şi fragmentarea arcului prin plăci de fier la partea superioară a camerei de stingere, avînd ca scop principal stabilirea unui număr mare de căderi de tensiune catodice şi anod ice, obţinînd astfel o creştere a căderii de tensiune în arc; sistemul e folosit în special la con-tactoarele în aer, de curent alternativ, v. fig. / d); prin camere cu suflaj magnetic (stingerea arcului obţinîndu-se prin întinderea lui cu ajutorul unei bobine de suflaj parcurg de curentul principal; sistemul e folosit în special la contactoarele în aer, deasupra camerei de stingere (v. fig. I g), de exemplu la întreruptoare închise în carcase etanşe sau antiexplozive). Stingerea arcului electric la aparatele de conectare de înaltă tensiune se realizează prin sisteme în cari se obţine un contact intim între arcul electric şi anumite substanţe solide (fibră, plexiglas, etc.) sau lichide (ulei, expansină, etc.), generatoare de gaze, — cum şi prin sisteme bazate pe folosirea unei surse exterioare de energie. în primele sisteme, arderea arcului are loc în mediul format de gazele produse, cari asigură o răcire activă a coloanei de arc. Sistemele cari folosesc pentru stingere o substanţă solidă pot fi cu suflaj longitudinal (v, fig. II a) sau cu suflaj transversal (v. fig. II e1); sistemele cari folosesc pentru stingere substanţe lichide pot fi: cu rupere simplă (v, fig. II b), cu camere de stingere (v, fig. II c), sau cu camere cu grătar (v. fig. II d). Stingeri 400 Stingerea torenţilor Sistemeie pentru stingerea arcului bazate pe o sursă exterioară de energie pot fi: cu suflaj forţat de aer (v. fig. II e), sau cu vid (v. fig. II f). .ţj 84 (7 II. Stingerea arcului electric la aparate electrice de conectare de înaltă tensiune. a) prin substanţe solide, gazogeneratoare; b) prin ulei, cu rupere simplă; c) prin ulei, cu cameră de stingere; d) prin ulei, cu cameră deionică; ej'^eJ prin suflare de aer comprimat; transversal (ej), longitudinal (e2 şi e3), combinat (e4); f) în vid; 1) contact fix; 2) contact mobil; 3) gaz; 4) aer suflat transversal ; 5 şi 6) aer suflat longitudinal; 7) aer suflat longitudinal şi transversal. 1. Stingere. 2. Telc.: Sin. Fading (v. Fading 1). 2. Stingere. 3. Mett.; Răcire brusca, în vederea căiirii unui material (termen folosit rareori în această accepţiune). 3. Stingerea torenţilor. Hidrot.: împiedicarea eroziunii solului de către apa unui torent, respectiv micşorarea torenţia- lităţii lui, prin executarea de lucrări în basinul de recepţie al torentului, cum şi în albia lui propriu-zisă. Lucrările executate pentru stingerea torenţilor sînt, fie lucrări de colectare a apei înainte de a ajunge în ravena torentului, fie lucrări de împiedicare a eroziunii fundului. Lucrările de colectare a apei comportă, flecanole de nivel (cari au aceeaşi cotă a fundului pe tot traseul), cari colectează apa de pe suprafaţa deservită şi o fac să se infiltreze în sol, fie c a n a t e înclinate, cari o conduc către debuşee amenajate astfel, încît să nu se producă eroziuni. Canalele înclinate se amplasează în faţa terenurilor alunecătoare, pe terenuri în cari stratul impermeabil iese la suprafaţă pe terenuri în cari apa colectată de canale nu se infiltrează pînă la ploaia următoare, cum şi pe terenuri în cari colectarea apei ar reclama o desime prea mare a canalelor de nivel; canalele de nivel se amplasează pe terenuri în cari, deşi infiltraţia e mare, nu provoacă alunecări de terenuri, în faţa rave-nelor ale căror funduri nu permit executarea lucrărilor de corectare a pantei, dar în cari infiltraţia apei se produce într-un timp scurt şi fără a cauza daune. Lucrările de împiedicare a eroziunii fundului torentului sînt diferite, mai frecvente fiind: Lucrările de pereare a albiei torentului, cu piatră sau cu beton, intercalate, din loc în loc, cu praguri de susţinere (înalte de20--*60 cm, rar de 100 cm). Secţiunea torentului, după executarea lucrărilor, are forma de semicerc, dacă panta permite ca viteza apei să fie de maximum 2,5 m/s pentru pereajul de beton, sau de 8 m/s pentru pereajul de piatră, şi trapezoidală în caz contrar. Secţiunea pereată trebuie să ducă numai debitele medii, debitele maxime fiind transportate de secţiunea dublă, care e consolidată prin înierbare sau prin brăzduire. în majoritatea cazurilor, aceste lucrări se execută în zona incipientă a torentului, unde panta e mare, debitul e mic şi fundul torentului e format din material mărunt şi pămîntos. Lucrările în trepte, pentru apărarea fundului torentului, au acţiune directă asupra pantei şi asupra razei hidraulice, pentru a reţine debitul solid. Prin depunerea materialului transportat de apă se formează, în spatele lucrării, noua pantă a fundului torentului. Lucrările în trepte se aşază transversal pe cursul torentului. Ele pot fi baraje, cleionaje, fascinaje, lucrări de ameliorare a căderilor, de împiedicare a eroziunilor malurilor, lucrări în zona de depozit sau în zona de apărare a basinuiui torenţial. Barajele de zidărie, degabioane, de lemn şi beton constituie lucrările cele mai frecvente în stingerea torenţilor. Barajele de lemn se folosesc în cazurile în cari viteza apelor din torent e mai mare, cînd e nevoie de o construcţie rapidă şi uşoară, cînd torenţii nu cer o înălţare prea mare a fundului şi deci înălţimea lor e mica. Barajele de pămînt se amplasează pe torenţi cu debite mici, dar cu transport de mult material, pentru ca să se colmateze repede, de obicei în conurile de dejecţie, unde se creează pieţele de depozit. Barajele din gabioane se construiesc acolo unde e lipsă de mînă de lucru specializată în lemnărie sau în prepararea şi turnarea betonului. Barajele de piatră, de beton sau de beton armat se folosesc cînd lucrările trebuie să fie înalte şi torenţii nu tîrăsc bolovani. Cleionajele sînt construite din garduri de nuiele, pentru a opri adîncirea fundului torentului şi surparea malurilor lui, săpate de apele viiturii, cum şi, în secundar, pentru înălţarea fundului albiei. Nu depăşesc înălţimea de 1 m şi sînt formate din unu sau din două rînduri de garduri, împletite cu nuiele. Cleionajele pot fi simple sau duble, drepte, curbe sau în linie frîntă. Se folosesc, în general, cînd terenul permite baterea parilor şi cînd apele torentului nu transportă pietre cu dimensiuni prea mari, cari le-ar distruge. Stingerea varuîuî 401 St i ren Fascina jele sînt lucrări mici, executate transversal pe albia torentilor, formate din 2---3 fascine aşezate una deasupra celeilalte şi fixate cu pari bătuţi cel puţin 1 m în pămînt. Dau rezultate bune pe torenţii cari transportă materiale cu dimensiuni mici (nisipuri, pietre, etc.), Sînt cele mai indicate pentru ravenele scurte din terenuri agricole, lipsite de transport de bolovani. Lucrările de ameliorare a torentilor folosesc căderi cu pereţi înclinaţi sau verticali. Lucrările de împiedicare a eroziunii malurilor se execută în porţiunea în care torentul trece din zona de eroziune în cea de depozit. în aceasta, apa îşi micşorează viteza, depune o parte din material, devenind mai limpede, şi capătă din nou o viteză puţin superioară vitezei apei încărcate cu material, lovind în maluri, spălîndu-le şi rozîndu-le, creînd meandre. Astfel se lungeşte parcursul apelor torentului, se micşorează panta lui pînă la panta de echilibru şi albia se transformă în zonă de depozit. Se construiesc pinteni, ziduri longitudinale, şi se îmbracă malurile cu pavaj simplu, cu brazde, fascine, scînduri sau prin inierbare, etc. — Zona de depozit ocupă, în general, terenurile agricole cu producţie foarte bună, unde e depozitată partea formată din humus, a solurilor cari au fost spălate şi al căror material a fost transportat de apele torentului. După executarea lucrărilor de compensare a pantei se trasează torentului o albie artificială, astfel încît apele să fie împiedicate să se mai împrăştie în tot conul. Viteza de curgere a apei în- această albie artificială trebuie să fie totuşi suficientă pentru a antrena materialele în suspensie aduse de torent, cari se depun în basine de decantare, cu baraje de pămînt, în interiorul cărora spărgătoare de energie micşorează viteza apei, îi schimbă direcţia şi-i lungesc drumul de parcurs. 1. Stingerea varului. Mat. cs. V. sub Var. 2. Stinghiej pl. stinghii. Ind. lemn., Cs.: Element de tîmplărie de mobilă sau de construcţie, cu dimensiunile cuprinse între cele ale şipcilor şi ale riglelor. După componenţă, stinghiile pot fi: masive sau monobloc, dintr-o singură piesă de lemn; lamelate, constituite din furnire sau din lamele de lemn cu grosimea sub 10 mm, încleite (de regulă pe direcţia fibrelor); compuse, constituite din mai multe şipci sau rigle asamblate prin încleire. — După forma axei, stinghiile pot fi: rectilinii, cu axa dreaptă, sau curbilinii, cu axa curbă, real izată fie prin curbare, fie prin decupare. — După forma secţiunilor transversale, stinghiile pot fi: simple, cu profil dreptunghiular; profilate, cu diferite muluri; sculptate, cu motive decorative în relief pe 1---3 feţe. 3. Stip, pl. stipuri. Bot.: Tip de tulpină (v.) lemnoasă aeriană, înaltă, cilindrică, cu numeroase internoduri foarte scurte şi cu un buchet de frunze în vîrf. Stipul e îmbrăcat cu resturile peţiolurilor frunzelor. Exemple: la palmier (Cocos nucifera), la cicas (Cycas revoluta), etc. 4. Stipelă, pl. stipele. Bot.: Formaţiune fol iară (frunzişoară), care se găseşte la baza peţ io Iu îu i frunzelor multor plante, avînd rolul de a apăra mugurii axilari. Forma stipelelor e variată şi, de obicei, sînt mai mici decît frunzele; pot fi înguste şi lineare (de ex. la corcoduş, (Prunus cerasifera) sau ovate (de ex. la ghizdei). Uneori nu se deosebesc prea mult de frunze, în special cînd sînt dispuse la acelaşi nivel (stipele interfoliare), constituind un verticil de opt .frunze (de ex. la turiţă, Galium tricorne). Frunzele se deosebesc de stipele prin mugurii sau ramurile cari apar la bază în partea lor interioară. La mazăre, stipelele sînt mai mari decît prima pereche de foliole; la Lathyrus aphaca (leguminoasă), la care asimilaţia clorofiliană e îndeplinită de stipele, cari sînt mari şi astate, frunzele fiind filiforme, sînt apte pentru agăţarea plantei. Stipelele pot fi: libere, prinse de o parte şi de alta a peţiolului, pe suprafaţa lor găsindu-se un ţesut secretor nectarifer extrafloral, ca la măzărichea de primăvară; concrescute cu peţiolul, pe o anumita porţiune (de ex.: ia lucernă, la trifoiul roşu, etc.); persistente, la numeroase plante: caduce, la altele (de ex. la fag), odată cu înfrunzirea. La salcîm, stipelele se transformă în doi ţepi, cari rămîn şi după căderea frunzelor. în sistematica vegetală, după prezenţa, forma sau consistenţa stipelelor se pot caracteriza genul, specia, etc., din care face parte o plantă. Se cunosc şi familii de plante lipsite de stipele (de ex. cruciferele). Var. Stipul. 5. Stipul, pl. stipuli. Bot. V. Stipelă. 6. Stiren. Chim.: Hidrocarbură aromatică mononucleară conţinînd o catenă laterală viniiică. Se găseşte în natură în răşina storax şi în fracţiunea de uleiuri uşoare, obţinută la distilarea gudronului de CH=CH2 huilă. Lichid incolor, transparent, mobil, 1 cu gust dulce, miros aromatic, p.t. —30,6°, # \ p.f. 145,3°, d?°=0,90675, «n°=1,5465; arde HC CH r 4 d . uşor în aer, cu flacără gălbuie fumegîndă; (-{(3 are punctui de inflamabiIitate 37,8°. Aeru! ^C^ saturat cu vapori de stiren dă amestecuri in- |_j flamabtie la 29,3°; limita de explozie, % aer în volum 1,1 **-6,1 ; căldura de vaporizare la 25°=102,65 cal/g ; căldura de topire 25,4 cal/g; temperatura critică 373°; presiunea critică 40,0 at; e miscibil în orice proporţie cu eterul, cu alcoolul metilic, cu alcoolul etilic, cu sulfura de carbon, acetona, benzenul, toluenul, tetraclorura de carbon. Peroxizii de benzoil, lauroil, diacetil sînt foarte solubili în stiren. Stirenul însuşi e un bun disolvant pentru cauciucul natural şi sintetic, pentru unele materiale plastice şi pentru alţi compuşi organici, Stirenul polimerizează uşor prin încălzire, expunere fa lumină, şi în prezenţă de peroxizi sau de alţi iniţiatori. Polimerizarea „spontană" a stirenului e o reacţie puternic exotermă şi poate să producă explozii violente. Se formează polimeri de forma: c6h6 -H»C—CH—CH,—CH—CH, H—•CH* Industrial se practică polimerizarea în bloc, în suspensie sau în emulsie. Produsele cele mai pure se obţin prin polimerizarea în bloc. Polimerizarea în suspensie şi în emulsie conduce la produse cu greutate moleculară mai mare şi cu rezistenţe mai bune la căldură. Polimerii obţinuţi prin polimerizarea în suspensie au proprietăţi electroizolante mai bune decît cei rezultaţi la polimerizarea în âmulsie. Cel mai important procedeu industrial pentru obţinerea stirenului e procedeul Dow care porneşte, în prima etapă, de la benzen (cu puritate 99%) şi etilenă: 95° C2H4+C6H -C9Hr şi apoi C6H5~C2H5 > C6H5CH = CH2+H2' Randamentul global e de 86,5%. A doua treaptă importantă în fabricarea stirenului e dehi-drogenarea etilbenzenului. Reacţia e endotermă. Pentru a mări viteza de reacţie şi a micşora temperatura de lucru, respectiv formarea de produse secundare, se folosesc catalizatori ca: oxizi de zinc, de crom, de fier sau de magneziu, ori cărbune activ, alumină, bauxită. Prin introducerea de vapori supraîncălziţi şi amestecarea acestora cu etilbenzen, imediat înaintea contactului cu catalizatorul, reacţiile secundare sînt reduse la minim. A treia fază o constituie purificarea materialului brut dehidrogenat, care conţine 35--*40% stiren. Fracţionarea necesită condiţii stricte şi e dificilă, din cauza diferenţei mici între punctele de fierbere aie etilbenzenului şi stirenului (9°). 26 St ir iacă, faza — 402 Stivarea paşilor Distilarea se efectuează în vid, pentru a evita polimerizarea stirenului (aceasta scade sub 0,1 % în prezenţă de inhibitori ca sulf la 10—15 ppm), în prezenţă de terţ-butilcatechină. Stirenul polimerizabil trebuie să aibă un conţinut de 99,7—99,95%; sînt cazuri în cari nici cu o puritate de 99,95% produsul nu e acceptabil. Pentru separarea acestuia e necesară o coloană cu un număr mare de talere teoretice, circa 75, în ultima fază. în laborator se poate obţine prin mai multe metode: încălzirea a-brometilbenzenului cu KOH alcoolic: C6H5CHBrCH3+KOH C6H5CH = CH2+KBr+H20. Eliminarea de HCI din cloretilbenzen în prezenţă de baze puternice: . C6H5CHC|CH3 -► HCI + CşH6CH = CH2. Deshidratarea 1-fen Metanolului: C6H5CH(OH)—CH3 h2o+c6h5ch=ch2. Stirenul se stochează de preferinţă la temperaturi joase, sub. 21°, în prezenţa de inhibitori (hidrochinonă sair-p-terţ-butilcatechină circa 10 ppm). Se păstrează şi se expediază în sticle ori în butoaie de oţel. Manipularea stirenului trebuie să-se facă atent, din cauza nocivităţii şi a reactivităţii sale excesive. Fiind un materia! inflamabil, există un pericol permanent de aprindere. inhalarea unor cantităţi mici de stiren conduce la iritarea ochilor şi a căilor respiratorii, în special a piămînilor; el are şi o acţiune depresivă asupra sistemului nervos central, condu-cînd la pierderea cunoştinţei şi apoi la moarte. Contactul prelungit sau repetat cu pielea produce der-matite. Concentraţia maximă admisă de stiren în aer, în incinta fabricilor, e de 2 mg/l sau aproximativ 400 ppm pentru o expunere de 8 ore. La această concentraţie se percepe un miros dezagreabil, însă nu se produc iritaţii apreciabile ale ochilor şi ale căilor respiratorii. Principala utilizare a stirenului e la fabricarea de polimeri poI istiren ici, de cauciuc sintetic (butadienă-stiren), de copo-limeri cu alţi monomeri. Se obţin: stiren-fumarodinitri! (cerex); stiren-divinilbenzen (Dowex 50); stiren-poliesteri nesaturaţi (stiren-anhidridă maleică pentru textile). Se mai foloseşte la stirenizarea uleiurilor de in ; ca material de impregnare şi turnare; ca aditiv pentru modificarea răşinilor; ca intermediar chimic pentru obţinere de: oc-halogenetilbenzen, hidrogenare ia etilbenzen şi alchilciclohexani, dibromură de stiren (insecticid), ol- şi (3-feniletanol, stirenoxid. Stirenul ca atare are o utilizare foarte limitată ca intermediar pentru parfumuri, dar produsul obţinut prin substituţia unui atom de brom, numit bromstiren sau bromstirolen, (C8H7Br), lichid incolor cu miros de zambile, cu p. f.5 mrn—98° şi d. 1,42, e utilizat la parfumarea săpunurilor. Sin. Feniletilenă, Vinii-benzen, Stirol, Stirolen, Cinamon, Cinamen. 1. Stiriacâ, faza Stratigr.: Fază de cutare intramio-cenă, cu două subfaze: prima înaintea Helveţianului superior (Carpathian), iar a doua, între Helveţian şi Tortonianul superior. Mişcările stiriace sînt marcate de o regresiune ia sfîrşitul Helveţianului inferior (Stratele cu Rzehakina). După faza stiriacă s-a produs o expansiune a mării Tortonianului superior. 2. Stirling, formula lui Mat.: Formulă care dă o expresie asimptotică a funcţiunii euleriene de speţa a doua T(z) (pentru valorile mari ale lui z)\ T(z)=~\J2txz z ^e e(z), în care e(z) tinde către unitate, cînd z tinde către infinit, în particular, cînd z e egal cu un întreg pozitiv n, avem: ______(n\« n\ = y 2 7zn I — I zn, unde zn —*■ 1. pentru n -> co , nl fiind factorialul numărului n, a. Stiroflex. £/t. V. Styroflex. 4. Stirografie. Poligr.: Sin. Cerografie (v. Cerografie 1). 5. Stirolen. Chim.: Sin. Stiren (v.)- 6. Stiropor. Mat. cs.: Material plastic, poros, fabricat pe bază de poIistirol, folosit ca izolant termic şi fonic, sub formă de plăci, de blocuri, segmente, cochilii, etc. Porozitatea materialului se obţine prin tratare cu apă fierbinte, sau cu abur la temperatura de 95*• *100°. Prin încălzirea acestei materii în matriţe metalice perforate se pot obţine elemente foarte variate (de ex. elemente profilate, etc.). Datorită structurii poroase materialul prezintă o rezistenţă excepţională la umiditate şi o capacitate de absorpţie foarte mică faţă de apă, pe o durată de timp ilimitată. Elementele de construcţie de tip stiropor nu au miros, sînt rezistente la îmbătrînire, la acţiunea mucegaiului, şi faţă de acizi, alcalii, alcool şi apă de mare. Practic, nu se contractă şi nu se deformează. Plăcile pot fi fabricate în diferite dimensiuni, şi pot fi ajustate uşor la mărimile necesare, utilizîndu-se uneltele obişnuite pentru prelucrarea lemnului. Ele pot fi lipite pe pereţi netezi cu ajutorul unui adeziv special, iar suprafaţa lor poate fi acoperită cu foi sau cu plăci de placaj, ori cu straturi de ciment sau de tencuială. Izolarea termică a unui perete, cu ajutorul unei plăci de material poros cu grosimea de 1 cm, are aceeaşi eficienţă ca şi un strat de 20 cm, executat din cărămizi pline. De asemenea, plăcile de stiropor se utilizează la izolarea planşeelor contra zgomotelor produse de paşi, concomitent cu izolarea contra căldurii şi a frigului, ca şi contra umidităţii. 7. Stivare. Nav.: Repartizarea încărcăturii în magazii după criterii tehnice, cu scopul de a asigura o bună conservare a încărcăturii, împiedicînd deplasarea acesteia în timpul mişcărilor perturbatoare ale navei, asigurîndu-se totodată şi stabilitatea navei în orice situaţie s-ar găsi. Stivarea mai influenţează, afară de stabilitate, şi viteza şi manevrabilitatea navei, utilizarea practică şi economică a navei, cum şi descărcarea uşoară la destinaţie. Stivarea e funcţiune de următorii factori: poziţia, capacitatea şi amenajarea calelor, a magaziilor şi a spaţiilor de încărcare; felul şi densitatea încărcăturii; omogeneitatea sau varietatea ei; felul încărcăturii (grea sau uşoară, solidă sau lichidă, rezistentă sau fragilă). Efectuarea stivării în bune condiţii e complicată cu atît mai mult cu cît pentru rezolvarea ei nu există decît norme generale şi se bazează aproape excluziv pe pregătirea şi experienţa comandantului navei, care răspunde direct atît de conservarea încărcăturii cît şi de stabilitatea navei. Comandantul va indica în mod obligatoriu stiva-torului unde doreşte şi cum doreşte să fie stivată încărcătura, chiar dacă acest stivator e pus la dispoziţie, prin contractul de navlosire, de către navlositor. 8. Stivarea paşilor. Expl. petr.: Operaţia de aşezare regulată şi în poziţie uşor de manevrat a paşilor de prăjini, la extragerea din sondă a garniturii de foraj. Stivarea paşilor se face în picioare, pe podul sondei, într-un loc special amenajat, astfel încît partea inferioară a pasului se sprijină pe un buştean (scaunul de prăjini), iar partea superioară se sprijină pe o grindă transversală care se găseşte la podul de la 25 m (deget). Pentru executarea rapidă a acestei operaţii e necesară o coordonare în munca sondorului şef, care lasă în jos pasul cu ajutorul troliului, a podarului, care trage capătul de sus .şi-l aşază după deget, şi a sondorilor de la gura puţului, cari trag şi aşază pe scaun capătul de jos al pasului, în timp ce e prins în elevator. Pentru reducerea efortului fizic şi pentru executarea mai rapidă a operaţiei de stivare a paşilor de prăjini s-au construit şi introdus în practică dispozitive speciale, cari lucrează, de obicei, împreună cu alte mecanisme pentru alte operaţii (înşurubare şi deşurubare, etc.). în figură e reprezentat dispozitivul tip A.U.S., pentru stivarea mecanizată a paşilor de prăjini, care se compune dintr-un scaun metalic, echipat cu un distribuitor 5, un închizător blocabil 3, un opritor 4, Stivat or 403 Stivă o platbandă de abatere 6, şi dintr-un cîrlig aruncător (v. fig. b), care serveşte lasusţinerea pasului de prăjini, latragerea pasului }a scaun, fără folosirea unor motoare suplementare, şi la elibe- cît şi La lucrările de înlocuire a zidăriilor culeelor şi a pilelor, la podurile în circulaţie, prin introducerea de poduri provizorii construite din grinzi metalice sau din pachete de şine (v. Pachet de şine, sub Pachet de grinzi). 4. Stiva. 2, Gen.: Figură (v. Figură 3) mare de material granular sau în bucăţi neregulate, depozitate în vrac. 5, Stiva. 3. Mine: Construcţie pentru susţinere în abataje (de obicei) sau în galerii (mai rar), în formă de prismă (cu baza un pătrat, un dreptunghi, un triunghi), cu suprafaţă mare de sprijin pe vatră sau pe tavan şi cu stabilitate şi rezistenţă la strivire mari. Se foloseşte în cazul rocilor slabe în acoperiş sau în culcuş (sau în ambele cazuri) şi al deschiderilor mari de abataj, însoţite de presiuni miniere puternice. Aşezate în rînd, unele lîngă altele, stivele constituie o bună linie de surpare dirijată a acoperişului, în abatajele cu front lung, în funcţiune de materialul din care sînt confecţionate, se deosebesc: stive de lemn, stive metalice şi stive mixte. Stiva de lemn se; construieşte din rînduri suprapuse de lemn (v. fig. I) ecârisat sau rotund (cioplit în dreptul reaze- Dispozitivul tip A.U.S. pentru stivarea mecanizată a paşilor de prăjini, o) ansamblul dispozitivului; b) cîriig aruncător; c) aşezarea dispozitivului în turla sondei. rare acestuia. Acest cîrlig e constituit, la rîndul său, din cîr-ligui 1, corpui 2 şi cocoşul 7. Dispozitivul se instalează în sondă pe locui scaunului de prăjini obişnuit (v. fig. c). Cîrligul aruncător e suspendat de a doua centură a turlei, cu ajutorul şurubului dreapta-stînga 8 şi ai cablului 9. Platbanda de abatere 6, închizătorul blocabii 3 şi distribuitorul 5 servesc la dirijarea automată a. pasului la locul de aşezare. Distribuitorul se poate deplasa pentru a iăsa să treacă paşii, la aşezarea rîndului următor. Partea longitudinală, care dirijează paşii în rînduri, rămîne imobilă (e sudată), iar canatul care deschide intrarea se roteşte în jurul unui bolţ corespunzător acelor unui ceasornic, reţinînd şi dirijînd pasul prin trecerea rîndului următor. 1. Stivator, pl. stivatori. Nav.: Lucrător de port specializat în stivare (v.). în lipsă, acesta poate fi înlocuit de secundul navei sau de şeful de echipaj al navei respective (la navele mici). 2. Stiva, pl. stive. 1. Gen.: Mulţime de obiecte asemănă-nătoare şi cu dimensiuni egale sau aproape egale, dispuse regulat unele peste altele. Obiectele pot fi întreţesute, pentru a asigura stabilitatea stivei. Se aşază în stive lăzile de material mărunt, tabla, şinele de cale ferată, cărămizile, cheresteaua, traversele de cale ferată, pietrele cioplite, panourile de barăci prefabricate, panourile de parazăpezi, cutiile de conserve, săpunul, etc. 3. ~ de traverse. C. f.: Suport folosit pentru grinzile podurilor provizorii, constituit din traverse normale de cale ferată, aşezate perpendicular pe două sensuri şi solidarizate între ele cu scoabe metalice. Stivele de traverse se folosesc atît la refacerea podurilor sau a liniilor avariate de accidente, /. Stive de lemn. a) simplă; b) triunghiulară; c) dublă; d) în sfert; e) masivă. melor), cu sau fără umplutură de rambleu (în condiţii egale de presiune, stivele cu umplutură sînt de trei, patru ori mai rezistente decît cele fără umplutură). Stivele de lemn sînt compresibile; la presiuni egale, tasarea stivelor de lemn rotund e mai mare decît a celor de lemn ecarisat şi e minimă (sub 20 mm la 500 t), dacă presiunea acţionează paralel cu fibrele lemnului. Lungimea minimă a elementelor din cari se construieşte stiva de lemn e o treime din înălţimea de sprijinit. După presiunea pe care trebuie să o preia şi după mărimea suprafeţei care se susţine, stiva se execută: simpla, dubla, în sfert sau masiva. în colţurile stivei se fixează, uneori, stîlpi a căror axă e perpendiculară pe acoperişul stratului. După montare, stiva se fixează cu pene de tavan; la înclinări mai mari, stabilitatea se asigură cu stîlpi (proptele), cari previn alunecarea lor în jos (v. fig. II). Ca element de susţinere în abataj cu front lung, stivele (aşezate într-un singur rînd sau în două, în şah, în partea dinspre surpare a excavaţiei) se mută la fiecare ciclu. Pentru uşurarea II. Construcţia stivei în căzu straturilor cu înclinare mare. 26* Stivă 404 răpirii, stiva de lemn se montează pe un pat de steril mărunt sau, în cazul presiunilor mari, se folosesc dispozitive speciale pentru scoaterea din stivă a cîtorva bucăţi de lemn şi slăbirea întregii construcţii (cele mai indicate sînt dispozitivele cu pene metalice cari se introduc într-unul din rîndurile de jos aie stivei). Stiva metalica e construită numai din piese de oţel şi poate fi: o simplă alternanţă de şine de oţel dublu T, aşezate în cruce (v. fig. III); un bloc de oţel turnat (aşezat pe san ie), pe care se montează şine sau alte profiluri de oţel (diverse variante ale cazului precedent), cu posibilitate de uşoară tasare a ansamblului în urma strivirii unei piese de lemn (v.fig. IV)] un cheson metalic pe sanie; un stîlp masiv metalic cu telescop filetat, rezistenţa peste 60 t, cu suprafeţele de sprijin toarte mari, etc. III. Sanie pentru stive mobile, dm şine de oţel dublu T. V. Stivă mixtă. în ultimul timp s-a introdus în unele mine stiva hidraulică, construită în principiu ca un stîlp hidraulic (v. Stîlp hidraulic, sub Stîlp de susţinere) şi avînd la uneie tipuri suprafaţa de sprijin circulară sau pătrată, de 1640 cm2 (v. fig. VI), la altele (v. fig. VII) cu baza dreptunghiulară (400x X500 mm, stabilitate mărită), iar la tavan o grindă în consolă IV. Stivă metalică cu stivirea unei piese de lemn. Stiva mixtă e formată dintr-o piesă metalică de bază (se sprijină pe vatra pe sanie pentru deplasare), continuată în sus de alte două piese VI. Stivă hidraulică cu suprafaţa de sprijin pătrată sau circulară. de pană (v. fig. V; poziţia lor relativă poate asigura extensiunea stivei pentru mici adaptări Ia variaţii de înălţime) pentru demontare rapidă, peste cari se aşază în cruce straturi de scînduri de stejar (numărul de straturi variază cu înălţimea). VII. Stivă hidraulică cu stîlp de sprijin dreptunghiulară. 1) placă de bază; 2) cilindru; 3) piston; 4) placă de sprijin; 5) resort de reţinere; 6) supapă de umplere şî golire; 7) supapă de suprapresiune; 8) carcasa stivei; 9) resort de echilibrare. (1,25 m şi 0,5 m faţă de stîlp). Stiva culisează începînd de !a 60 t presiune şi se deplasează fiind trasă cu macaraua. 1. Stiva. 4. Nav.: Sin. Cală. Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 2. Stivă atomică. Fiz. V. sub Reactor nuclear. 3. Stîvuîre. 1. Gen.: Dispunerea unei mulţimi de obiecte în stivă, în accepţiunile Stivă 1 şi Stivă 2. 4. Stivuire. 2. Ind. text.: Sin. Şpănuire (v.). 5. Stîlp, pl. stîlpi. 1. Cs.; Piesă verticală care are lungimea mare în raport cu dimensiunile lineare ale secţiunii transversale, şi care trebuie să reziste, în principal, la forţe de compresiune, avînd, în general, rolul de a prelua şi de a transmite sarcinile construcţiilor, de la grinzi la fundaţii. După rezemare, se deosebesc: stîlpi simplu rezemaţi, stîlpi articulaţi, incastraţi. Secţiunea transversală a stîlpi lor poate fi pătrată, dreptunghiulară, poligonală (de obicei exagonală sau octogonală), circulară, în formă de I (cu inimă plină sau cu goluri în inimă), sau de alte forme speciale. Ea poate fi constantă pe toată lungimea stîlpului sau poate varia continuu sau în trepte. Stîlpii pot fi executaţi din lemn, din metal, din beton armat sau din zidărie. Stîlpii de lemn sînt folosiţi la construcţiile de lemn şi pot fi executaţi fie dintr-o singură piesă, fie din mai multe piese alipite şi solidarizate între ele (cînd dimensiunile transversale ale secţiunii stîlpului sînt prea mari şi nu poate fi folosită o singură piesă), sau în formă de bare compuse ori de grinzi cu zăbrele spaţiale (de ex. la cadre de hale). Stîlpii de metal pot fi confecţionaţi din oţel sau, mai rar, din fontă. Stîlpii de oţel pot fi executaţi fie dintr-un profil laminat, de obicei în formă de tub sau dej , fie din mai multe profiluri laminate alăturate şi solidarizate între ele pentru a forma o piesă monobloc, sau în formă de bare compuse ori de grinzi cu zăbrele spaţiale. Stîlpii de fontă se execută în formă de tub. Stîlpii de beton armat sînt folosiţi cel mai frecvent la construcţii civile şi industriale şi pot fi executaţi din beton armat monolit turnat în operă sau pot fi prefabricaţi. Stîlpii de beton armat monolit turnat în operă pot fi executaţi cu armatură elastică sau cu armatură rigidă. Stîlpii cu Stîlp de susţinere 405 Stîlp de susţinere armatură elastică pot fi armaţi cu bare longitudinale şi cu etriere transversale sau cu bare longitudinale şi frete (stîlpi fretaţi). Stîlpii de beton armat, prefabricaţi, pot fi executaţi monobloc sau din tronsoane asamblate prin postcomprimare (stîlpi cu armatură pretensionată). Cel mai des se folosesc stîlpii prefabricaţi tubulari, executaţi prin centrifugare. Stîlpii de zidărie sînt folosiţi la construcţiile cu zidărie portantă, în general la clădiri de locuit, şi pot fi executaţi din zidărie de cărămidă obişnuită sau armată (v. Zidărie de cărămidă armată, sub Zidărie 1) ori din zidărie de piatră. Stîlpii de zidărie sînt folosiţi astăzi din ce în ce mai rar, deoarece se preferă cei de beton armat. 1. de susţinere. Mine: Element de susţinere a acoperişului sau a tavanului (în cazul unui zăcămînt cu grosime mare) ăl unei lucrări miniere subterane, care se sprijină fie direct pe roci (rar), fie prin intermediul unei piese de lemn (caz frecvent). Construcţia şi modul de folosire depind de materialul din care e confecţionat, deosebindu-se: stîlpi de lemn, stîlpi de oţel (metalici) şi stîlpi de beton armat. Stîlpii de lemn, confecţionaţi din trunchiuri rotunde sau tăiate în lung în două jumătăţi (în cazul presiunilor sau al grosimilor de strate mici), se sprijină pe vatră, fie în pilugă (roci mai tari, cari se cioplesc tronconic la bază), fie pe o grindă, dacă există pericolul de a pătrunde în vatră (se măreşte suprafaţa de reazem; stîlpul se ciopleşte rotund la bază). Partea de sus a stîlpului se sprijină de tavan prin intermediul unei scînduri sau al unei grinzi de care se fixează cît mai strîns fie cu pene, fie cioplindu-l rotund (caz general în abataje), fie sprijinindu-1 pe un prag (caz general în galerii). Stîlpii de lemn realizează o susţinere rigidă (în roci tari) sau compresibilă (în roci mai slabe). Se montează, de obicei, în cadre obişnuite de susţinere (v. Cadru de mină, sub Cadru de rezistenţă), rar cîte unul singur (sub copturi de rocă), iar uneori în grup (snop, în unele abataje cu presiune minieră mare) sau în şir, unul lîngă altul (susţinere în orgă, pentru ca să producă linia de surpare în abataje cu front lung). Se recuperează din susţinere, fie prin smulgere cu cablu (manevrat de tamburul unui troliu sau de un aparat cu cremalieră), fie prin îndepărtarea unei pene metalice aşezate la unul dintre capete. Operaţia fiind însă periculoasă şi cu eficienţă economică mică (mare parte din stîlpi se rup sau se pierd în surpătură) se foloseşte în tehnica minieră modernă numai în cazul în care lemnul, ca material de susţinere, e de neînlocuit (v. Susţinere minieră 3). Stîlpii de oţel sînt constituiţi, de obicei, din două bucăţi (excepţie fac unele tipuri dintr-o bucată folosite la susţinerea galeri i lor); partea superioară (telescopu I, care poartă grinda de sprijin a tavanului) pătrunde în cea inferioară (teaca, rezemată de vatră) şi se fixează în poziţia dorită. Lungimea stîlpilor poate varia, la montaj, după înălţimea de sprijinit, însă în cursul funcţionării scade în urma culisării telescopului (împins de presiunea minieră) în teacă. Fiecare stîlp de oţel e caracterizat prin elementele sale constructive (secţiune transversală, dispozitivul de fixare a telescopului, lungimile maximă şi minimă, greutatea) şi prin curba sa caracteristică (culisarea telescopului în funcţiune de presiune). Telescopul (la partea lui superioară) şi teaca (la partea ei inferioară) au sudate piese cari măresc suprafaţa de sprijin, reduc efortul specific pe rocă, împiedică distrugerea acesteia Şi asigură transmiterea axială a presiunii. Se deosebesc: stîlpi de oţel rigizi, cu fricţiune şi hidraulici. Stîlpii de oţel rigizi au telescopul masiv, filetat în exterior şi înşurubat în mutelca de la capătul superior al tecii. Pentru montaj, stîlpul se scurtează (se înşurubează telescopul în teacă), se aşază la locul cerut şi se deşurubează telescopul pînă cînd se fixează prin presare (sarcină iniţială) de tavan. Stîlpul rigid nu se scurtează cînd presiunea minieră creşte, nu urmăreşte convergenţa (v. sub Presiune minieră) şi, în consecinţă, înrăutăţeşte starea rocilor pe cari le susţine: nu se foloseşte la susţinerea abatajelor, ci uneori (rar) ca element de susţinere provizorie la lucrările de întreţinere. Stîlpii de oţel, cu fricţiune, au telescopul (cav. în formă de trunchi de piramidă cu secţiune pătrată sau exagonală ori de cilindru circular) fixat în teacă de frecarea pieselor de oţel presate orizontal cu pene. Cu notaţiile din fig. I, fixarea are loc pentru R — 2H tg («+9), în cazul telescopului cu secţiune variabilă, şi R — S-Htgcp, în cazul celui cilindric (9 e unghiul de frecare). /. Principiul funcţionării stîlpilor telescopici cu fricţiune. a) telescop cilindric; b) telescop conic. Stîlpul hidraulic e, în principiu, un cric hidraulic (pistonul e telescop, cilindrul, teacă) cu cursă lungă, care la li, Stîlp hidraulic cu fluid constant şi pompă interioară. 1) cap; 2) supapă de descărcare; 3) inel de comandă a supapei 2; 4) tub de legătură; 5) manivela pompei; 6) telescop (tub rezervor exterior); 7) bolţ pentru acţionarea pompei; 8) bielă; 9) teacă; 10) cilindru de protecţie; 11) cilindrul pompei; 12) pistonul pompei; 13) placa telescopului; 14) garnitură; 15) ventil de refulare. III. Stîlp hidraulic cu fluid constant şi pompă exterioară. 1) piston de compresiune; 2) supapă de descărcare la sarcină maximă; 3) supapă de descărcare la răpire; 4) manivela supapei 3; 5) re-sort de tracţiune pentru telescop; 6) rezervor de ulei sub presiunea aerului comprimat pentru extensiunea stîlpului. montaj poate realiza presiunea de înţepenire dorită în timp foarte scurt; cu lisează în jos numai începînd de la presiuni de peste 20 t şi se scoate de sub presiune prin simpla mînuire a unei supape. Din cauza diametrului redus (greutatea, în funcţiune de lungime, e 30---60 kgf), presiunile din interior ale lichidului ating 200---500 kgf/cm2, ceea ce impune condiţii severe la alegerea materialului, ia Stîlp 40& Stîlp pentru linii de energie construcţie şi la manipulare (norme.de securitate a muncii) atît pentru. întregul stîlp, cît în special pentru: supapa de descărcare (nu trebuie să se deschidă decît dacă se depăşeşte o anumită presiune), etanşeitatea legăturii dintre cilindru şi piston (condiţia decizivă pentru calitatea stîlpului; depinde în principal de natura şi de forma garniturii, de natura şi viscozitatea fluidului), ghidaj perfect al pistonului (cilindrul să acopere suficient pistonul la extensiune maximă), cursa pistonului să nu depăşească 33% din lungimea maximă a stîlpului. Se deosebesc: stîlpi hidraulici în cari fluidul păstrează un volum constant şi circulă în circuit închis, şi stîlpi hidraulici în cari volumul fluidului e variabil şi alimentat din exterior. în primul caz, fluidul e pompat de o pompă, fie incorporată în stîlp (v. fig. II) şi acţionată manual (uneori şi mecanic; cu bolţul pătratic 7 se mişcă sistemul bielă-manivelă al pistonului pompei, care prin supapa 15 refulează sub telescop lichidul aspirat din rezervorul constituit de corpul telescopului şi-l ridică), fie exterioară stîlpului (servopompă sau servomotor exterior, v. fig. IU). Descărcarea de sub sarcină (voită sau impusă de atingerea unei limite superioare a presiunii miniere) se realizează prin supapa de descărcare, manipulată fie prin mînuirea unui inel (la răpirea stîlpului), fie prin comprimarea automată a resortului supapei (cufişarea telescopului sub sarcina de descărcare, v. fig. IV), Ca fluid se întrebuinţează Stîlp pentru linii de ener. gie electrică. /V. Supapă de descărcare, a) acţionare în cazul atingerij sarcinii maxime; b) acţionare în căzui răpirii stîlpului, un ulei cu bune proprietăţi anticorozive şi cu viscozitatea 5° Engler la 20°. Avantaj: fiecare stîlp e independent; dezavantaje: complicaţie constructivă, preţ de cost ridicat. în cazul al doilea, alimentarea fluidului din exterior se face printr-o pompă centrală (aşezată în galeria de acces sau în abataj) sau printr-o reţea de tuburi sub presiune (eventual cu intercalarea unui multiplicator de presiune pînă la 75-** •••150 kgf/cm2), prin intermediul unui furtun, echipat Ia cap cu un pistoi de injecţie. Supapa de scoatere a stîlpului de sub sarcină Iasă fluidul să se scurgă, fie în abataj (caz frecvent), fie în conducta de întoarcere la pompă (caz excepţional, în special la susţinerea păşitoare). Ca fluid se întrebuinţează apa (risc de coroziune sau de neetanşeitate) sau apă cu ulei (1*”5% emulsie). Avantaje: simplicitate, preţ de cost redus; dezavantaj: necesitatea unor furtunuri în abataj. Stîlpii de beton armat se construiesc din beton armat simplu sau pretensionat (marca 400---500) şi se folosesc în special în galerii, Se deosebesc; St î I p i t u b u la r i cu secţiune circulară, (diametrul exterior pînă la 196 mm, cel interior, circa 130 mm)' cu armatură de oţel în elice şi longitudinală, aşezată periferic,' uniform sau nu; au lungimea de 2100---3000 mm, greutatea', de 76,5.-**104,2 kg (pretensionat) şi rezistă la 20 tf sarcină axială şi 2,6 tm moment de încovoiere. Stîlpi cu consolă, pentru cadre trapezoidale, cari au secţiunea variabilă, lungimea de 2500---3000 mm şi greutatea de 143---225 kgf. 1. Stîlp. 2. Elt.: Construcţie necesară susţinerii conductoarelor liniilor electrice aeriene şi transmiterii sarcinilor mecanice ia terenul de fundaţie. 2. ~ pentru linii de energie. E/t.; Stîlp folosit pentru susţinerea conductoarelor liniilor electrice aeriene de energie (v. şî Linie electrică de energie). In cazul cel mai general, stîlpul (v, fig. /) e compus din fundaţia 1, din picior sau din stîlpul propriu-zis 2, şi din piese accesorii (console sau traverse, 4, vîrfar, 5, bride, ancora 3, proptea). Fundaţia, de suprafaţă sau de adîncime, transmite terenului sar-cinile cari acţionează asupra stîlpului. Fundaţiile de suprafaţă (cu raportul h/b^5, unde h e adîncimea gropii de fundaţie şi b e dimensiunea cea mai mică în plan a tălpii de fundaţie), cele mai numeroase, se execută prin săpături manuale sau mecanizate pînă la adîncimea de 2,5—3,0 m, de la suprafaţa terenului. Fundaţiile de adîncime (raportul hjb>5) se aplică numai la stîlpi i puternic solicitaţi şi amplasaţi în apropierea cursurilor de apă sau în terenuri de umplutură. După modul cum sînt solicitate, se deosebesc fundaţii expuse ia răsturnare sau ia smulgere. Fundaţiile expuse ia răsturnare se întîlnesc la stîlpii cu baza îngustă, iar fundaţiile expuse la smulgere se întîlnesc la stîlpii cu baza mare şi cu picioarele evazate, fiecare picior avînd o fundaţie proprie, cum şi la stîlpii ancoraţi. După natura materialului din care se confecţionează, se deosebesc: fundaţii de beton simplu, de beton armat, de lemn, de metal sau de construcţie mixtă. După modul de execuţie, se deosebesc: fundaţii turnate şi prefabricate. Se deosebesc următoarele tipuri de fundaţii turnate: monobloc, cu talpă, din blocuri, separate cu talpă, separate de tip pilot. Fundaţiile monobloc, utilizate la stîlpii de beton şi Ia stîlpii metalici cu baza îngustă, se execută din beton sau din pămînt stabilizat (v. fig. II a). Fundaţii cu talpă se utilizează pentru stîlpii de beton sau metalici cu baza îngustă, însă puternic solicitaţi. Sînt fundaţii supuse la răsturnare, cari se dimensionează de cele mai multe ori ca fundaţii de greutate (v. fig. II b). Fundaţii din blocuri (v. fig. II c) se utilizează, de obicei, la stîlpii metalici cu picioare evazate şi puternic solicitaţi. Fundaţii separate cu talpă (v. fig. // d) se utilizează la stîlpii metalici cu baza lată. Sînt expuse la smulgere şi la compresiune; la calculul lor se ţine seamă şi de frecarea laterală dintre pereţii fundaţiei şi teren. Se confecţionează din beton simplu sau armat. Fundaţiile separate de tip pilot (v. fig. ll e) au diametrul de circa 40---90 cm şi sînt turnate Stîlp pentru linii de energie 407 Stîlp pentru linii de energie direct fără cofraj, în gropi verticale de 2-”6m, săpate cu ajutorul unui burghiu sau al unei foreze montate pe un tractor cu şenile. Fundaţiile prefabricate elimină dezavantajele expuse la fundaţiile turnate, reducînd considerabil timpul de execuţie a liniilor, prin mecanizarea lucrărilor. Din această categorie turnare), se introduce pilotul şi spaţiul rămas liber se umple cu mortar de ciment injectat sub presiune. E tipul de fundaţie cel?mai economic pentru stîlpii simpli de beton armat, După tensiunea liniei, se deosebesc: stîlpi pentru linii de foarte înaltă tensiune (220, 330, 400 şi 500 kV), //. Tipuri de fundaţie pentru stîipii liniilor de energie electrică, o) monobloc, de pămînt stabilizat; b) de beton, cu talpă turnată; c) bloc de beton ; d) din blocuri separate, cu talpă de beton ; e) tip pilot, de beton turnat; fx) tip ciupercă, de beton, cu talpă fixă; f2) cu talpă demontabilă; f8) detaliu ; glt g2, gs, g4) tip grătar de oţel cornier; h) din traverse metalice fixate pe stîlpi de beton ; /) burată; J) tip pilot, prefabricat, cu secţiune cirulară, introdus în pămînt prin batere; k) de beton prefabricat, introdusă în pămînt prin forare şi injectare. se deosebesc: fundaţii-ciupercă, de tip grătar, cu traverse, burate, de tip pilot, forate şi injectate. Fundaţiile-ciupercă (v. fig. II ft), cu talpă fixă (la stîlpii de susţinere) sau demontabilă (v. fig. II f2 şi f3) (la cei puternic solicitaţi: de întindere, colţ, terminali), de beton armat, se utilizează la stîlpii metalici cu picioare evazate. Fundaţii le-grătar (v. fig. II gf'-g^, utilizate îa stîlpii metalici cu picioare evazate, consistă dintr-o construcţie metalică, care reazemă pe un grătar compus din bile de lemn, din plăci de beton armat sau din profiluri metalice; sînt solicitate fa smulgere sau la compresiune. Fundaţiile cu traverse (v. fig. //h) se utilizează ia stîlpi i mai puţin solicitaţi şi în terenuri slabe, ca fundaţii de răsturnare. Fundaţiile burate (v. fig. II /') se utilizează Ia stîlpii de lemn sau de beton mai slab solicitaţi. Fundaţiile-pilot (v. fig. II j), utilizate atît pentru stîlpii cu baza îngustă (fundaţii expuse la răsturnare) cît şi pentru stîlpii cu baza lată (fundaţii expuse la smulgere), se execută cum urmează: se forează groapa la un diametru puţin mai mic decît al stîlpului, se umple cu apă, iar apoi pilotul, de beton armat cu secţiune inelară, executat de cele mai multe ori prin centrifugare, e introdus forţat, cu ajutorul unei prese, sau prin vibrare. (Introducerea piloţilor cu soneta mecanică nu dă rezultate satisfăcătoare.) Prinderea stîlpului de pilot se face cu ajutorul buloanelor şi al unei plăci metalice de prindere. Fundaţia forată şi injectată (v. fig. II k), utilizată atît la stîlpii cu baza îngustă cît şi la stîlpii cu baza mare în fundaţie, tot în formă de pi lot, se execută cum urmează: Se forează o groapă cu diametrul cu 4***5 cm mai mare decît diametrul pilotului (sau al stîlpului la fundaţii supuse la răs- de înaită tensiune, (60, 110 kV), de medie tensiune (6, 10, 15 şi 35 kV), de joasă tensiune sub 1 kV (pentru iluminatul public, distribuţie, linii de tracţiune electrică, de telecomunicaţii, de folosinţă în comun, etc.). Tensiunea liniei determină, la stîlpii cu aceeaşi funcţiune şi de aceiaşi material, înălţimea şi secţiunea lor transversală. După numărul de circuite, se deosebesc stîlpi pentru linii cu simplu şi cu dublu circuit (v. fig. III a şi b). După gradul de protecţie contra supratensiunilor atmosferice, se deosebesc stîlpi pentru linii cu sau fără conductoare de protecţie (v. fig. III c). Cei cu conductoare de protecţie sînt mai înalţi şi mai puternic solicitaţi. După alcătuirea constructivă, se deosebesc: stîlpi simpli (piciorul format dintr-un singur montant), dubli (piciorul format din doi montanţi verticali sau foarte puţin înclinaţi), în formă de A (piciorul din doi montanţi înclinaţi) (v. fig IV a), portali (două picioare legate cu o traversă la partea superioară) şi spaţiali (cu bază îngustă sau cu picioare evazate) (v fig IV blt b2, b3 şi c). Uneori, secţiunea transversală a piciorului stîlpului dă numirea întregului stîlp; astfel, se deosebesc stîlpi rotunzi, pătraţi, dreptunghiulari, triunghiulari, dublu T, alveolari, etc. (v. fig. IV d^'-dţ). După modul de aşezare a conductoarelor (felul coronamentului), se deosebesc stîlpi „brad întors", exagon, în triunghi, etc. (v. fig. IV e1'‘*e3). După funcţiunea pe care o îndeplinesc în lini e, se deosebesc: stîlpi de susţinere, de întindere, de colţ (de susţinere în colţ şi de întindere în colţ), terminali şi speciali (de traversare, de rotire a fazelor, etc.), cari pot fi executati în variante cu şi fără ancore. Stîlp pentru linii de energie 408 Stîlp pentru linii de energie Stîlpii de susţinere au numai rolul de suspendare a conductoarelor pentru menţinerea ior în aliniamentul traseului (care trebuie să fie în linie dreaptă sau cu unghiuri de maxi- eiastice (v. f—T //. Tipuri de stîlpi de linii pentru energie electrică, după numărul circuitelor. ot, a3, aa) pentru linii dubiu circuit; blt b2, b3, b4) pentru linii simplu circuit; Ci) pentru Sinii cu conductor de protecţie; c„) pentru linii fără conductor de protecţie. Stîlpii de întindere reprezintă puncte rigide pe traseul liniei, necesare întinderii conductoarelor şi limitării efectului avariilor, şi pot fi de tip normal sau de tip uşor (ultimii pot fi folosiţi numai în sectoarele cu aceeaşi tracţiune în deschiderile adiacente şi la traversări de mică importanţă) (v. fig. IV fx, f2 Şi ft)- Stîlpii de colţ se montează la schimbarea direcţiei traseului, cînd unghiul format de conductoare e mai mic decît 195° (cen-tezimale). Sarcina principală care acţionează stîlpii e tracţiunea în conductoare, care variază mult în funcţiune de unghiul dintre direcţiile traseelor. Stîlpii de colţ pot fi de susţinere în colţ (cînd se calculează la regim de avarie la ruperea unui singur conductor, ca şi stîlpii de susţinere) sau de întindere în colţ (cînd se calculează în regim de avarie ca şi stîlpii de întindere) (v. fig. IV f3). Stîlpii terminali se utilizează, de obicei, la capetele liniilor, pentru a prelua tracţiunea totală a conductoarelor într-o singură parte a stîlpilor (v. fig. IV f2). Stîlpii speciali se utilizează, de obicei, la deschideri mari, în cazul distanţelor mari de la ultimul conductor la sol (la traversări) şi pentru rotiri de faze. D u p â materialul din care sînt executaţi, se deosebesc: stîlpi de lemn, de beton armat, de beton precomprimat, de metal, de construcţie mixtă şi de alte materiale (mase plastice, bambus, aluminiu, etc.). Stîlpii de lemn nu pot fi utilizaţi la linii de înaltă şi de foarte înaltă tensiune; durata în exploatare e mică (pentru stîlpii de lemn de pin, 5***7 ani, iar pentru cei de brad, 4-**5 ani), însă putrezirea lor poate fi combătută prin impregnarea lemnului cu substanţe antiseptice, care conduce la creşterea duratei de exploatare de 2--*3 ori. După alcătuirea ior constructivă, se deosebesc: stîlpi de lemn simpli, portali, ancoraţi sau cu proptea. Stîlpii de beton armat au o serie de avantaje faţă de cei de lemn şi de metal: investiţia iniţială e mai mare decît la stîlpii de lemn, însă mai mică decît la cei metalici; durata de viaţă e practic ilimitată; nu necesită întreţinere în timpul exploatării; se pot turna sub orice formă; pot utiliza materiale locale, etc. Prezintă următoarele dezavantaje: greutate mare şi pericol de fisurare în timpul transportului şi al exploatării. După modul de fabricaţie, se deosebesc: stîlpi de beton armat turnaţi pe şantier şi de beton armat prefabricat. Stîlpii turnaţi pe şantier pot fi turnaţi în poziţie orizontală sau verticală. Stîlpii prefabricaţi pot fi: vibraţi, centrifugaţi sau precomprimaţi. Stîlpii prefabricaţi din beton armat vibrat prezintă avantaj economic numai în cazul unor solicitări puternice pe o singură direcţie şi în cazul unor secţiuni transversale deschise (dublu T, alveolară, etc.). Stîlpii de beton armat centrifugat sînt mult mai folosiţi decît stîlpii de beton vibrat, datorită proprietăţilor superioare aie betonului (mărci superioare şi compacitate mult mai mare), cum şi manipulării şi transportului mai uşoare. Se utilizează atît ca stîlpi simpli cît şi ca portali, dubli sau de tip A, fiecare montant putînd fi constituit din unu sau din două tronsoane. Stîlpii de beton precomprimat pot fi cu armatura preîn-tinsă sau postîntinsă. Stîlpii cu armatura pre- întinsă se execută pe standuri în lungime de 100........150 m, cari au la capete piese masive de beton armat (culee), în cari se ancorează coardele de oţel după ce se întind cu prese hidraulice la efortul necesar. După aşezarea armaturii în cofraje se toarnă betonul, iar cînd acesta a atins cel puţin 70% din rezistenţa lui la rupere, se face transferul efortului la beton (se desfac coardele din ancore, cari, datorită adeziunii cu betonul, rămîn întinse, c-reînd eforturi unitare de compresiune în beton). — La stîlpii pcstcomprimaţi, armatura se întinde şi se ancorează de cofrajul stîlpului, iar după întărirea betonului (70% din rezistenţa la rupere) se deco-frează, făcîndu-se transferul de efort la beton. Stîlpii metalici pot avea multe utilizări, construcţia lor permiţînd adaptarea mai uşoară la preluarea sarcinilor importante. După materialul din care se confecţionează, se deosebesc stîlpi de profiluri laminate normale, de profiluri speciale sau din ţevi. -L JT > ixr r r î g B Jl O #▼« j u‘ vT| ■ F** ^rr^r* %tvt* di O3 d/> -U mt M /V. Tipuri constructive de stîlpi pentru linii de energie electrică, o) stîlp spaţial ae lemn tip A; b1( b2 şi b3) stîlp de beton armat centrifugat sim piu (b^, dublu (b2), portal (.£>„); c) stîlp spaţial de metal; dlt d2, d3, d4) stîlp de beton armat cu secţiune exagonală (dx), dublu T (d2), dreptunghiulară (c/3), circulară (d4); elt e2, e3) stîlp cu aşezarea conductoarelor: brad întors (ei), în exagon (e2), în triunghi (e3); fi, f2, f3, f4) stîlp de beton armat centrifugat de susţinere (fi), de întindere şi terminal (f2), de colţ 140° (f3), portal de întindere, pentru 35 kV (Ţ4); gx, g2) stîlp metalic cu diagonale în triunghi (grx), cu diagonale multiple (g2); hx şi h.,, h3 şi h4) stîlp metalic: tip rombic (hj şi h2) tip K (h3), tip rombic cu subîmpărţiri (h±); /) stîlp din tuburi de oţel umplute cu beton. Stîlp pentru linii de telecomunicaţii 410 Stîlp pentru linii de telecomunicaţii Stîlpii de profiluri laminate normale solicitaţi pe o singură direcţie şi supuşi la sarcini mici pot fi constituiţi din două profiluri U sau X solidarizate. în cazurile cele mai frecvente, stîlpii au însă o construcţie spaţială, din zăbrele cu secţiune pătrată.sau dreptunghiulară. Fiecare faţă a stîlpului e rigidizată prin intermediul diagonalelor. Dispoziţia acestora e condiţionată de realizarea unei lungimi de flambaj cît mai reduse a montanţilor stîlpului şi de o înclinare cît mai apropiată a diagonalelor de cea optimă 145-"60° (faţă de verticală). în raport de aceste condiţii şi de mărimea eforturilor în diagonale, se deosebesc: stîlpi cu diagonale în triunghi (v. fig. IV gx), multiple (v. fig. /V g2), sistem rombic (v. fig. IV hL şi h2), sistem în K (v. fig. IV h~), rombic cu subîmpârţiri (v. fig. IV h4), etc. Stîlpii spaţiali fiind de dimensiuni mari, în timpul transportului se fragmentează, spre a se asambla la locul de plantare. După modul de fragmentare, se deosebesc stîlpi de bare, de panouri sau de tronsoane. Stîlpii de profiluri speciale ut i I izează corniere cu aripi egale, cari fac între ele un unghi de 60°, în loc de 90°, ca la cornierele normale. Din ele se confecţionează stîlpi spaţiali cu secţiune triunghiulară, cari aduc o economie de metal de circa 20%. Se execută şi stîlpi confecţionaţi din corniere cu aripi subţiri (a căror grosime e mai mică decît 1/10 din lăţimea aripilor), cari pot aduce o economie de metal pînă la 10%. Stîlpii de ţevi pot fi constituiţi dintr-o singură ţeavă cu diametru mare (stîlpi de joasă tensiune şi stîlpi de folosinţă în comun) sau din mai multe ţevi sudate (stîlpi spaţiali pentru sarcini importante). Prezintă avantajul că ţevile au o rezistenţă mai mare la flambaj, fapt care aduce o economie de metal, însă asamblarea elementelor stîlpului e mai dificilă. După procedeul de asamblare se deosebesc stîlpi asamblaţi cu buloane, prin sudură sau mixt (buloane şi sudură). Stîlpii de construcţie mixtă sînt executaţi din lemn, beton armat şi metal, eliminînd parţial dezavantajele fiecăruia dintre aceste materiale. Se deosebesc: Stîlpii de lemn cu console şi cu adausuri metalice (prin adaus se înţelege partea din stîlp care se introduce în pămînt) prezintă următoarele avantaje: viaţă prelungită prin ferirea de putrezire a părţii din pămînt şi rezistenţă mai mare a consolelor. Stîlpii de lemn cu console metalice şi cu adausuri de beton armat prezintă, faţă de cei precedenţi, avantajul de a micşora cantitatea de metal care se introduce în pămînt. în acest mod se prelungeşte şi mai mult viaţa stîlpului. Stîlpii de beton armat cu console metalice prezintă următoarele avantaje: greutate mai mică decît a stîlpilor în întregime de beton armat şi micşorarea vibraţiilor datorite oscilaţiilor conductoarelor. Totuşi, această soluţie prezintă dezavantajul necesităţii întreţinerii consolelor metalice (vopsite). Prinderea consolelor metalice de stîlp se face cu ajutorul bridelor metalice sau al buloanelor. Stîlpii de tubuii de oiel umplute cu beton prezintă, faţă de cei din profiluri, următoarele avantaje: se măreşte rezistenţa la flambaj şi se dă metalului o mai bună utilizare (v. fig. IV k). Stîlpii de alte materiale au utilizare redusă. Se deosebesc: stîlpi tubulari de sticlă textolit, de ţeavă de aluminiu şi de beton armat cu bambus. Stîlpii tubulari de sticla textolit prezintă rezistenţă mare la tensiune şi, în acelaşi timp, o greutate redusă comparativ cu ale celorlalte materiale utilizate la construcţia stîlpilor. Stîlpii de ţeava de aluminiu sînt constituiţi din ţevi de aluminiu al căror diametru poate atinge 1 m, cu grosimea peretelui de circa 5-**9 mm, şi lungimea de circa 4 m. Stîlpii de beton armat cu bambus au fost încercaţi în China. Plantarea stîlpilor liniilor de energie, adică instalarea lor la locul de amplasare, prezintă dificultăţi deosebite faţă de plantarea stîlpilor liniilor de telecomunicaţii, deoarece sînt mai înalţi şi mai grei. Plantarea cuprinde: operaţii pregătitoare, ridicarea stîlpilor şi fixarea lor pe amplasament. Cea mai importantă dintre operaţii e ridicarea, care se poate face folosind automacarale mecanice, pe roţi sau pe şenile, ori macarale fixe, uneori improvizate, transportabile. Primul procedeu se poate aplica numai în terenurile accesibile automacaralelor, în ultimul timp a început să se folosească elicopterul la transportul şi la plantarea stîlpilor liniilor de energie în regiunile greu accesibile. După plantarea stîlpilor urmează montarea traverselor (la stîlpi de lemn şi de beton armat), echiparea cu armaturi (v. Armatură pentru instalaţii electrice) şi cu izolatoare (v. Izolator electric) şi apoi întinderea conductoarelor. i. ~ pentru linii de telecomunicaţii. Teic.: Stîlp de lemn pentru susţinerea conductoarelor liniilor de telecomunicaţii aeriene (telefonice, telegrafice) (v. şî Linie electrică de telecomunicaţii). Linia poate fi formată din conductoare neizo- late, din cablu aerian nearmat (purtat) sau armat (nepurtat). E un stîlp cu secţiune rotundă, cu diametrul la vîrf de 12.—18 cm (după situaţie şi după esenţa lemnului), cu lungimea între 6 şi 14 m h Stîlp de (după categoria liniei, situaţie şi numărul de circuite 'f" fizice pe cari le suportă), împlîntat în pămînt, echi- capăt, pen-patlacapătul l iber cu armatura care susţine liniaşi tru a în-dublu teşit la capăt (v. fig. /), pentru a îngreuna trezirea11' putrezirea. După natura lemnului folosit, stîlpul poate fi: de brad sau de răşinoase, creozotat, de stejar, sau de salcîm. După poziţia şi după rolul pe care-l are pe traseul de telecomunicaţii, stîlpul poate fi de susţinere sau de tracţiune (de colţ, capăt de linie, etc.). Stîlpul de susţinere trebuie să suporte greutatea liniei, fără eforturi suplementare orizontale permanente sau incidentale. Stîlpul de tracţiune trebuie să suporte atît greutatea liniei, cît şi eforturile orizontale permanente (la stîlpii de colţ de capăt de linie) sau accidentale, în cazul ruperii unora dintre cir- 0) stî!p cu proptea; b) ancorat; c) cuplat; d) în A ; cuite (la stîlpii de e)dublu (în H); T) traverse; F) forţa de tracţiune; tracţiune din li- P) proptea; A) ancoră, nie curentă). Stîlpul de control e folosit în linii de telecomunicaţii aeriene şi e echipat cu console de control (v.)f pe cari şe montează II. Tipuri de stîlpi pentru linii de telecomunicaţii. Stîlp 411 Stîrc conectoarele de constatare (v.). E echipat cu paratrăsnet, care poate servi, pe durata controlului, şi la punerea la pămînt a unei porţiuni din linia de telecomunicaţii. După * construcţie, stîlpul poate fi: simplu, cu proptea, ancorat, cuplat, în A, dublu (în H), etc. Stîlpul simplu e format numai dintr-o singură bucată de lemn şi nu poate fi folosit, în general, decît ca stîlp de susţinere. Stîlpul cu proptea (v. fig. II a) poate fi folosit şi ca stîlp de tracţiune; propteaua se plasează în partea opusă forţei de tracţiune (F). Stîlpul ancorat (v. fig. II b) poate fi folosit şi ca stîlp de tracţiune; ancora se aşază în partea dinspre care se produce forţa de tracţiune (F). Stîlpul cuplat (v. fig. II c) serveşte de obicei tot ca stîlp de tracţiune în locuri în cari nu se poate instala, din lipsă de loc, alt gen de stîlp. El nu permite decît o dublare a rezistenţei la eforturi orizontale, în raport cu stîlpul simplu. Stîlpul în A (v. fig. II d) serveşte în acelaşi scop, dar rezistenţa ia eforturi orizontale, în planu! celor doi stîlpi reuniţi, creşte cu unghiul oc de deschidere. Stîlpul dublu (în H) (v. fig. II e) se foloseşte în locuri expuse vîntului şi în locuri mlăştinoase, pe trasee cu multe circuite fizice. 1. Stîlp. 3. Gen.; Indicator de frontieră sau de hotar. 2. /x/ de manevra. C. f.: J Indicator consistînd dintr-un stîlp de lemn vopsit alternativ în aib şi albastru, care se montează în locul care limitează permisiunea ieşirii manevrei în linie curentă, pe linia falsă, în cazul liniilor duble. La căile ferate din ţara noastră, stîlpul de manevră a fost desfiinţat recent, ieşirea Ia manevră pe linia falsă fiind permisă pînă în dreptul semnalului de intrare. 3. Stîlp. 4. Mine: Porţiune d intr-un zăcămînt, neexploatată, spre a susţine tavanul unui abataj. Se trasează cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară, în şiruri drepte sau în eşichier. Se aplică la zăcăminte de substanţă minerală rezistentă şi fără valoare economică mare. 4. Stîlp. 5. Mine: Perete exploatat de substanţă minerală utilă, între două abataje-ca-meră, pentru limitarea deschiderii tavanului la dimensiunile camerei şi evitarea curgerii rocii surpate în camerele exploatate sau în camerele în curs de exploatare. Există tendinţa de exploatare şi a stîlpilor rămaşi între două abataje surpate sau ramble-iate, pentru a se micşora pierderile de exploatare (v. Metodă de exploatare cu camere şi cu stîlpi părăsiţi, sub Exploatare, metodă de ~ a minereurilor, şi Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor). s. Stîlp. 6. Mine: Porţiune dintr-un strat subţire sau de grosime med ie, cuprinsă între două ga Ieri i paralele (una de bază şi alta de cap) şi două plane încl inate, formînd yjaLî. " TTTTTm rr™ p* p 3 Ş A Y'sA Y/S A V//A Xcc 3 '>T7///n/>>>}? J > >)7>r;7T7T77//^ ^77^ pTTTj I. Ordinea în care se fac pregătirea şi abaterea stîlpiior scurţi. a, b şi c) galerii intermediare; dv d2 şi d3) galerii de trecere; ordinea în care se face exploatarea. II. Exploatarea prin stîlpi lungi pe direcţie. 1-2) galerie principală de transport; 3-4) galerie de aeraj; a-b şi c-d) galerii intermediare. o prismă de substanţă mineral ă utilă, pregătităpentru exploatare; uneori se împarte în mai multe panouri, iar alteori coincide cu un panou (v. Exploatare, panou de ~). După mărime, se deosebesc: stîlpi lungi (50---100 m) şi stîlpi scurţi (10-^15 m) (un stîlp lung poate fi împărţit în stîlpi scurţi); după direcţia laturii lungi, se deosebesc: stîlpi pe direcţie şi stîlpi pe înclinare (v. fig. / şi II). 6. Stîlp. 7. Nav.: Grindă de lemn dispusă de-a lungul parapetului (v.) sau al balustradei unei punţi descoperite şi pe care se aşază o încărcătură de punte (de ex. cherestea), cu scopul de a o fixa. Stîlpii sînt fixaţi prin legături de copastie şi prin scîndurile dispuse transversal pe navă, cu ajutorul cărora se evită înclinarea lor spre prova sau spre pupa. Sin. Stanţă. ?. Stîlp de amaraj. 1. Nav. V. Bintă. 8. Stîlp de amaraj. 2. Av.: Sin. Pilon de amaraj (v.). o. Stîfpiş, pl. stîlpişuri. Silv.: Stadiu de dezvoltare al unui arboret (v.), ai cărui arbori componenţi au, în majoritate, diametrul de bază (diametrul la 1,3 m de la sol) cuprins între 16 şi 20 cm. E un stadiu intermediar între stadiul de prâjiniş şi cel de codrişor; din multe puncte de vedere se aseamănă cu prăjinişul, căruia i se şi alătură— cel mult ca substadiu — în unele clasificaţii. în stîlpişuri,'creşterea în înălţime a arborilor e foarte viguroasă. Efectele luptei pentru existenţă dintre arborii componenţi ai arboretului se precizează categoric. în acest stadiu se începe aplicarea operaţiilor de rări -tură; astfel, se determină o moderare a creşterii în înălţime şi o intensificare a creşterii în grosime, menite să conducă la o echilibrare în dezvoltarea arborilor. 10. Stînâ, pl.stîne. Zoot.: Locul unde se adăpostesc oile în timpul verii, la munte, împreună cu construcţiile în cari se prepară produsele din laptele oilor şi în cari locuiesc păstorii. Coliba în care se adăpostesc păstorii e numită şi coşmagâ, coşmolie sau coşmelie. 11. Stîncâ, pl. stînci: Bloc mare de piatră, lipsit de vegetaţie, izolat sau făcînd parte dintr-un perete drept şi coiţuros. 12. Stînjen, pl. stînjeni. Ms.; Unitate de măsură a lungimii, folosită înainte de introducerea sistemului metric şi păstrată, încă, regional. După epoci şi regiuni, a avut valoarea între 1,96 şi 2,23 m. 13. Stîrc, pl. stîrci. Zoot.: Pasăre acvatică migratoare din familia Ardeidae. în general are dimensiuni mari (pînă la 100 cm lungime), cu corpul puternic, comprimat lateral, gîtul şi picioarele lungi, aripile mari, osul palatin nedivizat (des-mognatus), 16---19 vertebre cervicale şi un puf pudrant aşezat în smocuri pe ambele părţi ale pieptului anterior şi pe laturile tîrtiţei. Se hrăneşte cu viermi, crustacee, moluşte, insecte, broaşte şi peşte. Ihtiofagi dăunători, sînt combătuţi, cu excepţia egretei, prin împuşcarea adulţilor şi distrugerea cuiburilor, a ouălor şi a puilor. Frecvenţi în special în zona bălţilor Dunării şi în jurul apelor mari din interior, şi sociabili, trăiesc şi clocesc în colonii comune chiar şi cu alte genuri — ţigănuşi, cormorani,, etc.— construindu-şi, din crengi şi trestie, cuiburile lor mari şi solide în arbori sau în stufării dese. Obişnuit sosesc în martie, cuibăresc la noi, iar în octombrie migrează pentru iernat în Africa, în Asia Mică, în India, etc. Depun 4-*-7 ouă unicolore, fără luciu, albe sau colorate în verde-albăstrui sau în brun-măsliniu. Hrănirea puilor se face la început de părinţi, prin vomitarea hranei. în ţara noastră trăiesc stîrcul vînât (Ardea cinerea cinerea L.), frecvent şi ihtiofag rapace, stîrcul purpuriu (Ardea purpurea purpurea L.), mai răspîndit decît primul, stîrcul alb mare (Egretta alba alba L.), stîrcul alb mic (Egretta garzetta gar-zetta L.), ambii protejaţi, dată fiind tendinţa de scădere numerică a genuIui, stîrcul gâlbui-roşcat de cireada (Bubulcus ibis ibis L.), întîlnit rar şi neregulat la noi, stîrcul galben (Ardeola ral-loides Scop.), cel mai frecvent, stîrcul de noapte (Nyctiocorax Stoarcere 412 Stock nycticorax L.), numeros, şi stîrcul pitic (Ixobrychus minutus minutus L.). 1. Stoarcere. 1. Ind. text.: Operaţie pentru eliminarea pe cale mecanică a apei din materialele textile, prin presare între cilindre, aspiraţie sau centrifugare. în general, stoarcerea precedă uscarea propriu-zisă, care elimină prin evaporare restul de apă (circa 30***40%) care nu a putut fi înlăturată prin stoarcere. 2. Stoarcere. 2. Ind. piei.: Operaţia din procesul de fabricare a pieilor, prin care se urmăreşte o deshidratare preliminară uscării, prin mijloace mecanice. îndepărtarea apei din pieile ude, excluziv prin expunere la aer, e un proces prea lent, iar uscarea artificială, fără deshidratare prealabilă, necesită un consum mare de energie. în trecut, deshidratarea preliminară se făcea prin stoarcere manuală, fiecare piele fiind aşezată cu partea cărnoasă în sus, pe o masă învelită cu tablă zincată şi prelucrată cu o sculă asemănătoare fierului de întins. Operaţia se execută astăzi, în cea mai mare parte, la prese mecanice. Pieile tăbăcite vegetai, în special cele pentru talpă, la cari e necesar ca o parte din substanţele tanante lavabile să rămînă în spaţiile interfibrilare, se storc în prese hidraulice, la cari presiunea e exercitată asupra platoului superior. Pieile se stivu.iesc pe platoul inferior, îndoind părţile marginale înăuntru, astfel încît să se obţină un paralelepiped cît mai regulat. Presiunea se ridică lent, cu pauze, iar soluţia tanantă care se scurge din piei se colectează în vederea refolosirii. După atingerea presiunii de 3--*5 kgf/cm2, pieile rămîn încă circa o oră în presă; apoi se scot şi se vălcuiesc într-un butoi fără flotă, pentru îndepărtarea cutelor formate. Pieile cromate se storc la prese rotative, echipate cu un cilindru cu cuţite boante şi cu un cilindru netezitor de cauciuc. Apa e stoarsă din piele de cilindrul cu cuţite, care lucrează pe cilindrul de cauciuc, şi e îndepărtată definitiv prin stoarcere între cele două cilindre îmbrăcate în manşoane de pîslă. Prima stoarcere de către cuţitele elicoidale divergente ale cilindrului are şi funcţiunea de netezire a cutelor pielii. Manşoanele de pîslă au rolul de a absorbi apa scoasă din piele prin presare. Modul de funcţionare e prezentat în schemă. Din prese, pielea iese practic zvîntată. Astfel, conţinutul de umiditate scade de la 60% la circa 35%, în presele cu platouri, şi la circa 25--*30%, în presele rotative. Restul umidităţii, pînă la circa 14%, se îndepărtează apoi prin uscare (v. Uscarea peilor). 3. Stoarcere. 3. Ind. petr.: Eliminarea unor componenţi volatili din fracţiunile de petrol, de motorină sau de uleiuri, cari nu au fost îndepărtaţi prin procesul de rectificare din coloanele de fracţionare. Prin această operaţie, produsul se omogeneizează şi temperatura de inflamabil itate se măreşte. Operaţia se execută, în general, în rafinăriile de petrol, cu ajutorul aburului supraîncălzit, care se injectează la partea inferioară a unor coloane mici cu două, trei talere. Produsul se introduce pe la vîrful coloanei şi ajunge la bază eliberat de fracţiunile volatile. La unele coloane de distilare, aceste talere pentru stoarcere sînt aşezate chiar în coloană şi sînt separate de rest printr-un perete vertical. Stoarcerea se execută şi asupra uleiurilor solventate, din cari trebuie'eliminate ultimele resturi de solvent; în acest caz, în loc de abur supraîncălzit se poate folosi metan sau alt gaz. 4. Stobor, pi. stobori. 1. Ind. ţâr.: Fiecare dintre parii sau dintre scîndurile înguste cu vîrful ascuţit din cari se fac gardurile. 5. Stobor, pl. stoboruri. 2. Ind. iar.: împrejmuire de uluci. Sin. Zăplaz, Gard. e. Stoc, pl. stocuri. 1. Gen., Ec.: Cantitate de mărfuri, materiale, materii prime sau obiecte existente la un moment dat într-un depozit, într-un magazin, într-o piaţă, etc., depozitată pentru a face faţă unei perioade de timp. Se deosebesc: stocuri tampon, formate din semifabricate între două faze de producţie, pentru asigurarea continuităţii fluxului tehnologic; stocuri tehnice, necesare pentru asigurarea continuităţii producţiei pe o perioadă de timp bine precizată; stocuri supra-normative, formate din materialele sau materiile prime cari depăşesc stocul tehnic. 7. /v/ mort. Ind. petr.: Cantitatea de lichid conţinînd impurităţi, care rămîne în permanenţă la fundul unui rezervor de produse petroliere. 8. Stoc. 2. Geol. V. Stock. 9. Stoc, 3.Hidr.: Volumul totali scurs prin secţiunea unui rîu într-o perioadă de timp dată. De regulă, în calculele hidrologice se foloseşte valoarea stocului mediu multianual WQ, care se calculează cu formula: W0=31,6 *106 Qq m3/anr în care e debitul mediu multianual, în m3/s. Stocul mediu specific Y0 reprezintă stratul de apă scurs în medie într-un an de pe suprafaţa A a basinului hidrografic respectiv în m2. Valoarea sa se calculează cu formula: Variaţia stocului mediu specific pe suprafaţa unui basin hidrografic se obţine din variaţia isomodulelor (v.) basinului respectiv, prin înmulţirea valorii acestor isomodule cu un coeficient de proporţionalitate egal cu 31,56. isomodulele sînt date în l/sX km2, iar stocul specific, în mm/an. 10. Stocare. Gen.: Operaţia de creare a unui stoc (v. Stoc 1). La stocare trebuie să se stocheze numai cantităţile strict necesare ; să se amplaseze stocurile în apropierea locului de consum, pentru a evita transporturi şi cheltuieli suplementare; să se ia măsuri de conservare corespunzătoare a materialelor, pentru a evita deteriorări şi alterări; la începerea consumului din stoc să se ia cantităţile stocate la început, în care scop, |a stocare, trebuie să se asigure accesul la aceste materiale. 11. Stocastic. Gen.: Calitatea unui fenomen de a fi aleatoriu. Exemplu: mişcarea moleculelor unui gaz. Var. Sto-hastic. 12. Stocasticâ, legătură C/c. pr.: Legătură între două variabile statistice x şi y, caracterizată prin faptul că fiecărei valori x- a primei variabile îi corespunde în aşa fel o anumită repartiţie a valori lor ale celeilalte variabile, încît fiecare dintre aceste valori are o probabilitate care depinde atît de yk, cît şi de x.f 13. Stock, pl. stock-uri. Geol.: Formă de zăcămînt a rocilor magmatice intruzive, caracterizată printr-o masă de Stock. 1) masa eruptivă a stockului; 2) formaţiunea înconjurătoare; 3) şisturi; 4) apofiză, Schema presei rotative de stors. 1) piele; 2) cilindru netezitor; 3) cilindru cu cuţite boante; 4) cilindru de presare inferior; 5) manşete de pislâ; 6) cilindru de presare superior. Stockhoim, curbele de la — 413 Stoichiometrie străpungere în roci preexistente cu dispoziţie diferită (v. fig-)- Stockurile au, în general, dimensiuni mici şi formă neregulată. 1. Stockholm, curbele de la 1. Telc.: Curbe reprezen-tînd variaţia în funcţiune de distanţă a intensităţii cîmpului radioelectric propagat prin difuziune troposferică în banda undelor metrice. Au fost adoptate la adunarea plenară CCIR din 1948 (Stockholm) şi utilizate de conferinţa europeană pentru repartiţia canalelor de emisiune pentru radiodifuziunea pe unde metrice (Stockholm, 1952). 2. Stockholm, curbele de la 2. Telc.: Curbe adoptate de conferinţa europeană de radiodifuziune pe unde metrice (Stockholm, 1961) pentru calculul cîmpului radioelectric pe unde metrice şi decimetrice. în special au fost adoptate curbe de propagare reprezentînd intensitatea cîmpului depăşit în 50% din amplasamente, pentru 1%, 10%- şi 50% din timp (v, fig, I), avînd ca parametru înălţimea antenei de emisiune amplasamente (v. fig. II) şi cea depăşită în un alt procentaj din amplasamente, în funcţiune de neregularitatea suprafeţei solului. 10 - 20 30 ¥0 50 10 100 150 200 300 500 600 700 800Km a o • Intensitatea cîmpului radioelectric pentru 1 kW radiat, depăşit în 50 % din amplasamente şi 50% din timp. /z2=10 m. Teren cu ondulaţii medii, o) scară logaritmică; b) scară lineară. (cea de recepţie se consideră la 10 m deasupra solului), cum şi raportul între intensitatea de cîmp depăşită în 50% din //. Corecţii de adus la curbele de la Stockholm pentru procentaje de amplasamente diferite de 50%. p) procentajul de amplasamente; /) Ah=50...100 m (unde metrice); 2) Ah — 50 m (unde decimetrice); 3) Ah=150 m (unde decimetrice); 4) Ah —300 m (unde decimetrice). 3. Stocii. Zoot.: Rasă de porci (v. sub Porcine). 4. Stofa, pi. stofe. Ind. text. • Ţesătura consistentă finisată, nepiuată, de lînă sau de fire de tip lînă (de fibre sintetice, de celofibră, fibre de cazeină sau din amestecuri între aceste clase de fibre textile), avînd vizibilă legătura firelor de urzeală cu firele de bătătură (desenul, compoziţia sau armura ţesăturii vizibilă). Termenul stofa se întrebuinţează în confecţiuni (costume, pardesiuri, rochii,), etc. Uneori se foloseşte sinonimul kammgarn, prin extinderea numelui dat firelor camgarn (subţiri şi netede) din cari se confecţionează stofele. 5. Stog, pl. stoguri. Agr.: Grămadă mare de fîn sau de paie libere ori în snopi, clădită în formă cilindrică şi cu un vîrf conic, şi acoperită cu fîn sau cu paie de calitate inferioară. 6. Stogoşâ. Zoot.: Varietate de oi din ţara noastră, provenită din încrucişarea rasei ţigaie (v.) cu rasa ţurcană (v.). Prezintă caractere intermediare între aceste două rase. Greutatea vie a oilor adulte e de 40---45 kg. Producţia anuală de lînă atinge 2-•-2,5 kg. Lîna e de cal itate inferioară, fiind formată din fibre lungi şi scurte, din care cauză nu poate fi prelucrată bine în industrie. Oaia stogoşă urmează să fie înlocuită cu rasa ţigaie. 7. Stohastică, legătură CIc. pr.V. Stocastică, legătură s. Stoichiometrie. Chim.: Ansamblul metodelor de calcul ai cantităţilor de substanţe necesare într-o reacţie chimică, sau al cantităţilor de substanţe rezultate dintr-o astfel de reacţie. Sin. Calcul stoichiometric. Stoker 414 Stokes, legea iu i — Raportul dintre procentele în greutate ale componenţilor principali şi greutăţile atomice ale elementelor chimice corespunzătoare se numeşte ropcrt stoichiometric. Calculul stoichiometric se bazează pe faptul că: suma greutăţilor atomice ale elementelor componente dă greutatea moleculară a compusului indicat de formula studiată (de ex., în formula H + N+03=HN0s, greutăţile atomice dau: 1+14+ + 3 16=63) şi compoziţia procentuală (x) a unui element uxax dintr-un corp compus e dată de relaţia: #% = 100 -----, în care ux e numărul atomilor de element a în compus; ax e greutatea atomică a elementului x; \d, + ed,+iM,)= y [gf _ p tf*dy + â* o)y integrala efectuîndu-se pe curba T în s^rsul asociat după regula burghiului drept sensului normalei pe suprafaţa Sp. în notaţie vectorială, dacă G=iP-{-jQ-{-kR e un vector-cîmp, dA e elementul de arie al suprafeţei Sp orientat în sensul normalei de versor n(dA—ndA), iar dr e elementul de arc al curbei T orientat în sensul asociat după regula burghiului netedă pe por-y, z) sînt trei arbitrare, + Stoker cu abur. 1) angrenaj de cuplare lamotoru leu abur; 2) tender; 3) transportor cu melc; 4) articulaţie cardanică; 5) transportor suplementar; 6) conductă suplementară; 7) ghereta locomotivei; 8) cadrul focarului; 9) placa portală a corpului vertical al căldării; 10) placa portală a cutiei de foc; 11) grătar; 12) gura cutiei de foc. (v. fig.) e constituit din următoarele părţi principale: transportorul cu melc, pentru transportul şi pentru fărîmarea cărbunilor; motorul cu abur cu piston (montat pe tender), pentru acţionarea transportorului; silozul sau colectorul de cărbuni; conductele suplementare de cărbuni, cu transportoarele suplementare; capul stokerului, format din cutia cu ajutaje şi placa de distribuţie a cărbunilor pe grătar; reduc-torul de turaţie între arborele motorului cu abur şi transportor (turaţia transportorului fiind de aproximativ 20 rot/min); articulaţiile (cardanice şi telescopice) între transportoare. drept sensului normalei n, formula lui Stokes se scrie sub forma <^rG*dr=^ rotG-d^, Tr rotoru (v.) vectorului-cîmp G. V. şî Co- în care rot G e variant bilinear. 4. Stokes, legea lui ~.Mcc. fi.: Legea de variaţie a rezistenţei la înaintare a unei sfere în mişcare uniformă printr-un fluid vîscos, exprimată prin relaţia: R—6'7Z'[L‘r0'v, Stokes, teorema lui — 415 Stomatâ în care R e rezistenţa la înaintare, (i, e coeficientul de viscozitate dinamică al fluidului, r0 e raza sferei şi v e viteza de deplasare. Legea lui Stokes a fost obţinută prin integrarea ecuaţiilor de mişcare Navier-Stokes în ipoteza că forţele de inerţie sînt neglijabile în raport cu cele de viscozitate, considerînd că în spatele sferei mişcarea rămîne regulată, fără formare de vîr-tejuri şi deci e valabilă numai pentru numere Reynolds (Re) mai mici decît unitatea, adică pentru sfere de rază mică şi cari se mişcă lent într-un fluid cu viscozitate mare. Rezultatele teoretice obţinute de Stokes se verifică experimental în domeniul Re< 1. Pe măsură ce creşte numărul Re, abaterea curbei teoretice de cea experimentală e din ce în ce mai mare şi pentru Re> 10, formula devine inaplicabilă. Dacă o astfel de sferă cade într-un fluid vîscos, mişcarea ei, uniform accelerată la început, devine o mişcare uniformă, cînd rezultanta dintre greutatea sferei, forţa de împingere arhimediană aplicată sferei şi rezistenţa R e nulă. în acest caz, viteza de cădere e: unde p e greutatea specifică a materialului care conţine sfera şi p' e greutatea specifică a fluidului. Legea lui Stokes se poate pune şi sub forma: în care S=7:rfi e secţiunea transversală prin sferă, C e un coefi- 24 24 cient de rezistentă, C ==——==-----------, unde d e diametrul sfe- Re vd v rei, v e coeficientul de viscozitate cinematică şi p e greutatea specifică a fluidului. î. Stokes, teorema lui Mat., de. v. V. Stokes, formula lui —. N 2. Stokiene, formule Mat.: Formule integrale cari fac, în spaţiul cu n dimensiuni, trecerea de la o varietate închisă cu r dimensiuni (rA+K°, în timp ce dezintegrarea urmează schemele A-*7r-fp sau A-*7u°+n. Pentru interpretarea acestei comportări s-a postulat existenţa unei proprietăţi intrinseci a particulelor.stranii, descrisă printr-o mărime (variabilă d inamică cuantică, operator) numită stranietate (v. sub Stranietate 2); numărul cuantic S, asociat cu această mărime, apare deocamdată susceptibil numai de valorile întregi 0, ±1» ±2 (pentru o singură particulă) şi în reacţiile nucleare satisface regulile de selecţiune ăS—0 (conservarea stranietăţii), dacă interacţiunile implicate sînt puternice.sau de tip electromagnetic, respectiv AS=±1, dacă aceste interacţiuni sînt slabe. Pentru o particulă stranie S=f= 0, pentru un nucleon sau un meson tu (pion), 5—0. Ciocnirile nucleoni-pioni constituie interacţiuni puternice; deci regula de selecţiune prevede, pentru ansamblul particulelor stranii, rezultate dintr-o reacţie, aceeaşi stranietate (nulă) ca şi pentru nucleonii şi pionii cari declanşează reacţia; de aici decurge regula de generare simultană a cel puţin două particule stranii. Pe de altă parte, dezintegrarea unei particulestranii în particule obişnuite e, experimental, un proces în care stranietatea nu se conservă (de ex. AS=1 pentru reacţiile/\-*7r+p, A-*7r°-fn), deci un proces care are loc ca urmare a unei interacţiuni slabe; aşadar dezintegrările particulelor stranii trebuie să decurgă lent. O teorie cuprinzătoare a stranietăţii nu există încă. V. şî sub Particulă elementară. 4. Strapazan, pl. strapazane. 1. Pisc.: Puiet de şalău în vîrstă de 1---2 ani, cu lungimi variind între 10 şi 30 cm, în funcţiune de creşterea dependentă de condiţiile mediale şi, în special, de regimul de oxigen şi de hrană. Dată fiind valoarea economică a speciei, pentru mărirea efectivelor, pescuirea strapazanului e strict interzisă. ■5. Strapazan, 2. Nav.: Sin. Opac (v.), Ujbă, Cui de strapazan. 6. Straponţin, pl. strapontine. Arh.: Scaun format dintr-o tăblie rabatabilă, fără spetează, fixat.cu ajutorul unor balamale cu resorturi de un perete sau de alt scaun, folosit în special în sălile de spectacole. Var. Strapontină. 7. Ştrass, pl, strass-uri: Bucăţi de sticlă albă sau colorată, de diferite forme poliedrice, şlefuite pe feţe, astfel încît să reflecte lumina. Se folosesc ca imitaţii de pietre preţioase, pentru podoabe şi ornamentaţii. s, Strat, pL straturi. 1. Gen.: Material sau s.ubstanţă repartizate cu grosime aproximativ uniformă pe o suprafaţă sau între două suprafeţe ale căror dimensiuni lineare depăşesc mult sau sînt cel puţin de acelaşi ordin de mărime cu această grosime, ■ Strat antireflex 422 Strat dublu 1. ^ antireflex. Foto.: Strat special depus pe suprafaţa reflectantă a lentilelor, care vine în contact cu aerul, ale unui obiectiv, cu scopul principal de a micşora pierderile de lumină şi reflexiunea luminii pe suprafaţa respectivă. Stratul se poate depune prin vaporizarea în vid înaintat a unei substanţe transparente speciale, care are un indice de refracţie mai mic decît al sticlei. Grosimea stratului antireflex se stabileşte astfel, încît în el lumina reflectată să se atenueze prin interferenţă, ceea ce se produce atunci cînd grosimea stratului antireflex e egală cu un sfert din lungimea de undă a luminii incidente. Obiectivele cu strat antireflex (obiective ameliorate) au diferite indicative speciale. De exemplu, Zeiss-Jena gravează cu roşu litera T (transparent) pe montura obiectivului; firma Leitz-Wetzlar litera B, iar alte firme, un V roşu. Stratul T are o nuanţă albăstruie pînă la roşie-violetă. De aceea, obiectivele ameliorate se recunosc în general după nuanţa albăstruie a suprafeţei lor în lumina reflectată. în transparenţă, sistemul de lentile e incolor, astfel încît nu intervin deformaţii cromatice, iar lentilele ameliorate pot fi folosite, deci, şi la fotografia în culori, cu ele obţinîndu-se chiar o redare mai saturată a culorilor. Lentilele ameliorate dau unui obiectiv trei avantaje esenţiale faţă de un obiectiv cu lentile neameliorate, şi anume: mărirea luminozităţii, micşorarea reflexelor şi mărirea contrastului imaginii (în funcţiune de numărul de suprafeţe libere reflectante ale lentilelor, cîştigul de luminozitate al obiectivului e, în medie, de 20*‘*30%, iar pentru cele cu luminozitate extremă, pînă la 55%). Cînd se folosesc obiective cu lentile cu strat antireflex (lentile ameliorate) trebuie să se micşoreze timpul de expunere corespunzător cu cîştigul de luminozitate. E deci necesară o corectare a valorilor, cari se stabilesc din tabelele de expunere sau prin măsurarea cu exponometrui; această corecţie trebuie executată în special cînd se fotografiază cu film în culori reversibil, sau cînd se filmează, deoarece orice film reversibil are, de obicei, numai o mică toleranţă de expunere. 2. ^ de amorsare. Cs., Drum.: Strat subţire de material bituminos, de lapte de ciment sau de alt material, aplicat pe suprafaţa unei construcţii sau a unui element de construcţie, pentru a asigura o legătură mai bună cu stratul de material (în generai de acelaşi fe! ca cel de amorsai) care se aplică deasupra. V. şî Amorsarea agregatelor şi a suprafeţelor. 3. de ardere. Mş, .* Stratui de combustibil solid (cărbune, lemn, deşeuri combustibile) care arde pe suprafaţa grătarului unui focar cu grătar. După uscare şi distilare, cari constituie primele faze ale arderii combustibilului, rămîne pe grătar cocsul format din carbonul fix (care arde, în general, după gazeificare) şi din masa minerală care se zgurifică în procesul de ardere. Grosimea stratului de ardere variază între 40 şi 400 mm, după tipul grătarului, după încărcarea termică a focarului (după sarcina căldării), condiţiile de tiraj şi conducerea focului. 4. ~ de combustibil. /Vis.; Stratui de combustibil solid (cărbune, lemn, deşeuri combustibile) de pe suprafaţa purtătoare a grătarului unui focar cu grătar. în general, stratul de combustibil se confundă cu stratul de ardere (v.). 5. ~ de curăţenie. Drum.; Substrat de nisip sau de balast mărunt, cu grosimea de 5---10 cm, aşternut direct pe patul de pămînt profilat, la construcţia şoselelor de beton de ciment, pentru a împiedica înnoroirea patului, pentru a feri betonul să ajungă în contact cu pămîntul şi pentru a asigura dalei de beton o mobilitate suficientă. 6. ~ de egalizare.Cs.: Sin. Strat egalizator. V. Egalizare, strat de 7. ~ de funingine.Mş.: Strat de funingine depus pe pereţii în contact cu gazele de ardere ai unei căldări de abur. în general, stratul de funingine nu e format din funingine pură (depuneri de carbon pur), ci e un amestec de funingine, zgură şi particule de combustibil nearse (fraisil). Formarea stratului de funingine se datoreşte arderii incomplete, prin lipsă sau prin exces de aer în focar. Stratul de funingine depus pe suprafeţele de încălzire ale căldării de abur micşorează transferul de căldură prin suprafeţe, funinginea avînd o conductibilitate termică mică (0,1 kcal/m2h°). Un strat de funingine cu grosimea de un milimetru micşorează transferul de căldură prin conducţie, cu aproximativ 22%. De aceea e necesară curăţirea de funingine, cît mai frecventă, a pereţilor căldării, şi, în special, â ţevilor de fum. La căldările de abur cu ardere de cărbune pulverizat, straturile de funingine depuse pe ţevi contribuie şi la formarea cuiburilor de rîndunică (v. Rîndunică, cuib de ~). 8. ^ de legătură. Drum.: Sin. Binder (v. Binder 1). 9. ^ de piatra de câldare. Termot. V. Crustă la căldări de abur, sub Crustă de piatră. io. ^ de sudura. Tehn.: Strat de material depus, prin curgerea unui material topit, fie în interstiţiul dintre două obiecte sau dintre două părţi separate (eventual parţial) ale aceluiaşi obiect, fie pe una dintre feţele unui obiect. Locul de sudură poate fi constituit din mai multestraturi, dacă depuneri le de material topit se fac succesiv, în special cînd acestea sînt depuneri de material de adaus. n. ~ de zgura. Mş.: Stratul de zgură provenitădin stratul de ardere de pe suprafaţa grătarului unui focar. Grosimea acestui strat variază după felul combustibilului, după solicitarea grătarului şi după sistemul de alimentare cu combustibil a focarului (manual, semimecanizat sau mecanizat). O grosime prea mare a stratului de zgură produce înfundarea cu zgură a grătarului şi deci reducerea intensităţii arderii, aerul com-burant nemaiputînd pătrunde la stratul de combustibil. O grosime prea mică a stratului de zgură produce „ruperea(< focului, adică pătrunderea unei cantităţi prea mari de aer comburant în focar. Stratui de zgură prezintă importanţă în special la căldările de abur cu focare avînd suprafeţe de grătar mici şi solicitare specifică mare a grătarului (de ex. la locomotivele de abur). V. şî sub Focului, conducerea Focului, curăţirea —, Zgură de focar, Zgurificare. 12. ~ dubiu. C7c. v., Fiz.: Singularitate a unui cîmp de vectori G(r), definită de limita configuraţiei determinate de două suprafeţe netede paralele, extrem de apropiate, încărcate cu divergenţe de suprafaţă egale şi desemne contrare, div^G— — ier, cînd distanţa g dintre suprafeţe tinde către zero, iar produsul dintre această distanţă şi modulul divergenţei de suprafaţă rămîne finit IT=!im ga—finit. o~> oo Această limită II se numeşte puterea stratului dublu. în inte" riorul stratului dublu |G|-»oc, dar diferenţa de potenţial dintre cele două feţe tinde către o limită finită egală cu puterea stratului. Dacă suprafaţa 5 pe care e localizat stratul dublu nu are margini, iar puterea stratului e constantă, cîmpul de vectori determinat de stratul dublu e nul în toate punctele din exteriorul stratului. Dacă suprafaţa Sr pe care e localizat stratul e mărginită de o curbă F, notînd cu n versorul normalei dirijate de la faţa ei negativă (cu — a) la cea pozitivă (cu + 0^.Particulele de fluid din stratul limită, cari se depărtează de corp, dau vîrtejuri antrenate de curentul de fluid, iar în aval de punctele de desprindere, mişcarea are un aspect neregulat. Desprinderea stratului limită poate fi întîrziată prin care-narea corpului, în care caz gradientul de presiune variază puţin, astfel încît rezistenţa de formă se reduce mult. De asemenea, se întîrzie sau se evită complet desprinderea, aspi-rînd fluidul din stratul limită, prin mici orificii sau fante de pe suprafaţa, corpului, cari comunică cu un spaţiu în care se produce o depresiune. Prin aceasta, particulele cari au pierdut din viteză şi aveau tendinţa de a se desprinde de suprafaţa corpului sînt înlăturate din mişcare şi stratul limită care se formează mai departe devine capabil să învingă creşterea de presiune. Acest procedeu a fost încercat la aripa portantă a avionului, la canale cu divergenţă pronunţată şi, în ultimul timp, (a deversoare cu profil curbiliniu şi la prizele de apă. După concepţiile actuale,, grosimea stratului limita se defineşte ca fiind egală cu acea distanţă $ măsurată pe normala la suprafaţa corpului solid, pînă unde viteza diferă cu 1% de viteza generală a fluidului. Grosimea stratului limită în regim laminar, dedusă după considerente de asemănare mecanică, e dată de relaţia: S* 0\: pentru placă plană. — în zona. turbulenţei depline, grosimea 8turb. 3 Strat: De exemplu, §ţurb a stratului limită se calculează cu formule empirice. Poziţia punctului de desprindere. 1) curentul principal; 2) curent de întoarcere; D curba de variaţie a vitezei ; c) punctul de desprindere; cc') secţiunea în dreptul punctului de desprindere; a a' şi bb') secţiuni amonte; dd') secţiune aval. “-.-«'fer. pentru o placă plană. • în stratul limită turbulent se menţine un substrat laminar (v. Film laminar), care are grosime neglijabilă. în practică, regimul laminar se întinde pe o zonă foarte mică în raport cu cea turbulentă. La suprafeţele rugoase, efectul rugozităţii relative e maxim în apropierea bordului de atac, unde protuberanţele pot fi mai mari decît stratul subţire laminar. Cum grosimea stratului limită creşte odată cu creşterea distanţei, protuberanţele rămîn îngropate în substratul laminar, iar mişcarea se produce ca şi cum suprafaţa ar fi netedă. Grosimea stratului limită S e mică în raport cu lungimea l a corpuIui, chiar dacă mişcarea e turbulentă. Ecuaţiile de mişcare a^ fluidului în stratul limita depind de regimul de mişcare. — în regim laminar, ecuaţiile sînt cele ale fluidului vîscos, la cari se pot face o serie de simplificări, deoarece S e foarte mic, adică se reduc la forma: (1) (2)- Q)t $vx 1y dy Mu o)y 1 ŞL ? c)/1' &2vx S.v2 şi ecuaţia de continuitate e: (3) OK . Si» ~=r— ■+ a* c)y y _ o, forţele de masă fiind neglijabile. Ecuaţia (2) arată că presiunea e constantă pe o normală la suprafaţa corpului solid, rezultat care e important deoarece nu se mai pune problema determinării presiunilor în stratul limită, acestea fiind egale cu presiunile din1 zona mişcării potenţiale, la distanţa x; experienţele au confirmat acest rezultat, măsurările arătînd că presiunea e invariabilă pentru ^=const. Alegînd originea axelor de coordonate într-un punct al suprafeţei corpului şi orientînd axa Ox în lungul suprafeţei, iar Oy după normală, condiţiile la limită sînt: J pentru y=0, vx \ pentru y—o dA cos £ ’ cînd dA tinde către zero. în sistemul M‘KSA°K cd, unitatea de strălucire se numeşte n i t (cd/m2) (neraţionaiizat) şi e egală cu strălucirea uniformă a unei surse luminoase cu suprafaţă plană şi cu aria de un metru pătrat, care emite într-o direcţie normală pe plan, o intensitate de o candelă; apostilbul, unitatea raţionalizată, e egală cu 1/7T nit. în sistemul CGScd, unitatea de strălucire e st i I bu I (neraţionalizat), un stilb fiind egal cu 104 nit; respectiv, lambertul (raţionalizat), egal cu 1 /tc sfcilb. Relaţiile de transformare între aceste unităţi sînt: 1 cd/m2=10-4 sb=7r asb=10_47T La. O suprafaţă urmează legea lui Lambert, cacă strălucirea ei nu depinde de direcţie. Strălucirea unei surse de lumină punctiforme într-o direcţie dată (v. Sursă de lumină) e definită tot de relaţia: dl b = —t~ . do în care d/£ e intensitatea luminoasă a sursei — presupusă concentrată în centrul său — în direcţia considerată, iar da e aria suprafeţei aparente a sursei privite din direcţia dată de un observator suficient de depărtat pentru ca să poată considera sursa ca punctiformă. Strălucirea unei surse secundare de lumină perfect difuzantâ (de ex. strălucirea unui ecran), de factor de reflexiune p, care primeşte o iluminare uniformă E, e ea însăşi uniformă şi nu depinde de direcţia de observaţie; ea se calculează din pE relaţia: B— (rezultatul în unităţi neraţionalizate) sau iz B=pE (rezultatul în unităţi raţionalizate).— Pentru o sursă secundară perfect difuzantâ prin transmisiune, relaţiile de mai sus rămîn valabile, dacă se înlocuieşte factorul de reflexiune p prin cel de transmisiune t. în domeniul vederii scotopice (nocturne, cu străluciri sub 10~3 cd/m2), strălucirea se calculează din intensitatea luminoasă scotopică, pe baza valorilor ale vizibilităţii spectrale relative în domeniul scotopic. In domeniile intermediare (10-3-**10 cd/m2 şi peste 104 cd/m2) nu se poate considera riguros decît ostrălucire echivalentă, determinată prin egalarea strălucirii subiective a sursei considerate şi a unei surse de comparaţie, a cărei strălucire cunoscută Bc(\n domeniul fotopic) a fost micşorată (sau mărită) de nori, pentru realizarea egalării. Strălucirea echi- BC valenţă a sursei studiate se consideră —-(sau nXBr în cazul n c măririi strălucirii sursei de comparaţie). Sursa de comparaţie n , I - ^ C H ^ j3U i- — V- 'rrrvr X ^ - - LJ p • K V.." î3f i -°Lo -ct l 1^ ” i -o Modul de alcătuire a strâj'erului. Strălucire energetică 430 Străpungere trebuie să emită spectrul corpului negru la 2047°K (temperatura de solidificare a platinului). Se numeşte strălucire spectrală limita b} a raportului dintre strălucirea da unei*suprafeţe care radiază, calculată pentru radiaţiile cu lungimile de undă cuprinse între X şi X+Xd, şi dintre intervalul dX de lungimi de undă, cînd acesta tinde către zero: d Bx 6>=dÂ- 1. ~ energetica, Fiz.: Limita Be a raportului dintre puterea d2P radiată într-o direcţie dată de o sursă de lumină raportată la unitatea de unghi spaţial, şi dintre aria proiecţiei dS cos a, pe un plan normal pe acea direcţie, a suprafeţei radiante, cînd această arie tinde către zero: ^________. e dQ dS cos oc Unitatea MKSA°Kcd de strălucire energetică e wattul pe metru pătrat şi pe steradian. O suprafaţă urmează legea lui Lambert, dacă strlucirea ei energetică nu depinde de direcţie. Se numeşte strălucire energetică spectrală limita bey a raportului dintre strălucirea energetică dBg^ a unei suprafeţe care radiază, calculată pentru radiaţiile cu lungimea de undă cuprinsă în interval X--*X+dX şi dintre dX, cînd acest interval tinde către zero: Unitatea MKSA0Kcd de strălucire energetică spectrală e wattul pe metru cub şi pe steradian. 2. spectrala. Fiz. V. sub Strălucire. 3. factor de II.: Sin. Factor de luminanţă. V. Factor de strălucire. 4. Strâmâturâ, pl. strămături. Ind. tăr.: Lînă toarsă şi vopsită în diferite culori, folosită de femei, în mediul rural, la ţesut, la cusături, la broderii, etc. '5. Străpungere. 1. Tehn.: Sin. Perforare (v.). 6. Străpungere. 2. E/t.: Distrugere locală sau totală a unui izolant (v. Izolant electric) sau a unui izolator (v. Izolator electric), provocată de o descărcare electrică (v.) care o traversează. Nu e considerată străpungere distrugerea provocată de căldura dezvoltată eventual de o descărcare superficială. ?. ~a dielectrîcilor. E/t. V. Străpungerea izolanţilor. s. ^a izolanţilor. Fit.: Producerea unei descărcări electrice printr-un material izolant, prin creşterea deosebită şi bruscă a conductibilităţii de-a lungul canalului de descărcare. Sin. Străpungerea dielectricilor. Străpungerea se produce cînd diferenţa de potenţial dintre electrozii cu dimensiuni şi poziţii relative date, aplicaţi izo-lantului, atinge o valoare numită tensiune de străpungere sau tensiune de aprindere. Tensiunea de străpungere şi modul de producere a acestui fenomen depind de caracteristicile izolantului, de forma electrozilor şi de distanţele dintre ei, de caracteristicile tensiunii, de condiţiile mediului ambiant. Natura izolantului (a dielectricului) influenţează mult valoarea tensiunii de străpungere şi modul de producere a străpungerii. La izolanţi solizi, apariţia străpungerii e urmată de o distrugere locală a lor. La aceşti izolanţi, străpungerea poate fi completă sau incompletă. Străpungerea incompletă a unor materiale, cum e, de exemplu, sticla, nu influenţează prea mult proprietăţile lor izolante; străpungerea incompletă a altora, cum e, de exemplu, mica, reduce mult aceste proprietăţi. La izolanţi gazoşi şi lichizi, străpungerea e completă, producîndu-se în tot intervalul dintre cei doi electrozi; die-lectricul se reface, însă, după stingerea descărcării. Uniformitatea cîmpului electric în izolant face ca străpungerea să se producă la tensiuni mai înalte decît în cazul neuni-formităţii cîmpului. Variaţia în timp relativ lentă a cîmpului electric (frecvenţe nu prea înalte) e caracterizată prin tensiuni de străpungere cu dispersiune îngustă, funcţiune de forma cîmpului şi de natura izolantului; în cazul variaţiei rapide a cîmpului electric, tensiunea de străpungere depinde de durata aplicării tensiunii, în special în cazul izolanţilor gazoşi. Cu cît temperatura mediului înconjurător e mai înaltă, cu atît tensiunea de străpungere e mai mică. Pentru a asigura un anumit nivel de izolaţie e necesar ca tensiunea de străpungere să fie mult mai mare decît tensiunea maximă de serviciu la care e supusă izolaţia. Pierderea proprietăţilor de izolare ale unui material e legată de creşterea deosebită a numărului purtătorilor de sarcină, ceea ce conduce ia creşterea corespunzătoare a conduc-tibilităţii. Din punctul de vedere a! fenomenelor cari conduc la apariţia purtătorilor de sarcină, se deosebesc străpungere termică şi străpungere electrică. Străpungerea t e r m i c ă e determinată în principal de transformarea energiei electromagnetice în căldură prin efect Joule-Lenz; cantitatea de căldură cedată dielectricului creşte cu mărirea conductibilităţii materialului şi a intensităţii cîmpului electric, iar cantitatea de căldură cedată mediului înconjurător depinde de diferenţa dintre temperatura acestuia şi a dielectricului. Dacă prima cantitate e mai mare, temperatura de-a lungul canalului de conducţie creşte şi, cînd depăşeşte valoarea temperaturii de stare stabilă a’materialului respectiv, se produce străpungerea termică a acestuia. Tensiunea de străpungere termică a unui dielectric depinde de temperatura mediului ambiant. Străpungerea electrică e determinată de creşterea conductibilităţii prin formarea purtătorilor de sarcină sub acţiunea cîmpului electric. în cazul izolanţilor solizi, străpungerea electrică nu depinde, practic, de temperatura mediului înconjurător; pentru lichide, dependenţa tensiunii de străpungere de temperatură variază cu natura şi cu gradul de impuritate al izolantului, iar Ia gaze, dependenţa e fără importanţă. La izolanţi solizi, apariţia purtătorilor de sarcină se poate explica prin teoria zonală, prin ionizare prin şoc şi prin emisiunea la rece— pe suprafaţa electrozilor, lonizarea prin şoc reprezintă cauza principală a străpungerii izolanţilor gazoşi; acest fenomen apare, de asemenea, la străpungerea izolanţilor lichizi. Pentru aceiaşi izolanţi, în funcţiune de diferite” condiţii, pot apărea diferite forme de străpungere. Străpungerea termică sau electrică apare mai clar la izolanţi solizi; la aceştia poate apărea şi străpungerea chimică, ca o consecinţă a modificării proprietăţilor chimice^ale materialului sub acţiunea temperaturii şi a presiunii. în cazul lichidelor, o mare influenţă asupra naturii străpungerii şi a valorii tensiunii de străpungere are gradul de impuritate; pentru lichide foarte pure, tipul de străpungere cel mai probabil e cel electric. în cazul gazelor, străpungerea e de natură electrică. 9. Străpungere. 3. Mine, Topog.: Operaţie prin care o lucrare subterană minieră e dirijată astfel, încît să întîlnească o altă lucrare minieră pentru ca, prin realizarea legăturii dintre ele, să se asigure un mai bun transport şi aeraj, sau o mai bună circulaţie, într-un anumit sector de exploatare al minei. Operaţia de străpungere se execută numai după ce, grafic sau analitic, s-au determinat elementele topografice (geo- §traveziu 431 metrice) ale străpungerii, adică: lungimea galeriei care urmează să fie străpunsă, direcţia sau orientarea şi înclinarea ei. Pentru cazul unei străpungeri rectilinii, între două puncte (capetele străpungerii), ale căror coordonate A(xa, ya, za) y^ *i) sînt cunoscute din ridicări şi din calcule topografice anterioare, elementele topografice sînt date de relaţiile: lungimea 1= \' {xb-xaf + (yb-yaf + : înclinarea a= direcţia 0= - yb-ya Cumpănă cu picior. Direcţia axei galeriei se indică cu teodolitul sau cu busola, urmărindu-se în tot timpul lucrărilor de săpare, iar înclinarea, cu ajutorul unei cumpene cu picior (v. fig.)» la care tg cc—AB/AC. Străpungerile de tunele nu se fac decît după ce s-au stabilit coordonatele capetelor traseului, printr-o tri-angulaţie geodezică de precizie, ia zi. Dacă străpungerea e curbilinie (galerie în curbă), trebuie determinate, afară de capetele A, B, şî alte elemente geometrice, cum sînt: puncte obligate pe traseu, curbe de racordare şi elementele lor (raze, puncte de intrare şi de ieşire), etc. 1. Străveziu. 1. Fiz.: Sin. Transparent (v.). 2. Străveziu. 2. Fiz.: Sin. Translucid (v.). 3. Streaşinâ, pl. streşini. Arh., Cs.: Porţiunea de la marginea inferioară (poala) a versantelor de acoperiş, care depăşeşte planul pereţilor exteriori ai clădirilor, şi care e destinată să apere faţa pereţilor de acţiunea directă a ploii şi de scurgerea apelor de pe învelitoare, şi să îndepărteze apele de la baza zidurilor (soclul clădirii şi fundaţii), şi să constituie şi un element decorativ al faţadelor. Streşinile se întîlnesc, de obicei, la acoperişurile cu şarpantă de lemn. La acoperişurile de beton armat, streaşina e formată dintr-o prelungire în consolă a plăcii acoperişului. Panta streşinii e, în general, egală cu panta versantelor acoperişului, dar uneori, din motive constructive sau arhitectonice, ea e mai mică decît panta acoperişului. Streşinile de lemn pot fi simple, înfundate, cu console sau mixte. Streşinile simple (desfundate) sînt obţinute prin prelungirea căpriorilor, cu 60*•'•100 cm, dincolo de faţa zidurilor. Căpriorii şi astereala rămîn aparenţi şi pot fi neprelucraţi sau prelucraţi (muchiile şi capetele căpriorilor sînt prelucrate după anumite profiluri, iar scîndurile asterelii pot fi îmbinate în falţ şi pot avea şi marginile profilate). în general, rostul dintre astereală şi zid e mascat cu o scîndură sau cu o riglă profilată. Uneori, capetele căpriorilor sînt marcate şi ele cu o pazie (v.) de lemn. Streşinile înfundate (sageacuri) au căpriorii şi astereala mascate de un tavan de scînduri, bătute pe rame de lemn, fixate pe capetele căpriorilor sau pe cuşaci. Capetele căpriorilor sînt mascate de o pazie, iar rostul dintre înfundătură şi pazie sau perete e mascat, de obicei, cu o piesă profilată, înfundătura streşinilor poate fi executată şi dintr-o tencuială aplicată pe rabiţ, fixat pe un schelet constituit din bare de oţel. Streşinile cu console sînt streşini înfundate la cari tavanul e bătut pe rigle susţinute de console de lemn incastrate în zidărie. Consolele pot fi aparente (de obicei profilate şi orna- mentate) sau mascate. Uneori se aşază două console: una mai lungă şi alta mai scurtă, sub ea. Streşinile mixte sînt înfundate numai pe o porţiune din lăţimea lor, astfel încît capetele căpriorilor rămîn vizibile. Tipuri de streşini. o) streaşină de lemn, simplă (desfundată): b) streaşină de lemn, înfundată, cu înfundătura fixată pe cuşaci transversali suspendaţi de căpriori; c) streaşină de lemn, înfundată, cu înfundătura fixată pe cuşaci longitudinali suspendaţi de căpriori; d) streaşină cu două rînduri de console aparente; e) streaşină de beton armat formată de prelungirea plăcii planşeului podului; f) pazie decorativă; 1) căprior; 2) astereala acoperişului; 3) pazie; 4) cuşaci; 5) înfundătură (tavan) de lemn ; 6) şine profilate; 7) console; 8) placă de beton armat. Streşinile de beton armat sînt executate dintr-o placă de beton armat monolit scoasă în consolă, şi care poate fi încastrată în zidărie sau poate fi prelungită din placa planşeului podului, ori poate fi executată din plăci prefabricate de beton armat. 4. Streblites. Paleont.: Gen de amonit din familia Oppe-lidae, caracteristic pentru Kimmeridjian şi Tithonic. Cochilia relativ plată, cu ombilic redus, posedă ornamentaţie constituită din costule fine, periferice, între cari se intercalează din loc în loc coaste radiare majore. Linia lobară e similară atît celei de Phylloceras (v.), cît şi celei de Lytoceras (v.). Specia Streblites Iithographicus Oppel a fost întîlnită în calcarele tithonice de Brădet. 5. Streche. Zoot.: M'jscă din genul Hypoderma, ale cărei larve se dezvoltă parazit în organismul vitelor, provocînd boala numită hipodermozâ. în Europa sînt răspîndite mai ales speciile: Hypoderma bovis L. şi Hypoderma lineatum L. Din lunile iunie pînă în august, femela atacă vitele la păşu-nat, depunîndu-şi ouăle la baza firelor de păr de pe părţile inferioare ale corpului. între a patra şi a 12 zi din ouă ies larve cu lungimea de 0,5—1 mm', cari pătrund în piele prin pori sau prin foii cu li piloşi. Sub piele, larvele cresc şi migrează în ţesuturile conjunctive ale esofagului şi către regiunea spinării şi a şalelor, unde se stabilesc în ţesutul conjunctiv Street 432 Streptomicină subcutan. Aici larva ajunsă la maturitate îşi formează drumul prin gaura din piele, lărgind-o, cade în iarbă, unde se transformă în pupă şi după 30 de zile apare o nouă muscă, cu care ciclul reîncepe. Strechea trăieşte maximum şapte zile şi are o rază de zbor foarte mică. Daunele economice pe cari le provoacă sînt considerabile. Afară de deteriorarea pielii, parazitarea animalului de către un mare număr de larve împiedică creşterea şi scade producţia de lapte. Dintre metodele de combatere, cea mai eficace e eliminarea mecanică a larvei prin stoarcere, înaintea scoaterii vitelor'la păşunat. 1. Streci. Ind. text.: Procedeu de realizare a tricotajelor cu extensibilitate mare (supraelastice) din fire sintetice supra-torsionate. Firele cu două sensuri de torsiune se tricotează alternativ (două rînduri de ochiuri cu fir S, două rînduri cu fir Z)- Procedeul se utilizează în special la producerea ciorapilor. 2. Streckeiv reacţie ,ChimReacţia de înlocuire a halo-genului dintr-o alchil-halogenură printr-o grupare sulfonică (sare metalică), folosind ca reactiv sulfitul de sodiu, în vederea obţinerii sărurilor acizilor alcani-sulfonici. Metoda se aplică industrial la obţinerea sării de sodiu a acidului 2 B14, etc., streptogenina are calitatea fundamentală a celor mai multe vitamine, şi anume aceea de a funcţiona ca un participant structural al coenzimelor unor enzime. Streptogenina e mai activă în stimularea creşterii decît amestecul artificial de aminoacizi, care intră în structura sa. Unele peptide separate din catena insulinei şi a oxitocinei au o acţiune analogă streptogeninei. 12. Streptohidrazidâ. Chim., Farm.: pară prin condensarea sărurilor de streptomicină cu hidrazida acidului isonicotinic în metanol. Triclorhidratul se prezintă sub formă de cristale, cu descompunere la 200°, uşor solubile în apă. Se întrebuinţează în tratamentul tuberculozei. Se desface, în organism, în cele două componente, streptomicină şi hidrazidă. Doze: 1-*-4g intramuscular. Sin. Strazide, Strepto-nicozid. 13. Streptomicină. Farm.: C21H39012N7. Antibiotic rezultat din metabolismul unor actinomicete (microorganisme cari pot fi clasificate între bacterii şi mucegaiuri), aparţinînd genului Streptomyces, specia Streptomyces griseus. A fost pusă în evidenţă în filtratele culturilor microorganismului Actinomyces griseus (1944), care trăieşte în pămînt. Microorganismul e cultivat pe medii speciale şi antibioticul e izolat din mediul C27H44N10O12. Se pre- Streptoză 433 Strimer de cultură după îndepărtarea masei miceiiene prin centrifugare sau filtrare. Se adsoarbe streptomicina pe cărbune activ, se amestecă cu alcool metilic acid, se precipită cu eter şi se purifică prin cromatogcafie pe coloana de alumină sau prin precipitare sub formă de heliantat. Antibioticul obţinut prezintă o acţiune bacteriostatică şi bactericidă faţă de o serie de germeni gram-negativi şi faţă de bacteriile acido-rezistente. Streptomicina e o pulbere galbenă-pal foarte higroscopică, optic activă, levogiră, solubilă în apă, în soluţii saline, insolubilă în eter, în cloroform şi în acetonă. E rezistentă faţă de agenţi biologici. E o bază puternică, formează săruri cristalizate uşor solubile în apă. în Medicină se folosesc sărurile streptomicinei, cu acidul clorhidric, fosforic sau sulfuric, cum şi o sare dublă, cu clorură de calciu. Structura streptomicinei a fost stabilită prin reacţii de degradare. Molecula streptomicinei conţine două componente bazice (streptidina şi streptobiozamina). Tratamentul cu streptomicină e indicat în tuberculoza miliară (caracterizată prin diseminarea hematogenă a baci 1 iIor în tot organismul sau numai în unele ţesuturi"), cum şi în meningita tuberculoasă, în leziunile localizate pe mucoase (Iaringe, bronhii, intestin). Tuberculoza pulmonară cu leziuni tinere, bine vascularizate, reacţionează bine faţă de streptomicină. Acest medicament reprezintă şi un aiutor preţios în aplicarea metodelor mecanice, specifice acestui domeniu. Microbul capătă însă rezistenţă faţă de antibiotic. Tulpinile devenite streptomicino-rezistente dau naştere la infecţii noi, cari, de'tpbicei, nu mai pot fi influenţate de medicament. Tratamentul concomitent cu un alt medicament antituberculos (PAS, HIN, sulfone, etc.) poate întîrzia instalarea rezistenţei. Toxicitatea streptomicinei se manifestă, de obicei, prin fenomene neurotoxice şi alergice. ___________ 1. Streptozâ. Chim.: 3-C-formil-5- | desoxi-L-lixoza. Monozaharidă cu catena __QH ramjficatădin seria L. Streptozâ se găseşte, O | împreună cu N-metil-L-glucozamina, sub j OHC—C—OH forma unei dizaharide numite streptobioz- j I amina, în antibioticul produs de Strepto- ~ CH myces griseus (streptomicina) conform schemei: Streptidină Streptoză Streptobiozamină şi sensul contrar în celelalte straturi ale peretelui celular. De exemplu, în stratul exterior al peretelui celulei de in, lanţurile sînt orientate spre dreapta, iar în straturile interioare, ele sînt orientate spre stînga. Mărimea unghiului de înclinaţie a catenelor macromoleculare variază atît în cuprinsul aceleiaşi fibre, cît şi de la fibră la fibră (de ex., la fibra de in, acest unghi e de 10°; la fibra de cînepă, el e de 4"). 6. Stricnina. Farm.: Alcaloidul principal din planta Strych-nos nux vomica, în care se găseşte alături de brucină. Face parte din clasa medicamen- telor cu acţiune excitantă asupra sistemului nervos central Toate porţiunile axului cerebrOspinal sînt afectate, însă reacţiile predominante sînt legate de modificările funcţionale produse la nivelul măduvii spinării. Acţiunea centrală a stricninei (excitant respirator) e opusă celei produse HC l HC H0C- -C— -CH, H2 i H C ! -CX XN H C c/ xn/hxc/hxc'/ H I I !! 0=C CH CH xcxi I H. CHa CH, I ch3 N-metil-L-glucozamină i i Streptomicină 2. Stress. Geol.: Sin. Presiune orogenică (v.), Presiune orientată, Presiune dirijată. 3. Striat, maşina de ~ ciiindre. Mett., Ind. alim.: Sin. Maşină de rifluit (v. Rifluit, maşină de ~). 4.Striaţiune, pl. striaţiuni. Gen: Fiecare dintre dungile foarte fine/paralele între ele, săpate în adîncime, scoase în relief sau deosebite prin culoarea lor, pe cari le au unele corpuri pe suprafaţa lor. 5. Striaţiuni. Ind. text.: Linii oblice sau paralele cu axa longitudinală, cari se observă la microscop, la celulele unor fibre textile, în special la cele ale fibrelor liberiene (de in, de cînepă, chenaf, etc.). Existenţa lor se datoreşte distribuţiei în elice a complexelor macromoleculare din pereţii celulari. Unghiul de înclinaţie faţă de axa celulei variază după cum complexele se găsesc într-un strat sau în altul al peretelui celular, dar e cu atît mai mic, cu cît stratul se apropie de lumen, adică de canalul celulei. La unele fibre liberiene, orientarea celulelor macromoleculare are un sens în unele straturi de barbiturice, acestea fj ind folosite ca antidot în otrăvirile cu stricnină (şi invers). în doze terapeutice (1---2 mg), stricnina produce creşterea tonusului muscular, excitarea căilor gastrointestinale şi o sensibilizare a auzului şi a vederii. în doze mari produce convulsii tetaniceşi moartea prin asfixie. Există numeroase preparate pe bază de stricnină. Tinc-tura de nux vomica e utilizată pe scara cea mai mare . Ea conţine 105---125 mg stricnină la 100 ml soluţie. Sărurile sînt nitratul de stricnină, fosfatul de stricnină şi sulfatul de stricnină. Toate sînt cristale albe hidrosolubile, avînd proprietăţile chimice caracteristice ale alcaloizilor. 7. Stricturare. Tehn.: Reducerea secţiunii transversale a unei conducte (tub flexibil, ţeavă metalică, etc.) pe o porţiune limitată din lungimea acesteia. în general, stricturarea se obţine prin exercitarea unei solicitări transversale sau prin apăsarea concentrică directă pe peretele exterior al conductei; uneori stricturarea se obţine şi prin solicitări longitudinale, de exemplu prin solicitarea la tracţiune a unei ţevi metalice, dincolo de limita de curgere. s. Stricţiune, pl. stricţiuni. Rez. mat.: Sin. Gîtuire (v.). 9. Stridief pl. stridii. Pisc.: Sin. Ostrea (v.). 10. Striere. 1. Mett., Ind. alim.: Sin. Rifluire (v.). u. Striere. 2. Tehn., Mett.: Executarea unei familii de caneluri paralele sau a două familii de caneluri cari se întretaie, cu adîncime mică, şi de regulă cu profil ascuţit, la suprafaţa unui obiect, de exemplu 1a mînere de unelte, la faţa de lucru a unui disc de rodat, etc. Sin. (parţial) Moletare (v. Moletare 1). 12. Striere, rezistenţa la Ind. hîrt.: Numărul maxim de striuri cari pot fi executate pe unitatea de lungime, pe un carton, fără ca acesta să se rupă sau să crape. 13. Strimer, pl. strimere. E/t..* Canal ionizat care se dezvoltă cu viteză mare (3-108***4-108 cm/s) în intervalul de descărcare dintre doi electrozi (v. Descărcare electrică 1), datorită unei intense fotoionizări a gazului, produsă de fotonii de mare energie cari apar Ia capul avalanşei, cum şi datorită contopirii avalanşelor produse de fotoelectroni. După sensul înaintării, se deosebesc strimere pozitive, cînd sensul înaintării S catodanod, şi strimere negative, cînd sensul înaintării e anodcatod. Apariţia şi dezvoltarea strimerului sînt determinate, în principal, de creşterea intensităţii locale a cîmpului electric, datoriţă acumulării de sarcini spaţiale, şi de apariţia foto-electronilor. Sub acţiunea cîmpului electric, electronii acceleraţi produc ionizarea şi excitarea particulelor neutre. Cînd intensitatea 28 Stringher 434 Stripars locală a cîmpului electric, datorită acumulărilor de sarcini spaţiale, depăşeşte o valoare critică, se creează condiţii pentru apariţia fotonilor de mare intensitate (prin excitarea electronilor de pe straturile mai adînci ale particulei neutre sau prin excitarea ionilor). Aceste condiţii apar, de exemplu, cînd avalanşa s-a dezvoltat pînă la anod, iar electronii, fiind absorbiţi de anod, sarcinile spaţiale pozitive din apropierea acestuia intensifică mult valoarea locală a cîmpului electric. Fotonii de mare intensitate creează fotoelectroni, adică electroni de mare energie, fie prin ionizarea unei particule + + Descărcare în scîntei în cîmpuri electrice relativ uniforme. A) schema de multiplicare a electronilor cînd de la catod s-a smuls un electron prin fotoionizare superficială; 8) al doilea electron smuls de pe catod prin bombardarea acestuia cu ionii pozitivi; C) reprezentarea schematică a unei avalanşe (electronii se găsesc în capul avalanşei); D) forma avalanşei după ce aceasta a parcurs tot intervalul dintre electrozi (lărgirea avalanşei e datorită fenomenului de difuziune); F) forma avalanşei după un interval de timp (electronii sînt absorbiţi de anod şi în apropierea acestuia se obţine o acumulare de ioni pozitivi; apar fotoelectroni şi ionii respectivi, fenomenul fiind mai intens chiar în canal, ceea ce nu e reprezentat în figură); £) fotoelectron smuls de pe catod sub acţiunea fotonilor produşi în timpul fenomenelor de ionizare din avalanşă; /) perechi de ioni cari apar datorită fotoionizării; G) atragerea electronilor în domeniul ionilor pozitivi (în acest mod apare plasma); H) capul strimerului; )) strimer care se dezvoltă spre catod; 1) fotoni; 2) electroni; 3) ioni pozitivi; 4) perechi de ioni apăruţi prin fotoionizare. neutre, fie prin cedarea energiei unui electron. Aceşti fotoelectroni, produşi în special în canalul avalanşei, dar şi în regiunea înconjurătoare, sînt atraşijn regiunea de acumulare de ioni pozitivi din capul avalanşei. în acest mod, în apropierea anodului apare un canal ionizat, cu un exces de sarcini pozitive, adică un strimer care se dezvoltă,de la anod către catod şi care se numeşte strimer pozitiv. După ce strimerul pozitiv a ajuns la catod şi uneşte astfel cei doi electrozi printr-un canal conducător, apare descărcarea principală. Strimerul poate apărea şi într-un punct oarecare din intervalul dintre cei doi electrozi; în acest caz el se dezvoltă spre anod şi se numeşte strimer negativ. în cazul unui cîmp relativ uniform, strimerul pozitiv apare la tensiuni apropiate de tensiunea iniţială, pe cînd strimerul negativ apare la tensiuni mult mai înalte. Apariţia strimerului asigură condiţia de autonomie a unei descărcări în scînteie (v. fig.). 1. Stringher, pl. stringheri. Nav.: Piesă componentă a osaturii părţilor laterale ale unei nave, amplasată longitudinal în regiunea dintre carlinga laterală a navei, situată pe marginea superioară a gurnei , şi puntea cea mai de jos, în vederea rezistenţei longitudinale la încovoiere a cocei în plan orizontal. E constituită, fie din oţel cornier simplu sau cu contracornier, cu sau fără inimă de tablă, fie din profil cu bulb, prinderea sa de bordaj şi de coaste făcîndu-se prin nituire sau prin sudare. Stringherul trebuie să fie în general continuu pe toată lungimea navei; întreruperile obligate ale unui stringher se compensează prin măsuri speciale de întărire longitudinală a cocei în regiunea respectivă. Continu itatea stringheri ior trebuie să fie asigurată şi în regiunea pereţilor etanşi, ea putînd fi întreruptă numai în caz de cerinţe de etanşeitate perfectă, cînd legătura urmează să fie realizată prin guseuri. Numărul stringherilor în bordul unei nave variază în funcţiune de înălţimea cocei, măsurată pînă la puntea superioară, cum şi de înălţimea măsurată pînă la puntea cea mai de jos. 2. Stringocephaius. Paleont.: Gen de brahiopod articulat, din ordinul Telotremata punctata, familia Stringocephalidae, cu cochilia cu valve aproape circulare, groase şi netede. Umbonele valvei ventrale e înalt şi curbat, depăşind mult valva dorsală. La formele adulte, plăcile deltidiale sînt reunite, în interior, ambele valve posedă cîte un sep-tum median, iar valva dorsală, un aparat cardinal bifid. Brahidiumul, cu aspect de semicerc, e dezvoltat pe marginea valvei. Specia Stringocephaius burtini Defr. e caracteristică pentru Devonianul mediu. 3. Stringocephaius, etajul cu Stratigr,: Sin. Giveţian (v.). 4. Stripaj. Metg.: Sin. Stripare (v. Stri- Stringocephaius. pare 2). 5. Stripare. 1. Ind. chim.: Desorpţie termică a gazelor disolvate într-un lichid sau a unor componenţi mult mai volatili decît cei rămaşi în faza lichida. Striparea poate avea drept scop: recuperarea substanţei absorbite şi regenerarea solventului în instalaţiile de extracţie sau de absorpţie (de ex.: la degazolinare, la extracţia uleiurilor vegetale, la epurarea gazelor prin absorpţie); îngustarea intervalului de fierbere a produselor petroliere (de ex. stabilizarea benzinei); eliminarea azeotropilor apoşi înaintea rectificării propriu-zise, operaţie uzuală în sinteza organică; degazarea şi deshidratarea preliminară a substanţelor cari urmează să fie distilate în vid înaintat, etc. Striparea consistă principial în încălzirea în proces continuu a unei soluţii gaz-lichid sau lichid-lichid pînă la temperatura la care un anumit component sau grup de componenţi trece integral în faza de vapori. Poate fi însoţită de antrenare cu abur sau de o scădere de presiune, ambele condiţii uşurînd deşorpţia. Stripare, coloană de — 435 Stripare, macara de Dacă tensiunea de vapori a fazei lichide reziduale e foarte joasă, striparea se efectuează într-un simplu dispozitiv de încălzire; în caz cor.trar se intercalează o coloană de fracţionare între alimentare şi fierbător. Sin. (parţial) Desorpţie, Epuizare. V. şî Epuizare, coloană de 1. coloana de Ind. ch2max) diametrul maxim al arborelui; C>2mjn) diametrul minim ai arborelui; S) strîngere; Smoy) strîngere maximă; Smin) strîngere minimă. renţa dintre diametrul maxim al arborelui şi diametrul minim al alezajului, Smax=-(D1ain-D2Max), se numeşte strîngere moximă(v. fig. b), iar diferenţa dintre diametrul minim al arbo-relui şi diametrul maximal alezajului ^,„in=-{D^max~D2mjn)t se numeşte strîngere minimă (v. fig. b), cu menţiunea că indicele 1 se referă la alezaj şi indicele 2 se referă la arbore; strîngerea reprezintă un joc (v.) negativ. 5. Strîngere de gaura. Expl. petr.: Reducerea diametrului unei găuri de sondă în foraj, pe intervale în cari pereţii netubaţi ai găurii, constituiţi din material care se umflă (lignit, humă bentonitică, anhidrit, etc.), vin în contact cu fluidul de foraj. Umflarea stratelor de lignit nu e periculoasă, în general, şi poate fi rezolvată prin cîteva corectări de gaură în dreptul stratului în care s-a produs strîngerea, fără a fi nevoie să se schimbe caracteristicile noroiului. în schimb, în stratele constituite din roci argilo-marnoase, în special în cele de humă bentonitică, apa filtrată din noroiul de foraj hidratează şi umflă bentonitele, mărindu-le volumul pînă la de zece ori volumul iniţial (în gaură se produc caverne în unele intervale şi strîngeri de gaură în altele). Aceste hume fiind stratificate, se desprind de pe pereţi, formează depuneri în gaura de sondă şi prind garnitura de foraj, fiind necesar adeseori, pentru corectarea găurii, să se înceapă o gaură nouă. Umflăturile stratelor de material argilo-marnos se combat prin utilizarea de noroaie tratate pentru reducerea la minim a filtraţiei, iar cînd această metodă e ineficace se utilizează noroaie speciale, cu filtraţie foarte, mică (cu var, cu silicat, emulsii sau fluide negre). Strîngerea găurii de sondă se datoreşte şi faptului că atît marnele argiloase cît şi sarea sînt deformabile, astfel încît la traversarea prin foraj a unui astfel de strat, el capătă o stare de tensiune care se caracterizează prin valori mari, tangenţiale, lîngă peretele sondei, cari tind spre zero cu creşterea distanţei de la perete. în zona din jurul găurii de sondă, tensiunile depăşesc rezistenţa minimă la forfecare, astfel încît argila se deformează, reducîndu-se diametrul găurii de sondă. Aceste cazuri se combat în timpul forajului prin mărirea greutăţii specifice a noroiului, iar coloana de tubaj trebuie calculată ţinînd seamă de greutatea specifică a noroiului necesar pentru oprirea deformării terenului. 6. Strîngerea vîntului. Nav.: Acţiunea de a naviga cu alura !tvînt strîns" (v. sub Alură), adică cu vîntul dinaintea traversului. Navele cu vele pătrate pot strînge vîntul la circa şase carturi, iar navele cu vele aurice pot strînge vîntul pînă la patru carturi, adică pot naviga cu un vînt făcînd un unghi de şase, respectiv patru carturi cu axa navei. 7. Stroboscop, pl. stroboscoape. Fiz. V. sub Stroboscopie. 8. Stroboscopic, disc Fiz. V. sub Stroboscopie. 9. Stroboscopic, efect Fiz., Elt.: Efect de mişcare, aparent sacadată, a obiectelor în mişcare continuă faţă de observator, datcrit anulării şi restabilirii fluxului luminos cu dublul frecvenţei tensiunii de alimentare a lămpii cu descărcare care le iluminează, ceea ce are drept urmare iluminarea intermitentă a obiectelor. Efectul stroboscopic apare în măsură apreciabilă şi la lămpile fluorescente, datorită inerţiei luminoase mici a luminoforilor, fiind în general mai marcat la lămpile „lumina zilei". Reducerea efectului se poate obţine fie prin aşezarea, în acelaşi corp de iluminat, a două lămpi cu descărcare, cu curenţi decalaţi prin folosirea unor inductanţe şi a unor capacităţi corespunzătoare, fie prin aşezarea în acelaşi corp de iluminat a trei lămpi cu descărcare, alimentate fiecare de la o fază diferită a unei reţele trifazate, fie prin amestecarea luminii date de lămpi cu descărcare cu cea produsă de lămpi, cu incandescenţă, fie prin alimentarea lămpilor în înaltă frecvenţă (peste 300 Hz), fie prin folosirea de lămpi trifazate speciale. 10. Stroboscopica, metoda Fiz., Tehn. V. Stroboscopie. 11. Stroboscopie. F/z., Tehn.: Metodă de studiu al mişcărilor periodice, consistînd în observarea acestor mişcări la intervale de timp regulate, puţin mai mari sau puţin mai mici decît perioada lor, sau decît un multiplu sau submultiplu întreg al perioadei. Dacă v0 e frecvenţa mişcării periodice studiate şi v e frecvenţa observaţiilor, fenomenul apare ca o mişcare periodică cu frecvenţa v'=lv0—v|, în acest mod putîndu-se examina detaliile mişcării. Observaţia se efectuează, fie prin iluminarea intermitentă, cu frecvenţa v, a obiectului de studiu, fie prin iluminare continuă, dar observare intermitentă cu acea frecvenţă. Aceasta se realizează, de exemplu, folosind un cisc stroboscopic, adică un disc opac în care sînt practicate sectoare transparente echidistante şi cu aceeaşi deschidere, şi care, prin rotire, permite trecerea şi Strobostereoscop ie 438 Strofoîdă întreruperea alternativă a unui fascicui luminos care iluminează corpul în mişcare periodică sau cu care se observă acei corp. Se numeşte stroboscop un aparat de măsură optic-mecanic, folosit în tehnică pentru realizarea observaţiilor stroboscopice, de exemplu pentru deternrvnarea turaţiei unui corp în mişcare de rotaţie. In figură e reprezentată schema de funcţionare a unui stroboscop. Discul stroboscopic 3 e pus în mişcare de rotaţie în jurul axului 4 cu ajutorul unui dispozitiv constituit dintr-un mecanism motor 1 (constituit, în general, dintr-un mecanism cu resort spiral şi dintr-un moderator centrifug), care antrenează în rotaţie un con 2; acesta, la rîndul său, pune în mişcare de rotaţie, prin frecare, rola 5 , montată pe axul discului stroboscopic. Turaţia discului poate fi variată deplasînd rola 5 în lungul generatoarei conului 2, prin intermediul butonului de reglare 6, turaţia fiind indicată, în orice moment, de acul indicator 11, pe scara 12, gradată direct în turaţii. Corpul în rotaţie 15 e astfel iluminat intermitent prin deschiderile discului 3 şi e observat prin sistemul optic de vizare 14. î. Strobostereoscopie, 2. Strofant. Bto.: O 15 Schema de funcţionare a stroboscopuiui. 1) mecanism motor cu turaţie constantă; 2) con de fricţiune; 3) disc stroboscopic (cu fante); 4) axul discului stroboscopic; 5) rolă de fricţiune; 6) buton de reglare a turaţiei discului stroboscopic; 7) ax filetat; 8) piuliţă; 9) sector dinţat; 10) roată dinţată; 11) ac indicator; 12) cadran; 13) ochiul observatorului; 14) sistem optic de vizare; 15) corp în rotaţie. Opt. V. sub Stereoscopie 1. Strophanthus kombe. Arbust tropical din ale cărui frunze şi seminţe se extrage strofantina (v.). 3. Strofantidinâ. Chim. bioi.: Genină care, împreună cu o componentă zaharică, constituie molecula glicozidelor car-diotonice din Strophantus kombe (v. sub Strofantină). 4. Strofantina. Farm.: Medicament cardiovascular conţinînd în soluţie apoasă un amestec de glicozide din Strophantus kombe, plantă din familia Apocynaceae. Glicozidele respective sînt: k-strofantozida, k-strofantina-p şi cimarina. Acestea dau prin hidroliză aceeaşi genină, strofantidina (v.), alături de o 2,6-d idesoxi-hexoză metilată la HO-C3, care e formată respectiv din oc-D-glucoză, (3-D-glucoză şi D-cimaroză. Desoxihexozele şi, în general, desoxizaharurile sînt derivaţi ai monozaharidelor respective în cari o grupare hidroxil alcoolică e înlocuită cu hidrogen. Glicozidele din Strophantus kombe, împreună cu aproximativ alţi 50 de compuşi, de origine vegetală, cari sînt caracterizaţi printr-o puternică acţiune asupra muşchilor inimii, constituie grupul glicozidelor cardiotonice. Acestea, administrate în doze foarte mici, în cazuri de insuficienţă cardiacă, produc o descreştere a frecvenţei şi o creştere a intensităţii bătăilor inimii; în doze mai mari produc oprirea inimii în sistolă. Unele extracte conţinînd aceste glicozide au fost folosite, de diferite popoare primitive, ca otrăvuri. Glicozidele cardiotonice dau prin hidroliză acidă sau enzimatică zaharuri şi agliconi cu structură steroidică, ultimii fiind numiţi genine. Acţiunea cardiotonică a glicozidelor e determinată în primul rînd de natura agliconilor, şi anume de catena laterală lactonică a acestora, dar în acelaşi timp e influenţată şi de componenta zaharică. Monozaharidele izolate din glicozidele cardiotonice sînt 6-desoxi sau 2,6-desoxi-hexoze, nemaiîntîlnite în natură. Aceste zaharuri sînt legate, în numeroase cazuri, în di- sau trizaharide. Aceeaşi genină poate fi cuprinsă în mai multe glicozide naturale. Plantele producătoare de glicozide cardiotonice fac parte din familiile Apocinaceelor, Liliaceelor, Ranunculaceelor şi Scrofulariaceelor. Familia Apocinaceelor cuprinde mai multe plante din cari se extrage strofantina, şi anume: Strophantus kombe, din care se extrage strofantina k; Strophantus hispidus, strofantina H; Strophantus gratus, strofantina G. Glicozidă din Strophantus gratus e ouabaina, a cărei genină e ouabagenina, care e cea mai activă. Glicozidele cardiotonice se prepară prin extragerea cu metanol sau etanol de 70% a frunzelor şi a seminţelor plantelor cari întîi au fost uscate. Din extractul obţinut, prin evaporarea solventului, rezultă un reziduu siropos, care se disolvă în apă pentru îndepărtarea materialelor răşinoase. Soluţia e supusă unei extracţii cu eter sau cu cloroform, apoi se adaugă o soluţie de acetat de plumb şi se saturează cu sulfat de amoniu, în urma căreia cristalizează glicozidele. Separarea glicozidelor se poate face şi prin cromatografie. Strofantina e administrată în cazuri de: insuficienţă cardiacă acută, edem pulmonar acut, astm cardiac. E utilizată şi ca Tinctura strophami: 1 ml=0,003 g strofantină. Strofantina pentru uz medical e înfiolată ca soluţie apoasă de 0,25°/00 strofantină. Se administrează bolnavilor în doze de 0f125-*-0,250 mg strofantină, de două ori pe zi, în iniecţii foarte lente intravenoase, de preferinţă diluate în 10 ml soluţie glucoză 20%. o. Strofica, mişcare Geol.: Mişcare tectonică verticală care, spre deosebire de mişcările epirogenice (v. sub Mişcări tectonice), se manifestă pe compartimente mici. 6. Strofoidâ, pî. strofoide. Geom. • Cubică plană nodală cu tangentele nodale perpendiculare. Curba poate fi obţinută prin construcţia următoare (v. fig. /): Se consideră un cerc fix (C) cu centru I într-un punct C şi de rază a, un punct fix O pe (C) şi o dreaptă fixa d prin punctul C. Pe dreapta (OP), determinată de O şi de un punct oarecare Pal cercului (C), se construieşte punctul M, determinat de echipolenta: (1) OM=P1P~ în care P1 e punctul comun dreptelor (d) şi (OP). Mulţimea punctelor M formează strofo-ida. in raport cu reperul polar avînd punctul O ca pol şi dreapta (OA) ca axă polară — punctul A fiind diametral opus punctului O ecuaţia curbei (1) e: Strofoidă (construcţia strofoidei). (2) sin (a—20) sin (a—-0) unde: oc=(OA, d). Faţă de reperul cartesian ortogonal cu originea în O avînd ca axă x'x dreapta (OD), unde D e proiecţia Strofoidă 439 Strofoidă ortogonală a punctului O pe (d), şi ca axă y'y paralela prin 0 la (d), ecuaţia curbei e: (3) # (*2+y2)—«[(#2—y2) sin a-f 2 xy cos a]—0, iar în raport cu reperul polar format cu O şi (OD), curba e reprezentată de ecuaţia: in(a+2ej. fo 0 * COS 0! ^ 2 J Curba (3) e o cubică circulară admiţînd punctul O ca punct dublu nodal, tangentele nodale fiind dreptele (ODj), (OD2), unde Dx, D? sînt punctele comune cercului (C) şi dreptei (d). Dreapta (d')} simetrica dreptei (d) în raport cu punctul O, e asimptota curbei. O dreaptă arbitrară prin punctul C intersectează axa y'y în punctul N şi curba în două puncte MM', cari sînt simetrice în raport cu N şi astfel situate, încît dreptele (OM), (OM') sînt perpendiculare; deci: NM—NM ' — NO. Din această proprietate rezultă că strofoidă se mai poate obţine printr-o construcţie care foloseşte numai punctele fixe O, C şi dreapta (Oy). Prin punctul C se consideră o dreaptă arbitrară (m)care intersectează dreapta (Oy) în punctul N. Punctele M,M', comune dreptei mşi cercului care arecentrul în punctul N şi conţine punctul O, sînt puncte cari aparţin strofoidei. în cazul în care dreapta (d) e perpendiculară pe (OC) curba (3) K). se numeşte s t r o-foido dreapta (v. fig. //). Ecuaţia polară devine: (4) a cos 2 0 cos 0 şi ecuaţia cartesiană poate fi pusă sub forma: (5) x2 (x — a) x -j— d II. Strofoidă dreaptă. •Aria unui domeniu plan din semiplanul y>0 e dată în termeni finiţi de formula: cA— ( #']/——-dx----a2 j0 r a+x arctg a-\-x (2 a — x) \ a2—x2 2 a2 Rectificarea se face cu ajutorul integralelor eliptice. Strofoidă dreaptă nu are puncte de inflexiune reale, în raport cu reperul polar avînd polul în punctul C şi (CO) ca axă polară, strofoidă se prezintă ca fiind formată din două ramuri reprezentate global de ecuaţia: (6) sau (60 1+ e sin ( ( 7C 0 ^ r-a tg (T+sTJ' unde e e soluţie a ecuaţiei: s2—1 =0, iar ecuaţia cartesiană în raport cu reperul cartesian ortogonal avînd originea în C, dreapta (CO) ca axă x'x şi perpendiculara în C pe (CO) ca axă y'y, e: (7) (*2+y2) (x—2 a) + a2x=0, Elementele locale asociate unui punct M(r, 0) al strofoidei (6) sînt: a (14-e sin 0) OT^a^+e sin 0), ON^ ■ cos2 0 unde Tv N± sînt punctele de intersecţiune a tangentelor şi normalei M cu perpendiculara în C pe (CM). Punctele M, M' ale strofoidei — cari corespund aceleiaşi valori a unghiului polar OCM=0 — se numesc puncte conjugate. Pentru două puncte conjugate există relaţiile: a (1 + sin 0) OM- OM' cos 0 a (1 — sin 0) (8) Din (6) rezultă reprezentarea parametrică: j x=a( 1 —sin 0), \ y=a(1 — sin 0) tg 0, punctele conjugate corespunzînd valorilor 0, 0-f7r. în cazul curba (3) se numeşte strofoidă oblica. în punctele: / a cos a ^ ^ ( a cos oc \ Ppî+iTn^J' Fi{-a' tangentele la curba sînt paralele cu dreapta (d) \ deci cu asimptota (—2 a2-\~ a2. (10) (1 +t2) (^COSy + iSin yj 2 at2 (1+*2) (cosy +* sin yj Construcţia folosită pentru obţinerea strofoidei dintr-un punct fix O şi o dreaptă fixă (d), poate fi aplicată şi în cazuri Stromatolite 440 Stronţiu mai generale. Fiind dată o curbă piană (T) şi doua puncte fixe distincte O, O' în planul ei, se consideră un punct arbitrar P al curbei (F). Punctele M, M' — comune dreptei (OM) şi cercului care are centrul în P şi conţine punctul O' — , cari corespund punctelor P ale curbei (F), aparţin unei curbe care se numeşte strofoidala curbei (F). Fiind dat un fascicul de cercuri (F), se consideră un fascicul de drepte avînd centrul intr-un punct A, situat pe linia centrelor cercurilor fasciculului (F). Fiecare dreaptă din acest fascicul e tangentă la două cercuri determinate (Fj), (r2) din fasciculul (r). Punctele de contact respective Mx , M.2 formează o curbă numită p a n s t r o f o i d â. în raport cu reperul cartesian format cu linia centrelor cercurilor (F) ca axă x'x şi cu axa radicală comună ca axă y'y, ecuaţia panstrofoidei e: (11) x(x2 -f y2) — a(x2 — y2) -f- b'l(x -f a) — 0, unde a e abscisa punctului A, centrul fasciculului de drepte, 1 iar 5— — BC, B şi C fiind punctele comune cercurilor fasciculului (r). Numărul b e real sau complex pur, după cum fasciculul (r) e iperbolic sau eliptic. în cazul fasciculului parabolic {b—0), panstrofoida coincide cu strofoida dreaptă. Sin. Curbă logociclică, Pteroidă. 1. Stromatolite. Paleont.: Concreţiuni calcaroase considerate ca produse ale activităţii vitale ale unor alge albastre (v. şî Cyanophyta). 2. Stromatopora. Paleont.: Hidrozoar din ordinul Stromatoporoidea, familia Stromatopor idae, avînd scheletul coloniei masiv, constituit din latilamine vizibile, străbătute de două feluri de tuburi, unele lungi, altele scurte. Astrorizeie nu sînt suprapuse. A trăit din Ordovician pînă la sfîrşitul Cretacicului, formînd în Paleozoic recife. s. Stromatoporoidea. Paleont.. Ordin din clasa Hydrozoa, încrengătura Celenteratae, cari au fost organisme constructoare de roci calcaroase, în special în Devonian. Colonia fixată are uneori dimensiuni mari şi e constituită din pături calcaroase ondulate, suprapuse (latil-gmine), formate la rîndul lor din lamele (lamine) susţinute de stîlpi (pilier i). Fiecare latilamină corespunde unei perioade de creştere. Pe suprafaţa coloniei sînt dezvoltate sisteme de canale ramificate, dispuse în stea (astrorize), caracteristice acestor organisme. Astrorizeie corespund, în grosimea scheletului, cu tuburi verticale largi, cu numeroase neregularităţi, însă constante ca formă şi ca structură, pentru diferite specii, cari se presupune că adăposteau indivizi reproducători (blastostil) ai altor colonii. Afară de astrorize, pe suprafaţă se observă şi mici ridicături conice (mameloane), ca şi deschideri corespunzătoare tuburilor zooidale. Tuburile sînt întrerupte din loc în loc de pereţi orizontali (tabule). Stromatoporoidele cuprind mai multe familii: Actinostro-midae, Burgundidae, Stromatoporidae, Siphonostromidae, Dis-jectoporidae şi M’illeporelloidae. Stromatopora (suprafaţa şlefuită), Strombus coronatus. Lamine de Actinostromaria (o) şi astrorize de Actinostromaria b). Genurile mai importante sînt: Actinostromaria, Stromatopora, Clathrodictyon şi Milleporeila. Au trăit în Silurian şi în Devonian, cînd au constituit adevărate recife, iar prin numeroase specii, fără importanţă litoge-netică, ajung la sfîrşitul Cretacicului, cînd dispar. în Mesozoic, Stromatoporoideele sînt asociate adeseori cu Rudişti şi cu Madreporari masivi. 4. Strombus. Paleont.: Gen de gasteropod prosobranhiat din familia Strombidae, cu cochil ia mare şi groasă, ornamentată cu tubercule cari, pe ultima circumvoIuţiune, devinspini. Spira e scurtă, iar ultima cir-cumvoluţiune e foarte mare. Buza externă e lăţită, iar sifonul anterior e scurt. Primii reprezentanţi ai acestui gen sînt menţionaţi din Cenomanian. Trăieşte şi astăzi în mările tropicale. Specia Strombus coronatus Defr. a fost întîlnită în complexul faunei tor-toniene din regiunea Hunedoara, ca şi în basinul Bahnei. 5. Stromeyerit. Mineral.: Ag2So-Cu2S. Sulfu rădublă de argint şi cupru, naturală, cu structura cristalină analogă eucai-ritului (v.). Cristalizează rar în sistemul rombic, în cristale cu habitus asemănător calcozinei (v.), prezentîndu-se obişnuit compact. încălzit ia 78°, trece într-o modificaţie cubică. Are culoarea cenuşie de oţel, închisă, cu nuanţe violete şi luciu metalic. Spărtura e concoidaiă. Are duritatea 2.,5—3 şi gr. sp. 6,2—6,3. Conţine 53,1 % Ag şi 31,1 % Cu, fiind astfel exploatat ca minereu. 6. Stronţianâ. Chim.: Oxid destronţiu, obţinut prin ca Ic i -narea stronţianitului (v.), folosit ia rafinarea zahărului, la fabricarea sărurilor de stronţiu (v.), etc. 7. Stronţianit. Mineral.: SrCO^. Carbonat de stronţiu natura! cu un conţinut teoretic de 70,2% SrO şi 29,8% CO.,. Conţine aproape totdeauna CaO şi, rareori, BaO, PbO. Se formează pe cale hidrotermală, în filoanele metalifere, asociat cu celestin, baritină, calcit, etc. Se găseşte, de asemenea, frecvent, şi în rocile sedimentare (calcare şi marne), în vinişoare, cavităti şi pe fisuri. Cristalizează în sistemul rombic, clasa rombo-bipiramidală, rar în cristale cu habitus acicular sau prismatic, şi cu structura cristalină similară aragonituiui. Frecvent se întîlneşte sub forma de agregate compacte granu I are, fin bac ilare sau fibroase, prezentînd şi macle după (110). De obicei e incolor, uneori e colorat însă în nuanţe verzui, galbene şi cenuşii. Are luciu sticlos, şi în spărtură gras. E casant; are spărtură concoidaiă şi clivaj bun după (110). Are duritatea 3,5—4 şi gr. sp. 3,6** 3,8. E transparent-translucid şi optic biax, cu indicii de refracţie: n^= 1,520, 1,667 şi w^=1,667. în razele catodice devine luminescent albastru deschis. Se disolvă uşor în acizi, cu efervescenţă. Se întrebuinţează la obţinerea sărurilor de stronţiu. Zăcăminte de stronţianit se găsesc în Germania, în Statele Unite şi în URSS. s. Stronţiu, Chim.: Sr. Element din grupul al doilea al sistemului periodic, subgrupul principal, făcînd parte din familia metalelor alcalino-pămîntoase, numit şi subgrupul calciului. Are nr. at. 38, gr. at. 87,63, p. t. 757°, p. f. 1366°, gr.sp. 2,54. StronţiuI e un metal moale, de culoare albă-argintie, ductil; în combinaţiile lui e bivalent. Se găseşte în cantităţi mici, întreaga scoarţă a pămîntului conţinînd 0,008% din numărul total al atomilor; e foarte larg distribuit în diferite roci şi ape minerale. Principalele minerale de stronţiu sînt stronţianitul, SrC03, şi celestinul, SrS04. Stronţiul metalic se obţine prin reducerea oxidului de stronţiu sau prin electroliza clorurii de stronţiu topite. Stronţiu 441 Stronţiu Sărurile de stronţiu colorează astfel pot fi identificate. StronţiuI are următorii izotopi: flacăra în roşu-carmin şi Numărul de masă Abun- denţa, 84 85 87 89 0,56 9,86 7,02 82,56 92 93 94 Timpul de înju-mătătire 65 z 53 25 ani 9.7 h 2.7 h Tipul dezintegrării Reacţia nucleară de obţinere captură K, emisiune y emisiune 3~" 7 min emisiune 3 Rb85(p, n) Sr85, Rb85 (d, 2 n) Sr85 Sr8?(d, p) Sr*9, Sr88 (n,y) Srs#, Y89(n, p) Sr88, bombardarea uraniului, a toriului, a plutoniului cu neutroni Zr94(n, a) Sr91, bombardarea uraniului sau a toriului cu neutroni bombardarea uraniuiui sau a toriului cu neutroni circa 2 min foarte scurt emisiune [5 emisiune 3 bombardarea uraniului cu neutroni bombardarea uraniului cu neutroni bombardarea uraniului cu neutroni Proprietăţile chimice ale stronţiului sînt asemănătoare cu ale celorlalte metale alcalino-pămîntoase şi, în special, cu ale calciului şi bariului, între cari e cuprins. Stronţiul, ca şi celelalte metale alcal ino-pămîntoase, are tendinţa de a pierde electroni şi de a trece în ioni pozitivi, cu configuraţie de gaz nobil. în consecinţă, combinaţiile lor sînt, în mare majoritate, combinaţii ionice (excepţie face berii iul). în aer se acoperă cu un strat gălbui, format din oxid, SrO, şi, în mai mică măsură, din peroxid, Sr02, şi azotură, Sr3N2. în seria tensiunilor, aceste elemente sînt aşezate în stînga magne-ziului şi, de aceea, elimină hidrogenul, la rece, din acizii diluaţi şi din apă. Prin încălzire în hidrogen uscat se formează hidrura, SrH2, în care anionul e hidrogenul cu sarcină negativă (H'). Se combină direct cu azotul la temperatură joasă, iar cu carbonul, prin încălzire puter- ^ 1Q° nică, dînd naştere la azotură, respectiv lacarburadestron- ^ W'1-ţiu, SrC2. Prin încălzirea ^ stronţiului, în aer, el se ^ aprinde, formîndu-seoxidul, ^ SrO, care reacţionează pu- ^ ternic cu apa, formînd hidroxidul de culoare albă, Sr(OH)2, bază puternică, solubilă în apă. Sărurile metalelor alca-Iino-pămîntoase sînt, în general, puţin solubile (v. fig.)- Solubilitatea variază, totuşi, atît în funcţiune de diferiţi anionicîtşi în funcţiune de metalele respective, ceea ce permite separarea unora de altele. Stronţiul reacţionează, chiar la rece, cu amoniacul lichid sau gazos, formînd o soluţie de culoare albastră închisă, care prin evaporare depune cristale aurii, a căror compoziţie 101 10 . IO'3- !*r 10' Sr?+ Ba2 Ca2+ Solubilitatea sărurilor de calciu, ţiu şi bariu, în apă. corespunde unui amoniacat de stronţiu, Sr(NH3)6; în aer, aceşti complecşi se autoaprind, iar prin păstrare în absenţa aerului sau sub influenţa catalitică a platinului, hexamina se transformă în amidă, iar aceasta, prin încălzire, trece în imidă galbenă: Sr(NH3)6 -> Sr(NH2)2 -* Sr(NH). Se cunosc următorii compuşi mai importanţi ai stronţiului: Hidrura de stronţiu, SrH2 e un solid alb, care descompune apa la rece şi e un agent reducător puternic. A fost obţinută de Guntz prin încălzirea amalgamului de stronţiu în curent de hidrogen; se obţine şi prin încălzirea stronţiului într-un curent de hidrogen uscat Temperatura la care începe reacţia de adiţie e de 215°. La 300---40Q0, reacţia e foarte energică. Cu apa reacţionează energic, punînd în libertate hidrogen: SrHa+2 H20 = Sr(0H)a+2H2. Hidrura are o mare putere reducătoare, C02 fiind redus pînă la carbon în stare liberă. în absenţa aerului, se descompune în elemente, la temperatura de 600--7000. Monoxidul de stronţiu, SrO, e o pulbere albă amorfă, care se aseamănă cu varul prin proprietăţile ei; are gr. mol. 103,63 şi p.t. 2430°. Se obţine prin arderea stronţiului în aer sau prin încălzirea nitratului ori a carbonatului. Se întrebuinţează în industria zahărului. Peroxidul de stronţiu hidratat, Sr02*8 HaO, se obţine sub formă de precipitat cristalin, prin tratarea hidroxidului cu H202. Prin deshidratare, la 100***130°, se obţine peroxidul anhidru. Hidroxidul de stronţiu, Sr(OH)2, de culoare albă, are gr. mol. 121,65 şi p.t. 375°. Se obţine din oxid de stronţiu şi apă; din soluţie, hidroxidul cristalizează cu opt molecule de apă, Sr(OH)2*8 H20; peste 100° pierde parţial apa, trecînd în monohidrat şi apoi în hidroxid anhidru şi numai la temperaturi foarte înalte trece în oxid. Octohidratul se disolvă în apă, cu absorpţie de căldură (—14,6 kcal/mol. g). Clorură de stronţiu, SrCI2, are gr. mol. 158,54 şi p. t. 873° • Se prezintă sub formă de cristale mici, incolore, uşor solubile în apă. Se obţine încălzind stronţiu sau SrO în clor, cum şi prin topirea carbonatului de stronţiu cu clorură de calciu. Clorură de stronţiu hidratatâ, SrCI2-6 HaO, se obţine prin disolvarea carbonatului de stronţiu în acid clorhidric. Clorură de stronţiu se combină cu amoniacul gazos, formînd SrCl2*8 NH3. Fluorură de stronţiu, SrF2, nu e solubilă în apă şi nici în acizi diluaţi; nu formează cristale cu molecule de apă. Sulfura de stronţiu, SrS, se formează încălzind carbonat de stronţiu, la roşu, în curent de H2S; cînd e pură, manifestă o fosforescenţă slabă, care devine mult mai accentuată, dacă conţine impurităţi de metale grele. Sulfatul de stronţiu, SrS04, e solid alb, amorf, foarte puţin solubil în apă, solubilitatea lui scăzînd cu creşterea temperaturii; are gr. mol. 183,69; la 1580° se descompune. Se găseşte în natură ca celestin ; se obţine prin acţiunea aciduiu i sulfuric sau a soluţiei unui sulfat solubil asupra soluţiei unei sări de stronţiu. Nitrura de stronţiu, Sr3N2, se obţine încălzind amalgam de stronţiu la roşu în curent de azot; ea se descompune uşor cu apa, liberînd NH3. Azotatul de stronţiu, Sr(N03)2, e o sare sub formă de cristale incolore. Are gr. mol. 211,65 şi p.t. 570°. Se formează prin disolvarea carbonatului de stronţiu în acid azotic diluat. E foarte solubil în apă şi cristalizează prin evaporarea soluţiei în prisme monoclinice cu patru molecule de apă; prin încălzire se topeşte în propria lui apă de cristalizare şi devine anhidru la 110°; încălzit mai departe, trece în azotat şi, prin calcinare puternică, dă SrO şi oxizi de azot. Se foloseşte în pirotehnie, pentru obţinerea de flăcări colorate în roşu. Strop 442 Stropit, aparat de Carbonatul de stronţiu, SrCO?, se prezintă în stare amorfă, ca o pulbere albă; are gr. mol. 147,64 şi p.t. 1497° la 60 at; la 1340° se disociază, pierzînd bioxidul de carbon. Se găseşte în natură ca stronţianit şi se obţine tratînd soluţia unei sări solubile de stronţiu cu un carbonat solubil. E insolubil în apă, solubilitatea creşte în prezenţa azotatului de amoniu. Carbura de stronţiu, SrC2, se obţine prin încălzirea carbo-natului de stronţiu cu cărbune, în cuptor electric; se aseamănă cu carbura de calciu ; cu apa se descompune uşor, dînd acetilenă. 1. Strop, pl. stropi. Gen.: Particulă de lichid globulară. Sin. (parţial) Picătură. 2. Strophodus. Poleont.: Peşte din ordinul Selacieniior, cunoscut în special prin dinţii plaţi, dreptunghiulari, cu suprafaţa striată. Aripioara dorsală era ca un spin acoperit de tubercule stelate. ^ Dinţi de Strophodus au fost identificaţi, în ţara noastră, în Jurasicul de la Valea Dinţi de Strophodus. Lupului. Sin. Asteracanthus. a. Strophomena. Paleont.: Gen de branhiopod articulat din ordinul Protremata, familia Strophomenidae, cu valva dorsală concavă şi cea ventrală convexă. Linsa cardinală e dreaptă, ambele valve posedînd aree. Suprafaţa e ornamentată cu coaste radi-are dese. Nu posedă aparat branhia!. Cele mai numeroase specii se găsesc în Ordovician, genul în-tîlnindu-se însă pînă în Permian. E menţionat şi în Devonianul din dea- Strophomena expansa. Iul Bujoarele (Dobrogea de Nordj. 4. Stropire. 1. Gen.: Operaţia de răspîndire, prin împroşcare, a unui lichid, pe anumite suprafeţe sau obiecte. 5. procedeul prin Drum.: Procedeu utilizat în asfaltaj, pentru raspîndirea lianţilor bituminoşi pe suprafaţa şoselei, la executarea tratamentelor superficiale. Stropirea se poate face cu stropitori de mînă sau cu maşini de stropit. Pentru obţinerea unei răspîndiri uniforme a liantului, operaţia se execută cu maşini de stropit sub presiune.'— în procedeul stropirii e necesar să se întrebuinţeze bitumuri moi (B 200 — B 350), cari să aibă o fluiditate cît mai mare, spre a se întinde repede şi uniform pe suprafaţa de tratat. e. Stropire. 2. Gen.: Răspîndirea, prin proiectare sau împroşcare, a unui material pulverulent. 7. Stropire. 3. Metg.; împroşcarea suprafeţelor formelor de turnătorie cu picături de apă, de ulei sau de negreală (v.), cu o stropitoare de apă (v.) cu curent de aer. Stropirea cu apă se execută pentru a umezi forma la suprafaţă, pentru netezire, iar stropirea cu ulei sau cu negreală, pentru ca piesa turnată să aibă suprafaţa curată şi netedă. 8. Stropit, aparat de Agr.: Aparat pentru stropirea culturilor cu lichide cari conţin substanţe toxice în soluţie sau în suspensie, folosite pentru distrugerea dăunătorilor.. După modul de transport, se deosebesc: aparate de stropit transportate pe spate de persoana care stropeşte, aparate de stropit transportate pe vehicule cu tracţiune animală, aparate de stropit transportate pe tractoare sau remorcate de tractoare, şi aparate de stropit transportate pe avioane (avioaparate de stropit). Sin. Stropitoare. După principiul de funcţionare, se deosebesc: aparate cu pulverizare hidraulică, aparate cu pulverizare pneumatică şi aparate sau generatoare de aerosoli. La aparatele cu pulverizare hidraulica, lichidul e refulat sub presiune, cu ajutorul unei pompe, la capsulele de pulverizare, cari îl dispersează în particule foarte fine şi îl împrăştie pe plante. La aparatele cu pulverizare pneumatica, lichidul sub presiune e dispersat de pulve,rizatoare şi e împrăştiat pe plante cu ajutorul unui curent de aer produs de un ventilator. La unele aparate, curentul de aer e folosit şi la pulverizarea lichidului. La generatoarele de aerosoli, lichidul e dispersat pe cale mecanică sau termome-canicăîn ceaţa şi e împrăştiat în exterior în această stare. Toate tipurile de aparate de stropit cuprind următoarele părţi: rezervorul pentru lichid, dispozitivul de agitare a soluţiei (agitatorul), care amestecă lichidul cu substanţele toxice în tot timpul lucrului (menţinînd omogeneitatea soluţiei), pompa, pentru crearea presiunii (cu piston sau cu membrană nemetalică), valva de siguranţă (care intră în funcţiune în caz de depăşire a presiunii de lucru stabilite), tija (lancea) de stropire şi pulverizatoarele (capsulele de puIverizare). — Exemple: Aparatul de stropit, transportat pe spate, e uti l i- zat la stropirea grădinilor de legume, la stropirea viilor, a arbuştilor şi a pomilor cu înălţime mică (pînă la 2,5"’3 m), cum şi la stropirea suprafeţelor mici de culturi de cîmp; uneori mai ziilor de legume şi de seminţe, cum şi la tratarea semiumedă a seminţelor şi la combaterea paraziţilor externi ai animalelor domestice. Un aparat transportat pe spate, cu pompare continuă de lichid, e aparatul AS-1 (v. fig. /), fabricat în ţara noastră. Aparatul, plin cu lichid, se fixează cu curele pe spatele 3 celui care execută stropirea. Acesta ţine în mîna stîngă tija de stropire 12, iar cu mîna dreaptă pune în mişcare pîrghia 7 de manevrare a membranei pompei. Pompa aspiră lichid din rezervorul de lichid 3 şi îl refulează în rezervorul de aer 16. în acest rezervor, lichidul sub presiune constantă e refulat, prin tubul 10 şi prin tija de stropire 12, spre ajutajul puIverizatoruIui 13, care îl //. Puiverizator. împroşcă sub forma unui con (conul de stro- 1) ajutaj; 2) orificiu pire). în fig. II e reprezentat tipul cel mai uti- cilindric; 3) tijă cu lizat de pulverizator, cu un ajutaj cu orifi- canal elicoidal. ciu cilindric şi o tijă cu canal elicoidal, care imprimă vinei de fluid o mişcare de rotire, pentru a o diviza în picături fine. Aparotul de stropi AS-14 (v. fig. III) e un aparat transportat pe spate, cu pompare de aer înainte de începerea lucrului. După umplerea rezervorului 3 cu lichidul de stropire, pînă Ia apariţia acestuia în tubul buşonului de umplere 4, se pompează aer pînă la stabilirea unei presiuni de 6 kgf/cm2. Apoi se ia aparatul în spate şi se începe stropirea, după deschiderea robinetului 11. Aparatele de stropit transportate pe spate, la cari presiunea necesară refulării lichidului de stropit se creează înainte de începerea lucrului, prezintă avantajul că pot fi mînuite mai uşor decît cele cu pompare continuă în I. Aparat de stropit AS-1 'capacitatea rezervorului. 15 I; presiunea de lucru. 1,5«--3 kgf/m2). I) capac; 2) filtru metalic; 3) rezervor pentru lichid; 4) lichid de stropire; 5) fundul rezervorului; 6) cerc metalic pentru protejarea fundului rezervorului ; 7) pîrghie de manevrare a pompei; 8) membrană nemetalică; 9) palier de rotirea pîrghiei; 10) tub de cauciuc; II) filtru; 12) tijă de stropire; 13) pulverizator; 14) supapă de aspiraţie.; 15) supapă de refulare; 16) rezervor de aer. utilizat Ia dezinfectarea maga- Stropit, aparat de —• 443 Stropit, aparat de — timpul lucrului, însă prezintă dezavantajul că stropirea nu ( ~ X ît'N i i«r i i ! + \ rv> rvi i !< i i ^ -f-z-vw*! *f rron/iK'i i r\ rnc llini i lui, datorită scăderii presiunii. li1. Aparat de stropit AS-14 (capacitatea rezervorului de lichid, 11,5 I; presiunea de lucru. 5 at). 1) mînerde manevrare a pompei; 2) manometru; 3) rezervor de lichid şi de aer; 4) buşon de umplere; 5) corpul pompei; 6) piston; 7) reţinător de refulare; 8) conductă; 9) curea; 10) conductă flexibilă; 11) robinet; 12) filtru; 13) tijă (lance) de stropire; 14) pulverizator. uniformă în decursul timpului Aparatul de stropit, transportat pe vehicul cu tracţiune animală, poate fi cu o pompă acţionată prin rotirea roţilor vehiculului sau cu o pompă acţionată de un motor. Primele se utilizează, în special, la stropirea culturilor de cîmp, iar cele cu pompa acţionată de motor, la stropirea livezilor (chiar şi a pomilor înalţi, cu coroana foarte dezvoltată). Aparatul de ~trop'*tOK-5, de tip sovietic (v. fig. IV), e un aparat purtat pe un vehicul tras de un cal, pompa, fiind acţionată de la axul roţilor vehiculului, prin intermediul unei perechi de roţi dinţate şi al unui mecanism bielă-manivelă. Manivela are trei orificii pentru fixarea, cu un bolţ, a capătului bielei, pentru reglarea cursei pistonului şi deci a debitului pompei (la o anumită viteză de deplasare a vehiculului). Ecar- tamentul roţilor vehiculului poate fi schimbat, între anumite limite, pentru adaptarea la diferite lăţimi între rînduri, la culturile de prăsitoare. Lichidul de stropire curge prin conducta 16 şi, prin conductele deaspira-re 15, e aspirat de cele două pompe 12 şi e refulat în rezervorul de aer 9; lichidul refulat de presiunea aerului din rezervorul 9 trece prin robinetul cu trei căi 10 şi apoi, fie prin conducta 11, în conducta de stropire 14, echipată cu zece pulveri-zatoare, fie prin conducta de refulare 18, înapoi în conductele de aspirare 15, — sau e oprit să treacă. Un exemplu de a-parat purtat pe vehicul cu tracţiune animală şi cu antrenarea pompei de un motor cu ardere internă e aparatul OKM-A, tip sovietic, care are un rezervor cu capacitatea de 175 I. Aparatele de stropit transportabile pe tractoare sau pe şasiuri autodeplasabile se utilizează la stropirea culturilor mari de cîmp, a grădinilor de legume şi a livezilor. în fig. V e reprezentat un aparat de stropit şi prăfuit constituit din două rezervoare de lichid, fixate pe marginile s3 .z: % o—-n ., □ It A - — — jj_ — IV. Aparat de stropit OK-5 (capacitatea rezervorului de lichid, 150 h presiunea de lucru, 5 at; lăţimea de stropire, 5,5 m). 1) cadru; 2) hulube; 3) ladă de unelte; 4 şi 5) pîrghii articulate pentru rotirea oscilantă a axului agitatorului; 6) axul agitatorului; 7) rezervor; 8) scaun; 9) rezervor de aer; 10) robinet cu trei căi; 11) conductă de refulare a lichidului; 12) pompă; 13) suport pentru rezemarea ţevilor laterale de stropire, în timpul deplasării vehiculului; 14) legătura la conducta de stropire; 15) conductă de aspirare a lichidului în pompă; 16) conductă de alimentare a pompei (12) cu lichid din rezervorul (7); 17) roată; 18) conductă de refulare. V. Schema unui aparat de stropit şi prăfuit purtat pe tractor. 1) mecanism de acţionare; 2) pompă; 3) cameră de egalizare; 4) supapă de sipuranţă; 5) conductă oe refulare; 6) rezervor; 7) conductă de aspiraţie; 8) distribuitor. laterale ale tractorului. Pompa de aspirare şi de refulare a lichidului, instalată pe platforma cadrului, e acţionată printr-un mecanism cu excentric, de la arborele de priză al tractorului. Agitatoarele lichidului din rezervoare sînt acţionate tot de la arborele de priză al tractorului, prin transmisiuni cu lanţ. Aparatul de stropit transportat pe avion e folosit la stropirea culturilor de cîmp sau a altor culturi cari ocupă suprafeţe mari; se pot stropi suprafeţe mari într-un interval de timp scurt, ceea ce e important în cazul înmulţirii rapide a dăunătorilor (de ex. a gîndacului de sfeclă). Stropirea se face, la culturile de cîmp, de. obicei, de la înălţimea de 10'—12 m, după semnalele făcute cu fanioane de o reţea de semnalizatori de pe terenul care se stropeşte. Un aparat de stropit transportat pe avion (v. fig. VI) are un rezervor de lichid 1, al cărui agitator e acţionat de o elice 2. Rezervorul 1 alimentează, prin două conducte 8, două pulveriza-toare 9, situate de o parte şi de alta a corpului avionului. Prin manevrarea pîrghiei de comandă 4 se închide sau se deschide robinetul 7, prin care trece lichidul din rezervor spre pompa centrifugă, care refulează sub presiune lichidul, în interiorul tobei cilindrice 9, care are peretele perforat. Lichidul împroşcat prin orificiile tobei e pulverizat şi de curentul de aer produs prin deplasarea avionului. Generatoarele de aerosoli sînt destinate combaterii dăunătorilor din sere, din magazii, grajduri, etc. sau din grădini, livezi, perdele forestiere şi culturi de cîmp. Generatorul se instalează în încăperea respectivă sau se montează pe platforma V/. Aparat de stropit. 1) rezervor; 2) elicea agitatorului; 3) frînă; 4) pîrghie pentru comanda stropirii; 5) elicea pompei de lichid; 6) ax tubular; 7) robinet; 8) conductă; 9) tobă de pulverizare; 10) capacul tobei. Stropit, grătar de ^ 444 Stropitor de bandaje unui autocamion sau a altui mijloc de transport. Generatorul de aerosoli din fig. VII e acţionat de un motor cu Grătar de stropit. VII. Generator de aerosoli. 1) motor de acţionare; 2) acupla]; 3) ventilator; 4) cameră de ardere; 5) rezervor de benzină; o) jicior; 7) bujie; 8) rezervor de lichid pentru pulverizare; 9) conductă; 10) difuzor. ardere internă de 6 CP şi are o productivitate de 6 I pe minut, cînd produce ceaţă, şi de 4 I pe minut, la stropit. 1. Stropit, grâtar de Poligr.: Cadru de sîrmă groasă, cu mîner, în interiorul căruia se găseşte o împletitură de sîrmă subţire, sub formă de grătar (v. fig.), folosit în legătorie (v.). Serveşte la executarea stropirii şnitului (v.) cărţii, al registrului, etc., prin frecarea unei perii imbibate cu cerneală de grătar. 2. Stropit, maşina de Agr.: Sin. Aparat de stropit (v. Stropit, aparat de ~). Termenul e impropriu în această accepţiune. a. Stropit, maşina de ~ şi de spâlat drumuri Drum.: Maşină de lucru combinată, care serveşte atît la stropirea, cît şi la spălarea cu apă a drumurilor, prin împrăştierea uniformă a apei pe suprafaţa acestora, respectiv prin dirijarea unor vine plate de apă, cu viteză mare, asupra suprafeţei drumului. Se compune (v. fig.) dintr-o cisternă aşezată pe un vehicul (autovehicul, tramvai, etc.), dintr-o conductă de aspiraţie, care leagă cisterna cu o pompă centrifugă, o conductă de refulare a a-pei, ajutaje de stropire, ajutaje de spălare şi mai multe robinete pentru întreruperea curentului de apă. Apa din cisternă e aspirată de pompă şi e refulată la conducta de distribuţie pe care sînt montate ajutajele de spălare şi cele de stropire. Apa iese din ajutajele de spălare sub forma de vînă plată, sau se împrăştie uniform, prin ultimele, sub formă de picături. Schema maşinii de stropit şi de spălat drumuri. 1) cisternă; 2) filtru: 3) tubulură de umplere a cisternei; 4) conductă de aspiraţie; 5) pompă centrifugă; 6) conductă de refulare; 7) conouctă de distribuţie; 8) ajutaj de stropire; 9) ajutaj de spălare; 10) robinet. Stropitoare, Stropitoare de ap? mărului. Prin manevrarea robinetelor se pune în funcţiune, după necesitate, instalaţia de stropire sau cea de spălare. Maşina mai are dispozitive auxiliare ca, de exemplu, un dispozitiv pentru întreruperea bruscă a curentului de apă, un dispozitiv pentru reglarea lăţimii de stropire şi tuburi pentru legarea furtunurilor de incendiu. La aceste maşini se pot adapta pluguri pentru curăţirea drumurilor de zăpadă, perii-rulouri pentru curăţirea drumurilor, etc., spre a le mări posibilităţile de utilizare. 4. Stropitoare, pl. stropitori. 1. Agr,: Sin. Aparat de stropit (v. Stropit, aparat de ^). 5. Stropitoare. 2. Gen.: Aparat (v. fig.) care serveşte la stropirea manuală a grădinilor, a culturilor de legume, a serelor, etc. Se compune dintr-un rezervorcu mîner, şi dintr-un tub, terminat cu o piesă în formă de pîlnie cu baza mare perforată, pentru ca apa să iasă sub formă de vinişoare. e. Stropitoare de apa. Mett.: Unealtă a formarului pentru împroşcarea cu picături de apă a formelor de turnare, pentru umezirea suprafeţelor lor, constituită dintr-un rezervor mic de apă, pe care e fixat un ejector (v. fig.). Curentul de aer necesar pentru împroşcare e dat de formar, prin suflare printr-o tubulură a ejectoruiui. 7. Stropitor, pl. stropitoare. 1, Chim.: Vas de laborator folosit în principal la spălarea şi strîngerea precipitatelor de pe filtru şi de pe pereţii vasului în care s-a făcut precipitarea. Stropitorul e format dintr-un balon de sticlă cu fund plat şi cu gîtui lung, închis cu dop şlefuit sau de cauciuc, străbătut de doua tuburi de sticlă* unul, care pătrunde pînă la fundul balonului, e îndoit la partea superioară sub un unghi de 60*-*70o, avînd diametrul la vîrf mai mic decît 1 mm, iar celălalt, depăşind puţin dopul în interior. Vîrful stropitorului se face mobil, cu ajutorul unui tub de legătură de cauciuc (v. fig.). Se folosesc stropitoare pentru apă rece de 750---1000 ml, stropitoare pentru apă fierbinte de 500 ml şi stropitoare pentru soluţii de spălare de 250 ml. Stropitorul de apă caldă are gîtul înfăşurat cu bandaj de sfoară groasă, pentru a fi uşor de mînuit, cînd apa e fierbinte. în Microchimie se folosesc stropitoare de dimensiuni mici, cu capacitatea cuprinsă între 20 şi 30 cm3, şi din cari lichidul iese în vînă foarte subţire, numite microstropitoare. s. Stropitor. 2. C.f.: Ţeavă perforată, montată în camera de fum a locomotivei, servind la stropirea fraisilului cu apă (din căldare), pentru evitarea aprinderii acestuia —■ sau la partea superioară a cenuşarului locomotivei cu abur, servind la stropirea cu apă (din tender) a cenuşii şi a zgurii fierbinţi, pentru protejarea barelor grătarului şi a pereţilor de tablă ai cenuşarului. 9. Stropitor de bandaje. C. f.: Aparat pentru stropirea cu apă a bandajelor roţilor alergătoare ale locomotivei, în vederea micşorării uzurii acestora. Se foloseşte la unele tipuri de locomotive, în special la cele cu circulaţie pe linii cu curbe multe şi rază mică. Aparatul e constituit dintr-un ejector cu abur, cu robinet de comandă, acţionat din cabina mecanicului; Stropitor de laborator. I) balon ; 2) tub de stropire de sticlă; 3) vîrful stropitorului; 4) bucată de tub de cauciuc: 5) tub pentru accesul aerului. Stross 445 Structură apa e aspirată din conducta de ai imentare a căldării şi e trimisă sub presiune, prin ajutaje de stropire, pe bandaje. La locomo-tivele-tender se montează stropitoare de bandaje, la toate roţile libere. 1. Stross. Tnl.: Partea inferioară a unei galerii de tunel, cuprinsă între planul naşterilor bolţii, vatra galeriei şi pereţii laterali ai acesteia. V. şî sub Tunel. 2. Struc, pl. strucuri. Ind. text.: Ţesătură cu desen în dungi longitudinale, transversale, diagonale, în zig-zag, în figuri sau 3 b c d Strucuri. al legătură struc cu dungi longitudinale egale; b) legătură struc cu dungi transversale; c) legătură struc cu dungi oblice; d) legătură struc cu figuri. în carouri, provenite prin modul de legare între urzeală şi bătătură. Aceste dungi conferă ţesăturii o mai mare grosime şi rezistenţă la purtare (v. fig. a). în funcţiune de lungimea flotărilor, dungile pot fi egale sau inegale ca lăţime. Se deosebesc: strucuri longitudinale (v. fig. a), strucuri transversale (v. fig. b), strucuri oblice (v. fig. c), strucuri cu figuri (v. fig. d). Se cunosc: strucuri de lînă pentru tapisarea automobilelor, sau pentru mobile, strucuri pentru pardesie, pentru pantaloni de călărit şi pentru costume de vînătoare, pentru rochii (cele subţiri); struc de mătase şi tip mătase pentru cravate, cămăşi cu dungi, crep viscoza, etc. Sin. Pichet în dungi. 3. Structogen. Geol.: Calitate a unei porţiuni din scoarţa pămîntului de a constitui zone de geosinclinal în cari, după depunerea sedimentelor, are loc cutarea acestora (faza de structogeneză). Ant. Cratogen (v.). 4. Structogeneză. Geol. V. sub Orogeneză. 5. Structurat, sistem ~.Chim. fiz.: Sistem dispers (v. Dispers, sistem ~) care, în urma orientării particulelor dispersate după anumite direcţii, are o structură mai mult sau mai puţin ordonată. Structurarea (v. fig.) se poate produce din cauze exterioare sau în mod spontan. Principalele sisteme disperse studiate astfel sînt: suspen-soizii diluaţi, pastele sau suspensiile concentrate, soluţiile de polimeri (macromolecule), răşinile şi gelurile. Principalele efecte de structurare ale acestor sisteme sînt: orientarea după o dimensiune (starea nematică), după două dimensiuni (starea smectică) şi după toate cele trei dimensiuni (cristalizarea), cum şi efectele de alipire (agregare) şi dezlipire a particulelor. Exemple de fenomene datorite orientării şi legării particulelor sînt: îmbătrînirea (învechirea), curgerea plastică şi pseu-doplastică a soluţiilor depolimeri, tixotropia geluri-lor şi fenomenele de reopexie şi d i lataţie. Factorii principali cari determină structurarea sînt: timpul, concentraţia disper-soidului, temperatura, acţiunile mecanice simple sau forţelecentra-le, cîmpul magnetic, etc. Alţi factori principali de cari mai depinde structurarea sînt forma şi di-mensiunile particulelor respective. Sistemele cu particule sferice, de aceeaşi dimensiune (sisteme monoforme, monodisperse, isometrice), se structurează cel mai puţin, în timp ce sistemul cu particule alungite (anisometrice) se structurează cel mai uşor şi în mai multe feluri. în cazul fluidelor, fenomenul de structurare se poate exprima cu ajutorul viscozităţii (rj) şi al gradientului vitezei de curgere (dvjdx), numit deformare de curgere (D). La sistemele nefluide, efectul de structurare se exprimă prin diagrama de eforturi, urmărind variaţiile modulului de elasticitate, indicele lui Poisson, sau spectrul de relaxare, conform teoriei lui Maxwell. în cazuri speciale, efectele de structurare se mai pot stabil i şi prin alte metode de analiză structurală moleculară: optice, electronice, roentgenografice, dielcometrice. e. Structura, pl. structuri. 1. Mat.: Pluralitate S de operaţii (v.), asociate unei mulţimi date E, operaţiile fiind definite cu elemente ale mulţimii date şi ale altor mulţimi, aparţinînd unei scâri (v. Scară de mulţimi), dintre ale cărei mulţimi de bază face parte şi mulţimea dată. Operaţiile caracteristice unei structuri se definesc prin proprietăţi formale determinate şi sînt date într-o ordine determinată. Pentru clarificarea unor concepte şi notaţii utilizate în prezentarea de mai jos, v. Mulţime. Baza scării structurii S se notează {A, B, C, iar scara de mulţimi cu ale căror elemente se definesc operaţiile structurii se notează S {a, B, C, •••} sau, pe scurt, S { }. Mulţimea E căreia i se asociază structura se mai numeşte mulţime cu structură dată. Clasificarea clasică a structurilor. Structurile cele mai uzuale formează o mulţime care de obicei e împârtită în părţi nu neapărat disjuncte, şi anume: structuri algebrice, structuri de ordine, structuri topologice,, structuri mixte. Structuri algebrice sînt acelea în cari intervin operaţii cu un număr finit de elemente, operaţii zise algebrice. Astfel sînt, de exemplu, structura de semigrup, structura de grup, comutativ sau oarecare, structura de grup cu operatori, structura de semiinel, structura de inel, structura de ideal, structura de algebră (care cuprinde teoria sistemelor de mărimi hipercom-plexe), structura de corp, comutativ sau oarecare, structura de spaţiu vectorial sau I inear, structura de modu l, unitar sau oarecare. Sisteme structurate. a) structurare spontană: tj) — variaţia viscozităţii; r) timpul (în iile); I) soluţie coloidală de V2Os; b) variaţia deformării (alungirii) în funcţiune de forţă ia diferite corpuri structurate: a — forţa (în kgf/mm'); A) aiungire; /) cauciuc slab vulcanizat; li) mătase artificială. 446 Structura Structuri de ordine sînt cele fundamentate pe relaţia de ordine. Astfel sînt, de exemplu, structura de ordine binară, structura de ordine ciclică sau multiplă, structura de ordine binară totală, structura de latice, structura de graf, structura de categorie, etc. Structuri topologice sînt acelea în cari intervin operaţii cu o infinitate de elemente, operaţii zise topologice. Astfel sînt, de exemplu, structura metrică, structura de vecinătăţi sau de aproximaţie, structura uniformă, structura Kuratowski (sau structura operaţiei de închidere), structura de interior (sau structura topologică propriu-zisă, în sensul lui Bourbaki), structura de aderenţă (structură topologică duală sau complementară structurii de interior). Ultimele trei structuri sînt echivalente. Structuri mixte sau structuri-intersecţiune sînt acelea în cari sînt realizate mai multe structuri simultan, cum sînt structura de grup topologic, structura de spaţiu vectorial topologic, structura de spaţiu Banach, structura de corp ordonat, structura de corp topologic, structura de inel normat, structura de algebră Ue, etc. Operaţii pe structurai de bază { a}. Operaţie binară sau de compoziţie e o aplicaţie a lui A2 în A, adică o operaţie care asociază fiecărei perechi ordonate de elemente x£A şi yE-d, adică fiecărui (^, y)E^2. un anumit element notat x-y care aparţine aceleiaşi mulţimi: x-y£A. Se spune că ^4 este o mulţime multiplicativă. Dacă x*y=y-x, operaţia e comutativă. Exemple: ^U^7. X f)Y (reuniunea, şi intersecţiunea) sînt aplicaţii ale lui (A) în $(^4). Tot aşa x-j-y, x-y, xy sînt aplicaţii ale lui N2 în N, unde N e mulţimea numerelor întregi. (A) e mulţimea părţilor mulţimii A. Dacă (x-y)-z—x-(y-z), atunci operaţia de structură se numeşte a s o c i at i v ă. Astfel X\JY, X p| Y pe ^ (A) sau x+y, xy pe N; operaţia (x, y) —► xy nu e asociativă. Tot aşa ope- —► —► —>• raţia x (produs vectorial) pe mulţimeai?3xi?3-* i?3 (mulţimea —► ->• vectorilor tridimensionali euclidieni), x X y—z, nu e asociativă. Invarianţa operaţiei de structură. Dacă / e o aplicaţie biunivocă (bijectivă) a lui A pe B, cu invarianţa operaţiei de structură, f(x-y) — f(x) -f{y), atunci / e un isomorfism. Dacă / nu e biunivocă (e suprajectivă), atunci / se numeşte omomorfism. Parte invariantă sau stabilă relativă la o operaţie pe E e o parte yl£^J(£), astfel că x-y^A dacă x, yEA. Această proprietate a produsului se mai scrie şi A-AClA şi reprezintă şi o proprietate a produsului indus pe $(^4). Elemente comutative sau permutabile relativ la o operaţie sînt elemente x, y £E pentru cari x-y=y-x. Dacă relaţia are loc identic pe E, operaţia se numeşte comutativă. Centrul unei structuri S{A}e mulţimea elementelor G^, permutabile cu orice element x£A, şi se scrie aEZ(A)— centru! lui A. Elementul neutru sau identic al structurii S{a} e un element e G A, pentru care e -x=x • e—x x G A. ElementuI e este unic. Elemente ordinare sau de integritate relative la {^4} sînt elemente xţ^A pentru cari din ci'x—b-x, xa=xb rezultă a=b. Mulţimea elementelor ordinare e invariantă. Elemente inverse sau simetrice (opuse) sînt elemente x, y£A pentru cari x-y—y-x=e. Dacă operaţia e asociativă, mulţimea elementelor ordinare coincide cu mulţimea elementelor cari au inverse (sau inversabile). De asemenea fiecare element x inversabil are un invers unic (şi care se scrie x_1). Există proprietăţile (x'y)-1—y-1^"1 şi e~x=et iar dacă x>y=y>x, atunci %-i.y=y .x-1. Exemple: în mulţimea aplicaţiilor E->E, aplica- ţiile biunivoce sînt inversabile (şi deci ordinare), iar aplicaţia identică e elementul neutru. Faţă de operaţia U în £)$ (£), mulţimea vida e element neutru, iar fată de operaţia p| în mulţimea E e element neutru. Distributivitatea aplicaţiilor. Aplicaţia / a structurii S{a} în S{b) e distributivă faţă de operaţiile structurilor (notate ambele cu ,,-f“ sau „-“),dacă f(x+y)=f(x)+f(y) [sau f(x-y) = =/(*)•/(>')]■ Astfel produsele scalar, respectiv vectorial re- prezintă aplicaţii distributive pentru R'i~>R(R= mulţimea nu- —>. —► —► —► ——> —> —> —v —► merelor reale), respectiv i?3->i?3, f{%-\-y)—fm%-\-f'y, fx —► —> -> ->->—► —> —► —>■ -> X (#-f y)— fxx+fxy, cu x, y, /G^3- Distributivitatea poate fi definită la stînga sau la dreapta. Structuri particulare. Structuri particulare mai importante sînt: structura de semigrup, structura de grup, structura de grup cu operatori, structura de inel, structura de semiinel, structura de ideal, structura de algebră, structura de corp, structura de algebră peste un corp, structura de spaţiu vectorial, structura de modul vectorial, structura de ordine binară, structura de latice, structura de graf, structura de categorie, structura metrică, structura de vecinătăţi, structura topologică Kuratowski, structura topologică interioară, structura de filtru, structura topologică de aderenţă. Structură de semigrup: Despre o mulţime G, nevtdă, pe care e definită o structură cu o operaţie (scrisă multiplicativ sau aditiv) univocă şi asociativă se spunecăare.structură de semigrup (sau că e un semigrup). Structură de grup: Despre o mulţime G=/=0, cu structură de semigrup, cu element unitate faţă de structura de semigrup şi astfel că orice x EG are un invers, se spune că are structură de grup (sau că e un grup). Dacă operaţia e comutativă, grupul se numeşte comutativ sau abelian. De obicei, grupurile comutative se scriu aditiv şi se mai numesc module. V. Grup 1. Structură de grup cu operatori: Despre o mulţime G care are structură de grup se spune că are şi structură de grup cu operatori, dacă există o mulţime de aplicaţii ale lui G pe G (suprajective), cari sînt distributive faţă de structura de grup a lui G. Structură de inel: Despre o mulţime E se spune că are structură de inel, sau căeun inel, în particular inel asociativ, dacă: I. E are structură de grup aditiv, comutativ; II. E are structură de mulţime multiplicativă (în particular de semigrup) relativ la o a doua operaţie. III. Operaţia multiplicativă e o aplicaţie bilateral distributivă a lui E2 în E relativă la structura de grup aditiv, în formule: I- = * II. x.y„g (*+y)+z=x+(y+z) (x-y)-*=x-(yz) x-\-'9-=x î IJ. x <(y-\-z)—x-y-\-x*z *+(-*)*«9- {y+z)-x=*y-x+g.x. *+y=y+x Orice operaţie multiplicativa pe E e echivalentă cu un operator al lui £ în E: /(*)=/•* cu x, fEE. Un inel poate avea element unitate multiplicativ sau nu. Dacă relaţia de asociativitate (xy)z=x(yz) e înlocuită cu relaţia x(yz)+y(zx)+z(*y)=-&t el se numeşte inel iacobian, V. fnel 1. J Structură de semiinel e structura-intersecţiune a lui ii care provine din structura de grup comutativ, aditiv şi din structura de semigrup multiplicativ. Structură de ideal: O parte A a unui inel E se spune că are structură de ideal (sau că e un ideal), dacă: I. A are structură de inel faţă de structura lui E (adică A e un subinel); Structură 447 Structura ii, A e bilateral invariant faţă de multiplicarea în E\ XAC.A(ideal la stînga numai), AxCZA (ideal la dreapta) pentru orice xEE. Expresia xA reprezintă mulţimea elementelor xa, unde aţ^A. Analog Ax. într-un inel comutativ (multiplicativ), toate idealele sînt bilaterale. V. Ideal. Structură de algebră: Un inel asociativ sau neasociativ £ se spune că are structură de algebră sau că formează o algebră E peste un inel asociativ A de aplicaţii a lui în 2s (ale cărui elemente se zic operatori), dacă: I. Operatorii inelului A sînt distributivi faţă de grupul adi- tiV 0L(x-\‘y)=ax-\-0Ly, x,yEE, a EA] II. Operatorii inelului A sînt asociativi faţă de mulţimea multiplicativa E\ (E şi care verifică relaţiile: |. (x+y)+=x++y+ II. (olx)+—ol*x+ (&*= conjugatul lui a) III. (xy)+=y+x+ x,yEE IV. (x+)+ = x a£C (corpul numerelor complexe). Structură de spaţiu vectorial (linear, afin): O mulţime E se spune că are structură de spaţiu vectorial relativ la corpul Kde operatori (sau că e un spaţiu vectorial peste corpul K) dacă: I. E are o structură de grup aditiv, (comutativ). II. Operatorii corpului K sînt distributivi faţă de grupul aditiv E.' Ţinînd seamă de ceea ce s-a enunţat la structura de algebră, adică de definiţiile şi proprietăţile corpului K de operatori, rezultă următoarea exprimare, prin formule, a definiţiei unui spaţiu vectorial: Pentru x, y, z £ E, a, j3 EK I. 1) x+y — z (unic determinat) 2) {x+y) + z = x-{-(y-\-z) (asociativitate) 3) x-\"b = x (-0-, elemenul nul) 4) x' + x^'Q'(x'——x, inversul aditiv) 5) x-jry—y+x (comutativitate); II. 1) a-x — y (unic determinat) (definiţia aplicaţiei-operator în K\E-+E) 2) *x(* + y)—oix + ay (distributivitatea operatorilor din K faţă de grupul aditiv E) 3) (a + P)*=a• x (definiţia sumei operatorilor din K) 4) (aP).r = a(8.v) (definiţia produsului de operatori din I{) 5) e-x=x (definiţia operatorului identic care există tot- deauna: e e unitatea multiplicativă a lui A'), Dacă K e corpul numerelor reale sau complexe, atunci e = 1. Elementele mulţimii E se numesc vectori, prin analogie cu vectorii hberi definiţi în spaţiul euclidian tridimensional, iar elementele corpului K se numesc în mod analog scalari sau operatori. Corpul K poate fi, într-un caz particular, corpul numerelor reale sau corpul numerelor complexe. Proprietăţi: a •*0,= o • * —-0, (— e)*= — .v. Un spaţiu vectorial E (peste corpul K), pe care s-a definit un produs (x, yEE, x-yEE) bilateral distributiv faţă de suma din £ şi asociativ faţă de produsul din K e o algebra peste K. Structură de modul vectorial: O mulţime E se spune că are structură de modul vectorial peste inelul A de operatori (sau că e un A-modul), dacă: I. E are o structură de grup aditiv, (comutativ). II. Operatorii inelului A sînt distributivi faţa de grupul aditiv E: -y IV xf\ yO, x f\ y^y (rezultatul operaţiei (rezultatul operaţiei e absoarbe elementele) absorbit de elemente) IL Dacă z^y, IL. Dacă z^.y, atunci z^x'\J y atunci z^x f\y (operaţia V are caracter (operaţia [\ are caracter minimal) maximal) Exemple de latice: I) L— $($(£) = mulţimea sub-mulţimilor iui E, operaţiile V şi A fiind reuniunea (U) şi inter-sectiunea (p|), ordonarea ^ fiind incluziunea (3). II) L=mul-ţimea numerelor întregi pozitive ={1. 2, 3, ••• J unde ordonarea x^y înseamnă x — divizor al lui y (deci mulţimea multiplilor lui x include mulţimea multiplilor lui y), iar aplicaţiile V şi A sînt date de: x\ y= min^= codivizorul maxim z>x,y al numerelor xx y, iar x [\ y— max z— comultiplul minim al z^x.y numerelor#, y. Relaţia y^x înseamnă j/eun multiplu al lui Exemple: 12 V 18=6, 12A18^36. III) L— mulţimea elementelor , unde clasa multiplilor lui x (x— întreg pozitiv). Relaţia ^ înseamnă la fel ca la ll, #=divizor al lui y, etc. Clasa j#} se mai numeşte şi ideal j#} sau ideal Kronecker . Consecinţe elementare: 1) Elementele xVy şi x f\y sînt unic determinate. (Din u=xVy, v~xVy, rezultă, după II, u^v şi v^u, deci u—v.) Analog x J\y. 2) Operaţiile V şi A sînt comutative: x\J y—y\J x, x A y—y A x, 3) Operaţiile V, A sînt asociative: (x V y) Vz=x\i (yWz), (x Ay) Az=x/\ (y Az). 4) Condiţia x^y e echivalentă cu x\jy=x. 5) Condiţia x^y e echivalentă cu x f\y—y. 6) x f\(y\J *)>(* t\y)V(x f\z), y, ^ ^ Z,( la.t ice arbitrară — subdistributivitate —). Orice latice finita are un element nul'&(& == 0-0- = I. O latice distributivă şi complementată se mai numeşte şi ■.atice boole sau algebră booleana. / Două latice L şi L se numesc isomorfe, dacă există o aplicaţie /:L-*L, L=f(L), cu proprietăţile: /O V y)=f(x) v/(>■), /(* A y)=f{*) A Ky). *. yEL. Aplicaţia f se numeşte monotonă sau isomorfism de latice. Orice algebră Boole L finită (card L>L), dacă operaţiile V şi A verifică proprietăţile: 1) xVyEL, xAyeL 2) x\Zx=x, x A x~x (idempotenţă) 3) x\f y—y f\x, x f\y—y f\x (comutativitate) 4) (x Vy)v Z=x V(yVz), (x Ay) AA O A 0 (asociativitate) 5) (x\Jy) [\x—x, (x f\y)\f x—x (absorpţie). Relaţia de ordine pe L se defineşte în modurile următoare: x^y e echivalent cu xy y—y sau x^y e echivalent cu x f\y—x. Structură de graf(pl. grafe); Perechea formată de o mulţime E şi o aplicaţie T a lui E în S|}(£) se numeşte graf [>E£, r#E $(£)]• Se mai spune că (.E, T) sau {E, $$(£)} are o structură de graf. O structură de graf e echivalentă cu o relaţie binară pe E: xjry, e echivalentă cu yEYxCIE (Tx e o mulţime). Reprezentarea geometrică a unui graf. Mulţimea E se reprezintă prin puncte, iar (x, y) printr-un arc (segment sau săgeată) care uneşte pe # cu y, dacă yEYx. Harta drumurilor unei regiuni e reprezentarea geometrică a unui graf în care E e mulţimea localităţilor de pe hartă, iar r(2s)c5B(-E) e mulţimea tuturor drumurilor cari leagă cîte două localităţi de pe hartă. Dacă o localitate a e izolată pe hartă, aceasta înseamnă că Ya—0 şi că nu există nici un bţ^E astfel ca a^Yb. Dacă x^Yx, se spune că (x, x) e o buclă (corespunde drumului urban), iar dacă y=fzx, atunci (x, y) e un arc al grafului (şi corespunde unui drum interurban). Reprezentarea matricială a u n u i g r a f. Matricea (finită, numărabilă sau continuă) a unui graf (E, T) e o matrice pătratică de un ordin egal cu card E şi ale cărei elemente 0 sau 1 se determină în modul următor: pe linia a şi coloana (3 se scrie 1, aa^=1, dacă x^Yx^, unde#a, x^ţ^Eşi / 'i x Gr# a^=Q, dacă aşadar «a0=(*aIV= (0 r*“- E evident că matricea grafului (E, T) nu e de obicei o matrice, simetrică. Se scrie matr(j5, T)= «3II Graf aleatoriu e un graf (£, T), — cu £=={#a| / fiind o mulţime de indici —, pentru care se cunoaşte Structură 449 Structură probabilitatea de folosire a fiecărui arc al grafului fi(xa, x^) = =/>ap. M'atriceacorespunzătoare ||;/v!| e matricea-probabi Citate a grafului. S u b g r o f (X, Tv) al unui graf (E, T) e graful unei părţi XdE şi al aplicaţiei Tx cu Txx=I'xC\X. Grof p o r ţ i o I (E, T) al unui graf (E, F) e graful Iui E şi al aplicaţiei parţiale T'.TxCZTx, xEE sau T(£)cr(£). Structură de categorie: Despre o mulţime K se spune că are structură de categorie, dacă e dată pe K mulţimea Cp a tuturor aplicaţiilor / ale lui K în K. Mulţimea K cu structură de categorie se mai numeşte şi sistem categorial. Categoria se scrie (K, Cp) şi avem fE^P< y=f{%), %, yEK. Aplicaţiile / semai numesc şi morfisme (termen extras din omomorfism şi din isomorfism). Totalitatea FC,Cp a aplicaţiilor / ale lui x în y se numeşte schema de aplicaţie a lui x în y şi se notează F(x\y). Evident că fE.F(x\y), adică f (x-*y). Elementele x, yţ~K se zic şi obiecte ale categoriei (K, (p). Produs parţial de aplicaţii ale categoriei. Dacă există f şi g, astfei ca y—f(x) şi z~g(y), cu x, y, zEK, atunci prin definiţie 9(x-+z) e dat de z=<ş(x)~ — g[f(x)} şi se scrie ~F(x(9 \y^). Functor din categoria (K, Cp) în categoria (K, Cp) e o aplicaţie 9 a lui Cp în (/ astfel ca: I) 0^= morfismul unitate în Cpy dacă e = morfismul unitate în Cp şi II) (pg)® — = f*mg9 care există, dacă f-g există în Cp, Subcategor ie (IC, Cp) a categoriei (.K, (jf) e perechea K ş\ (pt cu KC.K, (pdCp, astfel ca (.K, Cp.) să fie o categorie faţă de operaţiile definite pe (K, Cp). Exemplu: categoria grupurilor comutative faţa de categoria grupurilor. Teorema Ei lenberg-Mac Lan e. Orice cate-gorie (K, (J) ale cărei obiecte xEK formează o mulţime e o categorie isomorfâ cu categoria mulţimilor sau cu o subcategor ie a ei. Structură metrică: Despre o mulţime E se spune că are structură metrică sau că e un spaţiu metric, dacă există o aplicaţie d a lui ExE în mulţimea numerelor reale nenegative [0, + oo], cu proprietăţile: 1) d(x, y)z?0 şi d(x, v)=0 este echivalent cu x—y 2) d(x, y)^d(x,z)+d(y, z)—relaţia de convexitate a aplicaţiei. Elementele x, y, z sînt arbitrare în E. Aplicaţia d se numeşte distanţa şi e o funcţională convexă de mulţime. Se arată că d(x, y)=d(y, x). Spaţiile cu n dimensiuni (reale sau complexe) sînt spaţii metrice, distanţa d fiind una dintre aplicaţiile: d(x, y)— max j *a—.ya j , a 1 d(x,y) = X |*«-*aj. a <2(*,y)=y2| S2- a Structură de vecinătăţi: Mulţimea E se spune că e un spaţiu cu vecinătăţi sau spaţiu topologic cu vecinătăţi în sensul lui Hausdorff (v. şi Mulţime), dacă: 1) Pentru orice xEE, există părţi VxdE (zise vecinătăţile lui x) astfel încît %ELVx. 2) Dacă £rxşi Vx sînt vecinătăţi ale lui xEzE, există o vecinătate W , astfel ca W dUHv *K X 3) Dacă yEvx(yEE), atunci există Vy astfel ca V ydV x. 4) Dacă xz^zy, x, yEE, atunci există Vxş\ V y disjuncte, VXHV =0 (proprietatea de separaţie a lui Hausdorff). Mulţimile cu structură de vecinătăţi se numesc şi spaţii topologice separate. Un spaţiu metric e un spaţiu topologic cu vecinătăţi, vecinătăţile fiind definite prin relaţia Vx~(y ; yEE, d(x, y) A II. A{JB—A\JB (aditivitate) III. A=A (k[k(A)]~k(A), — operaţie idempotentă —) sau echivalent: AdA IV. 0=0 (0= mulţimea vidă a lui E). Operaţia de închidere — topologică — se mai numeşte şi aderenţă. Mulţimile închise sau aderente sînt definite prin relaţia1 a=2. Mulţimile deschise sau interioare sînt prin definiţie complementarele mulţimilor închise. Interiorul unei mulţimi oarecari ^£îfŞP(.E) e definit de relaţia: int A =E—E—A~ f&A. Spaţiile topologice Kuratowski nu sînt neapărat separate în sensul lui Hausdorff. Topologia discretă a mu Iţi mii E e topologia în care închiderea A e definită prin relaţia A~A pentru orice parte A a lui jE, .4 (£). Topologia imediată sau banală (sau banol densă) e topologia în care A~E pentru AdE, A =£0 şi 0=0. Structură topologică interioară: Mulţimea E se zice cu structură topologică interioară (sau deschisă, sau structură 29 Structură 450 Structuri topologica în sens Bourbaki), dacă există o mulţime £) de părţi, X, DC^C#) care posedă proprietăţile: I. U 4:° xeQ n xkţ D, k=A X (orice reuniune — finită sau infinită — de părţi din £), aparţine lui 0) (orice intersecţiune finită de părţi din 0 aparţine lui 0), Părţile J0£) se numesc mulţimile deschise aie structurii topologice definite pe E, iar E se numeşte şi spaţiu topologic. Evident că 0(E0 Şi Vecinătate a unei părţi prin definiţie orice mulţime V care conţine o mulţime deschisă X ce conţine^: VZ)XZ)A, unde Z0£). Vecinătăţile lui xţ^E sînt vecinătăţile mulţimii { x J . Mulţime închisa e complementara unei mulţimi deschise. Punct interior x al lui A e un punct x^E, astfel ca A să fie o vecinătate a lui Mulţimea punctelor interioare lui e interiorul lui A şi se notează int A. Evident int A e o mulţime deschisă. Punctul x e aderent iui A, dacă pentru orice vecinătate Vx a lui x, VXC\A=fc0. Mulţimea punctelor aderente formează închiderea sau aderenţa lui A: ad A—A. O parte AdE este peste tot densa sau densa da caA—E. Compararea structurilor topologice. Două structuri topologice pe E, (i?|0) şi (E|£)) se pot compara în felul următor: (£|0) e mai fina decît (E, 0) dacă 0Z>0 şi se scrie (.£|0)D(£|D). Există şi topologii necomparabile. Dacă(£|£))D(-&]£)), atunci pentru arice^C-E, int^Dint^, adAdadA, fr AOfrA. Topologia discretă pe E e cea mai fină dintre toate topo-logiile pe E. în topologia discretă orice mulţime e deschisă: Q = ^(E). Topologia discretă se simbolizează (E\20 (E)) şi e elementul maximal în mulţimea ordonată a topologiilor definite pe E. Topologia imediată pe E e elementul minimal sau topologia cea mai puţin fină dintre toate topologii le pe E şi se simbolizează (£\{E, 0}). Omeomorfism al Iui (£|0) pe (E J0) sau o transformare topologică a spaţiului topologic E pe spaţiul topologic E e un isomorfism al structurilor topologice ale lui E şi E, adică o aplicaţie biunivocă / a lui E şi E, astfel /(0)=0. Echivalenţa topologiilor. Structurile topologice comparabile (2s|0) şi (£|0) se numesc echivalente dacă DdD şi £)dD( deci 0 = 0) şi se scrie (E\£))=(E\£)). Topologii le echivalente sînt şi isomorfe. Topologie-intersecţiune a topologiilor (-E|0a) e topologia (£|0)cu £)-- 11 o0 CaC$(E) OXD. Structură de filtru. Mulţimea E are structură de filtru dacăexistăo mulţime ("7" de părţi, CfcJ$(E)t cu proprietăţile: 1) Dacă Yz^Xţ^Cf, atunci Y^Qr (Cf e ascendentă). 2) Dacă X, Y^Cf, atunci Xf) finit-intersecti vă), 3) 0& Cf (Cf nu conţine partea vidă a lui E). Structura de filtru pe E sau pe scurt filtrul pe E se notează (EjCf). Perechea (£,{£}) reprezintă un filtru. De asemenea perechea (E\X\X~Z)A, A^0)) reprezintă o structură de filtru. Bază de filtru este o mulţime ® de părţi ale lui E cu proprietăţile: 1) Dacă X, Yţ—CB, atunci există cu Z(ZXC)Y. 2) 0g& (Ţ$ (0e~ mulţimea vidă a lui E). 3) '2hfc0jg(E)(0>|$(B) = mu|ţ'mea vidă a lui Ş (E)y Orice filtru e o bază de filtru. Filtrul lui Frăchet pe mulţimea ^={0,1, 2, 3,*•*,%, • •• } — de exemplu — e filtrul (N\6ty), unde OC> e mulţimea complementarelor X a părţilor finite {1,2, ••• n } pe Ar, adică a mulţimilor X=(n-f-1, n+2, •••) pentru orice n^N. Filtru Frechet pe o mulţime E infinită e filtrul dat de mulţimile complementare părţilor finite ale lui E. Structura topologică de aderenţă se obţine prin dualitate din structura topologică interioară, adică despre mulţimea E se spune că are o structură topologică de aderenţă (structură topologică duală Bourbaki) dacă există o mulţime Cf de părţi ale lui E, (E), care posedă proprietăţile: '• n x XZ(J k=n '■ u x,e(Ţ,k= x. (orice intersecţiune — finită sau infinită — de părţi ale lui Cf aparţine lui Cf), (orice reuniune finită de părţi ale lui Cf aparţine lui S.tructură topologică, indusă pe A^^(E) e structura topologică(y4|0^), unde £)A=(XA=X f]A\X^£)), Părţile lui Cf se numesc mulţimile aderente (sau topologic-închise) ale lui E. Mulţimile deschise în această structură topologică sînt prin definiţie complementarele mulţimilor închise. Structurile topologice în sensul lui Kuratowski, în sensul mulţimilor deschise (Bourbaki) şi în sensul mulţimilor aderente (duala Bourbaki) sînt structuri topologice echivalente. î. Structura. 2. Mat.: Proprietatea pe care o are o mulţime (v.) ca urmare a faptului că i s-a asociat o structură în sensul 1. 2. Structura. 3. Gen.: Totalitatea relaţiilor cari există la un moment dat între elementele, respectiv între părţile unui corp sau ale unui întreg organizat, spre deosebire de funcţiunile părţilor. Exemple: relaţii de cristalinitate, de formă, de dimensiuni, etc. V. şî Textură. 3. Structura. 4. Gen.: Sin. (parţial) Sistem, în accepţiunea Sistem 3 (v.). 4. ~ chimicâ. Chim.: Configuraţia atomilor diferitelor elemente cari constituie o moleculă, împreună cu distribuţia şi orientarea legăturilor chimice dintre ei. Teoria structurii chimice a fost introdusă în Chimie de Butlerov în anul 1861 şi are la bază concepţia că moleculele aceleiaşi substanţe au o constituţie unitară, atît prin natura şi numărul atomilor cari o compun, cît şi prin orientarea lor în spaţiu, şi modul legării atomilor între ei. Rezultă că substanţele cu aceeaşi formulă moleculară şi cu atomii legaţi în acelaşi mod între ei, adică cu aceeaşi structură chimică, sînt identice, iar substanţele Structura cristalina 451 Structura geologica cu aceeaşi formulă moleculară, dar cu aită aşezare a atomilor unii faţă de alţii, sînt isomere, Teoria structurii chimice a precizat că fiecare substanţă are o structură definita şi numai una. De asemenea, a indicat metodele prin cari se pot prevedea toate structurile posibile pentru o formulă moleculară dată, ceea ce a dus la stabilirea isomerilor posibili. Proprietăţi le substanţelor depind de structura lor chimică şi sînt diferite de ale atomilor cari constituie molecula. Atomii din moleculă se influenţează reciproc, prin legături directe sau indirecte, şi conferă moleculei proprietăţi specifice şi diferite de ale elementelor din cari provin atomii. Cunoaşterea structurii chimice a unei substanţe permite deducerea proprietăţilor chimice ale ei, şi invers. Structura chimică a unei substanţe se exprimă prin formula de structură, iar aceasta se determină în primul rînd pe baza formulei moleculare şi a valenţelor elementelor cari intră în constituţia moleculei. în cazul moleculelor mai complicate se ţine seamă şi de reacţiile chimice ale substanţei, cum şi de proprietăţile ei fizice. Pentru stabilirea structurii unei substanţe se iau în considerare toate formulele de structură posibile, compatibile cu formula moleculară, şi se alege apoi, pe baza proprietăţilor chimice, aceea care corespunde acestor proprietăţi. De exemplu, la formula moleculară C2HeO corespund două formule de structură isomere: CH3—CH2OH şi CH3-—O—CH3. Acestea reprezintă alcoolul etilic şi eterul metilic. în adevăr, cele două substanţe au proprietăţi chimice diferite din cari se poate trage concluzia că la alcoolul etilic există o grupare OH care poate fi înlocuită printr-un atom de iod, în timp ce la eterul etilic această grupare nu există şi cei şase atomi de hidrogen sînt echivalenţi, ceea ce denotă acelaşi mod de legătură. î. ~ cristalina. Mineral.: Sin. Reţea cristalină (v. Cristalină, reţea ~). 2. ~ de rezistenţă. St. cs., Cs.: Ansamblul de elemente de construcţie legate între ele care e destinat să preia toate încărcările (permanente, utile şi incidentale) cari solicită o construcţie şi să le transmită la reazeme sau la terenul de fundaţie. Structurile de rezistenţă pot fi executate din lemn, din metal, din beton armat, din zidărie sau beton simplu, ori din materiale combinate. Structurile de lemn şi structurile de metal sînt alcătuite din bare drepte (stîlpi şi grinzi) sau curbe (arce), executate cu secţiunea plină sau sub formă de bare compuse ori de grinzi cu zăbrele, sau dintr-un sistem reticular de bare. V. Arc 2, Bară3, Cadru de rezistenţă, Grindă, Reticulare, construcţii — , Stîlp 1. Structurile de beton armat sînt alcătuite din bare drepte (stîlpi şi grinzi), din bare curbe (arce), din plăci plane (planşee, panouri mari), din plăci curbe groase (bolţi), din plăci curbe, subţiri (pînze subţiri) sau dintr-un sistem reticular de bare. V. Arc 2, Bară 3, Bolta 1, Cadru de rezistenţă, Grindă, Plan-şeu, Reticulare, construcţii — , Stîlp 1. în prezent cel mai des se folosesc structurile alcătuite din cadre, din panouri mari, din elemente spaţiale, cum şi structurile fagure ţi structurile de beton turnat în cofraje glisante. Structurile alcătuite din cadre pot fi executate monolit sau din piese prefabricate, asamblate pe şantier, cu sau fără pretensionarea armaturii (v. sub Pre-fabricare). Structuri le alcătuite din panouri mari sînt executate din plăci ale căror dimensiuni plane sînt egale cu dimensiunile pereţilor şi ale pianşeelor încăperilor. Aceste plăci (panouri mari) sînt prefabricate în ateliere sau în fabrici de prefabricate, au înglobate în masa betonului conductele diferitelor instalaţii şi sînt executate cu deschiderile pentru uşi şi ferestre, iar feţele văzute, interioare şi exterioare, sînt finisate definitiv sau sînt prelucrate pînă la un grad avansat de finisare, astfel încît pe şantier se execută numai asamblarea panourilor, eventual finisarea lor definitivă, efectuîndu-se cît mai puţine operaţii „umede". V. şi sub Prefabricare, Prefabricat. Panourile mari sînt executate din betoane grele sau uşoare, ori din cărămidă vibrată. Panourile de beton greu sînt executate din betoane confecţionate cu agregate obişnuite şi sînt alcătuite, de obicei, dintr-un strat exterior de beton, dintr-un strat intermediar termo-fono-izolant (de beton poros sau de beton confecţionat cu agregate adecvate, turnat în strat continuu sau executat din plăci prefabricate) şi dintr-un strat interior de beton. Pentru a se reduce consumul de ciment se folosesc panouri la cari liantul e alcătuit dintr-un amestec de zgură de furnal, cenuşă şi var. Panourile de beton uşor sînt executate din betoane confecţionate cu agregate speciale, uşoare (de ex. granulit), cari realizează şi izolarea termofonică a panoului, astfel încît nu mai e necesară alta izolaţie. Panourile de cărămidă vibrată sînt executate din cărămizi ceramice şi mortar de ciment. La confecţionare, cărămizile sînt aşezate pe o masă vibrantă, cu spaţiile necesare pentru rosturi, în cari se toarnă mortarul, apoi se execută vibrarea, care asigură umplerea completă şi omogenă a rosturilor şi măreşte foarte mult aderenţa dintre mortar şi cărămizi, astfel încît materialul capătă caracterul monolit al unui beton la care agregatul îl constituie cărămizile. Structurile alcătuite din elemente spaţiale sînt executate din elemente de mărimea uneia sau a mai multor camere, prefabricate în formă de cutie, cari sînt alăturate şi juxtapuse unele peste altele, astfel încît, după asamblarea şi îmbinarea for să rezulte apartamentele şi caturile clădirii. Elementele spaţiale sînt confecţionate din betoane grele sau uşoare şi sînt executate cu toate conductele instalaţiilor înglobate în beton şi cu deschiderile pentru uşi şi ferestre. Structurile fagure sînt alcătuite din diafragme verticale, longitudinale şi transversale, cari constituie pereţii interiori, şi din planşee. Diafragmele sînt executate din beton slab armat, confecţionat cu ciment RIM, turnat în cofraje de inventar. Structurile de beton turnat în cofraje glisante sînt constituite din diafragme verticale, transversale şi longitudinale, executate din beton slab armat, turnat în cofraje cari se deplasează pe verticală, ritmic, pe măsura turnării betonului. Betonul folosit e confecţionat cu ciment Rlîi, iar viteza de deplasare a cofrajului se alege astfel, încît betonul decofrat prin ridicarea cofrajului să aibă o rezistenţă destul de mare pentru a rezista la sarcinile cari sînt aplicate pe el (greutatea proprie şi a instalaţiei de turnare). V. şi Cofraj glisant, sub Cofraj. Planşeele sînt executate din elemente prefabricate, cari sînt aşezate la nivelurile respective şi sînt îmbinate cu pereţii, pentru a forma un sistem rigid. 3, /%/ finâ. Fiz, V. sub Spectru atomic. 4. ^geologică. Geol.: Porţiune din partea superioară a scoarţei Pămîntului care prezintă o arhitectură unitară din punctul de vedere geometric sau genetic. Structurile geologice (deex.: o cută, un monoclin, etc.) se individualizează, de obicei, clar în stratisferă (v.), unde prezenţa rocilor sedimentare stratificate uşurează identificarea tectonicii scoarţei. în rocile sedimentare, se deosebesc: structuri primare şi structuri secundare. Structurile primare sînt determinate de condiţiile de sedimentare (structurile orizontale concordante şi structurile discordante), iar cele secundare, de deforma-ţiile plastice (de ex.: flexuri, cute), rupturale (de ex.: falii, 29* Structură hiper/ina 452 Structura metalica decroşări) sau mixte (de ex.: şariaje, structuri diapire), pe cari le suferă formaţiunile sedimentare sub acţiunea forţelor ^tectonice. . în regiunile cu roci metamorfice' se întîlnesc structuri asemănătoare, dar mai greu de stabilit pe baza orizonturilor reper, din cauza marii lor variabilităţi pe verticală şi pe orizontală. Regiunile cu roci magmatice prezintă structuri specifice pentru rocile intruzive (de ex.: batolite, lacolite, stock-uri, facolite, lopolite, conolite, etc.), şi pentru rociie efuzive sau subvulcanice (de ex.: neck-uri, curgeri de lave, filoane, dyke-uri, siIl-uri# domuri sau cupole, etc.). în geologia combustibililor minerali, prin structură geologică petroliferă (sau gazeiferă) se înţelege totalitatea zăcămintelor dintr-un sector comun al suprafeţei pămîntului, a căror formare (punere în loc) e controlată de o singură formă structurală (de ex.: o cută, o falie, etc.). în cazul acesta, în noţiunea de structură se cuprind atît forma de aşezare a stratelor, cît şi modul de formare a acumulărilor de ţiţei şi de gaze. Termenii de structură şi zăcămînt devin sinonimi în cazul particular în care acumularea într-un anumit mod a hidrocarburilor naturale conduce la formarea unui singur zăcămînt. Astfel, un brahi-anticlinal, oricît de complex ar fi faliat, constituie o structură petroliferă unică, cu condiţia ca în el să apară unu sau mai multe zăcăminte a căror punere în loc, comună, să fie cauzată de existenţa bolţii anticiinale (de ex. structura Boldeşti), în cazul cutelor lineare cu dimensiuni mari, compartimentate de falii transversale sau, longitudinal, de falii de încălecare importante (eventual chiar şariaje), în cari ţiţeiul a fost pus în loc pe căi diferite de migraţiune, pot lua naştere mai multe structuri petrolifere independente. Ele pot diferi unele de altele după compoziţia ţiţeiului, după forma şi condiţiile hidro-dinamice ale zăcămintelor respective, ca şi după timpul lor de punere în loc. Sin. Formă structurală, Formă de aşezare a stratelor. 1. ~ hiperfină. Fiz. V. sub Spectru atomic. 2. ~ monoclinalâ. Geol., Geogr. V. Monoclinală, structură 3. Structură. 5. Gen.: Modul de dispunere a elementelor distincte, componente ale unui ansamblu (construcţie, sistem în accepţiunea Sistem 3, minereu, produs metalurgic, etc.) condiţionat de structura lui, în accepţiunea Structură 3. 4. ~ internă. Mineral.: Modul de aşezare a particulelor materiale într-o substanţă. La substanţele cristalizate, particulele materiale constitutive sînt aşezate ordonat în reţea (v. Cristalină, reţea ~), iar la cele amorfe au o aşezare haotică, neregulată. O distribuţie neregulată se întîlneşte şi la substanţele lichide şi gazoase, cu excepţia unor compuşi lichizi la cari se observă o aşezare în straturi echidistante a moleculelor constituente, analogă cu aşezarea particulelor în reţelele cristaline (de ex.: la parazoxianizol, parazoxifenetol, etc.). 5. ~ metalică. Metg.: Structura reţelei cristaline (agrăuntelui), respectiv a ansamblului de grăunţi cristalini cari constituie un metal sau un aliaj. Structura metalică e de obicei policristalină şi cu grăunţi neorientaţi. Ea depinde de natura elementulu i de bază şi a componentelor principale, de sistemele în cari ele cristalizează, de compoziţia chimică, de natura şi volumul impurităţilor, de condiţiile prelucrării, de tratamentele termice sau mecanice aplicate, etc. V. şî Cristalină, reţea — ; Cristalizare. Exemple de structuri metalice, deosebite după forma unora dintre elementele lor componente: Structură fibroasă: Structură caracteristică a materialelor metalice deformate plastic, în care segregaţiile inter-cristaline se găsesc sub formă de fibre dispuse în direcţia de deformare. Structura apare cu atît mai fibroasă cu cît gradul de deformaţie e mai mare şi cu cît cantitatea incluziunilor şi în special a sulfurilor, oxizilor, fosfurilor) e mai mare. n oţelurile cu mult fosfor (care dă segregaţii intercristaline), fibrozitatea apare şi mai pronunţată. La prelucrarea mecanică prin deformare, grăunţii metalici şi impurităţile conţinute în structură se alungesc; prin recristalizare, grăunţii metalici recapătă însă forma normală (v. Recristalizare 2), în timp ce formaţiunile de impurităţi rămîn alungite, imprimînd aspectul fibros al metalului. Materialele cu structură fibroasă au proprietăţi mecanice diferite, pe direcţii diferite (sînt anisotrope). Rezistenţa de rupere la tracţiune, dar în special rezilienţa, au valori mai mari în direcţia deformării (rezilienţa longitudinală, în direcţia fibrelor, poate fi de 2***4 ori mai mare decît rezilienţa transversală). Pentru confecţionarea anumitor piese (arcuri, etc.) sînt necesare oţeluri cu structură fibroasă. Sin. Structură în straturi. Structură fină: Structură cristalină metalică în care grăunţii cristalini sînt fini. V. şî sub Grăunte 2. Structură grosolană: Structură cristalină metalică în care grăunţii cristalini au dimensiuni exagerat de mari (sînt grosolani). V. şî sub Grăunte 2. Structură în straturi: Sin. Structură fibroasă (v.). Structură în şiruri: Structură caracteristică a oţelului moale deformat plastic la cald, în care benzi foarte înguste de ferită, alternînd cu benzi de perlită, sînt dispuse ca rîn-duriledintr-ocarte. E un caz particular al structurii fibroase (v.). Sin. Structură orientată. Structură orientată: Sin. Structură în şiruri (v.). Exemple de structuri metalice, deosebite după tratamentul prin care rezultă: Structură de bază: Microstructura cristalină obţinută ia tratamentul termic sau termochimic al unui aliaj. De exemplu: structura de bază într-un oţel călit isotermic e structura bainitică; structura de bază în oţeluri călite cu răcire pînă sub temperatura de început de transformare mar-tensitică, Ms, şi în oţelurile supuse unei reveniri joase, e structura martensitică. Structură bainitică: Structură de bază în oţelurile călite isotermic, caracterizată prin formaţiuni aci-culare perlitice foarte fine. Se deosebesc, în funcţiune de temperatura de formare, bainite superioare şi bainite inferioare. V. şî Constituenţii structurali de căli re şi de revenire, sub Fier-carbon, aliaje Structură martensitică: Structură de bază îp oţelurile călite cu răcire continuă pînă sub temperatura Ms (temperatura de început de transformare martensitică) şi în cele supuse unei reveniri joase. Are aspect acicular şi poate fi constituită din martensită tetragonală (numită şi martensită a, sau albă), martensită revenită ((3, sau neagră), martensită cubică (caz particular al celei revenite, cînd gradul de tetra-gonalitate devine egal cu unitatea). în generai, structurile martensitice sînt neomogene, atît din cauza modului diferenţiat de formare a acelor de martensită (în raport cu temperatura 1a care s-au format şi care e cuprinsă între Ms şi Mf), cît şi din cauza conţinutului de austenită reziduală. V. sub Călire, şi sub Fier-carbon, aliaje Structură p e r I i t i c ă: Structură care rezultă, fa temperatura normală, în oţelurile pur eutectoide (conţi-nînd 0,83% C, în oţelurile carbon), sau în oţelurile cu conţinut de carbon apropiat de cel eutectoid. E constituită numai din granule de perlită (formată din cementită lameiară, globulară sau punctiformă în masă de ferită) care poate avea aspect lamelar, globular, în rozetă (lamele de cementită dispuse radial) sau punctiform. Sorbitele, troostitele şi bainitele sînt tot structuri perlitice, însă cu granulaţie mai fină sau mult mai fină decît structura perlitică rezultată la transformarea eutectoidă cu viteză Structură metalică 453 Structură metalică lentă, a austenitei. V. şî Constituenţii aliajelor fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje Structura s o r b i t i c â: Structură de călire sau de revenire în oţeluri şi în fonte. Poate rezulta, fie prin răcirea continuă cu o viteză de răcire mai mare decît cea care dă structuri de echilibru, dar mai mică decît aceea care dă troos-tita de călire, (cînd mai e numită şi perlită sorbitică) sau prin transformarea isotermică a austenitei la temperaturi superioare celei de stabilitate minimă a austenitei şi inferioare lui At (acestea sînt structuri sorbitice de călire), fie prin revenirea înaltă a martensitei (cînd rezultă sorbită de revenire). Sorbitele de călire se obţin prin tratamentul de normalizare (v.) cu răcire continuă sau de normalizare isotermică, iar sorbită de revenire rezultă după tratamentul dublu numit îmbunătăţire (v.). Structurile sorbitice sînt constituite dintr-o masă de bază feritică, în care sînt *dispuse formaţiuni lamelare(în cele de călire) sau globulare (în cele de revenire) de cementită, uneori putînd apărea zone restrînse de ferită liberă. Astfel, sorbitele avînd aceeaşi constituenţi ca şi perlitele, dar cu granulaţie mai fină, sînt considerate perlite fine. V. şi Constituenţii structurali de călire şi de revenire, sub Fier-carbon, aliaje —. Structură de cristalizare: Structură cristalină rezultată la solidificarea metalelor şi a aliajelor, cum şi la transformările alotropice ale metalelor şi aliajelor. în raport cu starea din care rezultă, se deosebesc: structură de cristalizare primară, care se obţine după solidificare; structură de cristalizare secundară (numită uneori, impropriu, structură de recristalizare), care rezultă după transformările alotropice ale structurilor primare; structură de cristalizare terţiară, care rezultă din transformări alotropice ale structurilor secundare. Structura de cristalizare primară depinde de mai mulţi factori: natura substanţei şi sistemul ei de cristalizare, în cazul metalelor pure, respectiv compoziţia, în cazul aliajelor; natura şi volumul impurităţilor; temperatura pînă la care a fost încălzit materialul lichid; durata de menţinere la această temperatură; temperatura de turnare şi condiţiile turnării; viteza de răcire; etc. Pentru acelaşi material şi pentru aceleaşi condiţii de turnare, structura finală de cristalizare primară depinde de viteza de răcire şi poate fi grosolană sau fină, cu aspect dendritic, cu incluziuni de forme foarte variate, etc. Chiar în masa aceleiaşi piese, structura poate rezulta diferenţiată, în diferite zone ale piesei, din cauza variaţiei — de la o zonă la alta — a vitezei de răcire (de ex. într-un lingou de oţel se deosebesc trei zone, cu structuri diferite; v. fig. IV, sub Cristalizare). Constituenţii de structură primară, în oţeluri, sînt: soluţia § (ferita S), în oţelurile conţinînd pînă la 0,10% C; austenita (soluţie solidă de carbon în fier y), în celelalte oţeluri. în fonte, constituenţii primari sînt: austenita şi ledeburita, în fontele hipoeutectice; cementita primară şi ledeburita, în fontele hipereutectice (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje —). Sructura de cristalizare secundară rezultă la răcirea unor metale şi aliaje cari prezintă transformări alotropice şi apare fie la temperatură constantă (metale pure sau aliaje de compoziţie pur eutectoidă sau pur peritectoidă), fie într-un interval de temperaturi (la celelalte aliaje cu transformări alotropice), cînd reţeaua cristalină primară se transformă complet. Astfel de transformări se găsesc la multe metale pure (Fe, Co, Sn, Mn, Cr, Ti, etc.) şi la toate aliajele cari se pot forma cu aceste metale. în oţeluri şi în fonte, structuri secundare sînt ferita, cementita secundară, perlita, grafitul secundar (care rezultă din descompunerea cementitei, în fonte), martensita, bainita, etc. Aceste structuri sînt influenţate, în principal, pentru acelaşi material, de: temperatura de încălzire, durata de menţinere la această temperatură, viteza de răcire. Structurile de cristalizare secundară se pot modifica prin tratamente termice. Ele sînt numite, uneori, structuri de recristalizare, Structura de cristalizare terţiară se obţine prin transformarea alotropică a unor structuri secundare. Exemple: cementita terţiară rezultă din transformarea feritei (secundare) în oţelurile hipoeutectoide cu procent redus de carbon; grafitul terţiar se separă, în fontele cenuşii, din aceeaşi ferită. Ambele transformări se produc după curba de solubilitate PQ, a carbonului în fier a (v. Diagrama fier-carbon, sub Fier-carbon, aliaje ~), la răciri foarte lente. Structură de normalizare: Structura oţelului rezultată după normalizare şi constituită, obişnuit, în oţelurile carbon şi în cele slab şi mediu aliate, din sorbită de călire (lamelară), uneori avînd şi separaţii de ferită. V. şî Constituenţii structurali de călire şi de revenire, sub Fier-carbon, aliaje Normalizare 2. Structură de recristalizare: Structură care se obţine prin încălzirea, peste temperatura de recristalizare, a metalelor şi a aliajelor cari în prealabil au fost ecruisate. Rezultă prin refacerea reţelei cristaline (deformată sau fărî-mată), fără transformări alotropice. V. şî Recristalizare 2. Structură de revenire: Structură rezultată după tratamentul termic de revenire al aliajelor feroase şi neferoase. în oţeluri, structuri de revenire sînt (în ordinea crescîndă a temperaturilor): martensita revenită, mar- tensita cubică, troostita de revenire, osmondita (în oţeluri cu compoziţie eutectoidă sau apropiată de aceasta), sorbită de revenire. Structurile de revenire se caracterizează — cu excepţia martensitelor — prin formaţiunile globulare ale constituenţilor.— în aliajele neferoase, prin revenire (îmbă-trînire artificială) se separă din soluţia solidă unu sau mai mulţi constituenţi duri, cari îmbunătăţesc rezistenţa şi duritatea aliajului. De exemplu, la revenirea aliajelor Al-Cu se separă din soluţia solidă compusul dur AI2Cu, care îmbunătăţeşte substanţial proprietăţile mecanice ale aliajului. V. şî Constituenţii structurali de călire şi de revenire, sub Fier-carbon, aliaje Revenire 1. Structură de tranziţie: Structură care rezultă din transformarea austenitei subrăcite, cînd viteza de răcire e mai mică decît viteza critică de călire a oţelului respectiv şi mai mare decît viteza care dă structura de echilibru (perlita), în tratamentele cu răcire continuă pînă la temperatura normală. Structuri de tranziţie sînt: troostita de călire (pură, sau amestecată cu cantităţi reduse de martensită tetragonală), sorbită de călire, perlita lamelară fină. V. şî sub Călire. Structura normală a oţelului: Structură care rezultă în oţel Ia temperatura normală (ambiantă), în cazul unei răciri lente, şi care e constituită din perlită şi ferită în oţelurile hipoeutectoide, din perlită în oţelurile eutectoide (perlitice) şi din perlită şi cementită secundară în oţelurile hipereutectoide, Normală e considerată şî structura care rezultă la răcirea în aer liniştit, după prelucrări mecanice la cald (dacă prelucrarea prin deformare a fost oprită la temperaturi cu puţin superioare lui Ar3, respectiv Arx); în acest caz, însă, constituenţii structurali sînt cei de normalizare. V. şî Normalizare 2. Structură primară: Sin. Structură de cristalizare primară. V. sub Structură de cristalizare. Structură secundară: Sin. Structură de cristalizare secundară. V. sub Structură de cristalizare. Structură terţiară: Sin. Structură de cristalizare terţiară. V. sub Structură de cristalizare. Structură Widmannstătten: Structură care apare în oţeluri, în anumite condiţii de răcire, prin separarea de lamele şi de ace de ferită în exces (la oţelurile hipoeutectoide) sau de cementită în exces (la oţelurile hipereutectoide)-cari sînt dispuse sub unghiuri diferite pe anumite plane cristalografice în adîncimea grăunţilor originari de austenită)j Structură zonară 454 Structura materiei spre deosebire de dispoziţia constituenţilor din structurile normale. Structura Widmannstătten apare în căzu! unor anumite subrăciri, în special în oţelurile turnate şi în oţelurile supraîncălzite, cu grăunte gro- solan de austenită;în unele oţeluri hipoeutectoide, această structură poate apărea şi în oţelurile cu granu-laţie fină, ia anumite compoziţii şi viteze de răcire. în diagramele din figură sînt prezentate, în funcţiune de conţinutul de carbon şi de viteza de răcire (respectiv de temperatura de formare a perlitei), domeniile de structuri cu forme diferite de ferită în exces, în oţelurile hipoeutectoide, pentru oţeluri cu granulaţie austenitică grosolană (v. fig. a) şi pentru cele cu granulaţie austenitică fină (v. fig. b). Din diagramă rezultă că, în timp ce la oţelurile cu granulaţie grosolană structura Widmannstătten poate apărea într-un interval mare al conţinutului de carbon (de la 0% pînă spre 0,6%) şi la viteze relativ mici de răcire (pînă la circa 2507min), 0£fmîr> 300 200 100 0 jxr&m Aiooo 800 600 m 200 m & 600 100 500 600 100 X I I g I 0,2 04 OR 08 Domeniile de structuri cu forme diferite de ferită în exces în oţelurile hipoeutectoide. o) cu granulaţie grosolană; b) cu granu-laţie fină; /) structură cu ferită poliedrică; 11) structură Widmannstătten ; III) structură cu ferită în reţea; /V) structură cu zone izolate mici de ferită în exces sau fără ferită în exces, în oţelurile cu granulaţie fină, zona în care poate apărea această structură (zona II) e mai restrînsă, în privinţa conţinutului de carbon şi corespunde unor viteze de răcire mai mari (de la circa 100°/min pînă spre circa 1100°/min). Deoarece structura Widmannstătten reduce în foarte mare măsură proprietăţile mecanice ale oţelului, în special rezistenţa de rupere şi proprietăţile de plasticitate, ea trebuie desfiinţată. Aceasta se poate efectua fie prin normalizare (dacă se poate realiza o viteză corectă de răcire, în întreaga secţiune a piesei), fie prin recoacere cu încălzire pînă ia aus-tenitizare, urmată de răcire lentă. 1. ~ zonarâ. Petr,, Geol.: Modul de dispunere în benzi paralele a unor minerale în filoanele eruptive şi în cele metalifere. în rocile filoniene se observă adeseori, de o parte şi de alta a unui plan, zone constituite din minerale diferite, sau din termenii unei aceleiaşi serii minerale, diferite unele de celelalte numai din punctul de vedere chimic (de ex. feld-spaţii sodici cari constituie o zonă paralelă cu o altă zonă, formată din feldspaţi bogaţi în calciu), în alte filoane se întîlnesc zone constituite din feldspaţi, altele din cuarţ, altele din mică, dispuse paralel. în filoanele metalifere hidrotermale, în special în cele de minereuri neferoase, se întîlnesc adeseori minerale dispuse în benzi subţiri constituite succesiv din cuarţ, blendă, galena, pirită, etc. Astfel de structuri sînt frecvente în ţara noastră în regiunea Baia Mare (filoanele de la Baia Sprie, Herja, Capnic). 2. ~a arboretului. Silv.: Modul de distribuire sau de grupare în spaţiu a arborilor componenţi ai unui arboret. După planele în cari se consideră distribuirea arborilor sau a coroanelor arborilor, se deosebesc structura orizontală şi structura verticală. Structura orizontala e determinată^ de distribuţia sau de gruparea arborilor în plan orizontal. în medie, structura orizontală se exprimă prin consistenţa arboretului (v. Consistenţă 4). Consideraţi în mod diferenţiat, arborii pot fi distribuiţi uniform în cadrul arboretului, sau pot fi grupaţi în buchete, pîlcuri, grupuri, fîşii, rînduri. Diferenţierea în pian orizontal poate fi făcută şi cu privire la specia, vîrsta, dezvoltarea dimensională a arborilor, etc. Structura verticală e determinată de poziţia relativă a coroanelor arborilor, din secţiune verticală. După structura verticală, se deosebesc: arborete monoetajate, cînd coroanele majorităţii arborilor se găsesc la aproximativ acelaşi nivel, constituind un singur etaj (arboretele echiene, provenite din plantaţii sau din semănături directe, de o singură specie; arborete de crîng simplu; etc.); arborete bietajate, cînd coroanele arborilor se grupează în două etaje distincte, primul etaj — etajul dominant — fi ind constituit, obişnuit, din coroanele arborilor principali (stejar, gorun, etc.), = iar etajul al doilea — etajul dominat (numit şi subetaj)— fiind constituit, obişnuit, din coroanele arborilor ajutători, de exemplu arborii de fag în arborete de stejar sau de gorun; arborete polietajate, cînd coroanele arborilor se grupează în mai mult decît două etaje, mai mult sau mai puţin distincte. Tipic polietajate sînt pădurile virgine din regiunile tropicale; în condiţiile pădurilor din ţara noastră se realizează o oarecare structură polietajată în pădurile tratate în codru grădinărit, numită şi structură în trepte. — în legătură cu . structura verticală se mai consideră şi profilul arboretelor, care poate fi: continuu, întrerupt, sinuos, colţurat, zdrenţuit. s. ~a materiei. Fiz.: Structura determinată de ansamblul relaţiilor dintre elementele constitutive ale materiei. Aceste elemente prezintă proprietăţi corpusculare şi proprietăţi de cîmp, după condiţiile experienţei. Sub aspectul proprietăţilor corpusculare, elementele constitutive ale materiei se numesc particule elementare (v.). - în Teoria cuantică, dualismul particulă-cîmp apare ca o sinteză a două clase de proprietăţi limitate reciproc, pe cari ie poate prezenta un microobiect. Astfel, în Teoria cuantică, particulele elementare sînt cuantele cîmpului asociat lor. Cîmpul care corespunde nucleonilor se numeşte cîmp nucleo-nic; cuantele lui sînt nucleonii (protonii şi neutronii) ca particule. Cîmpurile cari corespund mesonilor se numesc cîmpuri mesonice; cuantele lor sînt mesonii ca particule. Cîmpul care corespunde electronilor şi pozitronilor se numeşte cîmp electronopozitronic; cuantele lui sînt electronii şi pozitronii ca particule. Cîmpul care corespunde neutrinilor se numeşte cîmp neutrinic; cuantele lui sînt neutrinii ca particule. Cîmpul care corespunde fotonilor se numeşte cîmp electromagnetic; cuantele lui sînt fotonii ca particule. Elementelor cari au masă şi, eventual, moment cinetic li se asociază un cîmp de gravitaţie şi inerţial (ele produc un cîmp de gravitaţie şi inerţial); nu se ştie dacă acestuia îi corespund cuante de masă de repaus nulă (gravitoni). Elementele cari au sarcină electrică, sau moment magnetic, sau ambele aceste mărimi, produc cîmp electromagnetic. Elementele cari au pseudosarcină sau pseudomoment mesonic produc cîmpuri mesonice, cu raza de acţiune de circa 10~13 cm; nucleonii produc (probabil prin intermediul mesonilor) şi cîmp elec-trono.pozitronic şi neutrinic, cu raza de acţiune de 10-8 cm. Forţele nucleare, adică forţele dintre nucleoni, cari asigură stabilitatea nucleelor atomice, sînt forţe datorite cîmpului mesonic; corpuscular, ele sînt datorite schimbului de mesoni între nucleoni. Forţele cari dau valenţa legăturilor omeopolare (forţele chimice) sînt datorite cîmpului electronopozitronic; corpuscu ar, ele sînt datorite schimbului de electroni între atomi; aceste forţe mai pot fi datorite şi cîmpului electromagnetic; corpuscular, ultimele sînt datorite schimbului de fotoni Structura pămîntului 455 Structură absorbantă de sunet între atomi. Forţele de atracţiune universală sînt datorite cîmpului de gravitaţie. Masa şi spinul caracterizează cuplajul dintre cîmpuri le corespunzătoare diferitelor elemente constitutive aie materiei, şi cîmpul de gravitaţie şi inerţial pe care-| produc (v. sub Relativităţii, teoria - generale). Pseudosarcina mesonică şi pseudomomentul mesonic caracterizează cuplajul dintre cîmpul corespunzător elementelor cari au această pseudo-sarcină sau acest pseudomoment, şi cîmpul mesonic pe c.are-l produc. Sarcina electrică şi momentul magnetic caracterizează cuplajul dintre cîmpuri le corespunzătoare elementelor constitutive cari au aceste sarcini sau momente, şi cîmpul electromagnetic pe care-l produc, ori cîmpul electromagnetic din care sînt produse. Starea cîmpurilor se descrie prin funcţiuni de unda. Acestea pot avea caracterul matematic scalar, pseudoscalar, vectorial, spinorial, tensorial, etc. Ele satisfac anumite ecuaţii ale undelor, ca ecuaţia lui Schrodinger (v.), ecuaţiile lui Maxwell (v.), etc. Tipul de cîmp se caracterizează şi prin tipul de statistică pe care o urmează: statistica Fermi-Dirac (v.) pentru cînv purile elementelor cu spin semiîntreg şi statistica Bose-Einstein (v.) pentru cîmpul elementelor cu spin nul sau întreg. La radiaţia electromagnetică, proprietăţile de particulă sînt pe planul al doilea faţă de proprietăţile de cîmp, atît fiindcă masa de repaus a fotonilor e nulă,’cît şi fiindcă aceştia, avînd spin întreg, urmează statistica Bose-Einstein şi, deci, numărul de particule dintr-o stare dată nu e limitat. Cîmpul electromagnetic se deosebeşte şi din acest punct de vedere de cîmpurile ale căror cuante au masă de repaus şi, în special, de cîmpurile ale căror cuante au spin semiîntreg, cari urmează statistica Fermi-Dirac, şi la cari, deci, numărul de particule dintr-o stare de energie nedegenerată nu poate fi mai mare decît unu. Aceste particule sînt individualizate deci mai mult decît fotonii. Ecuaţiile de undă ale funcţiunilor de undă ale diferitelor cîmpuri admit soluţii staţionare numai pentru grupări cu anumite numere de elemente constitutive conţinute într-un domeniu restrîns din spaţiu, şi corespunzătoare unor valori discrete ale energiei. Grupările corespunzătoare acestor soluţii staţionare sînt stabile în anumite condiţii fizice, dacă energia lor e mult mai mică decît energia corespunzătoare soluţiilor nestaţionare, sau altor soluţii staţionare în aceleaşi condiţii fizice. Ecuaţiile de undă ale cîmpului mesonic admit soluţii staţionare stabile pentru grupări formate numai din anumite numere de protoni şi neutroni conţinuţi în spaţiu restrîns. Aceste grupări constituie nucleele elementelor chimice, numărul corespunzător de protoni fiind numărul atomic, iar numărul total de nucleoni, numărul de masă al nucleului. Ecuaţiile de undă ale cîmpului electronopozitronic admit soluţii staţionare stabile pentru nucleele atomice, cînd acestea sînt înconjurate de nori de electroni formaţi din numai anumite numere de electroni; cînd acest număr e egal cu numărul de protoni din nucleu, stabilitatea e maximă şi gruparea constituie un atom de element chimic; dacă aceste două numere nu sînt egale, gruparea constituie un atom ionizat, care are un ordin de ionizare egal cu numărul de electroni în minus sau în exces. Forţele cari asigură stabilitatea atomilor sînt forţele electrostatice şi, în mică măsură, slabe forţe magnetice. Sub acţiunea forţelor de schimb (v.) din cîmpurile electronopozitronic şi electromagnetic sînt posibile^ în condiţii fizice adecvate, grupări stabile cari conţin numai anumite numere şi specii de atomi; aceste grupări se numesc molecule. Ele sînt caracterizate prin faptul că forţele de valenţă ale atomilor sînt saturate, ca şi prin faptul că există electroni cari, în aproximaţi0 clasică, se mişcă în jurul a cel puţin două nuclee; cuantic, funcţiunea lor de undă e diferită de zero în vecinătăţile a cel puţin două nuclee. Unghiurile dintre axele vecinătăţilor de acest fel, cari au un nucleu comun, sînt unghiurile de valenţă ale acestuia. Grupările de atomi ale căror forţe de valenţă nu sînt saturate şi cari sînt deci mai puţin stabile formează radicalii liberi. (Radicalii chimici din molecule au numai caracter funcţional.) Grupările macroscopice de atomi, a căror coeziune e asigurată, fie de forţele de covalenţă şi de electrovalenţă dintre atomi, fie de forţele van der Waals (în sens larg) dintre molecule, constituie corpurile lichide, respectiv solide. în ultimii ani se caută să se constituie o teorie a ansamblului particulelor elementare, în care proprietăţile lor: masă, sarcină, spin, stranietate, să rezulte deductiv dintr-un număr restrîns de legi. Pare probabil că o astfel de sistematică teoretică a acestor proprietăţi va necesita schimbări importante în chiar conţinutul noţiunii de particulă elementară. Printre acestea, caracterul punctual al particulelor elementare va trebui eventual revizuit, fie ţinînd seamă de posibila existenţă a unei iungimi proprii „minime" /0 «10"13'cm, fie !uînd în consideraţie o eventuală structură internă a particulelor. 1. ~a pămîntului. Geot. V. sub Pămînt. 2. ~a rocilor. Petr. V. sub Rocă. 3. ~a solului. Ped. V. sub Sol. 4. ~a tricotului. Ind. text. V. Legătură de tricot, sub Legătură 4; Tricot 3. 5. defecte de ~ ale lemnului. Silv., Ind. lemn,: Sin. Defectele de creştere ale lemnului. V. Defectele lemnului, sub Lemn. 6. Structura absorbanta de sunet. Telc.: Construcţie capabilă să absoarbă parţial energia acustică a unei unde sonore, disipînd-o sub formă de căldură. După principiul care stă la baza fenomenului de absorpţie acustică, structurile absorbante de sunet pot fi astfel clasificate: absorbanţi acustici prin efect de membrană; structuri rezonant-absorbante şi structuri absorbante combinate. Absorbanţii acustici prin efect de membrană constituie sisteme oscilante — alcătuite dintr-o membrană şi un strat de aer care o desparte de peretele rigid pe care e fixată — şi cari, sub acţiunea undelor acustice incidente, efectuează vibraţii forţate, însoţite de o absorpţie intensă a energiei undelor sonore de joasă frecvenţă (v. fig, a). ! p & O:? ; 1 I Jl Structuri absorbante. a) structură absorbantă prin efect de membrană; b) structură rezonant-ab“ sorbantă; c) structură absorbantă combinată; 1) perete rigid; 2) placaj neperforat; 3} placă perforată; 4) saltea de material absorbant poros; 5) strat de aer; 6) cuşac; 7) material elastic. Frecvenţa de rezonanţă a absorbanţilor prin efect de membrană (adică frecvenţa la care coeficientul de absorpţie acustică e maxim) e în general; scăzută, atingînd valori de 250---500 Hz numai în cazul utilizări-i unei. membrane foarte uşoare (de ex.; piele, material plastic). Strug 456 Strung Pentru membrane avînd grosimi de 3***5 mm şi dimensiuni de cel puţin 50x50 cm2, distanţa faţă de peretele rigid fiind mai mică decît 5 cm, frecvenţa de rezonanţă a sistemului oscilant e dată de: 600 y m • a unde m (în kg/m2) e masa pe un itatea de suprafaţă a membranei, iar d (în cm) e distanţa dintre membrană şi perete. Pentru realizarea practică a absorbanţilor acustici prin efect de membrană se utilizează membrane etanşe faţă de aer, ca: placaj, pînză impregnată, material plastic, sticlă, etc., fixate la o oarecare distanţ'ă de un perete rigid. Mărirea coeficientului de absorpţie acustică şi extinderea benzii de frecvenţe în care absorbantul e eficace pot fi obţinute prin realizarea unei amortisări suplementare a sistemului oscilant, introducînd un strat de material poros între membrană şi peretele rigid. Structurile rezonant-absorbante sînt constituite din rezonatoare acustice (v.) individuale, cuplate. Absorpţia energiei sonore a undei incidente e datorită vibraţiilor pe cari aceasta le produce în sistemul oscilant al fiecărui rezonator-asimilabil unui piston fictiv. Realizarea practică a acestui tip de absorbant acustic consistă din perforarea unor orificii (circulare sau fante) într-o placă (de ex. placaj, tablă sau ipsos), fixată la o distanţă oarecare de un perete rigid (v. fig. b). Pentru structurile rezonant-absorbante cu orificii de formă circulară sau apropiată de aceasta, frecvenţa de rezonanţă a sistemului oscilant e dată de relaţia: /o 2- 1/' V-l f în care c e viteza de propagare a sunetuIu i în aer ; e lungimea corectată agîtului rezonatorulu i ind ividual: ^=/-j-0,8 d (l fi ind lungimea gîtului, iar d diametrul secţiunii sale); 5 e suprafaţa gîtului rezonatorului, iar V e volumul cavităţii rezonatoare ind ividuale. Pentru structurile rezonant-absorbante cu perforaţii de forma unor fante,’frecventa de rezonantă rezultă din relaţiile: /«= -1/ b-d 2r. [/ (l+bk)V pentru rezonatoare cu fante scurte, avînd o lungime mică în raport cu lungimea de undă, şi /o = - 0 ]/ 's lîi (/ TvT ’ pentru rezonatoare cu fante lungi, în aceste relaţii, c e viteza de propagare a sunetului în aer; b,d şi l sînt, respectiv, lăţimea, lungimea şi adîncimea fantei; ^ e un coeficient direct proporţional cu raportul d/b; V e volumul rezonatorului individual corespunzător unei fante; V' e volumul rezonatorului individual pe metru linear; s e suprafaţa de fantă pe metru linear, iar V e dat de = + 0,7 b-{-—b In (Xq fiind lungimea de undă corespunzătoare frecvenţei de rezonanţă). în general, structurile rezonant-absorbante asigură vaiori ridicate ale coeficientului de absorpţie acustică în gama frecvenţelor înalte. Structurile absorbante combinate sînt construcţii complexe, cuprinzînd diferite tipuri de absorbanţi acustici (materiale poroase, membrane vibrante, rezonatori) pentru cari se pot obţine valori apreciabile ale coeficientului de absorpţie acustică, în anumite game de frecvenţe (v. fig. c). —■ Ca şi ceilalţi absorbanţi acustici (materialele poroase, absorbanţii funcţionali şi cei electronici), structurile absorbante sînt utilizate în tratamentul acustic al încăperilor cari necesită condiţii acustice speciale (valoare şi variaţie cu fre-venţa a duratei de reverberaţie; difuzitate a cîmpului acustic; nivel de zgomot perturbator). 1. Strug, pf. struguri. Ut., Mett., Ind. lemn.: Sin. Strung (v.). 2. Strugure, pl. struguri. Bot.: Fructul viţei de vie (v.). 3. Struguri negri. 1. Si/v.: Sin. Agriş negru (v.). 4. Struguri negri. 2, Si/v.: Sin. Agrişe negre (v. Agrişă neagră). r5. Strujea, pl. strujele. Ind. ţâr.: Aşchie de lemn luată cu rindeaua sau cu cuţitul de strung. (Termen regional.) 6. Strujecrn, pl. strujeni. Bot.: Sin. Cocean (v. Cocean 1), Hluj (v.). ?. Strujire. Mett., Ind. lemn.: Sin. Strunjire (v.). s. Strujitură, pl. strujituri. Mett.: Aşchia rezultată prin strunjire. V, sub Aşchie, şi sub Aşchiere. 9. Strujiţă, pl. strujiţe. Ind. lemn.: Strung primitiv, cu care rotarul strunjeşte butucul roţii. 10. Struna, pl. strune. 1. Gen.: Fir elastic, de metal sau de intestine de animale, care, întins pe o cutie de rezonanţă, vibrează producînd tonuri muzicale. . 11. Strună. 2. Ind. ţâr.: Lanţ lat, care se agaţă de barele zăbalei, pe sub bărbia calului. 12. Strună. 3. Ind. lemn.: Sin. Coardă de ferestrău. V. Coardă 4. 13. Strună. 4. Pisc.: Bucată de fir plastic sau metalic, cu profil conic sau prismatic, care face legătura între sfoară şi cîrligui uneltei. Ea trebuie să fie străvezie şi subţire, pentru a nu fi observată de peşte; sensibilă, pentru a semnala uşor muşcarea momelii ; uşoară şi suplă, pentru ca peştele să nu simtă reacţia plumbilor; rezistentă şi cu noduri cît mai puţine, pentru a răspunde corespunzător sarcinii de solicitare a peştelui; să se scufunde repede în curent, pentru a atinge uşor adîncimea de pescuit şi să se echilibreze în mod sensibil cu pluta. Struna e utilizată în pescuitul static la răpitori (pentru a proteja capătul firului de dinţii peştelui), cum şi în pescuitul cu musca artificială. în pescuitul static, lungimea strunei variază între 10 şi 50 cm, iar pentru răpitorii mari (ştiucă, somn, etc.) se utilizează strune de fir metalic. în pescuitul cu musca artificială se folosesc strune plutitoare pentru apele stătătoare şi curgătoare, strune pentru pescuitul de fund şi strune cu buldo (bilă cu apă), pentru pescuitul de suprafaţă. 14. Strung, pl. strunguri. 1. Mş.: M'aşină-unealtă pentru prelucrarea prin aşchiere sau prin deformare plastică, în special a suprafeţelor de rotaţie sau a suprafeţelor elicoidale ale obiectelor şi la care, de regulă, piesa de prelucrat efectuează mişcarea principală, de rotaţie, iar scula —■ care e un cuţit de aşchiere, o unealtă de deformare plastică (de ex. un presător), un şablon pentru răzui rea excesului de material,etc. — efectuează mişcările de lucru, secundare. La unele strunguri, mişcarea principală e efectuată de unealtă; la alte strunguri se pot prelucra şi corpuri cu secţiune transversală necirculară, variind mişcarea de avans transversal, în timpul unei rotaţii a piesei antrenate în mişcarea principală. Constructiv, strungurile diferă după natura materialului pieselor prelucrate — care poate fi, de exemplu, metal, lemn, piatră, masă ceramică, etc. — şi după natura prelucrării efectuate — care poate fi deformare plastică sau aşchiere. Strung de presat 457 Strung 1. ~ de presat. Ut,, Mett.: Strung pentru prelucrarea pieselor de metal, cari au forma de piese de tablă plană sau de cupă, prin deformare plastică. V. sub Presare la strung. 2. ~ pentru ceramica. Ut., Cs.: Maşină-unealtă rotativă folosită în industria ceramică la fasonarea pastei ceramice, în vederea obţinerii semifabricatelor pentru anumite produse cu formă rotundă. După poziţia axei în jurul căreia se efectuează mişcarea principală de rotaţie, se deosebesc strunguri pentru ceramică verticale şi orizontale. Strungurile pentru ceramică verticale pot fi acţionate prin forţă musculară, cînd sînt numite rooia olarului (v. sub Olărie) şi sînt folosite în industria ţărănească, sau prin curea de transmisiune, cînd sînt folosite în industria mecanizată. Acestea sînt constituite dintr-un ax rezemat într-un lagăr axial (cra-podină) de rostogolire sau de alunecare şi într-un lagăr intermediar de alunecare sau de rostogolire (rulment). La extremitatea superioară a axului se găseşte un clopot metalic sau de ipsos în care se fixează tiparul de ipsos care susţine pasta ceramică din care se fasonează obiectul (v. fig.). între cele două lagăre de sprijin se găseşte roata de curea pentru antrenare (de la o transmisiune sau de la un motor electric) în mişcare de rotaţie (cu turaţia de 80-* 120 rot/min). Pe masa de lucru e fixată o pîrghie basculantă echipată la un capăt cu o contragreutate, iar la celălalt capăt, cu un mîner de prindere. între mînerul de prindere şi axul de basculare e montat un şablon metal ic (consolidat CU lemn, Secţiune prin capul de strung ver-pentru evitarea vibraţiilor) de tical. forma pe care trebuie să O ca- |) ax vertical de rotire a capului de pete produsul ceramic; şablonul strung; 2) cap de strung (clopot de e fixat exact deasupra capului metal): 3) tipar de ipsos; 4) şablon, strungului şi, prin tragere de mînerul pîrghiei, e coborît asupra acestuia pînă cînd peretele ajunge la grosimea necesară produsului. Şabloanele pot să dea fie forma exterioară a produsului ceramic (interiorul fiind dat de forma de ipsos), fie forma interioară (forma exterioară fiind dată de forma de ipsos). Pe acest principiu se construiesc şi strunguri automate pentru produse ceramice. Strungurile verticale se folosesc la paste ceramice cu umiditatea peste 18% (pentru farfurii, ceşti, etc.). Strungurile pentru ceramică orizontale sînt similare strungurilor pentru metal sau pentru lemn şi sînt folosite la fasonarea pieselor cari reprezintă o suprafaţă continuă curbă, între două piese de prindere cari se învîrtesc în jurul unei axe orizontale se aşază un calup fasonat din masă ceramică. CalupuI se învîrteşte odată cu cele două piese de prindere şi e fasonat cu ajutorul unui şablon care se ţine şi se apasă de către lucrător cu mîna. Strungurile orizontale se folosesc la paste ceramice cu umiditatea pînă la 14%, în special la fasonarea izolatoarelor electrice, a rolelor, etc. 3. ~ pentru lemn. Ut., Ind. lemn.: Strung folosit la prelucrarea pieselor de lemn, de revoluţie, prin aşchiere, folosind fie cuţite de strung pentru lemn (la degroşare, la lucrul la strunguri automate, la strunjirea de piese profilate, etc.), fie dălţi pentru lemn (v. sub Daltă) acţionate prin apăsare (la degroşare ori la finiţie, la filetare, etc,). Se construiese strunguri normale şi strunguri plane. Strungurile pentru lemn, normale, numite şi paralele, sînt asemănătoare cu strungurile de presat (v. sub Presare la strung), însă sînt de construcţie mai simplă şi mai puţin robustă; port-unealta poate fi un cărucior (de regulă, deplasabil cu mîna sau — numai la anumite strunguri, de ex. pentru filetare — cu un şurub de avansuri) sau un suport cu o traversă orizontală (asemănător celui de la strungul de presat, însă (fără găuri pentru cepuri) pentru sprijinirea dălţilor. La strunjirea de piese profilate (v. sub Strunjirea lemnului) strungurile sînt modificate folosindu-se strunguri de copiat echipate fie cu un dispozitiv de copiere asemănător celu i folosit la strunj irea metalelor, fie cu o ramă p o r t-cuţit profilat, numită şi ghilotină, pentru finisarea piesei (v. fig. II, sub Strunjirea lemnului). Strungurile pentru lemn, plane, numite şi frontale, sînt asemănătoare cu strungurile frontale pentru metal (v. sub Strung 2) cu batiuri separate pentru păpuşa fixă şi pentru sania port-unealtă, însă sînt, de asemenea, de construcţie mai simplă şi mai puţin robustă. 4. ~ pentru metal. Ut., Mett.: Strung pentru prelucrarea pieselor de metal, prin aşchiere (prin strunjire). De obicei, strungul pentru metal e numit, abreviat, strung (v. Strung 2). o. ~ pentru piatră. Ut.: Strung folosit Ia prelucrarea produselor de piatră cu forma de suprafeţe de rotaţie. E asemănător (v. fig.) cu strungurile normale pentru metale (v. sub Strung 2); drept unelte se folosesc cuţite de al iaje dure, pentru fasonare prin aşchiere, şi abrazoare de carborundum sau de şmirghel , pentru şlefuire. Pentru a uşura obţinerea formei prescrise, unealta de prelucrare se deplasează longitudinal, fiind ghidată de un şablon. Viteza de rotaţie a strungului se stabileşte în funcţiune de tăria pietrei, mişcarea principală, de rotaţie, trebuind să fie lentă şi uniformă. La aceeaşi maşină se execută şi şlefuirea, discurile de carborundum fiind ghidate de acelaşi şablon şi mărind turaţia la viteza necesară operaţiei. Maşina se utilizează la strunjirea coloanelor de formă cilindrică şi galbată, a baluştrilor, etc. 6. Strung,2. Mş.: Maşină-unealtă pentru prelucrarea prin aşchiere, de regulă a suprafeţelor de revoluţie sau a suprafeţelor elicoidale ale obiectelor, la care, de cele mai multe ori, piesa de prelucrat efectuează mişcarea principală de rotaţie, iar uneltele (cari sînt, în general, cuţite de strung) efectuează mişcări le de înaintare (de pătrundere şi de avans). La unele strunguri, mişcarea principală de rotaţie e efectuată de unealtă; la alte strunguri, prin varierea mişcării de avans transversal în timpul unei rotaţii a piesei se pot prelucra corpuri cu secţiune transversală necirculară; la altele, piesa de prelucrat poate efectua, pe lîngă mişcarea principală de rotaţie, şi mişcarea de avans longitudinal. La strung se pot monta— pe lîngă sau în loc de cuţite—-şi alte unelte (de ex.: abrazoare, molete, burghie elicoidale, tarozi, presătoare, etc.), cu ajutorul cărora se pot efectua şi alte operaţii de aşchiere sau operaţii de deformare plastică. Strungul e compus, în general, din batiu, dispozitive port-unealtă (cari pot fi cărucioare, sănii, etc.), mecanismul de antrenare, mecanismul organic (mecanismul pentru mişcarea Strung 458 Strung principală şi mecanismele pentru mişcările de înaintare), ghidaje, dispozitive de comandă, dispozitive şi instalaţii auxiliare (de ex.: instalaţii de ungere, de transport şi circulare a lichidului de tăiere, de iluminat). Construcţia maşinii diferă după dimensiunile şi după forma pieselor de prelucrat. ■ Aşchierea se realizează prin atac continuu al uneltei în timpul cursei utile; uneori, cursele moarte (curse de mers în gol) impuse de procesul de lucru (între două curse de lucru) sînt efectuate cu viteză mărită. Energia folosită în operaţiile efectuate la strung poate fi cedată maşinii de motoare (direct sau prin intermediul unei transmisiuni cu curea) sau — în cazuri foarte rare—prin forţă musculară (de ex.: la antrenarea prin manivelă a strungurilor de ceasornicar; la antrenarea prin pedală a strungurilor vechi, de banc, pentru mecanică de precizie). Lanţul cinematic al mecanismului organic e, de obicei, în întregime stereomecanic; uneori se folosesc (de ex. în mecanismul de antrenare sau în mecanismul de avansuri) mecanisme hidromecanice sau dispozitive electrice ori electronice. V. şî Comandă îa maşini-unelte. ■ Deoarece suprafeţele de revoluţie reprezintă tipul cel mai răspîndit de suprafeţe prelucrate ale organelor de maşini, strungurile sînt maşiniie-uneite cele mai răspîndite în atelierele de prelucrare prin aşchiere ale uzinelor metalotehnice şi constructoare de maşini (în general, între 30 şi 60% din parcul total de- maşini-unelte aşchietoare). Tipurile de strunguri folosite în industria metalotehnică sînt foarte variate. Strungurile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, principalele criterii* de clasificaţie fiind următoarele: poziţia axei în jurul căreia se efectuează mişcarea principală, de rotaţie; deplasările efectuate de piesa de prelucrat şi de dispozitivele port-unealtă; mărimea; precizia prelucrării şi calitatea suprafeţei prelucrate; turaţia maximă a arborelui principal; modul de montare a uneltelor şi felul de schimbare a acestora pentru efectuarea unui ciclu de operaţii; numărul de cuţite cari lucrează simultan la prelucrarea unei piese; numărul de arbori principali cari antrenează piesa sau piesele de prelucrat, respectiv sculele, în mişcarea principală, de rotaţie; gradul de automatizare a mişcărilor de comandă pentru efectuarea operaţiilor auxiliare; domeniul în care sînt folo'site. După poziţia axei în jurul căreia se efectuează mişcarea principală de rotaţie, strungurile se clasifică în strunguri orizontale (de ex* strunguri normale universale), strunguri verticale (de ex. strungurile carusel) şi (relativ puţine) strunguri cu axa mişcării principale înclinatâ (de ex. unele strunguri mulţi axe). După deplasările efectuate de piesa de prelucrat şi de dispozitivele port-unealtă, cari determină şi domeniul de folosinţă, strungurile se clasifică în strunguri de tip obişnuit, sau de tip normal, la cari piesa de prelucrat efectuează numai mişcarea principală de rotaţie, iar unealta, o mişcare de înaintare uniformă, — şi strunguri de tip special, la cari, fie că piesa e fixă, sau are o mişcare de rotaţie şi o mişcare de avans longitudinal sau numai o mişcare de avans longitudinal, fie că unealta are mişcări de înaintare neuniforme în timpul Onei rotaţii a piesei. Astfel, la unele strunguri (de ex.: strunguri de detalonat, strunguri pentru axe cu came, etc.), datorită faptului că unealta (cuţitul) are—pe lîngă avansul longitudinal' uniform — şi o mişcare de avans transversal, alternativă, periodică şi variabilă după o anumită lege, e posibilă şi prelucrarea corpurilor cu secţiune transversală necirculară; la unele strunguri (de ex. strunguri automate de profilat şi de strunjit longitudinal), piesa de prelucrat efectuează, pe lîngă mişcarea de rotaţie, şi mişcarea de avans longitudinal, iar cuţitele efectuează numai mişcarea de avans transversal; al alte strunguri, mişcarea de rotaţie o efectuează un cap port-cuţit, iar piesa de prelucrat efectuează mişcarea de avans longitudinal (de ex. la strunguri de cojit bare) sau e imobilă în timpul prelucrării (de ex. la unele strunguri pentru arbori cotiţi şi unele strunguri automate de profilat şi retezat, pentru prelucrarea sîrmei în colaci). După mărime, caracterizată prin dimensiunile maxime ale piesei de prelucrat, se deosebesc (v. şî pp. 459 şi 461): strunguri mici (de ex.: strungul de ceasornicar, strungul de banc), strunguri mijlocii, strunguri mari şi strunguri foarte mari, cari, ţinînd seamă şi de greutatea maşinii, sînt numite şi strunguri grele. După.precizia prelucrării şi după calitatea suprafeţei prelucrate, se. deosebesc (v. şi p. 460): strunguri de degroşare, strunguri de finiţie şi strunguri universale, la cari se efectuează atît operaţii de degroşare cît şi operaţii de netezire pînă la anumite grade de precizie. Strungurile de degroşare sînt mai robuste şi mai simple decît strungurile universale (de ex. sînt construite fără şurub conducător), au ghidaje şi paliere larg dimensionate, şi lucrează cu avansuri mari. Strungurile pentru netezire trebuie să fie rigide şi să permită viteze de aşchiere mari. După turaţia maxim ăa arborelui principal, strungurile se clasifică în strunguri cu turaţie normală şi în strunguri rapide. Strungurile rapide, cum sînt strungurile de banc sau strungurile de producţie, permit viteze de aşchiere mari. După modul de montare a uneltelor şi după felul de schimbare pentru efectuarea unui ciclu de operaţii, se deosebesc: strunguri simple, cum sînt strungurile normale (v.) — la cari unealta trebuie schimbată manual, la schimbarea prelucrării — şi strunguri-revolver (v.). După numărul de cuţite cari lucrează simultan la prelucrarea unei piese, se deosebesc: strunguri cu un singur cuţit şi strunguri cu mai multe cuţite (v. Strung uniax cu mai multe cuţite). După numărul de arbori principali cari antrenează piesa sau piesele de prelucrat, respectiv sculele, în mişca-rea principală, de rotaţie, se deosebesc strunguri uniaxe (v.) şi strunguri multiaxe (v.). După gradul de automatizare a mişcărilor de comandă pentru efectuarea operaţiilor auxiliare, se deosebesc: strunguri neautomate şi strunguri cu funcţionare automată (v.), cari se clasifică în strunguri semiautomate şi strunguri automate. Strunguri neautomate sînt, de exemplu, strungurile normale universale (v.), strungurile plane şi unele strunguri speciale. — După domeniul în care sînt folosite, se deosebesc strunguri normale şi strunguri speciale. Strung normal: Strung care serveşte la producţia individuală (cu bucata), sau în serii mici ori mijlocii, a pieselor. E caracterizat prin faptul că prinderea piesei de prelucrat se face, de obicei, cu dispozitive fixate pe arborele rotitor al unei păpuşi fixe şi pe pinola unei păpuşi mobile, şi că maşina are mecanisme pentru comanda mişcărilor de avans (de avans longitudinal, pentru strunjirea cilindrică, şi de avans transversal, pentru strunjirea plană). Sin. Strung comun, Strung obişnuit, Strung longitudinal, Strung paralel, Strung cu vîrfuri, Strung uzual. Strungul e compus, în principal, din următoarele piese,, subansambluri şi mecanisme: batiu, păpuşă fixă, păpuşă mobilă, cărucior, mecanism de antrenare, mecanism organic, dispo- Strung 459 Strung zitive de comandă, dispozitive auxiliare (v. fig. / şi //).— Batiu! e compus dintr-un pat (v. Pat de strung), cu ghidaje, de obicei prismatice, pentru căruciorul strungului şi pentru păpuşa mobilă; el se reazemă, direct sau prin picioare, pe sol sau pe un banc, ™ şi suportă celelalte piese ale strungului. La unele strunguri, patul are o scobitură, lîngă păpuşa D fixă, ceea ce permite strunjirea de piese cu înălţime mică şi cu diametrul mai mare decît cel corespunzător înălţimii vîrfurilor deasupra patului; scobitura poate fi acoperită cu un adaus, care completează ghidajele (pentru cărucior).— Păpuşa fixă (v. sub Păpuşă) cuprinde arborele principal, cum şi mecanismele pentru varierea turaţiei şi pentru inversarea sensului de rotaţie al acestuia. Arborele principal e tubular (arbore cav), extremitatea liberă (din faţă) fiind conică în interior, pentru fixarea unui vîrf de strung sau a unor unelte cu coadă conică (de ex.: burghie elicoi-dale, alezoare) şi filetată în exterior, pentru montarea unei mandrine universale, a unui platou, sau a unui disc de antrenare. Condiţiile calitative de prelucrare impun folosirea unui arbore principal scurt şi robust, rezemat în paliere reglabile, şi cu mers fără bătăi.— Păpuşa mobilă (v. sub Păpuşă) poartă pinola în care se introduc un vîrf de strung (pentru prinderea pieselor lungi la a doua extremitate) sau diferite unelte (de ex.: burghie, alezoare, etc.). ■— Căruciorul e suban-samblul pe care se fixează uneltele (v. fig. II, sub Cărucior). El e compus din mai multe sănii de strung (v. sub Sanie 2) — de regulă, sania longitudinală, sania transversală* şi sania port-cuţit — şi din c u t i a c ă r u c i o-r u I u i. Cutia căruciorului cuprinde: mecanismul pentru avansul longitudinal manual; mecanisme pentru transformarea mişcării de rotaţie a şurubului conducor sau a arborelui avansurilor în mişcare de translaţie longitudinală (pentru avansul longitudinal) a săniei longitudinale sau în mişcare transversală (pentru avansul transversal) a săniei transversale; mecanisme de cuplare şi de blocare a cărucioarelor; dispozitivul de oprire automată a avansului.— Mecanismul de antrenare■ poate aparţine strungului numai parţial, de: exemplu la antrenarea indirectă prin transmisiune (în care caz strungul are numai o roată de curea sau un con cu trepte), sau integral, de exemplu la antrenarea directă individuală (în care caz, strungul e echipat cu motor electric, hidraulic, etc.). Uneori, mecanismul de antrenare cuprinde şi un întreruptor mecan ic (v. fig. IV, sub întreruptor mecan ic). — Mecanismul organic e constituit din lanţul cinematic al mişcării principale şi din lanţul cinematic al mişcărilor de înain- tare (v. fig. //); cele două lanţuri pot fi legate; pentru sin--, cronizarea mişcărilor principală şi de înaintare. Mecanismul mişcării principale cuprinde un schimbător de viteză în trepte (cu con etajat sau cu con # etajat şi multiplicator, care coincide cu elementele mecan ismu Iu i de 22 antrenare, sau cu cutia de viteze) sau un variaţi 23 tor, cu inversor de mers şi, uneori, un ambreiaj. Legătura între mecanismul principal şi mecanismul de înaintare se realizează prin angrenaj cu roţi dinţate şi, uneori, prin roţi de schimb montate pe iiră. Lanţul cinematic ai mişcărilor de înaintare cuprinde: o cutie de viteze; şurubul conducător, pentru tăierea filetelor; arborele avansurilor, pentru acţionarea avansului automat ; organele căruciorului.— Dispozitive auxiliare sînt, de exemplu, instalaţia de ungere, sau cea de alimentare cu lichid de tăiere, luneta, etc. Principalele operaţii automat trans- cari pot fi efectuate la strungul • normal sînt: strunjirea suprafeţelor cilindrice sau conice, exterioare şi interioare; filetarea exterioară şi interioară, cu cuţitul; strunjirea suprafeţelor frontale (v. sub Strunjire). La strungurile normale mai pot fi efectuate următoarele operaţii auxiliare sau diferite de strunjire: găurire, retezare, ale-zare, filetare cu tarozi sau cu filiere (cu unealta fixată în păpuşa mobilă), moletare (zimţuire), rectificare, rodare, pi lire, etc. Folosind dispozitive de copiat, cuţite profilate sau avansul manual, se pot strunji suprafeţe de revoluţie cu generatoare strîmbe, sau suprafeţe cilindrice cu secţiune necirculară. Dimensiunile caracteristice ale strungurilor normale sînt: înălţimea vîrfurilor deasupra patului şi distanţa maximă dintre vîrfuri (de cari depind diametrul maxim şi lungimea maximă a piesei de prelucrat), gama şi limitele turaţiilor şi avansurilor. După mărime, caracterizată de obicei prin distanţa maximă dintre v.îr-f u r i, strungurile normale se clasifică în următoarele tipuri: strunguri mici, cu distanţa între vîrfuri egală sau mai mică decît 1000 mm; strunguri mijlocii, cu distanţa dintre vîrfuri de 1000---3000 mm; strunguri mari, cu distanţa dintre vîrfuri de 3000---8000 mm ; strunguri foarte mari, cu distanţa dintre vîrfuri mai mare decît 8000 mm. La aceeaşi distanţă între vîrfuri, strungurile pot diferi ca greutate; în acest caz, ele poartă în numire şi determinantul uşor sau greu (de ex.: strung miilociu, greu; strung mare, uşor), strungurile mari şi foarte mari, cu I. Strung normal mijlociu, tip 1 A 62 (fabricat în ţara nostră). A) batiu; 8) păpuşa fixă; C) păpuşa mobilă; D) mecanism de avansuri şi filete; E) cărucior; 1) pat; 2) picior; 3) tavă; 4) ghidai prismatic; 5) cremalieră; 6) arbore principal; 7,9 şi 11) manete pentru varierea vitezelor; 8) indicator de turaţii ale arborelui principal; 10) manetă pentru comanda prganului de schimbare a pasului; 12) vîrf de strunşi ; 13) roată de mînă pentru mişcarea pinolei; 14) manetă pentru blocarea pinolei; 15, 17 şi 19) manete pentru obţinerea diferitelor avansuri şi a diferiţilor paşi; 16) manetă pentru cuplarea şurubului conducător sau a arborelui avansurilor; 18) manetă pentru cuplarea mecanismului de filete fie pentru pas metric, fie pentru pas în ţoii; 20) manetă pentru inversarea sensului de mişcare a căruciorului, la filetare; 21) apărătoarea lirei; 22) şurub (arbore) condycător; 23) arborele avansurilor; 24) cutia căruciorului; 25) manetă pentru pornirea, opri- rea şi inversarea sensului de rotaţie al arborelui principal; 26) manetă pentru inversarea sensului de mers al căruciorului; 27) roată de mînă pentru avansul longitudinal, manual; 28) roată de mînă pentru avansul transversal, manual; 29) roată de mînă pentru acţionarea manuală a săniei port-unealtă; 30) manetă pentru cuplarea avansu ui versal şi longitudinal; 31) manetă pentru cuplarea melcului căzător; 32) manetă pentru cuplarea piuliţei secţionate cu şurubul conducător; 33) manetă pentru rotirea şi blocarea capului port-cuţite. Strung 460 Strung greutate mare şi cari pot fi folosite la prelucrat piese foarte grele, sînt numite, de obicei, strunguri gre!n (v. mai jos). Strung de producţie: Strung mijlociu folosit, în producţia în masă şi în serie, la executarea unei anumite operaţii de strunjire, la un număr mare de piese identice. Se deosebeşte de celelalte strunguri normale printr-o construcţie simplificată a principalelor ansambluri. Strungurile de producţie nu au, în general, cutie de viteze şi cutie de avansuri, variaţia turaţiei şi a avansului făcîndu-se prin roţi dinţate de schimb sau prin roţi de schimb, pentru curea. Transmiterea mişcării de la arborele principal la mecanismul de avansuri se’ face //. Schema cinematică a unui strung mijlociu (strungul tip 1 A 62, fabricat în ţara noastră). M) motor de antrenare; Ai*--A4) acuplaje; /• * - V, V//---X/V şi XW/---XX) axuri; VI) arbore principal; XV) şurub conducător; XVI) arborele avansurilor; XXI) şurub pentru avans transversal; 1 şi 2) roţi de curea; 3-’-76) roţi dinţate cilindrice, conice sau melcate; 77) cremalieră; 78 şi 79) roţi dinţate cilindrice, de schimb; M-1-2-1-(3-4; 5-6)-ll-(7-8; 9-10; 11-12)-lll-(15-16] 17-18)-IV-(19-20; 21-22)-V-23-24-24-25-VI) lanţul cinematic al mişcării principale în sens direct, iar M-1-2-1-73-74-75-11-tl-(7-8; 9-10; 11-12)-lll-(13-14-A,)-VI) lanţul cinematic al mişcării principale în sens contrar. V1-25-26-VU-(27-28-29; 30-29)-Vlll-(31 -32-33; 78-79)-lX-( L)-XII-(50-51 ; 53-54)-XI!l-(5U52; 55-56)-XIV-At-XV) lanţul cinematic pentru filete cu pas norma ( la pas mărit, începutul lanţului fiind -III-17-25-26-VII-), în care: fragmentul de lanţ cinematic (L) e-34-35-X-(36-45 ; 37-45; "-43-45) -46-XI-47-48-49-, pentru fiietele metrice şi pentru filetele modul, respectiv -A2-46-45-(45-36; 45-37; •"45-43)-44-49-, pentru fileteie în ţoii şi pentru filetele diametral pitch, iar -V///-roţi de sch]mb-(78-79)-IX-A.rXI~As-XIV-Ai-XV) e ramura lanţului cinematic pentru filetare cu roţi de schimb, legată la axul VIII al lanţului pentru filetare XIV-57-58-XVI-59-60-XVII-(61 -62-62-63; 60-64)-XVIII-65-66-XIX) ramura lanţului cinematic pentru avansuri (racordată Ia axul XIV al lanţului pentru filetare). care e terminată cu ramura-X/X-67-70-7/-72-XX-76-77-, pentru avansul longitudinal, respectiv cu ramura -XIX-67-68-69-XXI-, pentru avansul transversal. Cuplurile de roţi despărţite prin punct şi virgulă, din parentezele dintre numerele ae ordine ale axurilor, corespund diferitelor turaţii realizabile. Exemple de strunguri normale, clasificate din punctul de vedere al felului operaţiilor la cari pot fi folosite în mod economic: Strung de degroşare: Strung care serveşte la prelucrarea preliminară, prin“detaşarea de aşchii cu dimensiuni mari, cu viteze mari de tăiere, astfel încît debitul de aşchii e mare. Maşina e caracterizată prin construcţie robustă şi simplificată, şi are înălţimea vîrfurilor şi distanţa dintre vîrfuri cît mai apropiate de dimensiunile corespunzătoare ale piesei de prelucrat. Schimbătorul de viteză şi cutia de avansuri au un număr mic de trepte, deoarece piesele de prelucrat nu diferă mult în diametru. De regulă, strungul nu are şurub conducător. Palierele arborelui principal şi săniile sînt lungi, pentru a mări rigiditatea sistemului maşină-piesă de prelucrat-unealtă, în timpul prelucrării. Strung de fabricaţie: Sin. Strung de producţie (v.). Strung de finiţie: Strung normal, de regulă fără şurub conducător, echipat cu cutie de viteze montată jos, şi care transmite arborelui principal un număr mic de trepte de turaţii înalte, prin intermediul unor curele trapezo'dale. Pentru finiţie se folosesc cuţite cu plăcuţe de metal dur. Aceleaşi stunguri se pot fnlosi şi pentru prelucrarea metalelor neferoase (v. şi Strungurile pentru prelucrări de înaltă precizie, sub Strung mijlociu). adeseori prin curea. Pentru transmiterea mişcării la cărucior, strungurile de producţie au, de obicei, un arbore de avansuri; III. Schema cinematică a unui strung de producţie. 1) batiu cu tavă pentru aşchii; 2) motor de antrenare; 3) păpuşă fixă cu schimbător de viteză cu roţi dinţate; 4) păpuşă mobilă; 5) cărucior; 6) roţi pentru varierea turaţiei; 7) roţi de schimb pentru varierea avansului; 8) arborele avansurilor; 9) ambreiaj conic; 10) frînă cu bandă; 11) mecanism pneumatic pentru prinderea pieselor între vîrfuri. Strung 46 i Strung în cazul cînd strungul e destinat operaţiilor de filetare, arborele avansurilor e înlocuit cu un şurub conducător (v. fig. III). Strun-gurilede producţie au, adeseori, ansambluri speciale (cărucior, păpuşă mobilă, etc.), adecvate operaţiilor cari trebuie efectuate. A De exemplu, strungul de producţie destinat numai debitării barelor, numit, strung de debitat sau, impropriu, strung de decoletat, are o singură mişcare de avans automat — avansul transversal. Strungurile de producţie au productivitate mare şi sînt mai puţin costisitoare decît strungurile obişnuite. Maşina construită numai pentru degroşare se numeşte strung de degroşare (v. mai sus). Sin. Strung de fabricaţie. Strung normal universal: Strung cu vîrfuri, care serveşte la strunjirea longitudinală (cilindrică), conică sau plană, cu degroşare sau de finiţie, cum şi ia efectuarea unora dintre celelalte operaţii de prelucrare (de ex.: găurire, filetare interioară sau exterioară, rectificare, copiere, pi lire, lustruire, etc.). La strungurile normale universale se prelucrează piese cu forme şi cu dimensiuni variate, din diferite materiale. Strungul are atît şurub conducător, cît şi arbore de avansuri. E echipat cu: schimbător de viteză cu număr mare de trepte _de turaţie sau cu variator şi cu schimbător de avansuri. Căruciorul are mecanisme pentru obţinerea avansurilor automate, atît la strunjire, cît şi la filetare, şi dispozitive pentru decuplarea acestora, la atingerea unor limitoare. Piesele compo-nehte sînt larg dimensionate, în special palierele arborelui principal şi ghidaiele săniilor. Exemple de strunguri normaie, clasificate din punctele de vedere al mărimii maşinii şi ai dimensiunilor pieselor de prelucrat: fff-i Bif a I i * OD LI Qăjrpfijîs jb 8 Z /,./-■ Pi ' io -3" n V / pe banc. 0 pat; 2) păpuşă fixă; 3) con etajat; 4) cărucior; 5) mecanism cu şurub Şi cu roată de mînă pentru blocarea căruciorului; 6) port-cuţit; 7 şi 8) pîrghii de comandă a avansului longitudinal, respectiv transversal; 9 şi 10) limitoare ale avansurilor longitudinal, respectiv transversal; 11) păpuşă mobilă; 12) manetă de blocare a păpuşii mobile; 13) pîrghie pentru comanda mişcării pinolei; 14) dispozitiv de blocare a pinolei; 15) opritor pentru limitarea mişcării pinolei; 16) pîrghie de acţionare a cleştelui de prindere a piesei; 17) pîrghie de întindere a curelei; 18) arbore intermediar de antrenare, cu con etajat şi schimbător de curea. Strung de banc: Strung normal universal mic, care are înălţimea vîrfurilor între 50 şi 125 mm şi distanţa maximă dintre vîrfuri de 450---600 mm, şi al cărui pat e fixat, pe un banc de lucru (v. fig. IV), pe un suport simplu cu două picioare (v. fig. V), etc. Arborele principal, cu turaţia maximă de 2500---4000 rot/min, e antrenat în mişcare de un arbore de transmisiune intermediar (printr-un schimbător de viteză cu con etajat) sau de un electromo- 17 11 3 b tor individual (cu puterea pînă la 1 kW), cu una sau cu mai multe turaţii (printr-o cutie de viteze cu roţi dinţate sau printr-un variator). Poate avea sau poate să nu aibă mecanism de înaintare (de avansuri); în ultimul caz, mişcările săniilor se execută manual (v. fig. IV). E folosit la prelucrarea de piese mici (în industria de aparate, de maşini uşoare, cum şi la fabricarea uneltelor). Sin. Strung de mecanică de precizie. Strung greu:Strung normal universal, cu înălţimea vîrfurilor între 500 şi 2500 mm şi cu distanţa între vîrfuri de 1500*** 15000mm sau, uneori mai mare, care serveşte la prelucrarea pieselor mari. Spre deosebire de strungurile mijlocii şi mari, strungurile grele au, de obicei, 2--*3 cărucioare independente, fiecare avînd o cutie proprie de avansuri, un electromotor individual pentru cursele rapide în gol şi o pompă pentru lichidul de răcire. Sania port-cuţit e rotitoare, are posibilitatea de avans automat independent şi, adeseori, e echipată cu o liră cu roţi de schimb, pentru filetare pe distanţe mici. Cutia căruciorului cuprinde un mecanism suplementar cu roţi de schimb, pentru strunjirea conică (v. fig. VI). Păpuşa mobilă primeşte mişcarea de la un electromotor propriu şi are, în multe cazuri, o cutie de avansuri proprie, pentru lucrări de găurire şi de strunjire interioară. Strungurile grele sînt folosite pentru cele mai diferite lucrări de strunjire şi de găurire, în industria de maşini grele. Strung mare. V. sub Strung mijlociu. Strung mijlociu: Strung normal universal, cu înălţimea vîrfurilor între 125 şi 500 mm şi cu distanţa maximă între vîrfuri de 500---3000 mm. Arborele principal e antrenat în mişcarea de rotaţie de un electromotor individual, prin intermediul unei cutii de viteze cu roţi dinţate, care asigură obţinerea unui număr mare de trepte de turaţie, cu raportul dintre turaţiile extreme (nmaxhimin) pînă la 90. Cutia de avansuri, foarte complexă, asigură un număr mare de avansuri şi seriile normale de filete (filete metrice, în ţoii, modul şi diametral V. Vederea şi schema cinematică a unui strung de banc, fixat pe suport propriu (strung cu înălţimea vîrfurilor de 100 mm şi cu distanţa dintre vîrfuri de 500 mm). 1) batiu; 2) pat; 3) păpuşă fixă; 4) păpuşă mobilă; 5) cărucior; 6) roată de manevră a cleşte-lui-mandrină de prindere a piesei şi de rotire manuală a arborelui principal; 7) motor; 8) acupla] elastic; 9) variator continuu de viteză (pentru n —142---2842 rotmin); 10) ambreiaj de siguranţă; 11) roţi de curea; 12) curea; 13) roată de întindere; 14) pedală pentru pornirea, oprirea şi inversarea sensului de mişcare a arborelui principal; 15) roată de comandă a variaţiei turaţiei arborelui principal; 16) manetă pentru frînarea arborelui principal; 17) frînă. Strung 462 Strung pitch). Cutia căruciorului conţine: un mecanism de decuplare Strung special: Strung de construcţie specială, automată a mişcărilor de avans, de obicei cu melc basculant diferită de a strungului normal, şi care are un domeniu de uti- 1) pat; 2) păpuşă fixă; 3) păpuşă mobilă; 4) cărucior; VI, Strung greu. 5) port-unealtă; 6) lunetă; 7) piatou; 8) motor de antrenare; 9) pompă pentru lichidul de tăiere; 10) rezervor pentru lichidul de tăiere. (melc căzător); un mecanism de blocare mutuală a avansului longitudinal transversal, şi a cuplării cu şurubul conducător, un mecanism de inversare a sensului mişcărilor de avans. Uneori, căruciorul e echipat şi cu un mecanism pentru obţinerea de viteze mari în cursele moarte ale căruciorului (v. fig. / şi //). E folosit pentru diverse lucrări de strunjire, filetare, găuri re, etc. La strungurile pentru prelucrări de înalta precizie, cutia de viteze cu roţi dinţate, respectiv varia-torul mecanic, hidraulic .sau electric sînt montate în partea de jos a batiului sau în piciorul d in stînga. De laschimbă-torul de viteză, mişcarea e transmisă, prin intermediul unei curele, la arborele principal, pe care se găseşte uneori un angrenaj intermediar. în cazul cînd la strunguri nu secere şi posibilitatea fi-letării, strungurile normale mijlocii se construiesc fără şurub conducător şi cu cutia de avansuri mai simplă. Strungurile normale, cu înălţimea vîrfurilor între 125 şi 500 mm, şi cu distanţa maximă între vîrfuri de 2500---8000 mm, cu elemente constructive similare celor ale strungurilor mij locii, se numesc strunguri mari. Strung c o m u n: Sin. Strung normal (v.). Strung cu vîrfuri: Sin. Strung normal (v.). Strung longitudinal: Sin. Strung normal (v.). Strung obişnuit: Sin. Strung normal (v.). Strung paralel: Sin. Strung normal (v.). VII. Strung carusel cu o coloană. 1) batiu (bază); 2) coloană (montant); 3) traversă; 4) cărucior vertical; 5) cap-revolver; 6) cărucior lateral; 7) roată de mînă pentru mişcarea pe direcţia verticală a căruciorului vertical; 8) roată de mînă pentru mişcarea pe direcţia orizontală a căruciorului vertical; 9 şi 10) roţi de mînă pentru deplasările pe direcţiile verticală şi orizontală ale căruciorului lateral; 11) motor de antrenare. lizare limitat la un număr restrîns de feluri de piese ori de operaţii, sau la un singur fel de piese. Construcţia lui diferă după felul pieselor cari pot fi prelucrate economic pe el. Poate fi strung orizontal sau vertical, uniax sau multiax; funcţionarea lui poate fi neautomată sau automată. * Exemple de strunguri speciale: Strung automat. V. sub Strung cu funcţionare automată. Strung carusel: Strung universal care serveşte la prelucrarea pieselor grele cu înălţime mică şi cu diametru mare, caracterizat prin faptul că platoul de prindere a piesei are axa de rotaţie verticală. La strungurile carusel mari, comanda mişcărilor cărucioarelor se poate face central, de la o masădecomandă, şi separat, de la fiecare cărucior (prin butoane montate pe acesta). Din punctul de vedere constructiv şi după destinaţia lor, se deosebesc strunguri carusel cu o coloană şi strunguri carusel cu două coloane. Strungurile carusel cu o coloana servesc ia prelucrarea pieselor cu diametrul maxim de 800*-’ •••1650 mm. Ele au batiuI constituit dintr-o placă de bază şi o coloană, turnată monobloc sau îmbinată cu aceasta. Pe ghidajele verticale ale coloanei se poate deplasa o traversă orizontală, care^ poartă un cărucior vertical, cu un cap-revolver (v. fig. VII). în majoritatea cazurilor, strungurile cu o coloană au şi un cărucior lateral, care se deplasează pe ghidajele verticale ale coloanei. — Strungurile carusel cu o coloana, pentru piese Strung 463 Strung cu diametrul mare, au adeseori două cărucioare verticale, dintre cari unu! are cap-revolver; ele sînt folosite pentru piesele cu gaură centrală, a căror prelucrare trebuie executată cu mai multe unelte. Strungurile carusel cu o coloană, pentru prelucrarea pieselor cu înălţimea foarte mică, au traversa fixă şi nu au cărucior lateral. Strungurile carusel cu doua coloane servesc la prelucrarea pieselor cu diametrul maxim de 1650-" ••*24 000 mm. Ele au batiuI constituit dintr-o placă de bază şi dintr-un portai compus din două coloane legate între ele, la partea de sus, printr-o traversă fixă. în lungul ghidajelor coloanelor se poate deplasa o traversă mobilă, pe care sînt montate două cărucioare verticale, dintre cari unul are, uneori, un cap-revolver (de obicei, la strungurile cu diametrul platoului mai mic decît 2300 mm). Pe coloana din dreapta şi, uneori, şi pe cea din stînga, se găseşte un cărucior lateral. — Strungurile carusel pentru prelucrarea pieselor cu înălţime mică — în special a celor în formă de inel — al căror diametru nu depăşeşte 2700 mm, pot avea construcţia simplificată, fiind echipate numai cu o traversă fixă. —-Strungurilecu diametrul de prelucrare mare (deex. cuprins între 9000 şi 18000 mm) se construiesc, adeseori, cu portalul deplasabii, ceea ce permite mărirea diametrului deprelucrarepînă la 12 000 mm, respectiv pînă la 24000 mm. La ultimul tip de strung, căruciorul lateral lipseşte sau e montat pe un picior special transportabil (v. fig. VIII). Strung cu funcţionare automată: Strung la care, pe lîngă mişcările de lucru, o parte siau toate mişcările necesare pentru comanda operaţiilor (mişcări, auxiliare, curse moarte) sînt executate automat, cu ajutorul unui mecanism de comandă. V. şi Maşină automată, şi Comandă la maşini-unelte. Mecanismele de comandă ale strungurilor cu funcţionare -automată pot fi executate după diferite scheme de funcţionare. Schema cea mai răspîndită e schema cu mecanism de comandă centrai, constituit din unu sau din mai mulţi arbori de comandă legaţi între ei, pe cari se montează came de formă determinată, cari acţionează mecanismele cari execută mişcările de lucru şi auxiliare (înaintarea şi prinderea materialului de prelucrat, avansul de lucru, apropierea de piesă şi retragerea rapidă a uneltelor, etc.), în succesiunea determinată de procesul tehnologic; prelucrarea unei piese se face în timpul unei rotaţii complete a arborelui de comandă. Profilul camelor depinde de mişcările cari trebuie efectuate de unelte (conform procesului tehnologic) şi de raporturile de transformare ale cuplurilor cinematice cari leagă arborele de comandă cu suportul uneltelor. M’ecanismul de comandă se execută, uneori, şi după scheme descentralizate. în acest caz, la sfîrşitul fiecărei curse de lucru sau al fiecărei curse moarte a strungului, elementul de mecanism corespunzător — acţionînd anumite opritoare — comandă (prin intermediul unor agregate electrice sau hidraulice) începutul următoarei curse de lucru sau al următoarei curse moarte, conform procedeului tehnologic. Strungurile cu funcţionare automată diferă, constructiv, după felul operaţiilor pe cari le execută; ele pot fi clasificate după mai multe-criterii: gradul de automatizare a operaţiilor; felul semifabricatelor prelucrate; numărul de arbori principali; poziţia arborilor principali; principiul realizării curselor de mers' în gol. După gradul de auto-matizare a operaţi i lor, strungurile cu funcţionare automată se clasifică în strunguri automate şi strunguri semiautomate.— Strungurile automate sînt maşini ia cari, după alimentarea cu materialul semifabricat depre-lucrat(care poate fi bară sau sîrmă în colaci), sau cu un număr de piese semifabricate, toate mişcările necesare pentru executarea pieselor se efectuează automat, fără participarea operatorului. — Strun-gurile s e m i-automate sînt maşini la cari se efectuează automat (fără participarea operatorului) toate mişcările de lucru şi auxiliare necesare pentru executarea pieselor, cu excepţia scoaterii piesei prelucrate, a prinderii unui nou semifabricat şi a pornirii strungului. Strungurile semiautomate se folosesc, în general, cînd forma sau dimensiunile piesei de prelucrat nu permit alimentarea automată cu semifabricate (de ex.: semifabricate turnate sau forjate, de formă complicată, arbori lungi, etc.). După felul semifabricatelor prelucrate, strungurile cu funcţionare automata se clasifică în strunguri pentru prelucrarea din bară, strunguri pentru prelucrarea din sîrmă în colaci, şi strunguri pentru prelucrarea pieselor semifabricate brute sau parţial prelucrate, Strungurile VIU. Strung carusel cu două coloane, tip MK-159, pentru piese cu diametrul de 9000 mm (respectiv de [ 12 000 mm, la lucrul cu portalul deplasabii). 1) placă de! fundaţie; 2) batiu; 3) coloană (montant); 4) traversă fixă de rigidizare; 5) traversă deplasabiiă pe direcţiaiverticală; 6) cărucior; 7) sanie port-unealtă; 7') sania port-unealtă în poziţie înclinată (cu maxi- ; mum 30°); 8) paserelă de manevră. Strung 464 Strung din primele două categorii sînt, de obicei, strunguri automate. Strungurile d in categoria a treia sînt strunguri automate, dacă piesele brute sînt mici şi au o formă relativ simplă (în care caz alimentarea se face cu ajutorul unor mecanisme cu magazin sau cu buncăr), sau strunguri semiautomate, în celelalte cazuri. După poziţia arborilor principali, strungurile cu funcţionare automată pot fi strunguri orizontale, strunguri verticale şi strunguri înclinate (cari se construiesc foarte rar). După principiul realizării curselor de mers în gol, strungurile cu funcţionare automată IX. Scheme de principiu ale strungurilor cu funcţionare automată, clasificate din punctui de vedere al principiului realizării curselor moarte. a) strung cu un arbore de comandă cu turaţie constantă în timpul unui ciclu de prelucrare; b) strung cu un arbore de comandă cu două turaţii constante, diferite în timpul unui ciclu de prelucrare (cu turaţie mai înaltă în cursele auxiliare); c) strung cu doi arbori de comandă cu turaţii constante diferite, unui pentru cursele de lucru, şi unul pentru cursele auxiliare sau moarte; 1) arbore principal; 2) arbore de comandă cu o singură turaţie constantă; 2') arbore de comandă cu două turaţii constante diferite; 3) arbore de comandă auxiliar, pentru cursele auxiliare; 4) transmisiune fără schimbător de viteză; 5) schimbător de viteză. se clasifică în strunguri cu arbore de comandă cu turaţie constantă în timpul unui ciclu de prelucrare, strunguri cu un arbore de comandă care are două turaţii diferite în timpul unui ciclu de prelucrare, şi strunguri cu doi arbori de comandă (v, fig. IX). — La strungurile cu arbore de comanda cu turaţie constanta în timpul unui c i c I u d e prelucrare, turaţia arborelui de comandă e stabilită pe baza procesului tehnologic şi se obţine cu ajutorul unor roţi de schimb. Acest tip de strung are producţia orară cea mai mare, la prelucrarea pieselor mici şi simple (şuruburi, ştifturi, etc.). Exemple: strungul automat de profilat şi de retezat (v. mai jos), strungul automat de profilat X. Schema cinematică a unui strung automat de profilat şi de retezat, pentru prelucrarea din sîrmă în colaci, 1) motor de antrenare; 2) roată de curea; 3) curea plată; 4) arbore principal; 5) cuţite rotitoare, asamblate pe arborele principal; 6) pană mobilă pentru transmiterea mişcării de avans transversal a cuţitelor; 7) sanie cu role pentru înaintarea şi îndreptarea materialului; 8 şi 8') mecanisme de prindere a materialului în timpul prelucrării; 9) cutie pentru primirea pieselor finite; 10) arbore de comandă, cu came plane şi spaţiale; 11) ca-moida de comandă a săniei de înaintare şi de îndreptare a sîrmei; 12 şi 12') camă, respectiv camoidă de comandă a mecanismelor de prindere a sîrmei; 13) camoide pentru comanda mişcării penelor de comandă a avansului transversal al cuţitelor; 14) materialul de prelucrat, depănat de pe o vîrtelniţă; 15) angrenaj cu roţi dinţate de schimb, pentru varierea turaţiei arborelui de comandă; 16) întinzător de curea. şi de strunjit longitudinal (v. mai jos). -c u d o u â turaţii diferite -La strungurile ale arborelui de comanda în timpul unui ciclu de prelucrare, arborele de comandă are o turaţie joasă în timpul efectuării curselor de lucru, stabilită pe baza procesului tehnologic şi obţinută cu ajutorul roţilor de schimb, şi o turaţie înaltă, constantă pentru un anumit strung, în timpul executării curselor de mers în gol (curse auxiliare). Arborele de comandă primeşte mişcarea rapidă în timpul curselor auxiliare, printr-un lanţ cinematic separat, legat de obicei cu arborele de comandă printr-un mecanism cu clichet sau printr-un acuplaj de mers liber cu role. Strungurile de acest tip au productivitatea cea mai mare la prelucrarea pieselor cu timp de lucru mare (arbori mari, blocuri de roţi dinţate, etc.). Exemple: strungul semiautomat cu mai multe cuţite (v.), strungul multiax automat (v.). — Strunguri I e cu doi a r b o r i d e comandă au un arbore pe care se găsesc toate camele pentru comanda curselor de lucru, şi a cărui turaţie — constantă în tot timpul ciclului — se stabileşte pe baza procesului tehnologic de prelucrare a fiecărei piese; al doilea arbore de comandă, auxiliar, cu o turaţie înaltă şi constantă transmite, la un anumit tip de maşină, mişcarea mecanismelor pentru efectuarea curselor moarte (de mers în gol). Strungurile de acest tip dau producţia orară cea mai mare la piese mici şi mijlocii, cari au nevoie de prelucrări succesive complicate. Exemplu: strungul-revolver automat(v.). Exemple de strunguri cu funcţionare automată, numite după felul operaţiilor pe cari le execută: Strung automat de profilat şi de retezat: Strung automat, care foloseşte unu sau mai multe cuţite (de regu lă, profilate), cari au numai mişcare de avans transversal. Mişcarea principală de rotaţie o efectuează, fie piesa de prelucrat, fie cuţitele fixate într-un cap port-cuţite. în timpul prelucrării, nici 4 c piesa şi nici cuţi- tele nu au avans longitudinal. Pe lîngăsăniiletrans-versale, cu cuţite cari execută profilarea şi retezarea, aceste strunguri au, uneori, şi o sanie longitudinală, pentru eventualele operaţii cu unelte axiale (de ex.: burghie, teşitoa-re. etc.). La acest tip de strung (v. fig.X)se execută, din sîrmă în colaci sau din bară cu diametrul între 3 şi 20 mm, piese scurte de formă simplă,cum sînt şuruburile, rolele, etc. Strung automat de profilat şi de strunjit I o n-g i t u d i n a I : Strung automat pentru prelucra-• •5 sănii independente, efectuează numai mişcarea de avans transversal, iar rea din bară, la care cuţitele, fixate în 2 Strung 465 Strung bara de prelucrat efectuează mişcarea principală de rotaţie si o mişcare de avans longitudinal împreună cu păpuşa arborelui principal, sau numai împreună cu arborele principal (v. fig. XI). Prin diferite combinaţii ale avansurilor barei de fixate în mandrină sau între vîrfuri. Cele mai răspîndite strunguri semiautomate multiaxe au arborii principali verticali. Dupăfelul în care se efectuează fazele prelucrării, strungurile multiaxe se clasifică în două grupuri (v. fig. X/V): strunguri cu cL JD XI. Schema cinematică a unui strung automat de'profilat .şi de strunjit longitudinal. /) motor de antrenare; 2) roţi dinţate de schimb; 3 şi 3') transmisiune cu curea plată, pentru antrenarea arborelui principal, respectiv a arborelui port-uneltei săniei 8; 4) transmisiune cu curea rotundă, pentru antrenarea arborelui de comandă; 5) păpuşa cu arborele principal, cu mişcarea de avans longitudinal (împreună cu bara de prelucrat); 6) arbore cu came pentru comanda avansului transversal a! cuţitelor, a avansului longitudinal al materialului şi a mecanismului de prindere-a barei; 7) cuţite cu avans transversal; 8) sanie pentru prelucrări cu unelte axiale; 9) roţi de schimb pentru varierea turaţiei arborelui de comandă; 10) suportul săniilor cuţitelor; 11) dispozitiv cu contragreutate, pentru menţinerea barei în timpul retragerii păpuşii arborelui principal; 12) întinzător de curea. prelucrat şi ale cuţitelor se pot obţine diferite forme aie suprafeţei piesei. Cu ajutorul unor dispozitive suplementare se pot executa şi prelucrări axiale (găurire, filetare, etc.). Aceste strunguri sînt folosite ia prelucrarea de piese relativ lungi, cu diametrul mic şi de formă simplă, ca: şuruburi lungi, prizoane, ştifturi conice, piese profilate simple, etc. Strung-revolver automat: Strung-revolver (v.) cu funcţionare automată, pentru prelucrarea din bară sau din piese brute. E.echipat cu un cap-revolver (de obicei cu şase poziţii)şi cu două sau cu mai multesănii transversale (v. fig. XII). E folosit la prelucrarea pieselor cu formă complicată, cari au, în multe cazuri, filete interioare şi exterioare. Strung semiautomat cu m a i m u 11 e cuţite : Strung uniax cu mai multe cuţite (v.), cu ciclu de funcţionare semiautomat (v. fig. XIII), care serveşte la. strunjirea, într-o singură trecere, a piesei de prelucrat. După numărul de arbori principali, strungurile cu funcţionare automată se clasifică în strunguri uniaxe (v.), cu un singur arbore principal, şi strunguri multiaxe (v.), cari au mai mulţi arbori principali. Strung multiaxe: Strung cu funcţionare automată, automat sau semiautomat, cu mai mulţi (de regulă 2, 4, 5, 6, 8 sau 12) arbori principali, corespunzători diferitelor locuri sau poziţii de lucru. Strungurile automate multiaxe servesc, de regulă, la prelucrarea pieselor din bară. — Strungurile semiautomate multiaxe servesc la prelucrarea semifabricatelor în bucăţi, prelucrare succesivă şi strunguri multiaxe cu prelucrare în paralel. La strungurile cu prelucrare succesivă, prelucrarea completă a unei piese e realizată prin trecerea succesivă a piesei prin toate poziţiile de lucru, în fiecare poziţie efectuîndu-se numai o parte din operaţiile necesare. în cursul unui ciclu de lucru (în general, o rotaţie completă a axului de comandă) se termină prelucrarea unei singure piese. Strungurile multiaxe cu prelucrare succesivă servesc la prelucrarea pieselor cu formă ccmpl icată, cari au nevoie de un număr mare de unelte d iferite. Uneori, la aceste strunguri se efectuează prelucrarea mixtă, montînd cîte două unelte iaentice în două locuri de lucru alăturate (v. fig. XIV, c). Exemple de strunguri cu funcţionare automată, multiaxe: Strungurile automate multiaxe cu prelucrare succesivă se construiesc cu 4, 6, 8 sau 12 arbori principali, de cele mai multe ori orizontali, dispuşi simetric pe o circumferinţă, într-un bloc (unic) rotitor, în jurul unui arbore central, care le impjimă mişcarea de rotaţie prin intermediul unor angrenaje. în faţa arborilor principali se găseşte un cărucior cilindric sau prismatic, pe care sînt fixate uneltele pentru prelucrările cu avans longitudinal. Cuţitele pentru prelucrările cu avans transversal (profilare, retezare) sînt fixate în patru sau în şase sănii transversale. După terminarea fiecărei faze de prelucrare (înaintarea şi retragerea căruciorului longitudinal şi a săniilor transversale), blocul cu arbori principali se roteşte cu un unghi de 360°/n (n fiind numărul de arbori principali), 30 X//. Schema cinematică a unui strung-revolver automat, 1) arbore de comandă auxih'ar (cu acuplaje pentru acţionarea mecanismelor pentru cursele de mers în gol); 2) arbore de comandă principal; 3, 4 şi 5) came pentru comanda săniilor transversale; 6) roţi de schimb pentru antrenarea arborelui de comandă; 7) camă de comandă a avansului de lucru al capului-revolver; 8) sector dinţat pentru acţionarea săniei capului-revolver; 9) cap-revolver; 10) roţi de schimb pentru schimbarea turaţiei arborelui principal ,■ 11) mecanismul de comandă a avansului şi a prinderii materialului; 12) mecanism inversor de sens de mers al arborelui principal; 13) reductor de viteză intercalat între motor şi arborele principal; 14) acuplaj pentru mecanismul de avans şi de prindere a materialului; 15) acupla] pentru mecanismul de acţionare a capului-revolver în timpul curselor în gol; 16) came de acţionarea acuplajelor de pe arborele auxiliar; 17) mecanism cu cruce de Malta şi bielă-manivelă, pentru acţionarea capului-revolver în timpul curselor în gol (retragere rapidă, rot re, avansare rapidă); 18) arbore principal. XIII. Schema cinematică a unui strung semiautomat cu mai multe cuţite. 1) arbore principal; 2) arbore de comandă; 3) roţi de schimb pentru antrenarea şi pentru varierea turaţie} arborelui principal; 4) roţi de schimb pentru antrenarea şi varierea turaţiei arborelui de comandă în timpul curselor de lucru; 5) acupla] de mers semiliber, pentru antrenarea arborelui de comandă în timpul curselor de lucru; 6) căruciorul din spate, pentru strunjire cu avans transversal; 7) căruciorul, din faţă, pentru strunjire cu avans longitudinal; 8) camă pentru cuplarea şi decuplarea, prin intermediui ambreiajului 16, IL .................................... turaţiei înalte a arborelui de comandă în timpul curselor moarte; 9) camă de comandă pentru oprirea strungului la sfîrşitul prelucrării, prin intermediul ambreia-juiui 15; 10) comanda avansului longitudinal al căruciorului din faţă; 11) comanda mişcării de pătrundere a cuţitelor fixate pe căruciorul din faţă, prin intermediul şablonului 17; 12) comanda avansului transversal al căruciorului din spate, prin intermediul şablonului 18; 13) manetă de pornire a strungului, prin intermediul ambreiajului 15; 14) frînă; 15 şi | 16) ambreiaj’e; 17 şi 18) şabloane / de comandă; 19) pompă de ungere cu roţi dinţate; 20) motor de antrenare. Strung 467 Strung astfel încît barele fixate în fiecare dintre arborii principali trec pe rînd în faţa fiecărei unelte fixate pe căruciorul Deoarece, din punctul de vedere tehnologic, e destul de greu să se obţină coaxialitatea arborilor principali cu uneltele X/V. Scheme de funcţionare a strungurilor semiautomate multiaxe. a, b şi c) la strunguri cu prelucrare succesivă; d, e şi f) la strunguri cu prelucrare în paralel; o) schema maşinilor cu prelucrare succesivă; b) prelucrare succesivă; c) prelucrare mixtă (succesivă-paralelă); d) schema maşinilor cu prelucrare în paralel; e) prelucrare cu un singur grup de unelte; f) prelucrare cu două grupuri de unelte; 1---6) poziţii de lucru; 7) masă rotitoare cu arbori principali; 8) sanie port-unelte; 9) bloc rotitor cu coloană tubulară, cu arbori principali; 10) coloană fixă; 11) poziţie de încărcare; 12) zonă de încărcare; 13) zonă de prelucrare. longitudinal şi în săniile transversale, în ordinea succesiunii fazelor de prelucrare. La fiecare rotaţie completă a blocului rotitor cu arbori principali se prelucrează complet un număr de piese egal cu numărul de arbori principali (v. fig. XIV şi fig. XV; v. şî fig. XV/, sub Maşină-unealtă). XVI. Strung automat de profilat şi retezat multiax (cu patru arbori principali orizontali), cu prelucrare în paralel (vedere spre păpuşa fixă). 1) batiu; 2) sănii transversale; 3) arbori principali (vederea dispozitivelor de prindere); 4) arbore de comandă; 5) camă pentru acţionarea săniilor transversale; 6) mecanism de acţionare a săniilor transversale. d XV. Schema cinematică a unui strung automat cu şase arbori principali orizontali, cu prelucrare succesivă. c) schemă de ansamblu; b) detaliu cu schema mecanismelor de comandă a săniilor transversale; 1) arborele central al mecanismului organic; 2a--*26) arbori principali; 3^-3 ) arbori de comandă; 4) roţi de schimb pentru antrenarea şi pentru varierea turaţiei arborilor principali; 5) roţi de schimb pentru antrenarea şi varierea turaţiei arborilor de comandă în timpul curselor de lucru; 6) cărucior longitudinal; 7) tobă cu arbori principali; 8---11) sănii transversale; 12) acuplaj cu roată semiliberă pentru antrenarea arborelui de comandă în timpul curselor de lucru; 13) camă pentru cuplarea şi decuplarea, prin intermediul ambreiajului 14, a turaţiei înalte a arborelui de comandă (în timpul curselor de mers în goi); 14) ambreiaj; 15) camoidă de comandă a avansului căruciorului longitudinal; 16) came de comandă a avansului săniilor transversale; 17) camoidă de comandă a avansării şi a prinderii materialului; 18) mecanism cu cruce de Malta, pentru rotirea intermitentă cu 60° a blocului cu arbori principali; 19) camă pentru ridicarea blocului cu arbori principali, în timpul rotirilor sale intermitente; 20) fixatoarele de blocare a tobei 7 în timpul prelucrărilor; 21) camoidă de comandă a avansurilor longitudinale independente ale uneltelor de pe căruciorul longitudinal. Strung 468 Strung din căruciorul longitudinal, precizia de prelucrare, la strungurile multiaxe cu prelucrare succesivă e, de obicei, mai mică decît la strungurile automate uniaxe (strunguri automate-revolver) cu cari se face prelucrarea aceloraşi piese. Strungurile automate multiaxe cu prelucrare în paralel se construiesc, de obicei, cu 4 sau cu 6 arbori principali şi servesc la prelucrarea cu avans transversal (profilare şi retezare) a pieselor simple, executate din bară. Aceste strunguri sînt, în cele mai multe cazuri, orizontale, cu arborii principali dispuşi în acelaşi plan vertical. în general, au două sănii transversale pentru fiecare arbore principal, cîte una pe fiecare parte (v. fig. XVI). Uneori, aceste strunguri au şi cîte o sanie cu avans longitudinal, pentru fiecare arbore principal, cu ajutorul căreia se poate executa şi găurirea pieselor. Strungurile semiautomate multiaxe cu prelucrare succesiva (v. fig. XIV a şi XVII) au o masă rotitoare în care sînt montaţi arborii principali. în zona de încărcare 1, (v. fig. XIV a şi b) lucrătorul scoate piesa prelucrată şi fixează un nou semifabricat în mandrina arborelui principal, care—în această poziţie — nu se roteşte. După terminarea ciclului de lucru, semifabricatul e adus în locul următor 2, prin rotirea mesei 7 cu 360°/n (n fiind numărul total de arbori principali), iar toate piesele cari sînt fixate în mandrineie celorlalţi arbori principali trec în posturile următoare. Apoi se repetă ciclul de lucru,jn timpui căruia se efectuează avansul săniilor 8 cu uneltele. în fiecare loc de lucru (cu excepţia zonei de încărcare) se efectuează celui care se găseşte în zona de încărcare) se rotesc. La terminarea ciclului de lucru, săniile se retrag, arborii principali se opresc, şi masa se roteşte, purtînd piesele în locul următor, în timpul unei rotaţii complete a mesei, piesa e prelucrată succesiv în toate cele n—1 locuri de lucru. Timpui de execuţie a unei piese e egal cu timpul de lucru într-un loc de lucru. Uneori, la prelucrarea pieselor relativ simple, cari reclamă un număr mic de operaţii, se folosesc cîte doi arbori şi două sănii vecine pentru executarea aceloraşi operaţii (prelucrare succesivă, paralelă sau mixtă). în acest caz, după fiecare ciclu de lucru, masase roteşte cu un unghi de 2-360°\n şi, în zona de încărcare, se scot şi se încarcă cîte două piese (v. fig. XIV c). Strungurile semiautomate multiaxe cu prelucrare în paralel în jurul unei coloane fixe masive 10. în fiecare secţiune a maşinii (v. schema cinematică, fig. XVIII) sînt constituite din 6* • *12 strunguri monoax semiautomate montate într-un bloc (v. fig. XIV d şi e) pe o coloană tubulară prismatică 9; aceasta se roteşte continuu (arbore principal-sanie) se efectuează aceleaşi operaţii; în timpul unei rotaţii complete a coloanei cu masa în care sînt montaţi arborii princlapli se execută un ciclu de lucru. Ciciu! începe în zona de încărcare, în care sania cu uneltele se găseşte în poziţia limită de sus, iar arborele principal, împreună cu piesa, nu se roteşte. Scoaterea piesei prelucrate şi montarea unui nou XV//. Strung semiautomat, cu prelucrare succesivă, cu şase arbori principali. a) vedere de ansamblu; b) schemă cinematică; 1) motor de antrenare; 2) ambreiaj;3) frînă; 4) camoidă de comandă a rotirii arborilor principali (prin intermediul angrenajului 5) şi a mişcării de avans rapid ai săniilor port-unelte (prin intermediu! acuplajului 6); 5) angrenaj cilindric; 6) acuplaj; 7) tobă pentru transmiterea mişcării de rotaţie la arborele 8 (prin cuplare manuală cu roata dinţată 9); 8).arbore; 9) roată dinţată; 10) mecanism cu culisă pentru rotirea intermitentă a mesei cu arborii principali; 11) unul dintre cei şase arbori principali; 12) roţi de schimb pentru mişcarea de rotaţie a arborilor principali; 13) roţi de schimb pentru avansul de lucru a! săniei port-unelte; 14) acuplaj pentru avansul de lucru al săniei port-unelte; 15) camoidă de comandă a avansului săniei port-unelte; 16) sanie port-unelte; 17) acuplaj pentru avansul manual al săniei port-unelte; 18) disc cu came pentru manevrarea automată a acuplajelor 6 şi 14 (prin intermediul unei pîrghii nereprezentate în figură); 19) mecanism pentru prereglarea manuală a săniei 16, cînd acuplajul 17 e cuplat; 20) batiu; 21) masă rotitoare cu arborii principali; 22) mandrină solidară cu un arbore principal; 23) coloană centrală, fixă (cu secţiune exagonală), cu ghidaje pentru cinci sănii port-unelte; 24) carcasa mecanismului de avans. anumite prelucrări, diferite între ele. în timpul prelucrării semifabricat se efectuează manual, în timpul rotirii mesei; des- pieselor, masa e fixă, iar toţi arborii principali (cu excepţia facerea şi prinderea piesei se efectuează automat, la intrarea,. Strung 469 Strung respectiv la ieşirea din zona de încărcare. Cînd arborele principal părăseşte zona de încărcare, el se cuplează automat cu mecanismul de antrenare şi începe să se rotească, sania cu XVIII. Schema cinematică a unui strung semiautomat multiax cu prelucrare în parale!. 1) arbori principali; 2) coloană fixă; 3) camoidă fixă de comandă a mişcării săniilor port-unealtă; 4) sanie port-unealtă; 5) angrena] roată melcată. melc, pentru rotirea continuă a mesei cu arbori şi a coloanei; 6) coloană rotitoare, port-sănii; 7) motor de antrenare a arborilor principali; 8) motor de antrenare a mesei rotitoare; 9) mecanism de sincronizare a vitezelor la demararea arborelui principal, la ieşirea din zona de încărcare; 10 şi 11) roţi de schimb; 12) mecanism manual de poziţionare a săniei 4; 13) contragreutate; 14) cărucior rulant pentru alimentarea cu semifabricate a maşinii. unelte efectuează mişcarea de avans spre piesă, şi începe prelucrarea care continuă în tot timpul rotirii mesei, pînă cînd axul principal respectiv ajunge din nou în zona de încărcare. La intrarea în zona de încărcare, sania se retrage cu viteză mărită în poziţia limită superioară, arborele principal se opreşte, mandrina se desface, şi piesa prelucrată poate fi scoasă de la maşină. — Strungul poate fi prereglat şi pentru executarea simultană a unor operaţii diferite (de ex. pentru prelucrarea preliminară şi prelucrarea finală), prin montarea de unelte diferite în anumite posturi de lucru (v. fig. XIV f). La acest mod de lucru, în locurile de lucru notate cu 1 se efectuează prelucrarea preliminară, iar în locurile notate cu 2, prelucrarea finală. în zona de' încărcare, lucrătorul trebuie să mute piesa din locul 1 în locul 2. Strung uniax: Strung care are un singur arbore principal pentru antrenarea piesei de prelucrat în mişcarea principală de rotaţie. Arborele poate fi orizontal sau vertical şi poate fi echipat cu vîrf de strung, cu platou sau cu mandrină de antrenare a piesei de prelucrat. Strungul cu funcţionare automată, uniax, poate fi semiautomat sau automat. Exemple de strunguri uniax, cu funcţionare automată, sînt: strungul-revolver automat, strungul de profilat şi de retezat (v. mai sus), strungul semiautomat cu mai multe cuţite (v. mai sus), etc. Strung uniax cu mai multe cuţite: Strung la care strunjirea întregii suprafeţe a piesei (prinsă de obicei între vîrfurile fixate în păpuşa fixă şi păpuşa mobilă) se efectuează într-o singură trecere, cu ajutorul unui număr mare de cuţite fixate în două sau în mai multe cărucioare laterale, dispuse, în majoritatea cazurilor, de ambele părţi ale piesei de prelucrat. XIX. Strung uniax orizontal cu mai multe cuţite. 1) batiu; 2) păpuşă fixă; 3) păpuşă mobilă; 4) cărucior longitudinal; 5 şi 6) cărucioare transversale. Cărucioarele cari se găsesc pe o parte a piesei efectuează mişcarea de avans longitudinal, iar cărucioarele cari se găsesc pe cealaltă parte a piesei efectuează mişcarea de avans transversal. Strunjirea se efectuează simultan cu toate cuţitele, ceea ce reduce mult durata prelucrării. Deoarece, la aceste strunguri, constituirea planului de prelucrare, executarea garniturii de cuţite şi a suporturilor de cuţite, cum şi reglarea prealabilă a poziţiei lor sînt mult mai dificile decît Ia strungurile normale şi reclamă un timp mult mai lung, folosirea lor e rentabilă numai în cazul producţiei în serie mare şi a producţiei în masă. Din această cauză, cea mai mare parte din strungurile cu mai multe cuţite sînt strunguri semiautomate (v. sub Strung cu funcţionare automată). Din punctul de vedere constructiv, strungurile uniax cu mai multe cuţite pot fi clasificate în trei grupuri principale: strunguri orizontale, strunguri portale şi strunguri verticale. Strungurile uniax orizontale, cu mai multe cuţite, au păpuşa fixă şi cea mobilă montate independent, pe un batiu orizontal; ele sînt cele mai răspîndite (v. fig. XIII şi fig. X/X). XX. Două categorii de strunguri uniax cu mai multe cuţite. a) strung portal; b) strung vertical; 1) batiu; 2) păpuşă fixă; 3) păpuşă mobilă; 4) coloană (montant); 5) traversă; 6) cărucior longitudinal; 7) cărucior transversal, Strung 470 Strung 0 Strungurile unîax portale, cu mai multe cuţite, au păpuşa fixa şi cea mobilă legate printr-o traversă rigidă, pe care sînt montate cărucioarele longitudinale. Din această cauză, eie au o rigiditate mai mare decît strungurile orizontale normale, iar îndepărtarea aşchiilor se face mai uşor (v. fig. XX a). Se utilizează la lucrări grele, cu debite mari de aşchii. Strungurile uniax verticale cu mai multe cuţite au păpuşa mobilă şi cărucioarele montate pe o coloană verticală (v. fig. XX b). Principalele lor avantaje consistă în faptul că ocupă o suprafaţă mai mică, şi în uşurarea prinderii pieselor grele. Strung cu platou: Sin. Strung frontal (v.). Strung de de-talonat: Strung la care se poate efectua detalonarea uneltelor aşchie-toare ro.tativle (freze, burghie de filet, alezoare, etc.), cari au mai multe muchii tăietoare. Cuţitul trebuie să efectueze, pentru fiecare muchie, o mişcare de apropiere şi depărtare, drumul descris de vîrf fiind o spirală logaritmică, sub comanda unei came, cu profilul tăiat după o astfel de spirală. Cama e XXI. Sania strungului de detalonat. 7) arbore de detalonare; 2) angrenaj conic; 3) camă cu profil In spirală logaritmică; 4 şi 5) camă cu trei profiluri, respectiv cu un singur profil (variante); 6) tachet în contact cu cama; 7) sanie; 8) patul strungului; 9) cărucior cu mişcare desmodromă alternativă, comandată de camă; 10) cărucior transversal; 11) cărucior longitudinal; 12) port-unealtă; 13) cuţit; 14) freză de detalonat; 15) talpă pivotantă în jurul axei xy; 16) p'îrghie de blocare a săniei; 17) şurub de reglare a tensiunii resortului 18, de rapel al căruciorului cu mişcare alternativă; 19) arborele principal al strungului. antrenată, prin intermediul unui angrenaj, de un arbore longitudinal al strungului, numit arbore de detalonare (v. fig. XXI). Cama fiind în contact permanent cu un mic ax solidar cu căruciorul strungului, transmite vîr- elicea e la dreapta sau la stînga), ceea ce se realizează printr-un angrenaj diferenţial cuplat pe arborele de detalonare. Strung de planat: Sin. Strung frontal (v.). Strung frontal: Strung uniax orizontal, care serveşte la prelucrarea pieselor scurte şi cu diametru mare. Această caracteristică a pieselor de prelucrat face, de obicei, inutilă, păpuşa mobilă—şi impune folosirea unui platou cu diametru mare (1000*• *4000 mm). Datorită dificultăţii centrării şi prinderii pieselor de prelucrat cu dimensiuni mari pe platoul vertical al strungurilor frontale, acestea sînt înlocuite, într-o măsură din ce în ce mai mare, cu strunguri carusel (v.). Sin. Strung în aer. Strungurile frontale sînt de două tipuri: cu batiuri separate pentru păpuşa fixă şi sania port-cuţite şi cu batiu comun, pentru păpuşa fixă şi sania port-cuţite. Strungurile frontale cu batiuri separate pentru păpuşa fixa şi sania port-cuţite au ambele batiuri montate pe o placă de fundaţie comună (v. fig. XXII a); între cele două batiuri e o groapă, ceea ce permite prelucrarea de piese cu dimensiuni mult mai mari decît diametrul platoului. Unele strunguri frontale au şi o păpuşă mobilă, pentru a permite prelucrarea pieselor scurte prinse în mandrină. Datorită batiuri lor separate, la aceste strunguri frontale mecanismul de avansuri diferă de cel al strungurilor normale. Mişcarea de avans e transmisă, de la cutia de viteze, printr-un mecanism cu manivelă şi balansier, la un sistem de arbori montaţi în placa de fundaţie, şi, de la acesta, la un mecanism cu clichet, care acţionează săniile, imprimîndu-le un avans intermitent. — La alte strunguri se obţine o mişcare de avans continuu, de la un electromotor separat, montat pe batiul săniilor. Strungurile frontale cu batiul comun pentru păpuşa fixă şi sania port-cuţite (v. fig. XXII b) au mecanismul de avansuri asemănător cu cel al strungurilor normale, cu excepţia şurubu lu i conducător. Strung în aer. V. Strung frontal. Strung-revolver: Strung universal, uniax, care serveşte la prelucrarea în serie a pieselor cu formă complicată, pentru a căror executare sînt necesare mai multe operaţii succesive (strunjire exterioară sau interioară, găurire, alezare, etc.). Uneltele pentru operaţiile principale, potrivite în prealabil în poziţiile şi în ordinea de succesiune necesare (impuse de procesul tehnologic), sînt fixate, direct sau prin intermediul unor suporturi speciale, într-un cap rotitor (numit c a p- XX//. Strunguri frontale. a) cu batiuri separate pentru păpuşa fixă şi pentru sănii; b) cu batiu comun pentru păpuşa fixă şi pentru sănii; 1) batiul păpuşii fixe; 1') batiu comun pentru păpuşa fixă şi sănii; 2) batiul săniilor; 3) sanie; 4) păpuşă fixă; 5) platou; 6) motor de antrenare. fuiui cuţitului mişcarea după spirala logaritmică. Suportul de pe cărucior se poate roti sub unghiuri diferite. Dacă tăişurile sînt înclinate (cum sînt, de exemplu, dinţii anumitor freze), trebuie ca la fiecare turaţie cuţitul să fie în avans, respectiv în întîrziere, faţă de poziţia precedentă (după cum r e v o l v e r), montat pe o sanie longitudinală, care ocupă locul păpuşii mobile de la strungurile normale (v. Sania capului-revolver, sub Sanie 2). Uneltele pentru operaţiile secundare (în special pentru retezare şi strunjire plană) sînt fixate într-un cărucior lateral. Cursele săniei longitudinale sînt limitate de Strung 471 Strung opritoare fixate în poziţiile corespunzătoare. Aceste particularităţi constructive permit executarea mai multor faze de prelucrare la o piesă, cu o singură prindere a acesteia, fără schimbarea uneltelor şi fără necesitatea de a efectua măsurări de control. Posibilitatea de a monta, în locaşurile capului-revolver, mai multe unelte, şi posibilitatea de a lucra simultan cu uneltele fixate în capu l-revolver şi cu uneltele fixate în căruciorul lateral, permit suprapunerea în timp a unor faze diferite de prelucrare, ceea ce măreşte mult productivitatea muncii pe care o au strungurile-revolver, faţă de strungurile normale cari lucrează în aceleaşi condiţii. Uneori, aceste maşini sînt numite, impropriu, strunguri de decoietat. După poziţia axei în jurul căreia se roteşte capu l-revol ver, se deosebesc două grupuri mai importante de strunguri-revolver: strunguri cu cap revolver cu axa de rotaţie verticală, numite şi strunguri cu turela verticala, şi strunguri cu cap-revolver cu axa de rotaţie orizontală, numite şi strunguri cu disc port-uneite. Strungurile cu cap-revolver cu axa verticala pot avea capu l-revolver în formă de cilindru, de prisma sau de disc plan şi au, în general, şase locaşuri pentru unelte. O variantă a strungurilor cu cap-revolver cu axa verticală o constituie strungurile cu cap-revolver plan, cari servesc, în special, la prelucrarea pieselor grele. La acestea, port-unelte are un număr mare de locaşuri (12---16). Prin rotirea discului cu ajutorul unui mecanism cu roţi dinţate se obţine avansul transversal, astfel încît aceste strunguri nu au, de obicei, cărucior lateral (v. fig. XXIV). Sin. Strung cu cap-revolver cu axa orizontală. Pe lîngă cele două grupuri menţionate se construiesc şi strunguri-revolver cu turela înclinată, şi strunguri-revolver cu turelă cu axa de rotaţie orizontală şi perpendiculară pe axa strungului, însă aceste tipuri sînt puţin răspîndite. — La prelucrarea din bare a unor serii mari de piese se folosesc strungurile-revolver automate, cu două sau cu mai multe sănii transversale (v. fig. Xli). Pentru lucrări simple se folosesc strunguri-revolver simplificate, numite şi strunguri-revolver transversale, cari au un singur cărucior, care poate fi deplasat manual în direcţiile longitudinală şi transversală, cu ajutorul unor roţi de mînă. Pe cărucior e montat un port-cuţit lung, care are pe partea laterală, îndreptată spre arborele principal, cîteva locaşuri în cari pot fi montate uneltele necesare diferitelor faze de prelucrare (v. fig. XXV). Aceste maşini se folosesc în special pentru prelucrarea în serii mici a pieselor simple, de metale neferoase, la cari forţele de tăiere sînt mici. Strung transversal: Sin. Strung-revolver simplificat, cu un singur cărucior. V. mai sus. XXIII. Strunguri-revolver. o) cu cap-revolver plan, cu axă de rotaţie verticală, pentru prelucrarea la piese grele; b) cu disc port-unelte cu axă de rotaţie orizontal fixă; 3) cărucior cu sanie longitudinală; 4) cap-revolver plan; 4') disc port-unelte; 5) opritor; 5') cilindru (tobă) cu opritoare; 6) cutia capu l-revolver se poate deplasa şi în direcţie transversală, Exemple de strunguri specia! pentru strunjire plană (v. fig. XXIII a). prelucrareaunuisingurfel ă; 1) batiu căruciorulu e, fol o de p 2) păpuşă i; 7) motor site la iese: XXIV. Sanie longitudinală cu cap-revolver cu axă orizontală (cu cap-revolver cu disc port-unelte). 1) patul strungului; 2) mecanism cu roată dinţată şi cremalieră pentru avansul longitudinal; 3) discul capului-revolver; 4 şi 5) mecanism cu roţi dinţate pentru rotirea discului 3; 6) locaşuri pentru unelte; 7) opritor; 8) roată ae mînă pentru avansul manual prin rotirea capului-revolver; 9) axa de rotaţie a capului-revolver; 10) axa arborelui principal. Strungurile cu disc port-unelte servesc la prelucrarea pieselor cu formă foarte complicată, cari reclamă Un număr mare de faze de prelucrare (v. fig. XXIII b). Discul Strung de cojire: Strung care serveşte la prelucrarea arborilor de transmisiune, a ţevilor lungi, etc. (cu diametrul între 8 şi 200 mm) şi la cape unealta efectuează mişcarea principală Strung 472 Strung de rotaţie, iar piesa de prelucrat efectuează mişcarea de avans longitudinal. La extremităţile arborelui principal e fixat cîte un port-cuţit cu unu sau cu mai multe cuţite. Axul principal, cu capetele port-cuţit, e antrenat în mişcare de rotaţie prin intermediul unei cutii de viteze cu roţi dinţate sau al unui variator (stereomecanic sau electric). Piesa de prelucrat trece prin arborele principal tubular, e prinsă la capete în menghinele a două cărucioare şi — împreună cu acestea — e antrenată în mişcarea de avans longitudinal de cîteva perechi de role bitron-conice zimţate, acţionate de axul principal, printr-un mecanism cu roti dintate (v. fig. XXVI), Strung pentru arbori cotiţi: Strung semiautomat sau neautomat, care serveşte la prelucrarea fusurilor şi a braţelor arborilor cotiţi. La prelucrarea şi mijloci i, XXV. Vedere de sus a subansamblurilor de lucru ale unui strung-revolver transversal. 1) batiu; 2) păpuşă fixă; 3) cărucior transversal; 4) unealtă (.cuţit); 5) roată de mînă pentru avansul transversal a! căruciorului; 6) roată de mînă pentru avansul longitudinal ai căruciorului; 7) opritoare de poziţie. arborilor cotiţi mici arborele de prelucrat primeşte mişcarea de cărucioare cu avans transversal, în cari se fixează cuţite late, cu ajutorul cărora se strunjesc simultan două sau mai multe fusuri coaxiale şi braţele adiacente. Strungurile folosite în //>V r ft _ 10 1 2 XXV/. Schema cinematică a strungului de cojire. 1) roată de antrenare; 2) ambreiaj; 3) cutie de viteze; 4) angrenaj pentru antrenarea arborelui principal; 5 şi 6) cap port-cuţite pentru degroşare, respectiv pentru finiţie; 7 şi 8) conuri etajate pentru acţionarea mecanismului de avans; 9) ambreiaj pentru cuplarea mecanismului de avans; 10 şi 11) angrenaje cu melc şi roată melcată pentru antrenarea roţilor de avans; 12 şi 13) cărucioare-buport; 14) şine cilindrice; 15) bară de prelucrat. producţia în masă sînt maşini semiautomate şi au mai multe cărucioare şi un mecanism de copiat, asigurînd prelucrarea simultană a tuturor fusurilor (de bielă şi de reazem) şi a braţelor (v. fig. XXVII). La prelucrarea arborilor cotiţi mari se folosesc strunguri ia cari arborele de prelucrat e imobil, iar cuţitele sînt fixate în două port-cuţite, montate într-un XXVII. Strung semiautomat pentru prelucrarea arborilor cotiţi prin avans transversal, cu cuţite late. o) schemă de dispoziţie; b) vedere; 1 si 2) păpuşi cu vîrfuri pentru prinderea arborelui de prelucrat; 3) mecanism central de antrenare; 4) roata dinţată condusă a mecanismului de antrenare; 5) căruciorul din faţă; 6) căruciorul din spate; 7) cilindru hidraulic pentru avansul de lucru şi pentru avansul rapid ‘ de apropiere a! cărucioarelor port-cuţit; 8) piesă de prelucrat. rotaţie în jurul fusurilor de reazem de la două păpuşi de antrenare (cîte una la fiecare capăt al arborelui) sau de la un mecanism de antrenare central. Strungurile folosite în producţia individuala sau în serie mica au un singur cărucior port-cuţit, cu ajutorul căruia se strunjesc succesiv toate fusurile (de bielă şi de reazem) şi braţele manivelelor arborilor cotiţi. Strungurile folosite în producţia în serie mare sau în masă au mai multe inel care se roteşte în plan vertical, într-un montant-lunetă; montantul poate fi deplasat în direcţie perpendiculară pe axa strungului, pe o sanie care efectuează mişcarea de avans longitudinal pe batiu. La strunjirea plană a braţelor de manivelă, cele două port-cuţite efectuează mişcarea de avans transversal. Arborele de prelucrat care trece printre cuţitele din interiorul inelului e susţinut la extremităţi de două suporturi separate. Strung 473 Strung Strung pentru arbori cu came: Strung semiautomat cu mai multe cuţite, care serveşte la prelucrarea arborilor de distribuţie pentru motoare cu ardere internă cu piston (v. fig. XXVIII). diametri diferiţi, cuprinşi între limite foarte depărtate) —, prin faptul că au cărucioarele dispuse pe un pat separat, mobil, montat pe faţa superioară a batiului; patul cu cărucioare poate XXVIII. Schema cinematică a unui strung de copiat semiautomat, pentru prelucrarea profilului camelor arborilor cu came 1) camoidă de comandă a avansului longitudinal al săniilor port-cuţit; 2) cremalieră acţionată de camoida 1; 3) cremalieră pentru transmiterea mişcării de avans longitudinal la săniile port-cuţit; 4) camă plană cu şanţ, pentru comanda mişcării de apropiere a săniilor; 5) came pentru comanda mişcării de oscilaţie a port-cuţitelor; 6) arborele cu came şablon; 7) cilindri pneumatici pentru prinderea piesei de prelucrat între mandrină şi vîrf de strung; 8 şi 9) roţi de schimb; 10) arbore tubular cu roţi dinţate pentru transmiterea mişcării de la cremaliera 2 la cremaliera 3; 11) acuplaj cu roată semiliberă pentru antrenarea camoidei 1; 12) disc de comandă pentru conectarea şi deconectarea electromotoarelor; 13) motor de antrenare; 14) motor pentru antrenarea săniilor port-cuţit în mişcare rapidă. Strunjirea completă a arborilor cu came se face succesiv, la trei strunguri de construcţie analogă, cari reprezintă trei variante ale aceleiaşi scheme constructive. Prima fază (care î strunjirea fusurilor extreme şi a suprafeţelor frontale aie camelor de la cele două capete ale arborelui) se efectuează la strunguri la cari piesa de prelucrat e antrenată în mişcare de rotaţie de Ia un mecanism de antrenare care acţionează la mijlocul arborelui, iar prelucrarea se face cu cuţite fixate într-un sistem de sănii cu avans longitudinal şi transversal. Faza a doua (care e strunjirea fusurilor şi a suprafeţelor frontale ale camelor, cari se găsesc în partea de mijloc a arborelui) se execută pe strunguri Ia cari piesa de prelucrat e antrenată în mişcare de rotaţie de la două mecanisme de acţionare sincronizate, dispuse la cele două capete ale arborelui. Astfel, răsucirea şi încovoierea axului de prelucrat sînt reduse la minimum, şi devine posibilă folosirea unor regimuri de aşchiere rapidă. Ultima fază (care e strunjirea profilului camelor) se execută la strunguri de copiat, la cari piesa de prelucrat e antrenată în mişcare din ambele extremităţi. Săniile, în număr egal cu numărul camelor arborelui de prelucrat, sînt dispuse în partea din spate a batiului şi efectuează mişcarea de avans longitudinal. La mijlocul fiecărei sănii e un port-cuţit, căruia i se imprimă, de dispozitivul de copiat, mişcarea alternativă de avans transversal şi o mişcare oscilatorie în plan vertical, necesară pentru păstrarea unor unghiuri de aşchiere constante în tot timpul prelucrării. Strung pentru cilindre de laminor: Strung care serveşte la strunjirea de degroşare şi de finiţie a cilindrelor netede sau calibrate, de laminor, sau, uneori, a altor piese cilindrice grele. Strungurile pentru cilindre de laminor se deosebesc de strungurile grefe (v. mai sus, sub Strung normal) normale, prin lăţimea mai mare a batiului şi — în multe cazuri (de ex. la strungurile pentru prelucrarea unor cilindre cu fi deplasat în direcţie transversală, în funcţiune de diametrul cilindrului de prelucrat. La strungurile pentru cilindre cu greutate mare, păpuşa mobilă are şi ea o mandrină de strîn-gere, în locul vîrfului de strung. Unele strunguri au două păpuşi de antrenare. — Strungurile pentru cilindre calibrate se construiesc uneori cu cărucioare cu dispozitive de copiat. Strung pentru osii: Strung automat cu mai multe cuţite, care serveşte la strunjirea de degroşare sau de finiţie a osiilor de vagon şi a osiilor de locomotivă. Strungurile pentru osii de vagon au, de regulă, o păpuşă de mijloc, două păpuşi mobile la capetele patului şi cîte douăsănii port-cuţit de fiecare parte a strungului. Osia de prelucrat, prinsă între vîrfurile celor două păpuşi mobile, e antrenată în mişcarea de rotaţie de păpuşa de mijloc (de antrenare). Strungurile pentru osii de locomotiva (v. fig. XXIX) se construiesc, de obicei, cu păpuşă fixă şi cu o singură păpuşă mobilă, cari sînt legate printr-o traversă de rigidizare: săniile port-cuţit sînt dispuse în spatele piesei, pe traversa de rigidizare. Strung pentru osii montate: Strung care serveşte la strunjirea profilului şi a suprafeţelor frontale interioare ale roţilor de vagon şi de locomotivă, montate pe osiile respective. După principiul de lucru, se deosebesc următoarele două tipuri de strunguri pentru osii montate: Strungurile cu prelucrarea profilului prin copiere se construiesc, în general, cu patru sănii port-unelte. Două sănii, cari se găsesc în partea din spate a batiului, servesc la degroşarea profilului, cu cuţite normale, şi la strunjirea finală a suprafeţelor frontale interioare ale celor două roţi; cele două sănii cari se găsesc în partea din faţă a batiului servesc ia strunjirea finală a profilului roţilor, XXIX. Schema cinematică a unui strung semiautomat pentru strunjirea de degroşare a osiilor de locomotivă. 1) arbore principal; 2) pinolă; 3) vîrf de prindere mobil acţionat hidraulic; 4) piston fix al cilindrului hidraulic pentru deplasarea pinolei; 5) cilindru hidraulic pentru acţionarea vîrfului de prindere mobil; 6) came de comandă a mişcării de avans transversal a săniilor port-cuţit; 7) cilindru hidraulic pentru mişcarea longitudinală a săniilor; 8) agregat hidraulic (pompă şi distribuitoare) pentru acţionarea cilindrilor 5 şi 7 şi a pinolei 2; 9) cutie de viteze (cu două trepte) pentru arborele principal; 10) aparat de comandă electrică a agregatului 8; 11) motor de antrenare; 12) acuplaj. 15) împingător; 16) fălci de antrenare; 17 şi 18) port-cuţite oscilante pentru prelucrarea profilului bandajulu cuţitelor, 21) piatra culisei port-cuţitului; 22) fusul fix al articulaţiei culisei; 23) cuţit-ciupercă; 24) ghidaje în formă de seceră; melc şi roată melcată pentru acţionarea port-cuţitelor oscilante. XXX. Strung pentru osii montate, cu prelucrarea profilului roţilor prin copiere. a) vedere de ansamblu ; b) secţiune prin păpuşa de antrenare din dreapta; c) sanie de copiat pentru terminarea profilului; 1) batiu; 2) păpuşa fixă (ae antrenare) din stînga; 3) păpuşa mobilă (de antrenare) din dreapta; 3') poziţia limită a păpuşii din dreapta ; 4 şi 5) cărucioare port-unealtă; 6) suport pentru osie; 7) cutia de viteze a păpuşii fixe; 8) motor de antrenare; 9) carcasa angrenajului pentru mişcarea principală; 10) axa arborelui principal; 11) arbore principal; 12) roată dinţată din angrenajul de transmitere a mişcării principale; 13 şi 13') axul şi roata osiei montate; 14) bucea elastică crestată, de prindere; 19 şi 20) şabloane pentru acţionarea port-25) mecanism cu şurub' Strungar 475 Strunj ire cu ajutorul unor cuţite speciale pentru raze (numite cuţite-ciupercă). Mecanismul de copiat poate fi stereomecanic sau hidraulic (v. fig. XXX). Unele strunguri de acest tip au numai două sănii şi prelucrează roţile în trei sau în patru treceri succesive, cu ajutorul unor cuţite normale, armate cu plăcuţe de metale dure. Strungurile cu prelucrarea profilului cu cuţite profilate au două sănii (cîte una pentru fiecare roată), cu capete port-cuţit rotitoare, pentru patru cuţite profilate, cu ajutorul cărora se execută succesiv prelucrarea profilului. Osiile montate sînt antrenate în mişcarea de rotaţie de două păpuşi acţionate de un electromotor comun, printr-o cutie de viteze, un arbore de antrenare longitudinal şi două angrenaje cu dinţi în V. Strung pentru ţevi: Strung pentru prelucrarea capetelor ţevilor sau ale flanşelor şi a mufelor asamblate la extremitatea ţevilor. Arborele principal tubular are cîte o mandrină ia fiecare extremitate. Ţeava de prelucrat e antrenată în mişcare de rotaţie de arborele principal, fiind prinsă în cele două mandrine de la capetele axului principal. Uneori, maşina are două cărucioare, dintre cari unul e montat în dreapta păpuşii fixe, iar al doilea, în stînga unei lunete fixe. Cuţitele montate în cărucioare pot avea mişcări de avans longitudinal şi transversal. 1. Strungar, pl. strungari. 1. Ind. lemn., Mett.: Lucrător specializat care lucrează la strung. El se numeşte strungar în lemn, dacă e specializat în prelucrarea prin strunjire a obiectelor de lemn, respectiv strungar în metal sau, abreviat, strungar, dacă e specializat în prelucrarea prin strunjire a obiectelor de metal; lucrătorul care prelucrează obiecte din tablă metalică, prin presare la strungul de presat (v. Strung de presat, sub Presare la strung), se numeşte presor. 2. Strungar. 2. Mett.: Sin. Strungar în metal. V. sub Strungar 1. 3. Strungar. 3. Ind. ţâr.: Păstor care mînă oile la strungă (v. Strungă 1). 4. Strunga, pl. strungi. 1. Agr.: Loc îngrădit la stînă, în special deschizătura îngustă a acestui loc, prin care trec oile una cîte una pentru a fi mulse. 5. Strunga. 2. Geogr.: Trecătoare îngustă între munţi. 6. Strunghil, pl. strunghili. Pisc.: Gobius melanostomus melanostomus. Specie de peşte din familia Gobiidae, cu lungimi variind între 15 şi 25 cm. Are corpul alungit, capul scurt teşit ochii mici, distanţaţi, şi cu buza inferioară neturtită lateral. Regiunea capului, gîtul, abdomenul şi bazele înotătoarelor pectorale sînt acoperite cu solzi cicloizi, iar restul, cu solzi ctenoizi. Ramurile radiilor superioare ale înotătoarelor pectorale sînt unite printr-o membrană care lasă vîrfurile libere. Colorat în galben-brun-măsliniu, cu pete cari se contopesc, prezintă de-a lungul liniei laterale cinci pete ovale, iar la baza primei înotătoare dorsale, o pată mare neagră. Formă marină ponto-caspică, adaptată şi la apele salmastre, numeroasă pe litoralul Mării Negre, trăieşte în special în golfurile adăpostite, la adîncimi de 10***15 m, pe fund pietros acoperit cu alge. Vorace, se hrăneşte cu peşti mici (aterine, clupeide, labride), crustacee şi moluşte. Se reproduce în perioada mai-septembrie, depunînd icrele succesiv în funcţiune de temperatura apei. în epoca de reproducere, masculii devin melanici (se colorează intens în negru). Are valoare economică, avînd carnea gustoasă; se consumă proaspăt. Se pretează la industrializare. Sin. Guvid, Negrar. 7. Strunian. Geol.: Etaj de trecere de la Devonian la Carbonifer, caracterizat în Belgia printr-un facies şistos-calcaros cu corali şi brahiopode (zona cu Kleistopora şi Spirifer strunianus). Corespunde părţii terminale a Devonianului superior (zona VI cu Wocklumeria a Famenianului din Masivul şistos renan) şi orizontului de Malevka-Mjraevna din bas inul Moscovei. Sin. Etajul de Etroeungt. 8. Strunjire. Mett., Tehn.: Operaţie de prelucrare prin aşchiere a unui material metalic, cu ajutorul strungului (v.), la care mişcarea principală relativă dintre piesă şi unealtă e o mişcare de rotaţie. Aş-chierea se obţine prin atac continuu al uneltei, care e un cuţit de strung (v. Cuţite de strung, sub Cuţit 3), în timpul cursei utile (v. fig. I). — Şi alte materiale, de exemplu piatra, ebonită, masele plastice, etc. se strunjesc folosind cuţite de strung; la anumite materiale, de exemplu la lemn, scula folosită e o daltâ (v. Daltă pentru iemn, sub Daltă). Cuţitul efectuează o mişcare de avans (sau mişcare de înaintare), care poate fi: paralelă cu axa arborelui principal al strungului (numită mişcare de avans longitudinal sau avans longitudinal), perpend icu- I a r ă pe arborele principal al strungului (numită mişcare de avans transversal sau avans transversal) sau înclinată faţă de axa arborelui principal (de ex. la suprafeţe conice). Aceste avansuri sînt imprimate cuţitului de deplasările săniilor longitudinale, respectiv transversale, respectiv de sania port-cuţit a căruciorului, orientată corespunzător unghiului de înclinare necesar. Pentru mişcarea de avans înclinată şi pentru strunjirea de suprafeţe de revoluţie neriglate, port-cuţitul poate primi mişcările de deplasare transversale, comandate de dispozitive de copiere. Caracteristicile tehnologice ale strunjirii sînt: materialul de prelucrat; materialul cuţitelor de strung; unghiurile, feţele şi muchiile caracteristice ale cuţitelor (v. sub Unealtă); adîncimea de aşchiere sau adîncimea de tăiere (v. fig. II o); avansul (adică II. Caracteristici aie operaţiei de strunjire, °) elementele aşchierii; b şi c) componentele apăsării de tăiere !a strunjirea longitudinală, respectiv la strunjirea frontală; f) piesă de prelucrat; 2) cuţit; s) avans longitudinal; r) adîncimea de tăiere; x) unghi de atac; o) grosimea aşchiei; b) lăţimea aşchiei; qt) aria teoretică a aşchiei; qr ) aria reală a aşchiei; qc) aria secţiunii transversale a proeminenţelor rămase prin strunjire; P) apăsare de tăiere; Pz) apăsare principală de tăiere (verticală); Px) apăsare (axială) de avans, la strunjirea longitudinală; Px) apăsare (axială) de respingere, la strunjirea plană; Py) apăsare (radiată) de-respingere, la strunjrea longitudinală; Py) apăsare (radială) de avans la strunjirea plană; A şi A') direcţia avansului longitudinal (la strunjirea longitudinală), respectiv a avansului transversal (la strunjirea plană). deplasarea cuţitului pe o rotaţie a piesei) lateral, în adîncime sau combinat; caracteristicile aşchiei, adică grosimea, lăţimea şi secţiunea; viteza de aşchiere (adică drumul parcurs de tăiş în unitatea de timp, pe suprafaţa de aşchiat); viteza de I. Schema operaţiei de strunjire longitudinală. 1) piesă de strunjit; 2) cuţit de strung; 2') poziţia cuţitului după o rotaţie a piesei, corespunzătoare avansului longitudinal; 3) şi 4) ori en-tarea mişcării principale, respectiv de avans longitudinal; D) diametrul iniţial al piesei; d) diametrul piesei prelucrate; s) avans longitudinal. Strunjire 476 Strunjire înaintare (viteza de deplasare a cuţitului în direcţia de prelucrare); durabilitatea cuţitului (timpul de lucru continuu între două ascuţiri consecutive ale cuţitului); componentele apăsării de tăiere după trei direcţii, şi anume componenta verticală (numită apăsarea principala de tăiere), componenta axială (numită apăsare de avans), componenta radială (numită apăsare de respingere) şi cari sînt componentele forţelor de rezistenţă ale materialului în procesul de aşchiere (v. fig. II b şic). Prinderea pieselor la strung se poate face: cum sînt mandrina universală, dispozitive platoul cu III. Procedee de prindere a pieselor la strung, pentru prelucrare prin aşchiere, q) pe platou cu fălci; 5) în mandrina şi vîrf; c şi d) între vîrfuri şi cu platou de antrenare, fără lunetă, respectiv cu lunetă; 1) păpuşă fixă a strungului; 2) patul strungului; 3) platou cu fălci; 4) mandrina universală; 5) platou de antrenare; 6) eclisă; 7) şurub de fixare; 8) pinolă; 9) inimă de antrenare; 10) poziţia degetului de antrenare a inimii, pentru sensul de rotaţie 10'; 11) poziţia degetului de antrenare, pentru sensul de rotaţie 11'; 12) vîrful calat în arborele principal; 13) vîrful calat Tn pinolă; 14) lunetă; 15) piesa de prelucrat; 16) suportul cuţitului; 17) cuţit. stereomecanice fălci, vîrfurile de strung, inima de antrenare, sau alte dispozitive (v. fig. III) —electromagnetic, pneumatic, hidraulic. Cuţitul se aşază în port-cuţitul de pe sania port-cuţit şi se fixează cu cel puţin două şuruburi. Instrumentele de măsură folosite ia strunjire pot fi: instrumente simple, cu cotă fixă (rigle, rulete, calibre inelare, cali-bre-potcoavă, ca-Iibre-tampon, ca-iibrecu filet, etc.); instrumente cu cotă variabila, simple (de ex. compasuri de grosime sau de gaură) sau compuse (de ex. şublere pentru exterior sau pentru interior, măsurătoare de adîncime, micrometre pentru exterior, pentru interior sau pentru filet, etc.); instrumente de măsură prin palpare (de ex. comparatoare, minime-tre); instrumente de măsură optice (microscoape de atelier). Instrumentele se folosesc corespunzător clasei de precizie de prelucrare a piesei.— Utilajul decontrol folosit la strunjire poate fi constituit din: paraleluri, şabloane şi instrumente de măsură dintre cele specificate mai sus. Faţă de alte prelucrări prin aşchiere, strunjirea e caracterizată prin varietatea mare de lucrări posibile, calitate superioară de prelucrare, viteza de aşchiere foarte mare, şi prin utilizarea fcarte economică a oţelurilor de scule rapide şi a plăcuţelor de metal dur. Corespunzător condiţiilor de prelucrare impuse de natura materialului prelucrat, se aplică strunjirea umedă, cînd se foloseşte lichid de tăiere (v.) pentru a obţine o calitate superioară a suprafeţei prelucrate (de ex. la prelucrarea oţelului, a aliajelor de aluminiu, etc.) sau strunjirea uscată, cînd nu se foloseşte lichid de tăiere (de ex. la prelucrarea materialelor cari dau aşchii scurte, cum sînt fonta şi alama). Tipurile de operaţii uzuale de strunjire pentru obţinerea diferitelor forme ale suprafeţei prelucrate indicate în fig. IV sînt următoarele: Strunjire longitudinală, la care cuţitul se deplasează paralel cu axa arborelui principal al strungului. Strunjirea longitudinală poate fi '.strunjire exterioară, în care caz cuţitul se deplasează în afara piesei de prelucrat (care, de regulă, se roteşte), detaşînd aşchi i de pe o suprafaţă continuă ; strunjire interioară, în care caz cuţitul se deplasează în interiorul piesei (care se roteşte), într-un gol pregătit în prealabil, fie prin găurire cu burghiul, fie sau prin turnare, for; jare, etc. La strunjirea longitudinală, deplasarea căruciorului port-cuţit poate fi automată sau manuală. Sin. Strunjire cilindrică, Strunjire paralelă. Strunjire transversală, la care cuţitul se deplasează perpendicular pe axa arborelui principal al strungului, concomitent cu sania port-cuţit sau cu sania transversală a căruciorului. Avansul transversal al port-cuţitului poate fi automat sau manual. De regulă piesa e prinsă la o extremitate în păpuşa mobilă, iar cealaltă extremitate e fie rezemată în vîrful prins în păpuşa fixă, fie liberă. Strunjire frontală, care e fie strunjirea transversală a suprafeţelor frontale ale pieselor, perpendiculare pe axa strungului, fie strunjirea conică a suprafeţelor conice cu eoni citate mare. Se execută, în special, la strunguri frontale sau la strunguri carusel. Prinderea piesei, pentru ia o singură extre- prelucrare, se face de cele mai multe ori mitate, pe platoul strungului. IV. Forme de suprafeţe, obţinute prin strunjire. a) la strunjire exterioară; b) la strunjire exterioară şi la strunjire interioară; 1) faţă plană; 2) teşitură; 3) fus (zonă cilindrică); 4) degajare; 5) guler ; 6) canelură cu racordări în unghi drept; 7) con; 8) racordare în unghi drept; 9) gît; 10) racordare curbă; 11) filet exterior; 12) fus (zonă cilindrică); 13) canelură semiro-tundă; 14) rotunjire (teşitură rotundă); 15) buton cilindric; 16) gaură de centrare; 17) faţă bombată; 18) canelură trapezoidală (în coaaă de rîndunică); 19) renură inelară; 20) zonă bombată; 21) umăr; 22) prag; 23) filet interior;24) renură de degajare; 25) con interior;26) gaură strunjită; 27) gaură executată cu burghiul. Strunjire de filetare, pentru executarea unui filet exterior sau interior (v. Filetare prin strunjire, sub Filetare). Retezare, care e operaţia de detaşare a extremităţii unei piese lungi, prin tăiere transversală la strung, după un plan perpendicular pe axa piesei, folosind un cuţit de retezat. Se execută prin avans transversal al cuţitului, ca la strunjirea transversală, imprimînd însă cuţitului, în acelaşi timp, şi o mişcare alternativă longitudinală, cu amplitudine mai mică decît lăţimea cutitului. §trunjirâ Strunjire tP V. Strunjire conică, o) prelucrarea unui con cu cuţitul lat; b şi c) prelucrarea unui con prin deplasarea păpuşii mobile; d) prelucrarea unui con prin înclinarea săniei port-cuţit; 1) axa arborelui principal; 2) axa piesei prelucrate; 3) sanie port-cuţit; 4) cuţit; 5) sensul deplasării pentru dezaxarea păpuşii fixe sau pentru înclinarea săniei port-cuţit. Strunjire cu praguri, la care se combină succesiv strunjirea longitudinală cu cea transversală, pentru a obţine piese cilin^ drice cu trepte de diferiţi diametri, de exemplu descrescători. Strunjire conică, care se efectuează pentru obţinerea de suprafeţe conice la interiorul sau la exteriorul pieselor. 'Operaţia se execută prin diferite procedee cum sînt următoarele: prin dezaxarea păpuşii fixe, prin copierea după un şablon (v. Strunjire prin copiere), prin înclinarea săniei port-cuţit (v. fig. V), etc, Strunjire profilată, care se e-• fectuează. cu un cuţit de profilat, ai cărui tăiş are forma corespun-zăt9are negativului profilului urmărit. Se efectuează pentru obţinerea de piese de diferite forme, la prelucrarea în serie mică şi mijlocie, putîndu-se obţine piese la cari precizia de prelucrare e destui de mare. De obicei, piesele sînt degroşate cu cuţite obişnuite, iar cu cuţitul de profilat se face numai finiţia. Folosirea cuţitelor de profilat prezintă dezavantajul că, la reascuţirea obişnuită, profilul se deformează, iar reascuţirea cuţitelor, fără deformarea profilului, se face destul de greu, astfel încît această operaţie e costisitoare. Pentru prelucrarea de piese profilate în serie mijlocie sau mare se efectuează, de obicei, strunjirea prin Copiere, la strunguri obişnuite (ceea ce prezintă unele dificultăţi în construirea dispozitivelor de copiere) sau la strunguri de copiat. După calitatea suprafeţelor obţinute se deosebesc strunjire de degroşare şi strunjire de finiţie; finiţia pieselor strunjite se poate realiza şi printr-un procedeu special de strunjire, numit strunjire intensivă. Strunjire de degroşare: Operaţia de strunjire prin care primele straturi de materia! ale obiectului semifabricat (prin turnare, laminare, forjare, etc.) sînt detaşate, printr-o singură trecere sau prin cît mai puţine treceri ale cuţitului, astfel încît piesa prelucrată să ajungă la dimensiuni apropiate de dimensiunile nominale. Strunjirea de degroşare se efectuează cu viteze de aşchiere mici, şi cu avansuri şi secţiuni de aşchiere mari. La piesele turnate din oţel sau din fontă, de obicei se îndepărtează crusta superficială (care are pămînt, porozităţi, sufluri, etc.) printr-o trecere de degroşare cu o viteză de aşchiere mică, cu avans şi adîncime de aşchiere mijlocii, iar la trecerea sau la trecerile următoare ale cuţi-. tu lui, se urmăreşte să se obţină o cantitate maximă de aşchii în unitatea de timp de lucru. De obicei, aceasta se realizează, fie efectuînd prelucrarea cu secţiuni mari de aşchii (avans şi, mai ales, adîncime de aşchiere mari), fie cu o viteză mare de aşchiere (folosind cuţite construite special), fie prin combinarea elementelor regimului de aşchiere. — La piesele laminate, degroşarea se efectuează printr-o singură trecere, sau prin cît mai puţine treceri ale cuţitului, urmărindu-se scoaterea unei cantităţi maxime de aşchii, în unitatea de timp de lucru. Această cantitate de aşchii trebuie să fie limitată numai de puterea electromotorului de antrenare a strungului. La degroşarea laminatelor se pot aplica, atît metode de strunjire rapidă, cît şi metoda de strunjire intensivă. Strunjire de finiţie: Strunjire prin care: piesa degroşată în prealabil e adusă la dimensiunile nominale, cu tolerantele admise. Prin această operaţie se aduce piesa la dimensiunile definitive, în cazul claselor de precizie 3 şi 4 şi, uneori, şi în cazul clasei 2. Strunjirea de finiţie se efectuează, de obicei, cu viteză de aşchiere mare şi cu avans şi cu adîncime de aşchiere mici. în acest caz, se poate executa cu succes strunjirea rapidă. Pentru a obţine calitatea dorită a suprafeţei trebuie în lăturate vibraţiile (variind forma geometrică a cuţitului şi regimul de prelucrare; folosind o lungime în consolă cît mai mică la cuţit şi la pinolapăpuşii mobile ; folosind dispozitive pentru e-Iiminarea vibraţiilor; etc.). Dacă piesele, sau anumite porţiuni din ele, reclamă un grad de netezime înalt, .ia strunjirea de finiţie se Iasă un mic exces de material pentru operaţiile ulterioare (netezire prin pilire la strung, rectificare, etc.). Strunjirea cu diamantul eo strunjire de finiţie pentru realizarea unei precizii foarte mari şi a-unei calităţi foarte bune a suprafeţei pieselor prelucrate, care se execută folosind un cuţit cu diamant (v. Sculă de diamant pentru aşchiere, sub Diamant tehnic). Se aplică la strunjirea la exterior (de ex. a părţii cilindrice a pistoanelor pentru motoare de avion şi de automobil) şi, în special, la strunjirea la interior a găurilor precise (de ex. a găurilor pentru bolţurile de pistoane, pentru capete de bielă, pentru lagăre la motoare de avion, la cutii de viteze, etc.) la piese de fontă sau, în special, de metale neferoase (de ex. aluminiu, silumin, duralu-min, bronzuri cu plumbsau cu nichel, etc.) la cari alte procedee de finiţie, cum sînt alezarea şi broşarea, nu ar asigura calitatea suprafeţei şi durabilitatea suficientă a sculei. Prin strunjire cu d iamantul se asigură o cal itate a suprafeţei caracterizată prin abaterea medie pătratică de 0^1 •••1,5 fx şi înălţimea maximă a neregularităţilor de 0,5-*-4 [i. Cu dezvoltarea metalelor dure, cuţitele cu diamant au fost, în mare măsură, înlocuite cu cuţite cu metale dure. Strunjire intensivă: Procedeu de strunjire care asigură simultan îndepărtarea unei cantităţi foarte mari de aşchii, în unitatea de timp de lucru, şi netezimea suprafeţei prelucrate, folosind o viteză de aşchiere medie şi avansuri şi adîncime de aşchiere foarte mari. Pentru ca la avansurile mari prevăzute, calitatea suprafeţei piesei să nu sufere, se pot folosi cuţite construite după tipul cuţitului Kolesov, cari au (v. fig. VI): un tăiş principal (care efectuează degroşarea); un tăiş auxiliar, paralel cu axa longitudinală a strungului, cu lungimea cu circa 0,5 mm mai mare decît avansul folosit (care efectuează netezirea); un tăiş scurt, intermediar între celelalte două. Faţă de strunjirea rapidă, strunjirea intensivă prezintă avantajul că se efectuează la strungurile existente în atelierele metalotehnice, chiar dacă aceste strunguri au turaţie joasă. Secţiunea de aşchie e limitată de puterea electromotoruiui de antrenare a strungului. Strungul fiind supus la solicitări mari, trebuie revizuit cu atenţie. Strunjirea intensivă se efectuează cu succes, atît la piesele turnate sau forjate, cît şi la cele laminate, dacă acestea au nevoie Strunjire 478 Strunjire solicitării aşchiere f o- VI. Forma cuţitului tip V. A. Kolesov, folosit la strunjirea intensivă cu avans de 3---5 mm/rot a piesei prelucrate. a) vedere a piesei şi a cuţitului; b) secţiune l-l; c) secţiune 11-11; d) secţiune printr-un plan perpendicular pe tăişul intermediar; e) vedere orizontală a cuţitului, la scară mai mare; 1) tăiş principal (de degroşare); 2) tăiş auxiliar (de netezire); 3) tăiş intermediar; 4) muchia înclinată a şanţului pentru răsucirea aşchiei; 5) faţetă. de timp efectiv (v.) suficient de lung. Ea nu e indicată la strunjirea pieselor cu praguri. Din punctul de vedere a maşinii şi al regimului de I o s i t, se deosebesc strunjire o-bişnuită şi strunjire rapida; un procedeu de strunjire în care se a-pllcă un regim de aşchiere special e strunjirea intensivă (v. mai sus). Strunjire normală. V. Strunjire obişnuită. Strunjire obişnuită: Strunjire la care, în general, maşina e încărcată sub valoarea nominafăaputerii ei, iar regimul de aşchiere (viteză de aşchiere, avans, a-dîncime de aşchi-ere)ecel prrn care, la anumite operaţii, se obţine detaşarea cantităţii maxime de aşchii în unitatea de timp de lucru, concomitent cu cea mai lungă durată de tăiere continuă a cuţitelor. De regulă se utilizează cuţite de strung standardizate, echipate de cele mai multe ori cu plăcuţe de metal dur, adecvate materialului prelucrat (de ex. plăcuţe VKS, la fontă, T15 K6, la oţel, etc.). Strunjirea obişnuită se execută dacă interesează rapiditatea fabricaţiei, pentru executarea de piese diferite ca formă şi dimensiuni (primează nevoia de a se prelucra la timp, asupra condiţiilor de economie a aşchierii), sau la anumite operaţii cari nu se pot efectua cu viteze sau cu adîncimi de aşchiere mari (de ex. la filetare exterioară şi interioară, strunjire interioară, etc.). Sin. Strunjire normală. Strunjire rapidă: Strunjire la care maşina e, în general, încărcată la valoarea nominală a puterii ei şi la care regimul de aşchiere e caracterizat atît prin viteză de aşchiere foarte mare, cît şi prin avansuri şi adîncimi de aşchiere de valori mai mici decît la strunjirea obişnuită (deci secţiunea aşchiei e redusă). Cuţitele folosite sînt armate cu plăcuţe de metal dur. Uneori, strungurilor existente li se aduc modificări, pentru a li se mări turaţia, sau li se înlocuiesc motoarele de antrenare cu altele mai mari. Strunjirea rapidă se poate efectua, fie cu cuţite armate cari au un unghi de degajare pozitiv, fie cu cuţite armate cari au, în lungul tăişului principal, o faţetă cu unghi de degajare negativ. Strunjirea rapidă cu cuţite armate cu plăcuţe de metal dur (de ex. piăcuţeT15 K6sau T15 K6Y, la oţel, respectiv BK8, la fontă) cu unghi de degajare pozitiv, construite după tipul cuţitului lui P. Bîkov (v. fig. VII a), e cea mai răspîndită, deoarece se poate executa la toate strungurile cu o turaţie mai înaltă decît 500 rot/min. în acest caz, strungul folosit nu are nevoie de fundaţii speciale şi e tolerată o mică uzură la pinioanele cutiei de viteze a strungului, însă palierele arborelui principal al strungului, păpuşa mobilă şi săniile căruciorului, trebuie revizuite şi recondiţionate în prealabil. Strunjirea rapidă cu cuţite armate cu plăcuţe de metal dur, cu faţetă cu unghi de degajare negativ în lungul tăişului prin- cipal, construite după tipul cuţitului lui H. Bortkevici (v. fig. VII b), se execută la strunguri cu turaţia mai înaltă decît 1000 rot/min, de construcţie mai robustă decît cele folosjte la strunjirea cu cuţite tip Bîkov, şi cu fundaţii speciale, cari 0.2... Q5mt 1.5mm 5° VII. Cuţite pentru aşchiere rapidă, armate cu plăcuţă de metal dur. c) tip P. Bîkov, cu unghi de degajare pozitiv, cu şanţ pentru răsucirea aşchiei (vedere de sus şi secţiune / —/); b) tip H. Bortkevici, cu unghi de degajare negativ (—2'0 de-a lungul tăişului principal (trei vederi). să izoleze maşina de trepidaţiile maşinilor învecinate. La strungurile construite special pentru acest fel de aşchiere, cutiile de viteze sînt, de cele mai multe ori, simplificate, pentru a elimina jocurile dintre angrenaje. Măsurile de revizie a maşinii, arătate mai sus, sînt valabile şi în acest caz. Strunjirea rapida se poate aplica cu succes la prelucrarea pieselor cu un timp efectiv (v. sub Normă de timp; sub Normă 4) relativ mare, atît la degroşare, cît şi la finiţie. Pentru a obţine rezultate bune, e necesar, însă, să se ia măsuri pentru reducerea timpului adaus (v. sub Normă de timp, sub Normă 4), prin organizarea locului de muncă, prin introducerea de limitoare, folosind dispozitive automate de prindere, etc. Exemple de operaţii de strunjire speciale: Strunjire de cojire: Strunjirea arborilor de transmisiune, a ţevilor lungi şi, în general, a pieselor cu raportul dintre lungime şi diametru foarte mare, la strungul de cojit (v. Strung de cojire, sub Strung 2), la care unealta fixată într-un port-cuţit efectuează o mişcare de rotaţie, iar piesa efectuează o mişcare de avans longitudinal. Viteza de aşchiere e mijlocie, iar avansul şi adîncimea de tăiere sînt foarte mari. Clasa de precizie de prelucrare nu e superioară clasei a treia. Strunjire prin copiere: Procedeu de strunjire aplicat pentru obţinerea de piese cu profiluri curbe complicate şi cari, în general, au o lungime prea mare, pentru a putea fi executate cu cuţite profilate. Strunjirea prin copiere pieselor simple se poate efectua la strungul paralel (normal), prin montarea unui şablon fix pe patul strungului, însoţită de scoaterea şurubului de conducere de la sania transversală a căruciorului şi înlocuirea acestuia cu un resort de tracţiune, care menţine un palpator în contact cu şablonul şi care imprimă astfel cuţitului avansuri transversale adecvate pentru prelucrarea piesei profilate. Cel mai simplu şablon de copiere e rigla cu înclinaţie reglabilă, faţă de axa strungului, pentru executarea pieselor conice. Acest sistem se foloseşte la profilurile cu o precizie mijlocie. Pentru executarea pieselor cu profil mai complicat, la cari se cere o precizie de prelucrare mai mare, şi pentru serii de piese mijlocii sau mari, se folosesc strunguri speciale de copiat. Aceste strunguri au un dispozitiv de prindere suple-mentar, pe care se montează şablonul. Mecanismul de avans longitudinal e asemănător cu cel al strungului comun. Mişcarea unei tije care urmăreşte conturul şablonului e transmisă, printr-un mecanism cu cremalieră sau printr-un sistem de pîrghii, la suportul cuţitului care efectuează aceeaşi mişcare Strunjirea lemnului 479 Strunjirea lerrtnuîui (Vj fjg. VIU). în cele mai multe cazuri, şablonul reproduce în mărime naturală profilul piesei; uneori se folosesc şi scări diferite de multipli- care sau de demul-tiplicare. Strunjire de detalonare: Strunjirepen-tru prelucrarea spate-lui dinţilor sau a profilurilor cu tăiş ale uneltelor aşchietoare (de ex. freze-melc, frezecilindrice, etc.), după o spirală logaritmicăcucentrul în axa uneltei, efectuată cu un cuţit profilat, condus de profilul unei camoide (v. fig. IX). Turaţia arborelui camoidei de comandă variază în funcţiune de numărul de dinţi ai piesei care urmează să fie deta-lonată. Strunjirea de detalonare se efectuează cu viteză de aşchiere mică şi cu avansuri şi cu adîncimi de tăiere mici. Pentru prelucrarea de piese în serie mijlocie şi mare se folo- IX. Comanda mişcării de avans transversal la strunjirea de detalonare (schemă). 1) pat; 2) ureche la sania transversală; 3) arborele camei oe comandă; 4) camoidă cu patru dinţi; 5) cemoidă solidară cu sania transversală; 6) resort elicoidal de rapel; 7) axa arborelui de avansuri; 8) angrenaj conic; 9) mişcarea de lucru; 10) mişcarea de revenire; 11) sensul de mişcare al arborelui camoidei de comandă; a) avans de detalonare. VIU, Căruciorul unui strung de copiat simplu (schemă). 1) pat; 2) cărucior; 3) sanie port-cuţit; puşă fixă; 5) păpuşă mobilă1 6) cuţit; (paipator) de urmărire; 8) şablon; 9) piesă prelucrată; 10) avans longitudinal; 11) avans transversal ; ->) unghi ae înclinare a unui şablon linear, pentru strunjire conică. 4) pă-7) tijă sesc strunguri de detalonat (v. Strung 2). V. şî Detalonare 2 Strunjire la strungul-re-volver: Strunjire pentru prelucrarea în serie a pieselor cu formă compl icată, pentru a căror prelucrare se execută mai multe operaţii succesive (strunjire interioară sau exterioară, găurire, adîn-cire, alezare, teşire şi filetare), folosind unelte fixate şi potrivite în prealabil în capu l-revolver (v. Cap-revolver, sub Cap funcţional) al unui strung-revolver. Strunjirea din bara la strungul-revolver (numită une-impropriu, decoletare) se Strung de detalonat, sub piui iţe profilate, etc.; strunjirea la strungul-revolver, cu prindere în mândrind, se apIică la prelucrarea, din semifabricate turnate, presate sau forjate, a anumitor piese, cum sînt semifabricate pentru roţi dinţate, discuri, piese cu flanşă, corpuri şi alte piese pentru armaturi, etc, î. ~a lemnului. Ind. lemn.: Operaţia de prelucrare a pieselor de lemn rotunde la strungul de lemn, analogă strunjirii metalelor (v. Strunjire). Se execută manual sau mecanizat, de regulă în două etape (v. fig. /): strunjire de degroşare (numită şi strunjire bruta), cu dălţi pentru lemn sau cu cuţite, cu tăiş b b, II. Strunjire profilată la lemn. a) după şablon; b şi bx) cu cuţit profilat în ramă-ghilotină; î) cărucior; V) ramă-ghilo-tină; 2) şablon; 3 şi 3') cuţit simplu, respectiv profilat; 4) piesă. aplică la anumite piese, cum sînt arbori scurt profilaţi, şuruburi de diferite forme, bucele, /. Strunjirea lemnului. o)de degroşare; b) de finiţie; î) piesă prelucrată; 2) unealtă; 3) orientarea mişcării de avans; d şi dx) diametrul înainte, respectiv după strunjire; s) avans longitudinal; t) adîncime de tăiere; r) raza tăişului; x) unghi (mediu) de atac; vj;; unghiul părţii active a tăişului curb; s) unghiul la vîrf al tăişului rectiliniu oblic, curb; strunjire de finiţie (numită şi strunjire curata), cu scule cu tăiş rectiliniu, oblic. Caracteristicile principale ale strunjirii sînt -— în funcţiune de diametrul piesei şi de esenţa prelucrată — următoarele: la degroşare, avansul pe tură s=1,25--*2,5 mm, adîncimea de tăiere t=2---5 mm, grosimea 360 st medie a aşchiei ——------------- (r fiind raza tăişului, iar a fiind m 2 izr ol determinat de relaţia cosa=1—2/2), unghiul mediu de atac x=0,5a°; la finiţie, 5=0I75---1,25 mm, *=0,25---1 mm, hM— = s cos e mm, x = (90 — s)°. La strunjirea mecanizată după şablon (v. fig. II a) şi la strunjirea profilată se folosesc cuţite de formă adecvată. De regulă, în ultimul caz cuţitul e montat într-o ramă alunecătoare, numită şi ghilotină (v. fig. II b). Prinderea pieselor la strung se face cu dispozitive stereo-mecanice, dintre cari cele mai obşnuite sînt: mandrina universală, platoul cu fălci şi platoul de antrenare, similare cu cele folosite în metalotehnică; ghearele cu trei vîrfuri cari se înfig în piesa de lemn, vîrful din mijloc servind numai la centrare; bucelele cu con, înşurubate în arborele principal ; dornurile rotunde, cilindrice sau conice, şi dornurile în trunchi de piramidă sveltă, pentru piese găurite în prealabil la un capăt; ansamblu de două discuri coaxiale (unui fixat pe arborele principal, iar al doilea sprijinit în vîrful montat în pinola păpuşii mobile), pentru piese plate cari sestrunjesc numai la periferie; vîrfuri de strung, cu diferite unghiuri la vîrf; etc. Piesele subţiri şi lungi se sprijină în lunete (cu sau fără lagăre cu bile) de construcţie asemănătoare celor în metalo-tehnică (v. Lunetă 5), sau în lunete de de construcţie mai simplă. folosite lemn şi Strunjire, aparat pentru eliptica 480 Stud io i.~, aparat pentru ~ eliptică. Ut., Mett,: Mecanism de antrenare în mişcarea de lucru'principală Ia strung a pieselor, tn vederea strunjirii lor (la interior sau la exterior), astfel încît să rezulte forme el iptice. Schema clasică a aparatului e reprezentată în fig. a, în care A181 şi A2B2 reprezintă axele Aparat pentru strunjire eliptică. o) schema de principiu a mecanismului; b) schema de construcţie a aparatului construit pentru strung. rectangulare, concurente în punctul O, ale unei cruci G cu ghidaje pentru două organe Tx şi T2 cari pot efectua o mişcare de translaţie şi de cari e articulată la extremităţi, în punctele R1 şi R2, bara rigidă R1R2, cu mijlocul în punctul C. Cînd organele alunecătoare Tx şi T2 se mişcă în lungul braţelor crucii cu ghidaje G, menţinută imobilă, oricare punct S, legat de bara rigida R-^, descrie o elipsă £; cînd bara rigidă e imobilă, şi deci şi punctul S e imobil, şi se mişcă crucea cu ghidaje G, traiectoria unui punct de pe un obiect plan solidar cu crucea G şi corespunzător punctului S e tot o elipsă E, astfel încît dacă în punctul S ar fi vîrful unui cuţit de aşchiere, acesta ar tăia pe obiectuI solidar cu crucea un canal eliptic. Practic (v. fig. b), aparatul e dezvoltat în modul următor: daca axul de articulaţie cu axa în punctul Rlf care e imobil, e mărit în diametru devenind piesa r, pe care o cuprinde organul de translaţie (fost Tj) redus la două glisiere t{ şi t'{, punctul R2 fiind de asemenea imobil, rămîn în mişcare omo-dromă braţul de cruce A2B2 şi organul de translaţie T2 (culisor); bara R±R2 e solidară cu arborele principal al unui strung, care are axa perpendiculară pe planul crucii, în punctul R2; elementul A2B2 al crucii G e solidarizat cu o placă plană, perpendiculară pe axul principal al strungului, şi pe ea se fixează piesa de prelucrat; cînd axul strungului se roteşte împreună cu elementul R1R2, solidar cu el, culisorul (cu ghidaj în coadă de rîndunică) alunecă în lungul glisierei A2B2, glisierele t{ şi t(' alunecă, menţinute tangente la cilindrul r, iar cuţitul S poate efectua aşchierea după elipsa E. Semidiferenţa diametrilor conjugaţi ai elipsei e egală cu distanţa R±R2, iar această semi-diferenţă, deci dimensiunile elipsei, poate fi modificată prin rotirea inelului r, astfel încît se variază distanţa dintre centrul Rx (al inelului) şi centrul R2 (al axului principal). Constructiv, aparatul de strunjire eliptică e constituit dintr-un platou de strung, care e echipat cu două ghidaje de translaţie pentru o piesă echipată cu fălci de ghidare cari străbat platoul şi se sprijină pe un ghidaj inelar; ghidajul inelar poate fi deplasat concentric sau excentric — cu ajutorul unui cuplu şurub-piuliţă — pe orizontală faţă de axul strungului. Un dispozitiv construit pe acelaşi principiu poate fi folosit la maşini de rectificat, pentru rectificare ovală, sau la maşini de frezat, pentru frezare ovală; în ultimul caz, platoului pe care se prinde piesa i se imprimă mişcarea de rotaţie cu ajutorul unui angrenaj melcat. Sin. Aparat de strunjire ovală. 2. Strup, pl. strupuri. Ind. ţâr.: Fiecare dintre cele două curele cari trec curmeziş peste cal şi se leagă cu unul dintre capete de gîtar şi, cu celălalt, de vînar. Sin. Crucea hamului. V. şî Fiam. 3. Struvit. Mineral.: (Nhl4)Mg[P04]-6 H20. Fosfat dublu de amoniu şi magneziu hidratat, întîlnit în nămolurile unor turbării şi în formaţiunile de guano. Cristalizează în sistemul rombic, în cristale perfect dezvoltate, prezentînd clivaj perfect după (001) şi potrivit după (010). E de obicei galben sau brun deschis, rar incolor, cu luciu sticlos. E transparent şi are indicii de refracţie: nn =1,504. w„,=1,496 si n ==1,495. g m ’P 4. Struze. ind. text.: Deşeuri de mătase provenite din straturile exterioare (afînate) ale gogoşilor de mătase. Ele se separă în faza de opărire care precedă tragerea grejului (v.) de pe gogoşi. Se prelucrează prin destrămare şi transformare în fire, printr-un procedeu analog filării lînii pieptenate, firele obţinute fiind folosite pentru tricotare şi ţesere. 5. Strychnos. Bot.: Gen de plante din familia Loganiaceae, care cuprinde arbori şi tufe cu frunzele opuse, scurt peţiolate Şi întregi. Florile, de obicei în cime corimboase, mai rar în panicule, axilare sau terminale, au caliciul cuadrifid sau 5-fi-dat, cu lacinii imbricate, corola tubuloasă, nudă sau barbată, 4--*5 stamine, cu filamente scurte, ovar bilocular şi stil fili-form cu stigmat capitat nedivizat. Fructele acestor plante sînt bace corticate, polisperme, mai rar monosperme. Genul Strychnos cuprinde circa 70 de specii răspîndite în America de Sud şi în Asia tropicală, dintre cari mai importante sînt: Strychnos nux vomica (turta-lupului), una dintre cele mai otrăvitoare plante, din care se extrage stricnina (v.); Strychnos Crevauxii Planch., din regiunea Amazoanelor, din care se extrage Curara, cu efecte toxice foarte mari; Strychnos potatorum, care nu e toxică; Strychnos pseudo-quina, care e febrifugă; Strychnos Ignatii, din care de asemenea se extrage stricnină, etc. 6. Stuc. Cs.: Material de construcţie format dintr-un mortar de ipsos cu adaus de gelatina, de clei sau de gumă arabică, uneori şi cu coloranţi minerali, folosit pentru finisarea elementelor de construcţie (pereţi, coloane, etc.) situate la interiorul clădirilor, pentru a imita marmora. Pasta de mortar e aplicată pe faţa elementelor de construcţie executate din zidărie sau din beton şi e netezită ca şi o tencuială, sau e prelucrată pentru a se fasona diferite muluri, ori e turnată în tipare pentru a realiza elemente prefabricate. Pentru a imita vinele colorate ale marmorei se execută zgîrieturi pe suprafaţa tencuielii de stuc sau se execută adîncituri superficiale, înainte de întărirea mortarului, cari se umplu cu mortare de stuc colorate diferit. După întărire, stucul se freacă cu o piatră moale (spumă de mare, piatră ponce), şi se lustruieşte cu o stofă de lînă şi cu ceară. Găurile sau zgîrieturile produse în timpul frecării cu piatră se umplu cu stuc mai fluid, şi se repetă frecarea pînă cînd se obţine o suprafaţă perfect netedă şi alunecoasă la pipăit. Stucul se foloseşte numai la interioare, în încăperi cu umiditate mică, deoarece nu rezistă la acţiunea agenţilor exteriori (în special la umiditate). Pentru faţade se foloseşte uneori un stuc preparat cu puzzolană sau cu praf de piatră. 7. Stucator, pl. stucatori. Cs.: Lucrător calificat care execută îmbrăcăminte de stuc, apIicîndu-l pe pereţi în formă de pastă, profilează mulurile cu ajutorul sculelor şi al şabloanelor obişnuite pe ipsoserii, lustruieşte şi colorează tencuiala astfel realizată. s. Stucatura, pl. stucaturi. Arh.: Decoraţie interioară executată din stuc sau din mortar simplu de ipsos. 9. Studio, pl. studiouri. 1. Arh.: încăpere de studiu sau de lucru, cu anexele ei, folosită de o persoană izolată (om de ştiinţă, scriitor, pictor, sculptor, arhitect, actor, muzician, etc.). Studioul poate face parte dintr-o locuinţă sau poate constitui o construcţie separată. Se construiesc, uneori, clădiri Studio 481 speciale în cari se grupează şi se amenajează mai muite studiouri, pentru anumite categorii de artişti (de ex. pentru sculptori sau pictori, etc.). Sin. (parţial) Atelier, î. Studio. 2. Telc.: încăpere special amenajată din punctul de vedere acustic şi echipată cu utilajul tehnic necesar captării unor programe (de sunet sau de sunet şi imagine) destinate fie pentru transmisiune directă printr-un sistem de difuziune, fie pentru înregistrare în scopul unei reproduceri ulterioare. Spre deosebire de sălile cu audiţie directă, studiourile sînt săli de audiţie indirectă, prin lanţul microfon, amplificator, canal de transmisiune, difuzor. Deoarece audiţia prin difuzor e lipsită de auzul „inteligent", datorită căruia ascultătorul direct poate elimina unele defecte ale acusticii sălii, studiourile trebuie să aibă calităţi acustice superioare celor cerute unor săli cu audiţie directă. în general, durata de reverberaţie şi nivelul de intensitate al zgomotului perturbator admis trebuie să fie mai mici la studiouri. După destinaţie, studiourile pot fi: de radiodifuziune sonoră, de televiziune, de înregistrare a sunetului (pe bandă magnetică sau pe discuri) sau de cinematografie (platouri de înregistrare sincronă, studiouri de ton, săli de mixaj şi dublaj). De asemenea, studiourile pot fi destinate producţiilor m o n o-fonice sau celor stereofon ice. Studiourile de radiodifuziune sonoră se clasifică, din punctul de vedere al destinaţiei, în: studiouri utilizate excluziv pentru executanţi (artişti) şi studiouri de tip „auditoriu", cu public. Acestea din urmă trebuie să asigure atît o bună audiţie directă cît şi condiţiile acustice necesare unei bune captări microfonice. După natura producţiei, studiourile de radiodifuziune sonoră se clasifică în: studiouri pentru producţii muzicale şi pentru producţii vorbite. De asemenea, se pot amenaja studiouri în vederea unor producţii de muzică şi de vorbire. La rîndul lor, studiourile destinate producţiilor muzicale reclamă anumite calităţi acustice, după cum formaţia muzicală e de cameră, orchestrală—mică sau simfonică — sau de muzică uşoară. Tot astfel, cerinţele de acustică ale studiourilor de vorbire diferă, după cum ele sînt destinate teatrului, conferinţelor sau anunţurilor şi informaţiilor. Principalele probleme tehnice ale studiourilor sînt cele referitoare la calitatea acustică, la izolarea fonică, la climatizare şi ventilaţie, la iluminat, la încăperile auxiliare, la echipamentul electroacustic. Calitatea acustică. O aceeaşi persoană, pusă în situaţia de sursă sonoră vocală (orator sau cîntăreţ), respectiv de auditor, îşi schimbă criteriile de apreciere a calităţii acustice a unei încăperi. D/n punctul de vedere al oratorilor şi cântăreţilor se apreciază drept bună calitatea acustică a unei săli, dacă vocea sau cîntul sînt emise fără efort, cu un consum mic de energie şi cu gura puţin deschisă. Acest lucru e condiţionat de realizarea, prin intermediul cavităţii bucale, a adaptării dintre laringe şi impedanţa acustică pe care o prezintă sala la nivelul buzelor. Se arată că, dacă durata de reverberaţie T a sălii e mare, adaptarea e uşoară. Datele experimentale indică următoarele intervale: 0PA^7S%: condiţii bune de inteiigilibitate; 75%>PA^65%\ ascultarea e obositoare; PA<65%: condiţii rele de inteligibiiitate. Factorii de cari depinde inteligibi 1 itatea într-o sală sînt: durata de reverberaţie, nivelul de presiune sonoră şi nivelul zgomotului perturbator. Inteligibil itatea scăzută poate fi datorită efectului de acoperire. Deoarece consoanele— elemente indispensabile inteligibilităţii — au spectrul de frecvenţe cel mai întins, dar totodată şi nivelul de intensitate cel mai scăzut, rezultă că favorizarea frecvenţelor înalte va îmbunătăţi inteligibiIitatea unei săli. Realizarea unei bune inteligibilităţi are mare importanţă, în special pentru studiourile (sălile) destinate producţiilor vorbite. Criteriul duratei de reverberaţie (v. Reverberaţie 1) indică valorile optime ale duratei de reverberaţie în funcţiune de genul producţiei, volumul încăperii şi frecvenţă. Valorile au fost stabilite experimental în mod statistic, în conformitate cu preferinţele ascultătorilor. Aceste preferinţe îşi au originea în efectul de acoperire, mărimea duratei de reverberaţie preferate crescînd cu cît ritmul producţiei muzicale e mai lent. Astfel, cea mai mică durată de reverberaţie va fi preferată pentru vorbă, iar cea mai mare, pentru formaţiile simfonice şi, în special, pentru compoziţiile de orgă. Creşterea duratei de reverberaţie cu volumul încăperii — necesară prin faptul că numai mărimea reverberaţiei poate compensa scăderea de nivel optim provocată de mărirea volumului, dacă puterea sonoră a sursei e constantă — e lentă, experienţa arătînd că această durată e proporţională cu rădăcina cubică a volumului. Criteriul difuzităţii leagă calităţile acustice ale unei încăperi de gradul de omogeneitate şi de isotropie a cîmpului sonor. Cîmpul sonor e considerat difuz, dacă densitatea de energie e aceeaşi în orice punct şi dacă transmisiunea energiei se face în mod egal în toate direcţiile. Practic se poate obţine mai uşor o bună omogeneitate decît o bună isotropie. Pentru studiouri — din cauza audiţiei lipsite de auzul inteligent — acustica e mai pretenţioasă, în special în ceea ce priveşte iso-tropia. Criteriul clarităţii e o consecinţă a experienţelor lui H. Haas, care a demonstrat că, într-o încăpere, sunetul reflectat nu numai că nu dăunează, ci aduce o îmbunătăţire sunetului primar (mărindu-i intensitatea şi claritatea), dacă decalajul dintre ele nu depăşeşte 30 ms şi dacă nivelul de intensitate al sunetului reflectat nu depăşeşte pe cel al sunetului direct cu mai mult decît 8 dB. Pe baza acestor constatări s-a căutat să se stabilească un criteriu de apreciere a gradului de claritate ai unei încăperi, propunîndu-se diferite expresii, funcţiune de caracteristicile cîmpului sonor. Deoarece în timp de 50 ms — durata părţii utile a sunetului reverberat—nu pot avea loc prea muite reflexiuni, deci nu 31 Studio 482 Studio se poate crea o bună difuzitate a cîmpului acustic, rezultă că practic trebuie obţinută o situaţie de compromis între o bună difuzitate şi o buna claritate. Criteriul neregularitâţii de frecvenţa. O altă condiţie a obţinerii unei acustici bune într-o încăpere e repartizarea uniformă în spectru a frecvenţelor proprii ale acesteia şi egala lor excitare. Consecinţele existenţei unor frecvenţe proprii ale încăperii sînt o formă’neregulată a curbei de frecvenţă a presiunii acustice şi, deci, condiţii acustice nesatisfăcătoare. Nivelul de zgomot perturbator influenţează audiţia şi e determinat de efectul de acoperire pe care îl produce. Creşterea nivelului de zgomot înrăutăţeşte gradul de inteligibilitate şi de claritate al încăperii. Realizarea condiţiilor acustice în studiouri. Buna calitate acustică a unui studio depinde de alegerea volumului, a formei şi a dimensiunilor sale, de realizarea tratamentului acustic 'adecvat genului de producţie căruia îi e destinat studioul şi de obţinerea unui nivei de zgomot redus, prin mijloace de izolare fonică eficiente. Alegerea volumului studioului, în scopul obţinerii unei valori optime a nivelului de intensitate sonoră, se face ţinînd seamă de numărul de executanţi şi de genul producţiei. Astfel, pentru studiouri cu dimensiuni mici (<1000-*-2000 m3) se poate utiliza relaţia de calcul: V=21 iV+55, iar pentru studiourile cu dimensiuni mari, relaţia lui P e t z h o I d : în cazul studiourilor de radiodifuziune, datele de proiectare privind dimensionarea lor pot fi extrase din diagrama din fig. //. Unităţile raportate de execuţie muzicală pentru diferite instrumente N= V2!3 log V 7J Instrumentul Numărul de unităţi raportate Flaut, instrumente de coarde de ciupit Vioară, violă,başi Violoncel, corn, glasul unui cîntăreţ de cor Trompetă, corn englez Contrabas, oboi Trombon, timpan, harfă Tobă,talgere Pian, orgă mică 0,25 0,5 1,0 1,25 1,5 1,75 2,0 3,0 în care V (în m3) e volumul încăperii, iar N e numărul de executanţi în unităţi raportate. Deoarece diferitele surse sonore nu sînt echivalente din punctul de vedere al puterii «sonore emise, în calcul se introduc unităţile raportate de execuţie muzicală, indicate în tablou. Pentru determinarea volumului (V) în funcţiune de numărul de executanţi (N), pentru căzu I săi ilor de concert şi al stud iouri-lor de radiodifuziune s-au întocmit şi diagrame (v. fig.- /). Alegerea dimensiunilor studioului trebuie să ţină seamă de necesitatea obţinerii unei repartiţii dese şi uniforme în spectru a frecvenţelor proprii ale încăperii, în acest scop, pentru studiouri mici şi mijlocii se recomandă aşa-numitul raport al „secţiunii de aur" pentru care: h l A — — i *n care h e înălţimea, l lăţimea, iarZ, lungimea încăperii. Toleranţele pentru aceste raporturi sînt de ,±5%, 100 200 300 1000 2000 5000 10000 20000 5000QV{m *) I. Dependenţa dintre volum şi numărul de executanţi pentru sălile de concert (1) şi studiouri de radio (2). II. Volumul şi dimensiunile studiourilor de radio în funcţiune de capacitate. 1) capacitatea maximă, în număr de auditori (n); 2) capacitatea maximă, în sute de auditori; 3) capacitatea pentru condiţii acustice optime, în număr de auditori; 4) lungimea, în metri; 5) lăţimea, în metri; 6) înălţimea, în metri. Alegerea formei studioului trebuie să evite ecourile (prin realizarea neparalelismului între pereţi şi între pardoseală şi tavan şi prin evitarea unor diferenţe de drum mai mari de 17 m între unda reflectată şi cea directă). De asemenea se vor evita concentrările de energie sonoră (prin înlăturarea suprafeţelor concave). Neparalelismu! se obţine fie prin oblicizarea pereţilor (cu 5“*15°), fie prin înclinarea panourilor cari constituie tratamentul acustic, fie prin realizarea unui profil în dinţi de ferestrău (a căror dimensionare se face astfel încît: />X; 0!>5°, în cari l e proiecţia lungimii dintelui pe planul perete Iu i, X e lungimea de undă, iar 0 e unghiul format de suprafaţa dintelui cu planul peretelui. în fig. III sînt reprezentate diferite posibilităţi în ce priveşte forma în plan a sălilor. în cazul studiourilor cu public, forma aleasă va. favoriza dirijarea sunetului de ia executanţi către f~\ /~\ r\ public. în acest scop se utilizează [____\[______\ |___j (j) reflectoare acustice şi se dă o înclinare convenabilă pereţilor şi plafonului. De asemenea, profilul pardoselii va fi determinat astfel, încît energia sonoră directă să poată ajunge la toate rîndurile de spectatori. Se ţine seamă şi de realizareacondiţiilor de vizibilitate şi de uşurinţa evacuării sălii în caz de incendiu. Forma sălii trebuie să asigure şi buna difuzitate a cîmpului sonor. în acest scop se utilizează: suprafeţe difuzante; surse de reradiaţie a energiei sonore pe o suprafaţă mai mare decît cea ocupată de rezonator (membrane vibratoare, rezonatoare Helmholtz); suprafeţe absorbante bine dimensionate şi distribuite neuniform pe pereţii încăperii. Formele difuzante sînt reliefuri cu convexitatea spre sală (suprafeţe policilindrice, emisferice, coloane, chesoane, etc.), ale căror dimensiuni minime trebuie să fie cuprinse între X/4 şi X/2, X fiind lungimea de undă a vibraţiei care trebuie pusă în valoare. Distribuirea formelor difuzante trebuie să fie neregulată. IU. Diferite forme în plan ale sălilor de studio. Stud io 483 Studio Forma geometrică a studiourilor poate fi predeterminată prin aplicarea acusticii geometrice. O rezolvare mai corectă *se obţine însă prin aplicarea teoremelor de similitudine, în - studiul pe machete. Tratamentu1 acustic (v.) al studioului urmăreşte obţinerea valorii şi curbei de frecvenţă a duratei de reverberaţie, convenabile pentru genul producţiei şi volumul studioului considerat, şi contribuie la obţinerea unei bune difuzităţi a cîmpului sonor. De asemenea, prin distribuirea judicioasă a suprafeţelor absorbante se pot evita ecourile. în cazul studiouri-!or cu public, distribuirea convenabilă a suprafeţelor reflectante şi absorbante (mai reflectante în nişa executanţi lor şi mai absorbante către fundul sălii) contribuie la dirijarea energiei sonore către public, şi la obţinerea unor bune condiţii acustice pentru executanţi. Pentru alegerea valorii optime a duratei de reverberaţie există recomandări şi diagrame în funcţiune de volumul încăperii şi genul producţiei (v. fig. IV). Caracteristica de frecvenţă optimă a duratei de reverberaţie variază de la un autor la altul (v. fig. V). Unele studiouri, pentru a se a-dapta genului de producţie, au reverberaţie variabilă. Variaţia reverberaţiei se obţine fie prin metode acustice, fie prin metode electronice, fie prin soluţii mixte, cari utilizează aşa-nu mitele camere de reverberaţie (v. sub Reverberaţie). Izolarea fonică a studiourilor. Nivelurile de tărie a zgomotului maxim admisibile în studiourile destinate captării microfon ice a sunetului trebuie să fie cuprinse între limitele: 25--*27 foni (pentru studiouri de muzică) şi 20-** 22 foni (pentru studiourile de vorbire). Aceste valori sînt obţinute practic prin măsuri de izolare contra zgomotelor cari pătrund: prin deschideri (ferestre şi uşi neetanşe, crăpături şi rosturi în pereţi şi planşee, guri de ventilaţie, goluri în jurul conductelor instalaţiilor de încălzire, sanitare şi electrice); prin pereţi acţionînd ca diafragme cari transmit vibraţia sonoră dintr-o parte într-alta a structurii despărţitoare; prin conducţie solidă (trepidaţii, impact). Reducerea zgomotelor pătrunse în studio prin deschideri se realizează prin următoarele măsuri; Se etanşează uşile, ferestrele şi rosturile şi se adoptă construcţii speciale pentru uşi şi pentru fereastra vizoare dintre studio şi camera de regie tehnică respectivă. în fig. VI e reprezentat un tip | constructiv de fereastră vizoare, în cazul unui studio constru it sub formă de carcasă plutitoare (.v. mai jos). In acest caz, fereastra de control e mai eficace din punctul de vedere al izolării fonice, fiind alcătuită din două rame separate structural. Etanşa-rea e obţinută prin utilizarea unor burdufuri elastice între cele două carcase. Suprafaţa dintre geamuri se tratează cu o structură absorbantă acordată pe frecvenţa /0 proprie spaţiului dintre două geamuri: f0 — c , — —— , in care c e viteza de 4 d propagare a sunetului, iar d e distanţa medie dintre două geamuri. Pentru înlăturarea ecoului de fluturare şi a frecvenţelor proprii se evită _ paralelismul geamurilor şi J se aleg geamuri de grosimi diferite. Se înlocuieşte ventilaţia /yt Fereastră de control cu trei rînduri naturală prin ferestre, prin de geamuri, ventilaţie artificială(luîndu- se precauţiuni pentru atenuarea zgomotelor transmise prin instalaţia de ventilare). Pentru reducerea zgomotelor produse de instalaţia de ventilare se iau următoarele măsuri: se preferă ventilatoarele silenţioase (cari la 1 m distanţă produc un nivel de zgomot ^ 60 dB); se iau măsuri speciale de combatere a propagării zgomotului prin vibraţii de la batiul ventilatorului în masa clădirii: fundaţii separate, utilizarea unor materiale antivibratile; se urmăreşte atenuarea zgomotului în canalele de distribuţiei aerului prin limitarea vitezei de circulaţie a aerului în canale (4\--6 m/s în canalele principale; 3***5 m/s în canalele secundare ; 1 •••1,5 m/s la gri lele duzei de suflare), prin creşteri bruşte ale secţiunii canalului, prin căptuşirea acestuia cu materiale absorbante, prin utilizarea amortisoarelor şi a filtrelor de zgomot de-a lungul canalelor, prin izolarea acestora de zgomote exterioare, prin îmbrăcarea lor cu materiale absorbante; se reduc zgomotele transmise prin canale — considerate medii solide — prin întreruperea continuităţii lor prin burdufuri de pînză cerată sau garnituri de asbest şi prin izolaţii elastice la trecerea conductelor prin pereţi; se realizează atenuarea zgomotelor la grilele duzelor de suflare (evitarea vîrtejurilor prin utilizarea unor corpuri speciale de ventilaţie); se recurge la amenajarea unui tambur de linişte (v.) la intrarea în studio. Reducerea zgomotelor transmise prin efectul de diafragma al pereţilor se realizează prin înconjurarea studioului cu ecrane separatoare a căror capacitate de atenuare a sunetului să fie apreciabilă (structuri despărţitoare de masă mare şi ecrane duble). Reducerea zgomote'or transmise prin conducţie solida se obţine prin crearea de discontinuităţi pe parcursul de propagare a vibraţiei. Astfel, se recomandă fundaţii separate sau rosturi IV. Durata optimă de reverberaţie (T) Ia 500 Hz pentru diferite tipuri de încăperi, în funcţiune, de volumul studioului. 1) muzică corală, orgă; 2) media pentru muzică; 3) muzică de cameră; 4) săli de conferinţe; 5) cinematografe; 6) studiouri de vorbă. V. Caracteristicile de frecvenţă ale reverberaţiei după diferiţi autori. 1) după Mac Noir (1930); 2) după Morris şi Nixon (1936); 3) după Jordan (pentru studiouri de muzică); 4) după Richmond şi Heyda (1940); 5) după V. Be-kesy (pentru săli de vorbă). 31* Studio 484 Studio de separaţie şi întreruperi elastice (burdufuri) pe conductele de ventilaţie şi instalaţie electrică. Izolarea pe care o oferă planşeul unei încăperi poate fi îmbunătăţită prin construirea unei pardoseli „plutitoare", sprijinită pe o construcţie portantă şi separată de aceasta printr-un strat elastic. Acesta transmite solicitarea statică a pardoselii, împiedicînd totodată propagarea în scheletul clădirii a zgomotelor produse prin impact. Indicate pentru stratul elastic sînt pluta naturală şi aglomerată, unele sorturi de cauciuc, pîsla, vata minerală sub formă de saltele şi resorturile metalice. (Trebuie evitate cuplajele prin corpuri rigide între cele două elemente separate prin stratul elastic.) O soluţie foarte eficace e cea a„ carcasei plutitoare": întreaga încăpere ce constituie studioul e suspendată pe un strat elastic (perne de cauciuc, plută sau pîsla sau resorturi metalice), formînd un sistem oscilant. Determinarea dimensiunilor garniturilor elastice se face astfel, încît frecvenţa proprie a sistemului să fie sub 5 Hz. Spaţiul de aer dintre cele două carcase se amortisează (prin montarea unor saltele de vată de sticlă). Izolarea fonică a studioului e uşurată atît prin reducerea zgomotelor la locul de producere prin măsuri cari acţionează direct asupra sursei, cît şi prin alegerea judicioasă (în zone liniştite) a amplasamentului ansamblului arhitectonic şi al studioului în cadrul acestuia. De asemenea, pentru reducerea zgomotului în studio se iau măsuri de evitare a zgomotelor produse eventual de instalaţia de iluminare (de ex. în cazul iluminatului cu lămpi fluorescente). Climatizarea şi ventilarea în studiouri. Din condiţiile de izolare fonică rezultă avantajele ventilaţiei artificiale. Se impune însă respectarea unor măsuri de reducere a zgomotelor pătrunse în studio prin instalaţia de ventilare. Sistemul de ventilare trebuie să asigure 5---7 schimburi de aer pe oră, viteza jetului de aer fiind limitată. Aerul viciat e evacuat prin găuri de absorpţie. E preferabil sistemul de încălzire şi ventilare cu aer condiţionat, care pompează continuu în studio aer purificat, umezit şi încălzit pînă la temperatura necesară. Se recomandă pentru studiouri o umiditate relativă de 50-*-60% şi o temperatură de circa 22°. Iluminatul în studiouri. Asigurarea unor bune condiţii de lucru şi mai ales satisfacerea condiţiilor de izolare fonică cer o iluminare artificială, recomandabil fluorescentă. Aceasta trebuie să fie uniformă şi suficientă: raportul dintre iluminarea maximă şi cea minimă să nu depăşească 1/0,3, iluminarea medie fiind de circa 200 lucşi. Condiţii speciale se impun în cazul studiourilor de televiziune. E preferabilă iluminarea indirectă sau semiindirectă (obţinută prin utilizarea corpurilor de iluminat sau a unor globuri opale). Se iau măsuri pentru evitarea vibraţiilor corpurilor de iluminat şi pentru înlăturarea paraziţilor electrici. în general e prevăzut un iluminat de siguranţă, prin bateri i de acumulatoare sau printr-un grup electrogen cu demarare automată. încăperile auxiliare ale studioului. Depind ca număr şi caracter de destinaţia şi amploarea studioului. Astfel, pentru un studio de vorbire mic, încăperile anexe necesare sînt: camera de regie tehnică adiacentă studioului şi avînd vizibilitate în acesta prin intermediul ferestrei vizoare, şi tamburul de linişte. Pentru grupuri de studiouri mai importante, destinate producţiilor muzicale sau vorbite (teatru), se adaugă: un studio auxiliar de comentator (crainic); un studio de comentator şi o cameră de regie tehnică pentru partea de sunet a unei eventuale transmisiuni de televiziune; o cameră de ascultare; Q-cameră de copiere a înregistrări lor şi de montaje. Pe lîngă încăperile anexe tehnice, grupurile de studio mari necesită şi încăperi netehnice auxiliare, cum ar fi: camera pentru dirijor, camera pentru solist, foaier pentru artişti, depozit pentru instrumente muzicale, cameră pentru repetiţii, foaier pentru public (în cazul studiourilor cu public), vestiare, etc. Echipamentul electroacustic al studiourilor. Echipamentul tehnic necesar e constituit de: microfoanele pentru captarea sunetului; mufele de microfon, pentru realizarea unor amplasamente diferite a microfoanelor; instalaţia de control subiectiv — alcătuită din unu sau mai multe difuzoare şi/sau căşti; instalaţia de semnalizări optice — care permite comunicarea cu tehnicianul din camera de regie tehnică (v. sub Semnalizare); instalaţia telefonică; instalaţia de ceasuri—conectate la centralele respective ale clădirii. V. şî Canal de transmisiune fonică, Cameră de regie tehnică. Afară de echipamentul tehnic, studiourile de teatru sînt echipate şi cu diverse dispozitive şi amenajări în scopul creerii decorului sonor (scări, uşi, lespezi, aparate pentru imitarea diverselor sunete). Studiourile de televiziune sînt afectate captării unor programe vizuale şi sonore pentru televiziune (v,). Ele pot fi clasificate după cum urmează: studiouri de crainic (studiouri fără public), cu'suprafaţa de aproximativ 30---50 m2; studiouri mici, cu suprafaţa de aproximativ 100---200 m2, din cari se pot transmite emisiuni de mică amploare, cu pînă la circa 15 interpreţi (emisiuni vorbite, emisiuni tehnice-ştiin-ţifice, muzică de cameră, etc.); studiouri mijlocii, cu suprafaţa de aproximativ 300---600 m2, pentru emisiuni teatrale, orchestră, emisiuni muzical-distractive, etc.); studiouri mari, cu suprafaţa de peste 700 m2 (pentru emisiuni de mare amploare, cu montare complexă şi cu un număr foarte mare de interpreţi). Studiourile de televiziune au de obicei forma unui dreptunghi, cu raportul între laturi de maximum 3/2 şi înălţimea proporţională cu laturile (fără a depăşi de obicei cele mai înalte decoruri, cari au circa 7 m). Cerinţele cu privire la tratamentul acustic şi izolarea fonică a studiourilor de televiziune sînt analoge celor pentru studiourile de radiodifuziune. în general se tinde să se obţină o durată de reverberaţie cît mai mică, creîndu-se astfel condiţii optime pentru captarea vorbei, iar pentru mărirea duratei de reverberaţie în cazul captării muzicii se folosesc sisteme de reverberaţie artificială. Nivelul maxim admisibil al zgomotelor cari pătrund din exterior e de circa 25 foni la studiourile mai mici, mergînd pînă la 30 foni şi chiar mai mult la studiourile mai mari, deoarece atenţia telespectatorului fiind distribuită între imagine şi sunet, zgomotele sînt mai puţin supărătoare. Pentru emisiunile muzicale, la cari se pune un accent foarte mare pe calitatea sunetului, se obişnuieşte să se utilizeze sistemul „play-back", astfel că zgomotele din studio nu mai ajung latelespectator. în acest caz, sunetul e înregistrat într-un studio de radiodifuziune, cu calitate acustică corespunzătoare. Studiourile de televiziune sînt echipate cu un sistem de iluminat special care să permită satisfacerea cerinţelor tehnice şi artistice privind iluminarea scenelor captate. Nivelul necesar al iluminării depinde de tipul tuburilor videocaptoare folosite, în cazul tuburilor superorticon — cel mai frecvent folosite în prezent în studiouri — e necesară realizarea unui nivel de iluminare de circa 800--*1000 Ix. Tuburile de tip supericonoscop cer o iluminare de circa 1500*-*2000 îx. Pentru realizarea unei configuraţii cît mai precise a i'lumi-nării, alimentarea corpurilor de iluminat se face prin intermediul unor regulatoare de tipul celor folosite şi în teatre, Pentru comanda operativă a sistemului de iluminat special se folosesc uneori dispozitive cu memorie cari asigură'comanda în grup, manuală sau automată, a corpurilor de iluminat (conectarea, deconectarea şi chiar reglarea intensităţii). Studio 485 Stuf în aproape toate studiourile mari moderne, pentru suspendarea corpurilor de iluminat se foloseşte o grilă metalică situată la o înălţime de circa 8-**10 m deasupra studioului. Sistemul de suspensiune trebuie să permită ridicarea, coborîrea şi orientarea corpurilor de iluminat, de cele mai multe ori prevăzîndu-se şi deplasarea lor în plan orizontal. Cantitatea mare de căldură degajată de instalaţia de iluminat special a unui studio de televiziune face necesară utilizarea unei instalaţii puternice pentru condiţionarea aerului, în general se poate admite în studio o temperatură care să varieze de la circa 22° în timpul iernii, la circa 26° în timpul verii. Echipamentul video şi audio al studiourilor de televiziune e constituit din camere videocaptoare, microfoane, monitoare video şi agregate de ascultare. Numărul camerelor videocaptoare e în general funcţiune de suprafaţa studioului. Ca cifre medii se pot considera un număr de două camere pentru studiourile de crainic, trei sau patru camere pentru studiourile mici, patru sau cinci camere pentru studiourile mijlocii şi cinci sau şase camere pentru cele mari. Camerele videocaptoare se amplasează pe stative speciale, cari permit deplasarea lor uşoară prin studio, ridicarea şi coborîrea lor în anumite limite, cum şi orientarea pe orizontală şi pe verticală. Pe lîngă fiecare studio mai există un număr de încăperi auxiliare, tehnice şi netehnice. Printre încăperile tehnice mai importante se numără cabina de regie tehnică, regie de imagine, regie de sunet şi regie de lumini. 1. Studio. 3. Telc.: Ansamblu de instalaţii şi de clădiri care cuprinde unul sau mai multe studiouri (v. Studio 2) şi încăperile tehnice şi netehnice necesare elaborării, înregistrării şi, eventual, transmiterii, printr-un sistem de difuziune, a unor programe de sunet sau şi de imagine. 2. Studio. 4. Cinem.: Ansamblu de construcţii, instalaţii şi amenajări speciale destinate producţiei de filme cinematografice. Un studio cinematografic e alcătuit, în generai, din următoarele elemente: săli de turnare, săli de înregistrare a sunetului, de dublare a actorilor, săli de producţie pentru muzică vocală şi instrumentală, pentru vorbire, pentru sincronizarea sunetelor cu gesturile şi cu expresia, etc.; laboratoare de fotografie, săli de proiecţie, săli de repetiţii pentru spectacole; încăperi anexe, ateliere de decoruri (tîmplărie, mecanică, tapiţerie, vopsitorie, etc.), de croitorie, pielărie, butaforie, etc.; depozite de recuzită, costume şi obiecte accesorii, de material electric, de pirotehnie, etc.; cabine pentru artişti, săli de. aşteptare pentru figuranţi, încăperi pentru coafură şi machiaj; încăperi pentru administraţie şi gospodărie (garaje, uzină termică şi de climatizare, eventual uzină de energie); dotări sociale, ca restaurant, club, mici magazine; curţi, grădini şi parc pentru unele filmări în aer liber. în sălile de „turnare" se desfăşoară majoritatea scenelor sau a „secvenţelor" dintr-un scenariu de film. Aceste săli sînt încăperi ca dimensiuni mari, putînd avea, după caz, suprafeţe de mai multe sute de metri pătraţi şi înălţimi de zeci de metri, pentru a permite montarea diferitelor decoruri, uneori foarte voluminoase, deoarece pot imita clădiri, fragmente de oraş sau de natură. Din motive de acustică şi de unghi de filmare, raportul optim dintre înălţimea, lărgimea şi lungimea sălii e de 1 : 2 : 3. Sălile de turnare au aspectul unor hangare fără ferestre, echipate cu uşi de dimensiuni mari, manevrate mecanic. Planşeul lor se numeşte „platou de turnarePereţii sînt insonorizaţi cu materiale fonoabsorbante, pentru a împiedica pătrunderea din exterior a zgomotelor cari ar depăşi 30 dB, cum şi formarea de ecouri în interior. în sală se foloseşte excluziv iluminatul artificial, pentru care se utilizează proiectoare, reflectoare, ribalte cu becuri speciale, etc. Amplasamentul studiourilor cinematografice se alege în afara zonelor clădite ale oraşului, pe terenuri întinse, permi- ţînd şi eventuale extinderi. Se aleg, pe cît posibil, terenuri cu aspect pitoresc, eventual lîngă un lac sau o apă curgătoare. Legătura cu oraşul trebuie să se poată efectua cu mijloace rapide şi comode. Compoziţia în plan a studiourilor e variată. Ea depinde în mare măsură de amploarea programului, de numărul de săli de turnare, de cabine, de aparatajul tehnic, etc. 3. Studio. 5. Arh., Arta: Teatru de capacitate mică, dependent de un teatru mai mare, destinat la început prezentării de spectacole în scopul valorificării unor artişti tineri sau al prezentării unor piese noi, cu titlu de încercare. Scopul principal al acestor teatre a evoluat, în prezent ele servind mai mult la mărirea activităţii unui teatru existent, prin reprezentarea simultană a două spectacole pe două scene diferite. 4. Studio. 6. Tehn., Arh.: Sin. Pat de colţ cu ladă pentru aşternut. V. sub Pat 1. 5. Studiu de optimizare. Tehn.: Cercetare avînd ca scop obţinerea unor parametri optimi de exploatare sau economici, în desfăşurarea unui proces tehnic, urmărind în general stabilirea unor anumite criterii pentru funcţionarea sistemului tehnic respectiv. Exemplu de studiu de optimizare e optimizarea sistemelor automate, care comportă stabilirea valorii optime a parametrilor regulatoarelor unui sistem de reglare (în principal a regulatoarelor lineare) şi obţinerea unui optim în desfăşurarea automată a ansamblului unui proces tehnologic, optim condiţionat de prezenţa unui calculator electronic. 6. Stuf. Bot., Ind. hîrt.: Phragmites communis. Plantă anuală perenă ae mlaştină (creşte în special în deltele rîurilor şi fluviilor, pe malul acestora, în regiunea lor inundabilă), compusă dintr-o parte aeriană cu noduri, tulpina, care se distruge la sfîrşitul perioadei de vegetaţie, şi o parte subterană, rizomul, care e vivace. Rizomul pătrunde în pămînt pînă la adîncimea de1,6-«1,8 m, în raport cu caracterul solului şi cu nivelul apei freatice. Astfel, în solurile umede sau în cele complet acoperite cu apă, rizomul pătrunde de obicei vertical în sol, cîţiva decimetri; apoi se ramifică orizontal; în terenurile uscate şi pe plaur (v.), rizomul pătrunde pînă ia straturile de apă permanentă (freatică), după care se ramifică orizontal. Rizomul ajută la răspîndirea stufului, nutrind cu ajutorul substanţelor de rezervă tulpina tînără (suliga) , în timpul acoperirii ei de către apă, şi îi dă posibilitatea de a străbate stratul de apă care acoperă solul şi care poate avea adîncimea pînă la 2 m. După ce a ajuns la suprafaţa apei, planta îşi continuă viaţa în mod independent, redînd rizomului, prin procesele de fotosinteză, substanţele de rezervă consumate. în dreptul nodurilor, rizomul are rădăcini adventive foarte ramificate, cu cari stuful extrage din sol apa împreună cu sărurile minerale, cu condiţia ca aceste ramificaţii să atingă direct apa freatică. Dacă apa freatică e la o adîncime mai mare decît adîncimea la care pătrund rizomii stufului, acesta dispare. Partea de jos a tulpinii, pe o lungime de 5-*-6 noduri, are facultatea de a dezvolta un fel de rădăcini adventive, cari de fapt sînt adevărate frunze de apă, cu multe orificii uItramicrosco-pice (hidroOate), prin cari stuful absoarbe din apă sărurile minerale solubile. De la al şaselea nod în sus, tulpina stufului formează teci şi frunze aeriene. . Structura anatomică a stufului e cea caracteristică mono-cotiledonatelor, iar fibrele sînt aşezate în inelele consolida-toare şi împrejurul fasciculelor libero-iemnoase, mai multe la bază şi, în special, la mijlocul tulpinii. Fibra de stuf se aseamănă, ca lungime (în medie 1,5-*-2 mm) şi caracteristici, cu fibra de stuf italian , Yucca (v.), Esparto (v.), iuta (v.), fiind mai bună decît fibra de paie, de papură, de floarea-soarelui, de sorg, porumb, etc. ^Stuful e o plantă cu trei vieţi diferite, şi anume: rizomul, care creşte şi rezistă într-un mediu bogat în H3S, COg, CH4, Stuf plutitor 486 Stuficultură NOa, etc.; partea inferioară a tulpinii (tulpina de apa), care trebuie să crească într-o apă cu chimism favorabil (chimism foarte indicat şi vieţii peştilor), şi tulpina aeriană, care trebuie să crească în aer, neacoperită de apă. în condiţii favorabile, stuful poate creşte pînă la înălţimea de 7---8 m şi grosimea de 2---3 cm (aproape de bază). Stuful e foarte sensibil la influenţe din exterior. Inundaţii prea mari, atît în timp cît şi în cantitate, cum şi perioadele de secetă îndelungată sînt inhibitoare dezvoltării stufului, acesta dezvoltîndu-se cel mai bine în ape cu inundaţii medii (1,20** •••1,50 m) şi prelungite. Această sensibilitate mare a stufului faţă de condiţiile mediului înconjurător (temperatură, curent, chimismul apei şi al solului, etc.) necesită o serie de amenajări hidroameliorative pentru îmbunătăţirea calităţii şi cantităţii lui, realizîndu-se adevărate monoculturi, respectiv o stuficultură (v.). în ciclul biologic al stufului, se deosebesc: perioada activă şi perioada de repaus. Perioada activă cuprinde 180---210 de zile şi se împarte în etapa maturaţiei fiziologice (pînă la „înflorire") şi cea a maturaţiei industriale (pînă la căderea frunzelor), cînd stuful e bun de recoltat. în Delta Dunării, maturaţia fiziologică are loc, în general, pe la sfîrşitul lunii august, iar maturaţia industrială, în general, pe la mijlocul lunii noiembrie. Perioada de repaus cuprinde 150—180 de zile şi se calculează de la încetarea vegetaţiei tulpinii, pînă la apariţia la suprafaţa pămîntuiui a suligei (v.) noi a stufului (în general, mijlocul lunii martie). Stuful constituie o materie primă fibroasă importantă, pentru industria celulozei şi a hîrt iei, deoarece în tulpină, în special în internoduri, există numeroase fibre celulozice. în adevăr, internoduriie (80% din greutatea firului în timpul exploatării— iarna) conţin circa 83% din cantitatea de celuloză; nodurile (11 % din greutatea firului) conţin circa 9%, iar restul părţilor plantei (frunze, teci), spic, 9% din greutatea firului) conţin circa 8% din cantitatea totală de celuloza. Compoziţia chimică a rizomilor e diferită de aceea a tulpinii, avînd un conţinut mare de emiceluloze şi de rezerve de substanţe fermentescibile (zaharuri-şi amidon), necesare ca materii de rezervă pentru creşterea tulpinii noi. în ţara noastră, stuful creşte pe suprafeţe întinse în Delta Dunării (circa 200 000 ha) şi în regiunea inundabilă a Dunării, formînd fitocenoza predominantă a acestor zone. . Condiţiile mediului înconjurător au creat în Delta Dunării zece biotopuri de stuf, de diferite valori papetare, grupate în trei medii principale: stuf crescut pe terenuri aluvionare sau nisipoase, temporar inundate, cu o productivitate biologică de 3--*8 t/ha; stuf crescut pe terenuri mereu inundate, cu o productivitate biologică de 8---20 t/ha, şi stuf crescut pe plaur, cu o productivitate biologică de 10---30 t/ha. întinsele stufării din Delta Dunării au un rol foarte important în echilibrul natural al acesteia, rol care se manifestă prin: împiedicarea aluvionării locurilor; readucerea sărurilor minerale din straturile mai adînci la suprafaţa solului, prin intermediul plantelor de stuf; oferirea de adăpost, de hrană şi a posibilităţii de reproducere a peştilor şi a altor animale, aproape dispărute din Europa, în special păsări şi mamifere, etc. Sin. Stuh, Stuh de baltă, Trestie. î. ~ plutitor. Geobot., Pisc. V. Plaur, Cocioc 2. 2. Stufărie, pl. stufării. Geobot., Ind. hîrt.: Suprafaţă de teren acoperită cu stuf (v.), crescut relativ des, şi care prezintă importanţă din punctul de vedere al exploatării. 3. Stufăriş, pl. stufărişuri. Geobot., Ind. hîrt.: Loc acoperit cu stuf mult, crescut des. 4. Stuficolă, amenajare 1 .Ind.hîrt.: Ansamblul lucrărilor hidroameliorative (canale, stăvilare, diguri, staţiuni de pompare, etc.) şi terasiere (platforme, drumuri, etc.), execu- tate în vederea realizării unei creşteri cît mai bune, din punctul de vedere calitativ şi cantitativ, a stufului, şi a unei exploatări mecanizate a acestuia. Amenajarea stuficolă cu organizaţie individuală de exploatare şi avînd o suprafaţă pînă la 7*** •••8000 ha formează o unitate stuficolă (prescurtat U.S.). Mai multe unităţi stuficole formează, o mare unitate stuficolă (prescurtat H.U.S.), mărginită, în general, cel puţin în parte, de grinduri naturale şi putînd avea şi o serie de amenajări hidroameliorative comune (v. şi Stuficultură). 5. Stuficolă, amenajare 2. Ind. hîrt.: Sin. Incintă stuficolă (v. Stuficolă, incintă ~). 6. Stuficolă, incinta Ind. hîrt.: Teren pe care creşte stuful şî care e amenajat hidroameliorativ (în general îndi-guit), în vederea unei stuficulturi raţionale (v. Stuficultură). 7. Stuficultură. Ind. hîrt.: Ansamblul lucrărilor de amenajare a terenurilor stuficole, de cultură şi de exploatare a stufului (v.) cu scopul de a constitui o materie primă fibroasă, mai ales pentru industria de celuloză, hîrtie şi fibre artificiale. Amenajarea stuficolă» realizată cu ajutorul lucrărilor hidroameliorative (îndiguiri, canale, stăvilare, etc.), are de scop să asigure condiţiile biologice favorabile creşterii stufului în terenurile respective. Lucrările hidrotehnice în cadru! acestei amenajări sînt: reţeaua de canale de alimentare cu apă pentru o cît mai bună inundare a zonei stuficole şi posibilitatea unei evacuări rapide a apelor la nevoie; reţeaua de canale pentru distribuţia apei în interiorul zonei stuficole, care serveşte pentru circulaţia îmbarcaţiunilor, cum şi pentru desecarea zonei respective; stăvilirea prin prispe de pămînt (în mod provizoriu, pînă la construirea stăvilarelor) cari să poată opri accesul sau evacuarea apei la un nivel comandat; instalaţii de pompare pentru alimentarea cu apă, cînd inundaţiile naturale nu se produc şi pentru evacuarea apelor cînd scurgerea gravitaţională nu e suficientă. Realizarea acestora asigură rizomului apă în permanenţa, suficientă, cu un chimism favorabil, bogată în săruri minerale şi cu un curent mai mic decît 0,20 m/s, în timpul creşterii (perioada vegetativă aprilie-august). După terminarea perioadei vegetative a stufului, lucrările hidrotehnice asigură secarea solului, pentru ca stuful să poată ajunge la maturitate industrială în condiţii optime, măresc portanţa solului, ferind astfel rizomii stufului de deteriorarea lor de către utilajele mecanizate de exploatare a stufului—, şi asigură uniformizarea biotopilor de stuf, sporirea productivităţii biologice şi perpetuarea productivităţii terenurilor de la an la an. în funcţiune de zonele luate în consideraţie şi de nivelul fundului lor faţă de etiajul cursului de apă, amenajările stuficole sînt de trei tipuri: tipul I, tipul II şi tipul III. Amenajarea de tip l (v. fig. I a) se aplică în zonele în cari terenurile, au o cotă superioară cotei de circa 3 hidrograde şi pot fi uscate /. Amenajări stuficole de tip / (o) şi tip II (b). 1) platformă; 2) dig. în proporţia de 75%; amenajarea de tip II (v. fig. I b) se aplică terenurilor cu cote cuprinse între etiajul local şi 3 hidrograde Stuf icu itură 487 Stufîcu Itură fl. Schema unei amenajări stuficole de tip 1) canale artificiale (circa 14 m lăţime); 2) platforme pentru depozitarea stufului (circa 10 m !ă„ ţime); 3) compartimente de plaur; 4) canal natural principal. şi cari pot fi uscate în proporţie de 50%, iar amenajarea de tip III (v. fig. U) se foloseşte la terenurile cu fundul sub etiaj şi în general acoperite cu plaur (v.). în primele două tipuri de amenajări se fac lucrări în condiţii de regim dirijat al apelor (îndiguiri, stă-•vilare, staţiuni de pompare, etc.), iar în al treilea, lucrări în regim liber de inundaţie (canale). în Delta Dunării amenajările de tip I şi II se fac în terenurile înalte din amontele Deltei, cari pot fi îndiguite şi evacuate de apă în timpul recoltării stufului, iar amenaja-. rea de tipul III, în zonele acoperite de plaurul plutitor din avalul Deltei. în toate’cele trei tipuri de amenajări, crearea unor con-diţii bune hidrochimice şi hidrobiologice pentru stuf creează condiţii favorabile şi pentru fauna piscicolă din zona respectivă, fapt care conduce concomitent la o creştere simţitoare a producţiei piscicole. Tot în cadrul amenajării stuficole se construiesc, la înălţimi cari să Ie ferească de inundaţii, platforme pentru depozitarea stufului recoltat. Cultura stufului cuprinde: lucrările de plantare vegetativă (bucăţi de rizomi, tulpini sau butaşi) sau generativă (seminţe), în scopul creării unei monoculturi pure de stuf; lucrările de mărire a fertilităţii solului prin aplicarea de îngrăşăminte chimice, după recoltarea stufului, sau prin arderea porţiunilor de tulpini rămase după recoltare sau a stufului rămas nerecoltat, cenuşa rezultată servind ca îngrăşămînt; lucrările de protecţie a plantelor prin aplicarea de antidăunători şi lucrările defoliere timpurie prin aplicarea de agenţi chimici, pentru avansarea începerii recoltării. Exploatarea stufului cuprinde ansamblu! proceselor tehnologice de: recoltare a stufului (tăierea şi formarea de maldări sau prebaloturi); scoatere şi apropiere a stufului recoltat pînă la depozit; depozitarea stufului în depozitul zonei respective şi transportul stufului din depozit Ia fabrica prelucrătoare. Recoltarea stufului se poate face manual, cu t î r p a n u I (seceră specială), în cazul recoltării de cantităţi mici de stuf (10 000*••50 000 t/an) din terenuri neamenajate, sau mecanizat, cînd se recoltează cantităţi mari (sute de mii de tone anual) pentru prelucrare în industria celulozei şi hîr-tiei şi Se dispune de terenuri amenajate (de ex. terenurile stuficole din Delta Dunării). Recoltarea mecanizata a stufului, variabilă după tipul amenajării, cuprinde următoarele operaţii: tăierea şi transportul firelor de stuf în spaţiul de formare şi legare a maldărelor; legarea şi evacuarea maldărelor de către recoltorul propriu-zis; transportarea maldărelor la o remorcă sau formarea unor pachete (prebaloturi) din maldăre. Aceste operaţii diferă după procedeele de recoltare folosite: recoltare simplă sau recoltare complexă (combinată). Recoltarea simpiă se execută de către o singură maşină (agregatul de recoltare) care taie, formează şi leagă maldărele de stuf pe cari le aruncă pe teren, de unde sînt apoi strînse manual de remorci tractate. Recoltarea complexă (combinată) foloseşte agregate cari taie stuful şi îl leagă în maldăre, cari apoi sînt fie transportate la o remorca tractată de agregat, fie grupate în prebaloturi cu o greutate de 200---500 kg. Recoltarea mecanizată complexă, după procedeu I „prebalotar e“, e cel mai modern şi eficient procedeu de recoltare a stufului, care se realizează în două faze continue: tăierea stufului cu formarea maldărelor de către recoltor şi preluarea maldărelor debitate de acesta şi aşezarea lor „cap la picior" cu dispozitivul de grupare şi strîngere, în vederea legării cu sîrmă în prebaloturi, montat chiar pe agregatul de recoltare. Un astfel de agregat fabricat în ţara noastră e compus din trei părţi distincte (v. fig. ///); recoltorul 1 de III. Schema agregatului R.P.S. pentru recoltarea complexă în prebaloturi. 1) recoltor vertical; 2) vehicul; 3) dispozitiv pentru gruparea şî legarea maldărelor în prebaloturi; 4) platforma manipulantului; 5) grătar de lemn. tip vertical („Seiga"), vehiculul 2, care e un tractor uşor pe şenile, şi dispozitivul 3 pentru gruparea şi legarea maldărelor în prebaloturi. Prebaloturile formate au forma cilindrică şi o greutate volumetrică de 100—120 kg/m3 faţă de circa 70 kg/m3 la maldăr. Agregatul de recoltare e prevăzut cu o instalaţie hidraulică pentru ridicarea sau coborîrea recoltorului la înălţimea dorită, cum şi pentru strîngerea cablurilor de la dispozitivul de prebalotare. Viteza de lucru a agregatului e de 3---10 km/h, iar productivitatea e de 2 t/h. Scosul şi apropiatul pînă la depozit consistă în încărcarea în remorci speciale, tractate de tractoare pe şenile , manuală în cazul maldărelor, sau cu ajutorul unei macarale cu graifer în cazul prebaloturilor—şi în transportul acestora la depozitul zonei respective. Depozitarea stufului recoltat e necesară pentru conservarea stufului atît iarna cît şi vara, pînă în momentul transportului Ia fabricile prelucrătoare. Locurile de depozitare sînt aşezate, în general, lîngă canalele interioare ale incintelor îndiguite sau pe malul canalelor principale de navigaţie. Pentru a feri aceste locuri de inundare şi pentru a menţine depozitarea stufului în stare uscată se construiesc platforme de depozitare insubmersibile. Depozitarea pe platformă se face fie în glugi (v.), fie, mai ales, în stive, unde se poate realiza o încărcare pe metru pătrat mult mai mare (circa 0,3 t/m2 la maldăre şi circa 0,6 t/m2 la prebaloturi, faţă de circa 0,1 t în cazul glugi lor). Mărimea stivelor diferă de la o platformă la alta şi e în general dictată de normativele de pază contra incendiilor şi de posibilităţile de descărcare şi stivuire. Procesul tehnologic de depozitare se compune din descărcarea remorcilor cu macaraua mobilă şi din aşezarea prebaloturilor direct în stivă. Transportul la fabrica prelucrătoare comportă: destivuirea, adică preluarea baloturilor din stivă cu macaraua mobilă şi transportarea acestora la presa de balotat ; presarea, cu fazele: secţionarea prebalotului cu ferestraie circulare, ridicarea tronsonului de prebalot pe masa presei (similară cu aceea pentru paie) şi introducerea acestuia în presă şi evacuarea baloturilor din presă şi stivuirea dacă nu se expediază imediat; expediţia, cu fazele: destivuirea dacă Stufişă 48S Stufit baloturile sînt în stivă, formarea pachetelor din baloturi presate şi încărcarea acestora pe vehiculul de transport. Transportul propriu-zis se face în general pe apă, cu ajutorul ceamurilor (v. sub Navă) sau, cînd există căi de acces terestre, cu tren de remorci auto. 1. Stufişâ, pl. stufişe. Pisc.: Capcană închisă, folosită la prinsul peştelui în bălţi. Stufişa, de formă cilindrică, se compune din următoarele părţi: camera de prindere, care e o plasă întinsă pe şase cercuri de lemn, avînd la capete cîte o trompă interioară (numită limbă), prin care se pătrunde în această cameră; două aripi de plasă, prinse de trompe, cari îndrumează peştele spre orificiile de intrare în stufişă (prin trompe). Peştele prins e scos printr-o deschizătură practicată în peretele camerei de prindere. 2. Stufit. Mat. cs.: Placă de formă dreptunghiulară, obţinută prin presarea firelor de stuf aranjate paralel, şi prin legarea lor cu sîrme de legătură (urzeală), aşezate simetric pe cele două feţe, în sens transversalsensu-lui stufului şi strînse intre ele prin agrafe de sîrmă de aceeaşi natură. Presarea firelor de stuf se face în prese speciale (v. fig. /), la cari un piston 1 e mişcat de pîrghia 2 de la manivela 3, în culoarul de presare format din două panouri verticale, paralele, dintre cari cel din faţă are un element oscilant 4, prin care se face a!i-mentarea, iar panoul din spate, un element ajustabil 5, datorită căruia presarea devine posibilă. Prin micşorarea lăţimii culoarului se obţin plăci /• Presă de stufit. mai dense, şi invers, o) secţiune A-B; 1) piston; 2) pîrghie; 3) mani-Panoul din spate are velă; 4) element de panou oscilant; 5) eiement şi O ser ie de firide 6, de panou ajustabil; 6) firidă; 7) croşetă; 8) agrafă; prin cari trece cro- 9) urzeală, şeta 7, care împinge agrafa8 pentru coaserea urzelii 9. Sub acţiunea pistonului se produce strivirea parţială a firuiui de stuf care ajunge la circa 1 /3 din secţiunea iniţială. La fiecare cursă de piston, dispozitivuI de agrafare execută o operaţie de agrafare. Mănunchiurile se alimentează cu partea mai groasă, cînd la stînga, cînd la dreapta. Plăcile în presă se produc în bandă continuă. Pentru separarea lor se introduc, la distanţe egale, în culoarul de presare, cîte un lemn cu scobituri în dreptul urzelii (v. fig. /). Doi lucrători stau la subsolul presei, pe unde iese placa, şi o separă prin tăierea urzelii cu cleşte speciale, îndoind-o apoi spre interiorul plăcii. După separare, plăcile se finisează prin tivirea marginilor (tăierea mustăţilor cauzate de firele fugite) şi se completează eventualele agrafe cari lipsesc. O presă produce, în general, 150***200 de plăci pe oră. Pentru executarea plăcilor de stufit se foloseşte stuf veşted, uscat şi nealterat de inundaţii sau de microorganisme, care a fost depozitat cel mult doi ani; grosimea stufului e de 10---15 mm. Sîrma utilizată are diametrul de 1,8 mm, pentru urzeală, şi de 2,2 mm, pentru agrafe. în presă se introduc mănunchiuri de stuf, obţinute din maldărul de stuf (după dezlegarea acestuia) şi cari apoi sînt tăiate la un circular, la lungimea cerută de presă. Plăcile de stufit au de obicei lăţimea de 160 cm, lungimea (sensul transversal firelor de stuf) de 120 cm şi grosimea de 3,5 **-7 cm. Pentru 1 m2 placă cu grosimea de 5 cm se consumă circa 20 kg stuf (incluziv deşeuri le, cari se ridică la circa 20%). Stufitul se fabrică în două tipuri: pentru izolaţii termice şi acustice cu greutatea specifică aparentă de 260---300 kg/m2, şi ca material de construcţie propriu-zis, cu greutatea specifică aparentă de 320---360 kg/m2. Dacă e destinat să fie folosit într-un mediu umed se întrebuinţează, la urzeală şi la agrafe, sîrma zincată. Stufitul are o conductibilitate termică redusă (X=0,07--*0,09 kcal/m2*h-°C). Dacă e bine presat, stufitul arde greu, dînd flacără numai la 800°, iar sub această temperatură se stinge singur. Avantajul principal al plăcilor de stufit e viteza cu care pot fi fabricate şi montate. Plăcile tencuite, utilizate la iocuri uscate, au o durabilitate pînă la 20 de ani; neprotejate, se distrug însă după 3---5 ani. Dezavantajele pe cari le prezintă plăcile de stufit consistă în faptul că sînt atacate de rozătoare cari se cuibăresc în ele şi că se degradează repede, dacă sînt utilizate în locuri umede. Protecţia contra şoarecilor se poate asigura prin stropire cu sulfat de cupru, iar contra atacului microorganismelor, cu borax. Stufitul se poate folosi: la pereţii despărţitori ai clădirilor cu caracter provizoriu (baracamente) sau definitiv (în cadre de lemn, tencuitcu mortar de var şi ipsos sau mortar de var cu ciment pe ambele feţe); la pereţii exteriori ai clădirilor cu caracter provizoriu, de asemenea ten-cuit pe ambele feţe; la pereţii exteriori ai clădirilor definitive în cadre metalice sau de beton armat, ca o căptuşeală interioară de izolaţie termică, cu scopul de a reduce grosimea zidăriei de cărămidă (v, fig. II); ca înlocuitor al cofraje-lorde lemn, de exemplu la hale de beton armat executate cu pînze subţiri în cari e nevoie de o izolaţie termică (stufitul utilizat drept cofraj rămînînd pe loc drept izolaţie); ca umplutură între grinzi la planşee de lemn, înlocuind astereala şi şipcile cari se pun de obicei pentru susţinerea umpluturii şi pentru menţinerea tencuielii tavanului (v. fig. III); ca în-velitoare, pe şarpantă fără astereală, acoperit cu un strat de bitum, pentru a preveni degradarea stufului şi a îmbunătăţi impermeabilitatea; ca înlocuitor al lemnului pentru clădiri provizorii rurale; ca material izolator (netencuit) la gheţării, răcitoare, etc.; ca izolant acustic. Aplicarea stufitului se face fie prin strat de mortar, fie prin batere în cuie, prin prindere cu sîrmă, etc. Sin. Solomit. II. Căptuşeală interioară termoizolatoare de stufit. III. Folosirea stufitului la tavanelor. Stup 489 Stupărit 1. Stup.pl. stupi. Zoot. V. sub Stupărit. 2. Stupar, pl. stupari. Zoot.: Persoana care se ocupă cu creşterea şi cu îngrijirea albinelor în stupi, în vederea valorificării produselor acestora. Sin. Apicultor, Prisăcar. 3. Stupare. Ind. text.: Sin. Stoarcere (v. Stoarcere 1). 4.. Stupâ. 1. Nav.: Cîlţi de cînepă, de in sau de bumbac, cari se întrebuinţează la curăţit maşinile, uneltele, etc. Sin. Etupă. • 5. Stupâ. 2. Ind. text.: Totalitatea firelor de cînepă rămase între dinţii daracului după scoaterea fuiorului. 6. Stupârie, pl. stupării. Zoot.: Sin. Stupină (v.), Prisacă, Albinărie. 7. Stupărit. Zoot.: Creşterea albinelor, insecte din ordinul Hymenoptera, subordinul Apocrita aculeata, familia Apideae, genul Apis. Se deosebesc patru specii de albine: albina indiana uriaşa (Apis dorsata F.), albina indiana (Apis indica F.), albina pitica galbena (Apis florea F.) şi albina meliferâ (Apis melli-fera L.), care e principala specie eres cută de om. Specia albinei meii fere se împarte în trei subspecii: aibina meliferâ africană; albina meliferâ europeană; albina meliferâ din Grientul apropiat. Principalele rase şi varietăţi cari fac parte din subspecia albinei europene sînt: albina sură europeană (Apis meilifera mellifica), albina sură rusească (Apis meilifera silvarum Scor.), albina ucraineană (Apis meilifera acervorum Scor.), albina neagră de Vest (Apis meilifera Lezheni Butt-Reep.), albina caucaziană sură de munte (Apis meilifera caucasica Gorb.), albina caucaziană galbenă de şes (Apis meilifera remipes Gerst.), albina galbenă italiană (Apis meilifera ligustica Spin.), albina carnioliană (Apis meilifera carnica Pollm.). Populaţiile de albine din ţara noastră fac parte din rasa carnioliană. Albinele trăiesc asociate în familii. Familia, adăpostită într-un stup, e constituită din trei feluri de indivizi: matca (lungimea corpului: 20---25 mm), albinele lucrătoare (lungimea corpului: 12.—14 mm) şi trântorii (lungimea corpului: 15 * * * 17 mm). în sezonul activ, familia cuprinde: o matcă, 30 000--* 80 000 de albine lucrătoare şi cîteva sute de trîntori. Matca e singura femelă din familie care depune ouă; ea trăieşte 3-*-5 ani. Trîntorii sînt masculii familiei şi au rolul de a fecunda măteile tinere; la începutul toamnei, ei sînt goniţi din stup de albinele lucrătoare şi pier. Albinele lucrătoare îndeplinesc funcţiuni multiple: adună nectarul florilor şi îl transformă în miere, produc ceara cu care construiesc fagurii, adună polenul florilor, folosit la nutriţia larvelor şi a albinelor adulte şi execută toate celelalte munci în interiorul stupului, necesare pentru asigurarea existenţei familiei. Albinele sînt insecte cu metamorfoză completă. Măteile depun în celulele fagurilor ouă fecundate, din cari se dezvoltă albinele lucrătoare, şi ouă nefecundate, din cari se dezvoltă trîntorii. Din ouăle depuse în celule de formă specială, numite celule de matcă sau botei, se dezvoltă măteile. După trei zile de la depunerea ouălor iau naştere larvele; acestea sînt hrănite de albinele-doici. Larvele din celulele obişnuite primesc în primele trei zile ale vieţii lăptişor de matcă, iar apoi, o hrană care consistă dintr-un. amestec de miere, păstură şi apă; larvele din botei sînt hrănite numai cu lăptişor de matcă. Cînd larvele ajung la dezvoltarea completă, celulele sînt căpăcite de albinele lucrătoare, iar apoi larvele ţes cîte o gogoaşă, în interiorul căreia ele se transformă în nimfă şi, pe urmă, în albină adultă. Dezvoltarea completă a unei mătei durează 16 zile; a unei albine lucrătoare , 21 de zile, şi a unui trîntor, 24 de zile. în stup, albinele îşi organizează cuibul, care se compune dintr-un număr variabil de faguri (v.), clădiţi de albinele lucrătoare. Hrana albinelor consistă din miere şi din păstură, depozitate în faguri. Mierea e preparată de albine din nectarul, iar păstură, din polenul florilor. O familie puternică de albine are nevoie, pentru întreţinerea, înmulţirea şi activitatea ei, de 80---120 kg de miere şi de 15***20 kg de păstură pe an. Albinele culeg uneori şi sucuri de pe alte părţi ale plantelor decît florile şi excrementele dulci ale păduchilor de frunze. Mierea rezultată din acest fel de cules (mierea de mană) e dăunătoare albinelor, în special în timpul iernării. în dezvoltarea familiei din cursul anului se deosebesc patru perioade. Prima perioadă e caracterizată prin înlocuirea albinelor bătrîne cu albine tinere; ea începe cu depunerea ouălor de către matcă şi încetează odată cu încălzirea timpului. Perioada a doua se desfăşoară în lunile mai, iunie şi iulie; în cursul ei au loc creşterea cea mai intensă a familiei, culesul mare sau principal al nectarului, şi roirea naturală (v. sub Roire), care trebuie prevenită sau limitată, pentru ca durata activităţii reduse a albinelor să fie cît mai scurtă. Perioada a treia, în timpul căreia activitatea familiei slăbeşte, efectivul ei scade şi cresc albinele pentru iarnă. Perioada a patra, a dezvoltării familiei, o constituie iernatul. Stupii cari adăpostesc familiile de albine sînt, fie primitivi, fie sistematici. Cei primitivi, construiţi din paie, din nuiele împletite sau din scînduri, au fagurii fixaţi pe pereţi, ceea ce nu permite o creştere raţională a albinelor şi impune adeseori, la recoltare, distrugerea familiei. în prezent, gospodăriile agricole cari practică apicultura şi apicultorii amrtori folosesc numai stupi sistematici, caracterizaţi prin mobilitatea ramelor de fagure şi a principalelor părţi cari compun stupul. Aceste părţi, construite din lemn, sînt: corpul sau cuibul, în interiorul căruia sînt aşezate ramele cu faguri; catul sau magazinul; fundul şi acoperişul stupului; diafragma, care e o scîndură care desparte spaţiul liber din stup. Stupii sistematici buni trebuie să aibă un volum mare, pentru ca să se poată creşte familii puternice şi să fie astfel construiţi, încît să asigure menţinerea, în interiorul cuibului, a unei temperaturi de 35° în sezonul activ, şi de 14—24°, în timpul iernatului. Stupii sistematici prezintă următoarele avantaje faţă de cei primitivi: uşurează controlul cuibului, împiedică roirea naturală şi permit roirea artificială, folosirea fagurilor artificiali, extragerea mierii fără vătămarea albinelor, tratarea şi prevenirea bolilor, etc. în ţara noastră sînt introduse în prezent patru tipuri de stupi standardizaţi, şi anume: Stupul orizontal are volumul de 116 dm3. Dimensiunile interioare ale corpului sînt de 780x450 mm, cu înălţimea de 390 mm, grosimea pereţilor fiind de 33 mm. Are 20 de rame cu dimensiunile exterioare de 435x300 mm şi două diafragme (scînduri), dintre cari una desparte familia de bază de familia ajutătoare, iar cealaltă serveşte la reducerea cuibului. Urdinişurile sînt trei, două inferioare şi unul superior; în faţa fiecărui urdiniş se găseşte cîte o scîndură de zbor. Acest stup poate adăposti o singură familie sau o familie de bază şi una ajutătoare. Stupul vertical cu două corpuri are volumul de 116 dm3, dimensiunile interioare ale fiecărui corp fiind de 470x450 mm şi înălţimea de 320 mm. Grosimea pereţilor frontali e de 43 mm, iar a celor laterali, de 20---33 mm. Fiecare corp are cîte 12 rame cu dimensiuni egale cu cele ale stupului orizontal, şi o diafragmă. Stupul vertical cu un corp şi cu două magazine are volumul de 116 dm3 şi e constituit dintr-un corp cu 12 rame, peste care sînt aşezate două magazine cu cîte 11 •••12 rame; dimensiunile corpului şi ale ramelor sînt aceleaşi ca ale corpului şi ramelor stupului vertical cu două corpuri. înălţimea magazinelor şi a ramelor de magazin e cu 50% mai mică decît a corpului şi a ramelor de cuib. Stupul multietajat, de mare productivitate, are trei corpuri cu cîte 10 rame şi volumul total de 130 dm3. Fiecare corp are dimensiunile interioare de 395x450x250 mm. Dimensiunile exterioare ale ramelor sînt: 435 mm lungime şi 230 mm înălţime. Stupiiă 490 Sturion icultură Stupii orizontali sînt mai uşor de mînuit; pentru folosirea stupilor verticali se cer apicultorului o calificare mai înaltă şi o practică mai îndelungată. Lucrările de întreţinere şi de creştere a albinelor încep cu revizia sumară a familiilor, care se face primăvara, după primul zbor de curăţire, şi care e urmată de o revizie generală, efectuată după încălzirea timpului. Se controlează starea fagurilor, starea sanitară a familiei, cantitatea proviziilor de hrană. Familiile ieşite din iarnă orfane sau slabe se îndreaptă, apoi se curăţă fundul stupilor şi se aşază în stupărie adăpătorul de apă^. Se iau de asemenea măsuri pentru prevenirea furtişagului. în cazul cînd toţi fagurii din cuib, afară de cei mărginaşi, sînt umpluţi cu puiet, se lărgeşte cuibul prin adăugarea de faguri. Anual trebuie reformată cel puţin o treime din totalul fagurilor cuibului, înlocuindu-i cu faguri artificiali (v.). Mărirea efectivului de familii se obţine prin roirea artificială (v. sub Roi re) . Pentru a ridica productivitatea albinelor se practică s t tipări ţ u l pastoral, care consistă în deplasarea succesivă a stupăriei la diferite masive melifere bogate. Baza meliferă a stupinei (v. Plantă meliferă) e cuprinsă într-o rază de 3 km, distanţă pe care se poate desfăşura activitatea utilă a albinelor. / e /' n a r e a albinelor se organizează prin rînduirea cuibului şi asigurarea rezervelor de hrană. O dată cu începerea frigului, albinele se strîng în ghem, în apropierea urdinişului, în timpul iernii, în special în regiuni cu ierni aspre, stupii sînt aşezaţi în adăposturi cari pot fi: subterane, pe jumătate îngropate în sol, sau de suprafaţă. Stupii lăsaţi să ierneze afară trebuie feriţi de vînturi prin paravane de seînduri, de stuf sau de alte materiale. Ameliorarea albinelor în ce priveşte productivitatea (miere, ceară) şi rezistenţa la iernare se face prin selecţie în masă, selecţie individuală şi încrucişare, Creşterea artificială a măteilor permite înlocuirea la timp a măteilor bătrîneşi improductive, cu mătei tinere cu însuşiri superioare. Principalele boli de cari suferă puietul sînt: loca americană şi loca europeană, cari sînt provocate de bacterii şi se combat printr-o mutare (transvazare sanitară) dublă a familiei în stupi curaţi şi dezinfectaţi. Cea mai periculoasă boală a albinelor adulte e nosemoza, provocată de un parazit intestinal (Nosema apis) şi combătută prin măsuri profilactice şi de igienă. Păduchii albinelor se combat prin afumare sau prin tratamente cu naftalină. Alţi dăunători sînt: molia cerii (v.), şoarecii, prigorii, viespile, etc. Albinele produc: miere (v.), ceară (v,), propoiis (v.), lăptişor de matcă (v.). De la o familie puternică se recoltează anual, în condiţii favorabile, 30---40 kg miere şi chiar mai mult. Producţia de ceară e de 140 g de ramă de cuib şi de 70 g de ramă de magazin. Veninul de albine e folosit în Medicină. Un rol foarte important revine albinelor la polenizarea plantelor cultivate entomofile şi deci la mărirea producţiei acestor plante. Principalele plante cultivate cari pot fi poleni-zate prin albine sînt: floarea-soarelui, muştarul, rapiţa, hrişcă, inul de sămînţă, bumbacul, cucurbitaceele, lucerna, trifoiul, măzărichea, pomii, arbuştii fructiferi, viţa de vie. — Sin. Api-cultură, Albinărit, Prisăcărie. î. Stupilâ, pl. stupile. Tehn. mii.: Dispozitiv de aprindere funcţionînd în general prin fricţiune, pentru încărcăturile de pulbere. Se foloseşte de obicei la încărcăturile de azvîrlire ale gurilor de foc cu obturator plastic-elastic. 2. Stupina, pl. stupine. Zoot.: Locul unde se ţin stupii. Sin. Albinărie, Prisacă, Stupărie. 3. Sturinâ. Chim. biol.: Protamină izolată din nucleul celulelor spermatice de nisetru. 4. Sturioni. Pisc.: Familie de peşti din ordinul Chondroste-oidei, cu scheletul parţial cartilaginos şi cu corda persistentă, complet lipsită de strangulări. Cuprinde două genuri: H u s o — reprezentat printr-o singură specie, morunul (Huso huso L.) — şi Acipenser—reprezentat prin trei specii marine, nisetru! (Acipenser guldenstaedi Br.), pestruga (Acipenser stellatus Pali.) şi şipul (Acipenser nudiventris), cum şi două specii de apă dulce, cega (Acipenser ruthenus L.) şi viza (Acipenser glaber). Specii relicte ale vechii Mări Sarmatice, care cuprindea, în Terţiar, atît basinul Mării Negre, cît şi pe cel ai Mării Caspice, şi Arai, morunul, nisetrul şi păstruga sînt peşti localizaţi numai în această parte a globului, populînd, la adîncimi de 50---100 m, faciesul mitiloid şi faseolinoid, cu excepţia păstrugii, care duce o viaţă pelagobentală, ureînd noaptea regulat spre suprafaţă, în căutarea hranei. Şipul e o specie cosmopolită. Peşti generativ reofili dulcicoli, cu o mare putere de adaptare la variaţiile de temperatură (euritermi) şi de salinitate (euri-halini), migratori tipici din mare în apele dulci, în apropierea perioadei de maturizare a gonadelor urcă în grupe pe fluvii şi pe rîurile tributare basinului ponto-caspic. Sturionii se pescuiesc la carmace— în Dunăre şi în Mare, în special în perioada migraţiuniior şi, incidental, la taiiene. Sturionii constituie grupa de peşti cu cea mai mare valoare economică din basinul ponto-caspic. Carnea lor, de excepţională calitate, neobişnuit de gustoasă, se consumă proaspătă, sărată sau afumată (batog), ori conservată (marinată). Icrele negre (caviar) se pregătesc sub două forme: proaspete, adică foarte puţin sărate, în care caz fiecare bob îşi păstrează forma, sau tescuite, mai sărate, avînd aspectul unei paste negre. Din vezica înotătoare a morunului se extrage cleiul de peşte (ihtiocol), care serveşte la limpezirea vinurilor. Pielea se utilizează în marochinărie, iar plăcile osoase, pentru executarea de obiecte de artizanat. Speciile marine, fiind specii relicte, deci pe cale de dispariţie, cercetarea în amănunt a biologiei şi a migraţiuniior lor permite exercitarea unui pescuit raţional şi stabilirea cît mai judicioasă a măsurilor de protecţie, de înmulţire şi repopulare pe cale artificială (sturionicultură). Sin. Acipenseridae. 5. Sturionicultură. Pisc.: Cultură urmărind înmulţirea prin reproducere artificială a sturionilor (nisetru, morun, păstrugă, cegă), creşterea aievinilor pînă ia stadiul de puiet, şi hibridarea diferitelor genuri şi specii, în scopul refacerii şi- al măririi efectivelor şi pentru obţinerea de forme adaptabile la condiţiile apelor interioare şi, în special, la cele din lacurile de baraj. Se practică în crescătorii dotate cu staţiuni de incubaţie, canale şi eleştee de parcare, alevinaj şi creştere, cum şi cu utilajul necesar, fiind amenajate în funcţiune de următorii factori: apă de alimentare corespunzătoare, teren cu relief care să permită amenajarea eleşteelor cu un curent continuu, amplasare în apropierea locurilor de pescuit, pentru selecţionarea şi transportul în timp scurt al reproducătorilor, etc. Evolutiv s-a trecut de la practica numită ecologică, care recomandă pescuirea reproducătorilor la apropierea lor de locurile naturale de reproducere şi parcarea pe timp de 1---2 luni, la practica numită fiziologică, mai eficace, care recomandă pescuirea reproducători lor la intrarea lor din mare în rîu sau în fluviu, cu o parcare scurtă în canalul principal şi injectarea cu extract de hipofiză, imediat ce apa a depăşit 9°, pentru stimularea şi definitivarea ovulaţiei. Durata procesului de ovulaţie depinde de forma biologică (de primăvară timpurie sau tîrzie ori de toamnă), de specie, dimensiunile reproducătorului, temperatura apei şi cantitatea de hipofiză injectată (la o dozare în exces se înregistrează un procent mare de pierderi şi o viabilitate redusă a puietului). Obţinerea elementelor sexuale (icre) se face prin despicarea abdomenu Iu i, iar a lapţilor, prin mulgere. Fecundarea se efectuează prin amestec 1---2 min, cu o pauză de 1 min, necesară procesului de fecundaţie propriu-zis, după care icrele sînt trecute în incu- Sturm, curba Iui -- 491 Styroflex batoare. Perioada de incubaţie variază, în funcţiune de temperatura apei, între 4 şi 12 zile. Pierderile în timpul incubaţiei au fost reduse, pentru nisetru şi morun, la 20%, iar pentru păstrugă şi cegă, la 25%. După două zile de la ecloziune, aievinii sînt trecuţi în puierniţe cu hrană vie, unde rămîn 12”*16 zile, iar de aici, în eleştee de creştere, pînă ating greutatea de 3 g. O altă metodă, mai simplă, practică trecerea directă în eleşteele de creştere a alevinilor, cari sînt păstraţi pînă ating 3 g, după care sînt deversaţi în mediul natural. 1. Sturm, curba lui Geom.: Curbă plană descrisă de centrul unei elipse ale cărei axe au lungimile 2a, 2b şi care se rostogoleşte fără alunecare pe o dreaptă -fixă. Curba lui Sturm e curbă integrală a ecuaţiei diferenţiale vV-rW-fc2) 2. Sturnidae. Zoo/.; Familie de păsări din ordinul Passeres» caracterizate prin prima remige foarte scurtă (mai scurtă decît tectricele de ordin primj, lipsa penelor de lacotul ciocului, nările neacoperite cu peri, ci cu o piele cornoasă—opercu-lum — deschisă în lungime. Năpîrlesc anual o singură dată. Prima îmbrăcăminte a puilor e cu totul deosebită. După prima năpîrlire de toamnă, penajul se aseamănă cu al adulţilor, colorat în negru cu reflexe metalice (purpurii, verde închis, albastru sau violet) şi cu vîrful penelor mai deschise. Aparţin celor mai frecvente păsări din ţară, trăiesc în colonii, hoinăresc în pîlcuri mari, umbletul lor fiind mers sau alergat uşor. Se hrănesc cu insecte, cu viermi şi cu fructe. Cuibăresc în arbori scorburoşi, în clădiri, în crăpăturile stîncilor, etc., depunînd 4***7 ouă unicolore albicioase sau albăstrii. în ţara-noastră trăiesc Sturnus vulgaris vulgaris L. (graurul), care atinge în perioada migraţiunii şi ţinuturile ţării noastre, fiind ultima specie care apare toamna şi prima care se înapoiază primăvara la finele lui februarie, Sturnus vulgaris purpurascens (graurul purpuriu), care atinge ţara noastră regulat în pasajul de toamnă, şi Sturnus vulgaris balcanensis (graurul balcanic), care cuibăreşte la noi, în special în pădurile de la şes, etc. 3. Stiive, formula lui Meteor.: V. sub Temperatura aeru lui. 4. St. Venant, ecuaţiile lui Rez. mat.: Ecuaţiile de continuitate ale materialului Iinear elastic, omogen şi isotrop, exprimate cu ajutorul deformaţiilor specifice. Aceste ecuaţii reprezintă şr condiţiile de compatibilitate ale relaţiilor lui Cauchy, cari leagă componentele tensorului deîbrmaţie specifică de componentele vectorului deplasare (v. sub Elasticitate). o. St. Venant, principiul lui Rez. mat.: Principiu conform căruia, dacă asupra unui corp solid deformabil acţionează un sistem de sarcini exterioare în echilibru (v. ________ /TTN, fig. /), starea de tensiune şi starea de deformaţie în f \ interior sînt practic nule, 1 J cu excepţia unei zone de or- \ J dinul de mărime al conturu- \ / lui pe care acţionează aces- te sarcini. ^________ Se ia cazul de încărcare din fig. II a şi se descompu- Caz de aplicare a principiului lui ne în cazurile din fig.ll b (un- B- de St- Venant. de sarcini le exterioare îşi fac echilibru pe o porţiune de contur) şi din fig. II c. Dacă se generalizează acest exemplu şi se foloseşte principiul lui St. Venant, enunţat mai sus, se poate exprima următorul corolar al acestui principiu, foarte important pentru aplicaţii practice: Starea de tensiune şi starea de deformaţie în interiorul unui corp solid, care admite principiul suprapunerii efectelor, sînt practic independente de modul de aplicare a sarcinilor exterioare, cu excepţia zonelor din vecinătatea porţiunilor de contur pe //. Influenţa modului de aplicare a sarcinilor exterioare. cari se aplică aceste sarcini. Astfel, în exemplul de mai sus, cu excepţia zonei haşurate, starea de solicitare nu depinde de faptul că se aplică o sarcină concentrată P, sau o sarcină distribuită echivalentă, de intensitate p. Acest principiu nu poate fi aplicat decît în cazul în care pot fi neglijate deformaţii le specifice în raport cu unitatea; astfel, el e inaplicabil în cazul corpurilor cu pereţi subţiri. De asemenea, pot să existe restricţii în aplicarea lui în funcţiune de natura materialului din care e constituit corpul solid. Acest principiu a fost enunţat de St. Venant numai pentru corpuri elastice, el fiind generalizat ulterior. Principiul lui St. Venant are o largă aplicaţie în practică; el permite, astfel, schematizarea modului real de încărcare a elementelor de construcţie, dîndu-i o formulare matematică; de asemenea, el permite să se obţină starea de solicitare a corpului în cea mai mare parte a lui. Pentru a găsi starea de solicitare în zonele de aplicare a sarcinilor exterioare se completează studiul făcut cu un studiu local, care determină solicitările locale cari iau naştere. e. Stylodacna. Paleont.: Gen de lameiibranhiat din sub-familia Limnocardiinae, cu umbonele puternic răsucit şi cu 3 b c) Prosodacna rumana; b) Prosodacna heberti. coaste radiare (15—18), slab dezvoltate la exterior, dar puternice pe faţa internă a valvelor. Specia Stylodacna rumana (Fontanes) e frecventă în Dacianul superior din Subcarpaţi, iar specia Stylodacna heberti (Cob), în Dacianul inferior din Oltenia şi din Muntenia. ?. Stylomatophorae. Paleont.: Gasteropode pulmonate ai căror ochi sînt situaţi la extremitatea tentaculelor. Majoritatea sînt forme terestre (de ex.: Helix, Bulimus, Pupa, Clausi-lia, etc.). 8. Styrax. Bot.: Gen de arbori din regiunile tropicale, cuprinzînd mai multe specii, dintre cari una (Styrax benzoin) dă răşina numită smirnă iar alta (Styrax officinalis) dă Ato-raxul folosit în Medicină. 9. Styroflex. Elt.: Material izolant obţinut din polistiren* Se fabrică sub formă de benzi, servind la izolarea cablurilor pentru televiziune şi ca dielectric pentru condensatoare de înaltă frecvenţă, cum şi sub formă de fire cu d iametru I începînd de la 10 [x în sus. Pentru mărirea rezistenţei mecanice fără adăugare de substanţe străine, cu scopul de a-i menţine caracteristicile Styrophor 492 Suber electrice, materialul e supus unui procedeu de tensionare la circa 100°, ceea ce are ca efect orientarea paralelă a moleculelor, urmată de răcire. 1. Styrophor. Ind. chim.: Polistiren dublu expandat, folosit drept material de calare şi de protecţie contra şocului, cum şi ca izolaţie termică la ambalajele de transport. Se prezintă sub forma unei mase poroase, inodore, insipide, rezistente la acizi, la alcalii, la mucegai, la îmbătrînire, şi insensibilă \a umezeală. Datorită structurii sale microporoase, cu celule închise umplute cu aer, obiectele mulate cu styrophor prezintă o soliditate mecanică remarcabilă şi o elasticitate excelentă ia compresiune, iar ansamblul ambalat are o greutate mai mică. 2. Sub-. Gen.: Prefix care indică noţiunea de inferioritate, respectiv de subordonare. De exemplu: subalimentare, subaltern, subcarpatic, subdiviziune, subîmpărţire, subtitlu, etc. 3. Subalpin. Geogr.: Calitatea unei regiuni de a fi situată în regiunea imediat inferioară celei alpine, respectiv la poalele unor munţi înalţi. 4. Subansamblu, pl. subansambluri. Tehn.: Unitate funcţională, constituitădin organe cari pot fi complexe (piese asamblate) sau piese monobloc. Subansamblurile sînt asamblate ca grupuri unitare de piese (de ex.: mecanisme, dispozitive, etc.). Exemple: subansamblurile unui strung sînt păpuşa fixă, schimbătorul de viteză, căruciorul, etc.; subansamblurile unui automobil sînt motorul, schimbătorul de viteză, diferenţialul, etc. 5. Subarbâ, pl. subarbe. Nav. V. sub Manevre fixe, sub Greement. 6. Subarboret, pl. subarborete. Silv.: Totalitatea arbuştilor şi a puieţilor de arbori, cari constituie un etaj distinct, inferior etajelor arborescente. Speciile componente ale subarboretului vegetează în măsura. în care suportă umbrirea etajelor arborescente. Existenţa subarboretului e necesară în pădurile cu tendinţă de rărire şi luminare, cum sînt în special pădurile de stejar de la cîmpie şi perdelele forestiere, pentru a feri solul de înierbare. Subarboretul contribuie şi la păstrarea şi ameliorarea fertilităţii solului. Tolerarea, instalarea şi adaptarea subarboretului la nevoile locale şi momentane ale arboretelor sînt considerate drept măsuri importante de îngrijire a arboretelor. 7. Subarbust, pl. subarbuşti. 1. Silv.: Arbust (v.) care, obişnuit, la deplina lui dezvoltare, nu depăşeşte înălţimea de circa 1 m. De regulă, subarbuştii constituie desişuri. Unii arbuşti, de înălţimea subarbuştilor, cari au însă tulpini scurte de numai cîţiva centimetri sau tulpini tîrîtoare, sînt numiţi arbuşti pitici; de exemplu: afinii, bujorul de munte, tulichina, sălciile pitice şi sălciile tîrîtoare. 8. Subarbust. 2. Silv.: Plantă care are tulpina lemnoasă numai la bază şi Ia care restul tulpinii şi ramurile sînt erbacee, astfel încît degeră în fiecare iarnă. Aceste plante (de ex.: drobul, cimbrul, boziul, etc.) sînt intermediare între arbuşti şi plantele erbacee. 9. Subarmonicâ, pl. subarmonice. Fiz.: Componentă armonică a unei mărimi periodice, a cărei frecvenţă e un submultiplu al frecvenţei mărimii motoare. 10. Subasment, pl. subasmente. Arh.: Parter care formează un fel de soclu supraînălţat în raport cu ansamblul faţadei. Acest fel de subasmente se tratează, de obicei, în bosaje. 11. Subasociaţie, pl. subasociaţii. Geobot.: Subdiviziune a unei asociaţii vegetale (v.), caracterizată prin prezenţa speciilor vegetale diferenţiale. 12. Subbraţare. Nav.: încolăcirea braţului ancorei de către lanţul acesteia. Subbraţarea poate avea loc în timp ce nava e ancorată, ceea ce poate provoca deraparea ancorei, sau poate avea loc în timpul virării ancorei. Subbraţarea e posibila numai la ancorele tip amiralitate, ancorele cu braţele articulate neputînd fi subbraţate. V. şî sub încurcarea ancorei. 13. Subcarpatic. Geogr.: Calitatea unei regiuni, a unui sat, a unui peizaj, etc. de a fi situate în regiunea imediat inferioară munţilor Carpaţi. 14. Subclimax, pl. subclimaxuri. Geobot.: Asociaţie vegetală căreia condiţiile climatice îi permit să evolueze spre stadiu! de climax (v.), însă din cauza condiţiilor mediului sau a altor cauze (de ex.: factorii solului, intervenţia omului, etc.) nu-l poate atinge. io. Subcontrarietate, pl. subcontrarietăţi. Mat.: Relaţia dintre două propoziţii particulare opuse, dintre cari una e afirmativă şi cealaltă negativă. 16. Subcorectat. Opt.: Calitate a unui sistem optic centrat, ca razele cari ies din acest sistem (respectiv se reflectă pe el, cînd e constituit dintr-o oglindă), corespunzătoare unor raze incidente paralele cu axa sistemului, să întîlnească această axă în puncte mai apropiate de sistem decît focarul-imagine al acestuia. în cazul contrar, sistemul se numeşte s u p ra-corectat. Sînt subcorectate lentilele convergente şi oglinzile sferice concave. Un sistem optic poate fi corectat pentru raze foarte depărtate de axa sa optică, focarul corespunzător acestor raze coincizînd cu focarul razelor vecine cu axa, şi subcorectat pentru raze intermediare. In acest caz, se spune uneori că sistemul are erori sau aberaţii zonale. Un sistem optic se numeşte subcorectat c r o m a -t i c dacă razele cari au străbătut sistemul şi sînt corespunzătoare unor raze incidente, paralele cu axa şi vecine cu ea, de diferite lungimi de undă, întîlnesc axa optică astfel, încît punctul de întîlnire să fie cu atît mai apropiat de sistem cu cît lungimea de unda a radiaţiei e mai mică. 17. Subdistrict, pl. subdistricte. Geobot.: Subdiviziune a districtului botanic (v. District). îs. Subdiviziune, pl. subdiviziuni. 1. Gen.: Parte obţinută prin împărţirea unei părţi dintr-un tot care a fost divizat. Sin. Subîmpărţire. 19. Subdiviziune. 2. Tehn.: Diviziune a unei scări gradate, intercalată ÎTtre două diviziuni de rang superior, în dreptul cărora poate fi indicată valoarea corespunzătoare sau cari, la rîndui lor, pot constitui subdiviziuni ale unei alte diviziuni. 20. Suber. Bot.: Ţesut de apărare care se formează la suprafaţa organelor plantelor, de obicei în scoarţa tulpinilor, a rădăcinilor, a rizomilor şi a tuberculelor, unde epiderma e înlocuită cu celule a căror membrană e impregnată cu suberină (v.). La maturitate, celulele suberului, conţinînd aer, taninuri şi răşini, mor. După origine, suberul poate fi primar sau secundar (cazurile cele mai frecvente). Suberul primar se formează prin suberificarea (v.) parenchimurilor primare (exoderm, cutis), iar suberul secundar, din meristemul secundar (felogen). Celulele suberului sînt isodiametrice sau tubulare, uneori turtite, fără spaţii intercelulare; suberul secundar are celulele dispuse în serii radiale regulate. Aceste celule formează un ţesut flexibil, elastic, foarte puţin permeabil şi rău conducător de căldură. Suberul se formează la măr, la salcie, leandru, călin, etc.; în periciclu, la curpen şi strugurei; în liberul secundar, la viţa de vie’. Izoiînd ţesuturile din exterior, cari nu mai pot fi hrănite, acestea mor şi se exfoliază, formînd ritidomul (v.). Tuberculul de cartof prezintă un strat continuu de mai multe rînduri de celule suberificate; în scoarţa mesteacănului, suberul e continuu, format din suber tare, care alternează cu suber moale (celule cu pereţii îngroşaţi): la stejarul de plută (Quercus suber), stratul de suber atinge 30 cm şi se exploatează pentru fabricarea dopurilorde plută; lumenul celulelor suberificate e plin cu aer sau cu răşini; de exemplu, la mesteacăn, conţine betulină, care dă scoarţei culoarea albă. Sin, Plută, Ţesut suberos. Suberificarea membranei 493 Sublimare, temperatură de — 1. Suberificarea membranei. Bot.: Modificarea celulei vegetale, produsă prin impregnarea membranei cu o substanţă hidrofobă de natură lipidică. După suberificarea completă a unei membrane, celula moare, formîndu-se, astfel, ţesuturi de apărare, izolatoare şi impermeabile, cum sînt, de exemplu, coaja tuberculelor de cartofi, o parte din scoarţa arborilor (stejar, ulm, etc.). 2. Suberinâ. Bot.: Substanţă hidrofobă, de natură lipidică*, care se găseşte în membrana celulară a ţesutului suberos (suber, plută), format la suprafaţa organelor, la plante. După impregnarea membranelor celulare cu suberină (suberificare), acestea mor., constituind ţesuturi de apărare, izolatoare şi impermeabile pentru apă; de exemplu, coaja tuberculelor de cartofi, scoarţa unor arbori (stejar, ulm, etc.). V. şî sub Suber. 3. Subetaj. pl.subetaje. 1. Silv.: Totalitatea arborilor asociaţi arborilor principali, cari au funcţiunea de a păstra arboretul bine închis apărînd solul şi, în special, trunchiurile arborilor principali, d*e pătrunderea luminii. Astfel, solul e ferit de înierbare, iar trunchiurile arborilor principali se curăţă mai bine de crăci (se stimulează elagajul natural). Subetaju! e constituit din specii de umbră sau de semiumbră, a căror creştere e reglată astfel, încît să nu jeneze partea de sus a coroanelor arborilor principali. Subetajul mai îndeplineşte şi funcţiunea de împingere sau de stimulare a creşterii arborilor principali. Speciile indicate pentru constituirea subetaju lui sînt: fagul în pădurile de gorun şi de stejar de la limita superioară a subzonei stejarilor; jugastrul, carpenul, teiul, paltinul, etc., în pădurile de cîmp. 4. Subetaj. 2. Mine: Fiecare dintre porţiunile dintr-un zăcămînt, în care se subdivide un etaj (v. Etaj 5) prea mare, pentru uşurarea exploatării. s. Subetaj geologic. Geol.: Succesiune de terenuri corespunzînd unei părţi a unui etaj geologic (v. Etaj 8). 6. Subeutectic) aliaj Metg. V. Aliaj subeutectic, sub Aliaj. V. şî sub Eutectic. 7. Subeutectoid, aliaj Metg. V. Aliaj subeutectoid, sub Aliaj. V. şî sub Eutectoid. 8. Subexpunere, Foto.: Expunerea (v.) la lumină a materialelor fotosensibile un timp prea scurt, astfel încît înnegrirea corespunde porţiunii curbilinii inferioare a curbei de înnegrire (v. sub înnegrire), în care panta unei tangente la curbă creşte pînă la valoarea sa maximă y (factorul de contrast). 9. Subgeosinclinal, pl. subgeosinclinale. Geol.: Zonă alungită, de subsidenţă slabă, care apare pe o regiune de platformă şi în care procesul de sedimentaţie mai activ conduce la for-'marea unor depozite mai groase, cari ulterior suferă deformaţii tectonice puţin pronunţate (v. şî sub Geosinclinal). 10. Subgleic, sol Ped.: Sol gleic în care acţiunea apei de precipitaţii interferează cu cea a apei freatice. Numirea, puţin uzitată, dată de unii pedologi romîni, a fost ulterior înlocuităcu ceadesol amfigleic. Sin. Sol semigleic pseudogleizat. n. Subgranulaţie. Prep. min.: Cantitatea de 'material mărunt care nu a trecut prin ochiurile unui ciur, în operaţia de clasare volumetrică (v. sub Clasare 2, şi sub Ciuruire). 12. Subgrindâ, pl. subgrinzi. Cs.: Grindă de lemn cu lungime relativ mică, aşezată sub o grindă principală a unei construcţii, în dreptul unui reazem, pentru a asigura o rezemare mai bună şi a micşora deschiderea grinzii principale. 13. Subgrup, pl. subgrupuri. Mat. V. sub Grup 1. 14. Subhercinicâi Faza Stratigr.: Faza de cutare care a avut loc !a sfîrşitul Turonianulu i. Ea a fost urmată, în Senonian, de o puternică expansiune a mării, a cărei transgresiune, începută în Coniacian, s-a extins rapid în Santonianul superior — Campanianul inferior. Se deosebeşte şi o subfază mai tîrzie (subfaza Wernigerod, postsantoniană). Cutările subhercinice au fost foarte intense în Alpii orientali, în Carpaţii interni (Slovacia) şi în Anzi. Şariajele postalpine estalpine preter-ţi’are şi punerea în loc a pînzelor subtatrice sînt legate de această fază. După toate aparenţele, şariajui Pînzei getice din Carpaţii meridionali şi al Pînzei de Codru, din Munţii Apuseni, s-au produs în aceeaşi fază. Vulcanismul posterior cutărilor subhercinice a fost foarte intens în Munţii Apuseni (masivul Vlădeasa), unde au avut loc erupţii de riolite, dacite şi ande-zite. Sin. Faza turonoconiaciană. is. Subhigrofitie. Geobot. V. sub Edafoclimatică, clasifi-caţie is. Subinâ, pl. subine. Mine: Maşină cu care se face trans-bordarea vagonetelor cu cărbuni de pe o linie pe alta. (Termen minier, Valea Jiului.) 17. Subîmpârţire. Gen.: împărţirea unei părţi dintr-un tot în părţi mai mici. Sin. Subdiviziune. is. Subîmpingerii, teoria Geol.: Teoria conform căreia structurile geologice cutate şi deversate spre exterior ale arcurilor muntoase sînt determinate de acţiunea regiunilor de platformă (vorland) din munţii respectivi. Această teorie explică structura orogenelor bilaterale, cum e, de exemplu, structura în pînze de şariaj a Carpaţilor romî-neşti (v. şi sub Orogen). iy. Subîncrengâturâ, pl. subîncrengături. Bot., Zool., Paleont.: Subdiviziune a unei încrengături, adică a marilor diviziuni în cari sînt împărţite regnurile animal (de ex.: încrengătura moluştelor, încrengătura vertebratelor, etc.) şi vegeta! (de ex.: încrengătura talofitelor, încrengătura pteridofitelor, etc.) şi cari cuprind animale, respectiv plante cu unul sau mai multe caractere comune. De exemplu: subîncrengături le Fla-geliata şi Rhizopoda din încrengătura Rhizoflagellata; subîn-crengăturile Pelmatozoare, Asterozoare şi Echinozoare din încrengătura echinodermelor; etc. aa. Subîndesare. Geot.: Stare de îndesare a unui masiv de pămînt, caracterizată printr-o po'rozitate mai mare decît cea corespunzătoare unei consolidări normale sub sarcina care acţionează asupra masivului respectiv. Starea de subîndesare poate proveni din existenţa u.nor condiţii speciale, din timpul sedimentării depozitului sau mai tîrziu, care au condus fie la o aşezare foarte afînată a particulelor componente, fie la eliminarea unora dintre ele (prin spălare, disoîvare, antrenare, etc.). Dacă, între timp, particulele au fost legate între ele prin cimentare, îndesarea ulterioară nu a mai putut avea loc şi depozitul a rămas cu o poro-zitate mărită. Starea de subîndesare e cel mai frecvent întîlnită la pămînturile leossoide şi constituie, în cea mai mare parte, cauza sensibilităţii la înmuiere a acestor pămînturi; prin pătrunderea apei în mare cantitate în pămînt, legăturile dintre particule slăbesc şi acesta trece brusc din starea de subîndesare într-o stare de îndesare normală, tasîndu-se (v. şî sub Tasare a pămîntului). 21. Sublimare.1. Chim. fiz.: Schimbare a stării de agregare a corpurilor solide, care consistă în trecerea lor ,în faza de vapori, fără a fi trecut prin faza lichidă. Fenomenul e specific pentru unele substanţe, cum sînt naftalina, iodul, acidul ben-zoic, anhidrida carbonică solidă, un mare număr de corpuri solide mirositoare, etc. Toate aceste substanţe cristaline au o tensiune de vapori care creşte cu temperatura. Sublimarea se opreşte cînd presiunea de vapori de la suprafaţa solidului a atins valoarea presiunii de sublimare. Se numeşte curba de sublimare curba care reprezintă, în funcţiune de temperatură, tensiunea vaporilor în echilibru cu cristalele substanţei. Sublimarea unor cantităţi foarte mici de substanţă, folosită în microchimie, se numeşte microsublimare. 22. câldurâ de Chim. fiz. V. Căldură de sublimare, sub Căldură. 23. curba de Chim. fiz. V. sub Sublimare 1. 24. temperatura de Chim. fiz.: Temperatura la care presiunea de vapori a unei substanţe în stare cristalină devine egală cu presiunea care se exercită asupra ei. Pentru cele mai Sublimare 494 Subnormalâ multe substanţe ia presiunea normală, temperatura de vapo-rizare e mai înaltă decît temperatura de topire, astfel încît substanţa se topeşte fără să sublimeze. 1. Sublimare. 2. Chim. fiz.: Trecerea unei substanţe din stare cristalină în stare de vapori, urmată de condensarea vaporilor obţinuţi. 2. nucleu de Meteor. V. sub Aerosol atmosferic. 3. Sublimat. Chim.: Calitatea unui produs de a fi trecut prin procesul de sublimare şi în consecinţă de a fi mai pur. Sublimarea se aplică produselor uşor volatile cari conţin ca impurităţi substanţe nevolatile sau greu volatile, cu scopul de a fi purificate. Prin sublimare, produsele trec din starea solidă direct în starea de vapori şi aceştia, ajungînd în zone răcite, condensează fie sub formă lichida, fie direct sub formă solidă. De exemplu, iodul şi naftalina, deşi au punctele.de topire sub punctele de fierbere, au totuşi, chiar la temperaturi sub punctul de topire, o mare presiune de vapori, astfel încît ele pot trece direct din stare solidă în stare de vapori. După răcirea vaporilor şi condensarea lor, se obţin iodul sau naftalina sub formă soiidă. Aceste produse, datorită sublimării ia care au fost supuse, sînt mai pure şi primesc numele de iod sublimat şi naftalina sublimata. 4. Sublimat coroziv. Chim. V. Clorură mercurică, sub Mercur. 5. Subliniere. Poligr.: Scoatere în evidenţă, într-un text tipărit, a unor cuvinte sau propoziţii, prin litere de acelaşi corp, însă cu altă floare. în loc de literă dreaptă se foloseşte, de exemplu, litera cursivă, semineagră sau compactă (v. şî sub Literă tipografică). 6. Submarin. 1. Gen., Nav.: Calitatea unui obiect care se găseşte sau a unei mişcări care se produce sub suprafaţa măriri sau pe fundul ei. De exemplu: curent submarin, navigaţie submarină. 7. Submarin, pi. submarine. 2. Nav. V. sub Navă. 8. Submediteraneene, specii Geobot.: Specii fitogeo-grafice situate în afara ariei de cultură a măslinului, în care vegetaţia, determinată de condiţiile climatice, e caracterizată prin Quercus pubescens (stejarul pufos). în ţara noastră se cunosc multe specii submediteraneene, cele mai multe fiind cantonate în Sudul şi în Vestul ţării. Exemple: Chrysopogon gryllus, Aira capiilaris, Ventenata dubia, Carex brevicollis, Scilla autumnalis, Moenchia matica, Zizyphora capitala, etc. 9. Submersibil, pl* submersibile. Nav. V. Submarin, sub Navă. 10. Submersiune, pl. submersiuni. 1. Gen.: Cufundarea urui corp sub suprafaţa liberă a unui lichid. 11. Submersiune. 2. Gen.: Adîncime la care se găseşte scufundat un corp sub nivelul suprafeţei libere a unui lichid. 12. Submersiune. 3. Geol., Geog.: Coborîrea unei regiuni sub nivelul mării. Submersiunile sînt însoţite de transgresiunea (v.) mării şi de începutul unui nou ciclu de sedimentare (v.), separat de depozitele mai vechi, imediat inferioare, printr-o discordanţă (v.). Submersiunea e provocată de mişcări tectonice oscilatorii negative (talatogenetice) ale scoarţei terestre (v. Mişcări tectonice). Ţărmurile pe cale de submersiune sînt joase (lipsite de faleze), iar gurile fluviilor din regiunile respective sînt însoţite de delte (v. Deltă). Prin cunoaşterea acestui mecanism devine posibilă înţelegerea problemelor de morfologie litorală (de ex.: tipurile de ţărmuri, cum sînt cele cu rias, cu fiorduri, cu estuare, cele dalmatice, etc.). Sin. Submergenţă; Ant. Exondare (v.), Emersiune. îs. Submersiune. 4. Agr., Hidrot.: Metodă de irigaţie (v.), folosită în cultura orezului, care consistă în acoperirea suprafeţei terenului cu un strat de apă care stagnează un timp mai mult sau mai puţin îndelungat pe această suprafaţă. 14. Submicron, pl. submicroni. Fiz.: Particulă coloidală care nu poate fi văzută la microscopul obişnuit, dar care e vizibilă la ultramicroscop. îs. Submultiplu, pl. submultipli. Mat.: Mărime care se cuprinde de un număr întreg de ori într-o altă mărime de aceeaşi specie. 16. Submulţime, pl. submulţimi. Mat. V. sub Mulţime. 17. ~ proprie. Mat. V. sub Mulţime. îs. Subnormal, vector Mat.: Sin. Subnormală (v.). 19. Subnormalâ, pl. subnormale. Mat.: Mărime vectorială asociată unui punct al unei curbe plane în raport cu o dreaptă fixă dată din planul curbei sau în raport cu un punct fix din planul ei. Fiind date o curbă plană (C) şi o dreaptă fixă (d) în planul ei, numită axă, se consideră un punct simplu M al curbei (C) şi se proiectează ortogonal în Mx pe (d) (v. fig, /). Vectorul care are originea în punctul Mx şi extremitatea în punctul N1, intersecţiunea normalei în M la curba (C) cu dreapta (d), se numeşte vector subnormal axial sau subnormala axială în M la curba (C) în raport cu dreapta (d). ^Dacă se raportează planul la un reper cartesian ortogonal avînd dreapta (d) ca axă x'x şi dacă, faţă de acest reper, curba e reprezentată de funcţiunea vectorială: (J)_ M(t)=x(ţ)l+y(t)J, ■i, j fiind vectorii unitari ai reperului, vectorul subnormal în raport cu x'x e: (2) ;Vi.7, X iar în raport cu y'y, axa ortogonală axei (d), e: si există relaţia: I. Subnormală axială. M1N1- IVI 2N2=x y, M2 fiind proiecţia ortogonală a punctului M pe y'y şi N2, punctul comun acestei axe şi normalei în M la curba (C). Segmentul MNV a cărui lungime e (4) MN±— yx'z+y'*, se mai numeşte normala în raport cu ^ (v. Normală). Normala în raport cu y'y e segmentul MN2, a cărui lungime e: (5) (6) în cazul t=x, expresiile (2)--*(5) devin: MN2= | — ! y MtN ^—yy'i, x - y'J MATX=| y I Vi +J''2, MN2 . Vi +y'2 \y’\ Fiind dat un punct fix O în planul curbei (C), fiecărui punct simplu M al curbei (C) i se asociază vectorul, care are originea Subordin Subracirâ în O şi extremitatea în punctul Nv intersecţiunea normalei în IVI lă curbă cu perpendiculara în O pe OM, vector care se numeşte vector subnorma! polar sau subnormala polara în M ia curba (C) în ra- (c) \ ? port cu punctul 0, numit po! (v. fig- //)■ Raportînd pianul curbei (C) la un reper polar în 0, în raport cu care curba e reprezentată de relaţii de forma: r=r(t), 0=0(£). subnormala polară //. Subnormală polară. (7) ON^ unde ux e vectorul unitar al perpend icularei în O pe OM orientat de relaţia: (», «i) = + y . u fiind vectorul unitar al lui OM. Segmentul MNV a cărui lungime e TUTAT __ "V (8) 7. Subpolar, aer Meteor.: Aer de origine polară, care s-a încălzit prin stagnare în zonele temperate. Sin. Aer temperat de origine polară. 8. Subpresiune, pl. subpresiuni. 1. Tehn.: Presiunea unui sjstem fizicochimic, mai joasă decît o presiune de referinţă, în tehnică se numeşte sub- presiune orice presiune mai joasă decît 1 at, care se consideră presiune de referinţă; în acest caz, d iferenţa d intre presiunea atmosferică şi o subpresiune oarecare se numeşte depresiune (v. fig.). 9. Subpresiune.2. Gfcot.: Presiunea orientată de jos în sus pe care o exercită apa liberă din teren asupra fundaţiilor construcţiilor, egală cu produsul dintre suprafaţa fundaţiei si diferenţa T -Pj*lar P3 _i_ se numeşte normala polară asociată punctului M în raport cu punctul 0. în cazul t=Q, expresiile (7) şi (8) devin: (9) 0N1=r'u1, MNL—yr2-\-r'2. 1. Subordin, pl. subordine. Zool., Bot.: Subdiviziune a unui ordin (v.). 2. Subordonare. Silv., Agr.: Menţinerea unei ramuri oarecari din coroana unui arbore, într-un grad de dezvoltare mai mic, astfel încît să rămînă mai slabă (mai scurtă şi mai subţire) decît ramura-mamă din care a crescut, sau decît ramura-soră pe care o concurează. Subordonarea se face, de regulă, prin scurtarea ramurii. 3. Suborizont, pl. suborizonturi. 1. Mine: Sin. Orizont intermediar (v. sub Orizont 6). 4. Suborizont. 2. Mine: Subîmpărţire a unui orizont al soiului^ V. Profilul solului. o. Subparcelâ, pl. subparcele. Silv.: Porţiune dintr-o pădure, omogenă ca arboret (ca provenienţă, structură, stadiu de dezvoltare), diferenţiată în vederea lucrărilor de amenajare a pădurii. Subparcela se consideră o subîmpărţire a parcelei (v.) şi deci o unitate teritorială de ordinul III în cadrul unităţii teritoriale de producţie (UP). Spre deosebire de parcelă, subparcela are caracter temporar. Pe măsură ce se omogeneizează arboretele din cadrul parcelei, dispare diferenţa dintre subparcele, prin contopirea lor. Mărimea subparcelei depinde de o serie de împrejurări şi, în primul rînd, de nivelul culturii forestiere. în condiţiile din ţara noastră, suprafaţa subparcelei e de cel puţin 0,5 ha. 6. Subpolar. Geogr.: Calitatea unei regiuni geografice, respectiv a faunei, a florei, a climei acesteia de a se găsi în zona unuia dintre cele două cercuri polare sau în imediata Jor apropiere. Reprezentarea presiunilor. pi) presiune absolută [ata]; p,) supra-presiune [ats]; p3) subpresiune; p4) depresiune; pa) presiune de referinţă Cpa—-1' at)- de cotă între nivelul liber al apei .şi nivelul fundaţiei. Subpresiunea e în general defavorabilă stabilităţii construcţiilor şi trebuie luată totdeauna în consideraţie la calculul cazurilor celor mai defavorabile; ca nivel al apei se ia nivelul cel mai înalt cunoscut (al apelor extraordinare). în cazul cînd fundaţia e aşezată sub apă, pe un strat impermeabil, se pune uneori problema dacă subpresiunea e activă şi în ce măsură. Din cauza nesiguranţei că etanşeitatea ar fi realizată complet şi datorită lipsei de uniformitate a suprafeţelor de contact între fundaţie şi teren, pătrunderea apei şi deci acţiunea subpresiunii trebuie luate totdeauna în consideraţie. Problema subpresiunii prezintă o mare importanţă în calculul barajelor de greutate. 10. Subpriton, pl. subpritoane. Pisc.: Parte componentă a une-ltelor de pescuit de tipul plaselor înconjurătoare (năvod-pungă sau gîrgîr, alaman, etc.). V. şî sub Şnurpenot. 11. Subpurtâtoare, pl. subpurtătoare. Te/c.: Semnal care modulează un alt semnal şi care, la rîndul său, e modulat (în amplitudine, în frecvenţă, etc.). Se întîlneşte în special în sistemele de telefonie şi de telegrafie multiplă, în telemăsu-rări, etc. 12. Subraţ,pl. subraţe. 1. Ind. text.: Linia care marchează punctele de adîncime a răscroiturii mînecilor de la produsele de îmbrăcăminte, care îmbracă partea superioară a corpului uman (trunchiul). 13. Subrâcire. Metg.: Fenomen de isterezis termic, care apare la solidificarea sau la transformarea alotropică a metalelor şi a aliajelor, cînd viteza de răcire e mai mare decît cea corespunzătoare stării de echilibru (v. şi Subrăcire, stare de —). Subrăcirea e caracterizată prin diferenţa dintre temperatura teoretică a transformării de echilibru respective (de ex. temperatura teoretică de solidificare) şi temperatura reală la care se produce transformarea; această diferenţă creşte cu viteza de răcire (v. fig. /, sub Curbă de răcire). Sin. Suprară-cire, Supratopire, Suprafuziune. V. şî sub Transformare în stare solidă, sub Transformare 3. în cazul metalelor pure subrăcirea poate provoca fenomenul de recalescenţă (v.). în cazul aliajelor, subrăcirea se produce în cursul diferitelor tratamente termice, valorile pe cari le ia diferenţa dintre temperatura de transformare şi temperatura de subrăcire depinzînd de scopul urmărit. Astfel, la călirea cu răcire continuă cu viteză de răcire mare, temperatura de subrăcire e minimă (temperatura de transformare coborînd de la Art la temperatura de început al transformării martensi-tică Ms; v. sub Călire) şi austenita se transformă în martensita Subrăcire, stare de 496 Subsidenţă (în oţelurile carbon); la viteze de răcire mai mici se ating temperaturi de subrăcire mai înalte decît la răcirea intensă, structurile rezultate putînd fi troostite sau sorbite. 1. Subrăcire, stare de Fiz., Termot.: Stare metastabilă (v. Metastabilă, stare ~) a unui corp, caracterizată printr-o temperatură care, Ia aceeaşi presiune, e inferioară temperaturilor corespunzătoare domeniului de stabilitate a stării sale de agregare. Sin. (nerecomandabil), Suprarăcire. Exemple: vapori răciţi sub temperatura de condensare şi totuşi rămaşi în formă gazoasă (suprasaturaţie), lichid răcit sub temperatura de topire şi totuşi încă nesolidificat, soluţie răcită sub temperatura de depunere, în care nu s-a format totuşi nici un precipitat (suprasaturaţie). Reprezentarea isotermelor unui corp pur în diagramapre-siune-volum (v. fig.) dă o imagine de ansamblu a fenomenelor de subrăcire şi supraîncălzire. Curba vlABA'B' A"B"$ reprezintă stările stabile din punctul de vedere termodinamic [aA--- cristal; A8--transformare alotropică, în căzui cînd corpui admite mai multe structuri cristaline diferite (polimorfism); BA'-- formă cristalină alotropică; A'B'--- topire; B'A"--- lichid; A"B"••• vaporizare; B"P>--gaz (vapori nesaturaţi sau supraîncălziţi)]. Porţiunile /VIN, M'N', M"N" reprezintă stări instabile fără durabilitate. Porţiunile AM, NB, A'M', N'B', Â"A/T, N"B" reprezintă stări me-tastabile (AM, A'MA"M" sînt stări de supraîncălzire; NB, N'B', N"B" sînt stări de subrăcire). Numiri speciale au porţiunile N'B' (suprafuziune) şi N"B" (suprasaturaţie). Existenţa stărilor de subrăcire şi de supraîncălzire se da-toreşte fenomenelor de suprafaţă, capabile să întîrzie o transformare de fază. Orice transformare de fază începe prin formarea unor mici sîmburi (germeni) de stare de agregare diferită în interiorul fazei iniţiale; transformarea progresează şi cuprinde ulterior întregul corp, dacă aceşti sîmburi sînt stabili; deci ei nu dispar imediat după formare ci, din contra, cresc în continuare. Stabilitatea sau instabilitatea unui germene e determinată de raportul dintre energia liberă de volum asociată cu noua fază şi energia liberă de suprafaţă asociată cu stratul de molecule care separă germenele de restul corpului. Cît timp germenele e mic, efectele de suprafaţă primează, formarea şi creşterea sîmburelui necesită o absorpţie de energie liberă (înmagazinată în suprafaţa de separaţie), astfel încît starea sa e instabilă şi se termină prin dispariţia lui. Peste o anumită rază critică a germenului, însă, predomină efectele de volum, cari implică o scădere a energiei libere şi asigură stabilitatea. Ca urmare, dacă sistemul e sustras influenţelor perturbatoare exterioare, el rămîne în starea de agregare iniţială chiar în afara domeniului său de stabilitate, pînă cînd fluctuaţiile (v.) termice devin suficient de puternice pentru ca raza germenilor creaţi de ele să atingă sau să depăşească în medie valoarea critică. O astfel de stare transitorie e metastabilă, dar are o viaţă care poate ajunge la zile şi ani, cu condiţia evidentă a eliminării influenţelor exterioare în tot acest timp (ceea ce poate reclama condiţii cu totul speciale de laborator, însă se poate realiza uneori şi în natură, de exemplu în cazul corpurilor solide amorfe, considerate astăzi ca un tip special de lichide subrăcite cu viscozi-tate foarte mare; starea amorfă e deci o stare metastabilă de Isoterma presiune p-vo!um v pentru un corp pur. ocA) cristal; BA') cristal; B'A") lichid; B>"$) gaz; AB) transformare alotropică; A'B') topire; A"B") vaporizare; AM, A'M', A"M") stări (metastabile) de supraîncălzire; NB, N'B', N"B") stări (metastacile) de subrăcire. subrăcire, realizată într-un domeniu de presiune, de volum şi de temperatură în care starea stabilă e cristalină). în momentul în care fluctuaţiile, spontane sau induse din afară, generează germeni cu rază mai mare decît raza critică, starea metastabilă încetează brusc, transformarea de fază întîrziată producîndu-se practic instantaneu în întreaga masă. 2. Subrefmcţie. Telc.: Refracţie a undelor radioelectrice în troposferă, mai puţin pronunţată decît refracţia în atmosfera standard (v.). Gradientul modulului de refracţie M (v, sub indice de refracţie atmosferică modificat) în cazul subrefracţiei e mai mare decît 0,12 unităţi M pe metru. Sin. Infrarefracţie. Ant. Superrefracţie. 3. Subsâpare. Geol.: Acţiunea de eroziune a masei de gheaţă a unui gheţar (v.) în mişcarea lui pe panta unui versant, în afară de condiţiile de roadere a apelor curgătoare, pînă la formarea profilului de echilibru (v.) şi sub nivelul acestui profil. Fenomenul, care se explică prin plasticitatea masei de gheaţă, formează, sub nivelul profilului de echilibru, excavaţii cari, după dispariţia sau retragerea gheţarului, devin lacuri glaciare, cari se pot umple, cu timpul, cu sedimentele aduse de curentul fluvio-glaciar rezultat din topirea gheţei. 4. Subscurtâ, piesa de cherestea Ind. lemn. V. sub Scurtătură 1. 5. Subsector botanic, pl. subsectoare botanice. Geobot.: Subdiviziune a sectorului botanic (v. Sector botanic). 6. Subsecţie, pl. subsecţii. Gen.: Subdiviziune a unei secţii (v.) într-o instituţie sau într-o întreprindere. 7. Subsecţie, de gospodărire. Silv.: Sin. Subunitate de producţie. V. sub Unitate de producţie silvică. 8. Subsecvent, magmatism Geol.: Magmatism (v.) produs în regiuni geosinclinale după fazele de cutare principale ale regiunilor respective. Sin. Magmatism posttectonic. 9. Subsecventă, vale Geogr.: Vale (v.) dezvoltată paralel cu direcţia stratelor şi perpendicular pe înclinarea lor. Se formează, în special, în regiunile cu structură mo-noclinală şi cutată, la contactul a două strate cu rezistenţă diferită. Văile subsecvente sînt, în general, asimetrice, avînd un versant abrupt (v. Cuestă), uneori pînă la verticală, care apare la capetele stratelor retezate de eroziune, şi altul, prelung, slab înclinat, care de obicei reprezintă suprafaţa stratelor (v. fig.). 10. Subserie, pl. subserii. Silv.: Porţiune dintr-o pădure, în cuprinsul unei serii de exploatare, bine delimitată, independentă (sau care va deveni independentă) de arborete ie vecine, în privinţa protecţiei contra vîntului, deoarece dispune, de jur împrejur de margini rezistente, iar în interior, arboretele formează succesiuni de vîrste gradate, şi dispuse astfel, încît exploatările să se poată face fără pericol şi în modul cel mai convenabil din punctul de vedere economic. 11. Subsidenţă, pl. subsidenţe. 1. Geol.: Proces de scufundare lentă şi îndelungată (prin sacade repetate ale scoarţei terestre), caracteristic pentru fundamentul albiilor (foselor) geosincl inale, compensat în parte sau total de procesul de sedimentare. Acest proces se explică prin greutatea sedimentelor, acţiunea curenţi lor de convecţie subcrustal i, m işcări le isostatice, m işcări le e tectonice tangenţiale şi verticale, etc. (v. şî sub Geosinclinal). Zonele de subsidenţă se caracterizează prin formarea de depozite geologice groase, cu facies litologic monoton, dispuse în continuitate de sedimentare şi, în general, sărace în fosile. 1) Vale subsecventă, vale subsecventă; 2) versantul abrupt (cuestă); 3) versantul orelung; 4) fundul văii. Subsidenţa 497 Substanţa chimica de lupta Exemplu de regiune formată prin subsidenţa în ţara noastră e Basinul Transilvaniei. 1. Subsidenţa. 2. Meteor.: Fenomenul de coborîre a unei mase de aer, însoţit de o lăţire a ei pe orizontală. Prin coborîre se produc compresiune şi încălzire adiabatică. Baza masei se numeşte suprafaţa de subsidenţa şi reprezintă o discontinuitate termică (străbătînd-o de jos în sus, temperatura creşte brusc). Suprafaţa de subsidenţă se deosebeşte de suprafeţele frontale prin panta ei foarte mică (1/1000). V. şî Discontinuitate, suprafaţă de 2. suprafaţa de Meteor. V. sub Subsidenţă 2. 3. Subsol, pl. subsoluri. 1. Geol.: Total itatea roci lor cari se găsesc dedesubtul solului (v.). 4. Subsol. 2. Cs.: Cat (v.) situat, total sau parţial, sub nivelul soiului. Din cauza posibilităţilor mici de asigurare a aerisirii, a iluminatului şi a diferitelor izolări cu mijloace obişnuite, subsolurile se folosesc, în general, pentru amenajarea încăperilor de serviciu, a depozitelor de diferite feluri, a instalaţiilor, adăposturilor, etc. încăperi de locuit se pot amenaja la subsol numai dacă pardoseala acestuia se găseşte cel mult la 1,00 m sub nivelul solului (în care caz, subsolul se numeşte demisol sau parter adîncit), sau dacă în dreptul ferestrelor se amenajează curţi engleze (v. sub Curte). La o clădire se pot executa mai multe subsoluri etajate în adîncime, folosite, de obicei, în scopuri speciale, şi echipate cu instalaţii de ventilaţie mecanică. Subsolurile unor clădiri importante, cu sisteme speciale de instalaţii, săli de căldări de calorifer, crematorii de gunoi, etc., sînt amenajate în vederea adăpostirii centralelor acestor instalaţii, cum şi a acelor încăperi de servicii generale cari reclamă legături directe cu diferitele caturi ale clădirii, legăturile realizîndu-se prin ascensoare, prin tuburi de cădere, scări, etc. Subsolul serveşte la repartiţia conductelor de apă, de calorifer, de aer cald sau condiţionat, real izîndu-se legătura între coloanele verticale şi sala centrală, pe traseuri vizitabile, sub tavanul subsolului. 5. Subsol. 3. Poligr.: Partea de jos a paginilor unei cărţi sau aunei pagini de ziar, despărţită de obicei de restul paginii printr-o linie orizontală, rezervată notelor explicative sau în care se publică (în cazul ziarului), pe toată lărgimea foii, recenzii, articole cu subiect literar sau ştiinţific, etc. 6. Subsolaj, pl. subsolaje. Agr.: Lucrare a solului prin care se scormoneşte pămîntul din fundul brazdei de arătură, fără a-l aduce la suprafaţă. Subsolajul se execută pentru a obţine adîncirea stratului arabil, afînarea bătăturii plugului (hardpa-nuiui) şi îndesarea stratului subarabil. Lucrarea se execută de obicei odată cu arătura de toamnă. Adîncimea subsolajului poate varia între 3 şi 20 cm. Uneltele folosite pentru subsolaj sînt: pluguri monobrăzdare, pe trupiţa cărora e fixat un scormonitor; pluguri polibrăzdare, la cari una dintre trupiţe e înlocuită cu un scormonitor; pluguri speciale de subsolaj; cultivatoare de adîncime (cizele) grele, etQ. Prin subsolaj se îmbunătăţeşte regimul apei şi al aerului din soi şi se intensifică procesele biologice şi chimice din stratele mai adînci ale acestuia, ceea ce contribuie la ridicarea fertilităţii solului. Sin. Scormonirea subsolului. 7. Subsonic, regim Mec. fl. V. Regim subsonic. 8. Subspecie, pl. subspecii. Zool., Bot.: Subdiviziune a unei specii (v.). 9. Substantiv, colorant pl. coloranţi substantivi. Chim., Ind. chim.: Colorant azoic (v. Azoici, coloranţi ~) care are o mare afinitate pentru fibrele celulozice, pe cari le vopseşte direct, prin adsorpţie din băi neutre sau slab alcaline, conţinînd diferite săruri minerale. Sin. Colorant direct. Din punctul de vedere tinctorial, coloranţii substantivi au în general rezistenţe mediocre la lumină şi ia spălare, rezistenţe cari însă se pot uneori îmbunătăţi prin tratamente colo-ristîce speciale. Caracterul substantiv (substantivitatea) al unui colorant e condiţionat de structura sa chimică şi, în primul rînd, de existenţa unei catene lungi, formată din duble legături conjugate. Prezenţa în structura colorantului respectiv a unor substanţe, cum sînt, de exemplu, acidul I (v. i, acid ), tiazolul (v.), clorură cianurică (v. sub Cianurici, coloranţi ^), sau fosgenul (v.), accentuează substantivitatea. Intercalarea în catena conjugată a unor grupări ca —NH—CO—NH—, —NH—- sau —CONH— nu afectează caracterul substantiv. Acest caracter dispare însă prin intercalarea unor grupări ca—-CHa—-CH2, —CH2—, —S—, sau —SOa—, sau prin introducerea unor substituenţi cari deranjează coplanaritatea moleculei. Procedeele de fabricare a coloranţilor substantivi sînt foarte variate, iar numărul lor în continuă creştere. Nomenclatura coloranţilor substantivi nu e încă definitivă, ea corespunzînd fie aplicaţiilor colorantului, fie modului de vopsire şi calităţilor iui tinctoriale. Iniţialele cari însoţesc numirea comercială a colorantului arată nuanţa sa (de ex. R = roşu, etc.), Un criteriu uzual pentru caracterizarea chimică şi tinc-torială a coloranţilor substantivi e şi numărul sub care figurează în unele cataloage sau cartele de coloranţi, editate de producători. După structura chimică şi după modul de fabricare, coloranţii substantivi cu importanţă practică pot aparţine unuia dintre următoarele grupuri de coloranţi azoici: coloranţi stilbenici (de ex.: crizofenina, Galben stilben 3 GX, Oranj Supra Sirius 5 G); coloranţi benzidinici (de ex.: Roşu de Congo, Roşu direct 4 A, Albastru Chicago 6 B, Verde direct A, etc.); coloranţi derivaţi de la uree (de ex.: Galben direct rezistent G; Brun direct rezistent 3 RL); coloranţi conţinînd nuclee tiazolice (de ex.: Galben direct rezistent RT. Galben d ian ii 3 G); coloranţi conţinînd acid l (de ex. Albastru direct rezistent G); coloranţi derivaţi de la clorură cianuricâ (de ex. Verde direct rezistent BLL); coloranţi diazotabili (de ex. Rozantren R). 10. Substantivitatea coloranţilor. Ind. text.: Afinitatea coloranţilor direcţi pentru fibrele celulozice. Substantivitatea e exprimată prin gradul de epuizare sau prin diferenţa di. tre capacitatea de absorpţie şi capacitatea de desorpţie. Ambe.'e metode nu redau însă corect afinitatea colorantului pentru fibră. O metodă corectă de exprimare a afinităţii e metoda termodinamică, care foloseşte în acest scop determinarea potenţialului chimic. Pentru această mărime termodinamică se foloseşte relaţia: [c\f -Ail°=RT In-/» M, în care \c] j reprezintă concentraţia colorantului în fibră şi [c] , concentraţia colorantului în soluţie. Mărimea Ap.°, potenţialul chimic, e o măsură cantitativă a tendinţei. colorantului de a trece dintr-o stare standard din soluţie, într-o altă stare standard în fibră, reprezintă o caracteristică energetică a procesului de vopsire, dependentă numai de temperatură, dar independentă de alţi parametri. 11. Substanţa, pl. substanţe. 1. Fiz.: Materia în stările în . cari are masă de repaus nenulă. Substanţa este materia corpurilor. Cîmpul electromagnetic e distinct de substanţă, particulele asociate lui (fotonii) avînd masa de repaus nulă. 12. Substanţa. 2. Chim.: Specie de substanţă (în sensul ^omogenă din punctul de vedere al compoziţiei sale, constituită din molecule formate din aceleaşi elemente şi avînd aceeaşi structură 13. ~ chimica de lupta. Chim., Tehn. mii.: Substanţă sau amestec de substanţe chimice, diferite de explozibile, întrebuinţate în război, cu scopul de a produce pierderi inamicului, de a-l împiedica în întrebuinţarea armamentului şi executarea operaţiilor militare şi de a-l face inapt pentru continuarea luptei. Aceste substanţe se clasifică în următoarele grupuri mai 32 Su bstanţă fu m igen I 498 Substanţa generatoare de gazd importante: substanţe toxice de luptă sau gaze de luptă; substanţe fumigene (v.); substanţe incendiare (v.). Substanţele chimice de luptă se răspîndesc pe sol sau în atmosferă cu ajutorul unor mijloace speciale. Substanţele toxice de luptă trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume: să aibă o mare putere toxică; sa fie rezistente la acţiunea degazatorilor obişnuiţi şi chiar la acţiunea puteri i explozivului, pentru ca substanţele să poată fi încărcate în proiectile; sa aibă o densitate mai mare decît a aerului, cînd sînt sub formă de gaze, pentru a persista cît mai mult ţimp în apropiere de pămînt, unde se află şi obiectivele bătute; să fie rezistente la aer, apă, lumină, variaţii de temperatură; să nu aibă acţiune corozivă asupra metalelor din cari sînt confecţionate proiectilele sau aparatura respectivă; vaporii lor să nu aibă nic[culoare, nici miros, pentru a se asigura surpriza atacului. Substanţele toxice acţionează asupra organismului prin inspirarea aerului viciat, prin consumarea de alimente sau apă infectate sau prin contactul direct cu pielea. Numărul substanţelor toxice e mare şi ele pot fi clasificate după acţiunea pe care o au asupra organismului (clasificare fiziopatologică) sau după modul de comportare pe teren (clasificare tactică). Clasificarea fiziopatologică împarte substanţele toxice în patru grupuri: toxice generale, sufocante-asfixiante, iritante şi vezi cânte. Reprezentanţii tipici ai celor'patru grupuri sînt: Toxice generale: acidul cianhidric, oxidul de carbon. S u f o c a n t e - a s f i x ia nte: fosgenul, difosgenul, clo-ropicrina, clorul. Aceste substanţe sînt otrăvitoare şi efectul lor începe în momentul intoxicaţiei, provocîrid îmbolnăviri proporţionale cu intensitatea intoxicaţiei, şi chiar moartea, dacă infectarea a durat un anumit timp. Pierderile în urma gazării sînt deosebit de mari dacă obiectivul e surprins fără mască, sau dacă el a fost silit s~of scoată. Aceste substanţe au un efect scurt şi terenul se poate Ocupa la cîteva ceasuri după infectare chiar fără mască. Iritante: cioracetofenona, monobromacetona, mono-cloracetona, difenilclorarsina, difenilcianarsina. Grupul substanţelor iritante se împarte la rîndul său în: lacrimogene (cioracetofenona) şi strănutătoare (arsinele). Combinaţiile organice ale arsenului, arsinele simple, şi în special cele halogenate sînt substanţe iritante-strănutătoare şi multe dintre ele au fost propuse ca substanţe toxice de luptă. Substanţele iritante sînt caracterizate prin faptul că scot din serviciu pe adversar, în general, numai un timp relativ scurt (circa 30 min după ce s-a isprăvit infectarea); nu produc îmbolnăviri grave şi terenul infectat cu ele poate fi ocupat imediat după ce s-a risipit norul de gaze. Aceste substanţe avînd proprietatea de a străbate masca au fost folosite în afacul combinat cu gaze toxice şi sufocant-asfixiante. Ele au fost întrebuinţate în proiectilele artileriei, în mine şi' în grenade. Vezi ca nte: iperita, lewisita, azot iperita, Iperita, care a fost întrebuinţată în primul război mondial, se caracterizează prin faptul că are un efect întîrziat, simptomele îmbolnăvirii manifestîndu-se abia după 4---10 ore de la infectare. Efectul părţilor volatilizate se produce prin inspiraţie, iar în rest prin contactul cu obiectele stropite. Iperita străbate hainele, pielea bocancilor şi produce, tot cu efect întîrziat, arsuri grave. Locurile bătute cu iperită nu se pot ocupa decît după un timp care corespunde cu persistenţa respectivă şi ele trebuie să fie dezinfectate prin imbibare cu lichide neutralizante. . Eficacitatea substanţelor toxice de luptă depinde de concentraţia lor în aer şi de timpul cît omul stă în zona infectată. Prin' concentraţie se înţelege cantitatea de substanţă toxică conţinută în un itatea de volum de aer şi se exprimă în mg/l. Concentraţia care provoacă moartea se numeşte c o n centrat ie letala absolută. Concentraţia care nu poate’fi suportată, fără mijloace de protecţie, mai mult decît 1 ***2 min se numeşte limită de s u portab i- I i t at e. Concentraţia minimă la care efectul substanţei toxice abia se percepe se numeşte prag de excitaţie sau prag de iritaţi e. Substanţele toxice de luptă sînt cunoscute şi sub numele de gaze de luptă, deşi numai un număr mic din ele sînt în stare gazoasă, majoritatea fiind în stare lichidă sau chiar solidă. 1. ~ fumigena. Ind. chim., Tehn. mii.: Substanţă sau amestec de substanţe chimice cari, prin aprindere sau numai în contact cu aerul, au proprietatea de a produce fum sau ceaţă (particule solide sau lichide în suspensie în aer). Substanţele fumigene au fost folosite în timp de război pentru asigurarea camuflajului atît pe cîmpul de luptă, cît şi în spatele frontului, pentru a ascunde obiective .importante, ameninţate de aviaţie. Fumul, care nu trebuie să fie toxic pentru substanţele folosite în recipiente şi utilizate pentru camuflajul obiectivelor proprii, şi să fie cît mai dens şi mai greu decît aerul, pentru a staţiona cît mai mult lipit de sol, se poate produce sau prin procedee de ardere (fum cald), sau prin diferite reacţii chimice (fum rece), deosebindu-se astfel două categorii de substanţe fumigene. Substanţele fumigene producătoare de fum cald sînt întrebuinţate sau în recipiente, unde aprinderea se produce de om, sau în proiectile, unde aprinderea e produsă de. amorsarea focosului, Astfel de substanţe sînt: Amestecul Berger, care e constituit din pulbere de zinc 37%, tetraclorură de carbon 40 %, clorură de sod iu 9 %, clorură de amoniu 7%, carbonat de magneziu 7%; a fost folosit pe cîmpul de luptă. Fosforul alb, care se aprinde cînd vine în contact cu aerul, produce un fum alb, foarte dens şi toxic. Capacitatea fumigenă e mai mare, un kilogram producînd 2,33 kg fum de pentoxid de fosfor care mai absoarbe 0,9 kg apă din aer. S-a folosit în proiectile. Fosforul roşu produce prin ardere aceeaşi cantitate de fum ca şi fosforul alb, dar se aprinde la 260° şi deci necesită un amorsaj puternic pentru a lua foc. Amestecul de naftalină cu clorat de potasiu produce prin aprindere un fum negru, dens, netoxic. Se foloseşte în recipiente. Amestecul compus din 20% azotat de potasiu, 49% fosfor roşu, 29 % sulfură de stibiu, 1 % acid stearic, 1 % praf de cărbune, produce prin aprindere un fum alb, dens şi toxic. Amestecul poate fi utilizat în recipiente sau în proiectile. Amestecul compus din 30% peroxid de plumb, 48% gudron, 10% azotat de amoniu, 12% zahăr, produce un fum roşu netoxic. Produsul poate fi folosit în recipiente şi în proiectile. Substanţele fumigene producătoare de fum rece permit o emisiune de fum cu intermitenţe, ceea ce nu se poate realiza, în general, la substanţele producătoare de fum prin ardere. Emisiunea de fum se produce din recipiente sau proiectile. Astfel de substanţe sînt: Tetraclorura de staniu, care produce un fum alb, dens şi toxic; a fost folosită în recipiente şi în proiectile. Reacţia chimică a amoniacului cu acidul clorhidric produce un fum alb mai transparent decît e fumul fosforului; procedeul a fost folosit pentru camuflare în operaţii pe apă. Acidul sulfuric concentrat produce fum de culoare albă de trioxid de sulf, cînd e încălzit. Fumul e toxic. Pentru emisiunea de fum din recipiente, lichidul a fost încălzit prin foc; s-a folosit şi în proiectile. Triclorură de arsen e un lichid incolor sau gălbui, uleios, care dă, în contact cu aerul, un fum alb, sufocant, care provoacă tuşea. Această substanţă se obţine prin tratarea trioxidului de arsen cu acid clorhidric gazos. A fost folosită în proiectile toxice, în războiul din 1914—1918. 2. ~ generatoare de gaze.Cb/m. Produs care, prin reacţii: chimice sau prin încălzire, pune în libertate substanţe în stare gazoasă. Ca substanţe generatoare de gaze, în general, se foJo- Substanţă incendiară 499 Substanţă de creştere sesc produsele cari se descompun la temperaturi nu prea înalte si cari dau cantităţi mari de gaze. Cele mai folosite sînt bicarbonatul de sodiu şi carbonatul de amoniu. Primul e folosit în aparatele de stins incendii, unde, reacţionînd cu o soluţie acidă, pune în libertate bioxidul de carbon care iese din aparat cu presiune şi formează, cu celelalte substanţe, spuma destins. Carbonatul de amoniu se foloseşte şi drept praf de copt, descom-punîndu-se la temperatura din aluat. Substanţele generatoare de gaze se folosesc şi pentru fabricarea materialelor buretoase. Astfel, pentru cele din poliesteri-uretani, se folosesc isocianaţi cari, cu apa, pun în libertate bioxid de carbon ; pentru cele din cauciuc se folosesc carbonatul de amoniu şi bicarbonatul de sodiu cari, prin încălzire la temperatura de vulcanizare a cauciucului, pun în libertate bioxid de carbon şi amoniac. î. /s/incendiara. Ch im., Tehn. mii.: Substanţă care acţionează prin căldura sa de ardere, fie la aprinderea obiectelor inflamabile, fie îa rănirea prin arsuri, fie că e folosită pentru semnale luminoase. Substanţele incendiare sînt întrebuinţate, în generai, pe cîmpul de luptă. Se deosebesc: substanţe incendiare propriu-zise şi substanţe luminoase, acestea din urmă fiind şi ele incendiare, dar nefiind folosite în acest scop. Existenţa substanţelor incendiare a dus, chiar din primul război mondial, la confecţionarea unor aparate speciale, pentru lupta apropiată, cunoscute sub numele de aruncătoare de flăcări, şi la fabricarea proiectilelor incendiare pentru artilerie şi aviaţie. Substanţele luminoase au fost folosite pentru semnalizare, după anumite coduri. Substanţele incendiare utilizate numai pentru a aprinde obiecte inflamabile au fost folosite chiar în războaiele antichităţii (de ex. focul grecesc) şi ele conţineau drept componentul cel mai important o răşină naturală, cum şi sulf care, afară de efectul incendiar, mai producea un efect sufocant. Acestea au fost înlocuite apoi cu pulberea neagră, care avea proprietatea de a incendia uşor obiectele inflamabile.Substanţe incendiare, mai importante, sînt: Fosforul alb şi roşu, cum şi diferite derivate ale petrolului, cari au fost încărcate în proiectilele artileriei, în bombele aviaţiei, în proiectile^ pentru lupta contra avioanelor, etc. Aceste substanţe erau aprinse de flacăra încărcături i de azvîrl ire şi arzînd materializau, prin fumul pe care-1 produceau,, traiectoria proiectilului Termita, substanţă puternic incendiară, care permite producerea de temperaturi pînă la aproximativ 3000°, consistă dintr-un amestec format din aluminiu pulverizat, oxid de fier, magneziu şi substanţe producătoare de oxigen, ca, de exemplu: ciorat de potasiu sau peroxid de bariu. Fosforul disolvat în sulfura de carbon are proprietatea de a se aprinde îndată ce soluţia e proiectată pe un obiect Fosforul produce arsuri grave, distruge stofa hainei şi echipamentul de protecţie contra gazelor. Substanţele incendiare au fost folosite în timp de război. Aruncătoarele de flăcări au fost întrebuinţate în timp de război în scopul de a arunca asupra inamicului o cantitate de lichid inflamabil, pentru a-l scoate din serviciu. Bătaia lichidului e, după categoria aparatului întrebuinţat, de 25---80 m. Dintre lichidele inflamabile, întrebuinţate ca încărcătură a aruncătoarelor de flăcări, se menţionează: amestecul de 30% sulfură de carbon, 30% fosfor şi 40% clorură de sulf; amestecul de 62% gudron de cărbuni şi 38% alcool metilic; amestecul format din 42-”45% ulei de acetonă şi 58---55% gudron de lemn; amestecul compus din 30% sulfură de carbon, 45% ulei de acetonă şi 25% răşină. Substanţele luminoase acţionează prin marea lor căldură de ardere care, însă, e folosită pentru a produce efecte luminoase, prin colorarea flăcării de bază cu ajutorul diferitelor altor substanţe. Aceste substanţe au fost folosite în rachete de semnalizare şi în proiectile luminoase. Ca sub- stante luminoase se menţionează: amestecurile de pulbere fără fum cu circa 40% nitroglicerină, cu săruri de magneziu pentru culoarea albă, cu azotat de bariu pentru culoarea verde, cu culori de gudron pentru culoarea roşie; sărurile de sodiu dau culoarea galbenă şi cele de cobalt culoarea albastră. Temperatura de ardere realizată de un astfel de amestec depăşeşte 2000°. 2. ~ organică. Chim. V. Organică, substanţă s. ~ toxica de lupta. Chim., Tehn. mii. V. sub Substanţă chimică de luptă. 4. Substanţa absorbanta. Elt.: Sin. Getter (v.). 5. Substanţa dermică. Ind. piei.: Componentă esenţială a pielii, care, împreună cu substanţa tanantă, constituie substanţa pielii tăbăcite. Determinarea substanţei dermice din piele se face indirect-, prin dozarea azotului proteinei dermice. în cazul colagenului, 1 % azot e echivalent cu 5,62% substanţă dermică liberă de apă. Azotul se dozează prin metoda Kjeldahl. Rezultatul poate să fie falsificat dacă pielea conţine, afară de substanţa dermică, şi alte substanţe în compoziţia cărora intră azotul: hexametilentetramină, produse de condensare pe bază de uree, melamină sau diciandiamida, fixatori pentru tanin pe bază de proteine, coloranţi, apreturi proteice. Deoarece recalcularea substanţei dermice din conţinutul de azot se face pe baza unui conţinut uniform de azot al colagenului de 17,8%; alte erori destul de importante pot proveni şi din cauza variaţiei în conţinutul de azot al sortului de piele prelucrat. Conţinutul de substanţă dermică'a! pieilor tăbăcite mineral e practic dublu faţă de cel al pieilor tăbăcite vegetal, datorită proporţiei foarte mici de substanţe tanante legate. Pieile cromate conţin între 50 şi 65% substanţă dermică. e. Substanţe de contrast. Farm.: Sin. Substanţe rad ioopace (v. Rad ioopace, substanţe —). 7. Substanţe de creştere, Biol., Agr.: Substanţe produse în organismul plantelor, cari, chiar în cantităţi foarte mici, stimulează, inhibesc sau influenţează anumite procese fiziologice ale organismului respectiv. Ele îndeplinesc un rol asemănător cu al hormonilor în organismul animalelor, din care cauză au fost numite şi hormoni vegetali sau fitohormoni. Influenţează în special alungirea (a u x i n e I e) şi diviziunea celulelor vegetale (m e r i s t i n e l e). Aceeaşi substanţă, după concentraţia ei şi după partea plantei în care e prezentă, poate acţiona fie ca stimulator, fie ca inhibitor de creştere. Şi alte substanţe organice naturale (acidul gi.berelic, unele vitamine şi antibiotice, etc.) pot avea rolul de regulatori de creştere. Există de asemenea numeroase substanţe chimice sintetice, în general organice, dar şi unele anorganice (de ex.: cianamida de calciu, permanganatul de potasiu, etc.) cari au proprietăţi de substanţe de creştere, şi cari sînt folosite în diferite scopuri practice în agricultură. Principala întrebuinţare a substanţelor de creştere e la combaterea buruienilor (v. Erbicid). Afară de aceasta, substanţele de creştere sînt întrebuinţate la: intensificarea formării rădăcinilor la butaşii destinaţi înmulţirii vegetative a plantelor (de ex.: acidul indolbutiric, acidul betaindolacetic, etc.); obţinerea de fructe fără polenizare şi deci l.ipsite de seminţe (partenocarpice) (de ex. acidul alfa-indolpropionic; 2,4 D, etc.); combaterea rodirii periodice a pomilor (de ex.: dinitroortocresolatul de amoniu, etc.); dezfrunzirea artificială a plantelor (de ex.: pentaclorfenolul, hidrazina maleică, etc.); împiedicarea încolţirii tuberculelor de cartofi depozitaţi (de ex.: esterul metilic al acidului alfa-naftil-ăcetic, etc.); oprirea căderii premature a fructelor (de ex.: acidul 2, 4, 5-triclor-fenoxi-alfa-propionic, etc.); întîrzierea înfloririi pomilor în primaverile cu îngheţuri tîrzii, pentru a grăbi coacerea fructelor; inhibirea formării stolonilor la căpşune; influenţarea compoziţiei chimice a frunzelor de tutun; uşurarea înrădăcinării pomilor transplantaţi, etc. Sin. Regulator de creştere. 32* Substanţe pectice 500 Substrat-frietal 1. Substanţe pectice. Chim.: Hidraţi de carbon complecşi (polipentoze), cu caracter aproape neutru, avînd un mare număr de grupări metoxilice şi o mare putere de gelificare. Prin hidroliză completă, substanţele pectice dau acid galact-uronic, alcool metilic, acid acetic, l-arabinoză şr d-galactoză. Substanţele pectice se găsesc în fructele, în tuberculele, în frunzele şi în tulpina plantelor verzi, unde formează un fel de ciment, care leagă părţile moi ale organelor şi stratul celulozic al fiecărei celule sau al fiecărui grup de celule. 2. Substaţiune, pl. substaţiuni. Tehn.: Staţiune (v.) auxiliară, intermediară. 3. ~ de pompare. Alim. apa: Staţiune de pompare de treapta a doua. (Termen impropriu în alimentări cu apă.) V. Staţiune de repompare. 4. Substituent, pl. substituenţl. Chim.: Substanţă care poate înlocui altă substanţă, avînd proprietăţi asemănătoare cu ale acesteia. s. Substituţie, pl. substituţii. 1. Mat.: înlocuirea unei cantităţi, dintr-o formulă sau dintr-o ecuaţie, cu altă cantitate, de valoare egală, dar exprimată diferit. 6. Substituţie. 2. Chim.: Fenomen prin care un atom sau un grup de atomi din molecula unui corp chimic compus e înlocuit de alt atom sau de alt grup de atomi, provenind de la un alt corp chimic, simplu sau compus. 7. Substituţiei, metoda 1. Mat.: Metodă pentru rezolvarea a n ecuaţii algebrice cu n necunoscute x1% ••*, xn, care consistă în a rezolva una dintre ecuaţii în raport cu una dintre necunoscute, de exemplu xn , care e astfel obţinută în funcţiune de celelalte necunoscute, în a substitui valoarea acestei necunoscute în celelalte ecuaţii, ceea ce reduce numărul lor la n—1 ecuaţii cu n~ 1 necunoscute şi în a repeta aceeaşi operaţie pînă rămîne o singură ecuaţie cu o singură necunoscută. Valoarea necunoscutei obţinute prin rezolvarea acestei ecuaţii se introduce pe rînd în relaţiile obţinute în cursul primelor operaţii, obţinîndu-se astfel, succesiv, valorile tuturor necunoscutelor. V. şî Ecuaţii, sistem de ~ algebrice. 8. Substituţiei, metoda 2. F/z., Ms.; Metodă generala de măsură în care, în instalaţia de măsurat se substituie obiectului supus măsurării un obiect etalon cu valori cunoscute. V. şî Compensaţiei, metoda ». Substractivâ, amestecarea ~ a culorilor. Poligr.: Compunere de culori prin amestecare rezultată în urma suprapuneri i culorilor respective transparente. Amestecarea substractivă a culorilor stă la baza reproducerilor policrome în poligrafie, în acest caz se face amestecarea prin suprapunerea la tipar a cernelurilor colorate transparente, corespunzătoare extracţiei de culori (v. sub Tricromie), una peste alta, pe hîrtia aibă (v. şî Sinteză substractivă, sub Sinteza culorilor). 10. Substrat, pl. substraturi. 1. Drum.: Pat de nisip (v.) aşezat între patul unui drum şi fundaţia acestuia, pentru a mări grosimea sistemului rutier, a micşora şi a repartiza mai uniform presiunile pe patul drumului, a întrerupe ascensiunea capilară a apei din terenul patului, şi a drena, apele infiltrate pînă la acesta, evacuîndu-le către marginile platformei, evitînd înnoroirea lui. 11. Substrat. 2. Ind. p/e/.; Suprafaţa solida pe care se fixează pelicula de acoperire, în cazul finisării prin acoperire, sau pelicula adezivă, în cazul lipirii. După structura corpurilor, substratul poate prezenta suprafeţe netede sau suprafeţe cu denivelări (rugozităţi). Denivelările pot fi structurale, în cazul în care materialul prezintă structură poroasă sau fibroasă, şi dobîndite, în cazul în care materialul are structură compactă; în cazul materialelor cu structură poroasă sau fibroasă, denivelările se pot accentua prin prelucrarea adecvată a suprafeţei. La depunerea soluţiei peliculogene pe suprafaţa substratului, aceasta pătrunde în substrat, ancorîndu-se; în cazul substratului cu structură poroasă se obţine o ancorare simplă; pelicula pătrunde în substrat. în cazul substratului cu structură fibroasă se produce o dublă ancorare: pelicula pătrunde în substrat şi fibrele substratului pătrund în peliculă. 12. Substrat. 3. Chim. biol.: Substanţă chimică asupra căreia acţionează un ferment. Mulţi fermenţi sînt numiţi după substratul asupra căruia acţionează în mod specific. De exemplu, fosfatazele acţionează asupra fosfatidelor şi a altor esteri ai acidului fosforic; tanaza acţionează asupra taninurilor; ureaza asupra ureei, etc., substanţe constituind substratul fermenţilor respectivi. 13. Substrat artificial. Pisc.: Saltele confecţionate din rogojini, paie de orez, mustăţi de salcie, rogoz uscat, vîrfuri de stuf verde şi pir, utilizate în cadrul acţiunii de reproducere artificială la crap, pentru fixarea şi incubarea icrelor. Dintre substraturile folosite, rogojinile, mustăţile de salcie şi paiele de orez rezistă 8-"10 zile, iar perioada de incubaţie în condiţii normale durează 4--*6 zile, astfel încît toate aceste substraturi dau rezultate satisfăcătoare. Stuful verde şi pirul, după 4--*6 zile încep să se descompună, determinînd o înrăutăţire a regimului de oxigen, cu pierderea a 50% din icrele fecundate. Cel mai mare procent de ecloziune se obţine la o temperatură a apei de 16***22° cu o insolaţie slabă sau medie, deci la o grosime de 15---30 cm a stratului de apă de deasupra şi înlăturarea mîlirii substratului şi, implicit, a icrelor, condiţii cari se pot realiza prin utilizarea rogojinilor. Pentru o cît mai uşoară manipulare a acestui substrat, în timpul împrăştierii icrelor, se foloseşte un sistem de rulare, cu ajutorul a două beţe trecute pe dedesubt, legate numai la un capăt de rogojină. De colţurile celuilalt capăt se leagă cîte o sfoară. în vederea împrăştierii icrelor (operaţie care trebuie executată în cel mult 1 minut după fecundare, deoarece altfel se formează glomerule), rogojina cu beţele trecute pe dedesubt e întinsă din barcă de două persoane pe suprafaţa apei, lîngă pontonul de lucru, în timp ce alte două persoane apasă cu o mînă rogojina la 10--*15 cm sub apă, iar cu cealaltă mînă împrăştie icrele cu o pană într-un singur strat. Pe măsura împrăştierii icrelor, slăbind sforile, rogojina se rulează pe dedesubt sub apă, treptat partea cu icrele întoreîndu-se în jos spre apă. După completarea substratului cu icre se dezleagă beţele şi sforile; apoi se lasă rogojinile liniştite o oră la suprafaţa apei (pentru ca lipirea icrelor de substrat să se facă în condiţii cît mai bune şi cît mai complet), timp după care ele se instalează în parcuri sau în oboare, în poziţia în care se găsesc, adică cu icrele pe partea inferioară, sub un stelaj mobil, care permite reglarea nivelului, în funcţiune de temperatură şi de insolaţie, Ia20---40cm. în aceste condiţii icrele nu s-au mîlit, ecloziunea a atins, în medie, 60%. 14. Substrat-metal. Chim. biol.: Component structural intra-molecular al unei enzime sau un simplu component (un metal), a cărui prezenţă într-un mediu de reacţie e indispensabilă pentru desfăşurarea unei activităţi enzimatice. Marea majoritate a enzimelor necesită prezenţa unui metal pentru desfăşurarea acţiunii lor. Se ştie că unele metale au, fără participarea enzimelor, o acţiune catalitică, însă mai puţin intensă. De exemplu, fierul are acţiune catalitică de descompunere a apei oxigenate, un mol Fe++ descompunînd 6-10~4 mol H202 pe minut; incorporat în molecula hemoglobinei, un mol de hemină descompune 6-10-1 mol H202 pe minut, iar incorporat în molecula catalazei, un mol de catalază descompune 5-106 mol H202 pe minut. Cuprul oxidează catalitic acidul ascorbic, însă incorporat în molecula acidului ascorbicoxidazei accelerează simţitor oxidarea acestuia. Metalul din structura enzimelor poate fi fixat diferit în molecula acestora, şi anume: enzime în cari metalul constituie Subtangent, vector ~ 501 Subtangentă Co++ ' V O chiar gruparea prostetică a acestora, sub forma unui component intim legat şi nedisociabil; enzime în cari metalul nu constituie gruparea prostetică, ci un component stabil şi nedisociabil; enzime în cari metalul se găseşte sub forma unei legături labile, uşor disociabile, caz în care specificitatea metalului e mai puţin strictă şi unii ioni metalici pot fi înlocuiţi cu alţii. Cuplarea protein-enzimei cu metalul poate modifica, atît proprietăţile acestuia din urmă, cît şi proprietăţile proteinei, formîndu-se un complex metal-enzimă cu proprietăţi funcţionale noi şi diferite de cele ale fiecărui component în parte. De exemplu, se poate modifica încărcarea electrică a proteinei şi deci afinitatea pentru substrat, respectiv capacitatea de a se uni cu substratul. Metalul are rolul de a realiza o anumită configuraţie spaţială în sistemul enzimă-substrat şi de a stabili, prin legături de anumit tip (legături coordinative), contactul cu substr atul. Astfel, în cazul enzimelor proteolitice, cari acţionează printr-un mecanism de scindare hidroiitică, metalul poate interveni, fie prin stabilizarea stării intermediare, fie printr-o concentrare a ionilor OH“ . în cazul scindării hidrolitice de către endopeptidaze, metalul ar forma un chelat dublu prin stabilirea unei legături, atît cu protein-enzima, cît şi cu substratul, şi care se poate schematiza, pentru glicil-gl icin-dipep-tidază şi, respectiv, pentru leucil-alanin-dipeptidază, în cari metalul sînt cobaltul şi manganul, în modul următor: în aceste enzime me- Enz,ma talul s-ar uni prin lega- v ^ turi coordinative cu azotul grupării aminice libere şi cu azotul pepti-dic. Metalul stabileşte prin cel puţin două legături contactul dintre substrat şi proteina din en-zimă; cele două legături sînt în partea opusă lanţului peptidic din molecula proteinei-substrat. Prin aceasta se realizează o distorsiune electronică a legăturii peptidice, ceea ce conduce la o labil izare a acestei legături, care permite desfacerea sa hidroiitică. înlăturarea sau blocarea metalului din molecula enzimei cu reactivi specifici conduce la o inhibiţie a activităţii enzimatice, Arginaza necesită ca activator un metal, care poate fi Co++» Mn++, Ni++, însă aceste metale nu activează identic. Astfel, curba de activitate, în funcţiune de pW, e deplasată spre zona alcalină de către Mn++, în zona acidă de Ni++ şi Co++. Complexele cu Ni++ şi Co++ sînt, de asemenea, mai stabile decît cete cu Mn++. în general, se atribuie metalului un rol de transportor de electroni, fie direct, fie prin intermediul altor sisteme, cu cari formează chel aţi. 1. Subtangent, vector ~.Geom.: Sin. Subtangentă (v.). 2. Subtangentă, pl. subtangente. Geom.: Mărime vectorială asociată unui punct al unei curbe plane în raport cu o dreaptă fixă dată din planul curbei sau în raport cu un punct fix dat din planu lei, \ H2N—CH2—C—NH—CH2— COOH Complexul enzimă-Co-glicil-glicin-dipeptidază Enzima CH3 CH- ch3 -CH, \s >Mn++ H I NH/ -C—C—N—C—COOH I II I I H O H CH, Complexul enzimă -Mn-leucil-alanină Fiind date o curbă plană (C) şi o dreaptă fixă (d) în planul ei, numită axa, unui punct simplu M al curbei (C) i se asociază vectorul M1T1, unde Mx e proiecţia ortogonală a punctului M pe dreapta (d), iar Tx e punctul comun dreptei (d) şi tangentei în M la curba (C) (v. fig. /). Vectorul M1T1 se numeşte vector subtangent axial sau subtangenta axiala în M la (C) în raport cu dreapta (d). Dacă (C) e reprezentată în raport cu un reper cartesian ortogonal avînd dreapta (d) ca axă de ecuaţia vectorială: (_1) M{t)=x(t)i+y(t)J, i, j fiind vectorii unitari ai reperului, vectorul subtangent în raport cu ^ e: ---- xv — iar în raport cu y'y, axa ortogonală dreptei (d), e (3) şi există relaţia: M2T%— xy - MXT j • M2T 2— M2 fiind proiecţia ortogonală a punctului Mpey'y şi T2 fiind punctul comun acestei axe şi tangentei în M la curba (C). Segmentul MTlt a cărui lungime e (4) MTt se mai numeşte tangenta în raport cu x'x (v. Tangentă). Tangenta în raport cu axa y'y e segmentul MT2, a cărui lungime e ll. Subtangentă polară. (5) \/x'2-\-y'2. în cazul t=x, relaţiile (2)---(5) devin: ■ MJi (6) MT,= V1+/2. MT2~\x\ y 1 -\-y'2. Fiind dat un punct fix O — numit pol — în planul curbei (C), unui punct simplu M al curbei i se asociază vectorul OT1, unde e punctul comun tangentei în M la curbă şi perpendicularei în O pe OM (v. fig. II). Vectorul OT Subţensiune 502 Subţiat, maşină de — se numeşte vector s u b t a n g e n t polar sau subtan-gentâ polara în M ia (C) în raportul cu punctul O. Raportînd planul curbei (C) la un reper polar cu polul în O, în raport cu care curba e reprezentată de relaţii de forma: (7) r=r(t), 0=0 (t), subtangenta polară e r20' — (8) OTl= Mj, unde ux e vectorul unitar perpendicular în O pe OM şi orientat de relaţia: ('u, %)==+ ~2 » u fiind vectorul unitar al lui OM. Segmentul MTlt a cărui lungime e (9) MTt= V» se numeşte tangenta polara asociată punctului M în raport cu punctul O. în cazul /=0, relaţiile (8) şi (9) devin: (10) OT, r- r' MT, ■y r2_^ r'2 > 1. Subţensiune. Elt.; Tensiunea electrică a unui circuit electric mai joasă decît tensiunea nominală. 2. Subteran. 1. Gen., Mine: Calitatea unei lucrări, a unui obiect, etc., de a se găsi la o adîncime oarecare sub suprafaţa pămîntului. 3. Subteran. 2. Mine: Sin. Mină. (Termen minier.) 4. Subterana, pl. subterane. Mine: încăpere care se găseşte în întregime, şi de obicei ia adîncime mai mare, în pămînt. 5. Subterana, antena Te/c.: Antenă instalată sub nivelul suprafeţei pămîntului. Funcţionarea antenelor subterane e influenţată în mare măsură de prezenţa mediului disipativ în imediata vecinătate a lor. Se utilizează aproape excluziv în aplicaţii militare. 6. Subtitlu, pl. subtitluri. 1. Poligr.: Al doilea titlu, de obicei scris cu caractere mai mici, sub un titlu principal, pe care îl completează. 7. Subtitlu. 2. Ci- nem.: Text scris în partea de jos a fotogramelor unui film, care conţine, în general, traducerea dialogului sau a textului transmis de crainic în limba ţării în care se rulează filmul. 8. Subtci, pl. subtoaie. Ind. ţâr.: Grindă groasă de lemn care susţine o construcţie, în special pereţii unei case. (Termen regional.) Maşină de subţiat. 7) cuţit-ceaşcă; 2) butoi transportor; 3) picior apăsător; 4) piatră de ascuţit; 5) piesă distan- ţieră. 9. Subtcpire. Ind. text.: Stare de topire insuficientă a plantelor textile (defect de topire), care se caracterizează prin distrugerea incompletă a substanţelor pectice de legătură dintre fibre şi partea lemnoasă a tulpinilor. în cazul subtopirii, desprinderea fibrelor de partea lemnoasăr în special la vîrful tulpinilor, se face greu — şi aceasta produce dificultăţi în topitorie, la zdrobire şi la meliţare, şi în filatură, la piepten are. 10. Subtrcaversare. Nav.: încolăcirea traversei ancorei de către lanţul acesteia. încolăcirea poate avea ioc cînd nava e ancorată, ceea ce poate provoca deraparea ancorei, sau la virarea ancorei. Subtraversarea se poate produce la ancorele tip amiralitate şi la unele ancore cu braţe articulate, ca, de exemplu la ancora Trotman (v. Trotman, ancoră -~) şi la ancora Danforth (v. Danforth, ancoră ~). V. şî sub încurcarea ancorei. 11. Subtropical, aer Meteor.; Aer de origine tropicală, care s-a răcit prin stagnare în zoneie temperate. Sin. Aer temperat de origine tropicală. 12. Subtropicala, zona —Geogr.: Regiune a globului pămîntesc, învecinată cu unul dintre cele două tropice, caracterizată prin ierni extrem de blînde şi o vegetaţie neîntreruptă tot timpul anului. 13. Subţiat. 1. Gen., Tehn.: Calitatea unui corp solid de a fi micşorat în grosime sau în lăţime. 14. Subţiat. 2. Chim.: Calitatea unui corp lichid sau gazos, de a avea concentraţia, respectiv densitatea micşorată. (Termenul e folosit rar în această accepţiune.) 15. Subţiat, cuţit de Poligr. V. Cuţit de subţiat, sub Cuţit 1. 16. Subţiat, maşina de Ind. piei.: Maşină folosită la subţierea marginii pieselor articolelor de piele şi de înlocuitori. Organele lucrătoare ale maşinii de subţiat (v. fig.) sînt: cuţitul-ceaşcă 1, butoiul transportor 2, piciorul apăsător 3, şi piatra de ascuţit 4. Se deosebesc: maşini de subţiat feţe şi maşini de subţiat talpa; diferenţa dintre cele două tipuri de maşini consistă în următoarele: la maşina de subţiat feţe, butoiul transportor e confecţio^ nat din piatră abrazivă, iar la maşina de subţiat talpa, e de oţel; la maşi-nadesubţiattalpa, piciorul apăsător e înlocuit cu o rolă transportoare. Tăierea se realizează la deplasarea marginii piesei sub acţiunea mişcării de rotaţie a butoiului transportor către muchia cuţitului-ceaşcă care efectuează mişcarea de lucru, de rotaţie. Prin reglarea poziţiei piciorului apăsător sau a rolei transportoare astfel încît acestea să facă un anumit unghi cu gene-ratoarea cuţitu Iu i se obţin subţieri diferite: subţieri drepte, cînd cele două repere sînt paralele, şi subţieri oblice cînd cele două repere nu sînt paralele. Subţiere 503 Suc celular 1. Subţiere.1. Ind. piei.: Operaţie de prelucrare a marginii pieselor, consistînd în reducerea grosimii pe o porţiune dată; subţierea se poate realiza manual sau mecanic. După profilul marginii piesei, subţierile pot fi: subţieri drepte sau subţieri oblice (v. tabloul). 2. Subţiere. 2. Mett.: Operaţia de reducere a secţiunii transversale a unei piese, pe o anumită lungime, prin deformare plastică la rece sau la cald. 3. Subţietor,pl. subţietoare. Poligr.: Sin. Cuţit de subţiat. V. sub Cuţit 1. 4. Subţirime. Rez. mat.: Proprietate a barelor drepte care caracterizează rezistenţa la flambaj. Se exprimă prin coeficientul de subţirime, care e raportul dintre lungimea de flambaj şi raza de giraţie minimă a secţiunii transversale. 5. coeficient ds ~.Rez. mat., St. cs.: Raportul dintre lungimea de flambaj (lj) a unei bare şi raza de inerţie minimă a secţiunii transversale: %min Intervine în calculul de stabilitate al barelor (v, Flambaj), unde mai e numit şi coeficient de zvelteţe. «. Subunitar. Gen.: Calitate a valorii unei mărimi de a fi exprimată printr-c fracţiune mai mică decît unu, într-o anumită unitate. Ant. Supraunitar. 7. Subunitate de producţie. Silv.: Sin. Subsecţie de gospodărire, Subserie de exploatare. V. sub Unitate de producţie silvică. s. Suburbana, comuna ~.Urb.: Aşezare locuită, cu administraţie proprie şi situată în apropierea unui oraş sau chiar alipită de acesta, şi a cărei populaţie activează, în general, în oraşul respectiv, în unele cazuri/există o situaţie inversă: în suburbană funcţionează întreprinderi ai căror salariaţi locuiesc în oraşul apropiat. Din cauza legăturilor funcţionale dintre oraş şi suburbană, cum şi în scopul unei bune gospodăriri comune, administraţia suburbanelor se găseşte sub tutela administraţiei oraşului, iar planul de sistematizare al oraşului respectiv trebuie să cuprindă şi amenajarea suburbanei. Numirea oficială a suburbanei e, în prezent, „comuna de subordonare orăşeneasca". Suburbanele servesc, adeseori, ca mijloace de extindere a oraşelor cari nu mai au posibilitatea de a adăposti o populaţie mereu crescîndă. De asemenea, unele suburbane se creează cu scopul de a muta din oraşe industrii mai vechi, cu caracter nociv, şi pentru cari nu se poate găsi ,spaţiul de dezvoltare necesar. Unele oraşe importante au mai multe suburbane (de ex. Bucureşti, cu 28 de comune suburbane, Ploieşti cu 11 comune suburbane). 9. Suburbie, pl. suburbii. Urb.: Diviziune a unui oraş, folosită înainte, delimitată pe bază de criterii administrative (de ex. pe criteriul circumscripţiilor financiare, pentru colectarea impozitelor). în prezent, termenul nu mai e folosit în urbanism, diviziunile teritoriale ale unui oraş stabil indu-se pe baza altor criterii. 10. Suburs, pl. suburşi.Pod.: Grindă scurtă de lemn (rotund, cioplit sau ecarisat), aşezată transversal pe babele sau pe moazele superioare ale unei palee, pile sau culee, şi pe care reazemă grinzile principale al podului (urşii). Suburşii au rolul de a mări suprafaţa de rezemare a urşilor şi de a micşora deschiderea acestora. V. ş] Urs. 11. Subvulcan, pl. subvulcani. Geol., Petr.: Corp de roci magmatice cu dimensiuni relativ mici, consolidat la adîncime mică în scoarţă, care poate să fi avut sau nu legătură cu un aparat vulcanic deasupra. Forma de zăcămînt a corpului poate fi: lacolit, sili, dyke, stock. Rocile predominante sînt cele hipoabisice cu structură porfirică sau olocristalină. în ţara noastră, unele mase de roci andezitice, cum sînt cele din munţii Ţibleş, sînt considerate subvulcamce. 12. Subxerofitie. Geobot. V. sub Edafoclimatică, clasifi-caţie —. 13. Subzidire, pl. subzidiri, Cs.: Executarea unui element de construcţie nou sub o zidărie veche, cu scopul de a o consolida. 14. Subzonâ de cimentare. Geol. V. Zonă de alteraţie. îs. Suc celular. Bot.: Produs rezultat din activitatea cito-plasmei, a nucleului şi a plastidelor unei celule, acumulat în vacuolele (v.) acesteia. Sucul celular are reacţie acidă şi e format dintr-un amestec de substanţe lichide şi solide (de ex.: apă, săruri minerale, acizi organici, zaharuri, substanţe proteice solubile, etc.), Substanţele disolvate în sucul celular determină o presiune osmotică asupra tonoplastului (turges-cenţă), care execută o presare spre exterior âsupra membranei celulare; aceasta devine mai rigidă şi transmite această calitate întregului organism. Gustul acidulat.a| plantelor, respectiv al fructelor, se datoreşte prezenţei unor acizi organici (de ex.: acidul malic în mere, pătlăgele roşii, struguri, etc.; acidul citric în portocale, lămîi, etc.; acidul tartric şi, uneori, acidul oxalic, în’ fructele plantelor din familia Polygonaceae). La plantele suculente, acizii au şi o anumită funcţiune în proceşul Suc de fructe 504 Succindehidrogenază transpiraţiei, mărind concentraţia sucului celular şi, prin aceasta, presiunea osmotică, Glucoza, rezultată din asimilaţia clorofiliană, se găseşte ca atare în ţesuturile vii ale plantelor, în principat, în fructele de prun, în struguri, dovleac, portocale, etc., avînd un rol de material iniţial în metabolismul celular, sau sub formă combinată, constituind giucozidele (v.). Din clasa substanţelor zaharate mai fac parte fructoza (în pere, mere, etc.), zaharoza (în trestia de zahăr, în sfeclă, struguri, etc.); amidonul, inulina, etc. Dintre substanţele proteice, mai importante, se găseşte aleurona, în endospermui de grîu şi în albumenu! seminţelor de ricin, avînd un rol important în procesul germinaţiei. Alcaloizii întrebuinţaţi în industria farmaceutică şi în medicină şi cari au rolul de apărare a plantelor, provocînd intoxicarea animalelor cari le atacă, se găsesc în toate organele, în cantităţi variate (de ex.: atropina, solanina, veratrina, nicotină, hiosciamina, chinina, etc.). Mai bogate în alcaloizi sînt plantele din familiile: Solanaceae, Papaveraceae, Ranunculaceae, Rubiaceae, etc. în sucul celular din tulpină, frunze, flori, fructe şi chiar în seminţe, se găsesc, de asemenea, diferiţi pigmenţi variat coioraţi, în principal din grupul antocianilor, de culoare violetă, roşie, albastră, etc. La numeroase alge, în vacuole se găsesc iod şi brom. Cristalele de oxalaţi de calciu sînt considerate produse de dezasimilare. în protoplasmă se găsesc antibiotice, fitoncide, vitamine, fermenţi şi fitohormoni, substanţe importante în metabolismul organismelor respective. Antibioticele şi fitohormonii sînt produşi atît de microorganisme ca bacterii, ciuperci (antibioticele) cît şi de plante superioare ca: ardeiul, tomatele, ceapa, usturoiul, plopul, mesteacănul, bujorii, etc. (fiton-cidele), avînd o acţiune selectivă, respectiv profilactică pentru organismele cari le produc şi inhibitoare sau toxică pentru alte organisme. Colininele sînt substanţe produse de protoplasma plantelor superioare, cu acţiune asupra altor plante superioare, iar marasminele sînt produse de microorganisme, cu acţiune asupra unor plante superioare. Vitaminele (v.) sînt produse în principal de protoplasma plantelor, găsindu-se în cantităţi mai mari în frunze, în fructele maturizate şi în rădăcini. Sînt indispensabile plantelor, în doze mici, pentru asigurarea unui metabolism normal, în principal pentru asigurarea creşterii, a respiraţiei, a schimbului de substanţe, etc. Fermenţii (enzimele) sînt substanţe de natură proteică, avînd calitatea de a produce diferite transformări chimice, fără a intra în reacţiile respective. Participă la procesul respiraţiei şi au un rol important în metabolismul celular, în procesele de sinteză şi de desfacere a produşi lor organici complecşi. - i. Suc de fructe. Ind. alim.: Produs obţinut prin zdrobirea sau mărunţirea fructelor, urmate de presare şi de clarificarea lichidului rezultat. Randamentul normal obţinut e de 50- • -60%. Pentru mărirea randamentului de suc, cu 5 * * * 10 %, se poate aplica fructelor marunţite, înainte de presare, unul dintre următoarele procedee: electroplasmoliza, folosind agregate speciale, cari lucrează sub o tensiune de 220---380 V (sub influenţa curentului electric se modifică permeabilitatea proto-plasmei şi a pereţilor celulari); tratarea cu preparate enzimatice cari provoacă degradarea pereţilor celulari pectocelulo-zici, ceea ce măreşte permeabilitatea celulară; încălzirea materialului fărîmat pentru coagularea ireversibilă a unor compuşi, uşurînd astfel extragerea ulterioară a sucului. Unele sucuri de fructe sînt numite must, de exemplu mustul de struguri şi mustul de mere, folosit la fabricarea cidrului (v.). Clarificarea sucurilor rezultate se obţine prin: păstrarea la temperaturi joase, pentru sedimentarea impurităţilor şi separarea lichidului limpede, ulterior, prin decantare; îndepărtarea particulelor de pulpă cu ajutorul separatoarelor centrifuge (6000---8000 rot/min) sau al filtrelor-prese cu cochilii sau cu plăci filtrante. Pentru îndepărtarea substanţelor coloidale conţinute şi cari conferă sucului opalescenţă se aplică, de obicei, un tratament cu enzime pectolitice: aspergol, filtragol, ciarază, etc. în cazul sucurilor destinate fabricării geleurilor, tratamentul enzimatic nu se mai aplică, căutînd să se menţină integral conţinutul de pectină al sucului. Sucurile destinate fabricării siropurilor sau geleurilor sînt păstrate, pînă la trecerea în fabricaţie, cu ajutorul substanţelor conservante: bioxid de sulf, acid formic, acid benzoic, acid sorbic, etc.; de asemenea, în tancuri sub presiune de bioxid de carbon, la temperatură joasă. Sucurile cari urmează să fie consumate ca atare sînt de obicei cupajate prin adaus de zahăr şi diluare cu apă, pentru obţinerea unui raport convenabil între zahăr şi aciditate (10—20/1). Sucul corectat e îmbuteliat şi e pasteurizat ulterior la temperaturi de 95--*98°, sau, după un procedeu mai modern, e pasteurizat şi apoi ambalat în condiţii aseptice. 2. Suc nuclear. Chim. biol.: Lichid conţinut în nucleul celulelor. Sucul nuclear conţine proteine bazice combinate cu acizi nucleici. 3. Sucala, pl. sucale. Ind. text.: Depănător folosit în industria textilă casnică, pentru depunerea firului de bătătură, tras.de pe o vîrtelniţă, pe o ţeavă fixată pe un ax metalic rotitor. Depănarea se execută manual, prin lovirea cu mîna dreaptă a roţii de la capătul axului metalic, cu mîna stîngă susţinînd şi dirijînd firul. Sin. Letcă, Rodan. 4. Succesiune, pl. succesiuni. Geobot. V. sub Singenetică. 5. Succesiune de strate. Geol.: Serie de strate cari se succed fără repetarea caracteristicilor lor petrografice. Succesiunea se numeşte normala, cînd stratele mai noi acoperă stratele mai vechi, corespunzînd astfel ordinii de depunere a acestora, şi inversă, cînd strate mai vechi sînt dispuse peste strate mai noi, datorită răsturnării lor prin acţiunea forţelor tectonice. 6. Succesiune de taiere. Sil'/.: Diviziune a unităţii de [ ro-ducţie forestieră compusă, în general, din arborete de molid cari se exploatează prin tăieri rare, şi cari se constituie pentru a evita doborîturile de vînt. Succesiunea de tăiere se separă de restul arboretelor prin linii naturale ale terenului, cari pot constitui obstacole contra vîntului (cum sînt muchiile proeminente, convenabil orientate) sau prin linii artificiale (linii de separare ori de izolare). în interiorul succesiunii, tăierile se efectuează succesiv în sens contrar sensului vîntului periculos', 7. Succesive, aproximaţii Mat.: Valori, din ce în ce mai apropiate de valoarea adevărată a unei mărimi, obţinute cînd acea mărime figurează ca necunoscută într-o relaţie care nu poate fi rezolvată exact. Aproximaţiile succesive se obţin fie neglijînd unii termeni în relaţia respectivă, fie adoptînd pentru anumiţi coeficienţi din relaţie valori aproximative din ce în ce mai apropiate de cele exacte. s. Succin. Mineral.: Sin. Chihlimbar (v.). 9. Succindehidrogenazâ. Chim. biol.: Enzimă care controlează dehidrogenarea acidului succinic (care se formează în reacţiile de oxidoreducere) în acid fumărie, avînd rol foarte important în organism. Hidrogenarea acidului fumărie la acid succinic nu e posibilă însă decît în prezenţa fermentului galben: COOH COOH CH CH2 CH 'TT CH2 I I COOH COOH Sistemul are potenţialul de oxido-reducere ^=4-0,015 V la pH —6,9 şi 30°, făcînd parte dintr-un ciclu larg de oxidare care are loc în organism, cunoscut sub numele de ciclul acizilor t ricarboxilici. Succineină 505 Sucţiune 1. Succineină. Ind. chim.: Colorant bazic derivat de la xantenă. Se obţine fie prin topirea m-dimet:l (sau dietil) ami-no-fenolului cu anhidridă succinică, fie prin reacţia dimetil-aminei cu rezorcinol-succineină la 170---2000'sub presiune. E solubil în apă, cu o fluorescenţă galbenă, şi în alcool etilic. Se foloseşte pentru vopsirea bumbacului mordansat cu tanin sau mordanţi sintetici, cum şi pentru vopsirea mătăsii şi a lînii în tonuri roşii. Se întrebuinţează, de asemenea, şi la vopsirea pielii tăbăcite vegetal sau cu crcm. Sin. Rodamină S. 2. Succinic, acid Chim.: Acid organic bibazic, care se prezintă sub formă de cristale cu .p. t. 158°, solubile în apă. Se găseşte ca ester în răşina de chih- ^H2 COOH limbar (v.). Se poate prepara prin hidrofiza ^ —COOH nitrilului succinic. E folosit la prepararea unor 2 medicamente, ca intermediar în unele sinteze chimice, etc. 3. Succinil-sulfatiazol. Chim., Farm.: HOOC—CH2—CH2—CO— HN-C H H II ' xC-SOa—HN-C H H CH l! CH Derivat acilat al sulfatiazolului, în care gruparea aminică primară a nucleului benzenic a fost conjugată cu un acid dicar-boxilic formînd o acid-amidă substituită. Se obţine prin încălzirea sulfatiazolului cu anhidridă succinică, prin topire directă sau prin fierbere cu etanol. Această sulfamidă e insolubilă în apă, are p. t. 188° şi e folosită în Medicină, în combaterea infecţi ilor intestinale (d isen-terie bacilară), datorită faptului că se absoarbe greu prin pereţii intestinali, realizîndu-se astfel concentraţii locale mari. în intestin se produce o hidroliză, obţinîndu-se sulfamida respectivă (sulfatiazolul). Sin. SuIfasuxinidină. 4. Succinimidă. Chim.: Imida ciclică a acidului succinic. Se prezintă sub formă de cristale aciculare sau de foiţe incolore, cu gust dulce; are p. t. 125---126'0 şi p. f. 287—288°; e solubilă în apă, în alcool; e greu solubilă în- eter; insolubilă în cloroform. O caracteristică importantă a acestei imide ciclice e caracterul ei acid, conferit de hidrogenul grupării imidice, acest atom de hidrogen putînd fi înlocuit cu metale. Succinimida tratată cu clor sau cu brom în soluţie de hidroxid de sodiu trece în N-halogen-succinimidă. Introducerea halogenului se poate face şi cu acid hipocloros sau hipobromos, luînd ca reactiv sărurile metalice ale succinimidei. N-iod-succinimida se obţine la tratarea succinimidei cu iod în prezenţa argintului. Dintre N-halogen-succinimide, cea mai importantă e N-brom-succinimida, un reactiv întrebuinţat mult în numeroase sinteze organice, cum sînt: bromurarea selectivă a catenelor laterale alchilice legate de un nucleu aromatic; oc-bromurarea cetonelor; introducerea de atomi de brom în poziţie alilică, adiacentă dublei legături: H H2CX Vh xc// CH* + H2C—CO ! \ NB r -CO c H CH I CH ;Br H0C—CO HoC—CO' NH p.t.66°; N-etil-succinimida are p. t. 26°; N-propil-succinimida are p. t. 16°. Succinimida distilată cu pulbere de zinc se transformă în pirol ; redusă cu sodiu şi cu alcool, sau catalitic, trece în pirolidină. Reducerea se poate realiza şi electrolitic, folosind un catod de plumb în soluţie de acid sulfuric: Sarea de sodiu a succinimidei, tratată cu alchil-halogenuri, conduce la N-alchil-succinimide. N-metil-succinimida are HX-CO \ NH -CO \ -CH, NH H2C—CO Cea mai utilizată \ / NH H2C—ch2 preparare a succinimidei —CH II H—C—COOH Succinodehidraza se găseşte în celulele organismului animal, unde are rolul de a dehidrogena acidul succinic, care se formează în reacţiile de oxidoreducere. e. Succinoxidazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul oxida-zelor, care are un rol important în ciclul oxidării acidului succinic. 7. Suceava, pl. suceve. Ind. ţâr.: Ţeava suveicii de la războiul de ţesut ţărănesc. 8. Sucitor, pl. sucitoare. Ind. ţâr.: Sul neted de lemn, cu care se întinde şi se subţiază foaia de aluat pentru plăcinte, pentru tăieţei, etc. (Termen regional Moldova, Transilvania). 9. Sucraze, sing. sucrază. Chim. biol.: Enzime din grupul transglicozidazelor. Acestea din urmă catalizează reacţia de transfer al unui rest glucidic de pe un donator specific pe un receptor specific; reacţiile catalizate au loc, în general, cu variaţii energetice mici. Sucrazele catalizează transferul unui rest glicozil din molecula zaharozei care poate fi, fie fragmentul glucoză, fie fragmentul fructoză din molecula zaharozei, pe un acceptor adecvat. Acest transfer conduce la formarea unor omopolizaharide, pornind de la zaharoză. Acceptorul e o polizaharidă omologă cu aceea care urmează să fie sintetizată, dar avînd o moleculă cu un grad de polimerizare mai mic. Prin mecanismul de transfer se ajunge la o lungire a catenei, respectiv, la creşterea gradului de polimerizare. Din acest grup de enzime fac parte: dextransucraza, levansucraza, inulosu-craza şi amilosucraza. Sin. Zaharaze. 10. Sucrol. Chim.: Sin. Dulcină (v.). 11. Sucţiune, pl. sucţiuni. Geot.: Reducerea presiunii la care se găseşte apa din porii unui pămînt nesaturat, în raport cu presiunea atmosferică. Deoarece, în pămînturile argiloase, migraţiunea apei peIi-culare are loc din zonele cu sucţiune mai mică spre cele cu sucţiune mai mare, sucţiunea mai poate fi definită şi ca presiunea (faţă de presiunea atmosferică) care trebuie aplicată apei aflate în pămînt, pentru a opri procesul de migraţiune. Deoarece gama sucţiuni lor în pămînt e foarte vastă, putînd ajunge de la valoarea presiunii atmosferice (pentru pămîntul saturat) pînă la circa 10 000 kg/cm2 (pentru pămîntul uscat Sucţiune, forţă de 506 Sudabil itate în etuvă), pentru exprimarea sa valorică se utilizează potenţialul de umiditate (v.), definit ca logaritmul decimal al suc-ţiunii exprimate în centimetri coloană de apă. 1. Sucţiune, forţa de Nav.: Forţă suplementară de rezistenţă la înaintarea navei, care apare în sistemul navă-elice, în raport cu rezistenţa navei considerate independentă de elice, ca urmare a influenţei cîmpului de presiuni al elicei asupra cîmpului navei. Regimul de depresiune creat de elicea în acţiune înaintea sa, ca urmare a accelerării particulelor de apă, modifică starea de presiune a lichidului din jurul navei, fenomen care se traduce printr-o creştere a rezistenţei R0 la înaintare a navei considerate fără elice. Ca urmare, împingerea totală P a elicei navei, care reprezintă forţa axială transmisă lagărului de împingere, e consumată pentru învingerea rezistenţei de înaintare a navei (fără elice) R0 şi a rezistenţei suplementare de sucţiune Ps, astfel încît P=R0JrPf. Forţa Pr se exprimă, în general, sub forma 0P, în care p r Q~—reprezintă coeficientul de sucţiune şi se poate considera ca fiind constituit din trei componente: Sucţiunea de frecare, a cărei valoare, la navele cu elice în pupa, e mai mică decît 0,01, fiind ca atare neglijabilă, în timp ce pentru navele cu elice în prova ea reprezintă o creştere considerabilă a rezistenţei navei. Sucţiunea turbionara sau potenţiala, pe care nava o suportă ca urmare a diferenţei dintre regimul de curgere paralel şi cel efectiv, turbionar, şi care se manifestă printr-o creştere a rezistenţei de presiune. Întrucît la curgerea turbionară antrenarea unei aceleiaşi cantităţi de apă în unitatea de timp ar necesita o turaţie sporită şi deci şi un moment sporit al elicei, rezultă că pentru momente egale, dezvoltate de elice în cele două regimuri, turaţia în regimul turbionar va fi mai redusă. Această componentă a coeficientului de sucţiune are, în cazul navelor cu elice la pupa, ponderea cea mai mare în raport cu celelalte două. Sucţiunea de unda, care e datorită formării unaelor spre pupa navei. Ea e egală cu zerc, pentru navele cu elice în pupa, în timp ce pentru cele cu elice în prova e cea care conferă ordinea de mărime a întregului coeficient de sucţiune, ca urmare a deplasării conturului undelor prin acţiunea elicei. în general, sucţiunea e redusă de prezenţa cîrmei. Stabilirea valorii lui 0 se poate face, fie prin încercări pe model ale navei, fie prin măsurarea la bordul navei a valorilor lui P şi R0. Valori aproximative ale lui 0 pot fi stabilite pe baza unor formule rezultate din încercări, exprimate în funcţiune de coeficientul total de fineţe 8 al navei sau de siajul cp, de forma: 0=&-f-&& sau d—c-f-d(p, unde a,b,c,d sînt valori scalare, variabile în raport cu tipul navelor, cu numărul elicelor, cu felul cîrmei, cu felul apendicelor cari ies la pupa din corpul navei. Astfel, pentru nave maritime comerciale cu valori uzuale mijlocii ale lui § şi cu o elice se obţin valori ale lui 0 apropiate de realitate, utiiizînd formula: 0=0,50 cp—0,12, iar pentru cele cu două elice, 0=0,50 9—0,18. în regimurile de navigaţie cu elicea parţial inversă (cum e, uneori, în navigaţia fluvială sau în navigaţia cu balast), coeficientul de sucţiune ia valori diferite, în funcţiune de mărimea discului elicei aflat în emersiune; la mersul înapoi al navei, coeficientul de sucţiune 0^=1,25. 2. Sucul pămîntului. Geol.: Apa de sol, încărcată cu săruri şi cu substanţe^coloide, care circulă prin spaţiul lacunar. între sucul solului şi complexul adsorbant există un schimb continuu de cat ioni, ceea ce asigură echilibrul substanţial al solului. Sin. Mustul solului, Soluţie de sol. 3. Suculente, plante Geobot.: Plante cari s-au adaptat condiţiilor de uscăciune din regiunile dezertice şi subdezer-tice, în vederea acumulării de apă ca rezervă, prin modificarea ţesuturilor şi a morfologiei. Unele şi-au pierdut frunzele, asi-milaţia făcîndu-se prin tulpini şi prin ramuri (de ex. Cactus, Cereus, Mamillaria); la altele, acumularea apei se face de către frunze cari şi asimilează (de ex.: Agave americana, Yucca filamentosa, etc.). Unele specii de Euphorbia (laptele-cucului) au căpătat, prin adaptare, aspect de Cactee (de ex. Euphorbia virosa, etc.). 4. Sud. 1. Geogr.: Punctul cardinal de pe orizont, îndreptat în direcţia în care se găseşte Soarele la amiază, în emisfera nordică a Pămîntului. 5. Sud. 2. Geogr.: Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări, a unui oraş, etc. situată spre sud (în accepţiunea 1). 6. Sud-est. Geogr.: Punct cardinal secundar, situat în direcţia bisectoarei unghiului format de direcţiile sud (v. Sud 1) şi est (v.). 7. Sud magnetic. Fiz.; Orientarea opusă celei în care se îndreaptă, pe pămînt, momentul magnetic al unui ac magnetic care se poate roti liber. s. Sud-vest. Geogr.: Punct cardinal secundar, situat în direcţia bisectoarei unghiului format de direcţiile sud (v. Sud 1) şi vest (v,). 9. Sudabil. Metg.: Cal itatea unui materia! metalic de a prezenta sudabil itate (v.) io. Sudabilitate. Tehn.: Capacitatea unui material de a se îmbina cu un alt material, de aceeaşi compoziţie sau de compoziţie apropiată, prin formarea unei legături metalice sau chimice (v. şî Sudare). Sudabilitatea unui material, care nu e proprietate intrinsecă a acestuia (cum sînt, de exemplu forja-biIitatea, ductilitatea, etc.), e determinată de totalitatea proprietăţi lor fizicochimice ale materialului de bază şi ale materialelor cari participă la procesul de sudare (electrozi, gaze, etc.), de procedeul şi regimul de sudare, de felul îmbinării (formă, grosime, rigiditate, etc.), etc. Se deosebesc sudabilitate fizică şi sudabilitate tehnologica. Sudabilitatea fizica e capacitatea particulelor materialului de a se alia, formînd o legătură atomică (legătură chimică), prin procese cari se produc în zonele de contact între materialele de sudat; sudabilitatea tehnologica e capacitatea unui material de a se suda în bune condiţii prin anumite procedee, şi cari prezintă importanţă practică deosebită. Sudabilitatea oţelurilor, de exemplu, depinde de conţinutul lor procentual în carbon, în raport cu cantitatea procentuală sumată de celelalte elemente de aliere. Din punctul de vedere al sudabilităţii, oţelurile se numesc perfect, satisfăcător, limitat sau rău sudabile; oţelurile cu un conţinut în carbon mai mare decît 0,3-*-0,32% nu sînt sudabile decît în anumite condiţii. — Oţelul de construcţie perfect sudabil (sim pl ificat, sudabi I) se sudează în orice cond iţi i practice obişnu ite, fără limitări tehnologice şi fără tratament termic înainte sau după sudare. — Oţelul de construcţie satisfăcător sudabil permite executarea ansamblurilor fără intersectări complicate, în cond iţii practice normale şi fără apariţiade fisuri. Laconstrucţi i cu intersectări de cusături şi în cond iţi i grele de sudare e necesar să se ia anumite măsuri pentru evitarea formări i fisuri lor (trata- Clasificarea oţelurilor după sudabilitate Conţinutul în elemente de aliere a! otelului (în %) Conţinutul în carbon al oţelului (în %) perfect sudabil satisfăcător sudabil limitat sudabil rău sudabi I Sub 1 0,25 0,25-0,35 0,35-0,45 0,45 1-3 0,20 0,20-0,30 0,30—0,40 0,40 Peste 3 0,18 0,18-0,28 0,28-0,38 0,38 Sudan 507 Sudare ment termic prealabil, încălzire prealabilă, tratament termic după terminarea sudării). — Oţelul de construcţie limitat sudabil are tendinţa spre formare de fisuri în condiţii de sudare obişnuite. El reclamă un tratament termic atent, sudarea trebuind săfie efectuată în condiţii tehnologice determinate, cu încălzire prealabilă sau cu tratament termic după sudare. — Oţelul de-construcţie râu sudabil are o tendinţă accentuată la formarea de fisuri. Sudarea e posibilă numai cu tratament termic înainte şi după sudare, cum şi cu încălzire obligatorie în timpul sudării. 1. Sudan. Chim.: Coloranţi organici solubili în solvenţi organici, întrebuinţaţi în special ia colorarea unor produse petroliere albe (benzină, petrol), în scopul denaturării acestora. Denaturarea prin colorare serveşte la recunoaşterea şi la taxarea specială a acestor produse, în cazul cînd sînt folosite în scopuri agricole. 2. Sudare, pl. sudări. Tehn., Mett.: Operaţie de îmbinare a două obiecte de materiale metalice sau nemetalice, cu realizarea unei legături metalice sau chimice, prin încălzire, prin presiune, prin şoc sau combinat. Rezultatul sudării se numeşte sudură, care împreună cu zonele învecinate influenţate constituie îmbinarea sudată. Sudura se obţine folosind un procedeu de sudare, care e totalitatea operaţiilor tehnologice, în diverse variante, necesare efectuării acestei îmbinări, cu considerarea naturii materialelor de sudat. Procedeele de sudare, cari în fapt sînt grupuri de procedee, pot fi clasificate după diferite criterii şi anume: după starea în care e adus materialul de sudat, se deosebesc sudare prin topire şi sudare prin presiune, ultima fiind efectuată cu sau fără încălzire; după felul încălzirii, se deosebesc sudare chimicâ, sudare electrică, sudare electrochimicâ, sudare chemome-canicâ şi sudare electromecanica; după sursa de energie folosită, care actualmente constituie criteriul cel mai corespunzător, se deosebesc sudare cu consum de energie termochimicâ, termoelectrica, mecanica, de radiaţie sau nespecificatâ (în acest ultim caz interesează excluziv efectul termic, indiferent de felul energiei consumate). Unele dintre sursele de energie folosite la sudare sînt, de asemenea, utilizabile la procedee conexe sudării, de exemplu pentru lipire, tăiere, încărcare, metalizare, etc. Sudura, efectuată cu sau fără material de adaus (metal de adaus,, în cazul sudării materialelor metalice), se poate obţine: prin topirea locală a materialelor de sudat şi fără exercitarea unei solicitări din exterior; prin încălzirea locală de pastificare a materialelor de sudat (încălzire pînă la starea pastoasă, adică plastică, eventual cu topire superficială) şi cu exercitarea unei solicitări; prin exercitarea numai a unei solicitări din exterior, la rece, pentru a produce deformarea plastică necesară a obiectelor de sudat; prin percursiune, fricţiune, vibraţii, explozii, etc. Sudura (cu sau fără materia! de adaus) se numeşte omogenă, dacă e de aceeaşi compoziţie sau de compoziţie apropiată cu cea a materialelor de sudat (de ex. sudarea a două oţeluri cu adaus de oţel), sau eterogenă (numită lipitură tare sau moale), dacă e de compoziţie diferită de cea a materialelor de sudat (de ex. sudarea a două metale diferite sau sudarea a două metale de aceeaşi compoziţie, dar cu material de adaus diferit). Sudarea prin topire e grupul de procedee la care obiectele de sudat se îmbină prin topirea locală a marginilor, folosind flacără de gaz, arcul electric, etc. şi fără exercitarea vreunei solicitări din exterior (apăsare sau şoc). în practică, cel mai mult folosite sînt procedeele ce sudare Prin topire, cari se caracterizează prin volum mic al băii de sudură, temperatură înaltă de topire, atmosferă adecvată deasupra băii de sudură, legătură neîntreruptă între metalul topit şi metalul de bază (în care ultimul constituie o cochilie pentru metalul depus). Datorită acestor particularităţi, se obţin gradienţi mari de temperatură, reacţii în afară de echi- libru, schimbarea compoziţiei chimice şi a structurii metalului depus (faţă de aceea a metalului de bază şi a metalului de adaus), schimbarea structurii metalului de bază în zona influenţată termic, tensiuni interne pe linia de sudură (adică în cusătură, incluziv zonele vecine), deformaţii, etc. La sudarea prin topire, transferul picăturilor de metal e însoţit de reacţii chimice energice între metalul de adaus şi mediul înconjurător. Schimbări mari în compoziţia chimică a metalului se produc, în special, la sudarea cu arcul electric neprotejat; în acest caz, la oţel, pierderile de carbon, mangan şi siliciu variază între 50 şi 90%, iar conţinutul de oxigen şi azot în sudură poate ajunge la 0,20%, rezultînd o sudură cu totul necorespunzătoare. Prin folosirea diferitelor mijloace ce protecţie, ca învelişuri, fluxuri, gaze protectoare, etc., se obţin suduri de calitate bună. Mijlocul de protecţie determină şi procedeul de sudare respectiv. Sudarea prin presiune e grupul de procedee la care obiectele de sudat se îmbină prin; încălzire pînă la starea pastoasă (plastică) sau pînă la topire superficială, adică dezvoltînd o anumită căldură de sudare, dar totodată exercitînd o solicitare din exterior, prin apăsare sau şoc; presiune şi fără încălzire, adică la rece, exercitînd presiuni relativ înalte de deformare, pentru aducerea particulelor în zona de atracţiune mutuală. La sudarea cu încălzire se exercită o presiune de refulare, care aduce particulele în zona de atracţiune mutuală, unae se produce şi o difuziune a acestora. La răcire se produc cristale noi, cari absorb material de la ambele obiecte ce sudat, astfel încît suprafaţa de separaţie încetează să mai existe din punctul de vedere fizic. De exemplu, pentru oţel moale, intervalul de temperatură e de 1100-• *1300° şi presiunea de refulare e de circa 6***10 kgf/mm2, la sudarea în stare plastică, respectiv intervalul de temperatură e de 1550**-1650° (adică peste temperatura de topire) şi presiunea de refulare e de circa 1 •••4 kgf/mm2, la sudarea cu topire superficială.— La sudarea la rece se exercită o presiune de refulare de 80*•-120 kgf/mm2, ceea ce provoacă o deformare de peste 70% a materialului, din care cauză acest ultim procedeu e utilizabil la sudarea metalelor uşor deformabile (de ex. aluminiu, cupru, etc.). Sudarea chimicâ se efectuează la cald, fără exercitarea vreunei solicitări din exterior, metalul de sudat fiind topit local prin căldura dezvoltată într-o reacţie chimică exo-termică. Această sudare poate fi: sudare cu gaz (prin topire), sudare aluminotermicâ (prin topire) sau sudare prin turnare. ■— Sudarea electrică se efectuează de asemenea la cald, metalul de sudat fiind topit local prin efectul electro-caloric al arcului electric şi fără exercitarea vreunei solicitări mecanice din exterior. Această sudare poa+e fi: sudare cu arc electric descoperit sau sudare cu arc electric acoperit. — Sudarea electrochimicâ se efectuează într-un mediu gazos, fără exercitarea vreunei solicitări mecanice din exterior, metalul de sudat fiind topit local prin efectul caloric al arcului electric, protejat de o atmosferă (mediu gazos) neutră sau reducătoare. Un exemplu e sudarea cu hidrogen atomic. — Sudarea chemnmecanică se efectuează la cald, sub presiune, metalul de sudat fiind încălzit pînă la starea pastoasă prin căldura dezvoltată într-o reacţie chimică, pentru ca apoi să se exercite o solicitare mecanică cin exterior (prin lovire cu ciocanul, presare sau laminare). Această sudare poate fi: sudare cu gaz (prin presiune), sudare aluminotermicâ (prin presiune), sudare prin forjare. Sudarea electromecanică se efectuează încălzind obiectele de sudat prin efectul electrocaloric al curentului electric, supuse concomitent şi unei solicitări mecanice din exterior. Această sudare poate fi: prin rezistenţă sau prin inducţie. . Sudare 508 Sudare Clasificarea procedeelor de sudare în Pag. 1. Sudare cu energie termochimică .........................508 1.1. Sudarea cu gaz, prin topire ......................508 1.1.1. Sudarea oxiacetilenică ...........................508 1.1.2. Sudarea oxihidrică................................509 1.1.3. Sudarea oxibenzenică..............................509 1.1.4. Sudarea cu benzină sau cu petrol ..............509 1.1.5. Sudarea cu gaz de iluminat.....................509 1.1.6. Sudarea cu gaze naturale.......................510 1.1.7. Sudarea cu gaze petroliere lichefiate . . . .510 1.1.8. Sudarea cu metilacetilenă-propadienă .... 510 1.1.9. Sudarea cu gaz de sondă .......................510 1.1.10. Sudarea cu gaz de cocs .........................510 1.2. Sudarea cu gaz prin presiune ...................... 510 1.2.1. Sudarea în stare plastică ........................510 1.2.2, Sudarea în stare topită......................... . 510 1.3. Sudarea aluminotermică............................511 1.3.1. Sudarea prin topire . ............................511 1.3.2. Sudarea prin presiune . ..........................511 1.4. Sudarea prin explozie.............................512 2. Sudarea cu energie termoelectrică................ . . . 512 2.1. Sudarea cu arc electric ..........................512 2.1.1. Sudarea cu electrod-vergea fuzibil (învelit sau neînvelit).......................................513 2.1.2. Sudarea cu electrod-sîrmă fuzibil.................516 2.1.2.1. Cu electrod-sîrmă sub flux.................516 2.1.2.2. Cu electrod-sîrmă în mediu gazos inert . . 519 2.1.2.3. Cu electrod-sîrmă în mediu gazos activ . . 519 2.1.2.4. Cu electrod-sîrmă neînvelit................521 2.1.2.5. Cu electrod-sîrmă învelit..................521 2.1.2.6. Cu electrod-sîrmă cu înveliş megnetizabil . . 521 2.1.2.7. Cu electrod-sîrmă cu miez..................521 2.1.3. Sudarea cu un electrod nefuzibil (refractar) . 521 2.1.3.1. Cu electrod de cărbune (protejat sau neprotejat) ................................................521 Sudarea cu energie termochimică: Grup de procedee de sudare, la care se foloseşte o sursă ae energie termochimică, pentru producerea căldurii de sudare. Astfel de procedee sînt: sudarea cu gaz, prin topire sau prin presiune; sudarea aluminotermică, prin topire sau prin presiune; sudarea prin explozie. Sudare autogenă. V. Sudare cu gaz, prin topire. Sudarea cu gaz, prin topire: Sudare la care topirea locală a metalului de sudat se obţine prin căldura de ardere a gazelor combustibile amestecate cu oxigen (rareori cu aer comprimat), fără exercitarea unei solicitări mecanice din exterior. In general, pentru sudare se întrebuinţează oxigen înmagazinat la presiunea de 150 at, în butelii de oţel cu capacitatea de 40 I (din cari se obţin 6 rrr oxigen, la presiunea şi temperatura standard). Temperatura flăcării trebuie să fie mult mai înaltă decît temperatura de topire a metalelor de sudat şi de adaus, adică trebuie să se obţină un cît mai mare randament pirometric (care e cîtul diferenţei dintre temperatura flăcării şi temperatura de topire a metalelor de sudat, prin temperatura flăcării). Caracteristicile gazelor combustibile, cari determină întrebuinţarea lor la sudare (respectiv la tăiere), sînt: puterea calorică; cantitatea de căldură dezvoltată în zona mijlocie a flăcării, unde se produc arderea incompletă şi topirea metalelor de bază şi de adaus; temperatura de ardere a gazului în oxigen sau, uneori, în aer ; cantitatea de oxigen necesară formări i flăcări i de sudare ; uşurinţa utilizării lor şi maniabil itatea aparaturii necesare, securitate în muncă şi comoditatea transportului. La unele gaze, a căror temperatură a flăcării e relativ joasă (de ex.: propan, butan, gaze naturale, etc.), se poate mări temperatura prin preîncălzirea în trepte a gazului. în acest scop se foloşeşc difuzoare de încălzire, montate între funcţiune de sursa de energie folosită Pag. 2.1.3.2. Cu electrod de wolfram (în mediu de gaz protector).......................................522 2.1.3.3. Cu arc transferat (cu plasmă).....................523 2.1.4. Sudarea cu doi electrozi nefuzibili (cu arc independent)........................................524 2.1.4.1. Cu arc între doi electrozi de cărbune . . . 524 2.1.4.2. Cu arc între doi electrozi de wolfram (cu hidrogen atomic).................................524 2.1.4.3. Cu vînă de plasmă suflată.........................524 2.1.5. Sudarea cu arc electric între obiectele de sudat 525 2.1.5.1. Sudarea cu arc a prin electrod-prizon . . 525 2.1.5.2. Sudarea cu arc prin descărcarea condensatoarelor ......................................... 525 2.2. Sudarea prin rezistenţă electrică.....................525 2.2.1. Sudarea cap în cap ...............................526 2.2.1.1. prin refulare.....................................526 2.2.1.2. prin topire intermediară................... , ; 526 2.2.2. Sudarea prin puncte ..............................527 2.2.3. Sudarea în linie .................................529 2.3. Sudarea prin inducţie.................................529 2.4. Sudarea în baie de zgură..............................530 2.5. Sudarea prin bombardament electronic în vid . 531 3. Sudarea cu energie mecanică.................... 532 3.1. Sudarea la rece (prin presiune) ......................532 3.2. Sudarea cu ultrasunete ...............................532 3.3. Sudarea prin frecare .................................533 4. Sudarea cu energie de radiaţie (maser sau laser) . . 533 5. Sudarea cu energie mecanică nespecificată .... 534 5.1. Sudarea prin ferjare .................................534 5.2. Sudarea cu ciocanul de încălzire .....................534 5.3. Sudarea cu aer cald ..................................534 5A. Sudarea cu elemente de încălzire ......................534 tija suflaiului (arzătorului) şi bec, obţinîndu-se flăcări comparabile cu cea realizată la arderea acetilenei, în oxigen (flacără oxiacetilenică). Sudarea cu gaz se numeşte după gazul întrebuinţat la sudare, respectiv la tăiere, încălzire, lipire, etc., care poate fi: a c.e t i -Ienă, hidrogen, benzen, vapori de benzină sau de petrol, gaz de iluminat, gaze naturale, gaze petroliere lichefiate, gaz de sondă, gaz de cocs, etc. Sin. Sudare gazotermică. Sin. (impropriu) Sudare autogenă. Sudarea oxiacetilenică : Procedeu la care gazul combustibil e ac et i I e n a, folosită în raportul volumic de 1/1,2—1 >1,1 faţă de oxigen. Pentru sudare se întrebuinţează fie acetilenă înmagazinată la presiunea de circa 15 at (disolvată în acetonă), în butelii cu capacitatea de 40 I (din cari se obţin circa 5,5 m3 aceti Ienă, la presiunea şi 2 3 ** temperatura standard), \ . ✓ / /_______ fie acetilenă preluată de "7 la un generator de acetilenă. Flacăra obişnuită a /_ Flacără oxiacetilenică. amestecului de acetilenă 1) canalul becului pentru ieşirea ameste-şi oxigen se compune CU,UI de gaz; nucleul flăcării; 3) strat j. / r- ,\ de carbon liber; 4) zona mijlocie; 5) înveli- din trei zone (v. fig. /): şui exterior, nucleul z, constitu it din amestec C2H2şi 02şi conturat de un strat subţire .3 de carbon liber (provenit din disocierea acetilenei), datorită căruia întregul nucleu apare foarte luminos ;zona mijlocie 4, în care CgHg cu Og se transformă în CO, şi H, fiind locul Sudare 509 Sudare unde se produce temperatura cea mai înaltă a flăcări i: în ve-| i şui exterior 5, permanent agitat, în care se produce arderea completă (rezultînd C02 şi H^O), oxigenul necesar arderii fiind luat şi din aerul înconjurător. Sudarea se face în bune condiţii, cînd obiectul de sudat se găseşte la distanţa de 1**'3 mm de vîrful nucleului strălucitor, adică în zona mijlocie a flăcării. ' Cînd raportul volumic e mai mic decît valoarea indicată, flacăra e oxidantă (recomandabilă ia sudarea alamei), iar cînd e mai mare, flacăra e carburantă (re- comandabilă, în anu mite proporţii, la sudarea aluminiului, a fontei, etc.). Alegerea unei flăcări de ia cea mai oxidantă pînă la cea mai carburantă se face ţi-nînd seama de natura materialului de sudat, atît la sudare cît şi la procedee conexe (de ex. la tăiere) Tabloul I. Amestecurile oxigen-aceti-lenă în funcţiune de destinaţie Proporţia amestecului O, : C2H2 Se recomandă la: 1 : 1 pînă la 1,1 : 1 pînă la 1,2 : 1 pînă la 1,3 : 1 pînă la 1,7 : 1 sudarea Al, Cu, oţel inoxidabil sudarea oţelurilor nea-(iate şi slab aliate sudarea alamei tăiere preîncălzire pentru tăiere, călire superficială, redresări influentă //. Post de sudare oxiacetilenică. 1) butelie de acetilenă disolvată; 2) butelie de oxigen; 3) suflai de sudură; 4) tuburi do cauciuc; 5) reductor. simea obiectelor de sudat şi de poziţia lor, iar puterea suflaiului şi diametrul sîrmei de adaus se aleg în funcţiunedegrosimeapiesei. La table subţiri, pînă la 2 mm, sudarea se execută şi fără metal de adaus (prin răsfrîngerea marginilor); la grosimi pînă la 5 mm, marginile nu se prelucrează, dar la grosimj mai mari, marginile tablelor se prelucrează în V sau în X. în funcţiune de grosimea tablelor sudarea în poziţia orizontală poate fi efectuată: spre stînga, folosită la table subţiri pînă la 5 mm (pentru oţel), sudura real izîndu-se în urma suflaiului ; spre dreapta, folosită la table peste 5 mm grosime, sudura real.izîndu-se în fata suflaiului. Cele mai bune rezultate III. Sudare verticală urcătoare, a) executată de un singur sudor; b) executată de doi sudori; 1) piese de sudat; 2) suflai; 3) sîrmă de adaus. cu condiţia să nu aibă o chimica defavorabilă (v. tabloul I). La arderea acetilenei, a cărei putere calorică inferioară e de 11 500 kcal/m3, căldura dezvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 5050 kcal/m3 şi temperatura flăcării e de circa 3200°. Căldura totală a flăcării se determină din relaţia q^=3,5 (în kcal), în care Vc H e debitul de acetilenă (în l/h). Randamentul pirometric, pentru oţel, e de circa 57%. Un post de sudare oxiacetilenică (v. fig. II) e constituit, în principal, din; un generator (v. Generator de acetilenă) pentru producerea acetilenei sau o butelie de acetilenă (d isolvată), echipată cu un robinet şi cu un reductor de presiune; o butelie de oxigen, cu un robinet şi u n red ucto r de presiune; s u f I a i u I, pentru sudare) respectiv pentru tăiere), şi tuburile de cauciuc, .pentru racordul a-cetilenei şi al oxigenului la suflai. Regimul de sudare se alege în funcţiune de gro- se obţfn la sudările verticale urcătoare, executate simultan de doi sudori, fără prelucrarea marginilor (v. fig. III). Sudarea oxiacetilenicăe folosită mai mult la sudarea tablelor subţiri, la lucrări de reparaţii şi întreţinere. Flacăra oxiacetilenică serveşte şi la tăierea metalelor (v. Tăiere oxiacetilenică, sub Tăiere 2) cum şi la tratamente termice 7 de suprafaţă, lipiri, încălziri de red resare, etc. Sin. (impropriu) Sudare autogenă. Sudarea ox /-h i d r i c â : Proce- deu la care gazul combustibil e hidrogenul, folosit în raportul volumic de 4/1 faţă de oxigen. în general, pentru su-darese întrebu inţează hidrogen înmagazinat la 150 at, în butelii de oţel de circa 40 I. Flacăra amestecului de hidrogen cu oxigen (de culoare galbenă) se compune din trei zone ind istincte, ceea ce îngreunează reglarea flăcării, şi anume: amestec de H2 cu 02, amestec de vapori de H20 cu H2 şi amestec de vapori de H20 cu N2. La arderea hidrogenului, a cărui putere calorică e ae circa 2570 kcal/m3, căldura dezvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 1360 kcal/m3 şi temperatura flăcării e de circa 2100°. Randamentul pirometric, pentru oţel, e d'e 30%, din care cauză viteza de sudare e mai mică decît cea corespunzătoare flăcării oxiaceti len ice. Sudarea cu hidrogen se foloseşte la îmbinarea obiectelor subţiri de oţel (de 1---2 mm) sau a metalelor uşor fuzibile (plumb, aliaje, etc.). Sin. Sudare cu hidrogen. Sudarea oxibenzen ică : Procedeu la care gazul combustibil e benzenul (C6H6), folosit în raportul volumic de 1/3 faţă de oxigen. în general, pentru sudare se întrebuinţează benzen înmagazinat în stare lichidă, sub presiune, în butelii; lichidul sub presiune se aduce într-un suflai adecvat, echipat cu vaporizator. Flacăra amestecului de benzen cu oxigen e luminoasă şi are aceeaşi structură ca şi flacăra oxiacetilenică. La arderea benzenului, a cărui putere calorică e de circa 10 000 kcal/kg în stare lichidă sau de 33 840 kcal/m3 în stare gazoasă, căldura dezvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 1400 kcal/m3 şi temperatura flăcării e de circa 2600°. Randamentul pirometric, pentru oţel, e de circa 48%. Sudarea oxibenzenică se foloseşte la montaj, la lipituri tari, etc., iar uneori obiectele mai mari, cari se sudează prin topire, sînt preîncălzite cu flacără de benzen. Sin. Sudare cu benzen. Sudarea cu benzină sau cu petrol: Procedeu la care gazele combustibile sînt vaporii-de benzină sau de petrol, folosite în raportul de 1 g benzină sau petrol la circa 1,5 I oxigen. Pentru folosirea vaporilor de benzină sau de petrol, combustibilul lichid se înmagazinează, la presiunea de 2**-215 at, într-un recipient; lichidul sub presiune se aduce într-un suflai adecvat, echipat cu vaporizator. La arderea benzinei, a cărei putere calorică în stare gazoasă e de circa 30 000 kcal/m3, căldura dezvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 1200 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de 2400°; flacăra cu vapori de petrol în oxigen are o temperatură puţin mai joasă decît flacăra benzinei. Randamentul pirometric, pentru oţel, e de 44%. Flăcările de vapc-ri de benzină sau de petrol se folosesc la tăierea metalelor, suflaiul de tăiere cu petrol avînd un ajutaj de dimensiuni mai mari. Sudarea cu gaz de iluminat: Procedeu la care gazul combustibil e gazul de iluminat. Datorită conţinutului de C02, acest gaz e vătămător. Sudare 510 Sudare La arderea gazului de iluminat, a cărui putere calorică e de circa 4000 kcal/m3, căldura dezvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 900 kcal/m3, temperatura d'e ardere a gazului în oxigen fiind de circa 1900°. Sudarea cu gaz de iluminat e folosită rar şi prezintă numai o importanţă locală, din cauza dificultăţilor de transport. Flacăra amestecului de gaz de iluminat serveşte, în special, la tăiere ; flacăra amestecului de gaz de iluminat cu circa 40%C2H2 . serveşte la sudarea tablelor subţiri de oţel sau la sudarea metalelor uşor fuzibile. Sudarea cu gaze naturale: Procedeu la care combustibilul e constituit din gaze naturale, folosite în raportul volumic de 1/1 faţă de oxigen. Gazele naturale avînd 95-**98% CH4, flacăra are aproape aceleaşi proprietăţi ca şi flacăra de gaz metan pur. La arderea gazului metan, a cărui putere calorică e d’e circa 8600 kcal/m3, căldura dezvoltată în zona mijlocie e de circa 1400 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de circa 2000°. Suflaiurile, reductoarele, etc., sînt aceleaşi ca la instalaţia pentru sudarea oxiacetilenică. Rezultate mai bune se obţin în amestec cu C2H2, în proporţii pînă la 30%. Chiar în această proporţie, gazele naturale nu pot fi folosite decît la sudarea metalelor uşor fuzibile, la tăiere şi la încălzire. Sudarea cu gaze petroliere lichefiate: Procedeu ia care gazul combustibil e constituit din vapori de propan şi butan, folosiţi în raportul volumic de circa 1/1,75 faţă de oxigen. în general, pentru sudare se întrebuinţează propan (C3H8) şi butan (C4H10), înmagazinate în stare lichidă, în butelii cari sînt echipate cu reductor (la presiunea şi temperatura standard, dintr-un kilogram de propan se obţin 500 I gaz, iar dintr-un kilogram de butan, circa 390 I gaz). La arderea acestor gaze, ale căror puteri calorice sînt 22 400 kcal/m3 pentru propan şi 28 800 kcal/m3 pentru butan, căldura dezvoltată de amestecul de butan şi propan în zona mijlocie a flăcării e de circa 1120 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de circa 2050°. Randamentul pirometric, pentru oţel, e de 34%. Gazele propan şi butan, cari se transportă şi se păstrează foarte uşor în butelii de oţel cu pereţi subţiri (deoarece, la presiuni joase şi temperaturi ordinare, aceste gaze trec în stare lichidă), sînt din ce în ce mai mult întrebuinţate la sudarea metalelor neferoase şi la tăierea metalelor. Pentru securitate, buteliile nu se umplu decît pe jumătate, iar la temperaturi sub 10° se folosesc butelii cu vaporizatoare. Sudarea cu metilacetilen â-p ropadienâ: Procedeu la care gazul combustibil e constituit din vaporii acestor gaze I iche- fiate (obţinute cu Tabloul II. Caracteristicile gazelor metil- ajutorul unor sta- acetilenă-propadienă, acetilenă şi propan bilizatori termodinamici), numită abreviat KAPP. Acest gaz prezintă avantajul că poate fi înmagazinat, transportat şi manipulat ca şi propanul, ceea ce reduce pericolul accidentelor de muncă, iarflacăra produsă are caracteristici apropiate celei oxiacetilenice (v. tabloul II). Sudarea cu gaz de sondă: Procedeu la care gazul combustibil e gazul de sondă, folosit în raportul volumic de 1,5/1 faţa de oxigen. Gazul de sondă dă rezultate mai bune decît propanul şi butanul, viteza de sudare fiind mai mare. La arderea gazului de sondă, a cărui putere calorică e de 1050 kcal/m3, temperatura flăcării e de circa 2400°. Randamentul pirometric, pentru oţel, e de 44%. Flacăra cu gaz de sondă se foloseşte la sudarea fontei, a aluminiului şi a metalelor uşor fuzibile. înlocuieşte sudarea oxiacetilenică, cu excepţia sudării oţelului. Sudarea cu gaz de cocs: Procedeu la care gazul combustibil e gazul de cocs (provenit de la fabricarea cocsului), folosit în raportul volumic de circa 1,5/1 faţă de oxigen. Compoziţia acestui gaz variază în funcţiune de compoziţia cărbunelui cocsificat şi de regimul de cocsificare. La arderea gazului de cocs, a cărui putere calorică e de circa4500 kcal/m3, căldura dezvoltată în zona mijlocie a flăcării e de 1000 kcal/m3, temperatura flăcării fiind de circa 2200°. Randamentul pirometric, pentru oţel, e de 39%. în ultimul timp, acest gaz e întrebuinţat din ce în ce mai mult în uzinele siderurgice, la tăierea defectelor lingourilor, cum şi la curăţirea lingourilor sau a pieselor de oţel turnate. Sudarea cu gaz prin presiune: Sudare la care metalele de sudat se încălzesc prin căldura de ardere a unor gaze combustibile, asupra acestor metale fiind exercitată şi o solicitare mecanică din exterior (de ex. prin batere, cu prese hidraulice, etc.). Sudarea cu gaz, prin presiune, poate fi oxiaceti I e -nică, cu gaz de apă, cu gaze naturale, etc. Sudare oxiacetilenică: Procedeu prin pre- siune, la care marginile obiectelor de îmbinat se încălzesc concomitent cu flacăra oxiacetilenică, pe întregul contur, pînă în starea plastică sau pînă la topirea marginilor. Există mai multe metode de sudare oxiacetilenică prin presiune, cari diferă între ele, fie prin temperatura de încălzire a metalului, fie prin modul de exercitare a presiunii. Se deosebesc: sudarea în stare plastică, Ia care marginile presate sînt încălzite la temperatura de 1100---12000 — şi sudarea în stare topită, la care marginile se încălzesc la temperatura de 1400---14500 şi apoi sînt aduse în contact forţat. Sudarea în stare plastică prezintă avantajul că nu reclamă o temperatură prea înaltă de încălzire, dar prezintă dezavantajul că prelucrarea suprafeţelor marginilor trebuie să fie îngrijită. Sudarea în stare plastică, care e caracterizată printr-o incandescenţă la galben deschis a metalului şi prin topirea oxizi lor de fier, poate fi realizata sub presiune constantă sau sub presiune în trepte. — La sudarea sub presiune constantă, piesele se comprimă înainte de încălzire, ia presiunea de 2***4 kg/cm2, după care se încălzesc pînă la starea plastică şi se sudează. La locul încălzit se formează o Îngroşare a metalului, iar cînd refularea atinge valoarea prescrisă, încălzirea încetează. Acest procedeu nu reclamă utilaje complicate, dar prezintă dezavantajul că refularea e destul de pronunţată. — La sudarea sub presiune în trepte, piesele se comprimă înainte de încălzire, la presiunea de 0,6-**0,8 kgf/mm2, după care.se încălzesc pînă la starea plastică şi apoi sînt comprimate la presiunea de 3-*-4 kgf/mm2. Acest procedeu reclamă un utilaj mai complicat, dar dă posibilitatea de a obţine o îmbinare cu refulare minimă. Sudarea în stare topită, care e caracterizată prin topirea marginilor pieselor, se utilizează la îmbinarea pieselor cu o mare suprafaţă a secţiunii transversale şi poate fi realizată cu încălzire laterală sau cu încălzire frontală. — La sudarea cu încălzire laterală a capetelor obiectelor de sudat, asupra acestora se exercită o solicitare de compresiune, după ce sînt încălzite pînă la punctul de topire (v. fig. IV a); flacăra suflaiului e îndreptată spre interiorul unghiului format de muchiile teşite. Acest procedeu e foarte răspîndit Ia sudarea ţevilor cu pereţi groşi şi a barelor cu secţiune transversală mare. — La sudarea cu încălzire frontală a Caracteristici Aceti- lenă MAPP Propan Temperatura maxi- mă a flăcării în amestec cu Oa, în °C 3085 2925 2525 Viteza maximă de ardere în amestec cu Oa, în m/s 3 2,42 1,68 Limitele de explozie în amestec cu ae- rul, în % 2,5/80 3,4/10,8 2,3/9,5 Limitele de explo- zie în amestec cu O,, în % 3/98 2,5/60 2.4/57 Sudare 511 Sudară capetelor obiectelor de sudat (v. fig. IV b), marginile acestora se încălzesc pînă la topire, prin introducerea între ele a unui suflai cu becuri laterale; apoi asupra obiectelor de sudat se exercită o solicitare de compresiune, după ce se îndepărtează repede suflaiul. Acest procedeu se efectuează cu- un consum minim de gaz şi nu reclamă netezirea marginilor, dar suflaiul trebuie să aibă o construcţie care să permită îndepărtarea lui foarte repede (1---2 s), după încălzirea piesei. După îndepărtarea suflaiului, marginile suferă o uşoară oxidare. Sudarea oxiacetilenică prin presiune poate fi executată cu utilaj fix sau mobil, care se compune din următoarele părţi principale: un dispozitiv pentru centrarea ca.petelor obiectelor de îmbinat; suflaiul cu flăcări multiple (v. Suflaiuri speciale, sub Suflai 1), care asigură încălzirea pieselor în acelaşi timp pe întregul lor contur; un dispozitiv pentru refularea manuală sau mecanizată (cu prese hidraulice sau pneumatice) a pieselor sudate, după încălzirea lor; un generator de acetilenă, butelii de oxigen, reductoare, tuburi de cauciuc, etc. La sudarea oxiacetilenică prin presiune, care se efectuează cu raportul volumic 1/1,1 •••1/1 între acetilenă şi oxigen, e necesară o centrare ireproşabilă a marginilorpieselor, pentru ca îmbinările să nu fie de calitate inferioară. în general, denivelarea pieselor nu trebuie să depăşească 1 *• *1,5 mm, marginile fiind prelucrate prin teşirea cu unghiuri a muchiilor; de exemplu, unghiurile de teşire sînt de 6---100, la sudarea ţevilor cu pereţi subţiri, şi de 15***20°, la sudarea ţevilor cu pereţi groşi mari. Capetele ţevilor trebuie prelucrate pînă la luciul metalic, iar pentru sudarea în stare plastică trebuie chiar supernetezite. — Piesele se curăţă complet de oxizi şi de impurităţi şi se recomandă ca, după operaţia de curăţire şi pînă la sudare, să nu treacă mai mult decît 6***8 ore. — Distanţa dintre becul suflaiului şi suprafaţa pieselor de sudat variază între 10 şi 20 mm, pentru ca încălzirea metalului să se facă numai în zona reducătoare a flăcării; după apropierea pieselor şi umplerea completă cu metal a rostului dintre ele, suflaiul trebuie să capete mişcări oscilatorii (cu o amplitudine de 10***20 mm în jurul cusăturii), fiind necesar ca încălzirea metalului de bază în jurul cusăturii să fie uniformă şi să se evite supraîncălzirile, ca şi în timpul presării, pentru îmbunătăţirea formării cusăturii. Acest procedeu se foloseşte la sudarea conductelor, a şinelor, a barelor dreptunghiulare sau rotunde, etc. Durează 3**\6 minute (cifrele mici se referă la ţevi cu pereţi de 12*• *14 mm, iar cele mari, la bare de 30---40 mm) şi asigură o rezistenţă a îmbinării sudate egală cu aceea a metalului de bază. Sudarea cu gaz de apă, prin presiune: Procedeu cu gaz, prin presiune, la care obiectele de îmbinat se încălzesc prin căldura de ardere a gazului de apă. La arderea gazului de apă (cu un conţinut de 49-*-50% H2, 39***44% CO şi 3-**6% N2), a cărui putere calorică e de circa 2600 kcal/m3, temperatura flăcării e de 1800---20000. La sudare, în loc de oxigen, se întrebuinţează aer comprimat şi se obţine o atmosferă neutră sau reducătoare; deci oxidarea marginilor e foarte redusă. Se recomandă ca piesele să fie preparate astfel, încît sudarea să se execute prin acoperire, iar zgura formată.să se poată elimina uşor. Marginile pieselor trebuie să fie uşor convexe şi, dacă suprafaţa de contact e mică, încălzirea se continuă şi în timpul presării (care se exercită după ce piesele au fost încălzite şi curăţite de oxizi). Se foloseşte la sudarea oţelurilor de compoziţii diferite, la piese de dimensiuni şi grosimi mari, cum sînt: ţevi cu diametri mari, corpuri de cazane, rezervoare, etc. în general, această sudare se execută mecanizat (automat sau semiautomat), rezistenţa îmbinării sudate fiind de circa 80% din aceea a metalului de bază. Sudarea aluminotermicâ prin topire: Procedeu de sudare la care topirea metalului de sudat se obţine prin căldura cedată de reacţia exotermică a unui amestec de pulbere de aluminiu cu oxid de fier (în comerţ, amestecul e cunoscut sub numele de termit, feromit, etc.). Pentru această reacţie chimică, 8 Al+3 Fe304=4 AI203+9 Fe+795 kcal/kg, se recomandă ca amestecul să fie bine uscat, deoarece vaporii de apă pot provoca explozii. Timpul de reacţie e de 10---20 s şi dintr-un kilogram de amestec rezultă circa 550 g oţel şi 400 g oxid de aluminiu (care se foloseşte la fabricarea abrazivilor). Temperatura obţinută atinge 3000°, astfel încît aluminiul şi fierul se topesc, ultimul trecînd spre fundul creuzetului. Amestecurile de sudură conţin, în general, adausuri de carbon, de mangan, de siliciu, astfel încît sudura obţinută poate fi un oţel moale, semidur sau aliat (cu rezistenţa la tracţiune pînă la 100 kg/mm2), eventual de duritate mare (peste 400 unităţi Brinell); uneori se adaugă în baia obişnuită şi fărîmituri de oţel, de compoziţie adecvată. Amestecul de aluminiu cu oxigenul din oxidul de fier trebuie aprins la 1200°, în care scop se foloseşte un amestec de amorsare, compus din praf de aluminiu şi bioxid de bariu, eventual un amestec de magneziu. Pentru sudarea aluminotermicâ e necesar un creuzet căptuşit cu cărămizi de magnezită, în care se pregăteşte metalul lichid. Fundul creuzetului are un dop găurit, prin care amestecul topit se scurge în formă, sudura fiind realizată după răcirea acestui amestec. Cînd sudarea se execută prin presiune, creuzetul se răstoarnă peste obiectele de îmbinat (v. Sudarea aluminotermicâ prin presiune). Sudarea aluminotermicâ e folosită la îmbinarea şinelor de tramvai, a şinelor de cale ferată sau a pieselor de secţiuni pline şi mari, cum şi la repararea prin sudare a cilindrilor de laminoare (de fontă sau de oţel); în construcţii de maşini, acest procedeu nu are aplicaţii. La sudarea şinelor se pot folosi forme prefabricate din nisip cuarţos amestecat cu sticlă solubilă, care se fixează pe şină, ceea ce reduce mult timpul de sudare a unui rost (pînă la mai puţin decît 12 minute). Rezistenţa la oboseală a îmbinării e de 10---24 kgf/mm2, iar rezistenţa la rupere e mai mare decît cea a metalelor sudate. Sudarea aluminoter-mică prin presiune: Procedeu de sudare la care 2 b C piesele de sudat sînt presate şi aduse în stare pastoasă prin căldura cedată de reacţia chimică a unui amestec de praf de aluminiu şi oxid de V. . Sudare aluminotermicâ prin presiune, fier (după aprinderea °) turnarea oxidului de aluminiu lichid; acestuia). Se utilizează, b) turnarea metalului lichid ; c) forma um-în special, lasudareaşi- plută cu amestec lichid ; d)îmbinare sudată, nelor, ale căror capete sînt apăsate puternic cap în cap (v. fig. V); în formă se toarnă amestecul defier şi oxid de aluminiu topit într-un creuzet, astfel - L i j i IV. Sudare cu gaz prin presiune. a) cu încălzire laterală; b) cu încălzire frontală. Sudare 512 Sudare încît întîi să curgă oxidul de aluminiu, topit, care prin răcire acoperă suprafaţa şinelor cu un strat de zgură de 2**-3 mm, iar apoi se lasă să curgă metalul topit, care aduce capetele şinelor în stare pastoasă. în timpul presării şinelor, zgura păstrează temperatura necesară sudării şi nu permite metalului turnat să participe la îmbinare, dar după sudare şi răcire, turnătura e îndepărtată de pe întreaga suprafaţă a îmbinării. Sudarea prin explozie: Sudare folosită în special la plăci metalice, la cari îmbinarea se realizează în faza solidă a metalelor, prin acţiunea pe suprafeţele de sudat a undei de şoc, datorită detonării unei substanţe explozive. Procedeul consistă în depunerea substanţei explozive pe feţele opuse suprafeţelor de sudat, de obicei numai pe una dintre aceste feţe, iar suprafeţele de sudat sînt aşezate ca să formeze un unghi a între ele (v. fig. V/); prin arderea rapidă a substanţei explozive se produce o presiune de circa 130-10:i at.ceea ce provoacă izbirea plăcilor între ele şi o deplasare tangenţială a straturilor pe suprafeţele de sudat. Ca efect al şocului, plăcile se apropie la distanţele necesare formării legăturilor metalice, dar din punctele ciocnirii se propagă unde de şoc pe suprafeţele de îmbinat, cari măresc aria acestor suprafeţe. Fig. VI reprezintă schema de principiu a sudării prin explozie, observînd că unghiul dintre suprafeţele de sudat poate fi de 2***7°, în funcţiune de natura materialelor de sudat. Distanţa minimă dintre aceste suprafeţe se recomandă să fie de circa 2 mm, iar grosimea stratului de exploziv e de 5---20 mm; în unele cazuri, pentru atenuarea violenţei şocului, se poate interpune cauciuc sau mase plastice (plast) sub stratul de explcziv. Ca exploziv se foloseşte o substanţă a cărei viteză de detonare să nu depăşească drca 6600 m/s, cum e hexogenul în pulbere. După sudare, duritatea îmbinării creşte cu peste 25%, iar rezistenţa la tracţiune şi la forfecare e comparabilă cu cea a metalelor de sudat. La această sudare nu se formează compuşi chimici intermediari, chiar dacă plăcile sînt de metale diferite, şi unda de şoc distruge şi îndepărtează pojghiţele de oxizi şi incluziunile metalice, de pe suprafeţele de sudat. In generai, sudarea prin explozie se foloseşte la utilajele pentru industria chimică sau la metalele greu sudabiie prin procedeele obişnuite. Sudare cu energie termoelectrică: Grup de procedee de sudare, la care se foloseşte o sursă de energie electrică pentru producerea căldurii de sudare, cu sau fără aport de energie mecanică din exterior. Astfel de procedee sînt: sudarea cu arc electric, sudarea prin rezistenţa electrica, sudarea prin inducţie, sudarea în baie de zgură, sudarea prin bombardament electronic (în vid). Uneori, sudarea cu energie termoelectrică e numită, impropriu, s u da re e I ectr i că. Sudarea cu arc electric: Sudare la care topirea locală a materialului de sudat se obţine prin efectul electrocaloric al arcului electric, fără exercitarea unei solicitări mecanice din exterior. Marginile obiectelor de sudat, de obicei prin intermediul metalului de adaus, sînt aduse în stare de topire, datorită căldurii dezvoltate în arcul electric. Temperatura arcului electric în coloana centrală a arcului trece de 6000°K, dar temperatura arcului e mai coborîtă la catod şi anod, fiind respectiv de 3400 şi 4000° (la electrozi de cărbune). Datorită faptului că arcul electric dezvoltă temperatură de aproape două ori mai mare decît flacăra oxiacetilenică şi mult mai concentrată, procedeele de sudare cu arc electric au înlocuit VI. Schema de principiu a sudării prin explozie. 1) placă rigidă fixă ; 2 şi 3) obiectele de sudat; 4) încărcătura de exploziv aşezată pe suprafaţa plăcii mobile; 5) detonator; a) unghiul dintre obiectele de sudat; h) distanţa minimă dintre suprafeţe. aproape integral procedeele de sudare cu gaz. Distribuţia fluxului de căldură e, conform legii lui Gauss: Qmaxe ’ în care qr (în cal/cm2*s) e fluxul specific de căldură în punctul dat, qmax (în cal/cm2-s) e fluxul specific de căldură maxim în centrul petei anodului sau catodului, iar k (în cm2) e difuzivi-tatea căldurii arcului şi r (în cm) e distanţa de la axa sursei. Fig. VII reprezintă curbele fluxului specific de căldură pentru diferite arcuri electrice, la diferite regimuri. €000 ------------------------------------------------------------- 5000 *000 CM ^ 3000 ^ 2000 1000 15 0 15 f5 0 15 10 0 10 3 b C VII. Fluxul specific de căldură al arcului electric. a) arc electric cu electrod de cărbune: 7^ = 300 A; Uarc= 36 V; b) arc electric cu electrod metalic: Is=1000 A; Uarc — 37 V; c) arc electric sub flux: Is = 900 A; Uarc=37 V. Parametrii, ale căror valori caracterizează fiecare procedeu de sudare, sînt: intensitatea curentului, tensiunea arcului, viteza de înaintare a electrodului, viteza de sudare. După modul în care marginile obiectelor de sudat sînt aduse în stare de topire prin producerea unui arc electric, se deosebesc următoarele procedee: sudare cu un electrod-vergea fuzibil, sudare cu un electrod-sîrmă fuzibil, sudare cu un electrod nefuzibil refractor), sudare cu doi electrozi. nefu-zibiîi (adică sudare cu arc independent), sudare cu arc electric între obiectele de sudat. Considerînd felul electrozilor întrebuinţaţi şi modul de protecţie a arcului electric contra pătrunderii oxigenului şi azotului, cari la temperatura înaltă a arcului electric sînt foarte active, se pot decsebi procedee de sudare cu arc electric descoperit şi cu arc electric acoperit. Arcul electric descoperit e vizibil şi poate fi urmărit în timpul sudării, iar caracteristica procedeelor cu arc electric descoperit e că emit radiaţii luminoase vătămătoare; la arcul electric acoperit printr-un strat de flux granulat, se evită aceste radiaţii vătămătoare, astfel încît nu mai e necesară vreo protecţie a operatorului (sudorului). în timpul sudării, datorită temperaturii înalte a arcului electric, atmosfera înconjurătoare poate provoca modificări pronunţate ale picăturilor metalice desprinse din metalul de adaus (care, în general, e electrodul) şi ale băii de sudură, cum sînt: oxidări, nitrurări, vâporizări de metal, etc. Pentru a evita aceste efecte dăunătoare calităţii sudurii se recurge fie la adăugarea unor componenţi protectori în învelişul electrozilor sau în stratul de flux, fie la s u f l a r e a unui gaz protector. La cricari dintre aceste procedee, cantitatea de material depus în unitatea de timp se determină din relaţia: G=ad-I-t), / \ s / / \ \ Sudare 513 Sudare în care I e intensitatea curentului de sudare, 73=0,4—0,9 e coeficientul de utilizare a aparatului de sudare (adică raportul dintre timpul total de lucru şi durata menţinerii arcului, care caracterizează gradul de folosire a aparatului în cursul unui schimb) şi a^=6---30 g/Ah e coeficientul de depunere sau coeficientul de sudare (a^, care variază mult cu procedeul de sudare ales, e diferenţa dintre coeficientul de topire şi pierderile de metal de la sudare). — Viteza de sudare (în cm/h) e dată de relaţia: vJ i T's ’ în care y=7,85 (în g/cm3) e greutatea specifică a metalului depus şi 5 (în cm2) e secţiunea transversală a cusăturii. Viteza de sudare poate varia de la cîţiva metri/oră pînă la mai mult decît 100 metri/oră, în funcţiune de procedeul de sudare ales. — Căldura efectivă a arcului electric se exprimă (în cal/s) prin relaţia: 0,24 klUri, în care k—1 ,în curent continuu şi £=0,7*”0,97 în curent alternativ, 7)=0,50**-0,95 e randamentul procesului de sudare, iar/ (în A) şi U (în V) sînt intensitatea şi tensiunea curentului electric. Căldura dezvoltată de arcul electric serveşte, în proporţii diferite după procedeul de sudare, atît ia topirea metalului de adaus (de ex. electrodul) împreună cu învelişul lui sau cu fluxul protector, cît şi la topirea metalului de bază. O parte din căldură se pierde prin conducţie şi radiaţie. Tensiunea de amorsare a arcului electric trebuie să fie superioară tensiunii de serviciu, dar în general diferenţa dintre acestea e cu atît mai mică, cu cît mediul protector se comportă mai favorabil din punctul de vedere electric. La sudarea manuală, amorsarea arcului se obţine printr-o uşoară atingere a electrodului de obiectul de sudat, după care electrodul e îndepărtat la o distanţă adecvată (2---4 mm pentru electrozi metalici), iar la sudările mecanizate la cari, datorită intensităţilor mari de curent, se produce o topire aproape instantanee a electrodului, distanţa necesară în arcul electric se stabileşte automat. Pentru ca arcul să fie menţinut e necesară o atmosferă ionizantă, care se realizează cu ajutorul învelişurilor, al fluxului presărat în lungul liniei de sudare sau al mediului de gaz protector şi datorită căruia se produc ioni şi electroni (pentru formarea şi menţinerea arcului electric). Metalul curge (independent de circuitul de ioni şi de electroni) în sensul electrod-piesă, indiferent de polaritate şi de poziţia în spaţiu a cusăturii, curgerea fiind dată prin efectul de reostricţiune (Pinch) şi prin degajarea explozivă a gazelor din metalul electrodului topit; metalul curge în picături de dimensiuni foarte mici (de la sutimi de milimetru pînă la 2“*3 mm), dimensiunile şi numărul picăturilor depinzînd de felul învelişului, al fluxului sau al gazului protector, cum şi de caracteristicile sursei de curent. O deosebită importanţă prezintă craterul de sudură, provocat de suflul arcului, care se formează în obiectul de sudat la întreruperea procesului. Densitatea de curent (în A/mm2) variază mult în funcţiune de procedeul de sudare ales. La sudarea cu electrozi înveliţi, din cauza lungimii mari dintre punctul de aducere a curentului şi arc (300*“450 mm), densitatea de curent nu poate depăşi 20 A/mm2, deoarece altfel se provoacă împroşcări violente şi sudarea devine imposibilă. La procedee mecanizate, lungimea utilă a electrodului (de la contact pînă la zona arcului) fiind mică (de 30---50 mm) şi fiindcă în zona arcului sîrma înaintează continuu, porţiunea străbătută de curent e continuu înnoită, astfel încît se poate ajunge la densităţi de curent pînă Ja 125 A/mm2 la sudarea sub flux şi pînă la 250 A/mm2 la sudarea în mediu de gaz protector; datorită densităţii mari de curent, cantitatea de metal depus creşte cu de peste cinci ori faţă de cea de la sudarea cu electrozi înveliţi. Cantitatea de metal de bază conţinută în sudură poate ajunge la 70% la sudarea cu densităţi mari, faţă de 10—15% la sudarea cu electrozi înveliţi. Consumul de energie electrică, pentru un kilogram de metal depus, e de 3,5---4,5 kWh la sudarea electrică cu electrozi înveliţi şi de circa 2,75 kWh, la sudarea sub strat de flux. Sudarea cu electrod-vergea fuzibil: Procedeu ia care arcul electric se produce între un electrod-vergea fuzibil şi obiectul de sudat. Acest procedeu de sudare (v. fig. VIII), numit şi procedeul Slavianov, se poate efectua folosind electrozi înveliţi sau neînveliţi . La procedeul de sudare cu electrod-vergea, care e cel mai mult utilizat, corespund în special electrozii înveliţi, cari oferă o protecţie suficientă metalului depus. Greutatea învelişului la electrozi de calitate poate ajunge pînă la 45% faţă de greutatea sîrmei. Menţinerea arcului electric se poate realiza în curent continuu sau curent alternativ, dacă tensiunea e de 18 25 V, care depinde de intensitatea curentului şi natura învelişului. Intensitatea curentului se alege în funcţiune de diametrul electrodului (pentru lungimi normale de 300-• -450 mm ale electrozilor), după formula: I~{k-\mă)d, în care d (în mm) e diametrul electrodului, k şi m sînt coeficienţi experimentali (la regimuri normale, A=20 şi m—6). Pentru electrozii cu învelişul gros, intensităţile deduse din formula de mai sus se pot majora pînă la 50%, după grosimea învelişului şi natura componenţilor din înveliş. Un post de sudare electrică manuală (v. fig. IX) se compune dintr-o sursă de curent, care poate fi agregat (v. Generator de sudare, sub Sudare instalaţie de - ), sau un transformator VIII. Procedeul de sudare cu electrod-vergea fuzioii (Siavia-nov). 1) metal de bază; 2) electrod-vergea. [/X. Schema unui post de sudare electrică manuală. 1) reţea de curent; 2) agregat de sudare; 3) motor electric; 4) generator de sudare; 5) cabluri de sudare; 6) cleşte port-electrod; 7) clemă de contact; 8) electrod. de sudare (v. Transformator electric de sudare), din masa de lucru, din cleştele port-electrod şidin două conductoare (cablu de sudură de 50, 70 sau 95 mm2). Sudorul e echipat cu o mască sau cu o cască de protecţie (cu sticlă colorată închis), cu mănuşi, şorţ de piele, ochelari de protecţie, ciocan pentru zgură, perie metalică, etc. E necesară o protecţie specială 33 Sudare 514 âudare a ochilor, feţei şi mîinilor contra razelor ultraviolete şi infra-roşii, emise de arcul electric odată cu radiaţiile luminoase. Tensiunea de amorsare a sursei variază între 50 şi 90 V, în funcţiune de felul curentului, grosimea electrozilor folosiţi şi natura învelişului electrodului. La sudarea semiautomată, amorsarea se efectuează manual, iar menţinerea şi înaintarea arcului, automat. La sudarea automata, amorsarea, menţinerea şi întreruperea arcului se fac automat, prin capul de sudură montat pe un cărucior, deplasabii pe şine de-a lungul liniei de sudură, iar electrozii-vergele sînt conduşi în arc, de asemenea, în mod automat. Se pot realiza viteze de sudare pînă la 20 m/h, faţă de 7***12 m/h la sudarea manuală. Folosirea electrozilor neînveliţi prezintă dezavantajul că amorsarea şi menţinerea arcului sînt mai dificile, nu se realizează o protecţie suficientă a metalului depus şi influenţează defavorabil caracteristicile mecanice (în special, alungirea şi rezilienţa). De aceea, procedeul de sudare cu electrozi neînveliţi nu e recomandabil; chiar electrozii neînveliţi cu inimă, adică ia cari miezul conţine substanţe ionizante şi protectoare, nu îmbunătăţesc simţitor calitatea metalului depus, astfel încît pot fi folosiţi numai în cazul construcţiilor sudate cu condiţii mai puţin severe. Mărirea productivităţii operaţiei de sudare se poate realiza prin: creşterea densităţii de curent, fără să se ajungă la creşterea pierderilor prin ardere locală şi stropire ; folosirea electrozilor cu diametru majorat, adică mai mare decît cel uzual; u t i I i z a r e a electrozilor cu coeficient mare de depunere, de exemplu electrozi cu pulbere de fier în înveliş (la care coeficientul de depunere e aproximativ dublat); mărirea adîncimii de pătrundere a sudurii, folosind electrozi adecvaţi; fo I os i rea fasciculelor de electrozi, cari sînt constituite din mai mulţi electrozi legaţi în mănunchi; folosirea curentului trifazat, prin care aproape se dublează efectul operaţiei; mărirea coeficientului de utilizare a aparatului, în principal prin semiau-tomatizare sau automatizare. Mârirea densităţii de curent sau folosirea electrozilor cu diametru majorat se recomandă, în general, la sudarea tablelor relativ groase (cu peste 12 mm grosime), ţinînd seama şi de natura învelişului electrozilor. Uzual, pentru a nu mări pierderile prin ardere şi stropire, trebuie ca mărirea curentului să nu depăşească 10% faţă de curentul maxim prescris; la alegerea electrozilor cu diametru majorat se ia în consideraţie grosimea tablelor de sudat. în cazul utilizării simultane a ambelor variante, adică o sudare la care curentul e majorat odată cu diametrul electrozilor, trebuie să se respecte condiţiile indicate respective. Folosirea electrozilor cu coeficient mare de depunere, cari în general sînt electrozi cu pulbere de fier în înveliş, permite mărirea eficienţei depunerii, numit şi randamentul de depunere, care se exprimă (în procente) prin raportul dintre greutatea metalului topit din vergea şi cantitatea de metal depus. Dacă la electrozii obişnuiţi acest randament ajunge pînă la 80%, în cazul introducerii pulberii de fier în înveliş devine chiar mai mare decît 125%. în general, coeficientul de depunere la electrozii cu pulbere de fier în înveliş e de 20---22 g/Ah, faţă de 8—12 g/Ah la electrozii uzuali. Electrozii cu pulbere de fier în înveliş mai prezintă avantajul că nu reclamă o specializare deosebită a sudorului, deoarece sudura se realizează prin simpla rezemare.a electrodului pe obiectul de sudat. Mârirea adîncimii de pătrundere se obţine prin realizarea unui arc înecat scurt, care produce mărirea cantităţii de metal depus în unitatea de timp şi o sudură formată, în principal, din metalul de bază topit. La acest procedeu, vergeaua electrodului se topeşte mai repede decît învelişul, astfel încît arcui electric e înecat în viziera învelişului; o variantă a acestui procedeu e sudarea cu electrozi cu pătrundere adîncă. Sudarea cu arc înecat e o sudare manuală de mare viteză, ia care se folosesc electrozi cu învel iş gros, masa de învelire (în care e înecat arcul electric) formînd o protecţie permanentă a metalului topit (v. fig. X). învelişul electrozilor trebuie să fie cu precizie coaxial faţă de vergea, raportul dintre greutatea învelişului şi greutatea sîrmei fiind 0,45-**0,70. La arcul electric înecat, metalul topit formează o adîncitură interioară de 2***3 mm, electrodul se sprijină de piesă prin înveliş, iar avansul se face fără oscilaţii transversale. Lungimea constantă a arcului permite să se obţină suduri uniforme, cea mai bună pătrundere fiind obţinută la o înclinare a electrodului sub unghiul de 70---800 (în sensul de înaintare, faţă de suprafaţa piesei de sudat). Se sudează cu intensităţi mai mari decît cele normale, curentul de sudare caiculîn-du-se cu formula / ^=16 d‘^ (în care del e diametrul electrodului), cantitatea de metal topit fiind cu circa 25% mai mare, tare, de 3-“4 ori mai mare; încălzirea concentrată şi cufundarea arcului în baia de sudare asigură sudarea în adîncime. Sudarea cu arc înecat e recomandată pentru suduri de lungimi mai mari. Datorită pătrunderii mai adînci, la sudurile de colţ se admite o catetă cu circa 20% mai mică decît cea de la sudurile obişnuite. La îmbinări cap în cap, pentru table cu grosimi pînă la 10 mm, cusăturile se execută fără prelucrarea marginilor. Sudarea cu electrozi cu pătrundere adîncă se realizează utiiizînd electrozi avînd celuloză în înveliş, care prin degajare de gaze provoacă creşterea presiunii suflului şi deci a pătrunderii. Condiţiile în cari se efectuează această sudare, cu un electrod-vergea de diametrul d, sînt: la o îmbinare cap în cap a tablelor de grosime Id-ţl mm şi cu margini drepte neprelucrate, să se poată realiza o sudare complet pătrunsă, după cîte o trecere pe fiecare parte a tablei; la o îmbinare în unghi a tablei de grosime minimă 2d, să se poată realiza o pătrundere de cel puţin 4 mm, măsurată pe cateta cusăturii (v. fig. XI). în ambele cazuri, rostul dintre tablele de sudat nu trebuie să depăşească 0,25 mm. La sudarea cu electrozi cu pătrundere adîncă, tensiunea arcului trebuie să fie de 45’**55 V, iar curentul să fie cu circa 20% mai mare decît în cazul electrozilor uzuali; viteza de sudare e de 18---24 m/h. Acest pro- xi. Sudarea cu pătrundere adîncă. cedeu, la care e necesară O a) cap în cap; b) în unghi; s) grosimea preasamblare CU rost con- tablelor de sudat; p) pătrunderea; stant (prin prinderi de su- b) rostul dintre table, dură), se foloseşte la sudarea tablelor cu grosimea peste 6 mm, dar productivităţile cele mai mari se obţin la tablele de 8---20 mm. Folosirea fasciculelor de electrozi permite mărirea productivităţii operaţiei de sudare, deoarece în acest caz sudarea poate fi executată simultan cu doi electrozi cuplaţi sau cu mai mulţi electrozi în fascicul, izolaţi unul de celălalt şi cari formează un mănunchi. Prinderea electrozilor se face (prin sudare) cat. f)învelişui electrodului; 2) vergeaua electrodului; 3) arcul electric; 4) sudura; 5) obiectul de sudat. iar viteza de înain- b 1 s -f, \ * } 1 *0 f *p Sudare 515 .Sudare 1 2 / J= "V 3 numai la capătul la care fasciculul e introdus în cleştele port-. electrod (v. fig. XII). Sudarea cu fascicule de electrozi se efectueazăamorsînd arcul electric la electrodul cel mai apropiat de piesă, iar după ce acest electrod se scurtează prin topire, arcul trece în continuare de la y —i un electrod la altul care s-a y topit mai puţin şi această suc- “ cesiune se repetă pînă latopirea ________________^ ^ 2 completă a fasciculului. Elec-trozii din jurul electrodului în ^ topire sînt încălziţi de căldura dezvoltată de arcul electric al acestui electrod şi astfel sînt pregătiţi ceilalţi electrozi^ pentru topirea care va urma. în cazul cînd electrozii sînt cu înveliş gros, ei pot lucra şi prin rezema re, adică cu arc înecat, ceea ce prezintă avantajul că se utilizează mai bine căldura dezvoltată de arc. La această sudare, timpul de sudare e mult mai scurt; de exemplu, dacă pentru topirea unui electrod de 4 mm sînt necesare circa 60 s, pentru un fascicul de electrozi compus din 4+4+4 mm sînt necesare circa 80 s. Folosirea mănunchiului de electrozi măreşte şi coeficientul de utilizare a postului de sudare. Viteza e de 1,5***2 ori mai mare decît la procedeul obişnuit de sudare cu un singur electrod. Folosirea arcului trifazat permite de asemenea mărirea productivităţii operaţiei de sudare, deoarece se realizează trei arcuri distincte, datorită celor trei faze ale curentului. Sudarea cu arc trifăzat, la care arcurile electrice se produc între obiectul de sudat şi electrozi sau numai între electrozi, asigură o viteză de 2***2,5 ori mai mare decît sudarea cu arc monofazat, iar consumul de energie electrică e cu 20--*25% mai mic, pentru aceeaşi cantitate de metal depus; în plus, prezintă avantajele că încarcă echilibrat fazele din reţelele electrice şi măreşte factorul de putere la circa 0,7. Arcurile fiind menţinute fără întrerupere, zona gazoasă din arc rămîne suficient ionizată, pentru a putea fi utilizate transformatoare cu tensiuni reduse în secundar. După poziţia XII. Prinderea electrozilor în fascicul. o şi b) fascicul cu doi electrozi; c) fascicul cu trei electrozi; 1,2. 3) electrozi. XIII. Schema sudării cu arc trifazat, o) cu electrozi separaţi; b) cu electrozi cuplaţi; c) cu un electrod culcat; 1) obiectul de sudat; 2) electrozi; 3) sudură. electrozilor, se folosesc diferite scheme de sudare (v. fig. XIII). Procedeul e indicat pentru sudarea tablelor groase. Sudare semiautomata: Sudare electrică, la care deplasarea arcului în lungul liniei de sudură se execută automat, iar operaţia de amorsare a arcului se efectuează, în general, manual. Acest procedeu de sudare se poate realiza cu electrodul înclinat sau cu electrodul culcat. La sudarea semiautomată cu electrodul înclinat se deosebesc sudări sub unghi de înclinare constant sau variabil (v. fig. X/V), în ambele cazuri amorsarea arcului fiind manuală. La dispozitivul cu unghi constant, suportul de prindere 2 coboară pe tija 4, pe măsura topirii electro- dului, păstrînd unghiul constant dintre electrodul înclinat şi obiectul de sudat. La dispozitivul cu unghi variabil (crescător), electrodul 1 e fixat în piesa 2 şi înclinarea lui faţă de obiectul de sudat creşte odată cu topirea lui. 4- t XIV. Sudare semiautomată cu electrod-vergea. o) sub unghi constant; b) sub unghi variabil crescător; 1) electrod; 2) dispozitiv de fixare a electrodului; 3) obiectul de sudat; 4) stativ. La sudarea semiautomată cu electrod cu leat (procedeul Elin-Hafergut) (v. fig. XV), electrodul 2 e culcat (aşezat) peste marginile obiectelor de sudat 1, iar o placă de cupru 3 e dispusă deasupra acestuia; între electrod şi XV. Sudare semiautomată cu electrod culcat. 1) obiectul de sudat; 2) electrod culcat; 3) placă de cupru ; 4) hîrtie. placa de cupru se interpune o foaie de hîrtie 4, care împiedică contactul d intre placa de cupru şi marginile obiectelor de sudat. Un capăt al electrodului se prinde într-un contact, iar la celălalt capăt e amorsat (manual) arcul electric, care se menţine automat, deoarece placa de cupru suflă arcul spre marginile de jos ale obiectului de sudat. Sudarea semiautomată permite realizarea de cusături de calitate superioară, cu dispozitive simple şi uşor de manipulat, aparatele de sudare fiind asemănătoare celor de la sudarea manuală. Cu ajutorul sudării semiautomate se obţin viteze de peste două ori mai mari decît la sudările manuale, deoarece se pot utiliza electrozi cu dimensiuni mai mari şi intensităţi mari de curent; sudarea semiautomată mai prezintă avantajul că uşurează munca grea a sudorului şi permite să se lucreze simultan la două sau la mai multe posturi de sudare, mărind totodată şi coeficientul de utilizare a acestora. Sudare automata; Sudare electrică, Ia care operaţiile de amorsare a arcului, de menţinere 3 lui şi de deplasare în lungul liniei de sudură se execută în mod automat. Sudurile cele mai potrivite sistemelor automate sînt cele cu lungimi mari, ca, de exemplu, la generatoarele cilindrilor mari sau la grinzile cu inimă plină. Amorsarea şi menţinerea arcului se obţin cu ajutorul capului de sudare automat, care, împreună cu tabloul de comandă, se montează pe un cărucior deplasabii în lungul liniei de sudură. Amorsarea arcului se realizează automat, printr-un contact uşor al electrodului cu obiectul de sudat, după care acesta e depărtat la distanţa necesară, astfel încît arcul să se. poată menţine în atmosfera ionizantă, formată prin trecerea curentului de scurt-circuit. în locaşurile practicate în capul de sudură, doi electrozi înveliţi alunecă succesiv sub 33* Sudare 516 Sudarâ un unghi foarte mic, capetele electrozilor fiind fixate în cleme de contact, cari asigură mişcarea de apropiere a electrozilor pentru menţinerea arcului (sistem Kjellberg); axele geometrice ale locaşurilor electrozilor se întretaie ia baza arcului de sudură. Cînd topirea unuia dintre electrozi se apropie de sfîrşit, celălalt electrod se declanşează în mod automat şi preia arcul de sudură, astfel încît pe cusătură nu se observă locul de trecere; clema electrodului topit e retrasă automat, în partea superioară, şi se încarcă cu un nou electrod. Cu ajutorul acestui automat se pot executa şi suduri late, placa în care sînt locaşurile electrozilor putînd oscila în jurul unei articulaţii. Vitezele de sudare sînt de 9—15 m/h, deci mult inferioare celor obţinute prin alte procedee automate. Sudarea cu electrod-sîrmă fuzibil: Sudare la care arcul electric se produce între un electrod-sîrmă fuzibil şi obiectul de sudat, sîrma fiind permanent sub tensiune electrică. Spre deosebire de sudarea cu electrod-vergea, acest procedeu nu poate fi decît semiautomat sau automat, pentru ca sîrma e în colaci şi se debitează mecanizat spre arcul electric. Această sudare se poate efectua folosind: electrod- sîrmă sub flux, electrod-sîrmă în mediu gazos inert, electrod-sîrmă în meoiu gazos activ, electrod-sîrmă neînvelit (fără protecţii), electrod-sîrmă învelit, electrod-sîrmă cu înveliş magnetizabil şi electrod-sîrmă cu miez. Din punctul de vedere al practicii industriale, sudarea manuală cu electrod-sîrmă fuzibil nu prezintă interes. Sudarea cu electrod-sîrmă sub flux: Procedeu la care arcul electric e acoperit de un strat de flux cu grosimea de 25-*-75 mm, adică de o pulbere presărată de-a lungul liniei de sudură, care asigură protecţia picăturilor de metal din electrod şi a băii de sudură, contra contaminării sudurii prin agenţii atmosferici. Acest procedeu a înlocuit procedeul universal de sudare cu electrozi înveliţi (v.), în special pentru suduri lungi, drepte sau circulare la table groase, fiind mult mai economic şi mai productiv. în comparaţie cu sudarea cu electrozi înveliţi, acest procedeu prezintă următoarele avantaje: se asigură o protecţie foarte bună sudurii; productivitatea cu 5*-*15 ori mai mare, datorită vitezei mari de sudare (40---80 m/h) şi a coeficientului mare de topire, cum şi energiei mai mari folosite pentru topirea metalului de bază şi a electrodului (60% faţă de 25%); consum de energie electrică mai redus, care pentru fiecare kilogram depus e de circa 2,5 kWh, faţă de 4***4,5 kWh; pierderi mici prin stropire, anume 1 •••3%, faţă de 10%; cantitate mai mică de metal depus în cusătură, care la acest procedeu e de circa 15***25% din electrod, faţă de circa 80%; radiaţiile electromagnetice produse în cursul sudării nu trec în exterior, astfel încît nu e necesară o protecţie specială a ochilor şi a pielii; nu reclamă o ventilaţie aparte a locului de muncă; calitatea sudurii nu e influenţată de specializarea operatorului (sudor). Avantajele economice şi de productivitate se datoresc faptului că la sudarea prin acest procedeu sînt posibile densităţi de curent pînă la 125 A/mm2, faţă de maximum 20 A/mm2 la sudarea cu electrozi înveliţi, dacă în ambele cazuri sînt folosiţi aceiaşi electrozi de aceeaşi dimensiune. Densităţile de curent la acest procedeu pot fi mari, deoarece distanţa dintre arcul electric şi punctul de alimentare cu curent e de numai 30---40 mm, deci electrodul care e continuu introdus în arc nu se poate încălzi la o temperatură neavanta-joasă. Sudarea se realizează datorită presiunii mari produse prin vaporizarea intensă a unora dintre componenţii din flux şi din metal, care refulează metalul lichid din baia de la baza arcului, în sens contrar celui de deplasare a electrodului (respectiv contrar sensului de sudare), ceea ce asigură o pătrun- dere adîncă. Hg. XVI reprezintă schema de principiu a sudării sub flux, din care rezultă efectul de refulare a băii de sudură. Curentul de sudare şi tensiunea arcului electric se stabilesc în funcţiune de diametrul electrodului, determinat de forma cusăturii (adică de raportul dintre lăţimea şi adîncimea cusăturii), care la rîndul ei depinde de grosimea metalului de sudat şi de felul îmbinării (de ex. cap în cap, în unghi, etc.). La alegerea acestor parametri, adică a curentului de sudare şi a tensiunii arcului electric, seţineseamă şi de varianta tehnologică adoptată (de ex. sudarea pe garnitură de cupru sau de oţel, pe pernă de flux, etc.), COrespun- XV7. Formarea stratului de metai depus !a su-zătoare obiectului de darea sub flux. sudat. Aceşti para- o) secţiune longitudinală; b) secţiuni trans- metri influenţează versaie. forma cusăturii şi anume: pătrunderea se măreşte odată cu creşterea curentului şi descreşterea tensiunii, dar se micşorează odată cu creşterea vitezei de sudare; lăţimea se măreşte odată cu creşterea tensiunii şi se micşorează odată cu creşterea vitezei de sudare. Viteza de sudare e limitată de condiţia ca să nu intervină nealierea cu metalul de bază sau nedegazarea completă a băii de sudură. Forma cusăturii mai e influenţată şi de înclinarea electrodului sau a obiectului de sudat; înclinarea electrodului e recomandată la sudarea cu electrozi multipli sau la încărcări, dar acest procedeu fiind folosit în principal pentru sudarea orizontală, ia înclinarea obiectului de sudat nu se recurge decît în cazuri particulare. Sudarea sub flux se foloseşte pe scară mare la fabricarea produselor (în general grele) din oţeluri carbon, oţeluri slab aliate, oţeluri bogat aliate, oţeluri placate, aluminiu şi aliaje de aluminiu, cupru, etc. La sudarea diferitelor produse, sîrma de sudare se alege în funcţiune de calitatea metalului de bază, iar fluxurile, în funcţiune de compoziţia metalului de bază şi a sîrmei. Pentru desulfurarea băii de sudură se întrebuinţează sîrme aliate cu mangan.— în scopul obţinerii unei cusături de aceeaşi compoziţie ca metalul de bază se folosesc fie fluxuri topite (cu aspect sticlos) şi electrod-sîrmă cu elemente de aliere corespunzătoare metalului de sudat, fie fluxuri ceramice (aglomerate) şi electrod-sîrmă nealiat; pentru sudarea cu viteze mari, de 150---200 m/h, se folosesc fluxuri poroase (cu greutatea specifică sub 1 kg/dm2). Temperatura de topire a fluxurilor trebuie să fie cu 200---300" mai joasă decît temperatura de topire a băii de sudură. Granulaţia fluxurilor variază de la pulbere fină pînă la granule cu dimensiunile de maximum 3 mm, cele mai folosite granulaţii fiind cele cuprinse între 0,5 şi 2mm. — Cusăturile prin sudarea sub flux se execută în poziţie orizontală sau în poziţie „jgheab", pentru ca baia de volum mare care se formează să nu curgă, în condiţii de şantier, la sudarea cusăturilor orizontale pe perete vertical sau la sudarea cusăturilor verticale, se folosesc Sudare 517 Sudare garnituri de cupru răcite cu apă sau perne de flux, cari opresc curgerea băii de sudare prin deplasarea automată odată cu arcul de sudare, astfel încît permit formarea cusăturii. Sudarea sub flux poate fi utilizatăşi la î n c ă rc ă r i, în care caz e necesar ca metalul depus să fie aliat corespunzător, iar pătrunderea în metalul de bază să fie cît mai redusă. Rezultate bune se obţin înlocuind electrodul-sîrmă cu un electrod-bandă, cu ajutorul căruia se depune o sudură Iată. Alierea se obţine fie prin electrozi al iaţi sau fluxuri ceramice, fie prin combinarea acestora. Procedeul permite chiar şi depunerea aliajelor metalo-ceramice, aglomerate, cu conţinut foarte mare în elemente de aliere. — De asemenea acest procedeu serveşte şi la s u-d area prin puncte topite. Datorită productivităţii mari, procedeul de sudare sub flux e generalizat în industria construcţiilor de maşini şi de aparate. Practic, procedeul poate fi realizat în două variante: automat, la care operaţiile de deplasare a arcului de-a lungul liniei de sudură, de înaintare a sîrmei în arc şi de reglare a regimului de sudare în timpul operaţiei sînt mecanizate; semiautomat, Ia care numai înaintarea sîrmei în arc e mecanizată, operaţiile de deplasare a arcului şi de reglare a regimului executîndu-se de sudor» Sudarea automată sub flux e folosită la cusături cu lungimi mari, drepte sau curbe, la table cu grosimi începînd de la 2 mm şi pînă la grosimi mari, dar economicitatea optimă se obţine Ia table de 10---30 mm. instalaţia pentru sudarea automată se compune din următoarele părţi principale: tractorul de sudare, pe care sînt montate capul de sudare cu mecanismul de înaintare a sîrmei şi de presărare a fluxului pe linia de sudură, tabloul de comandă cu butoanele de comandă şi de reglare, cum şi caseta pentru sîrmă; cofretul de distribuţie şi de alimentare a automatului, care cuprinde contactorul de curent pentru conectarea-deconectarea circuitului de sudare, transformatoare pentru circuitul de comandă şi un ampermetru, cum şi releul intermediar al circuitului de comandă; transformatorul de sudare sau un grup convertisor. Afară de aceste părţi componente, automatele mai sînt echipate cu şine de ghidare, dispozitive de dirijare a capului de sudare, aspiratoare XVII. Schema sudării automate sub flux. 0 tablele de sudat; 2) flux de sudare; 3) buncăr de flux; 4) electrod-sîrmă; •5) casetă de sîrmă; 6) role de ghidare şi de împingere a electrodului-sîrmă; 7) capul de sudare; 8) saboţi de curent; 9) tractor de sudare; 10) şine de ghidare a tractorului paralele cu cusătura; 11) tablou de comandă; 12) motor pentru antrenarea sîrmei; 13) motor pentru antrenarea tractorului; 14) sudură; 15) zgură. de flux, cabluri de sudare, conductoare multifilare pentru comenzi. Fig. XVII reprezintă schematic un tractor pentru sudarea automată sub flux, După sistemul de alimentare cu curent a sîrmei se deosebesc două variante: cu „viteza de înaintare constantă" a electrodulu i-sîrmă; cu „viteza de înaintare variabilă", dependentă de tensiunea arcului, astfel încît la lungirea arcului se măreşte viteza de înaintare a electrodulu i-sîrmă, respectiv la scurtarea arcului se reduce viteza de înaintare. Pentru sudarea automată şi pentru operaţiile tehnologice sînt necesare numeroase utilaje şi dispozitive auxiliare, cari intră în ansamblul instalaţiei de sudare şi cari, în uzinele mari, constituie linii tehnologice complete. Utilajele şi dispozitivele cari completează instalaţiile de sudare pot fi: dispozitive şi mecanisme port-flux, pentru formarea pernei de flux, şi şine, benzi, etc., în scopul menţinerii băii de sudură şi constituirii rădăcinii sudurii; mecanisme pentru deplasarea capului de sudare de-a lungul îmbinării sau pentru mişcarea relativă dintre obiectul de sudat şi capul de sudare (de ex.; velocipede, portale, paturi cu role, etc.); dispozitive pentru aşezarea şi răsturnarea panourilor sau ansamblurilor sudate (de ex.: stela je, standuri, răsturnătoare, etc.). La sudarea automată sub flux, curenţii se stabilesc în funcţiune de diametrul electrodului-sîrmă, ţinînd seamă de densităţile cari pot fi folosite la acest procedeu, conform tehnologiei adoptate. Tensiunea de sudare e de 30---45 V, în funcţiune de diametrul electrodului, iar viteza de sudare e de 20***80 m/h ; diametrii electrozilor-sîrme folosite sînt de 2f5***8 mm. O importanţă deosebită Ia sudarea prin acest procedeu prezintă organizarea postului de lucru, care se recomandă să fie amplasat în fluxul de fabricaţie, nefiind indicată crearea de spaţii în afara fluxului de fabricaţie, cari ar constitui greutăţi mari în transportul obiectelor sudate. Pregătirea şi asamblarea pieselor au o mare influenţă asupra calităţii îmbinării sudate, deoarece neuniformitatea rostului sau marginile neprelucrate corect pot duce la îmbinări necorespunzătoare. în acest scop se recomandă: tăierea şi teşirea tablelor să fie executate la maşini-unelte sau prin tăiere mecanizată cu gaz; marginile tablelor de sudat să fie curate, fără vopsea, uleiuri, rugină, etc.; la capetele rosturilor să fie dispuse plăcuţe marginale, necesare pentru începerea şi terminarea sudurilor. Uzual, sudarea automată sub flux se foloseşte pentru îmbinări cap în cap şi în unghi, ultimele putînd fi la table în T, în L sau suprapuse. Uneori se foloseşte şi sudarea cu arcuri multiple, la care viteza de sudare ajunge pînă la circa 200 m/h. Sudarea automată „cap în cap" poate fi executată în mai multe variante, de exemplu pe pernă de flux, pe garnitură de cupru sau cu garnituri de oţel, eventual după sudarea prealabilă manuală a rădăcinii cusăturii. — Sudarea pe pernă de flux consistă în aşezarea sub îmbinare a unui suport de flux, numit şi pat de flux, care e presat la partea inferioară a rostului, în vederea menţinerii băii de sudură. Se foloseşte la table cu grosimi de 3---30 mm. — Sudarea tablelor pe garnitură de cupru prezintă avantajul că se obţine o bună formare a rădăcinii cusăturii, datorită conductivităţii termice bune a cuprului, care răceşte partea inferioară. în general, garniturile au un şanţ longitudinal, în dreptul cusăturii, în care se presează flux mărunt. Se foloseşte la table subţiri, de 2--*6 mm. — Sudarea cu garnitură de oţel e utilizată în cazurile cînd realizarea unei perne de flux nu e posibilă. După sudare, aceste garnituri rămîn sudate de îmbinare; în cazul cînd garnitura trebuie necondiţionat îndepărtată, după prinderea acesteia de rostul îmbinării, se introduce flux în rost, iar după sudare se îndepărtează garnitura. Această sudare, care convine cînd pătrunderea nu e mai mare'de 3/4 din grosimea tablelor, se foloseşte la table cu grosimi de 10---30 mm. Sudarea automată „în unghi" se execută la table în T sau suprapuse. Ţinînd seamă de pătrunderea mare care se obţine la sudarea sub flux, se permite micşorarea grosimii sudurii la 0,7 din grosimea unei suduri obişnuite, fără ca prin aceasta Sudare 518 Sudare să fie micşorată rezistenţa. Sudarea se execută cu electrodul în poziţie înclinată la 60---700 faţă de orizontală, în care caz una dintre table sau ambele table sînt aşezate orizontal sau vertical. Sudarea „cu arcuri multiple" se efectuează cu viteze de sudare relativ mari, ceea ce micşorează cantitatea de metal topit din metalul de bază, îmbunătăţind sudabilitatea oţelului. Electrozii pot forma o baie comună sau sînt distanţaţi, astfel încît arcurile să fie independente, primul electrod realizînd pătrunderea necesară, iar cel de al doilea formînd stratul de sudură propriu-zis; deoarece aportul de căldură e mai mare, la sudarea cu arcuri multiple se mai pot introduce suplementar şi sîrme de adaus între arcuri, pentru mărirea productivităţii de depunere. Sudarea cu arcuri multiple e indicată la table cu grosimea peste 40 mm, folosind curentul trifazat cu intensitate de peste 1000 A, ca să se obţină productivităţi foarte mari. La acest procedeu se utilizează diferite scheme, cea mai corespunzătoare fiind cea ia care una dintre faze e legată la metalul de sudat, iar electrozii sînt înclinaţi şi formează între ei un unghi de 30*••40°. Sudarea semiautomată sub flux e folosită la cusături cu lungimi reduse, curbe sau drepte, cum şi în locuri greu accesibile pentru sudarea automată. Prin densităţile mari de curent cari intervin, se asigură aceleaşi pătrunderi mari ca şi la sudarea automată. Fig. XVIII reprezintă schema instalaţiei pentru sudarea semiautomată cu tub flexibil, care cuprinde: un generator sau sîrmă de 1,6 mm, curenţii de sudare sînt cuprinşi între 150*--250 A şi tensiunea arcului e de 24-**28 V, obţinîndu-se viteze de sudare de 25-**50 m/h ; pentru electrodul-sîrmă de 2 mm diametru, curenţii de sudare sînt cuprinşi între 250**-500 A şi tensiunea e de 30---40 V, obtinîndu-se viteze de sudare de 20-45 m/h. Sudarea semiautomată „în unghi" se execută cu electrodul în poziţie verticală sau înclinată, în funcţiune de modul de aşezare a tablelor. La sudurile în unghi ale tablelor sînt necesari electrozi de 1,6 mm sau de 2 mm, după cum grosimea tablelor e de 3***4 mm sau mai mare; regimurile de sudare sînt inferioare celor pentru sudarea cap în cap. Sudarea prin puncte topite sub flux, cunoscută sub numele de „electronituire“, e o variantă a sudării cu electrod-sîrmă sub flux, folosită la îmbinarea tablelor suprapuse sau a tablelor aşezate peste profiluri, eventual în găuri practicate în prealabil în unul dintre obiectele de sudat. Procesul consistă în trecerea unui curent de intensitate mare, prin descărcare în arcul electric sub flux, astfel încît tabla superioară (de aceeaşi grosime cu tabla inferioară sau mai subţire) se topeşte, iar baia de sudură pătrunde în tabla inferioară şi for- D, mează un „electron it“ (v. fig. XIX). Fluxul de sudare, (în porţii mici), se introduce după ce electrodul a fost pus în contact mecanic cu obiectele de electronituit. După închiderea circuitului electric de sudare, se produc descărcarea în arc sub flux şi topirea aproape instantanee a capătului electrodului, datorită intensităţilor mari de curent; procesul de i 6 r XIX. Secţiunea unui electron it. Dc) diametrul capului electro-nitului; D;mfo) diametrul electro-nitului la suprafeţele de contact ale celor două table. XVIII. Schema instalaţiei pentru sudarea semiautomată sub flux. 1) generator de curent continuu ; 2) cofretu I instalaţiei; 3) dispozitiv cu role pentru avansul sîrmei; 4) tub flexibil; 5) port-electrod. un transformator de sudare, pentru curenţi pînă la 600 A; un cofret, legat la sursa de energie electrică, care e echipat cu un contactor pentru curentul de sudare şi cu relee; un dispozitiv cu role, care prin intermediul unui motor electric asigură antrenarea sîrmei; un tub flexibil, pentru conducerea curentului de sudare şi a eiectrodului-sîrrnă; un port-electrod (cap de sudare), avînd un buncăr de flux, un ajutaj de contact şi un buton de comandă. Diferitele viteze de sudare ale electro-dului-sîrmă se obţin prin schimbarea roţilor dinţate aie dispozitivului cu role. în general, semiautomatele cu tub flexibil sînt construite pentru curenţi de sudare pînă la 600 A, destinate folosirii electroduIui-sîrmă de 1,6 şi 2 mm diametru (uneori 2,4 mm). La construcţiile noi de semiautomate, capul de sudare port-electrode echipat şi cu un mic motor, care antrenează o roată de sprijin a capului, realizîndu-s2 în acest mod o viteză constantă de înaintare de-a lungul rostului; astfei sudorul asigură numai direcţia de înaintare a capului port electrod. Pentru sudarea semiautomată sub flux se recomanda curentul continuu de polaritate inversă, în care caz menţinerea arcului şi aspectul cusăturii sînt mai bune. Uzual, sudarea semiautomată sub flux se foloseşte pentru îmbinări cap în cap şi în unghi. Sudarea semiautomată „cap în cap“ se utilizează atît la table cu grosimea de 2***6 mm, cînd sudura se execută pe o singură parte, cît şi la table cu grosimea pînă la 20 mm, cînd sudura se execută pe ambele părţi. Rezultate mai bune se obţin cu perne de flux sau cu garnituri de cupru, Pentru electrodu I- descărcare durează numai cîteva fracţiuni de secundă. în timpul procesului, electrodul fiind fixat, se topeşte pe o porţiune de 10---15 mm de la capătul lui, în funcţiune de tensiunea în gol a instalaţiei şi de proprietăţile stabilizatoare ale fluxului. După solidificarea băii de sudură, în partea superioară se formează un cap puţin bombat, de forma unui buton, acoperit de o crustă de zgură rezultată din topirea parţială a porţiei de flux vărsat. Instalaţia de electronituire cuprinde: un transformator de sudare pentru curent de 300---1200 A sau un grup convertisor pentru curenţi de sudare de 250---600 A; un contactor pe circuitul electric de sudare; un electron itu itor, care e capul de electron itu ire, cu un buton pentru acţionarea contactorului; XX. Schema electrică a instalaţiei de electronituire. I) transformator; II) cutie de comandă cu contactor; III) electronituitor; / şi 2) tablele de electronituit; 3) masă de lucru; 4) electrod-sîrmă; 5) ajutajul electronituitorului; 6) flux ; 7) ghidaje de cupru; 8) buton de comandă; 9) contactor. cablul de sudare şi conductoare de legătură. Fig. XX reprezintă schema electrică de principiu a instalaţiei de electronituire. Sudare 519 Sudare Instalaţiile cu grupuri convertisoare de sudare se folosesc |a electronituirea tablelor subţiri, pînă la 1,5 mm (dimensiunea tablei superioare), cu electrod-sîrmă de 4-*-5 mm. Instalaţiile cu transformatoare de sudare se folosesc pentru electronituirea tablelor cu grosimea pînă la 3 mm (dimensiunea tablei superioare), cu electrod-sîrmă de 5---8 mm, iar pentru grosimi mai mari se practică o gaură de 8***10 mm în tabla superioară şi se utilizează cu electrod-sîrmă de 5--*8 mm diametru. în comparaţie cu nituirea, electron itui rea prezintă avantajul că nu mai e necesară găurirea tablelor şi are o productivitate mult mai mare; electroniturile au o rezistenţă mecanică mult superioară niturilor, la sarcini statice şi dinamice, şi un aspect mai frumos. în comparaţie cu sudurile prin rezistenţă prin puncte (v.), electronituirile au o rezistenţă mecanică mult mai mare şi se pot realiza la table negre sau slab grunduite. în unele cazuri, electron ituirea poate înlocui chiar îmbinările sudate, cînd cusăturile sînt scurte sau întrerupte, deoarece deformaţii le sînt extrem de reduse şi aspectul mai corespunzător. în vederea electronituirii e necesar ca obiectele să fie apăsate între ele pe linia electroniturilor, ceea ce reclamă dispozitive mecanice (cleme, cleşte, etc.) sau pneumatice, avînd o bară-suport pe care se aşază obiectele de electronituit, cari apoi sînt apăsate prin plăci sau bare. Se recomandă ca electro-nituirea să fie executată numai dinspre partea tablei subţiri; pentru electronituirea tablelor subţiri, bara-suport trebuie sa aibă o bandă de cupru la partea superioară, pentru a se preveni perforările. Procedeul se utilizează atît la îmbinarea tablelor suprapuse, cît şi la îmbinarea în T sau în L, de exemplu ia construcţii de vagoane, construcţii navale, fabrici de utilaje agricole. Sudarea cu electrod-sîrmâ în mediu gazos inert: Procedeu la care arcul electric are o acţiune directă, deoarece se formează între obiectul de sudat şi un electrod-sîrmă debitat continuu în arc, protecţia fiind realizată de un mediu gazos inert. în tehnică, procedeul e cunoscut sub numele de procedeul M I G (metal-inert-gaz) sau procedeul SIGMA (Shilded-inert-gas-metal-arc). Ca mediu gazos se folosesc: argonul, a cărui căldură specifică e relativ mică (0,125 cal/g°C) şi deci pierderile de căldură în mediul înconjurător sînt mai reduse, pre-zentînd şi avantajul că arcul se menţine la o tensiune joasă (de 10—12 V); heliul, care e folosit mai rar, atît pentru că e scump, cît şi pentru că fiind mai uşor (cu greutatea specifică de 0,18 g/l) nu realizează o protecţie atît de bună ca argonul (cu greutatea specifică de 1,8 g/l), decît dacă se introduc cantităţi mari; amestecuri de argon şi heliu, în diferite proporţii (de ex. 25% He, 75% Ar, etc.) folosite în anumite cazuri. în funcţiune de metalul de bază se utilizează argon pur, pentru metale reactive, aluminiu, etc., sau argon tehnic cu 15% impurităţi, pentru oţel. Transferul metalului în mediu de argon, atît la oţel cît şi la aluminiu, se produce sub formă de picături mici, cu condiţia ca densitatea curentului în elec-trodul-sîrmă să fie mare, în care caz cîmpul magnetic din jurul electrodului are rolul de a comprima metalul topit din electrod, care astfel e mai bine protejat în timpul topirii. Procedeele de sudare cu electrod-sîrmă în mediu gazos inert, cari sînt numai mecanizate, se folosesc la îmbinarea obiectelor de aluminiu, titan, molibden, zirconiu, oţeluri bogat aliate, aliaje bogat aliate, etc. Instalaţiile pentru aceste procedee nu diferă de cele pentru procedeele de sudare automată sau semiautomată sub flux, decît prin faptul că dispozitivele port-flux sînt înlocuite cu butelii, reductoare, mano-metre, tuburi pentru conducerea gazului la capul de sudare automat sau la port-electrodul pentru sudarea semiautomată. Sursele de curent diferă de cele folosite ia sudarea sub flux, deoarece caracteristicile arcului în mediu de gaz protector sînt deosebite, cele mai bune rezultate fiind obţinute cu caracteristici rigide sau urcătoare. La sudarea automată, procesul e dirijat prin butoanele de la pupitrul de comandă al automatului, iar la sudarea semiautomată — prin apăsarea pe butonul pistoletului port-electrod, după care începe debitarea gazului şi a sîrmei. La întrerupere, încetează automat debitarea sîrmei şi a gazului. Unele instalaţii recente sînt echipate cu dispozitive temporizatoare, pentru suflarea prealabilă a gazului protector în zona arcului, şi cu postadmisiune a gazului protector, un timp scurt după încetarea arcului. La sudarea semiautomată se foloseşte electrod-sîrmă subţire, cu diametrul de 0,6---1,6 mm, pentru curenţi de sudare de maximum 300 A. Pentru sudarea semiautomată a aluminiului cu sîrme subţiri, pistoletele sînt echipate cu turbine mici, cari antrenate de gazul protector acţionează două role mici pentru tragerea sîrmei. — La sudarea automată, se pot folosi sîrme mai groase, în care caz e necesară răcirea capului de sudare. Pentru 1 kg de metal depus sînt necesari circa 150 I argon sau 400*• «500 l heliu, iar viteza de sudare poate ajunge pînă Ia 250 m/h. Sudarea cu eiectrod-sîrmă în mediu gazos activ: Procedeu la care arcul electric are o acţiune directă, deoarece se formează între obiectul de sudat şi electrodul-sîrmă, protecţia fiind realizată de un mediu gazos activ. Pentru sudarea oţelurilor carbon şi slab aliate pot fi folosite gaze active cari participă în procesul de sudare, fără să aibă o acţiune dăunătoare asupra băii de sudură şi asupra metalului sudurii. Gazele cel mai mult folosite pentru aceste procedee sînt bioxidul de carbon, vaporii de apă sau amestecurile gazoase combustibile ori incombus-tibile. Sudarea cu eiectrod-sîrmă în mediu de bioxid de carbon eun procedeu mecanizat, la care protecţia se realizează cu ajutorul acestui gaz. în comparaţie cu procedeele în mediu de gaz inert, sudarea în mediu de bioxid de carbon prezintă avantajele: preţ de cost redus al gazului, viteză mare de topire a electrodului, adîncime mare de pătrundere. în comparaţie cu procedeul sub strat de flux prezintă avantajul că poate fi folosit la orice poziţie, iar conţinutul foarte mic de hidrogen al cusăturilor îmbunătăţeşte calitatea sudurii. Pentru sudarea oţelurilor carbon se foloseşte sîrmă de oţel, cu conţinut mic de carbon şi cu 0,8*--1 % Si şi 1,2-**1,5% Mn. în timpul operaţiei de sudare, oxigenul disociat din bioxidul de carbon reduce cantităţile de siliciu şi mangan, dar nu intră în reacţie cu carbonul din metalul de bază, astfel încît rezultă o sudură fără pori. La suprafaţa sudurii se formează zgură, sub forma unor mici insuliţe, cari fiind în cantitate mică nu e necesară curăţirea sudurii. —■ Pentru sudarea oţelurilor aliate se folosesc sîrme aliate corespunzătoare metalului de bază, la care sînt adăugaţi dezoxidanţi obişnuiţi (mangan şi siliciu) şi, eventual, cantităţi foarte reduse de dezoxidanţi mai puternici (aluminiu, titan şi zirconiu), evitînd astfel reacţiile dintre gaz şi componenţii metalului de bază. Procedeul de sudare în mediu de bioxid de carbon (recomandabil în amestec cu argon) poate fi folosit în următoarele variante: cu arc scurt, la care topirea electrodulu i-sîrmă se face prin scurt-circu ite; prin transfer globular, la care topirea electrodului-sîrmă se face prin picături, uneori şi prin scurtcircuite; prin transfer cu pulverizare, la care topirea electrodului-sîrmă se face prin picături foarte fine. Pentru fiecare dintre aceste variante de procedee, e necesar să se dispună de instalaţii cu surse de curent avînd caracteristici corespunzătoare modului de transfer diferit al metalului din electrodul-sîrmă.— Sudarea „cu arc scurt", sub tensiuni de sudare reduse, se utilizează la îmbinări de table subţiri. — Sudarea „prin transfer globular" (numită şi sudare prin semiscurt-circuitare), cu Sudare 520 Sudare densităţi mari de curent şi tensiuni corespunzătoare (în raport de 1/8—1/10), se utilizează la table de grosime mijlocie, obţinîndu-se productivităţi comparabile cu cele de la sudarea sub flux. — Sudarea „prin transfer cu pulverizare", cu densităţile de curent mai mari decît circa 200 A/mm2, se utilizează la table cu grosimi mari, obţinîndu-se productivităţi mari. Acest procedeu reclamă utilizarea curentului continuu, sursele de energie fiind atît convertisoare, pentru instalaţiile automate şi semiautomate puternice, cît şi redresoare, pentru instalaţii de puteri mai reduse sau mobile, destinate sudării tablelor subţiri (de 0,6--*2 mm). Fig. XXI reprezintă schema unui semiautomat pentru sudarea cu transfer globular, construit în ţară, care cuprinde: groase de 12 mm se sudează în V sau în X, cu prelucrări prealabile foarte reduse. La sudarea tablelor groase, de 10---40 mm, se foloseşte procedeul de sudare verticală urcătoare (v. fig. XXII), cunoscut sub numele de „procedeul electrogaz11. Tablele verticale, fără a fi prelucrate, se aşază cu un rost între ele de circa 15 mm, care e limitat lateral de două patine de cupru răcite cu apă. Sudarea se execută cu ajutorul automatelor cu două şine de ghidare paralele, între cari un cărucior se deplasează pe verticală. Căruciorul cuprinde dispozitivul port-patine, becul de ghidare a sîrmei, dispozitivul de alimentare cu sîrmă, bobina cu sîrmă şi mecanismul de balansare; acest mecanism permite o mişcare alternată a electrodu Iu i-sîrmă, în direcţia ţ XXL Schema semiautomatului pentru sudarea în mediu de C02. 7) grup de sudură; 2) pupitru de comandă; 3) pistolet de sudură; 4) sistemul de deshidratare-încălzire; 5) cablu de sudură. un generator de sudare (cu caracteristică aplatisată), un pupitru de comandă, un pistolet de sudare, butelii de gaz C02 (împreună cu sistemul de deshidratare şi încălzire) şi un reductor de presiune, cabluri de sudare, tuburi pentru C02 şi apă de răcire, etc. Legătura între pupitrul de comanda şi generatorul de sudare se realizează printr-un conductor multifilar, iar legătura între pupitrul de comandă şi pistolet se realizează printr-un cablu flexibil, cu o spirală de oţel pentru conducerea eiectrodului-sîrmă şi un tub de cauciuc pentru gazul COa; pe pistolet se găseşte un buton de pornire, la apăsarea căruia începe procesul de sudare. în ajutajul pistoletului e situat coaxial un bec din cupru, de la care curentul de sudare trece ia electrod şi al cărui diametru depinde de diametrul eiectrodului-sîrmă care alunecă prin el. Pistoletul e răcit cu aer sau cu apă, după cum curentul e mai mic sau mai mare decît 300 A. Gazul din butelii trece printr-un sistem de deshidratare şi încălzire, înainte de a ajunge la reductoru! de presiune; deshidratorul poate fi cu pulbere de silicagel sau cu piatră vînătă, pentru a reţine umiditatea şi eventualele impurităţi aie gazului care trece prin el, iar încălzitorul e constituit dintr-o rezistenţă electrică pentru încălzirea gazului, asigu-rînd protecţia contra îngheţării reductorului. Sursele de curent cele mai corespunzătoare sudării în mediu de C02 trebuie să aibă caracteristică rigidă sau uşor ascendentă, deoarece acestea corespund caracteristicilor arcului în mediu de bioxid de carbon (obţinute cu redresoare sau cu grupuri convertisoare cu excitaţie separată). Ţinînd seamă de pătrunderea mare care se obţine la acest procedeu de sudare, cusăturile cap în cap se pot efectua fără prelucrarea marginilor sau eventual după o prelucrare minimă. Tablele cu grosimea sub 12 mm se pot suda pe ambele părţi, fără nici o prelucrare şi lăsînd un rost între ele, iar tablele cu grosimea sub 6 mm se sudează pe o singură parte şi fără rost între ele; tablele mai transversală, şi trebuie să asigure reglarea timpului de oprire la sfîrşitul cursei de balansare. Deasupra dispozitivului de alimentare cu sîrmă e situat cofretul de comandă, care cuprinde motorul, mecanismul de urcare şi dispozitivele de comandă şi de reglare. Ţevile pentru gazul C02 sînt dispuse ia partea superioară a patinelor, pentru a se evita astupările din cauza împroşcări lor. Sudarea verticală urcătoare se poate efectua, fie fixînd automatul pe obiectele de sudat, fie fixînd aceste obiecte pe automat, în ultimul caz cînd dimensiunile lor sînt mici. Ca material de adaus se folosesc sîrme cari conţin dez-oxidanţi, substanţe de afi-nareşi elemente de aliere, cele mai bune rezultate obţinîndu-se cu sîrme cu miez, în cari se introduc constituenţi de zgură cu caracter bazic. La acest procedeu se produce o încălzire înceată a oţelului, în zonele învecinate sudurii, iar răcirea suduri i e lentă ; un factor important ia sudarea verticală în mediu de C02 e pătrunderea, care e cu atît mai mare cu at tensiunea de sudare e mai mare, XXII. Principiu! procedeului de sudare automată în mediu de COa' în poziţie verticală urcătoare. 1) electrod-sîrmă; 2) role de antrenare; 3) bec pentru ghidarea sîrmei; 4) metal lichid ; 5) obiectele de sudat; 6) arc electric; 7) metalul sudurii solidificat; 8) circuit de apă de răcire; 9) patină de cupru; 10) intrarea şi ieşirea apei; 11) cusătura sudată. Sudare 521 Sudare dar se micşorează la mărirea curentului şi a vitezei de sudare, îmbinarea oţelurilor cu conţinut redus de carbon prezintă caracteristici mecanice foarte bune, din care cauză procedeul îmbinărilor verticale se foloseşte pentru rezervoare mari de petrol, în construcţii navale, construcţii de furnale, etc. Procedeul de sudare în mediu de C02 poate fi utilizat şi la „electronitui re", pentru îmbinarea prin suprapunere a unor obiecte plate sau a tablelor cu profiluri. Electron itui rea consistă în topirea electrodulu i-sîrmă în mediu de bioxid de carbon şi formarea de electronituri, prin topirea tablei superioare şi pătrunderea băii de sudură în tabla inferioară, astfel încît la partea superioară se obţine un cap bombat de forma unu i buton (v. Sudarea prin puncte topite sub flux); timpul necesar real izări i unui electronit e de 1 *"3 s, pentru table cu grosimea de 1v.*6 mm. La electronituire se folosesc curenţi de 320---380 A, tensiunea arcului fiind de 36***46 V. Pentru reglarea admisiunii gazului şi a înaintării sîrmei se introduc dispozitive temporizatoare, duratele fiind stabilite în funcţiune de grosimea obiectelor de sudat şi de d iametrul electrodulu i-sîrmă. Acest procedeu înlocuieşte nituirea, sudarea manuală cu arc electric sau sudarea prin puncte, în special în locuri greu accesibile; la sudarea tablelor mai groase, e necesar ca în tabla superioară sa fie practicată o gaură. Caracteristicile mecanice ale electro-nitului executat sînt superioare celor obţinute prin suduri prin puncte executate sub presiune. Sudarea cu electrod-sîrmă în mediu de vapori de apă: Procedeu la care arcul electric are o acţiune directă, deoarece se formează între obiectul de sudat şi electroduI-sîrmă, protecţia fiind realizată de un curent de abur. Pentru sudare se folosesc semiautomate cu tub flexibil, la cari capul de sudare e modificat prin adaptarea unui ajutaj de o formă adecvată, avînc' o pungă pentru reţinerea apei condensate, care la rîndul ei poate fi evaporată datorită radiaţiilor emise de arcul electric; diametrul ajutajului, la ieşirea aburului, e de 28 mm. La acest procedeu se utilizează un grup convertisor, cu caracteristică exterioară crescătoare, şi un generator pentru abur. Reglarea lungimii vinei (jetului) de abur se realizează cu ajutorul unui robinet, astfel încît lungimea să nu depăşească 150 mm. Rezultate bune se obţin numai prin sudarea cu polaritate inversă (polul pozitiv la electrod), folosindu-se sîrme aliate sau nealiate cu diametru! de 1,6 sau 2 mm. Curenţii sînt de 1S0---240 A, iar tensiunea arcului e de 35---40 V; presiunea aburului trebuie să fie de 0,7-**1,5 at. în general, la sudarea în mediu protector de abur, metalul depus are un conţinut de gaze mai mare, în comparaţie cu metalul depus cu electrozi înveliţi, iar productivitatea procedeului e de 2—2,5 ori mai mare. Acest procedeu e folosit la executarea construcţiilor metalice şi în construcţi i de maşini, pentru table cu grosimi de 10---30 mm, sudate cap în cap sau în unghi. Sudarea cu electrod-sîrmă în mediu de amestecuri gazoase: Procedeu la care protecţia arcului se realizează cu amestecuri gazoase, cari din punctul de vedere metalurgic nu trebuie să influenţeze defavorabil metalul depus. Amestecul de gaz protector se alege în funcţiune de metalul de sudat şi poate fi: argon cu heliu pentru metale uşoare; argon cu azot, pentru cupru; argon cu bioxid de carbon, argon cu oxigen, gaz de reforming (N2-fH2), etc., pentru oţel. Uneori procedeul e numit, impropriu, sudare electrică cu gaz. Sudarea cu electrod-sîrmă neînvelit: Procedeu la care arcul electric nu are nici o protecţie, decît elementele chimice reducătoare introduse la fabricarea sîrmei. La acest procedeu, care e cel mai vechi procedeu de sudare mecanizat, sînt necesari curenţi cu o intensitate de 30--*50% faţă de cei folosiţi la sudarea manuală, astfel încît productivitatea poate fi mărită cu 1,5—2 ori. Din cauza caracteristici lor inferioare cari se obţin la sudarea prin acest procedeu, în special ălungirea şi rezilienţa metalului depus, s-a trecut la sudarea cu sîrmă cu miez sau sîrmă cu adausuri protectoare. Sudarea cu electrod-sîrmă învelit: Procedeu la care sîrma poate avea un înveliş continuu (de ex.: în formă de manta, de păstaie, etc.) sau întrerupt (de ex.: depus în crestături practicate în sîrmă, depus în ochiurile unei reţele metalice acoperitoare, etc.), eventual şi o cămaşă subţire de oţel deasupra unui strat de înveliş. Procedeul e utilizat relativ puţin, din cauza dificultăţilor pe cari Ie prezintă fabricarea acestor sîrme şi a costului lor, cum şi din cauza productivităţii mai reduse în comparaţie cu alte procedee. Sudarea cu electrod-sîrmă cu înveliş magnetizabil: Procedeu la care fluxul protector e introdus pneumatic dintr-un buncăr, iar admisiunea în arc se face cu ajutorul unui ajutaj cu o pastilă de reţinere a fluxului, lîngă care e dispus un magnet permanent, avînd o gaură la mijloc pentru trecerea fluxului. în pastila de reţinere e practicat un orificiu calibrat, care reglează cantitatea de flux introdusă în zona arcului. Pentru introducerea fluxului e folosit aerul comprimat sau bioxidul decarbon, la presiunea de 0,8—1,2 at. Protecţia se realizează cu ajutorul fluxului, eventual cu ajutorul unui gaz, care pentru oţeluri e bioxidul de carbon. Pentru sudarea în orice poziţie se folosesc fluxuri cu un interval mic de temperatură pentru trecerea de la starea I ichidă la starea solidă. în flux se introduce şi circa 20% pulbere de fier, care datorită cîmpului magnetic îi asigură adeziunea necesară la sîrmă, dar totodată măreşte productivitatea depunerii. Sudarea se execută cu sîrme de diametru pînă la 2,4 mm. Sînt necesari curenţi pînă la 470 A, tensiunea arcului fiind de 30---35 V. Procedeul, care e semiautomat, are o productivitate mai mare decît procedeul de sudare semiautomat sub flux nemagnetizabiI. Caracteristicile mecanice ale sudurii sînt comparabile cu cele obţinute la sudarea sub flux. Sudarea cu electrod-sîrmă cu miez: Procedeu la care sîrma are un miez ionizant şi protector. Miezul e introdus în lingouri, la elaborarea oţelului, unde se menţine după laminare şi tre-filare. Din cauza cantităţilor reduse de materii ionizante şi protectoare din miez, caracteristicile mecanice ale sudurii, în special alungirea şi rezilienţa, sînt relativ reduse, însă procedeul dă rezultate bune la sudarea de încărcare a roţilor vagoanelor feroviare şi în cazuri similare. Sudarea cu arc electric cu un electrod refractar : Sudare la care arcul electric, cu sau fără mediu gazos protector, se produce între un electrod refractar (nefuzibil) şi obiectul de sudat, cusătura formîndu-se prin topirea marginilor obiectelor de sudat, eventual cu metal de adaus. Această sudare poate fi realizată prin mai multe procedee, cum sînt: procedeul cu „electrod de cărbune11 sau cu „electrod de wolfram", arcul electric formîndu-se între acest electrod refractar şi obiectul de sudat; procedeul cu „arc transferat1', numit şi procedeul cu jet de plasmă; procedeul cu „arc rotitor", obţinut prin intermediul unui cîmp magnetic axial sau al unui dispozitiv mecanic. Sudarea cu un electrod de cărbune: Procedeu, numit şi procedeul cu arc de cărbune sau procedeul Benardos, la care arcul electric se produce între un electrod de cărbune şi obiectul de sudat. Fig. XXIII reprezintă principiul procedeului. Faţă de sudarea cu electrozi metalici înveliţi, procedeul are o importanţă secundară în tehnică; se foloseşte la sudarea tablelor subţiri de oţel sau la sudarea metalelor uşoare (pînă la grosimi de 15 mm), în special ca procedeu mecanizat. Electrozii utilizaţi pot fi din cărbune amorf sau din grafit, ultimii prezentînd avantajul unui consum mai redus, datorită conductivităţii electrice şi a unei refractarităţi mai mari la tempe- Sudare 522 Sudare râturi înalte. Arcul se menţine stabil, chiar cînd lungimea acestuia e de 30---40 mm, şi curentul de sudare e relativ mic, dacă se foloseşte curent continuu şi polaritatea e directă (cu polul negativ la electrod). Pentru o stabilitate mai bună a arcului se utilizează solenoizi cari produc cîmpuri magnetice coaxiale cu electrodul. La sudarea cu metal de adaus, în special cînd obiectul de sudat e de aluminiu şi grosimea lui e mai mare, se poate suda prin metodele de sudare spre stînga sau spre dreapta, la fel ca la procedeul cu gaz. în ambele cazuri, unghiul de înclinare al electrodului faţă de obiectul de sudat e ae 75---800, iar al metalului de adaus e de circa 40°. Cea mai recomandabilă lungime a arcului e de 5***6 mm; dacă arcul e prea scurt, carbonul poate pătrunde în baia de sudură, iar dacă arcul e prea lung, elementele de aliere ard. — La sudarea tablelor de oţel cu grosimea pînă la 3 mm, se recomandă ca sudurile să fie executate pe margini răsfrînte sau frontal, cu viteze de sudare pînă la 50 m/h. Diametru! electrozilor de cărbune variază între 4 şi 10 mm. Procedeu! mai e folosit la sudarea fontei şi a cuprului. O variantă e procedeul de sudare automată Fusarc, ia care electrodul de grafit şi baia de sudură sînt protejate de un suflu de gaz de oraş. Sudarea cu un electrod de wolfram: Procedeu la care arcul electric e produs direct între un electrod de wolfram şi obiectul de sudat, arcul fi ind protejat de un suflu de gaz inert, care poate fi argon, heliu sau un amestec de aceste două gaze. La folosirea argonului, procedeul e numit „Argonarc", iar la folosirea he-liului — „Heliarc"; procedeu! mai e cunoscut sub numirea de procedeu! TIG (tungsten-inert-gaz) sau procedelu WIG (wolfram-inert-gaz). Acest procedeu se utilizează la sudarea oţelurilor inoxidabile, a metalelor şi aliajelor neferoase, în special a aliajelor de aluminiu şi magneziu, cum şi la sudarea altor aliaje cu afinitate mare pentru oxigen, Electrodul poate fi de wolfram pur, de wolfram cu toriu sau de wolfram cu zirconiu. Electrozii de wolfram pur sînt mai corespunzători pentru sudarea manuală a aluminiului executată cu curent alternativ, iar pentru sudarea automată cu curent continuu se obţin rezultate mai bune cu electrozi de wolfram aliat cu toriu, legaţi la polul pozitiv al sursei de curent. Avantajul pe care îl prezintă electrozii de wolfram pur e că, avînd capătul mai rotunjit, pot fi folosiţi la o varietate mai mare de lucrări; dezavantajul acestor electrozi e că pot impurifica baia de sudură, deoarece vîrful electrodului se consumă mai repede. — Electrozii de wolfram aliat cu toriu menţin un arc mai stabil, care se amorsează mai uşor şi poate fi utilizat la o gamă mai mare de curenţi. — Electrozii de wolfram aliat cu zirconiu dau rezultate mai bune decît primii, însă prezintă dezavantajul că sînt costisitori. în general, nu se recomandă curenţi prea mari la electrozi cu diametri prea mici, deoarece vîrful topit impurifică sudura. Totuşi, electrozii de wolfram aliat cu toriu permit densităţi mai mari de curent. Procedeul se foloseşte la sudarea tablelor din aliaje uşoare, sub 10 mm grosime. Sudarea manuală a aliajelor uşoare executată cu curent continuu fiind dificilă, se foloseşte curent alternativ; la sudarea automată cu curent continuu se obţin rezultate mai bune. în vederea micşorării tensiunii în gol, la sudarea manuală cu curent alternativ e necesară şi o sursă de înaltă frecvenţă (eventual o sursă cu undă dreptunghiulară sau trapezoidală a curentului de 50 Hz), pentru amorsarea uşoară a arcului electric şi menţinerea stabilă a acestuia în timpul operaţiei de sudare. Mărirea frecvenţei e o soluţie bună, însă costisitore. — La sudarea cu curent alternativ (cu frecvenţa de 50 Hz), cu electrozi de wolfram, curentul în sensul pozitiv din timpul unei semiperioade e mai mic decît curentul în sensul negativ din cealaltă semiperioadă, astfel încît rezultă un curent continuu suprapus în sens negativ.-Acţiunea componentei negative asupra sudurii are o mare importanţă, deoarece favorizează distrugerea oxizi lor la suprafaţă, transferul căldurii în obiectul de sudat şi mărirea pătrunderii. Curentul de sudare cel mai indicat e curentul alternativ cu o componentă continuă relativ redusă, a cărei mărime trebuie adaptată la grosimea obiectelor de sudat, această componentă variind între 5 şi 20%din valoarea instantanee a curentului de sudare. Cele mai bune rezultate se obţin introducînd în circuitul de sudare un condensator de o capacitate corespunzătoare, dar se folosesc şi transformatoare de sudare, cu un circuit rezistiv de curent de sudare; transformatoarele obişnuite cu caracteristicile exterioare căzătoare nu corespund, deoarece variaţia lungimii arcului provoacă variaţii de tensiune, cari antrenează variaţii ale curentului de sudare. Cele mai indicatesurse de curent sînt cele cu caracteristici verticale în domeniul de funcţionare. Fig. XXIV reprezintă schemaelectricăde principiu a unei surse de curent cu caracteristică verticală, care cuprinde: un transformator T, cu tensiunea în gol de 70*•• 80 V; un amplificator magnetic AM, în serie cu circuitul desudare;o baterie de condensatoare C, care elimină componenta continuă. De asemenea, instalaţia cuprinde şi o sursă variabilă de curent continuu cu tensiurrea uc, care produce un curent lc în înfăşurarea de comandă nc a amplificatorului magnetic. Instalaţia permite alegerea unei valori foarte precise a curentului de sudare, într-un domeniu de sudare care poate varia de la cîţiva amperi pînă la sute de amperi, în funcţiune de puterea maximă a instalaţiei folosite. Fig. XXV reprezintă echipamentul mobil al unei instalaţii pentru sudarea automată, în mediu de gaz inert, cu electrod de wolfram. Această instalaţie cuprinde o sursă de curent alternativ sau continuu (după natura metalelor de sudat), butelii pentru argon sau heliu, un sistem de răcire pentru arzător şi o cale de rulare pentru echipamentul mobil. La sudarea cu arc cu un electrod de wolfram, curentul continuu nu se recomandă la aliajele de aluminiu şi de magneziu, iar curentul alternativ nu se recomandă la aliajele de nichel, molibden şi titan, cum şi lacupru. — La sudarea tablelor de aluminiu cu grosimea de 1,5-**3 mm, se folosesc electrozi cu diametri de 1,5—2,5 mm şi sîrmă de adaus de aproximativ aceeaşi grosime, curentul de sudare fiind de 60---160 A; consumul de argon variază între 700 şi 900 l/h. Sudarea se execută într-o trecere. — La sudarea tablelor de 6***12 mm, se folosesc electrozi de 4***6,5 mm şi cu sîrmă de adaus de aproximativ XXIII, Principiul procedeului de sudare cu electrod nefuzibil de cărbune. 1 şi 2) obiectele de sudat; 3) electrod de cărbune; 4) metal de adaus. AM uc XXIV. Schema electrică de principiu, pentru sudarea manuală în mediu de gaz inert cu electrod de wolfram. 7) transformator de sudură; AM) amplificator magnetic; C) baterie de condensatoare; uq> sursă variabilă de curent continuu; n^) înfăşurarea de comandă a amplificatorului magnetic. Sudare 523 Sudare pceeaşi grosime, curentul de sudare fiind de 200---450 A; consumul de argon variază între 1000 şi 1400 l/h. Prelucrarea marginilor se execută în V la 60°, sudarea efect uÎQdu-se În 2* "4 treceri. Sudarea în mediu de argon cu e-lectrod de wolfram poate fi executată şi cu arc electric trifazat, care prezintă avantajul că se obţine o dezvoltare mare de căldură. Procedeul se utilizează în specia! la sudarea obiectelor groase de aluminiu, magneziu şi din ai ia-jele lor. Arcul se menţine stabil, fără să fie necesare dispozitive pentru mărirea stabilităţii, ca la arcul monofazat. Menţinerea arcului trifazat e stabilă, chiar pentru tensiuni reduse în gol ale sursei de alimentare — pînă la 35 V; pentru micşorarea componentei continue, se folosesc condensatoare. — Cea mai raţională schemă electrică pentru sudarea cu arc trifazat cuprinde două transformatoare monofazate asamblate într-un grup trifazat, legate în triunghi deschis, cu faza comună legată la obiectul de sudat. Cu o astfel de sursă de alimentare se obţine un interval de reglare a curenţilor de Ia70*** 500A, fiind posibilă sudarea într-o singură trecere a al ia-jelor de aluminiu cu grosimea de 3 * * *18 mm, fără prelucrarea marginilor. Sudarea în mediu de argon e utilizată şi la executarea de „puncte topite", cu arzătoare obişnuite, la cari se adaugă un ajutaj cu degajări în partea inferioară, necesare eliminării gazului (v. fig. XXVI). Pentru obţinerea de puncte topite uniforme, instalaţia trebuie să reglează timpul de admisiune a gazului şi de temporizare a procesului. Procedeul se utilizează la aliaje de aluminiu, oţeluri inoxidabile, etc., pînă la grosimi de 2 mm a tablei superioare şi practic de orice grosime pentru tabla inferioară. Sudarea cu arc transferat: Procedeu la care vîna de plasmă, obţinută cu ajutorul unui arc constrictat în mediu de gaz inert, e transferată obiectului de sudat, fiind şi protejat de o vînă suplementară de gaz. La acest procedeu se formează un arc- pilot, între electrodul de wolfram şi un ajutaj constrictat de cupru (v. fig. XXVII), iar arcul pilot e transformat într-o vînă de plasmă şi e transferat la obiectul de sudat, prin arcul direct dintre electrodul de wolfram şi obiectul de sudat. Fig. XXVII reprezintă schematic procedeul de sudare cu arc transferat, în mediu de argon sau, e-ventual, amestecat cu cantităţi reduse de hidrogen. Gazul plas-mogen (argonul) scaldă electrodul dewolf-ram şi trece prin ajutajul arcuIui-pilot (v. Sudarea cu vînă de plasmă suflată), astfel încît protejează electrodul contra deteriorării şi asigură formarea vinei de plasmă la ieşirea din ajutaj; de asemenea, asigură topirea metalului de adaus (în formă de sîrmă sau de pulbere) şi transferul vinei de plasmă, împreună cu metalul de adaus topit, la obiectul de sudat. Felul şi debitul gazului protector sînt determinate de natura obiectului de sudat, iar pentru evitarea turbulenţei metalului topit în baia de sudură, trebuie ca debitul de gaz plasmogen să fie relativ mic (circa 120 l/h). Ca sursă de alimentare se folosesc grupurile obişnuite de curent continuu, cu caracteristica volt-amper coborîtoare şi cu tensiunea în gol de 70 V, sau redresoare; amorsarea arcului se realizează cu un generator de curent de înaltă frecvenţă. Reglarea debitului gazului plasmogen şi a gazului protector se face cu ajutorul releelor şi al electrovalveior, dispuse în cofretul de comandă al instalaţiei. Cuplarea şi decuplarea cu generatorul de înaltă frecvenţă (în vederea amorsări i arcu Iu i), desch iderea şi închiderea contac-torului de curent de sudare, cum şi reglarea debitului apei de răcire, se fac tot prin cofretul de comandă. Arzătoarele se construiesc pentru curenţi pînă la 450 A şi sînt legate cu cabluri electrice cave, prin cari totodată circulă şi apa de răcire a arzătorului. Caracteristic acestui procedeu e efectul de pătrundere totală, în formă de gaură, la marginea din faţă a băii de sudură, cusătura formîndu-se în spatele acestei găuri, care înaintează. Sudarea în acest mod se deosebeşte esenţial de procedeul cu electrod de wolfram în mediu de gaz protector, pe care î! poate înlocui cu succes la sudarea tablelor cu grosimi de 2,5—10 mm. Pentru ca arcul să poată avea forma dorită se recurge la ajutaje adecvate, cari au atît orificiul central constrictat pentru vîna de plasmă, cît şi orificii auxiliare cari permit fasonarea arcului de plasmă. Procedeul cu arc transferat e folosit la sudarea tablelor de oţel austenitic şi de titan, cu viteza de 20---60 m/h, curenţii de sudare fiind cuprinşi între 120 şi 270 A, iar tensiunea arcului fiind de 25---35 V. Pentru ca arcul să fie mai cald şi transferul termic mai eficient, Ia sudarea oţelului se adaugă mici cantităţi de hidrogen (pînă la 15%) în gazul plasmogen; argonul pur e folosit la sudarea metalelor reactive (titan, zirconiu). Acest procedeu, care prezintă avantajul unor viteze mari de sudare şi al Dregătirii mai simple a rostului, se utilizează la sudarea obiectelor de oţel inoxidabil, de aliaje de cupru-nichel, etc., cu excepţia aluminiului şi magneziului. La sudarea tablelor subţiri de oţel, folosind argonul ca gaz plasmogen şi bioxiqul de carbon ca gaz protector, se obţin viteze de sudare XXV. Schema echipamentului mobil al instalatiei pentru sudarea automată în mediu de gaz inert cu electrod de wolfram. 1) cale de rulare; 2) conductă pentru conducerea curentului de sudare, a gazului protector şi a apei de răcire la arzător; 3) arzător de sudură; 4) ghidajul sîrmei de adaus; 5) conductă pentru protecţia sîrmei de adaus; 6) conductă pentru răcirea ghidajului sîrmei; 7) dispozitiv de reglare verticală a capului de sudură; 8) dispozitiv de aducere a sîrmei de adaus; 9) cărucior cu motor. XXVI. Sudarea prin puncte topite în mediu de argon. 1) electrod de wolfram aliat cu toriu ; 2) ajutaj cu degajări; 3) corpul arzătorului; 4) apărătoarea electrodului de wolfram; 5) întreruptorul de comandă al sursei de curent şi al temporizării. cuprindă un temporizator, care XXVII. Reprezentarea schematică a sudării cu arc cu plasmă. 1) sursă de energie; 2) generator de înaltă frecvenţă; 3) electrod; 4) gaz plasmogen; 5) apă de răcire; 6) gaz protector; 7) inel de protecţie exterior; 8) obiectul dc sudat. Sudare 524 Sudare pînă ia 300 m/h; îmbinările în T aie tablelor de oţel prezintă particularitatea că sînt suduri simetrice de fiecare parte a elementului vertical al îmbinării, cari se obţin prin pătrunderea în elementul orizontal ai îmbinării. La sudarea zirconiului de calitate nucleară, procedeul înlocuieşte sudarea cu fascicul de electroni şi sudarea în mediu de gaz protector, dacă se folosesc electrodul de cupru (în loc de wolfram) şi polaritate inversă (adică cu polul pozitiv la electrod). Sudarea cu doi electrozi n e f u z i b i I i (cu arc electric între electrozi): Sudare la care arcul electric se produce între doi electrozi refractari, în aer sau protejaţi cu gaz, iar sudura se obţine prin topirea marginilor obiectelor de sudat, cu sau fără folosirea unui metal de aoaus. în funcţiune de materialul electrozilor şi de forma lor, se deosebesc următoarele procedee: cu electrozi de cărbune sau cu electrozi de wolfram, ultimul procedeu fiind cu electrozi protejaţi de un suflu de hidrogen sau cu vînă de plasmă suflată. Sudare Arcatom. V. Sudare cu hidrogen atomic. Sudarea cu arc între clcctrozi de cărbune: Procedeu la care arcul electric, format între doi electrozi de cărbune alimentaţi (în general) cu curent alternativ, se menţine independent de obiectul de sudat, fără protecţia unui gaz. Datorită cîmpului magnetic propriu al circuitului de sudare format de electrozi, arcul electric dintre cei doi electrozi poate avea o lungime de 100***150 mm, cu temperatura foarte variabilă (de la 6000°K pînă la 1000°K), fiind asemănător unei flăcări de gaz. Transferul căldurii se produce relativ încet, cu un randament mic. Procedeul poate fi utilizat în domenii conexe sudării, de exemplu la lipire şi încălzire, cum şi la sudarea metalelor uşor fuzibile (de ex. plumb) sau eventual la sudarea materialelor izolante (de ex.: cuarţ, ceramică, etc.). Sudarea cu arc electric în hidrogen atomic: Procedeu la care arcul produs între doi electrozi de wolfram, alimentaţi cu curent alternativ, e protejat de un suflu de hidrogen introdus coaxial în lungul fiecărui electrod, care la ieşire scaldă capetele electrozilor. Deoarece temperatura înaltă a arcului electric disociază moleculele de hidrogen în atomi, conform relaţiei: H2 —► 2H —100 600 cal/mol, procedeul maie numit şi procedeul „Arcatom". Reacţia fiind puternic endotermică, se absoarbe multă căldură, din care cauză consumul de electrozi e extrem de redus. Suflul de hidrogen produce o aureolă de forma unui disc plat, cu o intensitate luminoasă orbitoare şi purtătoare a unei cantităţi mari de energie, care în contact cu obiectul de sudat redă energia absorbită prin unirea în molecule a atomilor. în vîrful arcului, prin refacerea moleculelor, temperatura ajunge la aproximativ 3800°, provo-cînd topirea rapidă a obiectului de sudat, cu formarea unei băi de sudură înconjurată de un mediu protector faţă de atmosfera ambiantă. După modul cum se formează aureola arcului şi după evoluţia procesului de sudare (v. fig. XXVIII), procedeul e foarte asemănător sudării cu flacără de gaz, sîrma de adaus fiind introdusă succesiv în vîrful aureolei formate. O instalaţie manuală pentru sudarea cu hidrogen atomic e constituită din: un transformator, o butelie de hidrogen cu robinet şi reductor), un suflai port-electrozi cu doi elec- trozi de wolfram, cabluri pentru alimentarea curentului şi tuburi de cauciuc pentru hidrogen. Tensiunea în timpul operaţiei de sudare e de 50---100 V, pentru amorsare fiind însă necesară o tensiune de circa 300 V, iar intensitatea curentului e de 25---100 A. Port-electrodul (v. fig. XXIX) e constituit din XXVIII. Schema sudării cu hidrogen atomic. 1) electrozi de wolfram; 2) conducte de H2; 3) obiectul de sudat; 4) metal de adaus. două suflaiuri, cari formează un anumit unghi între ele şi au cîte un aiutaj pentru fiecare dintre cei doi electrozi, cari sînt fixaţi coaxial la capete şi în consecinţă formează aceiaşi unghi între ei; la sudarea automată cu hidrogen atomic se pot întrebuinţa şi electrozi paraleli, în locul electrozilor înclinaţi, ceea ce permite folosirea curentului trifazat (cu o fază legată la obiectul de sudat), care prezintă mari avantaje din punctul de vedere al consumului de energie şi al vitezei de lucru. Sudarea cu hidrogen atomic e un procedeu de sudare care în prezent are aplicaţii mai restrînse în practica industrială, datorită faptului că reclamă tensiuni prea mari de amorsare, iar din punctul de vedere a! maniabilităţii e inferior procedeelor în mediu de gaz protector. Procedeul se foloseşte pentru suduri cap în cap şi pentru suduri de unghiuri exterioare (fără metal de adaus), unghiurile interioare fiind greu de sudat, din cauza lăţimii aureolei. Sudarea cu hidrogen atomic se foloseşte la încărcări cu oţeluri speciale, la îmbinarea metalelor uşoare sau a tablelor subţiri de oţel, etc. Sudarea cu arc electric cu vînă de plasmă suflată: Procedeu la care vîna de plasmă formată între un electrod de wolfram şi un ajutaj de cupru constrictat e suflată de gazul plasmogen, care constrîns într-un volum mic face ca frecvenţa ciocnirilor dintre particule să fie mărită, ceea ce intensifică concentrarea energiei în regiunea axială şi deci temperatura în această zonă creşte considerabil. Vîna de gaze disociate e neutră faţă de mediul, exterior şi are o energie specifică foarte mare, datorită căldurii pe care o absoarbe din descărcările în arc, la trecerea prin orificiul con- strictat al ajutajului. La această energie se mai adaugă energia corespunzătoare presiunii imprimate gazului, XXX. Arzător de tăiere cu vînă de plasmă. 1) cap de tăiere; 2) piesa de contact pentru electrodul de wolfram ; 3) rondelă izolatoare; 4) piuliţă exterioară; 5) corpul pentru răcirea electrodului de wolfram ; 6) bucşă izolantă; 7) rotiţă pentru reglarea arcului; 8) electrod de wolfram; 9) şurub; 10) ţeavă pentru apa de răcire; 11) ajutai; 12) ţeavă pentru conducerea gazului plasmogen. formîndu-se în modul acesta vînă de plasmă suflată a arcului. Fig. XXX reprezintă schema unui arzător cu vînă de plasmă suflată, construit în ţară, pentru tăierea aluminiului şi a otelului inoxidabil, Sudare - O instalaţie cu vînă de plasmă suflată cuprinde: un generator sau un redresor, o butelie de gaz (argon, azot, etc.), un arzător, cabluri de alimentare cu curent, conducte pentru apă de răcire a arzătorului, reductorul de gaz, un generator de înaltă frecvenţă pentru amorsarea arcului şi, eventual, dispozitive pentru conducerea metalului de depunere (fie în pulberi injectate de un gaz protector, fie cu o sîrmă debitată continuu în vîna de plasmă). Vîna de plasmă suflată e folosită la tăierea metalelor cu conductivitate termică mare (de ex.: aluminiu, cupru), te tăierea oţelurilor inoxidabile sau a metalelor refractare, la metalizări, eventual la sudarea fără metal de adaus, etc. Pentru sudare cu metal de adaus, rezultate bune se obţin cu arc de plasmă Suda re cu hidrogen atomic. V. Sudarea cu arc electric în hidrogen atomic, Sudarea cu arc electric între obiectele de sudat: Sudare la care arcul electric e format direct între obiectele de sudat şi, după ce obiectele au atins starea de topire locală, sudura se realizează cu ajutorul unei energii mecanice exterioare (de ex. prin apăsare sau iovire). Această sudare poate fi realizată prin mai multe procedee, cum sînt: procedeul cu „arc prin elcctrod-prizon procedeul cu „arc .prin descărcarea condensatoarelor" şi procedeul cu „arc rotitor într-un cîmp magnetic radial". Sudarea cu arc prin electrod-prizon: Procedeu care consistă în îmbinarea pe un obiect plan metalic (perete) a unui element de legătură de formă alungită, care fiind cilindric şi cu un diametru de 1 —2.5 mm se numeşte prizon, deşi poate fi bolţ, cui sau şurub. Procesul de sudare consistă în formarea unui arc electric între prizon şi perete, menţinut pînă ia topirea capătului prizonului şi topirea locală a obiectului de sudat, după care se exercită presiunea de îmbinare necesară. Protecţia metalului topit în timpul formării arcului electric se realizează cu strat de flux granulat sau cu un inel ceramic, introduse într-un ajutaj în jurul prizonului. în vederea sudării, prizonul e introdus în mandrinele deplasabile ale unui pistolet, echipat cu un electromagnet 'inclus în circuitul de sudare şi cu un resort spiral antagonist, 'în timpul operaţiei de sudare, după apăsare pe butonul pistoletului, electromagnetul e acţionat prin curentul de sudare şi retrage mandrinele cu prizonul adus în contact cu obiectul de sudat, formîndu-se astfel un arc de sudare; după un timp scurt (0,5***2 s), după ce arcul a topit capătul prizonului şi (local) peretele, se întrerupe apăsarea pe butonul pistoletului, intnnd în funcţiune resortul care presează prizonul cu vîrful topit, pe perete. Timpul de menţinere a arcului electric poate fi temporizat cu un dispozitiv corespunzător. Pentru obţinerea unei îmbinări de calitate (fără perforarea peretelui), e necesar ca peretele să aibă o grosime de cel puţin o jumătate din grosimea prizonului; lungimea liberă a prizonului, destinată topirii, se recomandă să fie de 2***3 mm, în funcţiune de diametrul prizonului. Pentru prizoane cu diametrul de la 6***14 mm, se folosesc curenţi de sudare de 220---650 A, grosimea stratuIu i de flux protector fiind de 12---20 mm, iar timpul de sudare de 0,75---2,5 s. Sudarea se execută legînd polul pozitiv la elec-trodul-prizon. Sudarea cu arc prin descărcarea condensatoarelor: Procedeu la care e folosit curentul de sudare produs prin descărcarea energiei înmagazinate de o baterie de condensatoare, obiectele de sudat fiind aduse în contact prin iovire. Prin formarea unui arc electric de durată foarte scurtă, energia înmagazinată în cîmpul electric al condensatoarelor e cedată aproape instantaneu obiectelor de sudat. Fig. XXXI reprezintă schema de principiu a sudării cu arc prin descărcarea condensatoarelor. Timpul de sudare e de cîteva miimi de secunda, astfel încît numai o foarte subţire zonă a obiectelor de sudat e adusă în stare de topire. Datorită acestui fapt, procedeul permite sudarea materialelor eterogene, cu puncte de topire foarte di ferite, cum sînt, de exemplu, wolframul şi piumbul, cari pot fi sudate împreună. Procedeul e folosit la sudarea obiectelor foarte mici, din acelaşi material sau din materiale diferite, de exemplu contacte electrice. Sudarea prin rezistenţă electrică: Grup de pro- cedee, la cari obiectele de sudat se încălzesc Iccal prin rezistenţa electrică de contact, la trecerea unui curent electric de intensitate mare, dar totodată asupra acestor obiecte se exercită şi apăsare din exterior, care asigură o anumită presiune în zona lor de contact. De aceea, sudarea prin rezistenţă electrică se mai numeşte şi sudare electrică prin presiune; de asemenea se numeşte şi sudare prin contact, deoarece curentul trece succesiv între obiectele de sudat, prin suprafeţele lor de contact. Acest grup de procedee a luat o dezvoltare deosebită, în special în industriile de automobile, aviaţie, electrotehnică, bunuri de consum, etc., unde costul investiţiilor maşinilor folosite se justifică economic. Datorită avantajelor pe cari le prezintă, în prezent, numărul maşinilor de sudare pentru aceste procedee se apropie de cel al maşinilor de sudare cu arc electric. Economicitatea mare a procedeelor prin rezistenţă se datoreşte faptului că nu sînt necesare metale de adaus sau fluxuri, iar durata de sudare e foarte scurtă; factorul important în realizarea sudurii prin aceste procedee e intensitatea mare de curent. Procedeele pot fi uşor mecanizate şi automatizate, ceea ce e convenabil în special la producţia de serie mare sau de masă. Ţinînd seamă că intensitatea! a curentului şi rezistenţa circuitului variază în timpul sudării, căldura produsă prin efectul Joule se determină cu relaţia (în cal): 1 o g=- J PRăt, în care /== 4185 joule/cal e echivalentul mecanic al caloriei şi R = 2 Rm + RC + 1Re-unde R (în Q) e rezistenţa circuitului de sudare, Rm e rezistenţa porţiunilor încălzite ale metalului de bază, R e rezistenţa de contact dintre obiectele de sudat şi Rg e rezistenţa contactelor dintre electrozi şi aceste obiecte. Pentru procesul de sudare sînt utile căldura dezvoltată prin efectul Joule din metalul de bază şi cea provenită din contactul dintre obiectele de sudat. Rezistenţa electrică a metalului de bază creşte odată cu creşterea temperaturii, la trecerea curentului, iar rezistenţa electrică la suprafeţele în contact variază în timpul procesului de sudare, deoarece contactul nu se stabileşte decît între proeminenţele acestor suprafeţe ale obiectelor de sudat; deci, rezistenţa electrică creşte dacă secţiunea efectivă de trecerea curentului electric e mică, ceea ce corespunde unei densităţi mari de curent în punctele de contact, cum şi dacă sînt pelicule de oxizi şi impurităţi pe suprafaţa metalului, ale căror conductivităţi electrice sînt mici. Rezistenţa de contact depinde şi de presiunea dintre suprafeţele de contact, ştiind că prin mărirea presiunii scade rezistenţa electrică, deoarece crestele neregularităţilor se turtesc. între presiunea exercitată şi rezistenţa electrică a contactului, corespunzătoare presiunii P (kgf/mm2) din zona de contact, există următoarea relaţie: XXXI. Schema sudării cu arc prin descărcarea condensatoarelor. 1) transformator; 2) redresor; 3) întreruptor de încărcare; 4) baterii de condensatoare; 5) întreruptor de lucru; 6) arc-resort; 7) obiecte de sudat. Sudare 526 Sudare în care (în O/mm2) e rezistenţa unitară la suprafeţele de contact, Rc (a^/kgf) e rezistenţa contactuIui ia presiunea P şi a=0,5***1 e un coeficient. Căldura din zona sudării se disipează atît prin conducţie, în straturile învecinate mai reci ale obiectelor de sudat, cît şi prin radiaţie, care devine mai pronunţată pe măsură ce temperatura creşte. Cu cît intensitatea curentului de sudare e mai mare, cu atît durata încălzirii e mai mică, pierderile de căldură în mediul înconjurător sînt mai reduse, consumul total de energie e mai mic şi randamentul procesului mai mare. în funcţiune de forma obiectelor de sudat şi de modul de îmbinare, se folosesc procedeele:,, cap în cap“, pentru îmbinarea obiectelor masive, şine, bare şi ţevi, la cari se obţin suduri pe întreaga suprafaţă a secţiunii; „prin puncte", pentru îmbinarea tablelor, sîrmelor, profilurilor uşoare, etc., sau combinaţii ale acestora, la cari sudurile se caracterizează prin puncte discontinue; „în linie", pentru îmbinarea tablelor, la cari se obţin cusături continue sau, eventual, discontinue; „cu electrozi rezistenţi", la cari căldare se obţine prin efectul Joule din electrozi. La maşinile de sudare prin rezistenţă se pot separa, distinct, părţile electrică şi mecanică. Partea mecanică diferă constructiv la diversele procedee de sudare prin rezistenţă, după modul în care pot fi realizate prinderea, strîngerea şi apăsarea dintre obiectele de sudat. Partea electrică e, în general, asemănătoare la toate aceste procedee, deoarece funcţionează obişnuit cu curent alternativ şi cuprinde un transformator, un întreruptor de curent şi un comutator în trepte pentru reglarea curentului. Transformatorul formează un bloc comun cu maşina, e monofazat şi are înfăşurarea primară pentru tensiuni ale reţelei de alimentare de 220 sau 380 V. Tensiunea la secundar a transformatorului e cuprinsă între 1 şi 12 V, în funcţiune de destinaţia maşinii, iar înfăşurarea secundară e de regulă formată dintr-o singură spiră. Miezul magnetic al transformatorului e constituit din table de oţel pentru dinamuri, cu permeabilitate magnetică mare. — între-ruptoarele de curent, la maşinile actuale, sînt formate din tiratroane sau ignitroane. — Reglarea curentului de sudare se face în circuitul primar al transformatorului, în care scop se pot folosi bobine de reactanţă, regulatoare de potenţial şi autotransformatoare. Dacă reglarea se face prin modificarea numărului de spire în circuitul primar, ceea ce e oarecum uzual, înfăşurarea trebuie să fie secţionată. De la înfăşurarea secundară a transformatorului, curentul trece la electrozii; maşinii de sudare, care se execută cu un minim de contacte*. De asemenea, e necesar ca lungimea circuitului de la electrozi la contacte şi suprafaţa cuprinsă între elementele de legătură ale circuitului secundar să fie minime, deoarece de acestea depind inductanţa circuitului secundar, căderea inductivă de tensiune din acest circuit şi intensitatea curentului de sudare. Curentul trece de la bornele transformatorului ia electrozii maşinii, prin elementele de legătură ale circuitului secundar, şi străbate obiectele de sudat, asupra cărora se exercită concomitent presiunea mecanică necesară. Materialul electrozilor trebuie să aibă conductivitate electrică şi termică maxime, în care scop se recurge la aliaje speciale de cupru, cari totodată trebuie să aibă duritate şi rezistenţă mecanică mari. Se folosesc electrozi de cupru slab aliaţi, de exemplu cu crom (0,5*--1 %), cu CrMg (0,2% Cr, 0,15% Mg) sau cu CrZr (0,2% Cr, 0,2 Zr), cum şi cu aliaje de cupru cu conţinut mare de wolfram, eventual chiar wolfram pur. Pentru mărirea durativităţii lor e necesar ca electrozii să fie răciţi cu apă curentă. Sudare cap în cap: Sudare la care obiectele de sudat, în general bare prismatice, sînt dispuse cap în cap şi încălzite prin efectul Joule al curentului care le străbate, fiind totodată apăsate una contra celeilalte (v. fig. XXXII). Sudarea cap în cap se poate executa „prin refulare" (rezistenţă pură) sau „prin topire intermediară". La sudarea prin refulare, obiectele de sudat trebuie să aibă suprafeţele prelucrate plan şi să fie apăsate cap în cap între ele, iar curentul electric le străbate pînă cînd sudarea e terminată. Iniţial, piesele sînt apăsate între ele cu o presiune începînd cu 0,2 kgf/mm2, după care se stabileşte circuitul electric; la sfîrşit, presiunea XXXIII. Sudarea prin rezistenţă cap în cap. o) prin refulare: b) prin topire intermediară. XXXII. Schema sudării prin rezistenţă, cap în cap. 1) obiectele de sudat; 2) dispozitiv de strîn-gere cu acţionare pneumatică sau hidraulică: 3) cleme de contact; 4) secundarul transformatorului: 5) primarul transforma- poate ating-e 3 • • *4 torului: 6) transformator; 7) întreruptor; kgf/mm2, cînd la locul 8) dispozitiv de presare hidraulică a obiec- sudării se formează telor- o îngroşare (v. fig. XXXIII a). Sudarea prin refulare nu se recomandă decît la anumite obiecte de oţel, adică la cele cu secţiuni pînă la 100 mm2, în general bare de secţiuni pătrate sau rotunde. în schimb, procedeul se foloseşte cu succes la sudarea metalelor şi aliajelor neferoase, deexemplu cupru, aluminiu, alamă sau combinaţii ale acestora, de orice secţiuni. Lungimile capetelor ieşite în afara dispozitivelor de prindere se aleg în funcţiune de natura şi de grosimea metalelor de sudat. — La sudarea prin topire intermediorâ, numită şi sudare cu s c î n t e i, cele două obiecte de sudat sînt străbătute de curent electric, metalul proeminenţelor în contact fiind mult încălzit, topit şi împroşcat sub formă ae scîntei. După ce suprafeţele respective încep să se topească, piesele sînt împreunate prin lovire, astfel încît la locul acestei suduri se produce o bavură subţire (v. fig. XXXIII b). Sudarea cu scîntei poate fi obţinută: cu „topire continuă", la care obiectele sînt apăsate între ele progresiv, după stabilirea circuitului electric şi pe măsură ce metalul se topeşte, şi apoi sînt apăsate brusc, după topirea metalului; cu „topire discontinuă", la care obiectele se găsesc în contact intermitent sau trecerea curentului electric e intermitentă în timpul încălzirii pînă la topire, şi apoi piesele sînt apăsate brusc una pe altă, sub curent sau după întreruperea acestuia; cu „preîncălzire prealabilă", prin rezistenţă electrică de contact, pînă la temperatura de 850*“900°, după care urmează perioade de conectare de 1---3 s urmate de pauze. Aceste variante se aleg în funcţiune de puterea maşinii, felul materialului, etc. — Viteza de topire e cu atît mai mică cu cît secţiunea e mai mare, variind de la 2***3 mm/s şi pînă la circa 30 mm/s. — Apăsarea variază în funcţiune de procedeul ales şi de natura metalului. La sudarea oţelului cu conţinut redus de carbon, presiunea e de 3---4 kgf/mm2 pentru proceoeul prin topire intermediară cu încălzire prealabilă, dar e de 5***7 kgf/mm2 pentru procedeul prin topire intermediară fără preîncălzire; la sudarea metalelor neferoase, presiunile sînt mai mici, de 1 ---l ,5 kgf/mm2. — Tensiunea în gol în secundar poate fi de 2,5 V, la sudarea prin refulare, sau de 4---10 V, Sudare 527 Sudare |a sudarea prin topire intermediară. — Densitatea de curent depinde de procedeul de sudare. Astfel, la sudarea prin refulare se folosesc densităţi de 30*•-150 A/mm2, iar la celelalte procedee, densităţi de 5—25 A/mm2. ' Pregătirea pieselor în vederea sudării cap în cap se face prin îndreptarea şi ajustarea lor reciprocă, cum şi prin curăţirea suprafeţelor de zgură, oxizi, grăsimi, etc. Curăţirea e necesară pentru obţinerea unui contact cît mai bun şi realizarea unei calităţi uniforme a îmbinării sudate; de aceea, trebuie curăţite atît pe suprafaţa de contact, cît şi pe părţile laterale, prin cari trece curentul de sudare de la bacurile de prindere. Suprafeţele în contact trebuie să fie perpendiculare pe axa comună a obiectelor de sudat, în vederea obţinerii unei ajustări cît mai bune. Ţinînd seamă de faptul că forma suprafeţelor frontale are o influenţă hotărîtoare asupra proprietăţi lor mecanice ale îmbinării sudate, se recomandă să fie prelucrate, pentru a se obţine suprafeţe cilindrice sau sferice cu o curburădel ,2--*2 mm (pentru bare rotunde din oţel de 15---20 mm diametru). După sudarea barelor prelucrate în acest mod, rezistenţa mecanică e mai mare, deoarece se obţin o încălzire mai uniformă d inspre centru citre periferia barelor, cum şi o eliminare mai bună a oxizilor formaţi pe suprafeţele obiectelor, în timpul presării lor. La sudarea metalelor cu temperaturi de topire diferite, de exemplu cupru şi aluminiu, se recomandă intercalarea unor folii de argint între obiectele de sudat. Acest procedeu dă rezultate bune în special la îmbinările conductoarelor de înaltă tensiune. Obiectele cu secţiuni rotunde se sudează cu densităţi de curent de 80---100 A/mm2, iar cele cu secţiuni plate — cu densităţi de 80---150 A/mm2 şi presiuni de 0,5---•••0,6 kgf/mm2; grosimea foliilor e de 1 •••2 mm pentru bare de 25---40 mm diametru. Procedeul, care pentru fiecare îmbinare durează circa 25---30 s, se foloseşte la maşini pentru sudarea electrică prin presiune, acţionate manual. Ţevile de aluminiu pot fi sudate cu ţevi de cupru, lipind la capătul ţevii de cupru o folie de aluminiu sau de cupru, cu grosimea de 0,1 mm. Prin folosirea acestei folii, rezistenţa de contact între piese e mai mare şi se dezvoltă o cantitate mai mare de căldură, obţinîndu-se mai repede temperatura necesară la locul de contact, La folosirea acestui procedeu se obţin îmbinări etanşe, cu caracteristici mecanice bune. Procedeul poate fi folosit şi la maşini acţionate manual. Maşinile de puteri pînă la 25 kVA, pentru sudarea cap în cap a obiectelor cu secţiuni pînă la 120 mm2, sînt acţionate manual cu resorturi, iar cele de puteri pînă la 100 kVA, pentru sudarea obiectelor cu secţiuni pînă la 1000 mm2, sînt acţionate manual cu pîrghii. Maşinile de puteri mari pînă la 500 kVA, pentru sudarea obiectelor cu secţiuni pînă la 3000 mm2 sau pînă la 8000 mm2, după cum se sudează cu topire continuă sau cu preîncălzire, sînt cu acţionare mecanizată. în cazul sudării obiectelor compacte, curentul e orientat în lungul suprafeţelor de îmbinat, iar direcţia presiunii e orientată perpendicular faţă de curent. La acest procedeu, unul dintre obiectele de îmbinat e încălzit prin efectul Joule pe întreaga grosime, iar căldura acestuia se transmite şi celuilalt obiect (v. fig. XXXIV). Pentru ca pierderile de căldură să nu fie mari, între obiectul superior şi placa presei de refulare se intercalează o garnitură izolantă de asbest. Procedeul se utilizează pentru sudarea plăcuţelor de metal dur şi de oţeluri bogat aliate, la scule de aşchiere a metalelor, cum şi pentru sudarea în straturi multiple. La sudare se folosesc prese adecvate acestui procedeu. De dată recentă, sudarea electrică prin rezistenţă a început să fie folosită şi la sudarea pulberilor metalice între ele, cum şi la sudarea lor pe suprafaţa unui obiect metalic (v. fig. XXXV). Pulberea metalică se introduce într-o matriţă, prin al cărei poanson se exercită o apăsare şi totodată trece curentul de sudare, pulberea fiind încălzită, prin efectul Joule al curentului XXXIV. Sudarea prin procedeul cu direcţia presiunii orientată perpendicular faţă de curent (Ignatiev). 1) placă de oţel dur; 2) obiectul încălzit; 3) electrozi; 4) asbest; 5) presă. 5 H1 \p XXXV. Schema procedeului de sudare a pulberilor metalice. 1) poanson ; 2) pulbere ; 3) matriţă ; 4) obiectul de sudat; 5) electrod inferior. electric. Variind presiunea, curentul şi timpul, se pot suda pulberi în brichete de densităţi diferite, pînă la densitatea de 100%, corespunzătoare densităţii corpului compact. Sudarea pulberilor se poate realiza şi concomitent cu procesul de sudare al acestora pe suprafaţa unui obiect metalic. Sudarea prin rezistenţă e în prezent mult folosită ia fabricarea în flux continuu a ţevilor sudate pe generatoare (în special cele cu pereţi subţiri), fiind efectuată cu curenţi alternativi de intensitate 10***100 A şi de frecvenţă 50---350 Hz, la tensiunea de 2---10 V. La curenţi cu frecvenţă de 150 Hz se obţin cele mai mari viteze de sudare, pînă la circa 90 m/min ; pentru ţevi subţiri, viteze de acelaşi ordin de mărime se pot obţine şi la sudarea cu curent continuu, dar procedeul e mai puţin folosit, deoarece reclamă instalaţii costisitoare pentru redresarea curentului de intensitate mare. La curenţi cu frecvenţă înaltă, de circa 450 kHz, curentul poate fi adus prin con-tacte glisante sau prin role. — Procedeul cu „contacte glisante", numit Thermatool, e folosit în special la sudarea în flux continuu a ţevilor cu pereţi subţiri, pentru cari e necesar un curent de 1000---2000 A şi tensiuni de circa 100 V. Căldura se dezvoltă prin efectul pelicular combinat cu efectul prin rezistenţă. în acest caz, capetele obiectelor de sudat trebuie să fie corect formate şi precis ghidate, iar marginile să fie prelucrate corespunzător. — Procedeul cu „role“ e folosit pentru sudarea ţevilor de cupru sau de oţel, cu diametrul de 3/8---16" şi grosimea pereţilor de 0,25--*10 mm, viteza de sudare fi ind de 120---6 m/h. Acest procedeu poate fi folosit şi la fabricarea ţevilor sudate în elice, cu diametrul pînă la 96“. Sudare prin puncte: Procedeu la care marginile obiectelor de sudat (în general table subţiri) se suprapun parţial şi sînt sudate prin încălzirea locală într-un punct sau simultan în mai multe puncte, folosind electrozi cu vîrfuri de contact, cari exercită şi presiunea necesară sudării. De dată recentă, procedeul a început să fie folosit şi la sudarea obiectelor groase (de ex. table sau profilate), pînă la 10---15 mm. Uneori, de exemplu la obiecte cu forme complexe şi cu pereţi subţiri, se utilizează procedeul de sudare prin puncte mu I t i p l e; alteori se utilizează procedeul de s u d a r e prin puncte în relief. Sudarea prin puncte poate fi executată din ambele părţi ale ansamblului (v. fig. XXXVI o) sau numai dintr-o singură parte (v. fig. XXXVI b). Fig. XXXVI o reprezintă schematic procedeul sudării prin puncte, la care curentul de sudare trece prin tablele 1 şi 2, electrozii 3 şi 4 fiind legaţi la secup- Sudare 528 Sudâre darul transformatorului 5. Fig. XXXV! b reprezintă schema în care obiectele de sudat sînt aşezate pe o garnitură de cupru 6, care constituie o cale în derivaţie pentru curentul de sudare; Î-WA/V-Î XXXVI. Schema sudării prin puncte, o) sudarea din ambele părţi; b) sudarea dintr-o singură parte; 1 şi 2) table de sudat; 3 şi 4) electrozi; 5) transformator de sudare ; 6) garnitură de cupru' în cazul sudării dintr-o singură parte, punctele de sudură se obţin prin curenţii cari trec prin tabla inferioară şi garnitura de cupru, al cărei rol e de a mări curentul de derivaţie. Procesul de sudare prin puncte comportă următoarele faze: apăsarea electrozilor pînă ia obţinerea unui contact între table, fază care consistă în apropierea tablelor şi presarea ior reciprocă; închiderea circuitului curentului de sudare şi încălzirea suprafeţelor de contact pînă la temperatura de topire; formarea nucleului topit şi întreruperea curentului; forjarea (Îndesarea) punctului, pentru obţinerea unui nucleu de sudură compact. După mărimea curentului şi a forţei de apăsare, cari se stabilesc în funcţiune de natura materialului şi grosimea iui, timpii necesari diferitelor faze se realizează cu ajutorul dispozitivelor electronice de temporizare, cu cari sînt echipate maşinile actuale. întregul proces poate fi automatizat. Timpul de sudare variază invers cu curentul de sudare, adică cu cît curentul e mai mare, cu atît procesul de sudare durează un timp mai scurt. Se folosesc regimuri dure, cu curenţi mari şi timpi de sudare reduşi, cum şi regimuri medii sau moi, prin micşorarea curentului şi prelungirea timpului de sudare. Cu cît regimul e mai dur, cu atît e necesar ca şi forţa de apăsare să fie mai mare. — La sudarea prin puncte e foarte important modul în care e evacuată căldura din zona nucleului topit. Astfel, la sudarea cu regim dur, nucleul topit se formează de la periferie spre centrul suprafeţei de contact dintre obiectele de sudat, în timp ce la sudarea cu regim moale, nucleul topit se formează de la centru spre periferia suprafeţei de contact. în regimurile moi se evacuează o mare cantitate de căldură şi aceasta determină forma nucleului topit, dar în regimurile dure, evacuarea căldurii influenţează puţin forma nucleului topit. în funcţiune de regimurile folosite (dure, medii sau moi) şi de rezistenţa punctului sudat, sudurile obţinute pot fi clasificate în trei grupe, notate A, B şi C. De exemplu, la sudarea a două table de oţel moale de 2 mm grosime, regimurile utilizate sînt: regim din grupa A (regim dur), la care forţa de apăsare la electrozi e de 480 kgf, curentul de sudare e de 13 000 A şi timpul de sudare e de 0,35 s; regim din grupa B (regim med iu), la care forţa de apăsare la electrozi e de 320 kgf, curentul de sudare e de 9600 A şi timpul de sudare e de 0,61 s; regim din grupa C(regim moale), la care forţa de apăsare la electrozi e de 320 kgf, curentul de sudare e de 8000 A şi timpul de sudare e de 0,95 s. Acestor regimuri de sudare le corespund diametrii de 8 mm, 7,5 mm şi 7 mm, ai punctelor sudate, cum şi rezistenţa la forfecare de 1500, 1400 şi 1250 kgf pe un punct sudat. Pătrunderea şi urmele electrozilor pe suprafeţele tablelor sînt aproximativ aceleaşi, la toate cele trei grupe de sudare; sudurile din grupa C pot produce culori de revenire în jurul punctelor sudate, din cauza încălzirii mai îndelungate. Regimul de sudare e necesar să fie variat, în funcţiune de grosimea materialului şi de calitatea acestuia. Pentru sudarea oţelurilor călibile se recomandă o presiune iniţială mai mare şi o presiune mai mică către sfîrşitul ciclului, folosindu-se şi o încălzire suplementară a miezului. Pentru sudarea oţelurilor dure se măreşte presiunea la sfîrşitul procesului de sudare. La sudarea prin puncte a tablelor mai groase, ciclul de sudare trebuie să cuprindă şi un tratament termic de forjare suplementar, care poate fi repetat chiar de cîteva ori. Dacă aceste table sînt din oţeluri călibile, se recomandă ca punctul sudat să se răcească pînă apare structura martensitică, după care se efectuează tratamentul termic de înmuiere sau se întrerupe răcirea punctului sudat, provocînd una sau mai multe impulsii de curent, cărora le corespund impulsii termice; valoarea curentuIui pentru impulsia termică depinde de timpuI necesar transformării structurii. Aceste tratamente se aplică în funcţiune de natura materialului de bază şi de condiţiile cerute îmbinării. — La sudarea punctelor apropiate, deoarece prin punctele executate anterior trec curenţi derivaţi şi deci ar fi necesară mărirea curentului pentru executarea punctelor următoare, se recomanda ca sudarea să se efectueze în două treceri; la trecerea a doua, punctele intermediare se execută cu curent mai mare şi într-un timp de sudare mai lung. Pentru evitarea urmelor cari se pot forma, în special pe suprafeţele vizibile exterioare, se recomandă ca în această parte să se folosească electrozi cu diametrul la vîrf mai mare. Pentru prevenirea împroşcărilor se micşorează interstiţiile dintre table, ceea ce se obţine prin mărirea presiunii la electrozi; de asemenea, e necesară folosirea tablelor decapate şi, eventual, micşorarea densităţii de curent. Diametrul punctului sudat, la suprafeţele în contact, poate fi variat în funcţiune de grosimea s a tablelor, şi anume între 3 şi 12 mm. Pentru asigurarea unei rezistenţe corespunzătoare, diametrul electrodului la vîrf trebuie să fie de 2 s-f 3 mm, iar diametrul punctului sudat e aproximativ egal cu diametrul electrodului ia vîrf. — Regimurile moi se folosesc la oţelurile cu conţinut redus de carbon şi la oţelurile călibile, densităţile de curent fiind de 80---160 A/mm2; regimurile dure se folosesc ia oţelurile inoxidabile, aluminiu şi aliajele de aluminiu, densităţile de curent fiind de 120-**360 A/mm2. La regimuri moi, presiunea electrodului e de 2*--5 kgf/mm2 şi timpul de sudare e de 0,8—2,5 s, iar la regimuri dure, presiunea e de 5---10 kgf/mm2şi timpul de sudare e de 0,2***1,2s. — Interstiţiul maxim dintre table nu trebuie să depăşească 1/10 din grosimea lor, iar adîncimea urmei nu trebuie să depăşească 1/10 din grosimea tablei. — Condiţiile de sudare, în cazul cînd se îmbină table de grosimi diferite, sînt cele pentru sudarea tablei celei mai subţiri. Tablele zincate, cu grosimea de 0.4---2 mm, se sudează cu curenţi de intensitate mare şi presiuni mari la electrozi, iar durata de sudare e mică. Sudarea prin puncte a tablelor zincate reclamă o răcire bună a electrozilor. De exemplu, la sudarea tablelor de 1 mm grosime, curentul de sudare e de circa 8000 A, forţa de apăsare la electrozi e de 270 kgf şi timpul de sudare e de 0,12 s. — Tablele de aluminiu, cu grosimea de 0,5--*3 mm, se sudează cu curenţi de 22 000-• *60 000 A şi forţe de apăsare de 175---575 kgf la electrozi, iar timpul de sudare variază între 0,1 •••0,4 s. Aceste table trebuie în prealabil curăţite de grăsimi sau alte impurităţi, cu solvenţi ai grăsimilor, iar oxizii de pe suprafeţele lor să fie îndepărtaţi chimic sau mecanic. — Tablele de aliaje de aluminiu cu rezistenţă mare, cum sînt aliajele Al-Zn-Mg-Cu sau Al-Cu-Mg, se sudează cu curenţi mai reduşi, însă cu presiuni mult mai mari la electrozi. — Tablele de cupru, din cauza conductivităţii termice şi electrice mari, se sudează numai cu curenţi de intensitate mare. De exemplu, la tablele de 1 •••1,5 mm sînt necesari curenţi de Sudare 529 Sudare 25 000--*35 OOG A, folosind electrozi de wolfram cu diametrul de 3***8 mm; forţa de apăsare pe electrod e de 250 kgf pentru o tablă cu grosimea de 1 mm, iar timpul de sudare e de cel mult 0,2 s. Maşinile actuale pentru sudarea prin puncte sînt echipate cu regulatoare electronice, cu ajutorul cărora sînt temporizate fazele de lucru şi pauzele, cari se succed conform unui program stabilit în prealabil. Prin apăsarea continuă a pedalei maşinii, timpii de lucru şi pauzele se succed în mod continuu, cu condiţia ca pentru sudarea punctului următor, în timpul pauzei, obiectul să fie deplasat cu pasul necesar. Puterea maşinilor pentru sudarea prin puncte a obiectelor de oţel carbon e de 50*’*400 kVA; cu maşini de această putere şi forţe de apăsare pe electrod pînă la 3200 kg se pot suda automat table de oţel .cu grosimea pînă la 8+8 mm, productivitatea fiind pînă la 90 puncte pe minut. — Pe liniile de fabricaţie în flux tehnologic, în locul maşinilor stabile se folosesc cleşte mobile, cu puterea de.30***60 kVA. — Afară de maşinile destinate efectuării unui singur punct sudat, se utilizează şi maşini pentru suduri în puncte multiple, ia cari ia o singură cursă pc-t fi executate cîteva zeci sau sute de puncte. Aceste maşini, a căror putere e de cîteva mii de kVA, funcţionează automat după program. Pentru sudarea metalelor neferoase cari au conductivitate electrică şi termică mari, e necesar ca puterea maşinilor să fie mult mai mare, în comparaţie cu cele ale maşinilor folosite la sudarea tablelor de oţel. Astfel, pentru sudarea tablelor de aluminiu cu grosimea de 7+7 mm e necesară o putere de 1000 kVA, la care curentul de sudare poate ajunge la 160 000 A, iar forţa de apăsare e pînă la 15 000 kgf. în ultimul timp, pentru sudarea aliajelor de aluminiu au fost construite maşini cu instalaţi} iono-electronice, cari transformă curentul alternativ trifazat de frecvenţă industrială în curent monofazat de frecvenţă joasă; în felul acesta, puterea necesară poate fi micşorată de 4---10 ori faţă de puterea maşinilor cu frecvenţă industrială, obţinîndu-se suduri de calitate superioară. Sudarea prin puncte multiple se foloseşte, în general, la îmbinarea obiectelor confecţionate din table sub 1,5+1,5 mm. Acest procedeu e utilizat în construcţia de caroserii auto sau de răcitoare electrice, dar mai ales la producţia în serie mare; de asemenea, prin puncte multiple se sudează barele subţiri de oţel, pentru armaturile de beton. Sudarea prin puncte în relief e procedeul la care pe una dintre table sînt matriţate bosaje (puncte în rel ief), pe linia de sudură, pentru ca prin presiunea unor electrozi cu suprafaţă mare de .contact să se obţină sudarea bo-şajelor, cari se turtesc în timpul operaţiei (v. fig. XXXVII). Sudarea se execută la prese de sudare, echipate cu plăci de cupru, între cari se aşază obiectele de sudat. Bosajele pot fi alungite sau rotunde, ultimele fiind cele mai mult folosite. La sudarea tablelor de 0,5***3 mm grosime, dia-metrii bosajelor circulare sînt de 2***7 mm, iar pasul de 22***28 mm. Pentru fiecare milimetru pătrat de secţiune a punctului sudat, intensitatea de curent necesară e de minimum 500 A, iar forţa, de minimum 15 kgf. Sudarea în linie: Procedeu pentru obiecte de sudat plane sau circulare, în general cu margini suprapuse, la care punctele sudate se acoperă parţial unul pe altul, for-mînd o cusătură continuă etanşă. Tablele sudate sînt trecute printre doi electrozi-role, cari pot fi dispuşi longitudinal sau transversal faţă de barele de susţinere (v. fig. XXXVIII), după poziţia sudurilor; punctele de sudură vecine fiind foarte apropiate, shuntarea e pronunţată, deşi rezistenţa metalului încălzit XXXVII. Sudarea prin puncte în relief cu tabla superioară prevăzută cu reliefuri. 1) tablă cu bosajele matriţate; 2) tablă nedeformată. XXXVIII. Dispoziţia rolelor la sudarea în linie. a) longitudinală; ^transversală; e şi ea mare. Rolele, cari în interior sînt răcite cu apă, transmit atît curentul de sudare şi forţa de apăsare, cît şi mişcarea de înaintare a obiectelor. Sudarea se execută fie „cu marginile suprapuse", la care pragurile rămîn şi după sudare, fie „prin strivire", la care suprapunerea e mică şi pragurile dispar prin presiunea corespunzătoare a electrozilor. Sudarea cu margini suprapuse, permite efectuarea cusăturilor continue sau discontinue, în ultimul caz, dacă nu e necesară etanşeitatea. Sudarea prin strivire se poate executa şi cu material de adaus, fie prin aşezarea unei folii pe fiecare parte a îmbinării, fie cu o sîrmă aşezată peste tabie; în aceste cazuri, tablele nu se mai aşază suprapuse, ci cap în cap. Regimul de sudare e determinat de pasul punctelor, de forţa exercitată ia role, de diametrul şi profilul rolelor, de ciclul sudării (durata trecerii curentului şi a pauzelor, la sudarea cu întrerupere), de viteza sudării şi de intensitatea curentului. Pentru sudare, tabiele trebuie să fie decapate, iar interstiţiul dintre ele nu trebuie să depăşească 0,5 mm. La sudarea continuă în linie, la care se foloseşte curent alternativ, punctele corespunzătoare puterii maxime sînt la distanţe de 8,33 vjf (în mm), unde v e viteza (în m/min) şi / e frecvenţa (în Hz). Practic, pasul dintre punctele de sudură nu trebuia să fie sub 1 mm. — Pentru table de oţel cu grosimi pînă la 1 +1 mm, dacă trecerea curentului de sudare e continuă (variaţia tensiunii nu trebuie să depăşească ±5%), mişcarea continuă a rolelor nu e necesară. — Pentru table cu grosimi mari, se folosesc impulsii de curent, pentru ca punctele corespunzătoare puterii maxime să aibă pasul mai mare decît 1 mm. Rezultate bune se obţin prin impulsii de curent şi rotirea continuă a rolelor, însă sînt necesare intensităţi mari de curent. Ciclul ae sudare se compune din durata de trecere a curentului şi pauză, iar numărul ciclurilor pe secunda variază între 3 şi 25, în funcţiune de grosimea şi felul materialului; în raport cu timpul total al ciclului, timpul de sudare e de 50***80% la sudarea oţelului moale, de 40***50% la sudarea oţelului inoxidabil şi de 15***35% la sudarea aliajelor de aluminiu. Vitezele de sudare pot fi de 30***60 m/h. De asemenea, se pot folosi următoarele variante: procedeul „modulării curentului'1, la care numărul punctelor de sudură poate fi micşorat cu 50***70% şi punctele corespunzătoare puterii maxime pot avea pasul între 1 şi 4 mm; procedeul „cu paşi pierduţi", adică cu mişcarea înainte şi înapoi a rolelor (viteza de înaintare fiind de cel mult 3,5 m/min), sudarea executîndu-se în timpul mişcărilor înapoi, cari sînt de două ori mai scurte decît cele înainte. Materialele cari se pot suda în linie sînt oţelurile moi sau inoxidabile, alamele şi bronzurile silicioase, greu sudabiie fiind oţelurile protejate cu cositor, zinc, etc. şi tablele de aluminiu. Grosimea maximă a tablelor e de (2+2) mmP pentru oţeluri moi, şi de (1,5+1,5) mm, pentru oţeluri inoxidabile, alamă şi aluminiu. Odată cu mărirea grosimii tablelor cresc presiunea pe role şi puterea utilajului, ceea ce face ca acest procedeu să nu fie avantajos. Maşinile pentru sudare în linie pot fi de puteri cuprinse între 15 şi 200 kVA, la cari presiunea rolelor se asigură prin pedale, motoare electrice sau cu dispozitive pneumatice. în timpul sudării e necesar ca rolele să fie curăţite şi calibrate. Sudare prin inducţie: Sudare la care obiectul de sudat, în general ţeavă secţionată, se încălzeşte prin inducţie şi apoi se exercită o solicitare mecanică din exterior (v. fig XXXIX). încălzirea obiectelor se face cu ajutorul unui inductor; ea poate 34 Sudare 530 Sudare I (/ fi încălzire în adîncime (care e cel mai mult folosită) sau la suprafaţă, în funcţiune de frecvenţa curentului şi de modul de aşezare a inductorului. Curentul de alimentare a conductoarelor poate fi produs de generatoare cu lămpi sau de maşini generatoare, după frecvenţa necesară, iar frecventa se stabileşte în funcţiune de grosimea obiectelor de sudat. Curentul indus circulă în sens longitudinal, faţăde marginile de sudat, pe cari le încălzeşte pe o anumită lungime şi uniform pe întreaga grosime, sarea succesivă a Tnnnn m i------------------r XXXIX. Schema sudării prin inducţie. îmbinarea se realizează prin apă-ţevii, cu ajutorul unor role. Pentru sudarea obiectelor cu grcsimi de 10***15 mm se folosesc curenţi de frecvenţă pînă la 2 kHz. Pentru fabricarea ţevilor sudate longitudinal, cu grosimea peretelui ţevii de circa 4 mm, se folosesc frecvenţe rmdii de 4---10 kHz, obţinîn-du-se viteze de sudare de 50---60 m/min. Pentru ţevi de aluminiu, oţel austenitic, ţevi foarte subţiri de oţel, etc., se foloseşte sudarea prin inducţie cu curenţi de înaltă frecvenţă, pînă la 450 kHz, vitezele fiind de 70 m/min. Dispozitivele de strîngere şi de presare nu diferă de dispozitivele folosite la procedeele de sudare cap în cap, prin rezistenţă. Sudarea prin inducţie se utilizează la îmbinarea cap în cap a ţevilor şi în specia! la fabricarea ţevilor sudate (cu fantă). Sudarea eJectrică în bale de zgură: Procedeu de sudare prin topire, folosind efectul Joule al curentului electric în baia de zgura, dezvoltarea mare de căldură fiind datorită conductivităţii electrice reduse pe care o are baia de zgură. Elec-trodui-sîrmă e introdus în baia de zgură şi se găseşte permanent sub tensiune, iar prin topire se depune metal pe fundul băii, uncie după solidificare formează cusătura sudată; sudura se formează forţat, cu ajutorul unui sistem de saboţi-patine. Pentru ca procesul să fie cît mai stabil şi productivitatea cît mai mare, trebuie ca electrodul să aibă diametrul pînă la circa 4 mm. Acest procedeu e mult utilizat la sudarea obiectelor metalice de grosimi mari, pentru cari e cel mai productiv procedeu cunoscut pînă în prezent. în multe cazuri, ca să poată fi aplicat acest procedeu, se preferă să se mod if ice tehnologia executări construcţiilor grele, tipul constructiv al produsului sau procedeele de fabricaţie. AstfeJ, în loc de turnarea obiectelor mari, cu o greutate de zeci şi sute de tone, s-a trecut la ansambluri turnate-su-date; de asemenea, ansamblurile mari şi grele din piese laminate sau forjate sînt, de obicei, sudate electric în baie de zgură. Procedeul se foloseşte la diferite obiecte de metal, cu grosimi de la 30---40 mm pînă la peste 1000 mm, XL Schema procesului de sudare în baie de zgură. a) cu un singur electrod; b) cu electrozi mu Itipli (3): 1) metal de bazâ; 2) sudură; 3) baie de zgură; 4 electrod-sîrmă; 5) ajutaje pentru conducerea curentului; 6) baie de metal lichid; 7) metalul solidificat al sudurii; 8) patine glisante de cupru ; 9) intrarea apei de răcire; 10) ieşirea apei de răcire. iar pentru plăci groase se foloseşte varianta numită sudarea în canal. Baia de zgura, datorită temperaturii superioare celei de topire a metalului, topeşte marginile obiectelor de îmbinat, care cu metalul topit din electrod formează baia de metal sub baia de zgură, cu pătrundere în ambele margini ale obiectelor; lateral, baia se menţine între ghidaje-patine de cupru, răcite cu apă. Grosimea stratului de metal depus în baie creşte în timp, pe măsură ce sîrma e introdusă în baie, iar în contact cu părţile mai reci se solidifică şi formează sudura (v. fig. XL). Odată cu topirea eiectrodului-sîrmă creşte nivelul băii, din care cauză dispozitivele de menţinere a băii lichide de metai-zgură sînt deplasate în sus, astfel încît cusătura se formează în poziţie verticală. Răcirea cu apă a ghidajelor serveşte şi la accelerarea răcirii metalului, cum şi la solidificarea acestuia. Variind regimurile de sudare se obţine o reglare în limite largi a raportului dintre metalul de bază şi metalul de adaus. Instalaţiile pentru sudarea în baie de zgură diferă de aparatele obişnuite pentru sudarea automată în poziţie orizontală, prin următoarele particularităţi specifica: formează forţat o sudură, în dispozitive cu saboţi de cupru; conţin mecanisme pentru deplasarea de-a lungul sudurii, care de obicei are o poziţie verticală, şi menţin în mod automat nivelui constant al băii metalice de sudură, în raport cu saboţii. Se fabrică aparate de sudare cu 1---3 electrozi-sîrme, pentru materialele cu grosimi de 30---350 mm, cum şi aparate cari pot avea pînă la 18 electrozi, pentru materiale cu grosimi mai mari. Instalaţia se compune din aparatul de sudare propriu-zis, o cutie de comandă, casete pentru sîrme şi sursa de curent, în general formată din trei transformatoare. — Aparatul are numeroase mecanisme şi dispozitive, necesare ridicării automatului în direcţie verticală, înaintării eiectrodului-sîrmă în baia de zgură şi mişcării pendulare-transversale a eiectrodului-sîrmă; de asemenea e echipat cu două patine glisante de cupru (răcite cu apă), cari închid părţile laterale ale rostului de sudura, aceste patine fiind cu dispozitive de presare şi cu dispozitive pentru menţinerea automată a nivelului băii de zgură. — înaintarea aparatului pe verticală, în lungul sudurii, se realizează cu ajutorul unei coloane cu cremalieră, eventual' pe ghidaje montate paralel cu sudura sau pe obiectul de sudat. Pentru grosimi pînă la 100 mm, automatele pot fi echipate cu electromagneţi păşitori. Parametrii cei mai importanţi sînt curentul şi tensiunea de sudare. Cînd curenţii de sudare sînt relativ mici se obţin băi late de metal, cu pătrunderi laterale reduse. — Curenţii de sudare de 400---700 A nu influenţează adîncimea de pătrundere în metalul de bază. Mărirea curentului provoacă adîn-cirea băii de sudură, obţinîndu-se o cristalizare defavorabilă, uneori chiar formarea de fisuri la cald. — Tensiunea de sudare influenţează pătrunderea în lăţime. La tensiuni joase, adîncimea băii faţă de lăţime e mare, iar la tensiuni mai înalte, baia de metal e întinsă şi lată. La începerea sudării, procesul de topire a metalului e analog celui de la sudarea sub strat de flux, pînă la obţinerea băii de zgură topite. Această desfăşurare iniţială a procesului se produce în plăci de forma unor buzunare, cari se ataşează la partea inferioară a obiectelor de sudat, fiind îndepărtate după sudarea întregii îmbinări. După formarea băii de metal şi de zgură, procesul se desfăşoară stabil; la terminare, cusătura se execută în plăci tehnologice dispuse la partea superioară a obiectului de sudat, în vederea evitării retasurilor. Fluxurile folosite, cari pot fi cu caracter acid sau bazic, trebuie să asigure o topire uniformă a eiectrodului-sîrmă, în condiţiile unei variaţii mari a dimensiunii băii, la o gamă largă de regimuri. Electrodul-sîrmă poate fi de oţel cu conţinut redus de carbon sau aliat cu mangan, la sudarea oţelurilor :arbon sau a oţelurilor slab aliate cu mangan, cum şi din aliaje corespunzătoare, la sudarea oţelurilor aliate. Baia de zgură are Sudare 531 Sudare în general o influenţă minimă asupra metalului depus, din care cauză calculul compoziţiei cusăturii se face ţinînd seamă numai de analiza chimică a eiectrodului-sîrmă şi a metalului de bază, fără să se considere reacţiile dintre metal şi baia de zgură; la folosirea ajutajelor fuzibile se ţine seamă de analiza si de consumul acestora. Obiectele metalice cu grosimea de 30---60 mm se sudează cu electrod-sîrmă neoscilant, adică fără oscilări în direcţia grosimii metalului. Obiecte cu grosimea de 60---120 mm se sudează cu un singur electrod, cu mişcări oscilatorii ale electrodului, dar cele cu grosimi mai mari se sudează cu trei elec-trozi-sîrmă, cu sau fără oscilarea acestora; pentru grosimi mari se întrebuinţează un număr mai mare de electrozi. Oscilările electrodului sînt necesare pentru a se putea obţine pătrun-reri cît mai bune, în special la marginile de lîngă patinele de răcire. Obişnuit, pentru sudare se folosesc sîrme de 2,5 * * *4 mm, curenţi între 500 şi 700 A şi tensiuni de 42-*-48 V. Viteza de înaintare a sîrmei e oe 250---350 m/h, obţinîndu-se viteze de sudare de 0,8—1 f5 m/h.— Pentru obiecte cu grosimi mari se recomandă folosirea curentului trifazat, cu un număr de electrozi multiplu de trei. în vederea măririi cantităţii de metal depus se folosesc şi ajutaje fuzibile, pentru ghidarea electrodu lu i-sîrmă, cari totodată servesc la aducerea curentului de sudare la electrozi. Ajutajele fuzibile se execută din plăci, ţevi sau spirale de sîrmă, menţinute fix şi cari pe măsura formării cusăturii se topesc; aceste ajutaje trebuie să fie bine centrate şi izolate de pereţii rostului, în care scop e folosită vata de sticlă. — Pentru table cu grosimea de 50---300 mm se prevăd rosturi cu deschiderea de 30---35 mm. Sudarea în baie de zgură e folosită la îmbinarea oţelurilor carbon şi a oţelurilor aliate. Cele mai bune rezultate se obţin cu oţelurile calmate, în special cu oţelurile cu granulaţie fină; în comparaţie cu oţelurile calmate, oţelurile necalmate prezintă o serie de dificultăţi, provocate de segregaţiile pe cari le conţin. La sudarea oţelurilor carbon, a oţelurilor aliate şi bogat aliate, sînt necesare tratamente termice adecvate compoziţiei oţelurilor, pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, cari la sudarea prin acest procedeu sînt mult reduse. Procedeul poate fi folosit şi la încărcarea cu depuneri dure. Folosirea pe scară mare a procedeului se datoreşte marilor economii de manoperă şi materiale, cum şi productivităţii mari; de exemplu, folosind un singur electrod-sîrmă pot fi obţinute productivităţi orare pînă la 30 kg metal depus. Procedeul mai prezintă avantajul că reduce numărul operaţiilor efectuate cu macarale, micşorează distanţele de deplasare a materialelor de sudat şi nu reclamă operaţia de rabo-tare a marginilor cu maşini-unelte, fiind suficientă tăierea acestora cu gaz. Acest procedeu e uzual la următoarele construcţii grele: construcţii din table laminate-sudate, de exemplu recipiente cilindrice din table groase şi foarte groase, grinzi, etc.; construcţii turnate-sudate, de exemplu utilaje de for-jare-presare, batiuri de laminoare, arhitrave de prese, etc.; construcţii forjate-sudate, de exemplu cilindrii preselor hidraulice mari, arbori şi turbine hidraulice mari, arbori cotiţi grei, etc.; construcţii mixte din laminate, piese turnate sau prefor-jate, de exemplu prese de forjat-matriţat, arborii agregatelor hidraulice, cil i nd rele excavatoarelor păşitoare, etc. Procedeul în baie de zgură se mai foloseşte şi ia sudarea armaturilor de beton armat cu diametrii de 30---80 mm, în care caz se utilizează electrozi înveliţi cu diametrul de 5“*8 mm, topirea electrodu lu i-vergea real izîndu-se în cea mai mare parte prin zgura rezultată din învelişul electrodului, care la temperatura înaltă a arcului electric are o conductivitate electrică redusă. Intensitatea curentului trebuie să fie de 50---60 A, pentru fiecare milimetru din diametrul electrodului, iar baia de zgură se formează în manşoane sudate în jurul capetelor armaturilor sau în forme de cupru; în vederea măririi productivităţii, la folosirea formelor de cupru se întrebuinţează fascicule de electrozi. Tot prin această variantă pot fi îmbinate şi bare de fontă, folosind curent alternativ şi electrod-placă. Sudarea în canal, care e o variantă a sudării în baia de zgură şi corespunde sudării cap în cap sau în cruce a tablelor, se foloseşte la sudarea plăcilor groase ortotrope. Pentru sudare, între tablele de îmbinat se lasă un rost, egal cu grosimea tablelor şi care pe ambele părţi e delimitat cu table de oţel. Sudura se execută în acest canal de secţiune pătrată, în poziţie verticală, util izîndu-se un ajutaj fuzibil. în cazul cînd tablele pentru delimitarea rostului sînt de oţel, acestea rămîn sudate de piesele de îmbinat; pot fi folosite şi bacuri de cupru răcite cu apă, rezultînd o sudură cu o grosime egală cu grosimea tablelor. Sudarea prin bombardament electronic în vid: Procedeu de sudare la care e utilizată energia electronilor, prin bombardarea intensă cu electroni rapizi a locului de îmbinare a obiectelor, într-un vid înaintat. Prin frînarea electronilor de către suprafeţele obiecteior de sudat, cea mai mare parte din energia ior cinetică se transformă cu dezvoltare de căldură, care asigură topirea metalului de sudat. Cu acest procedeu, utilizat în tehnica sudării metalelor active şi greu fuzibile, se obţin îmbinări sudate de aceeaşi cal itate cu a metalulu i de bază. Fig. XLI reprezintă schema de principiu a unei instalaţii pentru sudarea cu cuprinde o cameră de vid, în inte-riorul căreia e amplasat tunul e-lectronic, care consistă dintr-un catod format dintr-o spirală de wolfram ; un anod e situat la o distanţă mică de catod , iar un al doilea anod e format din obiectul de sudat, aceşti doi a-nozi fiind conectaţi la polul pozitiv al unui circuit de curent continuu. — Odată cu trecerea fasciculului electronic de la catod la anod se încălzeşte obiectul de sudat, obţinîndu-se topirea metalului. Pentru formarea fasciculului electronic, catodul e încălzit cu ajutorul unui transformator de încălzire; astfel, suprafaţa catodului încălzit emite o cantitate mare de electroni, iar tensiunea înaltă a curentului obţinută la poli, prin intermediul unui transformator de înaltă tensiune şi al unui kenotron, imprimă electronilor o viteză mare. — Pentru mărirea densităţii fasciculului electronic şi pentru dirijarea acestuia se folosesc lentila de focalizare şi sistemul de deviere. Catodul încălzit pînă la temperaturi de peste 2300° produce emisiuni termoionice, cari asigură un flux mare de electroni. Asupra electronului în mişcare acţionează şi o forţă mecanică, provocată de interacţiunea dintre sarcina electronului şi cîmpul electric. De camera cfe vid se ataşează diferite accesorii, cum sînt: racordul curentului de înaltă tensiune, racordul cu sistemul de pompare, sistemul de rotire a obiectelor de sudat, etc. Insta- bombardament electronic în vid. Instalaţia XLI. Schema instalaţiei pentru sudarea cu fascicul de electroni în vid. 1) cameră de vid; 2) obiectul de sudat; 3) sistem de deviere a fasciculului; 4) sistem de focalizare a fasciculului; 5) primul anod; 6) tun electronic ; 7) catod format din filament de wolfram; 8) transformator de încălzire; 9) condensator; 10) transformator de înaltă tensiune; 11) kenotron; 12) transformatorul kenotronului. 34* Sudare 532 Sudare iaţia pentru formarea vidului se compune dintr-o pompă de vid preliminar, pînă la2-10~4 Hg, şi o pompă de difuziune, pînă la un vid de 5-10^6 Hg. Obiectele de sudat se fixează în mandrina din camera de vid, care poate fi pînă la 1000 mm lungime. Operaţiile trebuie să decurgă într-o anumită ordine, începînd cu aducerea filamentului la incandescenţă; pentru a se evita formarea craterului ia sfîrşitul operaţiei, temperatura filamentului e micşorată succesiv. La instalaţiile folosite pentru acest procedeu, tensiunea de accelerare poate fi pînă la 150 kV, iar curentul fasciculului e pînă la 1000 mA şi puterea maximă .a fasciculului e pînă la 20 kW. Prin acest procedeu se sudează oţelurile inoxidabile, aluminiul, zirconiu!, molibdenul, tantalul, etc., obţinîndu-se pătrunderi relativ mari, anume pînă la 25 mm la oţelul inoxidabil şi pînă la 45 mm la aluminiu. Sudarea în vid elimină integral pericolul saturării cu gaze a obiectului sudat, ceea ce pentru materialele reactive prezintă o importanţă primordială. Deoarece în timpul sudării nu se formează suflu magnetic, e micşorat considerabil pericolul formării craterelor şi arsurilor, cari se produc în mod obişnuit la celelalte procedee. Acest procedeu prezintă avantajul că regimul de sudare poate fi uşor variat şi ^pot fi aplicate tratamente termice înainte şi după sudare. încălzirea cu fascicul de electroni în vid poate fi folosită şi ia lipirea în vid, cum şi pentru încălzirea metalelor la tratamentul termic. Sudarea cu energie mecanică: Grup de procedee la cari sudarea se obţine fără vreun aport de căldură, executîndu-se numai prin intermediul unei energii mecanice din exterior, care poate să provoace o încălzire a zonei sudurii, uneori chiar pînă la temperatura de topire a obiectului de sudat. Se deosebesc următoarele procedee: sudarea la rece (prin presiune sau prin lovire), sudarea cu ultrasunete, sudarea prin frecare. Sudarea la rece: Procedeu la care sudura se obţine prin exercitarea unei apăsări progresive sau prin lovire (prin impulsii), la temperatura mediului în- V conjurător, ceea ce ^3 provoacă o deformare plastică pronunţată, astfel încît straturile electronice ale particulelor de îmbinat ajung în interacţiune. Procedeul se foloseşte la sudarea metalelor plastice, la cari prin deformaţii plastice mari sînt îndepărtate peliculele superficiale, ivindu-se suprafeţe juvenile, cari se întrepătrund intim şi se solidarizează datorită atracţiunii moleculare. în XLII. Sudare cap în cap, la rece. 1) obiectele de sudat; 2) role de strîngere ; 3) cavitate pentru formarea îngroşări!; 4) cavitate pentru surplus de metal; 5) cuţit inelar (muchie ascuţită circulară); 6) suprafaţă de sprijin, zona sudurii, apare o deformaţie mare, provocînd îngroşarea sau subţierea marginilor îmbinate. Sudarea tablelor se efectuează prin suprapunerea acestora, execu-tîndu-se puncte presate sau suduri în linie, dar pentru sudarea sîrmelor şi a barelor se folosesc dispozitive pentru sudarea cap în cap (v. fig. XLII). La sudarea obiectelor plate, gradul de deformare plastică e un factor hotărîtor, definit ca raportul diferenţei grosimilor iniţială şi finală prin grosimea iniţială, exprimat în procente; la sudarea aluminiului, gradul de deformare e peste 70% şi presiunea specifică e de 80---100 kgf/mm2, iar la sudarea cuprului, gradul de deformare e peste 80% si presiunea specifică e de 100-120 kgf/mm2. în vederea sudării, suprafeţele de contact trebuie să fie bine curăţite de impurităţi, în specia! de grăsimi. Maşinile pentru sudarea la rece trebuie să producă forţe de refulare pînă la 40 t, dacă sînt destinate sudării conductelor de aluminiu sau de cupru-aluminiu. Acţionarea maşinilor e pneumatică, pînă la presiuni de 10 t, sau hidraulică, pentru presiuni de 30---35 t. Sistemele de strîngere a obiectelor pot fi cu pîrghii cu excentric, la maşinile mici, şi cu strîngere hidraulică, la maşinile mari. Procedeul se foloseşte pe scară industrială, în industria electrotehnică, la instalaţii energetice şi în industria producătoare de obiecte din tablă de aluminiu. Sudarea la rece prin presiune a tablelor suprapuse poate fi executată şi cu impulsii de presiune, în care caz se simplifică construcţia utilajului, deoarece nu mai sînt necesare braţe în console, pentru cazurile în cari îmbinările se execută Ia o distanţă oarecare de corpul maşinii. Prin impulsii pot fi sudate şi tablele de oţel, cu condiţia ca poansoanele să fie legate la secundarul unei maşini de sudare, care să asigure trecerea curentului, înainte, în timpul şi după aplicarea sarcinii cu şoc. Sudarea cu ultrasunete: Procedeu la care asupra unuia d intre obiectele de sudat se exercită atît o forţă de apăsare, perpendiculară pe suprafeţele de contact ale acestor obiecte, cît şi vibraţii ultrasonore, în direcţie paralelăcu suprafeţele în contact (v. fig. XLIII). Mişcări le de alunecare foarte rapide pe suprafeţele de contact, datorită celor două acţiuni simultane, fac ca sudarea să poată fi realizată cu presiuni mult mai reduse, decît în cazul sudării la rece (v.). Vibraţiile ultrasonore distrug poj gh iţele de oxizi dintre sunete prin puncte. 1) vibrator magnetostrictor; 2 şi 3) ghidaje , de vibraţii; 4) sonotrod; 5) reazem fix; 6) curba amplificării vibraţiilor. suprafeţele de contact ale obiectelor de sudat, iar căldura dezvoltată contribuie la accelerarea proceselor de difuziune, cari condiţionează sudarea. Procedeul prezintă avantajul că nu e necesară pregătirea suprafeţelor de sudat, care în cazul sudării prin alte procedee trebuie executată necondiţionat. Pot fi executate îmbinări de metale de natură diferită sau avînd conductivităţi diferite, cu un consum de energie foarte redus. Obiectele de sudat sînt strînse între un sonotrod şi reazemul rigid. Sonotrodul transmite vibraţiile mecanice de înaltă frecvenţă la obiectele de sudat, realizîndu-se îmbinarea pe locul de contact al sonotrodului cu obiectul. — Sursa de curent poate fi constituită din tuburi generatoare sau din generatoare mecanice de înaltă frecvenţă. Vibraţiile se transmit sonotrodului cu ajutorul ghidajelor de vibraţii. — Strîngerea obiectelor de sudat se reajizează cu pîrghii sau cu mecanisme pneumatice şi hidraulice. în locui de strîngere se obţin amplitudini de 0,01 mm. Forţa de strîngere a obiectelor variază în funcţiune de natura materialului şi de grosimea obiectelor de sudat, fiind cuprinsă între fracţiuni de kilogram pînă la maximum 300 kg. Deformarea obiectelor în regiunea sudată e foarte redusă, anume 5*-*10% din grosimea obiectelor de sudat, deci cu mult inferioară deformării la sudarea prin presiune la rece. Temperatura produsă în timpul procesului de sudare e cu mult inferioară temperaturii de topire a metalelor (de ex. la sudarea aluminiului, temperatura variază între 200 şi 300°), din care Sudare 533 Sudare cauza se obţin îmbinări sudate cu structuri identice cu ale obiectelor de sudat. Procedeul e foarte puţin sensibil ia influenta oxizilor sau a impurităţilor de pe suprafeţele obiectelor, astfel încît aluminiul şi aliajele de aluminiu pot fi sudate cu orice metal sau aliaj, afară de wolfram. Maşinile pentru sudarea cu ultrasunete se fabrică pentru frecvenţe de 15---40 kHz, iar puterea lor e cuprinsă între 20 W şi' 8 kW. Sonotrodul maşinii poate fi de ferma unei tije sau a unei role; sonotrodul-rolă imprimă viteza de sudare obiectelor de sudat şi realizează o sudură continuă sau discontinuă în linie. Maşinile actuale permit schimbarea ansamblului acustic, pentru executarea sudurilor prin puncte şi în linie. Se pot suda obiecte de aluminiu pînă la 3 mm grosime cu alte obiecte de grosimi diferite, din acelaşi material sau din alt material, obţinîndu-se îmbinări de calitate, chiar dacă metalele sînt acoperite cu materiale plastice, straturi de vopsea sau straturi eloxate. Pot fi sudate şi metale cu materiale ceramice, cum şi materiale plastice pînă la grosimi de 10 mm. Timpul necesar pentru obţinerea unui punct sudat variază între 0,5 şi 3 s, iar viteza de sudare e de 5*• *150 m/h. Rezistenţa îmbinărilor e cuprinsă între 65 şi 100% din aceea a materialului de bază; rezistenţa la oboseală a îmbinărilor sudate prin ultrasunete e superioară celei obţinute la sudarea prin rezistenţă. La acest procedeu, sudabilitatea diferitelor materiale e în funcţiune de caracteristicile lor şi pentru a putea fi sudate reclamă puteri cari variază în limite foarte mari. De exemplu, pentru cupru e necesară o energie vibratorie (în Ws/mm2) de zece ori mai mare decît pentru aluminiu, iar la oţelul inoxidabil e necesară o energie vibratorie de peste zece ori mai mare decît la cupru. Procedeul se foloseşte în construcţii mecanice, electrice şi electronice. Se pot executa uşor conexiunile electrice ale elementelor din metale diferite (cupru, aluminiu, argint), iar îmbinările au o foarte bună conductivitate electrică; în construcţia de aparate electronice se evită contaminarea, care provoacă mari dificultăţi ia obţinerea tuburilor de calitate. în multe cazuri se pot realiza suduri ale anumitor metale cu altele, cari nu pot fi realizate prin procedeele obişnuite prin topire. Sudarea prin frecare: Procedeu la care îmbinarea se realizează prin rotirea unui obiect şi frecarea acestuia de un alt obiect, pînă cînd se dezvoltă căldura necesară sudării, după care se exercită presiunea necesară. Procesul se bazează pe efectul termic datorit frecării, iar la atingerea unei anumite temperaturi şi odată cu oprirea rotirii e mărită forţa de apăsare între cele două obiecte, real izîndu-se astfel sudura, înainte de sudare, suprafeţele obiectelor de sudat nu reclamă o anumită pregătire, ci numai asigurarea unei planeităţi a capetelor obiectelor de îmbinat; de aceea, e necesar ca unul sau ambele obiecte să aibă o secţiune circulară (ţeavă sau bară). Sudura nu conţine incluziuni de oxizi, deoarece aceştia sînt refulaţi, iar zona influenţată termic e mică, datorită timpului scurt al procesului de sudare; din această cauză nu e necesar tratamentul obiectelor sudate, decît în anumite cazuri.. Atmosfera înconjurătoare nu are nici o influenţă, deoarece nu se produce topirea capetelor de sudat. Dacă se formează o cantitate oarecare de metal lichid, presiunea de frecare se micşorează, iar temperatura scade, astfel încît procesul de sudare se autoreglează. Deoarece temperatura maximă la care se executa sudarea e sub punctul de topire al metalului şi căldura se propagă spre interior, acest procedeu e deosebit de indicat Ia sudarea unor metale greu sudabile prin alte procedee sau la sudarea metalelor de natură diferită, de exemplu cupru cu oţel sau aluminiu cu oţel. La suaarea oţelurilor similare, linia de sudură în îmbinări nu se observă metaiografic, iar duritatea sudurii e apro- piată de cea obţinută prin procedeele de sudare electrice. Tot prin acest procedeu pot fi sudate obiecte din pulberi de aluminiu aglomerate, rezistente ia temperaturi înalte, cu un conţinut de 6***13% oxid de aluminiu, material care nu poate fi sudat prin alte procedee. Zona de sudură formată e foarte îngustă, avînd o grosime de aproximativ 0,025 mm. La sudars se folosesc turaţii de 1000---3000 rot/min, astfel încît viteza periferică să nu depăşească 30 m/min. Presiunea finală poate avea aceeaşi valoare cu cea folosită în ^timpul sudării sau, eventual, mai mare ia metalele neferoase. în cazul particular al sudării aluminiului cu oţel trebuie ca turaţia să fie de circa 3000 rot/min, iar presiunea specifică să fie de 1 kgf/mm2 în timpul rotirii şi de 12 kgf/mm2 la refulare. Puterea necesară a maşinilor pentru acest procedeu e cu cel puţin 25% mai redusă, faţă de puterea necesară pentru sudarea electrică prin topire intermediară, iar timpul de sudare a unei îmbinări cap în cap e de 2---5 s, M’aşinile fabricate sînt de puteri de 5---20 kW şi forţa de apăsare axială trebuie să fie pînă la 35 t. Cu aceste maşini pot fi executate pînă la 200 de suduri pe oră. Sudarea cu energie de radiaţie: Sudare care se bazează pe amplificarea undelor electromagnetice din domeniul optic, pe baza efectului de emisiune forţată a sistemelor atomice. Constituirea surselor foarte intense de radiaţii luminoase coerente, cari pot fi dirijate foarte precis spre un anumit loc, se realizează cu ajutorul unui rezonator, care dacă e un corp solid se numeşte „procedeu laser" şi dacă e un amestec de gaze se numeşte „procedeu maser". Fig. XLIV reprezintă schema unui cap de sudare laser, respectiv schema de principiu a procedeului laser, care e cel mai folosit la sudarea metalelor. La acest procedeu, cristalul de rubin formează rezonatorul de unde, avînd la fiecare capăt cîte o oglindă, una total şi alta parţial reflectoare. Dimensiunea rezonatorului e într-un raport direct cu energia de radiaţie, de exemplu cu un cristal de 50 cm lungime pot fi sudate folii de molibden, iar cu un cristal de 20 cm lungime pot fi sudate benzi de cupru. Rad iaţiile iaser trec din rezonator spre o lentilă (de 0,1 mm diametru), unde sînt focalizate ş i dirijate spre obiectul de sudat, obţinîndu-se densităţi de energie de peste 107 W/cm2 şi temperaturi ce peste 8000°. Aceste densităţi de radiaţii laser întrec energia vinei de plasmă şi chiar a celei obţinute prin bombardament electronic în vid. La sudare se folosesc fie tuburi laser cristal, cu radiaţii pulsante sau continue, fie tuburi maser, cu radiaţii continue. Cu rad iaţi i pu Isante se obţin puteri de kW, în timp ce cu radiaţii continue, puterile sînt mult mai mici, de mW. Procedeul de sudare cu energie de radiaţie prezintă o importantă particularitate, anume că sudarea se execută fără contaminarea materialului, datorită duratei foarte scurte a procesului de lucru. Faţă de procedeul cu fascicul de electroni, prezintă avantajul că nu reclamă cameră de vid, iar în cazul cînd există o cameră de vid, radiaţia poate fi propagată din exterior în interiorul camerei de vid, prin geamul acesteia. După sudarea metalelor nu se observă nici o schimbare structurală. Acest procedeu e folosit la sudare, la topire, la tăiere, la prelucrarea obiectelor de metale refractare, la obţinerea de găuri (de zecimi sau sutimi de milimetru) cu toleranţe foarte XLIV. Schema unui cap de sudare laser. 1) lampă de presiune înaltă cu xenon; 2) cristal de rubin ; 3) radiaţii laser; 4) lentilă; 5) o-biectul de sudat; 6) răcire cu azot lichid. Sudarea fontei 534 Sudură fontei reduse, cum şi ia prelucrarea microel.ementelor pentru aparataj electronic. De exemplu, cu ajutorul laserului se poate suda cuprul cu sticla sau pot fi găurite metale reactive, fără să se producă vreo reacţie de oxidare. Sudare cu energie nespecificată: Grup de procedee la cari obiectele de sudat nu reclamă surse de căldură puternice sau concentrate, îmbinarea realizîndu-se prin aducerea marginilor obiectelor de sudat la temperatura necesară, folosind eventual şi energie mecanică din exterior. Se deosebesc următoarele procedee: sudare prin forjare, sudare cu ciocanul de încălzire, sudare cu aer cald, sudare cu elemente de încălzire, etc. Sudarea prin forjare: Procedeu la care obiectele de sudat se încălzesc la focul de forjă sau în cuptor, după care sînt bătute cu ciocanul sau presate. Prin forjare, care e cel mai vechi procedeu de sudare, se sudează numai materialele plastice ia cald, după ce prin încălzire metalul e adus în stare uşor deformabilă, într-un interval de temperatură propriu fiecărui metal (care pentru ctel cu ccntinut redus în carbon e de 1200-•1300°). Pentru focul de forjă, combustibilul uzual e cărbunele de lemn, care prezintă avantajul că nu conţine sulf. Pentru încălzire în cuptor se folosesc combustibili lichizi sau gazoşi. Obiectele se prepară astfel, încît sudarea să poată fi făcută prin acoperire, avîndu-se totodată grijă să fie lăsat un spaţiu suficient, pentru ca oxizii formaţi şi zgura să poată fi eliminate uşor. Suprafeţele în contact se prelucrează, de obicei cu o mică convexitate, iar după încălzire, piesele se curăţă de oxizi şi de zgură; pentru îndepărtarea oxizilor formaţi se foloseşte borax, nisip fin, sticlă, sare de bucătărie, etc. La sudarea prin lovire, primele lovituri sînt dese şi uşoare, după care deformarea se realizează prin lovituri energice. în tehnica actuală, sudarea prin forjare serveşte la fabricarea tablelor de oţel bimetalice, prin laminarea semifabricatelor încălzite, cari pot fi oţel carbon cu oţel inoxicabil, oţel carbon cu nichel, etc. Sudarea cu ciocanul de încălzire: Procedeu la care marginile obiectelor de îmbinat sînt încălzite, cu ajutorul unui ciocan încălzit, eventual pînă la topire, dar concomitent cu încălzirea îmbinării se introduc metalul de adaus şi fluxul necesar. Procedeul e folosit ia sudarea metalelor cu puncte joase de topire (de ex. plumbul) şi în special la lipirea moale a metalelor sau a aliajelor (cu aliaje de iipire). Ciocanul, al cărui corp poate fi de cupru sau de aliaje de aluminiu, se încălzeşte cu lampă de petrol sau de benzină, cu flacăra unui gaz, în cuptoare de încălzire sau cu ajutorul unei rezistenţe electrice. Sudarea cu aer caid: Procedeu folosit la sudarea maselor termoplastice, aduse în stare pastoasă sau fluidă cu ajutorul unui suflai, prin care e suflat aer cald în rostul de sudat. Sudarea se efectuează cu sau fără adaus de material, exercitînd şi o uşoară apăsare. Se folosesc fie suflaiuri cu serpentină, care e încălzită cu flacăra unui gaz (hidrogen, gaze naturale, etc.) în amestec cu aer şi prin ea trece aer sub presiune de la o reţea, fie suflaiuri la cari aerul e încălzit printr-o rezistenţă electrică. Suflaiurile de fabricaţie recentă permit reglarea continuă a temperaturii aerului, între 100 şi 600°, prin reglarea rezistenţei elementelor de încălzire din suflai (căreia îi corespunde reglarea puterii între 100 şi 600 W) şi a debitului de aer (între 50 şi 200 l/min), în funcţiune de ajutajul de sudură adecvat obiectelor de sudat. întregul echipament de reglare a temperaturii şi a debitului de aer e incorporat în suflai, iar greutatea lui e relativ mică. Sudarea cu elemente de încălzire: Procedeu folosit la sudarea maselor plastice moi, la care între suprafeţele obiec- telor de sudat se introduce o lamă metalica, încălzită de o rezistenţă electrică. Lama, care după felul îmbinării poate fi în formă de pană, de limbă, etc., se scoate după încălzirea suprafeţelor la circa 250°; pentru realizarea îmbinării se exercită o apăsare pe obiectele de îmbinat, prin intermediul unor plăci, role, etc., eventual cu mîna. Din cauza topirii suprafeţelor în contact, îmbinarea e constituită din cusătură şi dintr-o zonă vecină influenţată termic. i. ~a fontei. Tehn., Mett.: Sudare care se efectuează la rece, la cald sau la semicald', după compoziţia fontei şi forma obiectului de sudat. Din cauza conţinutului mare de carbon şi a celorlalte elemente, fonta are o sudabilitate redusă, iar obiectele de fontă avînd forme complexe şi grosimi variabile fac ca sudarea acestora să fie foarte dificilă. în condiţii obişnuite, cusăturile capătă structuri fragile cu durităţi mari, iar zonele învecinate sudurii devin de asemenea foarte dure (fontă albită), ceea ce poate provoca fisurarea cusăturii sau a materialului de bază de lîngă cusătură. Cu toate acestea, sudarea fontei e mult folosită şi se obţin rezultate bune dacă operaţiile de pregătire, sudare şi post-sudare sînt executate corect. Sudarea obiectelor de fontă e folosită la fabricarea ansamblurilor noi, la remanierea defectelor de turnare şi la recondiţionarea obiectelor uzate. Afară de conţinutul mare de carbon (2,5—4,5% C)» care I imitează sudabil itatea fontei iar celelalte elemente influenţează sudabiIitatea după cum urmează: m a n g a n u I favorizează formarea fontei albe, dar la un conţinut de peste 1,5% înrăutăţeşte mult proprietăţile de sudabilitate; f o s f o-ru I măreşte fluiditatea fontei lichide, îngreunează procesul de sudare şi provoacă crăpături; sulful formează compuşi uşor fuzibili şi măreşte tendinţa la formarea de crăpături la cald; siliciul împiedică formarea structurilor dure, din care cauză acest element se introduce în proporţie mare (3,5—4,5%) în barele de adaus (ia sudarea la cald a fontei), însă un conţinut prea mare formează silice şi îngreunează procesul de sudare. Forma sub care carbonul se găseşte în fontă influenţează mult caracteristici le de sudare ale fontei, cari devin diferite; de exemplu, fontele în cari carbonul e combinat sub formă de carbură de fier (cementită) se sudează la cald. Din cauza sudabilităţii reduse a fontei se utilizează fie sudarea cu încălzire prealabilă (sudarea la cald şi semicald), folosind materiale de adaus şi fluxuri adecvate, fie sudarea prin procedee fără preîncălzire (sudarea la rece), folosind electrozi adecvaţi din diferite aliaje. Sudarea la cald a fontei: Sudare la care piesa se încălzeşte total sau parţial, la 550---7500, după o pregătire adecvată a locului de sudat, eventual cu compartimentarea cusăturii (la piesele cu dimensiuni mari). Compartimentarea se face cu plăcuţe, de grafit sau de cărbune, cari delimitează băile de sudură. Preîncălzirea pieselor se face în cuptoare speciale, permanente sau zidite în acest scop, iar sudarea poate fi electrică sau cu gaz. Pentru a menţine întreaga baie în stare lichida sînt necesare intensităţi mari de curent (de 300-• *1000 A) sau suflaiuri puternice, în funcţiune de dimensiunile obiectului de sudat; după sudare, obiectul se răceşte foarte încet (timp de 24***36 ore), prin înfundarea şi acoperirea cuptorului. Deoarece în timpul încălzirii intervin transformări cari afectează proprietăţile fontei, iar la temperaturi între 450 şi 650° se produce un proces de detensionare, se recomandă ca preîncălzirea să fie efectuată cu viteza de 50---100 grd/h pînă la temperatura de 650° şi să se menţină la această temperatură timp de 3***5 h, în funcţiune de grosimea obiectului şi complexitatea lui. După sudare, răcirea trebuie efectuată cu viteza de 25***75 grd/h pînă la 150°, după care obiectul sudat se poate răci în aer liniştit (ferit de curenţi). Sudarea fontei 535 Sudarea fontei Obiectele ae fontă cenuşie se sudează cu flacără oxiacetilenică sau cu arc e 1 ect rj c, după cum grosimea lor e pînă Ia 30 mm sau mai mare. în ambele cazuri, ca metal de adaus se folosesc bare de fontă, cu conţinut de 3,5***4% Si. — Obiectele de fontă albă se sudează la cald, folosind bare cu un conţinut de carbon pînă la 2,5% şi un conţinut de siliciu pînă la 1,3%. După sudare obiectele se maleabil izează. La sudarea prin acest procedeu, care reclamă multă manoperă, se produc deformaţii, dar sudura e preiucrabilă cu scule obişnuite de atelier. Sudarea la cald se foloseşte la repararea obiectelor complicate, cum sînt caje de laminoare, cilindri de locomotive, batiuri de maşini şi utilaje, blocuri de motoare, cu lase, etc. Sudarea lasemicald a fontei: Sudare la care obiectul de sudat se încălzeşte total sau parţial, pînă la 400°, astfel încît prin încălzire se reduce viteza de răcire, ceea ce înlătură formarea zonelor dure. încălzirea parţială se foloseşte cînd porţiunea defectă e pe muchia obiectului sau pe o proeminenţă, iar trecerile de secţiuni nu sînt mari. La sudarea defectelor mai mici, metalul depus se găseşte în stare lichidă în timpu! încărcării, dar la sudarea defectelor mai mari, numai o parte din metalul depus e în stare lichidă. După sudare, obiectul sudat sau cusătura trebuie reîncălzite, iar răcirea se face în cuptoare. Nu se recomandă ca obiectele de formă complicată sau cu grosimi diferite să fie sudate la semicald. Sudarea la rece a fontei: Sudare, în specia! pentru obiecte de fontă cenuşie, care se efectuează cu electrozi de oţel, electrozi de aliaje pe bază de nichel, electrozi de nichel sau de cupru, după destinaţia obiectului de sudat, cum şi după mărimea şi caracterul defectului. Nichelul şi cuprul fiind elemente grafitizante nu intră în combinaţie cu carbonul din fontă, astfel încît nu se formează fontă albită (zone de cementită) şi deci nu influenţează defavorabiI proprietăţile fontei sudate; pentru a împiedica formarea fontei albe, în învelişul electrozilor se introduc grafit şi ferosiliciu. în timpul sudării la rece, temperatura obiectului nu trebuie să depăşească 70-“80°, iar depunerile se execută pe porţiuni scurte (de 15---30 mm) şi în salturi, la diferite intervale de timp. După fiecare depunere se exercită o uşoară ciocănire a porţiunii respective, pentru a se evita contracţiunile şi fisurarea. La sudarea crăpăturilor, capetele acestora se găuresc, ca să se înlăture extinderea crăpăturii. Obiectele pînă la 5 mm se sudează fără prelucrare, lăsîn-du-se un rost. Obiectele mai groase se prelucrează în V, iar cele foarte groase (peste 30 mm) se prelucrează în X. La obiectele cu grosimi de peste 12***15 mm se practică găuri filetate, în cari se introduc şuruburi prizoniere; pînă la grosimi de 20 mm e suficient un rînd de şuruburi, dar la grosimi peste 20 mm sînt necesare două sau mai multe rînduri de şuruburi. Sudarea la rece a fontei prezintă avantajele că obiectele nu se deformează şi că poate fi executată fără demontarea obiectelor de sudat. Pentru sudarea fontei cenuşii se pot folosi electrozi (înveliţi) de nichel sau de aliaje de nichel, de cupru şi de oţel; recent, se folosesc şi electrozi de Fe-V. Sudarea cu electrozi de nichel sau de aliaje de nichel e cea mai folosită în prezent, deoarece pot fi realizate cusături rezistente şi tenace, cari pot fi uşor prelucrate cu scule aşchietoare obişnuite. Toate sudurile efectuate cu electrozi de nichel sau de aliaje de nichel sînt prelucrabile, iar zonele dure de lîngă cusătură fiind de ordinul zecimilor de milimetru nu îngreunează prelucrarea.— La sudarea cu electrozi de n i c h e ! (legaţi la polul negativ), curentul se alege de 30 A pentru fiecare grosime de electrod. Duritatea sudurii e de circa 170HB.— Lasudareacu electrozi de metal Monel se folosesc aceleaşi regimuri, dar se recomandă o preîncălzire la 100---2000 a locului de sudat, ceea ce îmbunătăţeşte sudabilitatea, obţinîndu-se treceri moi. Duritatea sudurii e de circa 140 HB. — La sudarea cu electrozi de aliaj Ni-Fe (cu conţinut de 45% Fe), care e cea mai rezistentă, se obţine o rezistenţă la tracţiune de peste 40 kgf/mm2. în acest caz e necesară aceeaşi preîncălzire ca la electrozii Monel, iar duritatea sudurii e de circa 220 HB. Sudarea cu electrozi de cupru se foloseşte la repararea pieselor turnate, cu pereţi groşi, dacă condiţiile tehnice nu sînt prea severe. La această sudare, rezistenţa îmbinării e de numai 8***9 kg/mm2, marginile sudurilor sînt greu prelucrabile şi culoarea îmbinării diferă mult de cea a metalului de bază. Uneori se folosesc fascicule de electrozi, formate din electrozi de cupru şi oţel, în care caz stratul de aliere cu fonta e format din cupru, peste care se depune oţel. Sudarea cu electrozi de oţel, precedată de introducerea unor şuruburi de oţel în obiectul de sudat, se efectuează prin depunerea iniţială a unor straturi inelare de sudură, după care se încarcă rostul întreg (v. fig. XLV). Electrozii folosiţi sînt în general cu înveliş bazic. Datorită şuruburilor, exfo-lierea primelor straturi e împiedicată şi sudura capătă o rezistenţă mecanică suficientă. Sudurile executate trebuie să fie scurte, astfel încît temperatura obiectului să nu depăşească 80--100°, pentru evitarea fisurilor. La acest procedeu, la care nu se recomandă tratament termic, zonele sudate nu pot fi prelucrate cu unelte obişnuite de atelier, decît după ce au fost depuse mai multe straturi, în care caz conţinutul de carbon şi de celelalte elemente din fontă descreşte. Marginile sudurilor se execută cu electrozi pe bază de nichel. Sudarea combinată cu şuruburi se foloseşte la batiuri de maşini-unelte, la cadre, paliere, etc. La sudarea cu electrozi de oţel, indiferent dacă îmbinarea e realizată cu sau fără şuruburi, se recomandă ca stratul de aliere cu fonta să fie executat cu electrozi pe bază de nichel, formîndu-se căptuşeli peste cari se depun straturile cu electrozi de oţel (v. fig. XLVI). — Pentru sudarea pieselor supuse la solicitări importante se recomandă şi nervuri de întărire, ancore, etc. Sudarea cu electrozi de Fe-V, cari pot înlocu i electrozi i costisitori pe bază de niche! sau aliaje de nichel, se efectuează ia fel ca aceea cu electrozi pe bază de nichel. Astfel, se depun două sau trei straturi cu această sudură, peste care se continuă cu electrozi de oţel (cu înveliş bazic). Lungimea straturilor depuse nu trebuie să depăşească 30---35 mm, iar lăţimea nu trebuie să depăşească de patru ori diametrul electrodului; la sudarea fontelor cu grafit nodular sau a fontei maleabile, lungimile rîncJurilQr depusş XLV. Sudarea fontei la rece cu şuruburi-prizoane. 1) şuruburi de oţel; 2) straturi de sudură; 3) materialul de bază (fontă). 3 1 3 2 XLVI. Sudarea obiectelor de fontă. a) sudarea în V a obiectelor groase; b) sudarea unei cavităţi ; c) sudarea pieselor subţiri; 1) metal de bază; 2) depuneri cu electrozi pe bază de nichel; 3) depuneri cu electrozi de oţel. Sudarea metalelor greu fuzibile 536 Sudare, cusătură prin — pot fi pînă la 80---100 mm. Temperatura zonei trebuie să fie sub 60-**80°. La această sudare se formează o zonă de trecere martensitică, foarte subţire, care însă nu împiedică prelucrarea. 1. ~a metalelor greii fuzibile. Tehn., Mett.: Sudarea unor metale ca molibdenul, tantalul şi wolframul, care se efectuează cu surse de încălzire cu mare concentrare de căldură. Procedeele indicate pentru îmbinarea acestor metale sînt: cu electrod de wolfr’am în mediu de gaz inert, cu electrod de cărbune în mediu protector de tetraclorură de carbon, cu fascicul de electroni şi prin rezistenţă (cu timpi de sudare foarte scurţi), înainte de sudare, suprafeţele obiectelor trebuie curăţite cu grijă, iar în timpul sudării e necesar să fie asigurate o protecţie totală a zonei de sudură şi o viteză mare de răcire a îmbinărilor sudate, în general, sudarea se execută cu curent continuu de polaritate directă. Gazele protectoare folosite trebuie să fie foarte pure, fiind necesară şi protecţia zonelor încălzite peste 300°. La sudarea molibdenului trebuie ca îmbinarea să fie supusă unui tratament termic, deoarece acest metal are tendinţă spre fragil izare. La sudarea tantalului se recomandă ca marginile obiectelor de sucîat să fie răsfrînte, iar după sudare se recomandă tratamente termice şi laminarea îmbinărilor, în vederea îmbunătăţirii granulaţiei. La sudarea obiectelor de wolfram laminate sau sinterizate, în general efectuată în camere în cari se introduce argon, se foloseşte curent continuu şi electrodul e legat la polul negativ; pentru micşorarea pericolului de fisurare e necesar ca marginile să fie preîncălzite cu arc în regim moderat, după care se execută sudarea fără răciri intermediare. 2. ~a metalelor rare. Tehn., Mett.: Sudarea unor metale, ca niobiuî, beriliul şi uraniul, care se efectuează de preferinţă în mediu de gaz inert. Niobiul se sudează în camere în care s-a făcut vid, fiind ulterior umplute^ cu argon de puritate 99,997%, la presiunea de 250 mm Hg, în cusătură se obţin aceleaşi proprietăţi anti-corozivecaşi la cele ale metalului de bază. — Beriliul se sudează în mediu de gaz inert, cu curent continuu de polaritate inversă sau cu curent alternativ. îmbinările sudate au o rezistenţă şi o plasticitate reduse, din cauza structurii turnate a metalului cusăturii. — Uraniul se sudează în mediu de heliu, cu curent continuu de polaritate directă, folosind electrozi de wolfram cu toriu. Această sudare se execută numai în poziţie orizontală, deoarece uraniu! topit e foarte fluid. Rezistenţa îmbinărilor sudate e aceeaşi ca a uraniului turnat, însă alun-girea e mai redusă. 3 ~a metalelor reactive. Tehn., Mett.: Sudarea metalelor cari absorb cu aviditate gazele, cum sînt titanul, zirconiul şi aliajele lor. La astfel de metale, sudarea se efectuează luînd măsuri tehnologice de protecţie adecvate, pentru a evita contaminarea lor cu aceste gaze. Titanul şi aliaiele de titan se sudează în bune condiţii atît prin procedeele prin topire, de exemplu în mediu de gaz inert, sub flux, în baie de zgură, etc., cît şi prin procedeele prin rezistenţă, în ultimul caz fiind necesare regimuri cu durate scurte de sudare. ■— La sudarea în mediu de gaz inert, titanul se sudează cu electrod nefuzibil de wolfram sau cu electrod fuzibil, utilizînd curent continuu de polaritate directă (polul negativ la electrod) şi aceleaşi utilaje ca la sudarea oţelului, cu condiţia ca curentul să poată fi reglat cu precizie. Ca gaze inerte se folosesc argonul sau heliul, cari trebuie să aibă o puritate de 99,99%. E necesar ca protecţia cu gaz inert să fie făcută din toate părţile îmbinării sudate, prin lipirea unor buzunare, în cari se introduc gazele inerte. — La sudarea prin rezistenţă, procedeul uzual e sudarea prin puncte. Pentru tablele subţiri e necesară şi protecţia cu gaz inert. Zirconiul se sudează în mediu de argon, cu o puritate de minimum 99,8%, asigurîndu-se şî protecţia părţii opuse a cusăturii, cu argon sau heliu. Se recomandă ca sudarea zirconiu lui să se execute în camere în cari în prealabil s-a făcut vid , fiind ulterior umplute cu argon. 4. ~a obiectelor fine de metale neferoase. Tehn., Mett.: Sudare între metale semiconductoare (de ex. germaniu, seleniu, etc.) sau între metale semiconductoare şi metale conductive, eventual între metale greu fuzibile şi metale cu puncte joase de topire, cînd obiectele confecţionate din aceste metale au cel puţin una dintre dimensiuni mult mai mică decît celelalte. Majoritatea obiectelor sînt foarte subţiri, cu dimensiuni de ordinul micronilor, însă dacă sudura intervine în producţia de masă, procedeele folosite trebuie să asigure o calitate unitară, o productivitate mare şi o posibilitate de automatizare a fabricaţiei; în multe cazuri, raportul grosimilor metalelor de sudat poate fi peste circa 1/10. Deoarece procedeele de sudare prin reziste n-ţ ă sau sudare prin topire impurifică sudura, ele sînt folosite numai în unele cazuri, utilizînd un mediu protector corespunzător sau un regim de scurtă durată. Hai des se utilizează procedeu! de sudare prin puncte, cu curenţi pînă Ia maximum 3500 A şi cu forţe de apăsare pînă la 10 kgf. Rezultate bune se cbţin şi cu maşini cu impulsii de curent, fie prin descărcare directă asupra obiectului, fie prin descărcare prin condensator, ultimul procedeu fiind folosit în special la îmbinarea metalelor cu mare conductivitate electrică şi termică, deoarece prezintă avantajul că sudura poate fi realizată în timp foarte scurt. Cele mai indicate sînt următoarele procedee: sudarea la rece, care prezintă avantajul că nu dezvoltă căldură în timpul procesului de sudare, însă prezintă dezavantajul că se produc deformaţii mari; sudarea prin termocompresiune, prin încălzirea obiectelor ia circa 350° şi exercitarea unor presiuni pînă la 10 kgf/mm2; sudarea prin ultrasunete, care prezintă avantajele că se pot suda metale eterogene, se elimină încălzirea şi se evită riscul de contaminare. De asemenea, afară de procedeele obişnuite se utilizează sudarea cu fascicul de electroni sau sudarea cu laser, la obiecte fine de metale greu fuzibile; aceste procedee prezintă avantajul că asigură surse de căldură foarte concentrate. s. cusătură prin Mett: Zonă de binare a două obiecte metalice, realizată prin sudare. Sin. Cusătură sudată, Cordon de sudură. Linia care trece prin centrele secţiunilor transversale ale cusăturii se numeşte axa cusăturii. Primul rînd de sudură depus, formează rădăcina cusăturii (sudurii), iar ultimul rînd de sudură e rîndul de acoperire sau de îngroşare a cusăturii. Cusătura se formează din metalul de adaus sau din metalul de adaus amestecat cu metalul de bază, eventual numai din metalul de bază, în funcţiune de procedeul de sudare folosit. Cusăturile se clasifică după diferite criterii, şi anume: după forma secţiunii transversale, se deosebesc cusături cap în cap, în unghi, cu margini suprapuse (în găuri rotunde sau alungite, prin puncte topite sau prin presiune), etc.; după forma suprafeţei exterioare, se deosebesc cusături convexe, concave plane, cu completare Ia rădăcină, cu umflătură, cu bavură, etc.; după continuitate, se deosebesc cusături continue, întrerupte, întrerupte cu două şiruri faţă în faţă sau în zig-zag, etc.; după poziţie, se deosebesc cusături orizontale, verticale, peste cap, în cornişă (orizontale pe perete vertical); după direcţia axei cusăturii faţă. de direcţia forţei care acţionează, se deosebesc cusături frontale, laterale, înclinate; după aspectul suprafeţei exterioare, în funcţiune de modul cum e condus electrodul, se deosebesc cusături filiforme (fără oscilaţia electrodului), cu oscilaţii în bucle sau în zig-zag, etc.; după locul unde e situată pe obiect, se deosebesc cusături longitudinale, transversale, înclinate, etc. în desenele de ansambluri sudate, cusăturile se reprezintă (mai rar) convenţional şi se cotează, iar simplificat se notează Sudare, instalaţie de — 537 Sudare, instalaţie de ^ /. Instalaţie mobilă „Taurus" pentru sudarea electrică a şinelor, concepută şi construită î'n ţară. o) transformator de sudare în poziţie de deplasare, pe o platformă; b) transformatorul de sudare în poziţie de lucru; c) înfăşurarea secundară a transformatorului; V) priză de curent; 2) disjonctorul principal; 3) transformator de reglare; 4) transformator de sudare; 4j) înfăşurare secundară; 4a) placă-suport; 43) racordare flexibilă între placa-suport şi şină; 5) macara; 6) vagon-platformă; 7) cale de rulare; 8) şină de sudat. locul cusăturii. Notarea, care trebuie să cuprindă simbolul (—, V, X, U, [\,, K, etc.) şi dimensiunile cusăturii (grosimea, lungimea), se înscrie pe braţul săgeţii al cărui vîrf indică locul cusăturii de îmbinare. Exemple: pentru o cusătură în V cu deschiderea a° cu a° grosimea a şi lungimea/, se notează V a xl; pentru o cusătură în K de grosime a şi lungime l, se notează K |_i axl. i. instalaţie de Mett.: Instalaţie folosită pentru efectuarea sudării. Ea poate fi o maşină (de ex. un generator pentru sudarea electrică cu arc, o maşină de sudare cap în cap, o presă de sudare, etc.) sau un aparat (de ex. un generator de acetilenă, un transformator de sudare, un oscilator, etc.). Generatorul de sudare e un d inam electric cu caracteristica statică U—f(Is) aleasă astfel, încît la mărirea intensităţii să descrească valoarea tensiunii (caracteristică descrescătoare), pentru a obţine un punct de funcţionare stabil, punct situat la intersecţiunea dintre caracteristica statică (exterioară) a maşinii şi caracteristica arcului de sudare. V. sub Generator electric. Maşină de sudare: Maşină de lucru care serveşte la sudarea electrică prin presiune, realizînd îmbinarea pieselor cap în cap sau prin suprapunere (v. fig. /). La maşina de sudare, încălzirea pieselor se obţine prin efectul electrocaloric al curentului electric, iar apăsarea se obţine, fie prin mecanisme de apropiere a pieselor de sudat (la sudarea cap în cap), fie prin vîrfurile de contact ale electrozilor (la sudarea prin puncte şi prin puncteîn relief)sau prin role-electrozi (la sudarea în linie). Maşin ile de sudare cu dispozitive de prindere a pieselor trebu ie Maşina de sudare cap în c a p: Maşină care execută îmbinarea în capete a două piese dispuse în prelungire şi apă- //. Maşină de sudare cap în cap, cu refulare mecanică. 1) falcă de prindere cu dispozitiv de apropiere mecanic; 2) falcă de prindere fixă; 3) transformator de sudare; 4) releu pentru inversarea sensului de rotaţie; 5) motor de antrenare; 6 şi 7) întreruptoare; 8) mecanism de refulare. sate una pe alta, capetele fiind aduse în stare plasticăsau de topire, prin rezistenţa de contact a pieselor respective (v. Sudare Sudare, instalaţie de ~ 538 Sudare, instalaţie de — ///, Maşină de sudare prin puncte, cu pedală. 1) electrozi; 2) port-e!ectrozi; 3) secundarul transformatorului; 4) resort de reglare; 5) declanşor; 6) pedală; 7) reţea. cap în cap, sub Sudare). Această maşină trebuie să asigure intensitatea de curent necesară, prinderea solidă a pieselor şi presiunea de refulare. Maşina de sudare cuprinde un transformator, cu tensiunea în secundar de 2---12 V (după puterea maşinii), cum şi dispozitive de prindere şi apropiere a pieselor, cari pot fi mecanice, hidraulice sau pneumatice (v. fig. //). Se construiesc maşini cu puteri cari variază, de Ia 2,5 kW pînă la sute de kilowaţi, puterea nominală fiind cea intermitentă (care, în generai, e dublul puterii continue). Reglarea maşinii se poate realiza în trepte (4***8 trepte în primarul transformatorului) sau prin bobină de reactanţă. Sin. Maşină de sudare în capete. Maşina de sudare prin puncte: Maşină care execută puncte de sudură între două table subţiri (în general, pînă Ia grosimea de maximum 2x8 mm), cu ajutorul a doi electrozi apăsaţi unul contra celuilalt (v. fig. III). Maşina de sudare cuprinde un transformator, cu tensiunea în secundar de 2-*-6 V, pentru intensităţi de 4000 ••• 25 000 A (pentru table de oţel de 6-|-6 mm). Reglarea tensiunii şi a intensităţii curentului de sudare în circu itui secundar se obţine cu un comutator, care scoate sau introduce spire în înfăşurarea primară; durata de sudare se reglează cu ajutorul unui releu de timp. Se construiesc maşini de puteri variind de la 5 kVA pînă la zeci de kilovoltam-peri, cari sînt acţionate cu pedale sau automat (pentru table cu grosimi pînă la 2-f2 mm). Electrozii maşinilor de sudare prin puncte se introduc în ţevi-suport, cari sînt răcite permanent cu apă, iar contactele electrozilor se fabrică din aliaje de argint şi cupru sau de cupru cu crom şi zinc. Forma dispozitivelor variază după natura locului de sudat, putînd fi braţe port-elec-trozi (fixate la maşină) sau cleşte transportabile (racordate cu cabluri flexibile). Fig. IV reprezintă construcţia port-electrozilor, cu vîrfuri le de contact fixate prin presare sau cu filet; apăsarea reciprocă a electrozilor se realizează printr-un sistem de pîrghii şi arcuri, în general acţionat prin pedală sau prin contact electric, iar circuitul electric se închide după ce a fost real izată presiunea necesară. IV. Port-electrozi pentru sudarea prin puncte. o) cu vîrfuri de contact calate prin presare; b) cu vîrfuri de contact înşurubate; 1) intrarea apei; 2) ieşirea apei. Maşina de sudare în linie: Maşină care execută puncte succesive de sudură (parţial suprapuse), formînd o linie continuă de sudură, realizată cu ajutorul unor electrozi în formă de role (v. fig. V). Tablele de sudat, cari înaintează prin role şi sînt presate de a-cestea, se sudează continuu. Principiile de funcţionare şi de construcţie ale acestei maşini sînt a-naloge cu cele ale maşinii de sudare prin puncte; unele maşini, echipate cu întreruptoare mecanice sau ionice, pot executa şi suduri discontinue. Maşinile de sudare în linie se construiesc pentru sudarea tablelor subţiri pînă la grosimea de 2~f-2 mm, cu intensităţi în secundar pînă la 30 000 A; sudarea se realizează cu tensiuni de 3***6 V, iar viteza e de 1,S***3,5 m/min. Răcirea rolelor se face cu un curent intens de apă, care poate atinge 1000 l/h. Oscilatorul de sudare e un aparat care uşurează amorsarea şi menţinerea arcului în timpul sudării, montat în paralel cu transformatorul care alimentează arcul de sudare. Oscilatorul se compune dintr-un transformator ridicător de tensiune şi dintr-un circuit oscilant, format d intr-un condensator, o bobină de inducţie şi un eclator cu scîntei (v. fig. VI). Tensiunile cele mai frecvent folosite pentru oscila- V. Schema maşinii pentru sudarea în lini f AS. 1) role; 2) port-electrozi; 3) mecanismul oe rotire a rolelor; 4) s cundarul transformatorului; 5) eţea. VI. Schema de conectare a oscilatorului de sudare. 1) reţea; 2) bobină ae reactanţă; 3) oscilator; 4) masă de sudură. toare sînt de 2500"*4000 V, cu frecvenţe de 150 000--*200 000 Hz ; puterea unui oscilator e de 100---300 W, iar greutatea lui nu depăşeşte 20 kg. Presa de sudare eo maşină folosită pentru obţinerea presiunii de refulare, după ce marginile pieselor de sudat au fost aduse în stare plastică sau topită. Astfel de maşini sînt: maşinile pentru sudare cu gaz, prin presiune; presele pentru sudarea aluminotermică prin presiune; ciocane şi prese pentru sudare prin forjare, etc. In general, la aceste maşini, starea plastică sau de topire a marginilor de îmbinat se obţine prin energie chimică. Redresorul de sudare, cu mercur sau uscat (cu seleniu), e alimentat de un transformator de sudare obişnuit Sudare, trusă de şi tăiere 539 Sudură şi care serveşte la sudarea tablelor subţiri. Redresoarele de sudare, cari se construiesc pentru intensităţi pînă la 150 A, nu sînt folosite mult în practică. V. şî Redresor 2. Transformator de sudare (v. Transformator electric de sudare). î. trusa de ~ şi taiere. Meft.: Ansamblul pieselor necesare, simultan sau succesiv, pentru sudare sau pentru tăierea cu gaz. Piesele trusei sînt, în general, aranjate ordonat şi separat, ca să nu se atingă între ele, într-o cutie portabilă (de obicei de lemn). Trusa cuprinde: mînerul suflaiului, în care se montează, fie tijele arzătoare, cu becuri, injectoare şi piuliţe olandeze (opt tije asamblate, marcate cu cifrele 0---7), fie aparatul de tăiere; un cărucior, pentru aparatul de tăiere; un compas, pentru tăieri circulare; becuri exterioare de schimb (marcate cu cifrele 1 şi 2), pentru aparatul de tăiere; becuri interioare de schimb (marcate cu cifrele 1 —5), pentru aparatul de tăiere; becuri de schimb (marcate cu cifrele 0---7), pentru tijele arzătoarelor; injectoare de schimb (marcate cu cifrele 0---7), pentru tijele arzătoarelor; un iniector de schimb, pentru aparatul de tăiere; piuliţe de schimb, pentru montarea tijelor arzătoare la mîner; o cheie plata, cu mai multe deschideri, pentru asamblarea şi dezasamblarea pieselor. 2. Sudare de încârcare. Tehn., Met. : Depunerea unui strat acoperitor pe suprafaţa unor obiecte metalice, printr-un procedeu de sudare (uneori prin lipire tare sau metalizare), pentru ca obiectului respectiv să i se îmbunătăţească anumite caracteristici (de ex. durativitatea, duritatea, etc.). Stratul de încărcare, depus pe o anumită porţiune sau pe toată suprafaţa unui obiect metalic, poate fi de compoziţie diferită de cea a obiectului încărcat. în multe cazuri, încărcarea e un procedeu de recondiţionare a obiectelor uzate, pentru a li se reda forma iniţială sau şi dimensiunile iniţiale. Dacă prin încărcare se măresc duritatea şi rezistenţa la uzură, procedeul se numeşte „blindare". încărcarea suprafeţelor exterioare permite îmbunătăţirea anumitor proprietăţi fizice sau chimice, de exemplu rezistenţa la coroziune, la abraziune, !a şoc, la oxidări la cald, etc., astfel încît obiectul să poată rezista la solicitări combinate. Pentru încărcare se folosesc procedeele obişnuite de sudare, cu condiţia ca stratul de aliere să pătrundă cît mai puţin posibil în metalul de bază. Pregătirea suprafeţelor de încărcat e foarte importantă, în special e necesar ca razele de racordare să fie cît mai mari posibil, în vederea unei pătrunderi convenabile şi a unei alieri optime cu metalul de bază. Materialele de încărcare folosite variază foarte mult, în funcţiune de proprietăţile cerute încărcării. Pentru suprafeţe relativ mici e uzual procedeul de sudare cu gaz, în care caz metalul de bază nu trebuie topit, ci numai adus în stare de transpiraţie. în acest scop, se foloseşte flacără cu exces mic de acetilenă, care are drept scop îmbogăţirea cu carbon a unui strat de 0,02---0,04 mm la suprafaţa metalului de bază, ceea ce coboară cu 100-**150° temperatura de topire; acest strat superficial topit se amestecă cu materialul de încărcare, iar pătrunderea în metalul de bază e foarte redusă, numai de 0,2 mm. Astfel stratul depus, nefiind amestecat decît cu cantităţi foarte reduse din materialul de bază, îşi păstrează duritatea şi celelalte proprietăţi. — La încărcarea cu metale neferoase se foloseşte flacără cu un mic exces de oxigen, cele mai bune rezultate obţinîndu-se cu metale de adaus cari au fluxuri incorporate. Pentru suprafeţe mari se foloseşte procedeul de sudare cu arc electric. Deoarece compoziţia chimică a primului strat încărcat poate fi influenţată, din cauza amestecării cu materialul de bază, e necesar ca la sudarea electrică să fie depuse două sau trei straturi. — încărcarea cu arc electric n mediu de argon cu electrod nefuzi- b i I e mult folosită, pentru că materialul de încărcare se amestecă într-o proporţie redusă cu materialul de bază. —-încărcarea cu arc electric în mediu de argon cu electrod fuzibil se utilizează cînd e necesar să se obţină productivităţi mari, anume peste 5 kg/h metal depus. — încărcarea cu arc electric sub flux e un procedeu mult folosit, deoarece asigură productivităţi foarte mari. Pentru încărcare se utilizează sîrme aliate şi fluxuri topite sau sîrme nealiate şi fluxuri ceramice; în acest din urmă caz, metalul de încărcare devine bogat aliat. Se recomandă fol-osirea electrodului-bandă, cu ajutorul căruia se obţin productivităţi mari şi pătrunderi reduse. De dată recentă, pentru încărcare s-au introdus procedeele de sudare cu vîna de plasma, în special procedeul cu arc transferat, în care caz adîncimea de topire se poate regla relativ uşor. 3. Sudaţia parafinei. Ind. petr.: Operaţie prin care se elimină, din turtele de parafină brută, uleiul şi hidrocarburile parafinice cu punct de topire coborît. Părţile cari trebuie separate din parafina brută reprezintă aproximativ 30%. 4. Sudaţie, pl. sudaţii. Metg.: Procedeu metalurgic de separare a două materiale metalice — unul dintre acestea fiind, în generai, un metal — prin încălzire progresivă, lentă, pînă la o temperatură cuprinsă între temperaturile lor de topire. Procedeul se aplică de exemplu: în metalurgia staniului, pentru separarea fierului care constituie impurităţi în staniul obţinut prin reducerea cas iter itu iui; în metalurgia fierului, pentru separarea zgurii topite la obţinerea lupelor oe fier, în procedeul de elaborare prin pudlare. Sin. Asudare. а. Sudetâ, Faza Stratigr.: Fază de cutare care a avut loc la sfîrşitul Viseanului (v.) şi care a fost precedată de curgeri de porfire în zona reno-hercinică (în Sudul Angliei, Nordul Franţei, Ardeni, Masivul şistos renan şi Harz). Cutările si|dete au fost intense şi în zona saxo-thuringiană (Odenwald, Spessart, Fichtelgebirge, Munţii Metalici). Pe teritoriul ţării noastre, această fază e marcată prin dezvoltarea unui facies detritic deasupra calcarelor Carboniferului inferior (Platforma moesică). б. Sudor, pl. sudori. Tehn.: Lucrător calificat, specializat în operaţii de sudare. Sudorii se numesc după felul sudărilor pe cari le execută, şi anume: sudor electric, sudor de gaz, sudor de ţevi, sudor de cazangerie, sudor de fontă, sudor do cupru, etc. ?. Sudura, pl. suduri. Tehn., Mett.: Locul în care s-a executat o depunere sub formă de rînd, strat, cusătură sau o îmbinare nedezmembrabilă, cu sau fără material de adaus. Sudura poate fi punctiformă, constituită din puncte de sudura, sau lineară, în ultimul caz fiind numită cusătură de sudură; în general, prin sudură se înţelege rezultatul sudării, indiferent de forma pe care o are. După modul în care a fost executată sudura, se deosebesc sudură spre stînga, sudură spre dreapta şi sudură de poziţie. Sudură spre stînga: Sudură executată orizontal sau puţin înclinat, la care materialul de adaus (sîrmă) e condus în faţa suflaiului. Sudura spre stînga, numită şi sudură înainte, se foloseşte la table subţiri, cu grosimi pînă la 4 mm. Sudură spre dreapta: Sudură executată orizontal sau puţin înclinat, la care materialul de adaus (sîrmă) e condus în urma suflaiului. Sudura spre dreapta, numită şi sudură înapoi, se foloseşte la table cu grosimi de 5—15 mm. Sudură de poziţie: Sudură executată, fie într-un plan vertical sau înclinat, fie deasupra capului sudorului. Astfel, suduri de poziţie sînt: sudura verticală, efectuată în poziţie verticală (obţinută, de exemplu, prin sudare electrică); sudura urcătoare, care e o sudură verticală ascendentă (obţinută, de exemplu prin sudare cu gaz); sudura în cornişă, efectuată în direcţie orizontală, într-un plan vertical; sudura înclinată, efectuată într-un Sudură la rece 540 Suflai plan înclinat sub un unghi de 20---450, în general pe linia de cea mai mare pantă a. planului (obţinută, de exemplu, prin sudare electrică); sudurasemiurcătoare, care e o sudură înclinată ascendentă (obţinută, de exemplu, prin sudare cu gaz, spre stînga); sudura peste cap, numită şi sudură de plafon, executată deasupra capului sudorului. Sudură, fâţuitâ: Sudură de poziţie (verticală, înclinată sau în cornişă) automată, obţinută cu ajutorul unui dispozitiv de reţinere (confecţionat din cupru şi răcit cu apă), care împiedică metalul lichid să curgă din îmbinare. Adeseori, pentru această sudură se foloseşte, impropriu, termenul de sudu-ră forţată. . i. Sudura la rece.Mett.; Sin. Repriză (v. Repriză 6). ' 2. Suessonian.Stratigr.; Numire stratigrafică ieşită din uz, utilizată în trecut pentru a desemna întregul Paleocen, incluziv Ypresianul. ' ; 3. Sufertaş, pl. sufertaşe: Gen.: Ansamblu de mai mu Ite vase metalice în-formă de crăticioare, aşezate unul peste altul pe un dispozitiv cu mîner, în care se transportă mîncarea. • 4. Sufit, pl. sufituri. 1. Cs.: Ornament confecţionat din var şi nisip, care se execută la unele tavane. Var. Sofit. ş. Sufit. 2. Cs.: Parte â podului unei case, făcută pe capetele ieşite în afară ale grinzilor. (Termen regional.) 6. Şuflai, pl. suflaiuri. 1. Tehn., Ut.: Aparat folosit la sudarea cu gaz sau la tăiere, constituit în principal dintr-o cameră de amestec şi o tijă cu unu sau mai multe becuri la capăt, în cari gazul combustibil se amestecă cu oxigen (eventual cu aer), astfel încît să se formeze un amestec combustibil, care poate ieşi prin orificiul becului. După scopul în care servesc, se deosebesc suflaiuri de sudare, s u-f l a i u r i d e tăiere, şi suflaiuri speciale. Ş u,f I a i u r i l e d e sudare sînt folosite la sudarea cu gaz a metalelor; în ele se amestecă gazul combustibil cu oxigen (eventual cu aer),.fi ind echipate cu un bec la orificiul /. Sufiai cu injector. a) secţiune prin suflai; b) secţiune prin tijă; c) vedere; 1) cilindrul mînerului; 2) racordul oxigenului; 3) racordul acetilenei; 4) reglarea oxigenului; 5) reglarea aceti lenei; 6) orificiul i njectorului; 7 şi 8) spaţii cu acetilenă; 9) sită; 10) con de etanşare; 11) difuzor; 12) tija arzătorului; 13) bec; 14) orificiul becului. de ieşire a acestui amestec (v. fig. /). La capătul becului se obţine flacăra de sudare, la aprinderea amestecului. La un suflai de sudură, numit şi aparat de sudare sau fluier de sudare, mărimea şi caracterul flăcării pot fi modificate prin robinetele de combustibil şi oxigen ale sufla iu lui, cum şi prin reductoare de presiune. Suflaiul folosit pentru combustibili lichizi e echipat cu un bec suplementar, pentru flacăra preîncălzitoare, şi cu un evaporator. SuflaiuriIe se construiesc din alamă sau din aliaje de aluminiu, iar conductele pentru oxigen se construiesc din cupru; becurile, fiind supuse temperaturilor înalte, sînt construite de asemenea din cupru sau din aliaje cu punct înalt de topire. Sufiaiurile de sudare sînt de diferite tipuri constructive, după presiunea cu care gazele intră în sufiai, şi anume: suflaiuri cu injector şi suflaiuri de amestec. Sufiaiurile cu injector sînt cele mai răspîn-dite şi prezintă avantajul că pot fi folosite pentru gaze combustibile la presiune joasă, începînd de la 100 mm col, apă (de ex. pentru aceti lena produsă în generatoarele obişnuite). Tijele arzătoarelor de diferite mărimi (0***7), cu lungimi de 1 -50 • - * —600--mm,. se aleg după grosimea obiectului de sudat şi se montează la mîner. Fig. I reprezintă un suflai cu injector, la care oxigenul intră prin 2, trece printr-o ţeavă centrală şi ajunge la robinetul de oxigen, iar din orificiul injectorului 6 iese cu viteză mare şi astfel produce o depresiune în spaţiul 8 cu acetilenă, pe care o absoarbe; amestecul de oxigen şi acetilenă intră prin difuzorul 11 în camera de amestec, trece prin tija arzătorului 12 şi ajunge la becul 13. Becul 13 al suflaiuIui se înşurubează în vîrful îndoit al tijei arzătorului, iar prin orificiul 14 a! becului iese amestecul de gaze, care după aprindere formează flacăra de sudare. Sufiaiurile de amestec (v. fig. II) se folosesc pentru gaze combustibile sub presiune. în suflai, oxigenul şi II. Suflai pentru gaze sub presiune. 1) robinet; 2 şi 3) canale pentru oxigen şi hidrogen; 4) cameră de amestec; 5) tijă; 6) bec. gazul se introduc, în general, printr-un robinet comun, după o reglare prealabilă, astfel încît presiunea gazului să fie aproape egală cu cea a oxigenului. Fig. II reprezintă un suflai de amestec, la care gazele intră prin canalele oblice 2 şi 3, se amestecă în camera 4, trec prin orificii mici şi prin tija 5, unde sînt dirijate spre becul 6, a cărui mărime depinde de grosimea materialului de sudat. Sufiaiurile de amestec se folosesc, de obicei, pentru flacără oxihidrică sau oxiacetilenică, sub presiune. Sufiaiurile de tăiere au un canal pentru amestecul combustibil-oxigen şi un canal pentru oxigen, aceste canale putînd fi juxtapuse sau concentrice. Suflaiul de tăiere e montat pe un cărucior cu două role, care-i asigură atît deplasarea în timpul lucrului, cît şi constanţa distanţei dintre metalul de tăiat şi orificiul de ieşire al becului. Tăierile la diferite unghiuri se obţin prin rotirea suflai ului într-un plan perpendicular pe direcţia de tăiere, iar tăierile circulare, prin montarea unui compas. Fig. III reprezintă un suflai de tăiere la care acetilena intră prin conducta 1 în robinetul acţionat de rotiţa 2, iar oxigenul intră prin racordul 3, sita 4 şi robinetul acţionat de rotiţa 5; amestecul acetilenă-oxigen se formează în camera 6, iar prin tija 7 intră în canalul circular 8 al becului exterior 9, unde se aprinde, flacăra servind la încălzirea materialului pînă la punctul de aprindere în oxigen. Cea mai mare partea oxigenului trece prin conducta 10 şi prin ventilul 11, ajunge în conducta 12 şi iese sub presiune prin canalul central 13 al becului interior, formînd suflul de tăiere. §ufîaî 541 S u f I a i u r i I e speciale, cum sînt suflaiurile cu flăcări multiple, cu debite mari, cu tije drepte, lance, etc., se folosesc pentru: preîncălzire, călire superficială, curăţirea i 12 III. Suflai de tăiere. 1) conductă de acetilenă; 2) rotiţa robinetului de acetilenă; 3) intrarea oxigenului; 4) sită; 5) rotiţa robinetului oxigenului; 6) cameră de amestec; 7) tijă; 8)*eanal circular; 9) bec exterior; 10) ţeavă de oxigen; 11) ventil; 12) con- •, ductă de oxigen; 13) becul interior. suprafeţelor (scobire), tăierea niturilor, tăierea obiectelor cu grosimi mari, găurire, etc. (v. Tăiere cu gaz, sub Tăiere 2). Piesele componente ale acestor suflaiuri se grupează, ca şi cele ale suflaiurilor obişnuite, în truse de sudură, în general aranjate în cutii. î. Suflai. 2. Tehn,, Ut.: Sin. Foaie (v.), Foi. ;‘2. Suflai. 3. Mett.: Sin. Suflai de sablare, Ajutaj de sablare. V. Aparat de sablat, sub Sablare 2. 3. ~ de nisip. Mett.: Sin. Suflai de sablare, Ajutaj de sablare. V. Aparat de sablat, sub Sablare 2. 4. Suflai. 4. Mine: Instalaţie rudimentară folosită la săparea puţurilor de explorare adînci sau în cazul cînd se degajă gaze’vătămătoare, pentru aerisirea frontului de lucru. Consistă dintr-o serie de burlane de aeraj (cilindrice, confecţionate din tablă sau din pînză de cort cu cercuri metalice, sau pătrate, confecţionate din scînduri) duse pînă în fundul puţului şi dintr-o pîlnie (construită din tablă sau lemn) în forma unui trunchi de piramidă sau de con, cu latura bazei de 1 m. Pîlnia se poate roti cu faţa în direcţia vîntului, datorită unui dispozitiv cu şarnieră, astfel încît frontul de lucru poate fi spălat permanent de aer proaspăt. 5. Suflaj,pl. suflaje.1 . Nov.: Structură exterioară montată în bordurile unei nave, pe partea sa centrală sau pe toată lungimea, în dreptul liniei de plutire, în scopul îmbunătăţirii stabilităţii transversale deficiente sau'al reducerii pescajului maxim. Suflajele se pot aplica şi la navele vechi. Suflajele consistă din coferdame sau umflături în borduri ale carenei navei şi sînt formate dintr-o. structură celulară suplementară, avînd compartimente etanşe la apă, umplute cu aer, cu apă, cu ulei sau cu materiale consistente avînd greutatea specifică mică (sub greutatea specifică a apei). Forma exterioară a suflajelor trebuie să fie hidrodinamică, pentru a reduce rezistenţa la înaintare a navei. Suflajele sînt utilizate şi în construcţiile navale militare, ca element de protecţie a navelor de război uşoare, contra acţiun i i torpilelor sau a minelor plutitoare, prin rolul lor de a îndepărta de părţile vitale aie navei centrul exploziei şi a absorbi o bună parte din energia lor distructivă. Sin. Contracarene. 6. Suflaj. 2. C. f.: Metodă de lucru folosită pentru'corectarea lăsăturilor căii unei linii de cale ferată, care consistă în introducerea de savură sau de pietriş mărunt sub talpa traverselor denivelate, în cantitatea necesară pentru ridicarea nivelului căii la cota prescrisă. Această metodă înlocuieşte burojul, reclamînd o cantitate de manoperă' mult mai mică. Introducerea savurii sub talpa traversei se execută după ridica'-rea căii (şine şi traverse) cu ajutorul vinciurflor (cricuri) de cale, cu ajutorul unor lopeţi speciale/şi anume: lopată scurtă, folosită la suflajul transversal (perpendicular pe axa longitudinală a traversei); lopată lungă, folosită la suflajul longitudinal (în lungul traversei), cu care se introduce material pe la capetele traversei, pînă la mijlocul acesteia. Materialul care trebuie introdus sub traversă se măsoară cu o cană gradată (v. fig. /) şi se distribuie uniform pe suprafaţa lopeţii; apoi se introduce lopata cu atenţie sub talpa traversei şi se retrage cu o mişcare bruscă, astfel încît materialul rămîne sub traversă. Înainte de executarea suflajului trebuie să se determine cu precizie mărimea denivelării căii sub fiecare traversă şi cantităţile de materiale cari trebuie in-trodusesub talpa traverselor. Pentru determina- |_unetă pentru măsurarea lăsaturilor vizibile rea denivelărilor vi- a|e liniilor de cale ferats_ zibile ale iinise ^ şjnă; 2) nivelă; 3) lunetă-vizor; 4) ocular; folosesc O luneta e ^ dispozitiv de reflexiune; 6) şurub de deplasare construcţie speciala, a ocu|aru)uj. /) şurub cu filet stînga; 8) şurub care se aşaza in un- cu ^ijet dreapta; 9) manşon pentru aşezarea axei gul şinei, pe supra- |unetei pe gradaţia zero a mirei; 10) cleme pen-faţa de rulare, şi care ţru fixarea,aparatului pe sină. se prinde de ciuperca şinei cu ajutorul a două cleme (v. fig. //), şi o miră gradată, fixată pe ciuperca şinei cu cleme (v. fig. III). Pentru determinarea lăsaturi lor oarbe se foloseşte un aparat special, numit dansometru (v.). De obicei se folosesc mai multe dansometre, cari se fixează pe traversele unui panou, iar pentru traversele intermediare se fac interpolări sau extrapolări. Denivelările cari trebuie corectate prin suflaj rezultă din însumarea denivelărilor vizibile şi invizibile. Cantitatea de material, corespunzătoare corectării denivelărilor măsurate, se determină pe baza unor diagrame stabilite în funcţiune de lungimea şi de lăţimea tălpii traversei, şi de felul materialului folosit. ; t» ( i i ;—— /. Cană metalică pentru măsurarea cantităţii de piatră spartă introdusă sub traverse. Suflaj 542 Suflaj ///, Miră folosită la măsurarea lăsaturilor vizibile ale liniilor de cale ferată. a) vedere laterală; b) vedere c|in faţă; 1) paleta mirei; 2) picior de susţinere a paletei; 3) scală gradată; 4) şurub de fixare a paletei la o înălţime anumită; 5) dispozitiv (cleşte) de fixare a mirei pe şină. mai mare decît ce! realizat Succesiunea operaţiilor la repararea denivelărilor căii prin metoda suflajuiui e următoarea: determinarea mărimii denivelărilor; fixarea traverselor de şine, prin strîngerea tirfoa-nelor; ridicarea caii cu cricurile; scoate- , t rea balastului dintre traverse sau de la capete le traverse lor, după felul lopeţilorde suflaj folosite; introducerea materialului sub traverse; completarea balastului spre a reface patul de balast ; eventuala ripare a căi i, pentru corectarea coturilor; verificarea nivelului căii obţinut prin suflaj, după trecerea cîtorva trenuri. Prin suflaj pot fi reparate denivelări de cel mult 25 mm. Cînd există denivelări mai mari, se execută su-flajul în două etape. Randamentul reparaţiei denivelărilor căii prin suflaj e de 2-*-3 ori la burajul manual sau mecanic. i. Suflaj. 3. £/t.: Modalitate de stingere a arcului electric care apare între contacte în întreruptoareie de joasă tensiune folosite în circuite de curent alternativ, cînd acesta nu se întrerupe singur la trecerea curentului prin zero. La frecvenţe industriale şi curenţi mari se aplică fie suflajul magnetic, fie suflajul pneumatic. Suflajul pneumatic foloseşte acţiunea mecanică a unor vine de aer comprimat la 12---20 at, trHmise, prin ajutaje de stingere, asupra arcului. Cîteva dispozitive sînt descrise sub întreruptor cu aer comprimat (sub întreruptor electric). Suflajul magnetic se bazează pe acţiunea mecanică a unui cîmp magnetic asupra arcului electric, care se comportă ca un conductor electric. Creînd — cu ajutorul unei bobine 1 — un cîmp magnetic perpend icu iar B pe d irecţia arcu Iu i, arcul va fi supus unei forţe F, proporţionale cu intensitatea curentului/şi a cîmpului, care îl va deplasa pe o direcţie normală pe planul format de direcţiile curentului şi cîmpului (v. fig. /). Datorită lungirii arcului, deplasării extremităţilor sale pe piesele de contact 2 şi, în special, datorită mişcării rapide a coloanei de arc prin aerul rece şi apăsării lui pe pereţii reci ai camerei de stingere, se produc răcirea şi deionizarea puternică a coloanei de arc, cum şi creşterea gradientului în arc, ceea ce are ca efect stingerea arcului. Viteza de deplasare a arcului şi forţa cresc cu intensitatea curentului şi a cîmpului magnetic, însă creşterea nu e lineară, ci mai mică, deoarece prin mărirea vitezei, creşte rezistenţa aerului proporţional cu pătratul vitezei. Cu cît creşte curentul, Acţiunea cîmpului magnetic asupra arcului electric. II. Variaţia distanţei S dintre contacte, în momenlu, stingerii arcului la întreruperea curenţilor continui de 220 V, în funcţiune de mărimea curentului şi de intensitatea cîmpului magnetic de suflare. Curbele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 corespund respectiv următoarelor valori ale cîmpului (0, 8, 12, 24, 34, 48I 58, 70 şi 17Q)10"4 Te. alternativi înainte de trecerea lor cu atît creşte şi această abatere. Variaţia distanţei dintre contacte la care seproduce stingerea arcului cu curentul şi cu cîmpul e reprezentată în fig. II. $mm Se dovedeşte că, atît din punctul de vedere al scăder ii timpului de stingere, cît şi din cel al scăderii distanţei între contacte, nu sînt necesare valori prea mari ale cîmpului de suflaj. Inducţiile optime folosite în mod obişnuit sînt de (70--'100)10~4 Te. Un suflaj prea puternic conduce la eroziunea rapidă a pieselor de contact şi la supratensiuni periculoase în urma întreruperii curenţilor naturală prin zero. Pentru curenţi alternativi mai mari decît 600 A e suficient autosuflajul; totuşi, aparatele sînt uneori echipate şi cu bobine de suflaj, ţinînd seamă că ele trebuie să întrerupă şi curenţi mai mici. Atît în curent continuu cît şi în curent alternativ trebuie să se ţină seamă de sensul de înfăşurare al bobinei de suflaj, astfel încît să se obţină sensul de deplasare al coloanei de arc spre camera de stingere şi nu spre aparat. Din această cauză, în curent alternativ nu pot fi folosite decît bobine în serie cu circuitul principal, pentru ca o dată cu sensul curentului să se schimbe şi sensul cîmpului, astfel încît sensul forţei să rămînă acelaşi. De asemenea, la aparatele de curent alternativ, miezul bobinei de suflaj trebuie lamelat sau crestat, pentru a reduce curenţii turbionari cari provoacă pe de o parte pierderi şi încălziri nedorite, pe de altă parte micşorează şi îrtîrzie fluxul de suflaj (e indicat oţelul de remanenţă mică). Magneţii de sufiai sînt electromagneţi conectaţi în serie în circuitul principal, rareori conectaţi în derivaţie sau magneţi permanenţi. De multe ori, cînd sînt folosite contacte de rupere diferite de cele principale, bobinele de suflaj se conectează în circuit numai în momentul ruperii (v. fig. III) sau chiar cu ajutorul arcului, ceea ce permite admiterea unor aensităţi de curent foarte mari la dimensionarea spirelor bobinei (10---15 A/mm2, faţă de 3-7 A/mm2 la celelalte). Electromagnetul de suflaj are întrefier mare şi suprafeţe polare mari, ia cari pot fi neglijate, în primă aproximaţie, reluctan-ţele fierului şi chiar scăpările. Numărul de B8 spire se obţine din relaţia N——în cărei? III. Suflarea arcului în cazul a două contacte în serie. (în Te) e valoarea optimă a inductanţei, § (în m) e distanţa dintre armaturi, (jl0 e permeabilitatea aerului, egală cu 4 7T-10-7 H/m şi I (în A) e curentul. Circuitele magnetice ale electromagneţi lor de curent continuu se confecţionează din profiluri de’ oţel obişnuite; Suflantâ 543 Suflantâ materialele magnetice dure favorizează, prin inducţia lor remanentă, stingerea curenţilor mici. Numărul de spire ale bobinei de suflaj şi reducerea secţiunii acestora sînt limitate de creşterea inductivităţii (cu pătratul numărului de spire), a tensiunii de comutare şi a timpului de intervenţie a cîmpului de suflaj. Electromagneţii de suflaj conectaţi în derivaţie, a căror folosire e practic limitată la aparatele de curent continuu, prezintă avantajul unei inducţii constante, independente de intensitatea curentului, fiind astfel indicaţi pentru suflajul arcurilor de curent mic. Magneţii permanenţi, folosiţi la unele relee şi contactoare la cari poziţia contactelor e astfel aleasă, încît nu interesează sensul sufiajului, prezintă faţă de electromagneţi avantajele reducerii consumului de cupru, al unei construcţii simplificate şi ai posibilităţii unei răciri mai bune. Trebuie dată foarte multă atenţie pentru ca să nu se producă o demagnetizaţie a sistemului prin acţiunea unor cîmpuri exterioare induse de conductoarele din apropiere. 1. Suflantâ, pl. suflante. Mş.: Compresor (v.) folosit, în general, pentru comprimarea aerului (suflantâ de aer) sau a altor gaze (suflantâ de gaze) pînă la limitele convenţionale cuprinse între 0,1 ats şi 2,5 ats (v. sub Compresor 1). Termenul suflantă se foloseşte, adeseori, numai pentru maşinile cari comprimă aer, acestea constituind majoritatea suflante-lo.r din industrie. Din punctele de vedere termodinamic, gazodinamic şi orga-nologic, sufiantele de aer şi suflantele de gaze funcţionează asemănător. Construcţia suflantelor de gaze diferă de aceea a suflantelor de aer numai prin folosirea de organe de etanşare mai perfecţionate (etanşarea completă fiind necesară, de exemplu, la pomparea gazelor toxice), prin folosirea unor materiale speciale (de ex.: oţeluri inoxidabile, la maşinile pentru gaze corozive; materiale fără cupru şi fără aliaje de cupru, la cele cari comprimă amoniac, etc.) şi prin necesitatea folosirii unor lubrifianţi speciali. Spre deosebire de compre-soarele propriu-zise, suflantele nu au nevoie, în general, de răcirea gazului comprimat în interiorul maşinii, temperatura -acestuia depăşind rareori 150° la refulare. Suflantele sînt folosite în siderurgie, pentru alimentarea furnalelor înalte şi a convertisoarelor cu aer atmosferic sau cu aer îmbogăţit în oxigen ; în industria chimică şi în metalurgia neferoaselor, pentru comprimarea d iferitelor gaze ; în lucrări de construcţie, la executarea lucrărilor sub cheson; la supraalimentarea şi baleiajul motoarelor cu combustie internă, etc. Cea mai importantă utilizare a suflantelor e cea din siderurgie, la alimentarea furnalelor, la cari, pentru o tonă de fontă e necesar un debit de aer pînă la cîteva sute de mii de metri cubi pe oră, sub presiunea de 1---2 ats, puterea necesară putînd atinge 19 000 CP. Suflantele se împart în suflante volumice (v. şî Compresor volumic) şi suflante cu rotor (cu palete) sau rotosuflante (v. ş] Compresor cu rotor). Suflantele volumice se clasifică în suflante volumice cu piston şi în suflante volumice rotative; rotosuflantele (numite şi turbosuflante) se clasifică în rotosuflante radiale sau centrifuge şi în rotosuflante axiale. Suflantă volumic ă: Suflantă în care compri- marea gazului se realizează prin creşterea presiunii statice a acestuia, obţinută prin acţiunea unui organ de maşină mobil, care fie transportă gazul din spaţiul de admisiune în spaţiul de refulare (comprimarea fiind efectuată de masa de gaz din spaţiul de refulare), fie îl comprimă el însuşi, reducînd volumul unuia sau al mai multor compartimente închise, în care gazul e înmagazinat temporar. Organul mobil care efectuează comprimarea fluidului poate fi un piston sau un organ rotitor; uneori se folosesc două corpuri rotitoare conjugate. Suflanta poate fi antrenată direct sau indirect de orice fel de motor. Suflantă volumicăcu piston: Suflantă în care gazul e comprimat într-un cilindru de un piston cu mişcare alternativă. Din punctul de vedere funcţional şi al organelor componente, suflantele cu piston sînt asemănătoare cu compresoarele cu piston unietajate (v. sub Compresor volumic). Raportul de compresiune fiind mic, suflantele cu piston se execută, în generai, fără răcire. Suflantele cu piston pot fi antrenate direct sau indirect, prin electromotor, motor cu abur, motor hidraulic sau motor cu combustie internă. Agregatele suflantă cu piston-motor cu abur de tip vechi folosite la alimentarea furnalelor şi cari aveau randamentul global 0,1 •••0,12 au fost înlocuite cu suflante antrenate cu motoare cu combustie internă cu gaz de cuptor înalt, şi cari au randamentul global 0,25---0,28; acestea au, în generai, trei cilindri: unul pentru aer şi doi pentru gaze, aşezaţi în tandem. în tehnica recentă a construcţiei suflantelor cu piston se manifestă următoarele tendinţe: recuperarea căldurii conţinute în gazele de ardere ale motoarelor cu gaz, cari le antrenează; înlocuirea pistoanelor de fontă cu pistoane de oţel; construcţii cu supape cu secţiuni de trecere mari (obţinîndu-se pe această cale, o sporire a debitului pînă la 6% faţă de vechile construcţii); sporirea turaţiei unităţilor mari cu 20-*-30% faţă de aceea a unităţilor mijlocii; realizarea unei curse a pistonului cît mai mari posibile; reducerea greutăţii sistemului piston-cap de cruce-bielă; comanda supapelor prin ulei sub presiune. Cu toate acestea, tendinţa e ca suflantele cu piston să fie înlocuite treptat cu turbosuflante. Suflantă volumică rotativă: Suflantă în care comprimarea gazului se realizează, în general, prin varierea spaţiului ocupat de acesta în compartimente de volum variabil, create într-o încăpere cilindrică prin rotirea unui organ de lucru de formă adecvată. Curentul de gaz circulă prin maşină într-un singur sens. La suflantele volumice rotative, spre deosebire de rotosuflante, debitul de gaz nu depinde de presiunea de refulare, ele debitînd teoretic aceeaşi cantitate de gaz pentru fiecare rotaţie, independent de turaţie şi de presiune. Principalul dezavantaj al suflantelor volumice rotative consistă în pierderile importante de debit (valoarea mică a gradului de livrare), cari apar în special la unităţile mici, datorită interstiţii tor necesare dintre cilindru şi piesele în rotaţie. La suflantele volumice rotative, randamentul volumetric creşte cu turaţia şi cu dimensiunile, şi scade cu presiunea. La unele suflante, pentru a elimina interstiţiul se admite frecarea între partea în rotaţie şi partea fixă; astfel, pierderile de gaz se micşorează, însă pierderile prin frecare cresc. Suflantele volumice rotative se folosesc, în general, pentru presiuni cuprinse între 0,2 ats şi 0,5 ats şi pentru debite pînă la 240 m3/min, construcţiile uzuale nedepăşind 60---70 m3/min, Aceste suflante volumice sînt utilizate la suflarea în cubi-louri, la lucrări de construcţie în chesoane, la baleiajul motoarelor cu combustie internă în doi timpi, în industria chimică şi în industria alimentară, etc. Exemple de suflante volumice rotative: Suflantâ cu corpuri rotitoare angrenate (pale contrarotative), echipată cu doi arbori, solidari cu două corpuri rotitoare identice, avînd secţiunea transversală asemănătoare cu lemniscata (v. fig. /). Ansamblul acestor corpuri rotitoare (construite din fontă ori din aluminiu turnat sau din elemente de oţel sudate), constituind organele de comprimare, se aseamănă, în principiu, cu un angrenaj format din două roţi dinţate cilindrice cu dantura dreaptă sau elicoidală. Corpurile rotitoare se mişcă în sensuri contrare cu viteză unghiulară constantă, imprimată de un angrenaj cu Suflantă 544 Suflanta /. Suflantă cu corpuri rotitoare angrenate (tip Roots). 7) carcasă; 2) corp rotitor; 3) angrenai cu roţi dinţate cilindrice; 4,5) admisiunea, respectiv refularea gazului. cari II): două roţi dinţate cilindrice egale. Corpurile rotitoare se angrenează teoretic de-a lungul unei generatoare sau al unei eiice; practic, rămîne un interstiţiu de 0,1 •••0,2 mm, datorită căruia se.micşorează gradul de livrare, dar care permite funcţionarea sufiantei la turaţii înalte (pînă la 10 000 rot/min), obţinîndu-se maşini,compacte şi uşoare. Suflantele cu rotoare angrenate sînt folosite curent pentru presiuni sub 1,2 ats, de exemplu la baleiajul şi la supraalimentarea motoarelor cu ardere internă. Sin. Suflantă Roots; Compresor Roots. Suflanta cu corpuri rotitoare conjugate '(discuri contrarotative), echipată cu doi arbori, solidari fiecare cu cîte un corp rotitor de formă diferită, dintre cari unul refulant, calat pe arborele principal, şi altul distribuitor, calat pe arborele secundar. Corpul refulante constituit dintr-un disc avînd trei proeminenţe pe fiecare faţă frontală, efectuează transportul şi comprimarea gazului (v. fig. corpul distribuitor are un şanţ median circular, în care intră discul rotorului refulant. Arborele principal antrenează arborele secundar prin intermediul unui angrenaj cu roţi dinţate cilindrice egale. Proeminenţele de la refulare trec la aspiraţie prin golurile cil indrice cuprinse între palele distribuitorului, : muchiile paralele cu axa de rotaţie ale acestuia împiedicînd scurgerea spre aspiraţie a gazului comprimat. Suflanta are spaţii moarte mari, efectul dăunător al acestora fi ind eliminat în mare măsură de canalele de //. Suflantă echilibrare ale unui cilindru fix. Pierderile prin interstiţii ale acestei suflante sînt relativ mari. La acelaşi debit, acest tip de suflantă e mai mare decît suflanta cu corpuri rotitoare angrenate; execuţia rotoarelor e însă mult mai simplă, uzinarea făcîndu-se pe maşini obişnuite. Suflantele cu corpuri rotitoare conjugate sînt folosite, în general, pentru comprimarea aerului Ia 0,2**0,3 ats şi pentru debite la 240 m3/min, la turaţii de 260---950 rot/min. Sin. Suflantă cu pistoane rotitoare şi cu cilindru distribuitor. Suflanta rotativa c u I a m e I e (v. Compresor cu lamele, sub Compresor volumic), echipată cu un singur arbore, pe care e calat un corp rotitor cilindric, în care sînt practicate fante longitudinale, pentru una sau pentru mai multe lamele subţiri, metalice sau de masă plastică. Rotorul e montat anaxial într-o carcasă, astfel încît o generatoare a sa atinge carcasa cilindrică. Contactul dintre lamele şi carcasă se obţine prin efectul forţei centrifuge sau prin forţa elastică a unor resorturi el.icojd.ale. Prin învîrtirea corpului rotitor, lamelele ;mătură compartimentul activ dintre acesta şi carcasă, care are secţiunea în formă de seceră. Acest spaţiu e despărţit de lamele în celule mobile al căror volum creşte întîi (la trecerea în dreptul ferestrei de aspiraţie practicate în peretele cilindric al carcasei) şi apoi scade (la trecerea în dreptul ferestrei corpuri rotitoare conjugate. 1) corp refulant; 2) proeminenţă; 3) cilindru fix cu canale de echilibrare a presiunii; 4) corp distribuitor ; 5) pală; 6) carcasă; 7 şi 8) admisiunea, respectiv refularea gazului. de refulare), astfel încît se realizează aspiraţia şi comprimarea gazului. Se construiesc suflante rotative cu o singura lamela (v. fig. III), la cari — pentru a obţine o etanşare în orice poziţie a lamelei — carcasa trebuie să aibă secţiunea în formă de cardioidă (ceea ce implică operaţii foarte dificile de uzinare), şi suflante cu mai multe lamele la cari, prin împărţirea, în mai multe celule, a compartimentului în formă de seceră, se obţine o micşorare a pierderilor interstiţiale, datorită reduceri i d iferenţei de presiune între celule. Raportul de compresiune fiind constant şi determinat de elementele geometrice ale maşinii, unele suflante au supape automate pe partea refulării, cari se deschid la depăşirea valorii iii. Suflantă rotativă cu lamelă unică, f) carcasă; 2) corp rotitor; 3) lamelă; 4) cămaşă de răcire cu apă; 5) spaţiu de aspiraţie; 6) spaţiu de refulare. nominale a contrapresiunii. Pentru a obţine o compresiune cît mai apropiată de cea isotermică şi pentru a elimina căldura produsă prin frecare, unele suflante au carcasa răcită cu apă, atît în partea frontală, cît şi în cea cilindrică. Suflantele cu lamele alunecătoare pot fi folosite şi ca pompe de vid, putînd realiza presiuni absolute pînă la 0,2 mm col. Hg. Din punctul de vedere al randamentului, unităţile mari se apropie de suflantele cu piston, rămînînd însă inferioare acestora. Reglarea acestor suflante se obţine prin varierea turaţiei, prin scoaterea temporară din funcţiune sau prin scurt-circuitare între refulare şi aspiraţie. Suflanta cu toba rotitoare şi cu lamele rotitoare-culi sânte, echipată cu un singur arbore coaxial cu carcasa, avînd trei sau patru lamele, articulate pe arbore; lamelele sînt aşezate în plane radiale şi sînt echilibrate cu cîte o contragreutate (v. fig. IV). Datorită echilibrării, sînt suprimate frecările dintre lamele şi carcasă. Lamelele sînt antrenate în mişcarea de rotaţie de o tobă aşezată anaxial în carcasă, şi tangentă, în interior, la aceasta; lamelele trec prin mantaua tobei prin piese în formă de rulouri, crestate diametral, cari realizează etanşarea, atît la mişcarea de translaţie a lamelelor, cît şi la mişcarea de oscilaţie a rulourilor. Cinematica mişcării paletelor e asemănătoare cu cea a mecanismului cu lamele IV. Suflantă cu tobă rotitoare şi rotitoare-culisante. . 1) carcasă; 2) arbore de antrenare; 3) tobă CU I isă osci Iantă. Acest tip din segmente; 4) lamelă rotitoare; 5) contra-de suflantă prezintă ur- greutate; 6) rulou de etanşare la alunecare mătoarele avantaje: aşe- şi oscilaţie; 7, 8) admisiunea, respectiv re-zare coaxială a paletelor fularea gazului, cu carcasa, interstiţii mici şi frecări mici. Dezavatajele sînt următoarele: vibraţiile lamelelor datorite forţelor centrifuge şi forţelor Coriolis; consumul mare de ulei; uzura lamelelor şi a rulourilor; toba trebuie construită din segmente. Aceste suflante sînt folosite numai pentru debite mici, la baleiajul motoarelor în doi timpi. Suflanta 545 Suflantâ V. Suflantă cu tobă rosto-golitoare şi cu lamelă alunecătoare. I) carcasă; 2) lamelă alunecătoare; 3) tobă rostogo-(itoare; 4) excentric; 5) bielă; 6, 7) admisiunea, respectiv refularea gazului. Suflantâ cu t o b â rostogol itoare, ech i-pata cu o tobă de lucru montată anaxial într-o carcasă, tangent ja suprafaţa ei interioară. Toba efectuează o mişcare de rotaţie, rostogolindu-se în interiorul carcasei; simultan se roteşte şi compartimentul în formă de seceră. La o construcţie uzuală (v. fig. V), spaţiul de aspiraţie e despărţit de cel de refulare printr-o lamela alunecătoare, condusă de un mecanism cu excentric şi cu bielă, astfel încît să nu atingă niciodată toba. Prin aceasta se elimină frecările, dar se produc pierderi de debit prin interstiţii. Suflanta cu tobă rostogol i-toare reprezintă inversarea cinematică a suflantei cu lamele alunecătoare. Această construcţie prezintă dezavantajul unei refulări puîsatorii a gazului şi deci are nevoie de o cameră pneumatică de egalizare. Suflantâ cu tobe rotitoare (v. fig. VI), compusă din două tobe de lucru (dintre cari una montată anaxiai în interiorul celeilalte), cari se rotesc simultan, cu aceeaşi viteză unghiulară, antrenate prin intermediul unui cuplaj adecvat. Spaţiul în formă de seceră dintre cele două tobe e împărţit în patru celule, prin două lamele cari se sprijină de toba exterioară şi alunecă în ghidaje ale tobei interioare; volumul acestui spaţiu se măreşte şi se micşorează ritmic, în toba exterioară sînt practicate fante prin cari se face admisiunea, respectiv evacuarea gazului comprimat. Acest tip de suflantă prezintă următoarele dezavantaje: laminarea puternică a curentului de gaz prin fante; pierderi inter-stiţiale mari; răcire insuficientă; construcţie costisitoare, — şi următoarele avantaje: frecări mici şi uzură redusă. Suflantâ r o t a t i v â cu ine! de lichid, echipată cu un arbore, pe care e calat un corp cilindric cu palete radiale monobloc, şi care e montat anaxial, într-o carcasă cilindrică. Carcasa se umple parţial cu un lichid care nu disolvă gazul circulat prin suflantă. Prin învîrtirea corpului cu palete, lichidul e antrenat şi, la o anumită turaţie, el formează un inel cu grosime uniformă, concentric cu carcasa (v. fig. VII). Se formează astfel un compartiment staţionar în formă de seceră; în timpul unei rotaţii, celulele formate de două palete vecine şi suprafaţa interioara a inelului de lichid îşi măresc şi îşi micşorează succesiv volumul. Gazul e aspirat, respective refulat, prin două fante în formă de corn, practicate în pereţii frontali ai carcasei. Acest tip de suflantă are nevoie de o putere mare de antrenare din cauza frecărilor mari în lichid. Suflantele de acest tip, cu turaţii pînă la 3000 rot/min, se folosesc pentru presiuni pînă la 1,5 ats şi pentru debite pînă la 33 m3/min. Aceeaşi construcţie poate fi folosită şi ca pompă de vid pentru presiuni absolute pînă la 3,8 mm col. Hg. VI. Suflantă cu tobe rotitoare. 1) carcasă; 2) tobă exterioară rotitoare ; 3) tobă interioară rotitoare; 4) lamelă; 5) fantă; 6, 7) admisiunea, respectiv refularea gazului. Compresiunea gazului e aproape isotermică. Debitul se poate regla numai prin scurt-circuitare între aspiraţie şi refulare. Suflantâ R o-o t s : Sin. Suflantă cu corpuri rotitoare angrenate (v.), Compresor Roots. Suflantă cu rotor: Suflantăjn care comprimarea ga-zului se obţine prin acţiunea unui rotor asupracurentului permanent de gaz care trece prin maşină, în procesul de ridicare a presiunii statice intervenind fie forţe centrifuge, fie forţe portante. Sin. Roto-suflantă, Turbosu-flantă. v'li. Sufiantă rotativă cu inel de lichid. 1)carcasă; 2) inel de lichid; 3) corp rotitor, cu palete; 4, 5) admisiunea, respectiv refularea gazului. Componenţa, construcţia, funcţionarea şi modul de acţionare a rotosuflantelor sînt aceleaşi ca la rotocompresoare (v. sub Compresor cu rotor). Adaptarea rotosuflantei la anumite condiţii de exploatare şi asigurarea funcţionării ei dincolo de limita de pompaj (v.) se obţin prin reglare. Reglarea se poate efectua: în z o n a stabilă, prin acţionarea manuală sau automată a regulatorului de turaţie a maşinii de antrenare, a clapetei de laminare (montată la gura de refulare sau în conducta de aspiraţie), a palelor directoare (variind unghiul acestora); în zona instabilă, prin evacuarea manuală sau automată în atmosferă sau în conducta de aspiraţie, a diferenţei dintre debitul critic şi debitul util izat; în zona stabilă sau instabilă, prin schimbarea limitei de pompaj, folosind construcţii cu dublu flux sau palete directoare mobile, în special pentru debite mai mici decît cel critic. Rotosuflanta trebuie asigurată contra vibraţiilor (amplitudinea vibraţiilor trebuie să fie sub 30“*40 \i), prin stabilirea turaţiei critice a rotorului cît mai departe de intervalul turaţiilor sale funcţionale şi prin echilibrarea cît mai corectă a rotorului. Rotosuflantele se folosesc în industria siderurgică pentru alimentarea cu aer a cuptoarelor înalte şi a convertisoarelor în cocserii, în industria minieră, în rafinării de petrol, în industria chimică, în industria alimentară, la lucrări sub cheson, în centrale termoelectrice, la supraalimentarea motoarelor cu ardere internă, în instalaţii termice şi frigorifice, în instalaţii de distribuţie a gazelor, etc. După direcţia pe care o are curentul de gaz în rotor faţă de axa de rotaţie a acestuia, se deosebesc rotosuflante radiale şi rotosuflante axiale. Rotosuflanta radială: Suflantă cu rotor în care liniile de curent ale gazului la trecerea prin rotor sînt cuprinse într-un plan perpendicular pe axa de rotaţie a acestuia. în procesul de comprimare a gazelor intervenind şi forţa centrifugă, rotosuflanta radială se mai numeşte şi rotosuflantâ centrifugă. în fig. VIII e reprezentată o rotosuflantă radială multieta-jată. — Gazul (respectiv aerul) intră prin tubulura de aspiraţie în primul element de rotor 1 (v. fig. IX), din care iese descriind traiectorii în spirală; apoi trece printre palele directoare 2 sau prin difuzor şi se întoarce (către centru) prin 35 Sufianţă 546 Suflanta canalele de întoarcere 3, de unde intră în elementui de rotor următor 4. La construcţiile obişnuite, gradul de reacţiune al rotorului e cuprins între 0,5 şi 0,7. Larotosuflanta ra-dială, presiunea P, debitul Q, puterea N, randamentul rt şi turaţia n nu pot varia independent. Relaţiile P=/(0), N=f(Q) şi rj— f(Q) constituie caracteristicile fundamentale ale roto-suflantei, cari sînt reprezentate grafic, pentru n—const., în fig. X, XI şi XII; pentru diferite valori ale turaţiei n, se obţine o familie de curbe congruente. Regimul de lucru nominal al rotosuflantei e cel la care randamentul maşinii e maxim şi căruia îi corespund anumite valori ale debitului, presiunii şi turaţiei; pentru funcţionarea în regimuri apropiate de cel nominal, în caz de schimbare a turaţiei de la o valoare nx Ia o valoare n2, celelalte mărimi variază după următoarele relaţii: Qi = ~ Q; VIII. Rotosuflantă radială multietaj'ată, cu flux simplu. 1) rotor; 2) stator; 3) arbore; 4) cusineţi; 5) lagăre; 6) elemente de rotor, constituite din disc principat şi disc de acoperire; 7) palete de rotor; 8) distanţiere; 9) disc de echilibrare a forţelor axiale; 10) discuri pentru echilibrarea dinamică; 11) placă de sprijin; 12) carcasă exterioară; 13) carcasă de refulare; 14) carcase interioare; 15) canale difuzoare; 16) labirinturi de etanşare; 17) fundaţie; 18) placă de bază; 19) buion de fixare; 20) pană prismatică, care permite dilataţiiie longitudinale ale carcasei. şi presiunea necesară pentru asigurarea acestui debit. Punctul de presiune maxima a! caracteristicii debit/presiune, numit punct critic, împarte curba caracteristică a reţelei în două ramuri distincte: una stabilă şi cealaltă labilă ; roto-suflanta poate debita • numai cînd punctul de funcţionare se găseşte în ramura stabilă, iar cînd acest punct se găseşte pe ramura labilă apare fenomenul (nedorit) numit pompaj. Rotosuflantele ra-diale se pot cupla în serie sau în paralel, dacă au caracteristici cari se aseamănă destul de mult una cu alta. La cuplarea a două turbosuflante în paralel,debitul lor nu se dublează, iar la cuplarea în serie, nu se dublează presiunea (din cauza formei curbei de rezistenţă a reţelei, care în general nu e paralelă nici cu axa debitelor, nici cu axa presiunilor). Rotosufian-teie radiate multi-etajate se constru- P 2 N 2 Curba caracteristica debit-presiune, care diferă după tipul de rotosuflantă, depinde de unghiul de ieşire al palei, de ran- p kg,/cm iese ca şi rotocompresoarele radiaie multietajate, cu simplu sau dublu flux, ultimele prezentînd avantajul unei construcţii simetrice, echilibrate din punctul de vedere al împingerii axiale. Sin. Rotosuflantă centrifugă, Turbosuflantă centrifugă. X. Variaţia presiunii de refulare cu debitul la turaţie constantă. 1) caracteristica debit-presiune; 2) caracteristici ale reţelei; A, A') punct de funcţionare» N kW qm3/s IX. Traiectoria gazelor (aerului) într-o rotosuflantă. 1) primul element de rotor; 2) pale directoare; 3) canale de întoarcere; 4) a! doilea element de rotor; 5) curba de variaţie a presiunii (p) într-un etaj; 6) curba de variaţie a vitezei (c) într-un etaj. damentul hidraulic şi de construcţia maşinii (cu directoare sau cu difuzor). Punctul de funcţionare A al turbosuflantei (v. fig. X) se găseşte la întretăierea curbei caracteristice debit-presiune (la n—const.) a maşinii cu curba caracteristică a reţelei, care reprezintă relaţia d intre debitul de gaz din reţea n*(,unsf qm3/s XL Variaţia puterii absorbite cu debitul. q m3/s XIL Variaţia randamentului rotosuflantei cu debitul. Rotosuflantă axială: Rotosuflantă în care liniile de curent ale gazului, la trecerea prin rotor, înfăşoară o suprafaţă de revoluţie în jurul axei rotorului, admisiunea şi refularea gazului Suflare 547 Suflător fiind axiale (în direcţia axei arborelui suflantei). !n procesul de comprimare a gazelor intervine forţa portantă datorită învîrtirii rotorului, provenită din diferenţa dintre presiunile de pe cele două feţe aie palelor rotorice (condiţionată de existenţa unei circulaţii a vitezei gazului în jurul palelor). Construcţia rotosuflantei axiale e identică cu cea a rotocom-presorului axial (v. sub Compresor cu rotor). Curbele caracteristice ale rotosuflantei axiale au un aspect diferit de cel al rotosuflante lor radiale (v.)f curba caracteristica debit-presiune (v. fig. XIII) fiind mult mai abruptă, iar I i-mita de pompaj e mult mai apropiată de punctul de funcţionare nominal. Rotosuflantele axiale funcţionează la turaţii înalte (de 3000---12 000 rot/min, uneori mai înalte), dimensiunile şi greutatea lor fiind mult inferioare celor ale rotosuflantelor radiale (v. fig. XIV); totuşi, din cauza caracteristicilor de funcţionare, rotosuflantele axiale sînt folosite mai puţin decît cele radiale. Sin. Turbosu-flantă axială. Rotosuflantă centrifugă: Sin. Rotosuflantă rad ială(v.). 1. Suflare. 1. Tehn., Metg.: Sin. (impropriu) In-suflarp (v.). 2. Suflare. 2. Termot.: Scăparea în atmosferă a aburului sau aapei dintr-un cilindru, dintr-un recipient, etc., datorită uzurii sau viciilorde montare. Exemple: laun motorcu abur, scăparea aburului de-a lungul tijei pistonului sau prin flanşe, datorită neetanşeităţii presgarniturilor; la o căldare de abur, scăparea aburului prin locurile de racordare a elementelor de supraîncălzire, sau scăparea aburului sau a apei prin zona de contact dintre capacul şi scaunul autoclavei. (Termen de atelier.) 3. Suflare. 3. Tehn., Termot.: Curăţirea, cu ajutorul unui gaz, a pereţilor uneia sau ai mai multor ţevi dintr-un sistem tehnic, sau a incintei unui recipient ori a unui element de construcţie sau de instalaţie cav (de ex.: coloana de reacţie, coloană de distilare, conductă, etc.). Exemple: Suflarea ţevilor de căldare e curăţirea de funingine a interiorului ţevilor de fum, respectiv a exteriorului ţevMor fierbătoare ale căldărilor de abur, efectuată cu ajutorul suflătoarelor de funingine. Suflarea ţevilor de locomotivă e curăţirea depunerilor de fraisil din ţevile de fum mari şi mici ale locomotivelor cu abur, cu ajutorul unor curenţi de aer comprimat luat de la pompa de aer a locomotivei ori de la o sursă străină de aer comprimat, sau cu ajutorul unui curent de abur luat de la locomotivă. în timpul staţionării locomotivei fără presiune, suflarea ţevilor se efectuează cu ajutorul suflătorului cu aer comprimat; la locomotivele în presiune, suflarea ţevilor se efectuează cu ajutorul suflătoarelor cu abur montate pe locomotivă şi manevrate din cabina mecanicului. Suflarea cu abur e curăţirea cu abur a coloanelor de fracţionare, a cuptoarelor,'a conductelor şi, în general, a oricărui recipient, în vederea eliminării gazelor sau a altor produse petroliere, astfel încît să se poată lucra cu foc în interiorul acestora, fără pericol de explozie sau de incendiu. 4. Suflare. 4. Ind. st.c.: Operaţie din procesul tehnologic al fabricării obiectelor de sticlă, care consistă în introducerea unei cantităţi de aer, cu gura sau cu ajutorul unei maşini speciale, într-o mică cantitate de sticlă topită, căreia i se dă apoi forma dorită, într~o matriţă. 5. Suflare. 5. Poligr.: Poleire cu aur sau cu argint. e. Suflare cu nisip. Mett.: Sin. Sablare (v.). 7. Suflător, pl. suflătoare. 1. C.f.; Dispozitiv de activare mecanică a tirajului, montat în camera de fum a unei locomotive, fie deasupra capului de emisiune (coaxial cu acesta), fie aproape de baza coşului. E constituit, în general, dintr-un inel tubular (de oţel sau de bronz) perforat, cu găuri de circa 2 mm diametru dispuse astfel, încît să formeze un con de emisiune care are axa în axa coşului; aburul dirijat prin suflător iese cu presiune prin găuri, formează o depresiune în camera de fum, asigurînd tirajul, şi antrenează gazele de ardere spre coş. Suflătorul, care e acţionat printr-un robinet din cabina mecanicului, e folosit la mersul locomotivei cu regulatorul închis, la activarea focului pentru ridicarea presiunii în căldare, Suflător. 1) suflător; 2) cap de emisiune; 3) cuţit de despicare a vinei de abur; 4) intrarea aburului; 5) ia preîncâlzitor. la mersul în pantă, la intrarea în staţii (înainte de închiderea regulatorului) şi în timpul staţionării locomotivei (v. fig.). Sin. Sufler. 8. Suflător. 2. Tehn., Mett.: Ustensilă constituită dintr-un tub metalic, de tablă, cu diametru mic, îndoit ia o extremitate şi cu orificiu de ieşire mic, prin care se suflă aer în dreptul unei flăcări de gaz sau de alcool, pentru a realiza activarea arderii. Suflătorul e folosit în operaţii de lipire tare (de ex. de bijutieri), sau în analize pe cale uscată a mineralelor ,pentru a obţine o flacără dirijată, ascuţită şi oxidantă. Sin. (parţial) Tub de lipit. 9. Suflător. 3. Tehn.: Unealtă de laborator constituită din două tuburi coaxiale: prin cel exterior se introduce pe la un capăt un gaz combustibil, care arde la capătul opus; prin tubul interior, care are la capătul flăcării un orificiu strimt, se suflă aer sau oxigen. Se obţine o flacără foarte caldă. E folosit pentru calcinarea creuzetelor, lucrarea sticlei, etc. 10. Suflător. 4. Ind. st. c: Ţeavă prin care lucrătorul sticlar suflă aer într-o masă de sticlă topită, pentru a forma diverse obiecte. u. Suflător, pl. suflători. 5: instrument muzical de suflat. m ■ v *■ ■ ■ .... —-—► 0 20 bO 60 80 100 120 3 XIII. Curbe caracteristice comparative ale rotosuflantelor. 1) rotosuflantă radială; 2) rotosuflantă axială; o) debitul în procente; b) raportul de compresiune; c) randamentul. XIV. Comparaţie între mărimile unor rotosuflante radiale şi axiale cu caracteristici identice. 1) rotosuflantă axială; 2) rotosuflantă radială. 35* Suflător de funingine 548 Sufierie aerodinamica I. Nisipar cu acţionare mecanică, pentru locomotivă. 1) dom de nisip; 2) arbore; 3) clapă; 4) vergele agitatoare. 1. Suflător de funingine. Mş.: Aparat pentru suflarea cu aer comprimat a ţevilor de fum şi a suprafeţelor exterioare ale ţevilor fierbătoare dintr-o căldare de abur. E format dintr-un tub cu ajutaj şi serveşte la curăţirea ţevilor de funingine şi de cenuşa depusă. Sin. Curăţitor de funingine. 2. Suflător de nisip. 1. Ut., Cs.: Aparat de sablat folosit pentru prelucrarea feţelor văzute ale elementelor de construcţie, în vederea obţinerii unui finisaj mai decorativ. V. şi sub Sablare 2. s. Suflător de nisip. 2. C.f.: Aparat montat pe locomotivă, care distribuie nisipul, din cutia de nisip, la roţile cuplare şi la cele motoare, mărind astfel aderenţa dintre roţi şi cale. Aparatul trebuie să asigure o curgere continuă a nisipului prin ţevi (condiţie care depinde însă mai mult de calitatea nisipului) şi un debit suficient, cu posibilităţi de variere a cantităţilor de nisip. Sin. Nisipar. După modul de funcţionare, se deosebesc suflătoare de nisip cu abur şi pneumatice; la unele locomotive fără instalaţie de frînă automată şi la tramvaie se foloseşte, în locul suflătorului de nisip, un simplu dispozitiv care distribuie nisipul prin cădere liberă, acţionînd o clapă din cutia (domul sau tremia) de nisip (v. fig. /). Suflător cu abur: Suflător de nisip la care distribuţia nisipului la roţi se efectuează printr-un curent de aer produs de un ejector cu abur. Debitul de nisip împrăştiat se reglează prin cantitatea de abur care intră în ejector. E folosit la locomotivele mici, fără instalaţie de aer comprimaţi Suflător pneumatic: Suflător de nisip la care distribuţia nisipului la roţi se efectuează prin acţiunea aerului comprimat care se ia de la instalaţia de frînă a locomotivei. Acesta funcţionează, fie prin împingerea nisipului, fie prin răscolirea şi suflarea lui. — La suflătoarele cu împingere, nisipul cade (prin greutate proprie) în conductele verticale, de 7 la domul de nisip pînă la suflătorul montat într-un cot; de aici e împins apoi, prin acţiunea aerului comprimat, ia bandajele roţilor. Aparatul e simplu, cu funcţionare sigură, dar consumă mult aer comprimat, variaţia debitului de nisip ne-putîndu-se face decît între limite apropiate. Se foloseşte în special la locomotivele cari circulă pe linii pe cari se foloseşte numai incidental instalaţia. — La suflătoarele cu răscolire şi suflare, nisipul cade (prin greutate proprie) din domul de nisip în camera de distribuţie, unde e răscolit de aerul comprimat adus printr-un ajutaj, şi trimis apoi la bandajele roţilor, prin-tr-o vînă de aer. Aparatul (v. fig. //) e echipat cu două ajutaje (pentru răscolire, respectiv pentru suflare) şi e manevrat printr-un robinet cu cep cu trei poziţii. Acest tip de suflător e folosit, în general, la locomotive, el permiţînd o variaţie între limite S II. Suflător pneumatic, de la cutia de nisip; 2) distribuitor; 3) orificiu de aer pentru vîrtej; 4) orificiu de suflare; 5) la ţeava de nisip; 6) orificiu de aer comprimat; 7) intrarea aerulu i comprimat de la robinetul de comandă. largi a debitului de nisip; se foloseşte atît la demarare (debit mare), cît şi la mersul pe rampe lungi (debit mic, continuu). 4. Suflător de ţevi de locomotiva. 1. C.f. .-Aparat portativ folosit în depourile de locomotive, pentru curăţirea prin suflare la rece a ţevilor de fum ale locomotivelor. E format dintr-un ajutaj (şpriţ) montat la o ţeavă flexibilă, prin care se sufiă în ţevi aer sub presiune, la partea din spre camera de fum. 5. Suflător de ţevi de locomotiva. 2. C.f.: Aparat montat în focarul locomotivelor, pentru curăţirea ţevilor prin suflare, în timpul mersului. E format dintr-un tub cu ajutaj, prin care se suflă în ţevi abur sub presiune, la partea dinspre cutia de foc. Aburul se ia de la capul central de abur al locomotivei. Pentru a evita arderea ajutajelor, ele se răcesc cu aer, iar la unele sisteme, ajutajele se retrag din zona focului, în perioada de oprire a aparatului. La locomotivele cu suprafaţă de grătar mare se montează, de obicei, două suflătoare de ţevi. 6. Sufler. C.f. V. Suflător 1. 7. Sufierie aerodinamica, pl. suflerii aerodinamice. Ut., Mec.: Instalaţie fixă, în formă de tunel, pentru studiul forţelor aerodinamice exercitate asupra unui corp boiid, cînd acesta se găseşte în mişcare relativă faţă de fluidul din tunel. Sufleria aerodinamică, numită şi tunel aerodinamic, cuprinde o zonă de experimentare, care eo cameră de încercare, străbătută de un curent artificial de aer; în zona de experimentare se introduce modelul, adică o machetă care e supusă ia încercări aerodinamice, fiind imobilizată pe un suport şi învăluită de curentul de aer produs de una sau de mai multe maşini pneumatice (în general, ventilatoare). Mărimea unei suflerii depinde de secţiunea curentului (vînei) de aer, care variază de la cîţiva decimetri pătraţi pînăla sute de metri pătraţi, puterea corespunzătoare a maşinilor pneumatice fiind de cîteva zeci de kilowaţi pînă la sute de mii de kilowaţi (în special suflerii le pentru viteze aproape sonice sau supersonice sînt înzestrate cu maşini pneumatice de puteri mari). într-o sufierie se efectuează încercări referitoare la acţiunea curentului de aer asupra corpurilor de diferite forme, pentru stabilirea repartiţiei presiunilor pe suprafaţa acestora sau pentru determinarea forţelor rezultante (de ex. acţiunea vîntului asupra unei construcţii de o formă oarecare); dacă se efectuează măsurări de forţe sau de momente, modelul e legat de o balanţă aerodinamică. Deoarece curentul de aer în care se experimentează e limitat, pentru a regăsi condiţiile aerodinamice reale dintr-o atmosferă nelimitată e necesar să se facă unele corecţii, considerînd influenţa pereţilor cari limitează curentul. Sufleriile aerodinamice folosite pentru studiui grupurilor motopropulsoare sau al reactoarelor, pentru cercetarea evoluţiilor avionului (în special vrila, zborul liber şi zborul în atmosferă perturbată), pentru experimentarea givrajului, etc., ţinînd seamă de condiţiile variabile de temperatură şi densitate, sînt complicate şi costisitoare. Sufleriile aerodinamice se pot clasifica din diferite puncte de vedere, şi anume: după modul de funcţionare, se deosebesc suflerii cu aspiraţie, cu refulare, cu detentă, sau cu sucţiune; după felul zonei de experimentare, se deosebesc suflerii cu vînă const rînsă, cu vînă semiconstrînsă şi cu vîna liberă; dupăfelui circuitului de aer, se deosebesc suflerii în c i r c u i t deschis şi în circuit închis; după viteza curentului de aer, se deosebesc suflerii subsonice, sonice şi supersonice. în această clasificare sînt incluse sufleriile transsonice, corespunzătoare numărului Mach 0,880 m/s, compresibilitatea aerului nu mai poate fi neglijată — şi expre-siunea depresiunii e: unde p. e masa specifică a aerului la presiunea p., iar x e exponentul adiabatic (compresiunea aerului fiind considerată ca o transformare adiabatică). Sufleria cu vînă constrînsâ are un ajutaj convergent-divergent neîntrerupt, în care zona de experimentare e zona de diametru minim a acestui ajutaj. La sufleria cu vînă constrînsă, limitată de pereţii solizi ai ajutajului, raportul dintre viteza curentului de aer şi puterea ventilatorului e relativ mare (mult mai mare decît la sufleria cu vînă liberă), pierderile fiind mai mici. Totuşi, aceste suflerii sînt puţin folosite, deoarece montarea machetelor şi urmărirea încercărilor sînt mai dificile, iar turbulenţa aeruiui e pronunţată. Sufierie în circuit închis: Suflerie la care curentul de aer care străbate zona de experimentare e mereu acelaşi. La această suflerie (v. fig, II), aerul care iese din ajutajul convergent (colector) traversează zona de experimentare şi intră în ajutajul divergent (difuzor), iar apoi revine în ajutajul convergent, trecînd prin unu sau prin două canale cu deflectoare (circuitul de întoarcere). Sufleriile în circuit închis funcţionează fără pierderi de energie cinetică, deoarece aceeaşi masă de aer circulă mereu, iar raportul dintre viteza circuitului de aer şi puterea ventila-oarelor e "relativ mare, deşi ^pierderile prin frecaresînt mari; dezavantajele pe cari le prezintă aceste su-f Ierî i sînt puterea mare a ventilatoarelor şi necesitatea de a asigura răcirea aerului din circuit. Sufleriile în circuit închis, cari sînt mult răspîndite, se construiesc cu vînâ constrînsâ, ceea ce permite controlul presiunii şi al umidităţii aerului; ele se construiesc rareori, cu vînâ libera. De exemplu, sufleria de ia Institutul Politehnic din Bucureşti are circuitul de întoarcere I. Schema unei suflerii tn circuit deschis, cu vînâ liberă. 1) cameră de încercare (zonă de experimentare); 2) colector; 3) difuzor; 4) filtru; 5) ventilator: 6) motor. II. Schema unei suflerii în circuit închis, cu vînă liberă. colector; 3) difuzor; 4) filtru; 5) ventilator; 6) motor; 7) circuit de întoarcere; 8) deflector. circuit închis, cu vînă constrînsă, avînd forma unui corp de revoluţie, Sufierie, difuzor de — 550 Sufierie, difuzor de — Uneori se construiesc suflerii cu aer comprimat, de densitate variabilă, astfel încît se poate micşora viscozitatea cinematică a aerului şi se poate mări valoarea numărului Reynolds, ceea ce aproprie mai mult experienţa de condiţiile reale. Rezultate analoge pot fi obţinute şi cu suflerii obişnuite, dar de d imenşi uni foarte mari, mărirea numărului lui Reynolds fiind realizată prin mărirea dimensiunilor machetei. Sin. Sufierie cu întoarcere, Sufierie cu retur. Sufierie subsonică: Sufierie în care curentul de aer, obţinut de cele mai multe ori cu ventilator, are viteza de cel mult 150 m/s, corespunzînd unei valori a numărului lui Mach M<0,5. Sufierie sonic ă: Sufierie în care curentul de aer, obţinut de obicei cu un ventilator, are o viteză apropiată de cea a sunetului, corespunzînd numărului lui Mach 0,5<;M^1. La aceste suflerii trebuie să fie redusă cît mai mult turbulenţa curentului de aer, prin alegerea unei forme adecvate a circuitului, şi să se obţină o viteză cît mai stabilă în timp a circuitului de aer, printr-un reglaj simplu. Pentru stabilitatea în timp a vitezei, în zona de experimentare se formează un „coi sonic“, în aval de model, adică o secţiune minimă în care curentul de aer are viteza sunetului, astfel încît unda de şoc şi perturbaţiiie produse în aval de acest col nu influenţează domeniul în care se găseşte modelul. Aerul care circulă prin sufierie trebuie să fie răcit prin diverse procedee (de ex.: prin circulaţie de lichid răcitor prin pereţii sufleriei, prin radiatoare inserate în circuitul de aer, prin introducerea de aer rece şi evacuarea aeru Iu i cald, etc.), şi să fie uscat în prealabil. La proiectarea acestor suflerii, problemele Importante sînt: starea pereţilor şi dilatarea neuniformă a diferitelor organe ale circuitului aerodinamic; vibraţiile palelor ventilatorului; calculul de rezistenţă; blocajul vinei, datorit machetei care obstruează secţiunea sufleriei şi provoacă creşterea vitezei la valori supersonice (ceea ce se poate evita prin reducerea dimensiunilor machetei). Sufierie su-person ică: Sufie- rie în care curentul de aer, obţinut cu un compresor axial sau prin detentă ori sucţiune, are o viteză mai mare decît cea a sunetului, corespunzînd unui număr Mach M> 1. La sufleriile supersonice, ca şi IV. Schema unei suflerii supersonice, cu funcţionare intermitentă (sufierie cu sucţiune). 1) colector; 2) filtru de uniformizare; 3) ajuta] convergent-divergent; 4) zonă de experimentare; 5) ajutaj de reglaj; 6) difuzor; 7) robinet cu acţiune rapidă; 8) rezervor cu vid; 9) machetă. la cele sonice, trebuie să se reducă cît mai mult turbulenţa curentului de aer, şi să se obţină o viteză a aerului mai stabilă în timp. Aceste suflerii, la cari forma ajutajului convergent-divergent principal (care, de obicei, se trasează prin metode grafice) prezintă o importanţă deosebită, sînt echipate şi cu un ajutaj convergent-divergent de reglare, necesar pentru trecerea de la viteza supersonică la cea subsonică. Sufleriile supersonice pot fi de tipurile cu funcţionare continuă sau intermitentă. — Sufleriile cu funcţionare continuă (v. fig. III) sînt echipate cu compresor axial. Uneori, în loc de aer se foloseşte un alt fluid (de ex. freon 12), în care—în condiţii normale—viteza sunetului e relativ mică (în freon 12, viteza sunetului e de 130 m/s), ceea ce permite mărirea considerabilă a numărului lui Mach. — Sufleriile cu funcţionare intermitentă (v. fig. IV) sînt, în general, de tipul cu detentă sau cu sucţiune. La acestea, puterea necesară e mai mică decît la sufleriile cu funcţionare continuă. i. Sufierie, difuzor de Tehn.: Porţiune din circuitul unei suflerii aerodinamice, situată în aval de camera de experimentare a sufleriei şi în vecinătatea acesteia. Difuzorul e divergent, secţiunea sa transversală crescînd treptat în sensul scurgerii curentului de aer. Există difuzoare subsonice şi supersonice, după cum viteza curentului de aer în camera de experimentare e mai mică sau mai mare decît aceea a sunetului. Difuzor subsonic: Difuzorul unei suflerii aerodinamice construite pentru a^funcţiona cu numărul lui M'ach M< 1 în camera de experienţe. în difuzorul subsonic, energia cinetică a curentului de aer se transformă în energie potenţială, deoarece viteza scade şi presiunea statică sporeşte. Din cauza proprietăţilor de fluid real ale aerului, profilul de viteze se modifică treptat în lungul difuzorului şi energia cinetică a aerului la ieşirea din difuzor e mai mare decît energia cinetică teoretică (calculată cu ajutorul legii lui Bernoulli), ceea ce rezultă şi din coeficientul de funcţionare al difuzorului. Afară de aceasta, energia cinetică pierdută de aer nu e transformată integral în energie potenţială, deoarece există pierderi prin frecare şi prin desprinderea stratului limită, astfel încît randamentul difuzorului e __ energie potenţială recuperată _ ^ energie cinetică pierdută ' dacă viteza de funcţionare a sufleriei e mică, aerul se comportă ca un fluid incompresibil. în domeniul compresibil, energia cinetică pierdută se regăseşte în variaţia entalpiei şi randamentul e _ creşterea entalpiei energia cinetică pierdută ’ iar dacă entalpia e constantă în fiecare secţiune, rezultă __ h~h __ (-^2 ~^l) măsurat 2 2 unde ix şi i2 sînt entaipiile în dreptul secţiunilor de intrare 5X şi de ieşire S2 ale difuzorului, cărora le corespund vitezele v1 şj v2, respectiv temperaturile 1\ şi T2. în regimul de incompresi bilitate, randamentul unui difuzor bun e de ordinul a 85-**90%,-— La un difuzor de forma unui trunchi de con cu secţiunea circulară, valoarea maximă a randamentului se obţine pentru un unghi de deschidere al difuzorului (unghiul la vîrf al conului) de 5---70. Randamentul descreşte încet, cînd numărul lui Mach la intrarea în difuzor creşte de la 0,3***0,9, dar randamentul descreşte repede, cînd viteza la intrare e aproape son ică. — La un difuzor plan-paralel, unghiul optim de deschidere e de 12°. Pentru o secţiune ae ieşire dată, pierderile prin frecare cresc într-un difuzor mai închis, în timp ce pierderile prin desprindere aescresc; dacă difuzorul e mai deschis, efectul e contrar. Au fost studiate atît difuzoare cu aspiraţie a stratului limită, pentru a se putea mări astfel unghiul de deschidere şi a scurta difuzorul (considerînd o secţiune de ieşire dată), cît şi difuzoare cu fante de suflaj natural. Iii. Schema unei suflerii supersonice, cu funcţionare continuă (sufierie cu circuit închis). 1) ajutaj convergent-divergent; 2) zonă de experimentare; 3) ajutaj de reglaj; 4) circuit de întoarcere; 5) compresor; 6) motor; 7) ră-citorjg) deflector; 9) machetă. Suflul elicei 551 Sufuziune Difuzor supersonic: Difuzorul unei suflerii aerodinamice construite pentru a funcţiona cu numărul lui Mach M> 1 în camera de experienţe. Difuzorul supersonic trebuie să fie convergent în porţiunea sa iniţială, pentru a se reduce viteza curentului de aer; deci e necesar ca sufleria să aibă două coluri sonice Cx şi C2, situate unul în amonte şi celălalt în aval de camera de experienţe C0 (v. fig.). Dacă valoarea raportului S^/Sq dintre secţiunile celor două coluri se alege convenabil (în orice caz, supraunitară), unda de şoc normală se stabileşte în porţiunea divergentă care urmează după colul C2, iar între colul Cx şi această undă, scurgerea e pretutindeni supersonică, cu valoarea maximă a Difuzor de suflerie. C0) cameră de experienţă; Clt C2) coluri sonice. de funcţionare al sufleriei; pentru diverse numere Mach M0, în camera de experienţe, valoarea raportului jS^ e dată în tablou, cu observaţia că la determinarea acestor valori nu s-a tinut seamă de efectul stratului limită, M o 1,5 2,5 scjscx 1,078 1,385 1,995 3,03 7,09 16,85 Dacă raportul Sc nu e corect ales, o undă de şoc poate apărea şi în aval de colul Cx, viteza în camera de experienţe fiind subsonică. Difuzorul supersonic descris e interesant în special pentru M>2, deoarece reclamă o putere necesară mai mică pentru funcţionarea sufleriei. în acest sens, e interesantă şi utilizarea unui difuzor cu colul C2 deformabil, la care secţiunea Sc se reduce treptat după amorsarea sufleriei, pînă cînd unda de şoc se apropie foarte mult de ea. Un difuzor supersonic trebuie să fie foarte lent convergent, unghiul de deschidere indicat fiind cuprins între 4 şi 6°, iar racordările trebuie să fie de asemenea bine efectuate. Calculul pierderilor de sarcină nu e încă bine pus la punct. Dacă se utilizează un difuzor obişnuit, fără porţiune iniţială convergentă, scurgerea în difuzor poate fi în întregime supersonică sau într-o secţiune a acestuia poate apărea o undă de şoc normală, în aval de care regimul devine subsonic şi difuzorul funcţionează ca atare, reducînd energia cinetică a curentului. Secţiunea în care apare unda de şoc depinde de valoarea presiunii la ieşirea din difuzor. Trebuie menţionat că desprinderea stratului limită în difuzor provoacă şi apariţia unor unde de şoc oblice. 1. Suflul elicei. Av,: Curentul de aer care traversează discul unei elice de avion. Masei de aer care trece prin elice şi ocupă o regiune aproximativ cilindrică i se imprimă o mişcare elicoidală, cu o viteză axială şi o viteză de rotaţie; deoarece zona de aer nu e perfect cilindrică, există şi o viteză radială. Suflul elicei influenţează caracteristicile aerodinamice ale aripii avionului, modificînd loca! repartiţia circulaţiei, deci şi valoarea portanţei şi a rezistenţei induse. 2. Suflul exploziei. Tehn., Expl.: Curentul de gaze în expansiune provocat de explozie şi care exercită o apăsare asupra elementelor înconjurătoare. 3. Suflura, pl. sufluri. Metg.: Defect de turnare al lingourilor sau al pieselor turnate din diferite materiale, care consistă în goluri cu dimensiuni mici, datorite fie gazelor de reacţie ale materialului insuficient degazeificat, fie — numai la piese — gazelor produse în timpul turnării, la suprafaţa de contact metal-formă şi împiedicate de materialul de formare, în evacuarea for. Suflurile sînt mai frecvente la turnarea oţelului. Suflurile din oţel datorite materialului sînt goluri sferice sau alungite, cu pereţii netezi, repartizate pe întreaga secţiune a piesei turnate; ele caracterizează o şarjă. Ele sînt produse, în special, fie de gazele din cuptor sau de vaporii de apă din atmosferă şi cari se disolvă în metalul topit, fie datorită întrebuinţării în şarja cuptorului a unui material ruginit ori umed, a feroaliajelor ori a fondanţilor în stare umedă, sau efectuării unei calmări insuficiente a oţelului la elaborare. Ele mai apar şi datorită reacţiilor dintre oţelul lichid şi picăturile reci ori dintre oţelul lichid şi materialul răcit anterior şi oxidat la suprafaţă. Principalele gaze din oţelul lichid sînt hidrogenul, oxidul de carbon şi azotul; cînd temperatura scade, solubilitatea gazelor în oţel descreşte, astfel încît ele se strîng în oţelul solid, provocînd sufluri. Suflurile datorite materialului topit se evită printr-o topire cu fierbere energică, urmată de o bună dezoxi-dare şi de o degazeificare cît mai completă (calmare), cu ajutorul feroaliajelor; concomitent sînt necesare buna uscare a jgheabului, a oalei de turnare şi a dispozitivului de obturare a cuptorului. Suflurile datorite materialului de formare sînt provocate de gazele cari se formează în apropierea suprafeţei piesei şi cari nu se pot evacua. Suflurile din straturile superficiale şi cari apar la suprafaţă în urma aşchierii sînt numite sufluri in fagure (din cauza grupării şi a formei lor). Uneori, suflurile în fagure apar la suprafaţă sub formă de înţepături de ac, şi sînt numite sufluri în sită; ele pot fi Îndepărtate prin prelucrări prin aşchiere, sau concomitent cu stratul de oxizi cari se formează în timpul tratamentelor termice. Principala cauză a formării lor e hidrogenul liber, rezultat din vaporizarea apei din amestecul de turnare neuscat şi reducerea ei la contactul cu materialul de turnare, conform reacţiei: 3H20-f- 2Fe Fe203-j-3H2; bulele de hidrogen sînt prinse între dendrite şi cresc odată cu acestea. Suflurile pot fi produse şi de gazele formate în oţelul lichid şi cari rămîn înglobate în piesă, dacă materialul de formare nu e suficient de permeabil. Suflurile datorite materialului de formare se evită prin buna uscare a formelor şi a miezurilor, prin vopsirea acestora cu vopsea refractară fină, prin mărirea permeabilităţii formelor de turnare, fie prin practicarea de găuri de aerisire, fie prin introducerea în amestecul de formare a unor adausuri de dextrină, rumeguş, etc., cari ard la uscare. Suflurile se constată fie la prelucrarea prin aşchiere — dacă sînt superficiale —, fie prin diferite procedee de examinare indistructivă a materialului (examinare magnetică, radiolo-gică, electromagnetică, ultrasonică, etc.), dacă nu au ieşiri în zonele de prelucrare prin aşchiere. 4. Sufocant. Gen.: înecăcios. 5. Sufozie, Geol., Geot.: Sin. Sufuziune (v.). e. Sufragerie, pl. sufragerii.Arb.: Cameră în care se serveşte masa şi care e mobilată cu mobilele necesare pentru aceasta (masă, bufet, etc.). în vorbirea curentă se numeşte sufragerie şî numai mobilierul din această cameră (de ex. sufragerie de nuc). 7. Sufuziune. Geol., Geot.: Fenomenul de antrenare a particulelor fine dintr-o masă de pămînt, de către un curent de apă de infiltraţie. Se deosebesc: sufuziune mecanică şi sufuziune chimică. Sufuziunea mecanică se declanşează atunci cînd viteza curentului de apă depăşeşte o anumită valoare critică, de la care particulele se pun în mişcare, valoare care depinde de mărimea particulelor şi de uniformitatea materialului. Fenomenul de sufuziune se produce în special în nisipurile argiloase Sugar 552 Sugară, cutie — şi în argileie nisipoase prăfoase şi se declanşează, în general, de la suprafaţa terenului (de ex. a taluzelor), pe unde izvorăşte un curent de apă cu caracter nestabilizat. Sufuziunea mecanică se poate produce şi în d’renuri (urmată, uneori, de scoaterea din uz a drenului) sau în tunetele cu rol de dren. Sufuziune chimică, respectiv levigarea sărurilor solubile conţinute în pămînt, se poate produce: pe cale directă, prin acţiunea apei asupra mineralelor; pe cale indirectă, prin deplasarea (difuziunea) sărurilor, ca urmare a diferenţei de concentraţie în apa din pori. De obicei, sufuziunea se produce pe ambele căi. în numeroase cazuri, sufuziunea chimică poate preceda pe cea mecanică, prin crearea condiţiilor favorabile declanşării acesteia. Sub influenţa fenomenului de sufuziune, cu urmări cu atît mai defavorabile, cu cît particulele masei de pămînt sînt mai mici şi cu cît apele subterane sînt mai abundente şi cu nivel hidrostatic mai înalt, se produce întîi o scufundare a terenului superficial (pîlnie de sufuziune), urmată de alunecarea sau de prăbuşirea taluzului sau a versantului şi, deci, de deformarea şi distrugerea construcţiilor. îmbrăcaminteie de impermeabiIizare reduc infiltraţiile, mărind astfel considerabil timpul de levigare chimică şi, implicit, începutul sufuziunii mecanice, putînd prelungi astfel fenomenul pe zeci de ani. Sin. Sufozie. 1. Sugar, pl. sugare. Ind. hîrt.: Dispozitiv de deshidratare prin sugere aşezat între cilindrele-registre şi presa sau cilindrul primitor de la partea sitei maşinii de fabricat hîrtie cu sită plană (v. Hîrtie, maşină de fabricat —). Sugarul poate avea, fie formă de cutie sugară, fie formă de aparat „Rotabelt“ (v. Rotabeit, aparat —). 2, Sugar, cilindru Ind. hîrt.: Cilindru orizontal rotativ, pentru deshidratarea prin sugere (prin depresiune) a benzii de hîrtie ia maşinile de fabricat hîrtie sau carton, montat fie ca cilindru primitor în locul presei primitoare, fie ca cilindru de presare ia anumite prese umede (v. Presă sugară, sub Presă 1). Cilindrul sugar mai poate fi folosit, în generai, şi oriunde e necesar un cilindru care trebuie să realizeze o absorpţie prin depresiune, de exemplu la presele de spălare a flanelelor Ia dispozitivul de preluare cu vid a benzii de hîrtie, tip pick-up (v. sub Preluare automată), etc. Se construiesc două tipuri de cilindru sugar: tipul cu cutie aspiratoare interioară şi tipul celular. Cilindrul sugar cu cutie aspiratoare interioară(v. fig; v. şi fig. a, sub Primitor, cilindru —) e compus dintr-un corp, în general cilindric, cu două fusuri, în care e montată cutia aspiratoare. Cilindrul sugar celular (v. fig. b, sub Primitor, cilindru ~), folosit în prezent din mce în ce mai mult şi în maşinile cu viteză mare, are în trei, sau, rareori, în mai multe camere aspiratoare, numite celule, în cari depresiunea se realizează succesiv, cu ajutorul unei pompe de vid. Celulele exercită un efect de sugere uniform; ele au curăţire uşoară şi nu produc marcaje pe hîrtie. 3. Sugara, cutie Ind. hîrt.: Cutie aspiratoare de alamă sau de fontă, montată după cilindrele registre (v. Registru, cilindru-—) ale sitei maşinii de fabricat hîrtie (v. Hîrtie, maşină de fabricat —) şi sub sită pentru eliminarea puternică a apei din banda de hîrtie. Sin. (impropriu) Sugător. Numărul de cutii sugare montate la partea sitei a unei maşini de fabricat hîrtie variază între limite foarte largi, după felul hîrtiei care se fabrică pe maşină (de ex. două sau trei sugare pentru hîrtiile fabricate dintr-o pastă aspră, pînă ia nouă sugare la hîrtiile pergaminate). Cutia e legată (v. fig. sub Cutie aspiratoare) prin conducta de aspiraţie la o pompă de vid sau la un sifon aspirator. Prin peretele frontal ai ei trece un şurub de oţel, care deplasează un oblon mobil; acesta împiedică pătrunderea pe ia capete a aerului în sugar şi, în acest scop, capetele sugarului, între oblon şi peretele exterior, sînt umplute cu apă. Cutiile sugare sînt dispuse sub sită, fie echidistanţate '#■---^—&- 'O'-------------Q---- ------&_____ d Cilindru sugar clasic, a) secţiune transversală; bx şi b2) detaliu şi vedere de sus a perforaţiilor; 7) corpul cilindric, perforat; 2) corpul cutiei aspiratoare; 3) aspirator mobil; 4) resort pentru apăsarea aspiratorului pe corpul cilindric; 5) detaliu la perforaţiile corpul lui cilindric; 6) garnitură de etanşare; 7) sită. special ca cilindru primitor la interiorul împărţit în două ori Dispoziţii ale cutiilor sugare. 1) cutie sugară; 2) sita maşinii; 3) cilindru-registru; 4) cilindru sugar. (v. fig. o şi b), fie alăturate (v. fjg. c şi d), în care caz capacitatea de sugere a întregului grup creşte. După cutiile sugare, conţinutul în substanţă uscată ai hîrtiei creşte de ia 1 -"4% la 8--*13 %, după cum pasta e mai grasă sau mai aspră. Depresiunea în sugar are valori între 0,1 şi 0,5 kgf/cm2, după sortul de hîrtie şi poziţia sugarului, crescînd treptat de la primul sugar (de lîngă cilindrele-registre), spre ultimul. De regulă, depresiunea ia primul sugar e realizată cu ajutorul unui sifon barometric. Depresiunea se poate regla la fiecare sugar şi cu ajutorul unor dispozitive cu recipiente cu prea-plin mobile pe verticală, cari servesc la închiderea hidraulică pentru conducta de aspiraţie respectivă. Aceste dispozitive realizează şi separaţia între apa care se elimină prin cădere liberă şi aerul aspirat de pompa de vid. Sugativă 553 Suitoare Pentru reducerea uzurii suprafeţei sugarelor se pot folosi şi cutii sugare mobile, cari au o cursă de 15---20 mmF şi se deplasează de 2--*3 ori pe minut. La maşinile cu viteză mare, la cari uzura sitei la frecarea cu suprafaţa cutiilor sugare e mai accentuată, cutiile sugare pot fi înlocuite cu aparatul Rotabelt (v. Rotabelt, aparat ~). 1. Sugativa, pi. sugative. Ind. hîrt.: Hîrtie (v.) groasă, poroasă, special preparată pentru a suge cerneala. Sin. Hîrtie sugătoare. 2. Sugere. 1. Gen.: Absorbirea unui lichid, fie. în masa unui corp poros aplicat pe suprafaţa lichidului, fie printr-o conductă în care se realizează o depresiune. în primul caz, deplasarea lichidului e datorită forţelor capilare, iar în al doilea caz, diferenţei dintre presiunea exercitată pe suprafaţa liberă a lichidului (de ex. presiunea atmosferică) şi presiunea din conducta de sugere. Sin. (parţial) Aspiraţie. 3. Sugere.2. Nav.: Atracţie între două nave cari navighează la distanţă mică una de alta, sau între o navă şi malul din apropierea ei, Efectul de sugere se produce cum urmează: la înaintare, nava împinge apa spre prova, astfei încît în borduri viteza relativă a apei e mai mare şi se formează zone de depresiune. Cînd nava se găseşte în mare liberă, apa se scurge uşor — din zona de suprapresiune spre zona de depresiune, şi fenomenul nu are nici o importanţă practică. Dacă, însă, două nave trec la distanţă mică una de alta (v. fig. a), spaţiul de trecere îngustat la mijloc asigură o sporire a vitezei apei în zona centrală, dînd naştere la o depresiune puternică, în timp ce în jurul navelor, chiar în zonele de depresiune din bordurile exterioare, presiunea e mai mare. Din această cauză, nava mai mică e Efectul de.sugere între două atrasă cu prora spre nava mai mare nave. (v. fig. b). Dacă nu s-a produs o coliziune cînd cele două nave sînt la tra-vers (v. fig. c), nava mai mică e atrasă de nava mai mare, tinzînd să se deplaseze lateral şi să se lipească de aceasta. Singurul mijloc eficient de combatere a efectului de sugere e reducerea diferenţei de presiune între zonele de suprapresiune şi zonele de depresiune, adică micşorarea vitezei navei, cîrma fiind aproape ineficientă. 4. Sugrumătoare, pl. sugrumători. Nav.: Bucată de parîmă verticala care susţine, din loc în Ioc, o parîmă orizontală (de ex. o centură de remorcă, etc.). 5. Sugrumâturâ, pi. sugrumături. 1. Nav.: Locul unde e prinsă o sugrumătoare (v.). 6. Sugrumâturâ.2. Nav.: Apropierea forţată a două parîme paralele. Sin. Strangulaţie, Gîtuitură. Sugrumâturâ. 3. Nav.: Locul de pe coloană unde se fixează, cu ajutorul cercului de sugrumătură (v.), capetele inferioare ale şarturilor arborelui gabier, cînd nu sînt prinse de gabie. Sin. Strangulaţie.. 8. cerc de ~.Nav.: Cerc metalic cu ochiuri, fixat sub gabie, sub crucetă şi la partea superioară a arboretului, de care se prind şarturile şi straiurile, la navele cu arborada de lemn. La navele cu arborada metalică, cercul de sugrumătură e înlocuit cu ochiuri metalice sudate direct pe catarg. 9. Suhac, pi. suhace. Tehn.: Sin. Ac de tras (v. Tras, ac de —). io. Suharevski-Strult, criteriul lui Telc.: Criteriu de apreciere a gradului de clar.itate a audiţiei într-o încăpere, utiiizînd raportul dintre densitatea de energie acustică a (+ zonă de suprapresiune; • 7onă de depresiune). a) depresiune puternică între nave; b) atragerea navei mici de către cea mai mare; c) navele la travers, cu depresiune maximă. undelor sonore utile şi densitatea de energie a undelor sonore perturbatoare. Acest criteriu foloseşte factorul de claritate a! încăperii, definit de relaţia ^ E'r+E,' în care Ej e densitatea de energie acustică corespunzătoare undelor directe; E'f e densitatea de energie corespunzătoare undelor acustice reflectate percepute de către un ascultător într-un interval de timp de 50---60 ms; E" e densitatea de energie corespunzătoare undelor acustice reflectate percepute de ascultător după un interval de timp mai mare decît 60 ms de la perceperea sunetului direct, iar Ev e densitatea de energie corespunzătoare sunetelor perturbatoare. Acest criteriu nu corespunde întru totul condiţiilor reale de audiţie, deoarece nu ţine seamă de mecanismul perceperii auditive, în care intervine şi durata acţiunii undeior acustice asupra organului auditiv. 11. Suhatul bălţii. Pisc.: Zonă inundabilă a unui basin hidrologic, care se găseşte în regim de inundaţii naturale, în care, după retragerea apelor, se dezvoltă o vegetaţie bogată, care e trecută în circuitul economic prin păşunat, cosit, etc. 12. Suint. Ind. text.: Produs hidrosolubil al glandelor sudo-ripare din piele, depus pe fibrele de lînă, pe părui de capră, etc. ca o peliculă protectoare, care se separă în apele de spălare a acestor fibre. E un component important al usucului (v.), cu proprietăţi detergente. Reprezintă circa 12***20% din greutatea lînii nespălate. 13. Suiş, pl. suişuri. Geogr.: Loc înclinat sau porţiune dintr-un drum, care merge ureînd. Sin. (prin extensiune) Pantă, Povîrniş, Coastă. Ant. Coborîş. 14. Suilaş, pl. suitaşe. Ind. text.: Produs textil de forma unui şiret cu lăţimea de circa 3 mm, rezultat din împletirea a circa 12 fire de viscoza, relon (v.), teron (v.), etc. peste circa 4 fire de bumbac, pentru obţinerea rezistenţei suitaşului. Suitaşul poate fi alb, roşu, galben, verde, etc. E folosit la confecţiuni de îmbrăcăminte de femei şi copii, pentru înfrumuseţarea acestora. 15. Suita de roci. Geol.: Succesiune de depozite în continuitate de sedimentare, cu caractere litoiogice asemănătoare şi care are, în general, o numire unitară, legată de localitaţea unde a fost descrisă prima dată. 16. Suitoare, pi. suitori. Mine: Lucrare minieră verticală sau înclinată, care face legătura între două lucrări miniere situate la orizonturi diferite sau între un orizont subteran şi* suprafaţă, care nu are dispozitive mecanice de transport (vagonete, colivii, skipuri, platforme). Se sapă în zăcămînt sau în steril, cu secţiune transversală pătrată, dreptunghiulară, circulară (rar ovală), fie manual (rar, în roci slabe), fie cu explozivi (se perforează cu perforatoare telescopice sau pe suport, de pe poduri provizorii, găuri de mină pentru sîmbure, lărgire şi profil), fie mecanizat (cu maşini de săpat suitori), pînă la diametrul de 800 mm (v. Forat, maşină de ^ ). în roci mai puţin tari (de ex. în cărbuni), suitorile se sapă, uneori, în două trepte, executîndu-se o gaură de jos în sus care se lărgeşte, apoi, de sus în jos, pînă la diametrul dorit. în cazul săpării cu explozivi, sub frontul de lucru se montează poduri rezistente de siguranţă; explozivii se amorsează electric şi se montează o instalaţie de ventilaţie în fund de sac (în minele grizutoase se iau măsuri suplementare de tehnică a securităţii muncii). Susţinerea suitorilor se face, cel mai frecvent, cu cadre de lemn (v. fig.), aşezate perpendicular pe axa suitorii, puse unul lîngă altul (în roci slabe) sau în cîmp (în roci rezistente), şi cu grinzi transversale cari compartimentează secţiunea utila Sul 554 Sul în două sau în trei compartimente, fiecare avînd o anumită destinaţie (circulaţia personalului, în care caz se prevede cu scări şi cu poduri de siguranţă; rostogol pentru util sau pentru Susţinerea unei suitori, o) cu sti'ip ; b) cu cadre complete de lemn căptuşite la exterior ; c) cu cadre complete şi cu căptuş:re interioară. steril, în care caz se căptuşeşte cu scînduri; evacuarea apelor, în care caz se montează jgheaburi sau tuburi, etc.). în unele cazuri, suitorile se căptuşesc cu zidărie de betonite, sau de cărămizi (mai rar), ori de beton monolit, compartimentarea secţiunii utile făcîndu-se cu traverse de profiluri laminate de oţel. Suitorile cu un singur compartiment, în general cu secţiune pătrată (susţinute cu lemn), circulară sau eliptică (susţinute cu zidărie sau cu beton), îndeplinesc o singură funcţiune (aeraj, scurgerea apelor, etc.). Se sapă pentru înălţimi mici şi au totdeauna şi scări pentru circulaţia personalului de control. Suitorile cu două sau cu mai multe compartimente sînt, în general, dreptunghiulare. La exploatarea filoanelor de minereuri, panourile sînt limitate în direcţie cu suitori; în unele cazuri, suitorile se formează treptat în rambleu, cadrele fiind aşezate, unul peste altul, pe măsura înaintării în sus afrontului de abataj (v. Exploatare, metoda de ~ a minereurilor). Cele două guri ale suitorii se aşază, de obicei, lateral faţă de galerii; gura superioară se acoperă cu uşă sau cu grătar de lemn sau din vergele de oţel (pentru suitori cari servesc în acelaşi timp şi la aeraj), pentru ca să împiedice accidentele provocate de eventuale căderi; gura de jos a suitorii se prevede, în dreptul rostogolului, cu jgheab de curgere a materialului din rostogol în vago-nete şi cu închizător metalic de reţinere a materialului, manevrat fie manual, fie automat, de vagonete. După funcţiunea îndeplinită, se deosebesc: Suitori de aeraj, cari au, în general, un singur compartiment, susţinut cu beton (de preferinţă), cu poduri şi scări de vergele de oţel (ca să opună rezistenţă minimă curentului de aer). Servesc la dirijarea spre ventilator a aerului viciat din sector sau din mină (la capătul de sus, suitorile sînt legate cu canalul ventilatorului). * Suitori de pregătire pentru exploatare, cari au două sau trei compartimente, unul dintre ele pentru circulaţia personalului, celelalte pentru amenajarea rostogolurilor (v.). De la suitoare se atacă abatajele, prin intermediul unor galerii scurte de pătrundere (strate groase ; exploatare cu fel i i, subetaje, etc.) sau direct (strate, filoane subţiri şi înclinare mare). Suitori pentru scurgerea apei, cari au o singură secţiune, susţinută (de preferinţă) cu beton ; servesc la colectarea apelor scurse de la rambleierea hidraulică şi la dirijarea lor spre canalele şi basinele pentru pompe, aşezate la orizonturi principale. Suitori pentru rambleiere, cari se pot amenaja diferit, în funcţiune de procedeu! de rambleiere: ca simplu rostogol pentru coborîrea materialului de rambleu uscat în abataj; ca lucrare minieră, echipată cu jgheaburi prin cari se introduce în mină material pentru rambleiere uscată; ca lucrare minieră în care se montează conductele cu cari se introduce în mină rambleul hidraulic. 1. Sul, pl. suluri. 1. Tehn.: Cilindru de lemn, de metal sau de alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale şi care serveşte pentru a conduce, a presa sau a fasona un material. 2. ~ de presat. Cs.: Unealtă alcătuită dintr-un cilindru de oţel, neted, articulat pe o furcă echipată cu mîner folosit la aplicarea prin presare a filţului (pîslei) aşezat sub linoleum, sau la alte lucrări similare. Sin. Sul de rolat. 3. Sul. 2. Ind. text.: Dispozitiv cilindric, masiv sau tubu- lar, pe care se înfăşoară urzeala sau ţesătura şi care se foloseşte la urzire, la ţesere şi în operaţiile de finisare. Poate fi construit din metal sau din lemn. Sulul de lemn se face din mai multe bucăţi încleite între ele, solidarizate la capete cu brăţări metalice şi strunjite. După scopul în care sînt folosite, se deosebesc: Sul de urzeală: Sul pe care se înfăşoară urzeala, pentru alimentarea războiului cu firele de urzeală necesare formării ţesăturii. De-a lungul tubului e practicată o tăietură în care se fixează capătul urzelii (cu ajutorul unei pene de scîndură). Poate avea la capete cîte o rondelă de oţel, cu faţa interioară lucioasă, perpendiculară pe axa sa, pentru a se împiedica alunecarea firelor din marginea urzelii. Distanţa dintre rondele e pre-reglabilă. Una dintre rondele are o prelungire axială, cu o mufă la extremitate, care serveşte la fixarea frînei sulului aşezat pe război (rondelă de frînă). Capetele tubului au cîte o prelungire axială cu care reazemă în palierele pentru sul, fixate în pereţii războiului (în scobiturile suporturilor de suluri). Sulurile metalice fără rondele se construiesc din tuburi M'annesmann şi se folosesc mai mult în industria inului, a cînepei şi a iutei, sau cînd urzeala trebuie vopsită pe sul. Axele sulurilor pot avea şuruburi cari permit fixarea mai multor suluri cap în cap, în scopul formării de urzeli late, prin asamblare de urzeli înguste. De pe sulul aşezat orizontal, cu capetele sprijinite în palierele de la un cap al războiului, urzeala trece peste traversa de spate, printre fusceii rostului, prin iţe, prin spată, peste traversa de piept, peste cilindrul riflat şi se înfăşoară pe sulul de ţesătură, de la capul opus al războiului. Sul de ţesătură: Sul fără rondele la capete, pe care se înfăşoară ţesătura în timpul procesului de ţesere. în general, se construieşte din lemn şi e asemănător cu sulul de urzeală (v.). Sulul de ţesătură mai serveşte, în operaţiile de finisare, la înfăşurarea ţesături lor, după ce acestea au circulat prin d iferite maşini (suport pentru conservarea şi depozitarea temporară a ţesăturilor între operaţiile de finisare). Sul de tragere: Sul dispus lîngă sulul de ţesătură, la mijlocul distanţei dintre acesta şi traversa de piept (v.), rezemat în lagărele montate pe pereţii laterali ai războiului de ţesut. Su! de tragere. E constituit dintr-un cilindru metalic riflat (v. fig.) şi trage ţesătura uniform pe toată lăţimea ei, pentru a fi preluată de sulul de ţesătură, Sulf 555 Sulf 1. Sul. 3. Ut , Metg., Mett.: Bară de oţel rotund folosită la lărgirea orificiului de scurgere a metalului lichid sau a zgurii, dintr-un cuptor metalurgic. (Termen de atelier.) Sin. Rangă. 2. Sul. 4. Ind. hîrt.: Unitate de ambalaj, pentru hîrtie sau carton, formată dintr-o bandă continuă, înfăşurată, cu lungime variabilă, cu lăţimea de minimum 300 mm şi egală pe toată lungimea benzii. 3. Sula, pl* sule. Tehn.: Unealtă constituită dintr-o tijă de sîrmă de oţel ascuţită, dreaptă sau curbă, fixată sau nu într-un mîner de acţionare — în general de lemn — sau acţionată de o maşină, folosită la executarea de găuri pătrunse (rombice, rotunde, etc.) cu diametru mic, pentru petrecerea acului sau a materialului de coasere ori de matisire (sfoară, aţa, etc.) sau de asamblare prin alte mijloace (agrafe, cuie de lemn, etc.) în materiale nemetalice subţiri (piele, hîrtie, mase plastice, etc.) sau în mănunchiul de viţe de cablu, cari trebuie asamblate cu ajutorul unui fir de material flexibil. E folosită la coaserea încălţămintei, a hamurilor, a dosarelor, etc., la înnădirea cabluri lor, etc. Perforarea orificiilor cu ajutorul sulei se face fără eliminare de material, producîndu-se numai ruperea unor fibre de pe traiectul uneltei sub acţiunea solicitării de întindere şi de comprimare a fibrelor deplasate de la locul lor; ca efect al deranjării ţesutului, după executarea orificiului, pereţii acestuia exercită strîngerea fie a elementului de prindere, fie a aţei, asigurînd astfel o bună aderenţă la acestea. în industria pielăriei se folosesc sulele la lucrul cu maşini şi la confecţionarea manuală. Sulele folosite la maşini servesc la perforarea şi transportul semifabricatelor. Ele pot fi cu axa tijei semicirculară şi cu secţiunea pătrată (folosite la maşinile de cusut talpa pe ramă şi de cusut rama) sau cu axa tijei dreaptă şi cu secţiunea circulară (folosite la maşinile de cusut universale şi la maşinile de bătut cuie de lemn). Sulele folosite la confecţionarea manuală au si un mîner de c , , , , Sule cu mmer de lemn. lemn (v. fig.). Ele pot fi: cu N x S ' . , r , . o) pentru curelari; d) pentru cismari. tija dreapta şi cu secţiune circulară, numite şi s p i I e r e, cu tijă dreaptă şi cu secţiune pătrată, sau cu tijă curbă şi cu secţiune rombică. 4. ~ de matisit. Nav.: Sulă de formă tronconică, folosită la matisit şi la lucrări de velărie. 5. ~ pentru cablu. Expl. petr.: Sculă folosită la operaţiile de înnădire (şpraiţuire) a cablului, servind la împletirea sau despletirea viţelor. Partea de lucru, care se introduce între viţele cablului, are fcrmă plată, fiind ascuţită către vîrf. Pentru manevrarea uşoară de către operator, sula e echipată cu o toartă de care se prinde cu mîna. Sula e folosită şi ca sculă ajutătoare în diverse alte operaţii executate de sondori; de aceea se păstrează prinsă într-un cui sau într-un cîrlig agăţat de o riglă a turlei, în apropierea sondorului şef. 6. Sulcină, pl. sulcine. Bot.: Sin. Sulfină (v.). 7. Sulf. Chim.: S. Element din grupul VI al sistemului periodic al elementelor, cu caracter metaloidic. Are gr. at. 32,06; nr. at. 16; în combinaţii poate fi bi-, tetra- şi hexavalent. Sulful există în mai multe stări alotrope. La temperatura obişnuită e stabil în forma rombică. Sulful rombic, numit şi sulf oc, are molecula formată din opt, şase şi patru atomi, Ss, S6, S4. Formele alotrope ale sulfului cu şase şi cu patru atomi se obţin în condiţii speciale şi nu prezintă importanţă practică. Cel mai stabil e sulful cu molecula formată din opt atomi, S8, cari sînt uniţi prin cova-lenţe sub forma unui octogon în care atomii sînt aşezaţi în două plane paralele (v. fig. I a şi b). Prezintă o reţea moleculară complexă, rar întîinită la compuşii anorganici, în cadrul căreia fiecare atom de sulf e legat, de o parte şi de alta, de sferele altor doi atomi, cari se întretaie cu sferele atomilor vecini, iar lanţurile compuse din opt atomi (o moleculă) sînt închise cu un inel ondulat, în zig-zag. Celula elementară e compusă din 16 molecule electric neutre, legate foarte slab între ele prin legături van der Waals. Această structură explică următoarele proprietăţi ale sulfului: conductibiIi-tatea termică şi electrică redusă; temperaturile joase de topire şi de sublimare; duritate mică; lipsa unui clivaj clar; aniso-tropie netă din punctul de vedere optic; etc. Sulful rombic are culoarea galbenă, gr. sp. 2,06 şi se topeşte la 112,5°, la încălzire rapidă; căldura de topire 9,4 cal/g. Are duritate mică şi e rău conducător de căldură şi de electricitate. E insolubil în apă; se disolvă însă puţin în aicool, în eter, în hidrocarburi (benzen, petrol). E foarte solubil în clorură de sulf (S22CI2) şi în special în sulfură de carbon. Sulful rombic se poate obţine prin evaporarea unor soluţii saturate de sulf în sulfură de carbon. Sulful monoclinic, numit şi sulf p, e stabil numai deasupra temperaturii de 95,6°. Se obţine prin cristalizarea topiturilor de sulf, deasupra temperaturii de 112,5° (punctul de topire al sulfului rombic), lăsîndu-se să se răcească încet sulful din creuzet. îndată ce s-a format o pojghiţă solidă la suprafaţă se fac două găuri în aceasta şi se scurge sulful încă lichid. După răcire completă, se îndepărtează pojghiţa. Pe pereţii creuzetului se găsesc cristale aciculare transparente de sulf monoclinic. Acesta are gr, sp. 1,96 (la 20°), p.t. 119° şi căldura ce topire 10,8 cal/g. Cele două forme cristaline ale sulfului sînt forme enantio-tnorfe, avînd ca punct de transformare temperatura de 95,6°. Trecerea dintr-o formă în alta se face lent, în funcţiune de temperatură. Trecerea sulfului rombic în sulf monoclinic se face cu absorpţie de căldură, şi anume 0,087 kcal/atom-gram. Prin topire, sulful trece într-un lichid galben foarte fluid, circa 10 cP. Peste 155°, culoarea începe să se închidă şi viscozitatea să se mărească, iar la 190°, culoarea devine cafenie închisă şi viscozitatea atinge valoarea maximă de 33 000 cP. Continuînd încălzirea, pe măsură ce creşte temperatura, viscozitatea scade şi, pe la 400°, sulful topit devine din nou foarte fluid (140 cP), culoarea rămînînd cafenie închisă. Sulful fierbe, la presiunea normală, la 444,6°. Căldura de vaporizare e de 362 cal/g. Sub 95,6°, sulful rombic avînd tensiunea de vapori şi energia cea mai mică e singura formă stabilă; între 95,6° şi 119,2°, tensiunea de vapori cea mai mică o are sulful monoclinic; e deci forma mai stabilă în acest interval. Datorită faptului că numărul de atomi din molecula sulfului în stare de vapori variază în funcţiune de temperatură se produce şi schimbarea culorii acestor vapori, de la galben-portocaliu între 150 şi 200°, la roşu între 200 şi 600°, şi apoi la galben deschis, peste 600°. La temperaturi mai joase, vaporii de sulf conţin molecule S8, S6 şi S4. La temperaturi cuprinse între 800 şi 1400° moleculele sînt biatomice, S2, iar pe la 1700° sînt monoatomice, S. Sulful solid răcit pe la —80° e aproape incolor. Sulful topit pe la 250---3000, turnat în apă rece, dă o masă plastică, transparentă, de culoare galbenă-brună, numită sulf moaie sau plastic (Sy), care se întinde ca şi cauciucul. Se admite că în sulful topit se găsesc în echilibru dinamic două forme alotrope, numite SX şi Spt. Sulful X are * /. Structura moleculei de sulf. a) vederea de sus a inelului de opt atomi ; b) vederea laterală a aceluiaşi inel; c) scnema amplasării centrelor atomilor. „ Sulf 556 Sulf culoare deschisă, e mobil şi e solubil în sulfură de carbon. Sulful yi e brun, vîscos şi insolubil în sulfură de carbon. Echilibrul existent între cefe două forme în topituriie de sulf explică variaţia culorii şi a viscozităţii cu ridicarea temperaturii. Proporţia de S[i creşte cu ridicarea temperaturii (3,6% la 120°, 11 % la 160°, 40% la 444°). Echilibrul SX ^ Sţz poate fi modificat cu catalizatori pozitivi sau negativi, ca amoniac, bioxid de sulf, acid sulfuric, iod, etc. Sulful y af~e o structură macromoleculară, rezultată prin asocieri ale moleculelor de S4 cari se dispun în zig-zag (v. fig. I c). Această formă în stare întinsă prezintă spectre de fibre. Legături le sînt de tipul covalent. Se cunosc şi alte forme alotrope, mai puţin importante, cum sînt Sjt şi Sp. Sulful n se obţine prin încălzirea sulfului în S2CI2 fa 170***180° şi răcirea bruscă la —80° a produsului obţinut şi disqlvat în sulfură de carbon. La această temperatură se depune sulful X, SX, iar din soluţia rămasă prin evaporare în vid, la —80°, se separă sulful n, Stt. Sulful p se obţine tratînd o soluţie de tiosulfat de sodiu cu acid clorhidric concentrat şi răcit fa 0° şi amestecînd totul cu toluen. Se cunosc şi forme c o l o i d a I e ale sulfului, cari se pot obţine prin diverse procedee. Sulful are următorii isotopi: Numărul de masă i Abun- j denţa j i Timpul de în ju-mătăţire Tipu! dezintegrării ! j Reacţia nucleară ! de obţinere 31 “ 2,6 s emisiune Si28(oc, n)S31, P31(p, n)S3\ S32(y, n)S31 32 95,06% - _ 33 0,74 - - 34 4,18 - , - 35 - 87,1 z emisiune S34(n, y)S3\ S34(d, p)S35, Cl35(n, p)S35, CI37 (d, a)S33 36 0,016 - - - 37 - 5 min emisiune 3~ S36(n, y)S37, Cl37(n, p)S37 Sulful e un element foarte reactiv din punctul de vedere chimic; la temperatură mai înaltă se combină direct cu toate elemente ie, cu excepţia azotului, a aurului, p latinului şi iodului. Cu fluorui, el se ccmbină chiar la rece, iar cu ceilalţi halo-geni, la cald. Prin încălzire se combină cu metalele, dînd sulfurile respective, cu degajare de căldură. La rece, sulful nu reacţionează cu hidrogenul; prin încălzire are loc reacţia reversibilă, prin care se obţine hidrogen suifurat, H2S: S4-H2 ;± H2S4-5 kcal. Sul fu! încălzit în aer se aprinde pe la 250°, dînd bioxid de su If: S-f02=S02+70,9 kcal. Fierul, zincul, arsenul şi stibiuIp sub formă de pulbere şi în amestec cu sulful, se combină fiecare în parte, prin încălzire dînd sulfurile respective. Cuprul, argintui şi mercurul reacţionează cu sulful chiar la temperatura ambiantă. Hidroxizii alcalini reacţionează cu sulful, dînd suifuri şi tiosulfaţi. Sulful prezintă proprietăţi reducătoare; astfel, acidul sulfuric e redus la bioxid de sulf, S02; bicromaţii, la oxid cromic, Cr203, etc. întrebuinţările sulfului elementar sînt numeroase. El e folosit în agricultură, la combaterea criptogamelor, ca, de exemplu, a oid’iumului la viţa de vie; în Medicină, pentru prepararea alifiilor contra unor boii de piele sau în alte preparate pentru boli de piele sau turburări cronice de digestie şi de nutriţie. în industrie e folosit la fabricarea acidului sulfuric, a sulfiţilor, tiosulfaţi lor, sulfurilor, a sulfurii de carbon, a clorurii de sulf. Mari cantităţi sînt folosite la vulcanizarea cauciucului, la fabricarea ebonitei, a coloranţilor de sulf, a chibriturilor, a pulberii negre de vînătoare, a artificiilor, etc. Su Ifu l se găseşte în scoarţa pămîntu lu i sub forma elementară şi în combinaţii, în proporţia de 0,06%. în starea de mineral nativ e adeseori impurificat cu substanţe argiloase sau organice, cu picături de ţiţei, gaze, etc., iar unele varietăţi conţin un amestec isomorf de seleniu (pînă la 5,2% în sulful selenios), cum şi telur, arsen şi, excepţional, titan. Se formează: în activitatea fumarolîană, depunîndu-se prin sublimare pe pereţii craterelor vulcanice şi în fisurile rocilor; în procese sedimentare, prin disolvarea rocilor cari conţin gips; pe cale biochimică (sub acţiunea bacteriilor anaerobe), în strate cari conţin gips, bitumine solide şi lichide (asfalt, ţiţei), etc.; prin descompunerea piritelor în părţile inferioare ale zonei de oxidare a zăcămintelor metalifere. Cristalele au adeseori habitus bipiramidal sau de piramidă trunchiată, mai rar sfenoidal. Se întîlneşte în mase compacte, uneori pămîntoase, mai rar în forme stalactitice reniforme şi eflorescente, pulverulente. Culoarea e galbenă, gaibenă-cenu-şie, brună şi neagră (din cauza impurităţilor cărbunoase) şi urma e albă (aproape inexistentă). Pe faţete, luciul e adamantin, iar în spărtură, răşinos gras. Prezintă clivaj imperfect după (001), (110), (111) şi spărtură concoidală neregulată. E casant, are duritatea 1---2 şi 2,05-*'2,08. E transparent-translucid. optic biax şi are inc,icii ae refracţie: n =1,958; w =2,038 şi w =2,245. Depozitele de sulf apar în marne miocenice, asociate cu gips, celestină,-aragonit şi calcit. Formarea acestor depozite se explică, fie prin reducerea sulfaţilor de către agenţi organici, fie, mai probabil, prin precipitare din ape sulfuroase. Se mai găseşte sulf nativ în vulcani, unde a luat naştere prin reacţia dintre hidrogen sulfurat şi bioxid de suif. Sub formă combinată, sulful se găseşte în special ca sulfaţi şi ca sulfuri metalice, cari au o mare importanţă industrială; de exemplu: sulfură de fier (v. Pirită), sulfură dublă de cupru şi fier (v. Calcopirită), sulfură de zinc (v. Blendă), sulfură de plumb (v. Galenă), de mercur (v. Cinabru), etc. Suîfaţii cei mai răspîndiţi sînt: de calciu (v. Gips) şi anhidritul; de bariu (v. Baritină); de stronţiu (v. Celestină); de magneziu (v. Kieserit). Se mai găseşte suif în uneie ape minerale (sulfuroase), în gaze naturale (solfatare). Din sol e luat de plante şi e legat organic în substanţe albuminoide. Astfel se explică prezenţa lui şi în cărbunii de pămînt. în organismele animale e indispensabil pentru construcţia unor substanţe proteice. El intră şi în constituţia părului şi a iînii. Prelucrarea sulfului impur, aşa cum se găseşte în pămînt, se face prin lichefierea lui prin căldura produsă, fie de propria lui ardere, fie prin arderea altor combustibili. în Sicii ia se procedează astfel: se face în coasta unui deal o cavitate semicirculara, cu diametrul de circa 10 m şi cu adîncimea de 2,5 m; pereţii se căptuşesc cu piatră. Baza cuptorului e formată din aouă jumătăţi înclinate una spre alta, între cari se lasă un şanţ, prin care se scurge sulful topit. Se umple cuptorul cu bulgări de minereu, lăsînd între ei deschideri verticale pentru asigurarea tirajului, şi se acoperă totui cu un strat de minereu ars. Se aprinde, şi arderea se conduce astfel, încît, prin căldura produsă de o cantitate minimă de minereu, restul de sulf se topeşte. Acesta se culege în vase de lemn, de forma unui trunchi de con, cîntărind 60-"70 kg fiecare. Un astfel de cuptor, care se numeşte calcarone, arde timp de aproape două luni şi produce circa 200 t de sulf, randamentul fiind de circa 50%. în alte tipuri de cuptoare se întrebuinţează cocs pentru ardere, iar în procedeul Gritti şi Orlanda, minereul se încarcă în retorte şi topirea se face cu vapori de apă supraîncălziţi. Sulful crud astfel obţinut conţine circa 3% impurităţi şi, de aceea, trebuie rafinat. Pentru rafinare se topeşte sulful impur într-un cuptor, de unde cade într-o cuvă în care are 557 Sulf loc distilarea; vaporii de sulf trec într-o cameră mare de piatră, unde se condensează pe pereţi sub formă de pulbere, numită floare de sulf. Dacă temperatura în această cameră se ridică la peste 120°, sulful se topeşte şi e cules, la baza camerei, în forme cilindrice, obţinîndu-se sulf în bastoane. în alte regiuni ca, de exemplu, în Louisiana, (Statele Unite), sulful se extrage prin procedeul Frash (1891), din cauza conformaţiei zăcămintelor. în aceste regiuni, sulful se găseşte la adîncimi între 200 şi 300 m, sub un strat de nisip nămolos, în care se produc degajări de hidrogen sulfurat şi unde nu se pot săpa galerii şi nu se pot face lucrări miniere. Procedeul Frash consistă în a introduce în zăcămînt o sondă formată din trei tuburi coaxiale, terminată cu un cap special. Prin tubul exterior se introduc în zăcămînt vapori de apă supraîncălziţi (160***170°), cu scopul de a topi sulful. Prin tubul central se introduce aer comprimat. Sulful topit invadează capul sondei şi e vehiculat de aerul comprimat prin tubul median. Emulsia de sulf cu apă şi aer e scursă în spaţii împrejmuite, unde sulful se solidifică. Sulful extras prin acest procedeu e curat (99,5%) şi poate fi utilizat ca atare, fără altă purificare. Se poate obţine sulf prelucrînd sulfură de calciu, deşeu de la soda Leblanc, sau produsă prin reducerea gipsului cu cărbune: CaS04+2 C=CaS-f2 C02 CaS -f C02-f HâO=CaC03+ H2S H2S+1/2 02=H20 + S. Sulf elementar se poate obţine şi prin încălzirea sulfurilor de zinc sau de fier la 750°, într-un curent de bioxid de carbon: ZnS-f C02=Zn0 + C0+S. Dezavantajul acestui procedeu consistă în faptul că se produce concomitent şi oxisulfură de carbon, COS, care e toxică. Combinaţiile mai importante ale sulfului sînt: Hidrogenul sulfurat, H2S, e un gaz incolor, cu miros caracteristic şi foarte puternic (de ouă clocite). E toxic, în proporţia de 1 : 2000 părţi aer produce intoxicaţie gravă, cu pierderea cunoştinţei. Se lichefiază la —61°. în natură, hidrogenul sulfurat poate lua naştere din sulfaţi, prin reducerea lor sub acţiunea unor microorganisme, sau prin putrezirea resturilor vegetale şi animale. în practică, hidrogenul sulfurat se obţine prin acţiunea acizilor diluaţi asupra sulfurilor metalice; de exemplu: FeS+2 HCI = FeCI2+H2S. După aceeaşi reacţie se prepară şi în laboratoare, în aparate Kipp; se mai poate obţine uşor, amestecînd trei părţi sulf cu o parte parafină, care conţine şi puţin asbest, şi încălzind la circa 300°. încălzind mai slab sau mai tare variază, după voie, debitul de gaz. Prin răcire, reacţia încetează, dar reîncepe la o nouă încălzire. Hidrogenul sulfurat se disolvă bine în apă (circa 3 l de gaz la 1 I de apă la 20°); soluţia se numeşte apă de hidrogen sulfurat şi se foloseşte curent în laboratoare, în locul produsului gazos; prin încălzire la 100°, tot hidrogenul sulfurat se degajă. Soluţia are caracter slab acid, din cauza disocieri i: H2S ^ HS- + H+. Hidrogenul sulfurat, numit şi acid sulfhidric, conţine anionul S2-. Sărurile neutre ale lui, obţinute prin înlocuirea ambilor atomi de hidrogen, se numesc sulfuri; cu excepţia sulfurilor alcaline şi de NH4, sulfurile sînt colorate şi greu solubile în apă. Din contra, sărurile acide, cari conţin anionul HS~, numite hidrosulfuri, sînt uşor solubile şi nu se cunosc decît în soluţie. Hidrogenul sulfurat arde în aer cu flacără albastră: 2 H2S + 3 02 -> 2 H20-f2 S02 (cu exces de 02), sau 2 H2S+02 -* 2 H20+2 S (cu deficit de Oa). Chiar în soluţie, hidrogenul sulfurat se oxidează cu timpuI, depunînd sulf; cu agenţii oxidanţi reacţionează energic, ca un reductor puternic. De aceea, toţi oxidanţii, ca: halogenii, acidul azotic, permanganatul de potasiu şi chiar acidul sulfuric, pun în libertate sulful din soluţiile apoase de hidrogen sulfurat: H2S + CI2-HCI + S H2S+2 HNOs=2 H20 + 2 N02+S H2S + H2S04-2 H26 i S02-j S. Oxidanţii energici îl pot oxida pînă la acid sulfuric, nu numai pînă la sulf: 4 CI2+4 H20 + H2S = H2S04+8 HCI. Din spectrul de absorpţie în infraroşu şi dm determinări de dipolmoment s-a dedus că molecula H2S e unghiulară, unghiul dintre valenţe fiind de 92°. Spre deosebire de moleculele de H20, cele de H2S nu formează asociaţii moleculare. Compuşi halogenati. Sulful formează o serie de combinaţii cu halogenii: S2X2(X= F, Cl, Br); SX2(X=F,CI); SX4(X= = FuCI);pSaX10(XrF) şi SX6(X=F). Cu iodui nu dă nici o combinaţie. Haîogenurile, în generai, sînt combinaţii covalente, gazoase sau lichide, şi cari se descompun cu apa, cu excepţia fluorurilor. Hexafluorura de sulf, SF6, e cel mai stabil compus halogenat al sulfului. Ea se obţine prin distilarea fracţionată a produsului format sub acţiunea directă a fluorului asupra sulfului; e un gaz incolor, inodor şi fără gust, stabil şi inert, spre deosebire de celelalte două fluoruri, SF2 şi SF4, ca şi de cloruri şi de bromuri, cari sînt substanţe active. Stabilitatea mare a fluorurii se datoreşte păturii de 12 electroni cu care e înconjurat atomul de sulf, fluorul fiind iegat de sulf prin covalenţe normale: :"F: :F: :F: S :F: : F: : F: Hexafluorura de sulf poate fi solidificată şi are p.t. —56°. E un gaz electroizolant, folosit în ultimul timp în electrotehnică, cu rezultate bune în special la construcţia întreruptoarelor de înaltă tensiune. Are o bună conductibilitate termică prin convecţie, e neinflamabil, netoxic, stabil, inert pînă la 150°; are rigiditatea dielectrică de 2*--3 ori mai mare decît a aerului la presiunea atmosferică şi egală cu a uleiului la presiunea de circa 3 at; capacitatea de stingere a arcului electric e cu mult mai mare (de circa 100 de ori) decît a aerului şi, în creştere, cu presiunea. Clorură de sulf, S2CI2, e singura clorură de sulf stabilă pînă la punctul de fierbere. Ea se obţine ca produs secundar la fabricarea tetraclorurii de carbon din sulfură de carbon, CS2, şi clor; se prepară trecînd un curent de clor prin sulf topit. E un lichid fumegător, de culoare galbenă de chihlimbar, cu miros iritant, foarte neplăcut, care fierbe la 139° şi e solid la —80°; se d isolvă în suIfură de carbon şi în benzen. Cu apa se descompune treptat, conform ecuaţiei: 2 S2CI2 + 3 HaO=4 HCI+2 S + H2S203; acidul tiosulfuric, produs în reacţia primară, se descompune la rîndul iui, cu încetul, în apă, în sulf şi în bioxid de sulf. Clorură de sulf disolvă uşor sulful şi, de aceea, e mult folc-sită la vulcanizarea cauciucului. Are formula Cl —S —S —Cl, unghiul S — S-CI fiind de circa 105°. Prin studiul spectrului de absorpţie şi din spectrul Raman i se atribuie următoarea structură electronică: :S: :Ci:S:CI: Tetraclorura de sulf, SCI4, se obţine saturînd S2CI2 cu clor la —22°; e un lichid galben-brun, care se Sui 558 disociază ia temperatură mai înaltă; cu apa se descompune violent, formînd HCI şi H2S03. B r o m u r a de sulf, S2Br2, e un lichid roşu închis, care fierbe ia 57° (la 28° mm Hg), descompunîndu-se. Polisulfurile sînt săruri ale acizilor polisulfhi-drici (H2Sx), în cari # poate avea valori de la 2•••7. Datorită instabilităţii lor, nu au fost izoiaţi toţi acizii respectivi, în stare pură. Se cunosc polisuifuri alcaline şi alcaiino-pămîn-toase, de culoare galbenă pînă la roşie, mai mult sau mai puţin intensă, după conţinutul în sulf. Polisulfurile se obţin prin topirea sulfurilor cu suif sau prin disolvarea sulfului în soluţii de sulfuri. Polisulfurile inferioare, pînă ia tetrasul-fură, sînt stabile; cele superioare cedează uşor sulful. Se întrebuinţează în agrotehnică, la combaterea paraziţilor plantelor, cum şi în Chimia analitică, Oxihalogenuri. Sulful formează combinaţii oxihalogenate de tipul OSX2 (X=F, Ci, Br) şi 02SX2 (X= F, CI). Dintre acestea, cele mai importante sînt clorură de tionil şi clorură de sulfuril. Clorură de tionil, OSCI2, se prepară industrial prin acţiunea dintre trioxidul de sulf şi mono- sau diclorura de sulf: S03+SCI2=0SC12+S02 S03+S2CI2=0SCI2-|-S02-j-S. E un lichid incolor cu miros puternic; fierbe la 76°. Cu apa hidrolizează, dînd acid sulfuros şi acid clorhidric. Se utilizează în diferite sinteze organice. Clorură de sulfuril, 02SCi2, se prepară prin trecerea unui amestec de S02 şi Cl2 peste catalizatori (camfor sau cărbune activ): S02-fCI2=02SCI2-f 19 kcal. Se poate obţine şi prin disproporţionarea la încălzire în tub închis (180°) a acidului clorsulfonic: 2 S02(0H)Cl=02SCI2+H2S04. E un lichid uleios incolor, cu p.f. 69°. Are miros pătrunzător. E insolubilă în apă; totuşi, ia cald hidrolizează încet, dînd acid sulfuric şi acid clorhidric. Se utilizează ca solvent pentru multe substanţe anorganice şi organice, ca agent de clorurare şi ca agent de sulfonare în sinteze organice. Compuşii cu oxigenul ai sulfului sînt: Bioxidul de sulf, S02, ia naştere prin arderea & sulfului în aer şi în oxigen sau ia prăjirea sulfurilor metalice. Reacţia cu oxigenul e puternic exotermă: S-f-02=S02+70,9 kcal. Mari cantităţi de bioxid de sulf se produc pe scară industrială, pentru fabricarea acidului sulfuric, pentru prepararea unor săruri şi pentru folosirea ca agent de decolorare şi de dezinfectare. în acest scop se prăjesc diferite sulfuri metalice ca blenda, galena, dar mai ales piritele. Conţinutul în suif al piritei trebuie să fie de circa 40%; pentru sulfurile metalelor neferoase, procentul poate să fie mai mic; de exemplu, 34%, în blende. înainte de a fi folosită, pirita e măcinată la o fineţe de 6---8 mm. Măcinarea se face în concasoare cu fălci şi cu ciiindre. Pirita flotată e apoi uscată pînă la umiditatea de 4*--5%, în tobe de uscare. Materia primă astfel pregătită e prăjită în cuptoare de prăjire. Se produc reacţiile: 4 FeS2-f 11 02=2 Fe203-f-8 S02-j-815 kcal 3 FeS2+ 8 Oa= Fe304+6 SOa+582 kcal 4 FeS + 7 Oa=2 Fe203+4 S02-h581 kcal 2 ZnS + 3 Oa=2 ZnO +2 SOâ+225 kcal. Reacţiile au ioc în cuptoare de prăjire. Bioxidul de sulf obţinut în cuptorul de prăjire e purificat în instalaţii de purificare (v. fig. //). Pirita concasată în concasorui 1 e preluată de un transportor mobii 2 şi e dusă la elevatorul 3, la silozul de alimentare 4, a cuptorului de prăjire 5. Gazele sînt captate prin conducta 6, iar cenuşa se evacuează pe la partea inferioară şi e transportată cu vagonetul 7. Gazele sulfuroase cu bioxid de sulf sînt conduse printr-o cameră de desprăfuire 8, unde se reţine praful grosolan, iar apoi sînt trecute printr-un filtru electric uscat 9, unde se reţin suspensiile mecanice fine. Pentru reţinerea ultimelor suspensii, pentru îndepărtarea impurităţilor volatile, arsen, seleniu, telur, cum şi pentru răcire, gazul e trecut prin turnurile de spălare 10, stropite cu acid sulfuric diluat în două etape (acid de 70% şi apoi acid de 40%). Acidul sulfuric de spălare, încălzit şi impurificat, curge din turnurile de spălare prin răcitoarele 11, decantoarele 12, rezervorul 13, şi, cu ajutorul pompelor 14, se reîntoarce la stropire. Din turnurile de spălare, gazele trec printr-un sistem de filtre electrice 15, unde sînt purificate complet de arsen şi seleniu; pentru a asigura eliminarea completă a arsenului şi selen iu iu i, între filtre se mai poate introduce un turn de umezire 16. Din filtrele electrice, gazele trec prin turnul de uscare 17, stropit cu acid sulfuric concentrat, pentru reţinerea umidităţii; apoi trec prin separatorul de ceaţă 18, care reţine picăturile de acid sulfuric ce eventual ar fi antrenate. în laborator se prepară S02 lăsînd să picure acid sulfuric peste o soluţie concentrată de bisulfit de sodiu: NaHS03+H2S04 -► NaHS04+H20 + S02. Se mai poate prepara prin reducerea acidului sulfuric cu cupru, mercur, argint, cărbune sau sulf: Cu-f-2 H2S04= CuS04-|-2 H20+S02 C+2 H2S04=2 H20 + C02-h2 S02. Bioxidul de sulf e un gaz incolor cu miros sufocant; nu arde şi nu întreţine arderea; se disolvă uşor în apă şi în alcool; se lichefiază uşor, lichidul avînd p. f. —8°; la —72,7° se solidifică. Deoarece în stare lichidă are căldura de evaporare mare, e folosit ca lichid de răcire în instalaţiile frigorifice. Disolvă bine multe substanţe anorganice (cloruri, ioduri, etc.). în special se disolvă în el hidrocarburile nesaturate şi aromate, pe cînd cele parafinice nu se disolvă aproape deloc. Această proprietate e folosită la rafinarea produselor petroliere după procedeul Edeleanu. Bioxidul de sulf, în soluţie apoasă, e un reductor puternic. Proprietatea pe care o are de a înălbi unele substanţe se datoreşte acţiunii lui reducătoare şi formării unor derivaţi sulfonaţi solubili. Adeseori e folosit ca „anti-clor", deoarece în prezenţa apei poate converti clorul în acid clorhidric: S02+ C!2+2 H20 2 HCI + H2S04. Permanganaţii sînt reduşi la săruri manganoase; iodaţii sînt reduşi pînă ia iod, etc.: 2 KMn04+5 SOa+2 H20 -> K2S044~2 MnS04+2 H2S04 2 KJ034-5 S02+4 H20 J2+2 KHS04+3 H2S04. în alte cazuri, însă, bioxidul de sulf poate ceda oxigen, funcţionînd deci ca oxidant. S-a precizat că poate oxida hidrogenul sulfurat cu formare de sulf liber. Cărbunele îl reauce la sulf: S02-f2 C=S+2. CO. Această reacţie explică modul în care sulful poate ajunge în fontă, în furnal. Acidul sulfuros, H2SOs. Proprietăţile acide ale soluţiei de S02 în apă se datoresc prezenţei acestui acid, care, de altfel, nici nu a putut fi izolat, întrucît, prin evaporare, soluţia pierde S02. Acidul sulfuros e un reducător; prin şedere la aer, soluţia lui se oxidează, trecînd în acid sulfuric. De asemenea, halogenii oxiaează acidul sulfuros, ei înşişi redu-cîndu-se în hidracizi: CI2+H2S03+H20 ^ 2 HCI-f H2S04. 550 Această reacţie e reversibilă, însă poate fi făcută să se desfăşoare cantitativ, în sensul de la stînga la dreapta, dacă se scot ionii H+ din soluţie, de exemplu prin adăugare de Se cunosc mai multe modificaţii ale SOs în stare solidă, şi anume: forma y (p. t. 17°) e formată din trei molecule de SOs; forma p (p. t. 32°) e formată din molecule polimerizate II. Schema instalaţiei de obţinere a bioxidului de sulf prin arderea piritei. 1) coneasor; 2) transportor; 3) elevator; 4) siloz; 5) cuptor; 6) conductă de gaze sulfuroase; 7) vagonet pentru cenuşă; 8) cameră de desprăfuire; 9) filtre electrice uscate; 10) turnuri de spălare; 11) răcitor; 12) decantor; 13) rezervor; 14) pompă; 15) filtre electrice umede; 16) turn de umezire; 17) turn de uscare; 18) separator de ceaţă. bicarbonat de sodiu. Acidul sulfuros e bibazic şi deci poate forma săruri neutre, sulf iţi normali sau neutri, ca Na2S03, sulfiţi acizi cu şi săruri acide, bisulfiţi, ca NaHSOs. Sulfiţii normali se obţin tratînd soluţia dc încă un echivalent de bază: NaHS03+Na0H Na2S03+H20. Sulfiţii acizi se prepară introducînd un curent de S02 în soluţia hidroxidului respectiv: H2S03-fNaOH -► NaHS03-fH20. Sulfiţii neutri alcalini sînt solubili în apă; fiind săruri ale unui acid slab, soluţiile lor apoase sînt hidrolizate şi de aceea au reacţie alcalină. Sulfiţii altor metale sînt insolubili sau sînt greu solubili în apă. Acidul sulfuros serveşte ca decolcrant, în special al fibrelor proteice (mătase, lînă, etc.), cari nu suportă decolorări oxi-dative; e folosit şî la decolorarea unor zemuri (de sfeclă, de tananţi, etc.). Sub formă de sulfiţi e folosit la fabricarea celulozei, la vopsirea textilelor, în Fotografie, etc. T r i o x i d u I de sulf, sau anhidrida sulfurica, S03, se prepară prin distilarea, în aparatură de sticlă, a acidului sulfuric fumans (amestec de H2S04 şi S03), sau, industrial, prin oxidarea catalitică a bioxidului de sulf cu oxigen, cum se utilizează lafabricarea acidului sulfuric (v. sub Sulfuric, acid - ). în lanţ; forma a (p.t. 63°) e formată din molecule ciclice; forma 8, cea mai stabilă în condiţii^obişnuite (p. t. 95°), e formată din lanţuri de grupuri (S03)x. în stare de vapori, trioxidul de sulf e monomolecular. Molecula lui are o structură triunghiulară, cu atomul de sulf în centrul triunghiului. Trioxidul de sulf se combină energic cu apa, dezvoltînd multă căldură şi formînd acid sulfuric (v. Sulfuric, acid' — ); se combină direct cu acidul sulfuric concentrat, dînd acid pirosulfuric, H2S207; reacţionează de asemenea cu mulţi compuşi organici, luînd elementele apei şi lăsînd o masă carbonizată. Acidul sulfuric fiind un acid dibazic formează două serii de săruri: sulfaţi neutri şi sulfaţi acizi sau b i s u I f aţ i. Ei pot lua naştere în mai multe moduri: — Prin disolvarea metalului în acid. Astfel, metalele cu potenţial de oxidare mai negativ decît al hidrogenului se disolvă în acid sulfuric diluat, cu degajare de hidrogen. Cu metalele mai nobile H2S04 reacţionează, reducîndu-se la S02: Cu + H2S04 —> Cu0-f-H20 + S02. Nu se obţine însă oxidul metalic, deoarece acesta reacţionează cu o nouă moleculă de acid, dînd sulfatul respectiv: Cu0 + H2S04-+ CuS04+H20. Fierul e pasiv faţă de H2S04 concentrat, ceea ce permite să fie păstrat în vase de fier. Sulf coloidal 560 Sulf, coloranţi de — Suifaţii greu solubili, cum sînt cei de calciu, de plumb şi de bariu, iau naştere prin precipitarea soluţiilor sărurilor respective cu ioni SO|“ din acidul sulfuric sau sulfaţi solubili. — Prin oxidarea unor sulfuri şi a unor sulfiţi. Afară de suifaţii de calciu, de plumb, şi de bariu, toţi ceilalţi sulfaţi sînt solubili în apă. Acidul sulfuric care conţine SOs disolvat în proporţia de 45% e o combinaţie echimoleculară din cele două substanţe şi corespunde formulei H2S207, compus numit acid p i r o-sulfuric. Acest acid nu e cunoscut decît în stare solidă, în soluţie se comportă ca un amestec de S03 şi H2S04. Sărurile lui, pirosu'faţii, se pot prepara prin încălzirea sulfaţilor acizi: 2NaHS04 -* Na2S207 + H20. Prin disolvare în apă, pirosulfaţii trec din nou în bisulfaţi. Acizii monopersulfuric (acidul lui Caro), H2S05, şi dipersulfuric, H2S208, pot fi consideraţi ca derivaţi ai apei oxigenate, H—O—O—H, în care unu sau ambii atomi de hidrogen din molecula' H202 sînt înlocuiţi prin cîte un rest —S02—OH: OH o.2sf X0—OH acid monopersulfuric OH HO OoS / "\ O- -O' \ / SO, de S02 şi depunere de sulf. Sărurile lui, însă, sînt stabile. Sarea de sodiu, Na2S203, se prepară disolvînd floare de sulf cu soluţie de sulfit de sodiu, sau fierbînd sulf cu lapte de var. Soluţia galbenă obţinută e expusă la aer, cînd polisulfura de calciu formată e oxidată în tiosulfat; acesta e transformat în sare de sodiu prin tratare cu carbonat sau cu sulfat de sodiu. Tiosulfatul de sodiu cristalizează cu cinci molecule de apă. Tiosulfatul de sodiu e un reducător folosit în multe reacţii chimice. El reduce iodul liber la HJ, după ecuaţia: 2 Na2S203-f J2 2 Naj + Na2S4Oe. tetrationat acid dipersulfuric Amîndoi aceşti acizi sînt substanţe solide, cu p. t. 45° şi, respectiv, 65°. Peroxisulfaţii alcalini se obţin prin electroliza bisulfaţilor respectivi. Acizii persulfurici sînt oxidanţi energici; prin încălzire se descompun, punînd în libertate oxigen. E interesant de observat că deşi acidul persulfuric e un oxidant puternic, cu unii reducători, de exemplu cu săruri manganoase, reacţionează atît dejncet, încît aproape nu are loc nici o oxidare a ionului Mn2+. în prezenţa ionului Ag+, drept catalizator, oxidarea se produce însă repede, mergînd pînă la permanganat. Acizii p o I i t i o n i c i constituie un grup de acizi cari au formula generală H2SwOg, în care n—2, 3, 4, 5 şi, posibil, 6, şi cari conţin legături S—S. Acidul ditionic, H2S206, se obţine sub forma de sare de bariu, trecînd S02 într-o suspensie de Mn02 pînă cînd totul se disolvă; sarea de bariu se obţine apoi adăugînd cu încetul Ba(OH)2. Se prepară o soluţie de acid ditionic, descompunînd sarea de bariu cu H2S04 diluat şi concentrînd în vid pînă la densitatea 1,35. D i t i o n a ţ i i sînt solubili în apă şi prin fierbere cu acid clorhidric se descompun cu degajare de bioxid de sulf şi formare de sulfaţi. Acidul tritionic, H2S306, se obţine sub forma sării lui de potasiu, prin acţiunea bioxidului de sulf asupra tiosulfatuiui de potasiu: 2 K2S203+3 SOa 2 K2S306+S. Atît acidul cît şi soluţiile sărurilor lui sînt instabile. Acidul tetrationic, H2S406, e instabil în soluţii mai concentrate. Acidul d i t i o n o s (h i d r o s u I f u r o s), H2S204, se obţine prin tratarea unei suspensii de zinc în apă cu S02: Zn + 2 S02 —ZnS204. Acidul nu a fost izolat în stare liberă. Dacă se precipită zincul în compusul de mai sus cu Na2C03 şi se adaugă NaCI în filtrat, se separă un cristalohidrat incolor, cu compoziţia Na2S204-2 H20. Acesta e un compus foarte instabil. Deshidratat cu alcool şi obţinut în stare anhidră e relativ stabil. D/t/o-nitul de sodiu e un reductor foarte energic, folosit în analiza gazelor, în imprimeria textilă, etc. Acidul tiosulfuric, (h i pos u I f u ros) H2S203, nu e cunoscut în stare liberă, deoarece se descompune cu degajare Această reacţie stă la baza unei metode volumetrice, i o d o-m e t r i a. Cu clorul reacţionează rapid: Na2S203-f 4 Cl2-f 5 H20=2 NaHS04-f8 HCI. Pe această reacţie se bazează folosirea soluţiilor de tiosulfat ca „anticlor" la decolorarea textilelor cu hipocloriţi, pentru a îndepărta urmele de clor din fibre. Soluţia de tiosulfat de sodiu e folosită în Fotografie, ca fixator, deoarece cu halogenurile de argint formează complecşi solubili de forma: Na3[Ag(S203)2]; Na[Ag(S203)]; Na5[Ag3(S2°3)4L cari se Pot aP°i spăla de pe filmele sau de pe hîrtia fotografică. î. ~ coloidal. Chim.: Sulf dispersat în apă în particule coloidale, stabilizate cu ajutorul unui coloid protector. Se întrebuinţează, în special, ca fungicid. 2. ~ fix. Chim.: Sulful conţinut într-un produs sub formă de compuşi stabili (de ex. ca sulfaţi). 3. ~ negru. Chim.: Produs obţinut din masa de purificare a gazului de iluminat; conţine circa 40% S. 4. ~ organic. Chim.: Sulful conţinut într-un produs oarecare, sub formă de combinaţii organice. 5. ~ total. Chim., Ind. cb.: Conţinutul în sulf care se găseşte sub orice formă (de ex.: sulfuri, sulfaţi, compuşi organici) în unele produse, în cărbuni, etc. Determinarea sulfului total se face printr-o serie de metode, printre cari, pentru cazul cărbunilor, e metoda Bhat-tacharyya şi Bhaduri. Principiul metodei consistă în arderea probei de cărbune în prezenţa catalizatorului-sită de Pt-Rh. După combustie, sulful total e convertit în S02 şi S03, cari sînt absorbite în apă oxigenată. Sulful e determinat final ca sulfat de bariu, gravimetric. Valorile analitice obţinute concordă strîns cu cele determinate prin metoda Eschka şi sînt perfect reproductibile. Metoda e aplicabilă şi la cărbuni cu conţinut mic de sulf (sub 1%). Rapiditatea metodei poate fi crescută şi mai mult prin determinarea chelometrică a precipitatului de S04Ba după EDTA. V. Eschka, metoda — . 6. ~ volatil Chim.: Sulful prezent în compuşii dintr-un produs şi care, în procesul de combustie, se transformă în bioxid de sulf, de exemplu sulful din sulfuri şi din compuşii organici. 7. coloranţi de Ind. chim.: Coloranţi sintetici cari conţin în moleculă sulf, caracterizaţi prin insolubilitate în apă, sau în solvenţii uzuali, solubili însă în soluţii apoase diluate, reaucătoare, de sulfura de sodiu (sau, uneori de hidro-sulfit de sodiu în mediu alcalin). Prin reducere se formează sarea de sodiu a leucoderivatului, care e solubilă în apă şi are substantivitate pentru fibrele vegetale nemordansate. Colorantul iniţial, în forma insolubilă, e regenerat, din soluţie sau direct pe fibră, prin oxidare cu aer (barbotare, respectiv expunere) sau cu alţi oxidanţi. Colorantul cu sulf numit Negru Vidai a fost obţinut prin încălzirea p-aminofenolului sau a unui amestec de p-amino-fenol şi o-aminofenol cu sulfură de sodiu, la 180---2100. Acesta vopseşte bumbacul, într-o baie de sulfură de sodiu, în nuanţe albastre-verzui sau negre-albăstrui; prin retratare cu agenţi Sulf, coloranţi de 561 Sulf, coloranţi de — oxidanţi ca, de exemplu, clorură de fier sau cromaţi alcalini, vopsirile devin negre închise. După tipul de intermediari utilizaţi, se deosebesc coloranţi de sulf cari conţin în moleculă nucleul de tiazol, respectiv de tiazină, şi coloranţi de sulf cari mai ccnţin şi structurile ciclice cari aparţin intermediarilor utilizaţi (azină, etc.). Din prima clasă fac parte, în general, coloranţi cu nuanţe: galben, portocaliu, brun, cari sînt obţinuţi din amine aromatice, ca ae exemplu : m-toluilendiamine, amine aromatice acilate, fie singure, fie în amestec cu diamine, de exemplu: tip benzid'inic, prin coacere cu sulf la temperaturi înalte (180--3000). în aceste condiţii se formează inele de tiazol. Din a doua clasă fac parte coloranţi cu nuanţele: negru, albastru, verde, violet, obţinuţi din aerivaţi ai 4-hidroxi-difenilaminei sau din produşi cari sînt capabili să formeze astfel de hidroxi-difenilamine. Aceşti intermediari sînt sul-furizaţi cu o polisulfură (Na2Sx) ia temperaturi joase (80*•• 150°) într-un mediu de solvent, formînd derivaţi tiazinici. în această clasă sînt cuprinse şi două grupuri mai mici de coloranţi de sulf, obţinuţi prin aceeaşi metoda de sulfurizare, adică prin fierbere cu polisulfură de sodiu într-un mediu de solvent, şi anume: coloranţi de sulf cu nuanţe: brune-roşcate sau bordo, preparaţi de la derivaţi ai fenazinei (ca şi în cazul coloranţilor de tip tiazinic, sulful intră mult mai uşor în nucleul benzenic substituit cu oxigen) şi coloranţi de sulf mai noi, cu nuanţe albastre vii, obţinuţi de la fenoxazine. Afară de clasele descrise mai sus, mai sînt o serie de coloranţi de sulf, derivaţi de la intermediari cari utilizează cel mai frecvent metoda de sulfurizare prin coacere în polisulfură, la temperaturi înalte. Din această clasă fac parte: hidrocarburi polinucleare, dinitronaftaline, compuşi fenolici (crezoli, xile-noii). în tabloul care urmează se dă o clasificaţie a coloranţilor de sulf. în moleculele tuturor coloranţilor de sulf, diversele nuclee aromatice sau eterociclice aie intermediarilor de bază pot fi conţinute de mai multe ori, ele fiind legate prin punţi for-mate din atomi de sulf. Atomii de sulf pot intra, fie în sistemele eterociclice, fie în catene laterale, acestea formînd adeseori cea mai mare parte din sulful total al moleculei, de exemplu: —SH (mercapto); —S— (sulfidică); — S —S~ (disulfidică); —S—S—S—S— (polisuIfid ică); —S— (suIfoxidică); —S—S-— l i i O (disulfOxidică). în ce priveşte proprietăţile, în general, coloranţii de sulf pot fi situaţi între coloranţii direcţi pentru bumbac şi coloranţii de cadă, fiind superiori primilor în ce priveşte rezistenţa la spălare şi inferiori ultimilor la rezistenţa la lumină, la fierbere cu alcalii şi ia clor. Diferitele tipuri de coloranţi de sulf diferă şi în ce priveşte rezistenţele: rezistenţele umede ale coloranţilor albaştri şi verzi şi ale coloranţilor bruni-roşcaţi şi purpurii sînt inferioare celor ale coloranţilor bruni, negri şi albaştri; rezistenţele la lumină ale coloranţilor galbeni, portocalii, şi bruni (structura tiazolică) sînt inferioare celor ale coloranţilor albaştri, verzi, şi negri (structura tiazinica). Datorită preţului relativ mic, faţade al coloranţi lor de cadă, şi datorită rezistenţelor generale bune (în special rezistenţelor umede), coloranţii de sulf sînt foarte mult utilizaţi la vopsirea bumbacului, cum şi a altor fibre vegetale ca in, iuta. Dezavantajul lor consistă în faptul că majoritatea nuanţelor nu sînt prea vii (afară de unii coloranţi galbeni, verzi şi albaştri), lipseşte un roşu adevărat, iar rezistenţa la clor e slabă. De asemenea există tendinţa de distrugere a fibrelor celulozice prin depozitare la coloranţii de tipul Negru de sulf. în tehnică, pentru fabricarea coloranţilor de sulf se utilizează trei metode principale (v. tabloul, A, B, C): topirea Metoda de sulfurizare- Struc- tura tip Intermediarii utilizaţi Nuanţa coloranţilor A. Topire cu sulf Tiazol Diamine aromatice, acilate sau conţinînd grupări alchi!, etc. galben, portocaliu, brun B. Fierberea cu polisulfură de «odiu în mediu ! ! Tiazină : a p-Aminofenol, nitrofe-nol; dinitrofenoi negru-verzui la negru apos sau de solvent b 1 4-Hidroxi-difeni lamine (fără grupări —OH sau — NH2 în poziţia 4') brun-roşcat 2 Hidroxi-fenii-naftil aminele corespunzătoare negru ^ c 4,4'-Hidroxi-difenil~ amine albastru ia violet ;d 1 4'-Amino-4'-hidroxi- difenilamine UJ albastru la violet 2 Hidroxi-fenil-naftiî-aminele corespunzătoare Z z < ; o albăstrui albăstrui-verde e 1 4-Anilino-4-hidro-xi-difenilamine Q Z albastru curat 2 Hidroxi-fenil-naftii-aminele corespunzătoare verde i I Fena- I | zonă | - Amino-hidroxi-fenazine brun-roşcat la purpuriu ! ut Penox-azină ! i - 1 i i , 7-Amino-fenoxazonă-3 albastru |a bordo C. Coacere cu polisulfură de sodiu j Diferitei -Omologii fenolului; PR -produşii de substituţie ai hidrocarburilor polinucleare : -dinitro-derivaţi negru-brun I I ! I brun l_ 5 măsliniu cu sulf a intermediarilor; fierberea cu polisulfură de sodiu în mediu apos sau de solvent; coacerea cu polisulfură de sodiu. Sînt şi alte metode, fără importanţă tehnică, ca, de exemplu: utilizarea clorurii de sulf ca agent de sulfurizare, utilizarea tiosulfatului de sodiu, etc. în metoda topirii (coacerii) cu sulf (v. tabloul, A), uneori se amestecă la rece intermediarul şi sulful, apoi se încălzeşte pînă la topire, temperatura fiind apoi urcată, pînă la completarea sulfurizării, 180---3000; iar alteori, intermediarul se adaugă în porţiuni, în sulful topit (aproximativ 150°), după care se ridică temperatura la maximul necesar sulfurizării. După terminarea sulfurizării, se suflă interiorul vasului de reacţie cu vapori de apă pentru îndepărtarea H2S. Produsele de* la coacere, sub formă solida, casantă, pot fi utilizate ca atare, după ce au fost măcinate, sau, de obicei, datorită cantităţilor mari de sulf pe cari le mai conţin şi a unor produse insolubile în Na2S, sînt solubilizate în soluţii apoase de NaOH sau de Na2S; soluţia se filtrează de insolubile, iar din filtrat se reprecipită colorantul, de exemplu prin adaus cu grijă de acid mineral, prin barbotare de aer, etc. Nuanţa coloranţilor obţinuţi variază cu durata coacerii şi cu temperatura, temperaturile mai joase favorizînd formarea nuanţelor mai gălbui, iar temperaturile înalte, formarea nuanţelor mai roşcate sau mai brune. Produse cu importanţă tehnică sînt: Brun Galben Immedial G extra, obţinut prin încălzirea m-toluilendiaminei, 36 Sulf-CIF 562 Sulf-CIF distilate cu sulf, în două etape, la 210° şi apoi la 240---2500, urmată de purificare, şi Galben Immedial GG, fabricat dintr-un amestec de dehidrotiotoluidină şi benzidină, care se adaugă la 130---1400 în sulf topit. Sulfurizarea se face în două faze, la 190° şi la 220---2250. Purificarea se face prin solubilizarea, cu soluţie NaOH, a produsului brut, filtrare, iar din filtrat se reprecipită colorantul, prin barbotare de aer la 50°. Prin metoda fierberii cu p o I i s u I f u r â de sodiu în mediu apos sau de solvent (v. tabloul, B I, C II, III), a hidroxi-difenilaminelor, a indoanili-nelor (indofenolilor), etc. se pot realiza temperaturi mai joase, obţinîndu-se nuanţe mai curate, mai vii, evitîndu-se supraîncălzirile caracteristice coacerilor solide. Se utilizează ca solvenţi: apă, solvenţi organici (etanol, butanol, ciclohexanol, cellosolve), iar pentru mărirea fluidităţii sau a omogeneităţii reacţiei se fac adausuri în cantităţi mici de: fenol, naftol, glicerină, etc. Timpul de refluxare poate varia de la cîteva ore la cîteva zile, în funcţiune de intermediarul utilizat şi de punctul de fierbere al solventului. Nuanţa coloranţilor variază în funcţiune de natura solventului, de care depinde şi temperatura de reacţie, ^e cantitatea şi gradul polisulfurii, de adausul de săruri metalice. Sulfurizarea se execută în cazane metalice închise, echipate cu manta pentru abur,* cu agitator, condensator de reflux răcit cu apă, termometru; uneori se folosesc autoclave. După terminarea sulfurizării, în cazul soluţiei apoase, colorantul e în cea mai mare parte soIubiiizat sub forma leucod'erivatului; masa de reacţie se diluează, se filtrează de insolubile şi se precipită colorantul prin suflare de aer în soluţie (uneori se adaugă şi NaCI); colorantul precipitat se filtrează şi se usucă; — cînd se utilizează solvenţi organici, la sfîrşitul reacţiei colorantul e în mare parte separat; solventul e recuperat prin distilare, în paralel adău-gîndu-se apă, iar pentru a nu se precipita cantităţi mari de sulf se poate adăuga, fie Na2S, fie NaOH, colorantul fiind complet solubil izat; separarea colorantului se poate face ca la sulfurizarea apoasă sau se poate adăuga NaN02, care distruge excesul de Na2S prin oxidare, simultan degajîndu-se NH3. Nuanţa coloranţilor .albaştri şi verzi, obţinuţi din indofenoli, poate fi mult modificată, dacă se fac tratamente ulterioare prin suflare de aer cu soluţie de colorant în prezenţa NaOH; astfel, coloranţii albaştri tip Immedial Indone capătă o nuanţă mai roşcată. Coloranţii de sulf preparaţi prin metoda fierberii cu poli-jiilfură de sodiu, în mediu de solvent, şi cari au importanţă tehnică, sînt: Tipul tiazinic (v. tabloul, B I) cuprinde diversele mărci de Negru de sulf, marca specială de negru tip Indocarbon CL (v. Indocarbon, coloranţi-'), şi unii coloranţi albaştri şi verzi. Colorantul Immedial Carbon B e colorantul de sulf care se fabrică în cantităţi mari, prin hidroliza 2,4-dinitroclorbenze-nului în soluţie apoasăde NaOH, urmatădesulfurizareadinitro-fenolatului de sodiu cu o soluţie de polisulfură de sodiu care conţine şi NaCI, la 95°, şi apoi de separarea colorantului prin diluare cu apă şi prin barbotare de aer la 60---650. Colorantul precipitat se filtrează pe filtru rotativ; pasta obţinută se ampastează cu NaS şi se usucă pe un uscător-tambur, încălzit cu abur de 6***9 at. Procedeul descris e caracteristic pentru fabricarea principalelor mărci de coloranţi de sulf negri, ca de exemplu: Negru Immedial MO extraconcentrat (nuanţă mai verzuie); Negru Immedial MORR extraconcentrat (are nuanţă mult mai roşcată). Aceste tipuri de coloranţi pot apărea sub formă de pulbere, de lichid şi de granule. Coloranţii bruni-roşcaţi şi negri (v. tabloul, B I, b 1 şi b 2)-sînt caracterizaţi prin rezistenţe la clor mai mari decît coloranţii oarecum similari, oerivaţi de la fenazine sau dinitro- fenoli, şi numirea lor tehnică conţine sufixul CL. Exemplu: Brun-roşcat Immedial CL 3 R. Indocarbon CL concentrat (v. Indocarbon, coloranţi ^) e un colorant excepţional, avînd o rezistenţă relativ bună la clor, asemănătoare cu a colorantului Hidron (v. Sulfurizaţi, coloranţi de cadă şi fiind superior celorlalte mărci de Negru de sulf. Coloranţii de sulf albaştri şi violeţi (v. tabloul, B l c) nu au importanţă tehnică. Coloranţii de sulf cu nuanţe violet-albastru, albastru, verde-albastru (v. tabloul, B I, d 1 şi d 2) sînt obţinuţi: prin sulfurizarea unor leucoindoaniline, uneori util izîndu-se direct indoanilinele respective (v. Indoaniline) (de ex.; tipurile de Immedial Indone cu nuanţe de la albastru ia violet; Indone R, 2R; Violet Indone B, etc.); prin sulfurizarea 2,4-d in itro-4-hi-droxidifenil-aminei (de ex.: coloranţii tip Albastru Direct: Albastru Direct Immedial B extra, RL extra); sau prin sulfurizarea indoanilinelor cu nucleu naftalenic, cum e indoanilina. Coloranţii de sulf cu nuanţe strălucitoare, albastre şi verzi (v. tabloul, B !, e 1 şi e 2), sînt mai puţin fabricaţi, datorită costului ridicat al intermediarilor utilizaţi. Ei conţin grupări sulfonice sau carboxilice cari le măresc solubilitatea, micşorîndu-le în schimb rezistenţele la spălare, la acizi şi la alcalii, faţă de produsele tehnice descrise pînă acum. Exemple de produse tehnice importante: Immedial Indone BBF (indoaniline, din difenilamină condensată cu p-nitrozofenol în H2S04 şi sulfurizată la 122°, 36 de ore); Albastru Nou Immedial BL extra (indoanilina, din acid difenilamin-4-sulfonic condensat cu p-nitrozofenol, sulfurizată la 105°, 80 de ore, cu adaus de Na2S2034-MnCl2); Albastru Nou Immedial FBL extra (indo-anilină, din acid difenilamin-4-sulfonic condensat cu p-aminofenol prin oxidare alcalină cu MnOa, sulfurizată 100 de ore, la 105*• *106°); etc. Din acest grup fac parte şi coloranţii verzi cei mai importanţi din clasa coloranţilor de sulf, obţinuţi din sulfurizarea leucoindoanilinelorconţinînd nucleu naftalenic : Verde strălucitor Immedial B extra (leucoindoanilina din acidul fenil-peri şi p-aminofenol, sulfurizată 30 de ore, la 107°, cu adaus de CuS04); Verde strălucitor Immedial G (aceeaşi leucoindoanilină sulfurizată cu o cantitate mai mare de Na2Sx şi CuS04; e mai gălbui); Veroe strălucitor Immedial 5 G (leucoindoanilină, din acid toiil-peri şi p-aminofenol, sulfurizată în etanol apos, cu adaus de CuS04 şi de NaNOa). Tipul fenozinic (v. tabloul, B II) cuprinde coloranţii de sulf cu nuanţele cele mai roşcate din seria coloranţilor de sulf cu importanţă tehnică. Au însă rezistenţe (în special la acizi şi la alcalii) inferioare celorlalte tipuri de coloranţi de sulf. Cei mai importanţi produşi tehnici sînt: M'arron Immedial B (sulfurizarea 7-amino-3-hidroxi-fenazinei), Brun roşcat Imme-dial 3 B extra, Immedial Purpur C. Tipul fenoxazinic (y. tabloul, B III), mai recent descoperit, fiind reprezentat actualmente prin doi coloranţi: Albastru nou 5 R: sulfurizarea în soluţie alcoolică la 80°, a 1,2,4-tricloro- 7-amino-fenoxazonei-3 (obţinut prin condensarea 5-nitro-2-a-mino-fenolului cu cloranil, urmată de reducere); Bordo Imme-dial 3 BL: sulfurizarea 1,2,4-tricloro-7-(m-nitrobenzoil)-amino-fenoxazonei-3, în mediu apos. în metoda coacerii cu polisulfură de sodiu (v. tabloul, C), coacerea se execută în cuptor rotativ. Cei mai importanţi coloranţi sînt: Brun Immedial BR, Brun închis, rezistent Immedial B. în privinţa importanţei tehnice a coloranţilor de sulf obţinuţi din decaciclen şi derivaţii săi polinitraţi nu sînt cunoscute date precise (v. Decaciclen). i. Sulf-CIF. Metg. : Tratament complex al oţelurilor, care consistă în călirea superficială prin curenţi de inducţie de înaltă frecvenţă (CIF), a pieselor, efectuată după sulfizarea sau sulfonitrurarea lor. Deoarece la călirea prin curent de înaltă frecvenţă încălzirea durează numai cîteva secunde, în timpul Su Ifach inoxal ina 563 Sulfamide căi ir i i nu se produce nici o modificare defavorabilă a compoziţiei şi a structurii straturilor superficiale, îmbogăţite prin tratamentul anterior cu sulf sau cu sulf şi azot. Se obţin astfel o duritate superficială mare (datorită căi irii) şi foarte bune proprietăţi de alunecare (datorite tratamentului cu sulf). Procedeul dă rezultate excepţionale pentru piesele de maşini cari funcţionează cu frecare V. şî sub Sulfizare. 1. Sulfachinoxalinâ. Farm.: Medicament de sinteză, analog sulfapirazinei, din clasa sulfamidelor. Se obţine din 2-amino- H H«N—C H H C—C // % xc=c/ H H C—SO. N C HC^ Xc/ Vh I II I rNH-CyVH H chinoxalină, care se sintetizează din aloxazină şi amoniac, ia 160°, urmată de hidroliză acidă şi de decarboxilare prin încălzire în nitrobenzen. Are p.t. 247*• *248°. Se elimină foarte încet din organism şi se pot realiza concentraţii mari în sînge, administrîndu-se la intervale mari (24***48 de ore). Sin, 2-Sulf-an ilamidoch inoxal ină. 2. Sulfadiazinâ. Farm,: Sin. Debenal (v.). 3. Sulfaguanidinâ. Chim., Farm.: N-suIfaniIii-guanidină, 4-aminofenil-sulfanilguanidină, N^amidino-sulfanilamină. E un produs de sinteză, de- |~j j-| rivatal guanidinei.din q____q I\jH HoN- cf V XC=C'/ -S09™NHC \ NH» clasa sulfamidelor. Se prezintă sub formă de cristale mo-noclinice (din apă), H H incolore, cu gust amar şi p.t. (anhidrăj 189-**190°. Solubilitatea în apă la 37° e de 0,19%, iar la fierbere, de 10%; e greu solubilă în alcool şi în acetonă, insolubilă în eter; e uşor solubilă în acizi minerali diluaţi şi aproape insolubilă în alcalii diluate la rece. Faptul că nu formează sare de sodiu face ca suifaguanidina să fie greu absorbită din pereţii intestinelor; această proprietate poate să conducă la o concentraţie mare de sulfaguanidinâ în intestine şi deci la o eficacitate mărită. Se dozează prin titrare cu nitrit de sodiu. Se obţine prin condensarea N-aceti-suIfalniIiIcloruriI cu guanidină în prezenţă de hidroxid de sodiu (reacţia se conduce în prezenţă de solvenţi organici, acetonă sau metiletilcetonă); din sulfanilamidă, prin topire cu cianguanidină sau din acetil-sulfanililcianamidă, cu amoniac sau cu o sare de amoniu. Datorită acţiunii sale bactericide, e utilizată în Medicină, la tratarea unor infecţii produse de gonococi şi de stafilococi, în special în tratamentul disenteriei bacilare. Se administrează de obicei oral, sub formă de tablete sau în suspensii de pulberi fin divizate. E incompatibilă cu săruri ferice şi cu săruri de chinină. E folosită şi în Medicina veterinară. Numiri comerciale: Reosulfon, Ruocid, Sulfaguanil, Sul-gină. 4. Sulfamerazinâ. Chim., Farm.: N'-(4-Metii-2-pirimidil) sulfanilamidă. Se prepară prin condensarea 2-amino-4-metiI- H H C—C 'xc=c/ H H C—SCXNH- ,CH N = C S -O/ XCH ^N_c' H în Medicină, în sulfamidoterapie, la combaterea infecţiilor produse de pneumococ (pneumonie, meningită pneumococică), de streptococ (erizipel, etc.), meningococ şi stafilococ, pre-zentînd avantajul unei eliminări lente, menţinînd astfel o concentraţie mare în organism, ceea ce conduce la doze mai mici şi la administrare mai rară. E întrebuinţată şi în Medicina veterinară. Sin. Metilpirimal, Metil-debenal, Pirimal M, Percoccide, Sumedin. 5. Sulfametazinâ. Chim., Farm.: 2-(p-Amino-benzen-suIfon-amidă)-4,6-dimetilpirimidină. Derivat substituit cu două gru. CH3 H H | 3 C—C .N—C. NC=C/ H H C—SOa—HN—C N=C I CH* CH pări metil în nucleul pirimidinic al sulfapirimidinei. Se obţine prin condensarea dimetilamino-pirimidinei cu acid acetil-sulfanilic-clorură, urmată de hidroliză. Se prezintă sub formă de pulbere cristalină, de culoare albă, cu p.t. 196***200°; e insolubilă în apă. Se întrebuinţează în Medicină, la combaterea infecţiilor produse de pneumococ (pneumonie, etc.), de streptococ (erizipel, etc.), de meningococ şi de stafilococ. Sin. Sulfa-dimezină, Diazol. e. Sulfamide, sing. sulfamidă. Farm.: Clasă de medicamente care cuprinde derivaţi ai amidei acidului p-amino-benzensulfonic. Numirea de sulfamidă a fost extinsă şi pentru substanţele medicamentoase cari conţin gruparea sulfamil (— S02NH2). Precursorul med icamentelor d in clasa su Ifamidelor a fost un colorant: Prontosilul (2,4-diamino-4/-sulfamilazoben-zenul), a cărui parte activă e amida acidului sulfanilic (suIfaniI-amida). în organism se produce o rupere reductivă a grupării azo din prontosil, între cei doi atomi de azot, obţinîndu-se sulfanilamida; H H C—C HoN—C % C pirimidinei cu p-acetilaminosulfoclorură, urmată de hidroliză grupării acetil cu hidroxid de sodiu. Se prezintă sub formă de cristale incolore cu p.t. 234***238°; e foarte puţin solubilă în apă; e solubilă în soluţii acide sau alcaline. Se întrebuinţează xc=c/ H H Această rupere nefiind posibilă în mediile de cultură, prontosilul nu e activ in vitro. Numărul sulfamidelor sintetizate e de circa 8000, principalele, folosite în Medicină, fiind următoarele: Sulfatiazol, Eleudron, Sulfazol, Ultraseptil, SuIfapirimidină, SuIfamerazină, SuIfametazină, Mefenal, SuIfapirazină, Dagenan, Uliron, Disul-fan, Sulfacetamidă, Albucid, Irgamidă, Irgafen, Sulfaguanidinâ, Rubiazol, Septazină, Talazol, etc. Principalul intermediar folosit în sinteza celor mai multe sulfamide e clorură acidului N-acetil-sulfanilic (CAS). Prin condensarea acesteia cu un compus de tipul H2NR, urmată de hidroliză, pentru eliminarea grupării acetil, se obţin numeroase produse cari prezintă interes practic. în concentraţii terapeutice, sulfamidele(deex. Albucid, etc.) au o acţiune bacteriostatică, respectiv nu acţionează ca toxice protoplasmatice, ci blochează unele funcţiuni vitale ale celulei microbiene, prin inhibiţia enzimelor specifice cari „catalizează" reacţii biochimice fundamentale; creşterea şi înmulţirea microorganismelor sînt astfel împiedicate, fără a provoca moartea lor. în aceleaşi concentraţii terapeutice, sulfamidele nu au calitatea bactericidă, respectiv nu produc moartea germenilor patogeni prin denaturarea ireversibilă a componentelor proteice din celulă; nu sînt toxice nespecifice, nocive, pentru celulele organismului-gazdă. Acţiunea bacteriostatică şi terapeutică a sulfamidelor nu se manifestă decît după o anumită perioada de latenţă, care corespunde cu viteza de multiplicare 36* lulfanilamidă 564 Sulfat •a bacteriilor (cîteva ore pentru cele cari se multiplică repede), respectiv efectul medicamentului se manifestă numai după ce bacteria s-a divizat de cîteva ori în prezenţa acestuia. în 'Organismul invadat de bacteriile patogene, acţiunea sulfamidelor e condiţionată de concentraţia realizată la Iccul conflictului dintre agentul patogen şi organism. Sulfamidele se absorb repede şi aproape complet, în tubul digestiv (80—90%); după 1 •••2 ore se poate obţine concentraţia sangvină utilă (4—6 mg % pentru sulfatiazoi, 5---10 mg % pentru suifanilamidă, 10*** 20 mg % pentru sulfadiazină, etc.). Unele sulfamide se absorb greu prin peretele intestinului, real izîndu-se astfel o concentraţie locală mare, care combate infecţiile intestinale. De exemplu, succinil-sulfatiazolul, ftalil-suIfatiazoluI, formo-sulfatiazolul şi sulfaguanidina. Pentru infecţiile locale, mixte, se foloseşte un amestec de diferite sulfamide. Viteza de eliminare variază de la un produs la altul. Toleranţa organismului-gazdă faţă de sulfamidă e un factor individual; fenomenele toxice mai frecvente sînt următoarele: greaţă, vărsături, cefalee, cianoză, anemie, turburări renale şi psihice. Mai puţin toxice sînt sulfad iazinele, sulfatioureea, sulfaisoxazoiul şi sulfatiazolul; mai greu suportate sînt sulfani-lamida şi sulfapiridina. Se cunosc şi cazuri de sensibilizare faţă de sulfamide, cari conduc la stări alergice (urticarii, febră medicamentoasă, etc.). Eficacitatea sulfamidelor se extinde asupra infecţiilor produse de diferiţi coci şi bacili: streptococ, stafilococ, menin-gococ, etc. î. Sulfanilamidâ, Farm.: Amida acidului sulfanilic; cel mai simplu compus din clasa sulfamidelor (v.) folosite în Medicină. Sin. Desepti! (v.). 2. Sulfanilic, acid Chim.: Acid an i I i n-4-su I fon ic ; acid 4-aminobenzol-1-su!fonic. Substanţă solidă care, ia temperatură sub 21°, cristalizează cu 2 H20; între 21 şi 40c cristalizează cu 1 H20, iar peste 40° cristali- ^^2 zează fără apă. E greu solubilă în apă rece, mai solubilă în apă caldă, insolubilă în eter, în al- # \ cool, în benzol. Sărurile alcaline, alcalino-pă- HC CH mîntoase, sînt uşor solubile în apă. în tehnică ^ ^ se utilizează următoarele procedee de fabricaţie; ' ^ / încălzirea sulfatului acid al aniIinei (1 mol C H2S04/1 mol anilină) pe tăvi într-un uscător- \n H dulap la 200“*220°, timp de 4-*-6 ore, pînă la 3 îndepărtarea apei de reacţie. Produsul brut se disolvă în soluţia de carbonat de sodiu; urmele de anilină sînt antrenate cu vapori de apă, iar soluţia limpede obţinută după filtrare se utilizează mai departe ca atare, sau prin acidu-lare se separă acidul liber. Coacerea sulfatului acid poate avea loc şi în tambure rotative încălzite cu gaze de ardere; de asemenea se poate lucra în vid. Pentru producţii mari se utilizează procedeul de coacere continuu, în cuptoare-tunel, cu aer încălzit la 260---2800. De curînd, coacerea sulfatului se face în tehnică şi în mediu de solvent cu punct de fierbere înalt, apa de reacţie distilînd împreună cu solventul. E un intermediar important pentru industria azocoloranţilor. 3. Sulfaniluree. Farm.: Medicament din seria sulfamidelor de sinteză, în care se introduce în moleculă, prin substituire, un derivat al a- cidului carbonic H H (un rest oe uree). S- C Sulfanilureea se H2N —C C—S02NH—CO— NH2 poate obţine fie ^C^C^ din amida acidu- ^ H lui p-nitrobenzen- sulfonic şi cianat de potasiu, urmată de reducere catalitică, fie din N4-acetil-sulfanilamidă şi cianat de potasiu, prin fierbere în soluţie hidroalcoolică, urmată de hidroliză, fie prin condensarea clorurii acidului N-acetil-sulfanilic (CAS) cu cian- amidă de calciu şi tratarea acetii-sulfanii-cianamidei formate cu hidrogen sulfurat sau cu sulfură de amoniu. Se prezintă sub forma de pulbere cristalină, albă, cu p. t. 158---1600; se foloseşte, în Medicină, pentru combaterea infecţiilor urinare. Eliminîndu-se foarte repede din organism, se administrează la intervale scurte. Sin. Euvernil, Urosulfon. 4. Sulfantipyrin. Farm. V. Melubrin. 5. Sulfapirazinâ. Farm.: Compus din clasa sulfamidelor cu nucleu eterociclic. SuIfapirazma are aceleaşi calităţi şi N H C- HJM-C' XC = C/ c-so* HC ■NH-C CH ii CH H H utilizări ca şi sulfapirimidina (v.), însă sinteza sa e mai dificilă. Aminopirazina necesară se obţine prin oxidarea chino-xalinei, degradarea Hofmann a monoamidei acidului chino-xalin-dicarboxilic format şi decarboxiiarea am moacidului obţinut. 6. Sulfapiridina. Farm.: Prima sulfamidă cu nucleu eterociclic care a fost introdusă în terapeutică. Se obţine prin con-H C H H C—C HC^ XCH HC C—NH—OoS—C c—nh9 Nc=c H H densarea 2-amino-piridinei cu clorură acidului N-acetil-sui-fanilic, în prezenţa piridinei sau a unei soluţii benzenice de trimetilamină, necesare pentru neutralizarea acidului clorhidric rezultat din reacţie; piridina are şi rolul de disolvant. Prin hidrol iza alcal ică a intermed iarului aceti lat la N4 se obţine sarea de sodiu a suIfapiridinei, din care aceasta e pusă în libertate cu ajutorul acizilor sau al bioxidului de sulf. Sulfapiridina se prezintă sub forma cristal izată, albă, cu p. t. 191 •••193° ; poate exista în mai multe stări alotropice. E mai activă decît sulfanilamida, fiind eficace în tratamentul pneumoniei, în infecţiile meningococice, gonococice, etc. Are o toxicitate relativ mare. Sin. Eubasin, Sulfidină, Dagenan. 7 Sulfapirimidină, Farm.: Sin. Debenal (v.). 8. Sulfarsfenamină. Farm.: Sin. Miosalvarsan (v.). 9. Sulfat, pl. sulfaţi. Chim,: Sare a acidului sulfuric, care rezultă prin înlocuirea unui atom sau a ambilor atomi de hidrogen din molecula sa cu metal sau cu radical. Se deosebesc sulfaţi acizi sau b i s u I f a ţ i, în cazul cînd numai un atom de hidrogen e înlocuit, şi sulfaţi neutri sau normali, în cazul cînd ambii atomi de hidrogen sînt înlocuiţi. Suifaţii se obţin prin: disolvarea unui metal în acid sulfuric diluat; prin neutralizarea acidului sulfuric cu o bază; prin descompunerea sărurilor unor acizi volatili; prin oxidarea la aer a unor sulfuri şi a unor sulfiţi. Pentru obţinerea sulfaţilor acizi se tratează suifaţii neutri cu cantităţi calculate sau cu un exces de acid sulfuric concentrat. Suifaţii se prezintă sub forma cristalizată, de culoare albă. Au gust sărat sau amar. Suifaţii greu solubili cristalizează fără apă de cristalizare. Suifaţii uşor solubili în apă cristalizează, de obicei, cu mai multe molecule de apă: sulfatul de sodiu cu 10 molecule, NagS04-10 H2Of sulfatul de aluminiu cu 18 molecule, [Al^SO^g-IS H20]; suifaţii de magneziu, de mangan, fier, nichel, cobalt şi zinc, cu cîte şapte molecule de apă. Sulfaţi i metalelor alcal ine în stare anhidră se topesc la temperaturi înalte şi fierb la temperatură înaltă, fără să se' descompună, Suifaţii acizi ai metalelor alcaline se topesc la temperatură Sulfat acid organic 565 Sulfat, procedeul — joasă. Sulfaţii metalelor alcal ino-pămîntoase se descompun ia roşu-alb. Sulfaţii metalelor alcaline şi alcal ino-pămîntoase se reduc prin topire cu cărbune în cuptoare cu vatră, dînd sulfurile respective. 1. Sulfat acid organic. Chim.: Fiecare dintre esterii acizi ai acidului sulfuric. Sînt monoesteri, derivaţi funcţionali ai acidului sulfuric, în care unul dintre atomii de hidrogen e înlocuit cu un rest organic. Se cunosc multe tipuri de sulfaţi acizi, cei mai cunoscuţi fiind cei în cari R e un radical alchil, R—OSOgH, iar gruparea polară, —S03 , e situată la unul dintre capetele moleculei; aceste produse rezultă la sulfatarea alcoolilor graşi. Alte tipuri, cu utilizare industrială, sînt: -CH- I sulfaţi acizi ai alcoolilor secundari R—CH—CON I ^R 0S03H sulfaţi acizi ai amidelor acizilor graşi R—CH—R'—COOMi I 0S03H sulfaţi acizi ai uleiurilor vegetale, în csri Mj poate fi H, glicerina, alcooli inferiori monovalenţ R CH2—CH—CH2—CH2COOR’ OSOgH sulfaţi acizi ai acizilor graşi esterificaţi cu alcooli inferiori monovalenţi R lanţ hidrocarbonat lung H H C—C R-C* ^C—(O—CH2—CH2)b—OSO3H XC = C/ H H alchil fenoli oxi-eti!aţi sulfataţi R—CO—NHCH2—CH2—OSOgH -CH—CH, Produse Igepon în toate aceste produse, hidrogenul e înlocuit cu sodiu sau cu potasiu, mai rar cu amoniu. Impropriu, aceşti esteri sînt numiţi şi s u i f o na ţ i. După gradul de sulfatare, se deosebesc: produse slab şi mediu sulfatate, cu un conţinut de 2--*5% S03 legat organic, corespunzînd ia un grad de sulfatare de 20, respectiv de 50%; produse puternic sulfatate, cu 15***16 % S03 legat organic, cari au gradul de sulfatare de 90%. . în stare liberă, esterii acizi ai acidului sulfuric sînt lichide siropoase instabile şi greu de obţinut în stare anhidră; s-au obţinut în stare cristalină unii hidraţi ai acestor esteri acizi şi aceştia sînt solubili în apă, insolubili în eter şi nu pot fi distilaţi fiindcă se descompun. Sărurile lor, în special cele cu metalele alcaline, sînt stabile şi în această formă se separă; sărurile de sodiu prezintă proprietăţile unor buni agenţi activi de suprafaţă din grupul agenţilor an ion ici. Cînd restul organic provine dintr-un alcool superior, sulfaţii acizi au proprietăţi coloidale similare celor ale săpunurilor cari conţin acelaşi lanţ hidrocarbonat. Solubilitatea lor scade pe măsură ce creşte lungimea lanţului hidrocarbonat, însă creşte acţiunea de înmuiere şi de avivare. Sulfaţii acizi de alcooli cu 4,,,12 atomi de carbon au proprietăţi de umectare mai bune decît sulfaţii acizi de hexa- sau deoctadecil, cari sînt însă detergenţi buni. Proprietăţile excelente de agenţi activi ae suprafaţă se datoresc faptului că aceşti sulfaţi acizi de alchil, cum şi sărurile lor de sodiu, de calciu sau de magneziu, sînt solubile în apă. Sulfaţii alcoolilor secundari ramificaţi sînt şi ei agenţi de umectare. Uleiurile şi grăsimile slab şi mediu sulfatate nu au rezistenţă bună faţă de acizi, faţă de sărurile metalelor alcal ino-pămîntoase sau ale metalelor grele. Produsele de sulfatare ale acizilor oleic şi ricinoleic se prezintă sub formă de soluţii clare, de culoare galbenă-brună, cu circa 50% apă; sînt solubile în apă şi soluţiile lor apoase spumează foarte uşor şi formează emulsiile de tip ulei în apă. Conţinutul în alcooli graşi liberi, peste anumite limite, micşorează acţiunea de spumare, însă îmbunătăţeşte acţiunea de înmuiere şi de avivare. Esterii acizi ai acidului sulfuric au reacţie puternic acidă; cu hidroxizii sau carbonaţii formează săruri cari sînt stabile în mediu alcalin şi neutru. Sărurile cu. diverse metale sînt folosite la izolarea esterilor din amestecurile de reacţie: 2 R—OSOgH-}-BaC03 -* (R-0S03)2Ba4-H20+C02. Acidul sulfuric din amestec trece în BaS04 insolubil. Sarea de bariu astfel obţinută e solubilă în apă şi poate fi purificată prin recristalizare. Esterul acid liber se obţine apoi prin descompunerea sării de bariu cu cantitatea calculată de acid sulfuric. în stare liberă, sulfaţii acizi, prin fierbere cu apă, se hidrolizează la acid sulfuric şi alcoolul corespunzător: R-0S03H + H20 -► ROH-f H2S04. Viteza de hidroliză a sărurilor sulfaţilor acizi creşte cu greutatea moleculară a metalului. în practică, această reacţie stă la baza unui procedeu industrial de fabricare a unor alcooli; alcoolul etil ic, isopropiI ic şi butii ic secundar se obţin la preţuri joase, prin hidroliză sulfaţilor acizi corespunzători. încălziţi cu alcooli, sulfaţii acizi conduc la eteri simpli sau micsti: R-0S03H-f R'OH -> R-O-R'-fH2S04. Esterul metilic e mai reactivdecît esterii cu alcooli superiori. Piroliza acestor esteri conduce la olefine şi la acid sulfuric: R-CH2-CH2-0S03H R-CH = CH2+HaS04. Distilarea uscată a unui amestec de sulfat alchil de potasiu şi cianură de potasiu conduce, cu randamente variate, după condiţii, la un amestec de alchilcianuri-isocianuri: r~oso3k+kcn -► rcn+k2so4. Prezenţa apei face să scadă conversiunea în cianuri şi să crească conversiunea în isocianuri. Esterii sulfurici din comerţ sînt constituiţi dintr-un amestec de acizi graşi, sulfataţi sau nu, din grăsimi neutre, din săruri minerale, din apă, răşini, etc. Analiza alchil-hidrogensulfaţilor, în stare pură, se face prin trecerea lor în sulfaţi de bariu, sau prin hidroliză esterului cu acid clorhidric, urmată de dozarea alcoolului rezultat. Sulfaţii acizi industriali consistă dintr-un amestec complex de alcool nereacţionat, acizi graşi, grăsimi nehidrolizate, esteri sulfurici, — şi analiza lor e dificilă. în natură se găsesc puţini sulfaţi acizi: din urină au fost izolaţi, sub forma sărurilor de potasiu, sulfatul acid de fenil, C6H50S03H, şi sulfatul acid de para-toiil, CH3C6H40S03H. Sintetic, monoesterii acidului sulfuric se prepară, fie prin acţiunea unor agenţi desulfatare (acid sulfuric, acid clorsulfonic, pirosulfat, trioxid de sulf) asupra hidroxiderivaţilor, fie prin adiţia acidului sulfuric la legăturile duble ale unor combinaţii nesaturate, cum sînt olefinele simple sau alte combinaţii organice cari conţin în molecula lor, pe lîngă unele grupări funcţionale caracteristice (carboxil: liber, sub formă de sare, esterificat sau a.midat; hidroxil), şî legături etenice. 2. Sulfat-cancrinit. Mineral.: Sin. Vişnevit (v.). 3. Sulfat, procedeul Ind. hîrt.: Procedeu alcalin pentru obţinerea celulozei (v.) şi a semicelulozei (v.), care foloseşte ca agenţi dezincrustanţi hidroxidul de sodiu şi sulfura de sodiu, obţinută prin reducerea sulfatului sau a sulfitului de sodiu Sulfat, procedeul — 566 Sulfat, procedeul anhidru. Avantajele acestui procedeu (cel mai utilizat procedeu clasic de fabricare a celulozelor), faţă de procedeul sulfit (v.)» sînt următoarele: se obţin celuloze foarte rezistente la randamente mari, necesare fabricării hîrtiilor de ambalaj (de ex. hîrtia pentru saci); se poate aplica oricărui fel de materie primă (lemn sau deşeuri de lemn de răşinoase sau de foioase, de plante anuale, etc. parţial cojit sau necojit, şi chiar speciilor de lemn cu multă răşină, ca, de exemplu, pinul, care prin procedeul sulfit se prelucrează cu mare greutate); celuloza obţinută poate fi înălbită economic pînă la grade înalte de alb şi poate fi înnobilată pentru a fi prelucrată chimic (de ex.: pentru fibre şi fire artificiale, celofan, derivaţi nitraţi, acetaţi, eteri de celuloză, carboximetilceluloze, etc.); permite apl icarea uşoară a fierberi lor continue; e un procedeu econom ic, deoarece permite recuperarea chimicalelor folosite la dezin-crustare şi, deci, regenerarea leş iei de fierbere. Chimismul fierberii (al dezincrustării) în procedeul sulfat consistă în descompunerea hidrolitică şi deci în solubilizarea Iigninei, a hemicelulozei şi, în parte, a celulozei, sub acţiunea alcaliilor, grăsimile şi răşinile saponificîndu-se. Hidroxidul de sodiu, a cărui concentraţie e menţinută constantă prin hidroliza sulfurii de sodiu, participă şi în reacţiile cu I ign in a, formînd metil-mercaptani şi dimetil-suifuri, produse rău mirositoare, cari caracterizează procedeul sulfat (v. şi sub Dezincrustare 2; Fierbere 4). La fierbere se foloseşte o leşie alba, care conţine ca elemente principale hidroxid de sodiu (70---80 g/l), sulfură de sodiu (22--40 g/l), carbonat de sodiu (17---20 g/l) şi sulfat de sodiu (t,5-**2 g/l) şi, în cantităţi reduse, o serie de alte combinaţii chimice ale sodiului, ca: tiosulfat de sodiu, sulfit de sodiu, polisulfuri de sodiu, etc. Tehnologia particulară a procedeului sulfat cuprinde următoarele faze: fierberea (dezincrustarea) sulfat şi recuperarea (regenerarea) alcaliilor din leşiile negre reziduale; celelalte faze ale procesului tehnologic pentru obţinerea produsului finit (semifabricatul fibros, v.), fiind similare celor folosite în general Ia obţinerea semifabricatelor fibroase de tipul celulozelor şi al semicelulozelor. Fierberea sulfat se efectuează în fierbătoare staţionare sau rotative, în proces discontinuu (v. Fierbător sulfat, sub Fierbător), sau în fierbătoare continue, de tip Kamyr, Pandia, etc. (v. Fierbător continuu, sub Fierbător; v. şi sub Fierbere 4). în general, fierberile sulfat se împart în: fierberi la temperaturi de fierbere joase (160***175°) şi Ia presiunea de regim de 7-*-8 at, folosite în special pentru obţinerea celulozelor sulfat rezistente („kraft"), cu randamente de 42-**50%, şi a semicelulozelor; fierberi la temperaturi de fierbere înalte (180***185°) şi la presiunea de regim de 10---11 at, folosite în special pentru obţinerea celulozelor sulfat cari se înalbesc, cu randamente de circa 40% şi, mai ales, în cazul fierberilor continue. Fierberile se execută după o diagramă de felul celei din fig. I şi au o durată de 5***9 ore, în funcţiune de mărimea fierbătorului, de temperatura şi presiunea finală de fierbere, de concentraţia leşiei, etc. După durată, fierberile sulfat se pot clasifica în: lente, normale şi rapide. I. Diagrama fierberii sulfat. a-b) umplere; b-c) fierbere preliminară; c-d) fierbere; d-e) degazare; e-f) golire; /) încărcare; II) timpul de fierbere, în ore; III) pregătirea fierberii următoare. în cazul cînd se produce o celuloză sulfat pentru prelucrări chimice (de ex. pentru a fi transformată în viscoză, pentru fibre şi fire artificiale), fierberea sulfat se efectuează, de obîcei, după ce tocătura de materie primă a suferit o prehi-droliză cu soluţii slab acide sau numai cu abur, în acelaşi fierbător, în vederea eliminării unei părţi din incrustanţi şi, în special, a hemicelulozelor. Procesul de fierbere e influenţat de temperatura de fierbere, care influenţează viteza de dezincrustare (v, fig. II); au rata a e fierbere, care, în funcţiune 30 eo 70 eo 50 w 30 20 W 0 II, Variaţia vitezei de dezincrustare îa diferite temperaturi finale în căzui fierberii sulfat. de temperatura finală de fierbere, determină randamentul în celuloză sau în semiceluloză faţă de cantitatea de materie primă folosită pentru o leşie de anumită compoziţie (cu cît turnusul de fierbere e mai mare cu atît randamentul în celuloză scade); a I c a I i n i t a-tea totală a leşiei din fierbător, în raport cu materia primă fibroasă absolut uscată, care are influenţă asupra randamentului în celuloză, asupra conţinutului în alfaceluloză şi asupra eliminării I ign inei (v. fig. III); concentraţia în alcalii tota- I e , respectiv alcal in itatea totală în g/l, influenţează viteza de lignificare, care e cu atît mai mare cu cît concentraţia e mai mare, însă randamentul în celuloză scade; s u I fi d itatea leş iei, care măreşte viteza de fierbere (v. fig. IV) şi viteza de solubilizare a ligninei (v. fig. V), determinînd în acelaşi timp şi raportul care rezultă între durata şi temperatura de fierbere (rezu Itate bune se obţin în practică cu leşii avînd sulfi-ditatea de circa 25%); impregnarea tocăturii cu leşie, care influenţează în special uniformitatea calitativă a produsului; circulaţia leşiei (v. sub Fierbere 4) şi hidromodulul (v.), care de fapt e determinat de cantitatea şi de concentraţia alcaliilor din leşie Conducerea fierberii în următoarele trei faze: în prima fază (o-c pe diagrama din fig. /), care începe în momentul cînd se introduce leşia în fierbător şi începe încălzirea acesteia cu abur, are loc impregnarea tocăturii de materie primă cu leşie de fierbere. Prin încălzirea leşiei, presiunea B— I / M m 15 17,5 20 22fi 25 Âtcs/it tohfe /£/ 2 PbS04-f2 H20, constituit din cristale fine cari se reduc uşor cu ajutorul curentului de încărcare, iar plăcile revin la starea iniţială; ca rezultat al acţiunilor locale sau al auto-descărcării plăcilor provocate fie de curenţii paraziţi, fie de acţiunea acidului sulfuric asupra plăcilor, sulfatul respectiv fiind uşor redus prin curentul de încărcare, afară de cazul cînd bateria a fost ţinută în repaus prea mult timp fără a fi reîncărcată; sub formă de cristale mari sau sub formă de cruste pe plăci, ca rezultat a! neglijenţei în exploatare sau a! întrebuinţării greşite a bateriilor de acumulatoare. Sulfatarea (în mod obişnuit, termenul e folosit pentru procesul chimic produs în aceste condiţii) e dificil de redus prin reîncărcarea acumulatorului şi poate vătăma plăcile. Materialul activ al plăcilor pozitive sulfatate e de’ obicei de culoare deschisă cu pete albe de sulfat de plumb; totuşi, culoarea nu e totdeauna un criteriu sigur; placa poate fi de culoare complet închisă şi prezenţa sulfatului se recunoaşte după suprafaţa tare şi albă a materialului. Plăcile negative sînt de aseme iea tari, umflate şi aspre ; prin zgîriere nu prezintă o dungă metalică. Refacerea bateriilor sulfatate se realizează prin simpla înlocuire a electrolitului cu apă distilată, după care bateria e pusă la încărcare cu un curent mic, astfel încît tensiunea la borne să fie de 2,3 V de element. Menţinînd constantă tensiunea, iar temperatura la maximum 43°, sulfatul e descompus, şi curentul creşte în acest timp. Se poate încărca bateria şi sub curent constant de mică intensitate. Ca rezultat al desulfurării, apa devine o soluţie de H2S04 a cărei densitate atinge uneori 1,28, ceea ce arată că bateria s-a desulfatat şi că sulfatarea s-a produs datorită faptului ca, în timpul exploatării, nivelul electrolitului s-a completat cu H2S04 în ioc de apă. Sulfatare 569 Sulfit, procedeul — 1. Sulfatare. 3. Ind. lemn.: înmuierea lemnului într-o baie de suifat metalic, pentru a obţine o bună conservare. 2. Sulfatare.4. Agr.: Tratarea plantelor sau a seminţelor lor cu o soluţie de sulfat de cupru, pentru a combate paraziţii (v. şî Saramurare 1). 3. Sulfatat, maşina de Agr.: Sin. Aparat de saramurare (v. Saramurare, aparat de ^). 4. Sulfatazâ. Chim. biol.: Enzimă din grupul hidrolazelor, subgrupul esterazeior, care catalizează scindarea hidroiitică a esteri lor acizilor anorganici, Sulfatazele se găsesc în toate organele corpului animal, în cantitate mai mare în rinichi. Sulfatazele catalizează hidroliză esterilor acidului sulfuric prin reacţii de tipul: R—0S03H-fH0H ^ R-OH-f H2S04. Luînd drept criteriu substratul asupra cărora acţionează aceste enzime, se deosebesc: fenolsulfatazele, condroitinsulfatazele, giucozosulfatozele şi glicozidsulfatazele. 5. Sulfatiazol. Farm. V. sub Sulfamide. e. Sulfatide. Chim. biol.: Lipide complexe, cari rezulta din esterificarea unor acizi graşi superiori (acidul cerebromc, etc.) cu anumiţi alcooli (sfingozină, etc.), avînd şi un conţinut de sulf. 7, Sulfatiouree. Farm.: Compus din seria sulfamidelor de sinteză care conţine în moleculă un rest detiouree. Se poate prepara, fie prin condensarea clorurii ^ ^ acidului N-acetil- S* ^ sulfanilic(CAS)cu H2N—C C—SOa—HN—C—NH2 cianamidă de cal- ^C —** ciu şi tratarea a- H H ^ cetii -sulfanil -ci- anamidei formate cu hidrogen sulfurat sau sulfură de amoniu, fie prin condensarea clorurii acidului N-acetil-suIfaniIic (CAS) cu: produsul obţinut din tiouree şi clor-metil-eter, urmată de hidroliză cu acid clorhidric, disolvat în metanol. Se întrebuinţează în Medicină, în combaterea infecţiilor urinare, în principal, în infecţiile streptococice şi stafilococ ice, fiind bine suportată şi uşor eliminată, putîndu-se administra în doze relativ mari. Sin. Badional, 8, Sulfhidric, acid Chim.: Sin. Hidrogen sulfurat (v. sub Sulf). 9, Sulfidare. Ind. chim,: Sin. Xantogenare (v. Xentoge-nare 2). m. Sulfiditate. Ind, hîrt.; Conţinutul de sulfură de sodiu al unei Ieşir sulfat (v. Sulfat, procedeul ^ ), exprimat (în procente) prin raportul dintre cantitatea de sulfură de sodiu, calculată sub formă de Na20, în g/l, şi cantitatea totală de alcalii titrabite dm leşie (NaOH, Na2CO<} şi Na2S), calculată tot sub formă de Na20, în g/l. n. Sulfinâ, pl. sulfine. Agr., Bot.: Mei i lotus ^albus Desr. Plantă ierboasă bienală din familia Leguminosae. în primul an formează o rădăcină pivotantă, care pătrunde adînc în sol, şi o tulpină cu frunze trifoliate. Tulpina piere toamna, iar din rădăcină se dezvoltă în anul următor o tufă care poate să atingă înălţimea de 1,5 m. Sistemul foliar e în general slab dezvoltat. în faza de maturitate, tulpina se lignifică. Tulpina şi frunzele conţin cumarină, un alcaloid cu miros neplăcut, care face ca animalele să nu consume sulfina, dacă a fost recoltată într-o fază mai înaintată a perioadei de vegetaţie. Prin ameliorare s-au creat soiuri cu un conţinut foarte mic de cumarină. E răspîndită în ţara noastră în flora spontană. în URSS şi în America de Nord se cultivă suprafeţe mari cu sulfină, care, recoltată înainte de înflorit, dă un nutreţ de bună calitate. E rezistentă la ger şi la secetă. Reuşeşte pe toate felurile de sol, cu excepţia celor cu reacţie acidă. Se seamănă primăvara, de obicei sub plantă protectoare, în rînduri depărtate, folosind o cantitate de 16**-20 kg sămînţă/ha. în primul an de vegetaţie dă o coasă; în al doilea, două coase. Producţia de fîn atinge 60---70 q/ha; cea de sămînţă (în anul al doilea), în medie, 10 q/ha. Sulfina se foloseşte ca fîn, ca nutreţ însilozat, păşune, nutreţ verde. E o bună plantă meliferă. Sin. Sulfină albă, Molotru, Sulcină. 12. Sulfinici, derivaţi Chim.: Combinaţii chimice în cari se pătrează structura primitivă a combinaţiilor de bază din cari provin, rezultate fie prin substituirea unora dintre atomi cu atomi ai altor elemente sau cu radicali, fie prin adiţia unor atomi, a unor radicali, sau a unor molecule. Acizii su I fon ic i se obţin din clorurile acestor acizi, prin reducere cu zinc sau cu bisulfit de sodiu, după reacţia: C6H5S02CI-f-2 H C6H5S02H-f HCI. Sînt acizi slabi, solubili în apă, uşor oxidabili cu permanganat de potasiu, trecînd în acizi sulfonici. Derivaţii suifonici se prezintă sub formă de cloruri acide şi esteri. 13. Sulfit, pl. sulfiţi. Chim.: Sare a acidului sulfuros. Sărurile neutre ale acidului sulfuros se numesc sulfiţi neutri sau normaii, cu formula generală Me2S03, iar cele acide, sulfiţi acizi sau b i s u I f i ţ i, cu formula generala MeHS03, Sulfiţii acizi rezultă prin reacţia dintre bioxidul de sulf şi soluţia sau suspensia apoasă a metalului respectiv: MeOH-f HaSOs MeHS0j-fH20. Pentru obţinerea sulfiţilor- neutri, soluţia suIfiţilor acizi se tratează cu încă un echivalent de bază: MeHS03-fMeOH -* Me2S034 H20. Sulfiţii neutri ai metalelor alcaline sînt solubili în apă, în timp ce sulfiţii metalelor alcalino-pămîntoase sînt greu solubili. Spre deosebire de sulfiţii neutri, toţi sulfiţii acizi sînt uşor solubili. Soluţiile sulfiţilor acizi au reacţie slab acidă, în timp ce soluţiile sulfiţilor neutri, cum sînt sulfiţii de sodiu şi de potasiu, fiind sărurile unui acid slab cu o bază tare, au în soluţie apoasă reacţie alcalină. Sulfiţii neutri şi acizi au acţiune reducătoare faţă de diverşi agenţi oxidanţi, trecînd sub acţiunea oxigenului în sulfaţi. La aer se oxidează încet, trecînd în sulfaţii respectivi. Sulfiţii metalelor alcaline, prin şedere în timp, şi mai repede prin încălzire, trec în p i r o s u I f i ţ i (v.), prin pierderea unei molecule de apă. Unele săruri ale acidului sulfuros au o mare importanţă tehnică. Sul fitul acid de sodiu, NaHSOg, se întrebuinţează, sub numirea de a n t i c I o r, ia înlăturarea urmelor de clor din ţesăturile albite. Sulfhul acid de calciu, Ca(HS03)2, se întrebuinţează la prelucrarea lemnului pentru obţinerea celulozei sulfit. 14. Sulfit, procedul Ind. hîrt.: Procedeu acid pentru obţinerea celulozei (v,) şi a semicelulozei (v.), care foloseşte ca soluţie dezincrustantă o soluţie acidă de bisulfit de calciu, de sodiu, de amoniu sau de magneziu. Agenţii dezincrustanţi, în acest caz, sînt bioxidul de sulf, acidul sulfuros şi bisulfitul. Cea mai folosită soluţie dezincrustantă e soluţia de bisulfit de calciu, în care caz — din punctul de vedere economic — nu e necesară o recuperare a chimicalelor. Procedeul sulfit clasic e deci procedeul cu bisulfit de calciu bază; în prezent se tinde ca această bază să fie înlocuită cu baze solubile de sodiu, de amoniu şi de magneziu, avînd în vedere multiplele avantaje calitative şi economice cari pot rezulta. în astfel de cazuri, de obicei se procedează şi la recuperarea chimicalelor şi la regenerarea soluţiilor dezincrustante, ca la procedeele alcaline (v. Sulfat, procedeul ~). Procedcul sulfit prezintă avantajul că produce direct .o celuloză sau o semiceluloză mai deschisă la cuioare, care poate fi folosită fără înălbire şi ia anumite sorturi de hîrtie de tipar şi de scris, şi că poate fi folosit 1a producerea celulozelor Sulfit, procedeul — 570 Sulfit, procedeul — „chimice", fără a se folosi prehidrol iza. Prezintă, în schimb, numeroase dezavantaje, printre cari: nu se poate aplica cu bune rezultate decît la lemn numai cojit şi mai ales de răşinoase, cu excepţia lemnului de pin (care are prea multă răşină), nu permite aplicarea fierberilor continue, iar celulozele papetare şi mai ales semiceiulozele obţinute au indici de rezistenţă mai slabi decît semifabricatele fibroase similare, obţinute prin procedeul alcalin sulfat (v. Sulfat, procedeul ~). Chimismul dezincrustării (fierberii lemnului) în procedeul sulfit e strîns legat de reacţiile de hidroliză şi de suifonare sub influenţa cărora are Ioc solubilizarea ligninei şi a hemicelulozelor, respectiv a substanţelor incrustante cari însoţesc celuloza, în cazul soluţiei de bisulfit de calciu (procedeul sulfit clasic), componenţii principali, bioxidul de sulf, acidul sulfuros şi bisulfitul de calciu, formează un sistem în echilibru care poate fi reprezentat astfel: 2 S02-f H20 H2S03 (CaS03-fH2S03) ^ (Ca2+ “ \2 HSO3+2 H+ Ca(HS03)2 Dezincrustarea, respectiv fierberea cu soluţie acidă bisulfi-tică, urmăreşte să separe celuloza, fără a produce o degradare a fibrelor celulozice. Procesul de dezincrustare are loc în două faze, fără ca între ele să existe o delimitare netă. Prima fază e caracterizată printr-un consum intens de SOa, datorită formării compuşilor de lignin-sulfonaţi de calciu, cari, în faza a doua, pe măsura creşterii temperaturii de fierbere, se hidro-iizează, trecînd astfel în soluţie. în prima fază, concomitent cu sulfonarea ligninei, care poate avea loc în mediu acid, neutru sau slab alcalin, are Ioc şi solubilizarea hemicelulozelor, cari, în faza a doua, sînt hidrolizate pînă la monozaharide. Paralel cu reacţiile de suifonare a ligninei au loc şi o serie de reacţii Tehnologia procedeului sulfit cuprinde următoarele faze principale: prepararea soluţiei acide de bisulfit şi fierberea (dezincrustarea) la care se mai adaugă, fără a fi'obl igatorie, valorificarea soluţiilor bisulfitice reziduale, iar în cazul folosirii bazelor solubile (NH4, Hg, Na) şi recuperarea chimicalelor cu regenerarea soluţiei de fierbere. Celelalte faze ale procesului tehnologic pentru obţinerea produsului (semifabricatului fibros), şi anume: pregătirea materiei prime (cojirea, tocarea, etc.), defibrarea, spălarea, sortarea, înălbirea sau înnobilarea, deshidratarea sau uscarea semifabricatului fibros obţinut, prelucrarea refuzului (a nodurilor) de la sortare, etc. sînt similare celor folosite la obţinerea semifabricatelor fibroase de tipul celulozelor şi semicelulozelor (v. sub Semifabricat fibros). La procedeul sulfit nu se foloseşte niciodată spălarea materialului după fierbere, în difuzoare, aşa cum se utilizează uneori la procedeele alcaline, cum e procedeul sulfat (v. Sulfat, procedeul —). Prepararea soluţiei acide de bisulfit de calciu foloseşte ca materii prime şi auxiliare sulf sau pirită, piatră de var, apă şi se realizează în instalaţii a căror schemă tehnologică clasică e reprezentată în figură. Soluţia bisulfitică obţinută se numeşte soluţie bisul-fitică de turn şi are în medie următoarea compoziţie: 3-**4% S02 total; 2-*-3% S02 liber; 0,9*• -1,2% CaO. Această Instalaţie pentru prepararea soluţiei acide de bisulfit de calciu. 1) cuptor pentru arderea piritei; 2) vagonet pentru pirită; 3) elevator cu cupe; 4) dispozitiv de alimentare; 5) vagonet pentru cenuşă; 6) conductă pentru praf; 7) filtru electrostatic pentru desprăfuire pe cale uscată; 8) răcitor pentru gaze; 9) filtru electrostatic pentru purificare pe cale umedă; 10) conductă pentru gaze; 11) ventilator pentru gaze; 12) conductă ae alimentare; 13) piatră de var; 14) turn de absorpţie; 15) conductă pentru soluţie; 16) rezervor pentru soluţie; 17) răcitor pentru gazele de la fierbătoare; 18) conductă pentru gazele de la fierbătoare; 19, 20) turnuri de spălare; 21) ven- tilator; 22) conductă pentru soluţie; 23) conductă pentru spălare. secundare între ionii bisulfitici şi monozaharide, rezultînd substanţe cu caracter acid, în timp ce glucoza trece în acid aldonic. Soluţia acidă de bisulfit de calciu folosită la fierbere e caracterizată prin conţinutul de sulf total (4---8%), de bioxid de sulf liber, de bioxid de sulf legat şi de oxid de calciu (0,8***1,2%), care variază în funcţiune de felul fierberii folosite, tipul de semifabricat fibros care trebuie obţinut (celuloză papetară, chimică, înălbită sau neînălbită, moale, normală, tare, extra tare, semiceluloză, etc.), turnusul de realizat, instalaţiile de preparare a soluţiei de fierbere şi de fierbere avute Ia dispoziţie, etc. soluţie se concentrează cu bioxid de sulf, prin folosirea unuia dintre următoarele procedee: ridicarea concentraţiei în bioxid de sulf şi a presiunii gazelor de alimentare a turnurilor de absorpţie; folosirea bioxidului de sulf lichid, introdus în recipientele pentru păstrarea soluţiilor acide de fierbere, şi folosirea bioxidului de sulf care rezultă din operaţiile de degazare a fierbătoarelor (după condensarea vaporilor de apă), prin introducerea sub presiune în recipientele de soluţie de fierbere (instalaţia de concentrare). Fierberea bisulfit se efectuează în proces discontinuu, în fierbătoare staţionare verticale (v. Fierbător sulfit, sub Fierbător). Turnusul (v.) de fierbere e alcătuit din următoarele Sulfit, procedeul neutru de sodiu 571 Sulfitare operaţii principale: încărcarea fierbătoruîui cu lemn, fie prin căderea liberă a tocăturii din siloz în fierbător, fie prin înde-sarea acestuia cu abur; umplerea cu soluţie acidă de fierbere, prin pomparea acesteia pînă ia completa acoperire a masei de lemn din fierbător; fierberea propriu-zisă, care are loc din momentul în care începe încălzirea directă sau indirectă a fierbătorului cu abur; golirea fierbătorului, cu soluţia reziduală, a cărei separare de masa celulozică se efectuează în rezervoare cu fund filtrant sau în filtre celulare cu vid. Factorii cari influenţează fierberea propriu-zisă sînt: gradul de dezincrustare (de fierbere) al celulozei, determinat de cantitatea de lignină nedisolvată; temperatura de impregnare şi temperatura maximă de fierbere; compoziţia soluţiei acide de fierbere, al cărei conţinut mărit de S02 total accelerează impregnarea aşchiilor şi deci micşorează durata de fierbere [cantitatea de bază din soluţie, care influenţează randamentul în celuloză şi în za haruri şi calitatea lemnului (conţinutul de apă, care diluează soluţia de fierbere; conţinutul de răşini, ceruri şi grăsimi, cari micşorează viteza de impregnare; greutatea specifică aparentă, care influenţează hidromodulul). Fierberea lemnului în fierbătoare.se face la temperaturi şi la presiuni diferite, în general, după sistemul folosit. Astfel, fierberile după sistemul Mitscherlich prevăd o temperatură maximă de 120---1400 şi o presiune de regim de 3***5 at, iar cele după sistemul R itter-K e II n e r, 140-‘-160° şi 5-**8 at. Modul cum e condus procesul de fierbere poate varia, chiar pentru acelaşi sistem, după natura şi compoziţia lemnului, scopul în care e fabricată celuloza, calitatea acesteia, etc. Fierberea se opreşte la atingerea gradului de dezincrustare dorit, punctul final recunoscîndu-se după schimbarea concentraţiei soluţiei în bioxid de sulf, scăderea conţinutului în calciu (CaO) şi închiderea culorii soluţiei. Prin variaţia duratei şi a temperaturii de fierbere se pot obţine celuloze cu diferite grade de dezincrustare, începînd cu celulozele tari şi sfîrşind cu celulozele moi. După terminarea fierberii urmează degazarea fierbătorului, gazele fiind trimise direct ia concentrarea şi preîncălzirea soluţiei de fierbere ; se recuperează astfel 30**50% din cantitatea de bioxid de sulf introdusă în fierbător. Turnusul de fierbere variază în funcţiune de sortul de celuloză sulfit (v. sub Celuloză), de felul încălzirii (directe sau indirecte, cu sau fără circulaţia soluţiei în timpul fierberii, golirea sub presiune sau la presiunea atmosferică), volumul fierbătorului şi durata operaţiilor neactive. Printre procedeele sulfit, cu baze solubile, cele mai folosite sînt: procedeele „Sivala" şi „Stora", pe bază de bisulfit de sodiu, cu fierberea în două trepte, şi procedeul „Magnefite" pe bază de bisulfit de magneziu. 1. Sulfit, procedeul neutru de sodiu. Ind. hîrt.: Sin. Procedeul SNS (v. sub Semiceluloze). 2. Sulfitare. 1. Ind, alim,: Operaţie de tratare a unor produse alimentare, suspensii, lichide, provenite din produse vegetale, sau a unor vase, cu bioxid de sulf (gazos, lichefiat sau în soluţie: acid sulfuros), în scopul dezinfectării, sau pentru a preveni alterarea, pentru disolvarea unor componenţi, cum şi pentru decolorarea materiilor prime sau a produselor intermediare, în cursul prelucrării din industria alimentară. Sulfitarea vinului, a mustului sau a unor vase, se realizează prin: fum de pucioasă (afumare), adică bioxid de sulf rezultat prin arderea sulfului (rondele sau fitiluri); bioxid de sulf lichefiat sub presiune în recipiente speciale; soluţie de bioxid de sulf în apă, obţinută prin disolvarea în apă a bioxidului de sulf lichid (se obţine o soluţie cu concentraţia de mai rar de 8%); metabisulfit de potasiu, care, prin disolvare în soluţii acide, eliberează bioxid de sulf, în cantitate de aproape 50% din greutatea sa. în industria vinului, bipxidul de sulf se foloseşte în următoarele scopuri: deburbarea mustului (v. Deburbare) şi conservarea lui; combaterea acţiunii unei enzime, oxidaza, secretată de mucegaiuri şi care favorizează colorarea şi turburarea vinului, protejarea coloraţiei Ia vinurile roşii ca antioxidant şi generator de buchet (în urma combinării sale cu zaharurile, dar în special cu aldehidele din vin); conservarea vinurilor dulci (antiseptic contra drojdiilor şi contra diverselor microorganisme producătoare de boli), sterilizarea pivniţelor, a vaselor (butoaie, budane), a utilajelor, a buteliilor. Sulfitarea butoaielor de vin consistă în arderea, în fiecare vas sau în fiecare cisternă de vin, a unei cantităţi de sulf care depinde de volum, în scopul dezinfectării vaselor, pentru o bună păstrare a vinului. Sulfitarea zemurilor şi a siropurilor în fabricile de zahăr are drept scop decolorarea şi modificarea viscozităţii soluţiilor zaharoase. Aceste soluţii sînt alcaline, iar sulfitarea trebuie condusă astfel, încît alcalinitatea să nu fie micşorată prea mult, pînă la neutralizare, fiindcă, în acest caz, zemurile pot avea reacţie acidă în fazele următoare ia prelucrare (Ia evaporare) şi zaharoza se descompune. Aparatul de sulfitare e un saturator, format dintr-un cazan în interiorul căruia se găseşte un barbotor de fontă sau de plumb. Soluţia zaharoasă (de la carbonatarea a Il-a) intră în aparat pe ia partea superioară şi întîlneşte bioxidul de sulf care vine prin barbotor. Bioxidul de sulf e produs prin arderea sulfului în cuptoare speciale sau prin încălzirea acidului sulfuros. Sulfitarea semifabricatelor de fructe, a sucurilor, a pulpelor şi a marcurilor de fructe, consistă fie în adăugarea unei cantităţi de soluţie de bioxid de sulf cu concentraţia de 6% în butoaiele cari le conţin, fie în introducerea unei cantităţi de bioxid de sulf lichid în pulpele de fructe sau în marcul rezultat prin fierbere şi strecurare, după răcirea Iui. Sucurile de fructe pot fi conservate cu S02 în concentraţia de 0,10*-*0,18 g la 100 ml. Pentru pulpele de pătlăgele roşii se folosesc 3---3,5 I soluţie de SOa, concentraţia 6%, la 100 kg pulpă. Bioxidul de sulf are acţiune de conservant şi prin sulfitare se obţin semiconserve cari, ulterior, servesc ia prepararea de produse finite ca marmeladă, bulion, etc. Prin tratare cu bioxid de sulf, unele pulpe şi marcuri de fructe îşi schimbă culoarea, însă în timpul pregătirii marmeladei, prin fierbere, eîiminîn-du-se o mare parte din bioxidul de sulf, culoarea revine. O mică parte din bioxidul de sulf râmîne legată sub formă de acid glucozo-sulfuros. Sulfitarea fructelor înainte de uscare consistă în menţinerea lor tăiate în două sau în patru, într-o atmosferă care conţine bioxid de sulf timp de 2--*5 ore. Procedeul se aplică la fructe deschise, ca, de exemplu la piersice, caise, mere sau pere şi contribuie la fixarea, menţinerea şi îmbunătăţirea culorii, Ia protecţia contra enzimelor oxidante şi brunifiante, la distrugerea clorofilei, la întreruperea acţiunii microorganismelor în timpul prelucrării şi al depozitării fructelor uscate, la distrugerea insectelor dăunătoare, la păstrarea vitaminelor, etc. Sulfitarea porumbului, în fabricile de amidon, se efectuează asupra porumbului spart în 3-**4 bucăţi, în aceiaşi timp cu operaţia de înmuiere, în basine mari de beton, cu soluţii diluate de acid sulfuros, la temperatura de 35-”40°. Sulfitarea durează patru, cinci zile, pînă cînd bobul de porumb e înmuiat, devenind elastic, şi germenul se desprinde uşor. în acest timp, o parte din proteine se disolvă. Sulfitarea terciului de porumb, după măcinarea porumbului, consistă în introducerea de bioxid de sulf gazos, timp de 96 de ore, pentru a îndepărta de pe granulele de amidon stratul galben de proteine cari îl înconjură. Sulfitarea terciului şi a laptelui de amidon din cartofi consistă în introducerea în acestea a unei soluţii diluate de bioxid de sulf şi are ca efect decolorarea amidonului, prin anihilarea acţiunii de colorare a enzimelor din sucul celular. Sulfitare, celulă de — 572 Su Ifizare 1. celula de Ind. alim.: încăpere care serveşte îa tratarea fructelor cu bioxid de sulf (S02), în vederea conservării lor prin uscare şi a fixării culorii naturale din momentul culesului. Poate fi executată din zidărie, din beton, lemn, tablă, carton, etc. şi are formă paralelepipedică. Dimensiunile necesare pentru un singur cărucior de transport sînt următoarele: lungimea 2,'60 m, lăţimea 1,10 m, înălţimea 2,25 m. Căruciorul de transport se încarcă cu 17—18 tărgi pentru fructe, cari pot conţine 300---400 kg fructe. Celula e echipată cu un recipient pentru arderea sulfului, situat în partea opusă uşii, şi cu un orificiu pentru ventilaţie, aşezat deasupra uşii. 2. Sulfitare. 2. Ind. piei.: Proces de solubilizare a particulelor insolubile ale extractelor tanante pirocatechinice (cel mai frecvent extractul de quebracho „ordinary") prin tratare cu sulfit şi bisulfit de sodiu. Sulfitarea extractelor se face de obicei în putini deschise, echipate cu un fund perforat, sub care se găsesc agitatorul şi serpentina de încălzire indirectă cu abur. Extractul se disolvă într-o cantitate minimă de apă şi se încălzeşte la 90---950, timp de 6---12 ore, împreună cu 2,5% sulfit şi 2,5% bisulfit de sodiu. Sulfitarea se poate face şi sub presiune, la temperaturi mai înalte şi cu cantităţi mai mari de sulfiţi. Pe măsură ce creşte intensitatea sulfitării scade conţinutul de substanţe insolubile ale extractului, creşte conţinutul de substanţe tanante, însă în acelaşi timp scad apreciabil cifra de raport, indicele de tăbăcire şi indicele de legare, ceea ce echivalează cu o înrăutăţire a proprietăţilor tanante ale extractului. Sulfitarea provoacă o degradare chimică a substanţei tanante şi o creştere a gradului de dispersare, prin micşorarea dimensiunii particulelor coloide, avînd ca efect formare de substanţe netanante, care însă nu depăşeşte în importanţă acţiunea de solubilizare a flobafenelor (v. Flo-bafene). Sulfitul din extractul sulfitat e legat în parte sub formă uşor scindabilă şi, în parte, sub formă greu scindabilă (grupări sulfonice), raportul dintre cele două forme fiind circa 1:1. Extractele pirocatechinice sulfitate conţin, pe lîngă acid sulfuros liber sau pe lîngă sărurile de sodiu ale acestuia, acid sulfuros legat chimic, ca acid oxisulfonic şi ca acid suifonic liber. Acidul oxisulfonic se poate scinda prin fierbere cu un acid sau, mai eficient, cu o baza; grupările sulfonice veritabile nu se pot scinda prin tratament alcalin. s. Sulfitometru, pl. sulfitometre. Ind. alim.: Aparat de dozare a bioxidului de sulf lichid în operaţia de sulfitare din industria vinului şi a conservelor de fructe şi de legume, format dintr-un cilindru- de sticlă groasă, rezistentă la presiunea de 10—12 at, gradat în grame, şi din armatura de închidere şi de reglare a debitului de bioxid de sulf. Capetele cilindrului sînt acoperite cu piăci de bronz, iar etanşarea se obţine cu ajutorul unor garnituri de cauciuc, prin strîngerea plăcilor cu ajutorul şuruburilor 3. în plăcile de închidere sînt fixate robinete de bronz 6, pentru Sulfitometru. 1) cilindru de sticlă; 2) capac; 3) presă cu două racorduri olandeze; 4) mîner; 5) suport; 6) racord olandez pentru admisiunea gazului lichefiat ?n aparat; 7) racord olandez pentru evacuarea aerului în atmosferă şi pentru trecerea gazului din aparat în butoiul cu marc; 9) robinet pentru obturarea racordului 7; 9) robinet pentru obturarea orificiului de ieşire a aerului sau a gazului din aparat; 10) robinet pentru obturarea racordului 6. alimentarea cu S02 lichid, şi robinete 7, pentru eliminarea aerului. Cilindrul de sticlă e protejat cu o manta de tablă de alamă, avînd două deschideri longitudinale, pentru a observa gradaţiile. Capacitatea cilindrilor variază, în funcţiune de tipul sulfitometrului, între 135-*-2000*• *5000 şi chiar 8000 g. Pentru încărcarea lui se leagă robinetul inferior deschis cu butelia de S02 lichid, întoarsă cu gîtul în jos, robinetul de aer fiind închis. Lichidul trece în cilindru, comprimînd aerul din sulfitometru. Cînd cilindrul s-a umplut circa 1/3, se închide admisiunea şi se deschide robinetul de aer, pentru evacuarea acestuia. Se închide apoi robinetul respectiv şi se deschide admisiunea. Astfel, cilindrul se umple. Se închide admisiunea şi se detaşează de butelie. La sulfitare se foloseşte un dispozitiv de dispersiune legat de sulfitometru. Bioxidul de sulf apără vinul, mustul, pulpa şi marcul de fructe contra acţiunii microorganismelor. 4. Sulfizantă, revenire Metg. V. sub Su Ifizare. 5. Sulfizare. Metg.: Tratament termochimic de difuziune, pentru îmbogăţirea cu sulf a straturilor superficiale ale pieselor de oţel sau de fontă, prin încălzirea lor într-un mediu care poate ceda sulf activ, care formează în stratul superficial sulfuri de fier, de forma Fe^S^. Datorită apariţiei prin sulfizare, în straturile superficiale, a sulfurilor de fier, coeficientul de frecare de alunecare scade şi se realizează o creştere considerabilă a rezistenţei la uzură şi la gripare a pieselor de oţel sau de fontă tratate. — Sulf izarea se poate face şi în diferiţi electroliţi, în care caz tratamentul e numit e I e c t r o~ sulfizare (v. mai jos); electrol iţii sînt fie soluţii apoase cu temperatura de 80---1200, fie săruri topite, cu temperaturi puţin mai înalte (240•••270°). Tratamentul de îmbogăţire cu sulf poate fi condus astfel, încît în straturile superficiale ale pieselor să difuzeze şi alte elemente. De exemplu, dacă mediul poate degaja în acelaşi timp atomi de sulf şi de azot, straturile superficiale se îmbogăţesc concomitent cu aceste două elemente, iar tratamentul e, în acest caz, o sulfonitrurare(v. mai jos). — Cînd tratamentul se face în băi de cianizare cu adausuri de substanţe cari pot degaja sulf (v. tabloul, mai jos), în straturile superficiale ale pieselor difuzează — pe lîngă sulf şi azot — şi o anumită cantitate de carbon, care e cu atît mai mare cu cît temperatura procesului e mai înaltă, iar tratamentul e numit s u 1 f o-cianizare; la tratamentele cari se efectuează la temperaturi medii sau joase, influenţa carbonului e fără importanţă. Tratamentul de îmbogăţire cu sulf sau cu sulf şi azot a straturilor superficiale ale pieselor de oţel sau de fontă se execută obişnuit la temperaturi medii (550---6000), în unele cazuri la temperaturi joase, şi rareori la temperaturi mai înalte (850-920°). Eficienţa maximă a sulfizării se constată cînd ungerea pieselor în funcţiune e insuficientă, la frecarea semiuscată sau chiar uscată, cum şi în cazul în care piesele în contact cu frecare funcţionează într-un mediu cu temperatură înaltă. Proprietăţile stratului sulfizat, antigripante şi de reducere a frecării, se explică prin faptul că sulfurile de fier formate — avînd valenţă mică şi ioni mari—se polarizează puternic electrostatic în timpul compresiunii (rezultată în frecarea suprafeţelor), absorb lubrifiantul şi separă bine suprafeţele în contact ale pieselor, favorizînd alunecarea. Deşi stratul sulfizat are o grosime foarte mică, efectele favorabile se menţin şi după ce—-prin uzură—-se depăşeşte cu mult grosimea stratului sulfizat, iar fenomenul se explică prin faptul că, pe măsura uzurii, sulful — care e în proporţie destul de mare în stratul superficial — pătrunde în interiorul metalului (probabil prin difuziune — datorită presiunii şi temperaturii care se dezvoltă în procesul de frecare — sau printr-o reacţie chimică a fierului cu produşii de descompunere ai stratului sulfizat, care degajă sulf activ), regenerînd stratul sulfizat; capacitatea de refacere în adîncime a stratului sulfizat e însă limitată, Suif Izare 573 Sulfizare Sulfizarea dă rezultate optime pentru perechi de piese asociate în serviciu, ale căror suprafeţe nu se schimbă în cursul funcţionării (de ex. segmenţii şi cămaşa cilindrului, la motoare). Prin difuziune simultană de sulf şi de azot se formează un strat superficial sulfizat subţire (de 0,005-*-0,05 mm, în funcţiune de compoziţia materialului supus tratamentului şi de condiţiile procesului), sub care s-a format un alt strat dur, în care predomină nitrurile caracteristice tratamentului deni-trurare (v.), şi care constituie un suport bun pentru stratul sulfizat de la suprafaţă. De asemenea, procesele cari se produc la nitrurarea oţelului împiedică formarea excesivă de oxizi de fier (cari ar putea reduce, sau chiar ar putea distruge legătura dintre stratul cu sulfuri şi metalul de bază), favorizînd formarea unui strat sulfizat uniform şi dens, cum şi o bună aderare a acestuia la metalul de bază. De aceea, apare mai indicat tratamentul de sulfonitrurare sau de su Ifocian izare, decît cel de sulfizare simplă, iar rezultatele practice confirmă această concluzie. De regulă, duritatea superficială a pieselor nu se măreşte prin sulfizare simplă, o uşoară mărire a durităţii real izîndu-se numai ia unele oţeluri aliate; sulfonitrurarea şi sulfocianizarea conduc însă şi la o mărire a durităţii (datorită formării nitru-rilor), a cărei valoare depinde în principal de calitatea materialului, de compoziţia mediului, de temperatura şi de durata procesului. De exemplu, la un oţel de nitrurare sulfizat timp de trei ore, duritatea Vickers poate atinge valoarea 550---620 şi, uneori, chiar valoarea 800-*-900. Mărirea sensibilă a durităţii reduce însă din avantajele esenţiale ale sulfizării simple, deoarece: coeficientul de frecare creşte, fragilitatea stratului superficial se măreşte, iar capacitatea de adaptare reciprocă a suprafeţelor în contact în timpul funcţionării scade. Totuşi, mărirea durităţii datorită sulfizării prezintă importanţă atît pentru piesele uzinate şi montate cu precizie şi cari funcţionează în condiţii normale de ungere, cît şi, în special, pentru sculele aşchietoare. Uneori, pentru anumite materiale (fontă de cilindri, oţeluri Cr-Ni-Mo, oţeluri Mn-Mo, etc), sulfizarea conduce şi la o oarecare mărire a rezistenţei la oboseală, fără ca aceasta să fie rezultatul unor tensiuni superficiale. Creşterea limitei de oboseală prin sulfizare, care e apropiată de cea obţinută prin călirea superficială, apare în mod special ia tratarea multor tipuri de angrenaje, a arborilor cotiţi de motoare Diesel, etc. Proprietăţile pe cari sulfizarea le imprimă pieselor au următoarele consecinţe: posibilitate de rodare fără gripare; posibilitate de funcţionare uscată un timp scurt, şi, în unele cazuri, chiar un timp mai lung; adaptare perfectă a angrenajelor între ele, putîndu-se coborî coeficientul de siguranţă care trebuie prevăzut în cazul defectelor de ax sau de reazem; reducerea uzurii; reducerea zgomotelor. Se mai adaugă şi unele avantaje tehnologice ale tratamentului propriu-zis, cum sînt: lipsă aproape completă de deformare; posibilitatea de prelucrare a pieselor după sulfizare în locuri în cari nu sînt în contact cu frecare; instalaţii de tratament puţin costisitoare; procedeu simplu; etc. Datorită acestor proprietăţi, piesele sulfizate sau sulfo-r.itrurate au durata de funcţionare mult mărită. Astfel: la piesele de maşini şi de motoare cari funcţionează cu frecare, la angrenaje şi la alte sisteme similare, durata de funcţionare creşte de 3 —10 ori; sculele de oţeluri rapide sau de oţeluri carbon îşi măresc durabilitatea cu 50---200% şi mai mult, etc. ■ : Sulfizarea — în diferite variante — e aplicată pe scară mare în domenii foarte variate. Astfel, se sulfizează în prezent următoarele tipuri de piese: segmenţi de piston şi cămăşi de cilindri pentru motoare cu ardere internă; anumiţi cusineţi de lagăre, bucşe, etc., de fontă sulfocianizată, folosită în loc de bronz; tacheţi de supape; roţi dinţate şi roţi melcate; piuliţe-şi prizoane pentru fixarea culaselor, la motoare Diesel şi la turbine; supape de aspiraţie şi de evacuare la motoare cu ardere internă; piese pentru pompe şi pentru maşini cu abur; piese pentru telecomanda centralizată a maşinilor principale de propulsiune a navelor; piese la maşini-unelte, de fontă sulfocianizată folosită în loc de bronz; scule de oţeluri rapide (burghie, tarozi, freze-disc, etc.) şi de oţeluri carbon; piese metaloceramice foarte diferite, cari funcţionează fără ungere (bucele, cusineţi, etc., folosite în construcţia autovehiculelor) sau cu ungere (bucelele roţilor dinţate de la cutiile de viteze, bucelele de ghidaj ale supapelor, etc.), etc. Sulfizarea şi variantele ei se pot executa în băi de săruri, în electroIiţi, în mediu gazos, sau folosind o vopsea specială pentru formele de turnare. Sulfizarea şi sulfonitrurarea în băi de săruri sînt procedeele cele mai răspîndite. Mai mult folosite sînt băile constituite din amestecuri de săruri cianice şi din săruri conţinînd suif, cum sînt: cianura de calciu [Ca(CN2)] sau cianura de sodiu (NaCN), tiocianatul de sodiu (NaCNS) sau tiocianatul de potasiu (KCNS), tiosulfatul de sodiu (Na^Og), etc.; în baie se adaugă şi alte substanţe, pentru accelerarea procesului. în tablou sînt indicate cîteva dintre reţetele recomandate pentru tratamentul în băi pe bază de săruri cianice (rezultate foarte bune dau compoziţiile de sub poziţiile 1 şi 2, pentru temperaturi medii de lucru, — şi cele de sub poziţiile 10***13 Compoziţiile unor băi de sulfocianizare Pozi- Unitatea de măsură C < o m p o z i ţ i a I Tempe- ratura ţia Ca(CN),1 NaCNS KCNS NasS303 Alte | componente j cje lucru °C 1 g/l - 2 - 6 55 Na8S04 45 KC! 540-580 2 g/l (sau 5) - 10 (sau 6) 30 BaCf2 42 CaCij 28 NaCI 540-580 3 g/l 2 6 46,9 LiCi 25,4 Kj.SC>* 27,7 KCl 380-560 % 50 — 5 _ _ 20 KCl ! 25 Na2S04 540-580 i 5 o7 /O i i 41 CaCla 26 BaCla 17 NaCI 6 CuS 540—580 " 6 i o7 ! /o i 94 1 ~ | 6 — 560 I % i J _ j _ — 5 NcaS04 ' 560 "T” i % | 55 ; i — 45 | — 560 9 i /0 34 i i 7 27 KCl 16 Na*COs 16 KjCOj 560 "îo~ % _ i ~~ 75-76 25-24 — 150-450 “ÎŢ— % - L.__~ 25 75 220-450 12 ' °/ /o 25 ' : 75 — . i i: 150---250 12' % _______ j ~ 75~ " L ' j i 25 NaCN 1 50* •'250 13 % _ 'J ~ j 90 I - j 10 NH4CNSj160-220 pentru temperaturi joase). în timpul încălzirii se produc reacţii chimice complexe între componentele băii, rezultînd atomi în stare născîndă de sulf, azot şi carbon, cari sînt absorbiţi şi apoi difuzează în straturile superficiale ale pieselor. Temperatura de lucru obişnuită e de 540---5800, pentru piesele supuse frecării, pentru scule, etc. Sculele de oţel rapid, cari se călesc cu încălzire la temperaturi înalte şi sînt supuse apoi la cîte două sau trei revenrri la 540***600°, pot fi tratate pentru revenire într-o baie de sulfonitrurare şi, în acest caz, revenirea e numită revenire suifonitruro ni o ; datorită efectului sulfonitrurârii, îmbunătăţirii sensibile a rezistenţei la frecare şi creşterii durităţii (prin efectul de nitrurare) rezultă o mărireconsiderabilă a durabilităţii. Călirea isotermică (v. sub Călire 1) combinată cu revenirea sulfonitru- Sulfizare In electrolit 574 Sulfocloruri rantă e considerat drept cei mai eficient procedeu pentru tratarea termică a sculelor de oţel rapid. Pentru unele piese cementate (roţi dinţate, elemente de angrenaje elicoidale, etc.), cari trebuie să fie călite şi revenite ulterior la temperatură joasă, sau pentru scule cu conţinut mare de carbon, sulfizarea trebuie efectuată, după călire, la 0 temperatură care să nu depăşească pe cea de revenire la temperatură joasă (v. şî sub Revenire 1). In acest caz pot fi folosite băile indicate la poziţiile 10***13 din tablou, iar revenirea e numită revenire sulfizantâ. Se poate evita folosirea cianurilor (cari sînt toxice), prin întrebuinţarea unui amestec format din 45% carbonat de potasiu şi 55% uree (H2NCONH2), la care — după topire — se adaugă în porţii mici sulfură de sodiu sau sulfură de potasiu, pînă cînd conţinutul în sulf atinge 0,2--*2%. Cu această baie, tratamentul se efectuează tot la 540*• *580°. Durata tratamentului în mediu lichid e de circa 1---3 h pentru piese de maşini, şi de circa 30‘**60 min, pentru scule. Adîncimea stratului sulfizat e în medie de 0,1 •••0,3 mm, la piesele de maşini, respectiv de cîteva sutimi de milimetru, la scule. Electrosulfizarea sau sulfizarea în e/ectro- 1 i t se efectuează prin aşezarea pieselor de tratat la anodul băii. în urma descompunerii electrolitului se formează ioni de sulf la anod, cari sînt absorbiţi şi difuzaţi în piese. Ea se poate face în soluţii apoase (la temperatura de 80---1800) sau în săruri topite (la temperatura de 240-**270°). Alegerea mediului şi a temperaturii procesului depind de felul pieselor cari trebuie tratate. Electrosulf izarea la temperatura de 80---850 se face sub densitatea de curent de 0,3--*0,5 A/dm2, la o tensiune de 8*• *12 V. Un bun electrolit recomandat pentru temperatura de lucru şi pentru densitatea de curent menţionate e constituit din: 40 g/l KCNS, 7 g/l Na2S203 şi 0,5 g/l FeS04. La o durată a procesului de circa 3 h rezultă un strat sulfizat de circa 0,1 mm, suficient pentru a mări de cîteva ori durabilitatea pieselor tratate. Electrosulf izarea în soluţii apoase se poate face şi ia temperaturi mai înalte (120”*180°), însă folosind alţi electroliţi. Sulfonitrurarea în mediu gazos se poate efectua într-o instalaţie obişnuită de nitrurare (v. sub Nitrurare), în care, pe lîngă amoniacul în stare gazoasă, se insuflă şi hidrogen sulfurat în proporţia de 2%. Tratamentul se efectuează la temperatură cuprinsă între 500 şi 600°, iar răcirea se face în cuptor, în curent de amoniac. După un tratament cu menţinere de 2-** •••3 h la temperatura prescrisă rezultă un strat sulfonitrurat cu adîncimea de 0,25--*0,35 mm. Acest procedeu e mai simplu şi mai curat decît celelalte procedee; el conduce la calitate mai bună şi mai uniformă a straturilor sulfonitrurate şi evită neutralizarea costisitoare a reziduurilor, reclamată la tratamentele cu săruri cianice. în schimb, atmosfera e neplăcut mirositoare, ceea ce impune măsuri speciale pentru asigurarea unei etanşări perfecte a instalaţiei. Sulfizarea Ia turnarea pieselor se poate realiza prin vopsirea pereţilor interiori ai formei de turnare cu o pastă constituind mediul care — la umplerea formei cu metal — cedează sulful care difuzează în piese. O astfel de pastă e compusă, de exemplu, din 45% sulf, 5% silicat de sodiu şi 50% apă. Grosimea stratului sulfizat — care poate atinge cîţiva milimetri — poate fi influenţată variind grosimea stratului de pastă depus pe pereţii formei de turnare. Procedeul e folosit la turnarea de roţi dinţate, de cămăşi pentru cilindri de motoare şi de compresoare, etc. î. ~ în electrolit. Metg.: Sin. ElectrosuIfizare. V. sub Sulfizare. 2. Sulfocalcicâ, soluţie Chim., Agr.: Sin, Zeamă calî-forniană V. sub Soluţie de stropit. 3. Suifocianat de alil. Chim.: CH2—CH—CH2—S—CN. Lichid incolor, cu miros de muştar, cu p. f. 161°. A fost folosit ca gaz de luptă lacrimogen. 4. Sulfccianizare. Metg. V. sub Sulfizare. 5. Sulfocianurare. Metg.: Sin. (impropriu) pentru Sulfo-cianizare. V. sub Sulfizare. 6. Sulfocianurâ, pl. sulfocianuri. Chim.: Sin. Rodanură (v.). ?. Sulfoclorurare. Chim.: Reacţie chimică în care hidrocarburile parafinice sînt tratate cu clor şi cu bioxid de sulf. De obicei, reacţia decurge sub acţiunea radiaţiilor luminoase ' o cu lungimea de undă de 3000---3600 A. Procedeul a căpătat aplicaţii industriale la fabricarea agenţilor activi de suprafaţă de tip alchil sulfonaţi (v. Agent activ de suprafaţă, sub Agent 2). Sulfoclorurarea e o reacţie în lanţ şi, în linii mari, decurge după următorul mecanism: ci, - 2 CI- RH + CI-----------» R' + HCI R‘ S02------------R* SO’2 R-SO*2+CI2------------R-S02CI + C!\ Noul atom liber de clor care se formează continuă reacţia în lanţ, Această reacţie, afară de lumină, poate fi iniţiată şi prin substanţe cari formează radicali liberi ca: tetraetil de plumb, azoisobutironitril, unii peroxizi, cum şi radiaţiile ionizante. Ca materie primă pentru sulfoclorurare trebuie luate în consideraţie, în primul rînd, hidrocarburile saturate sintetice cu punctul de fierbere 240---3400. în ultimul timp s-a folosit pe scară mare şi fracţiunea ţiţeiurilor parafinoase care distilă între 250 şi 350°. Prezenţa hidrocarburilor nesaturate produce perturbaţia procesului de sulfoclorurare, deoarece acestea, reacţionînd uşor cu clorul, întrerup reacţia în lanţ. Afară de reacţia principală, respectiv de formarea monosulfo-clorurilor, se produc şi reacţii secundare nedorite ca, de exemplu, formarea clorurilor de alchil: RH + CI2~ RCI-fHCl, care depinde de raţia S02/Ci2 şi scade cu creşterea acestei raţii. Pentru ca prezenţa clorurilor de alchil să fie limitată la minimum se recomandă ca raţia S02/Cl2 să fie egală cu 1,1, iar temperatura reacţiei să nu depăşească 30°. Procesul de sulfoclorurare fotoch im ic se desfăşoară în sistem continuu într-un reactor de oţel tip coloană cu diametrul de 2 m şi înălţimea de 4 m, căptuşit în interior cu viniplast. Pe la partea inferioară a coloanei se introduc clorul şi bioxidul de sulf, iar pe la partea superioară (în contracurent), hidrocarburile lichide. în corpul reactorului sînt montate 16 ţevi de sticlă, în cari sînt montate cîte şase lămpi cu mercur de cîte 40 W. Reacţia fiind exo-termă, instalaţia e echipată cu un răcitor. Prin hidroliză se formează mersoli, cari se utilizează la fabricarea agenţilor de spălare, a auxiliarilor textili, în industria maselor plastice, etc. s. Sulfocloruri, sing. suIfoclorură. Chim.: R—S02CI. Cloruri ale acizilor suIfonici; derivaţi funcţionali ai acizilor sul-fonici, în cari R poate fi un rest alchil sau arii. Sulfoclorurile sînt substanţe incolore, lichide sau solide, cu miros caracteristic, sufocant. Prin distilare la presiune normală se descompun parţial în S02 şi în hidrocarburi clorurate. în vid pot fi distilate fără descompunere; în majoritate, alcansulfoclorurile au puncte de topire joase şi se purifică prin distilare în vid. Aproape toate sînt stabile, în condiţii normale, faţă de apă. Gruparea clorsulfonică e puternic atrăgătoare de electroni. Dipolmomentul pentru para-toluen-sulfoclorură e 5,01, iar pentru benzen, 4,47. Orto- şi para-toluen-sulfoclorura formează un eutectic cu p, t. 1,6°, care conţine 17,5% isomer para. Sulfoconjugare 575 Sulfomucaze Sulfocloruri le pot acţiona ca agenţi de clorurare, ca agenţi de oxidare, cloruri acide. Prin descompunere termică, sulfo-clorurile trec în hidrocarburi clorurate şi bioxid de sulf: rso2ci — rci+so2. Reacţiile sulfoclorurilor cu derivaţi conţinînd grupări hidroxil (NaOH, fenoli, alcooli) conduc la acizi sulfonici, la săruri de sodiu ale acizilor sulfonici, esteri ai acizilor sulfonici (cînd e de faţă o combinaţie care să lege acidul). Dacă reacţia cu alcooli sau cu fenoli se execută în absenţa unei combinaţii care să lege acidul, se obţin acizi sulfonici liberi, şi metoda e utilizată preparativ la obţinerea acizilor liberi de clorură de sodiu: RS02CI + R'0H -► RSOgH-f R'CI. Alchilsulfoclorurile şi cicloparafinsulfoclorurile sînt indiferente faţă de apă şi acizi; se saponifică însă rapid cu alcal ii le; sînt utilizate la prepararea acizilor sulfonici corespunzători, cari nu se pot obţine prin sulfonare directă. Prin hidroliză alchilsulfoclorurilor în cari gruparea alchil conţine 12---18 atomi de carbon se obţine un amestec de săruri de sodiu ale acizilor sulfonici, mersolaţi: RSOaCI-f2 NaOH RS03Na-}-H204-NaCI. Sulfoclorurile parafinice tratate cu amoniac şi apoi condensate cu acid monocloracetic sînt emulgatori valoroşi; sărurile de sodiu ale acidului parafinsulfamidoacetic, şi sărurile de sodiu ale parafindisulfimidelor, disolvate în hidrocarburi, sînt componenţi activi ai emulgatorului STH. Reacţia sulfoclorurilor cu amine e folosită la identificarea aminelor primare, secundare şi terţiare în amestec (testul Hinsberg). Cu amoniacul, sulfoclorurile dau amide ale acizilor sulfonici, reacţia fiind utilizată industrial la fabricarea zaharinei. Prin reducere blîndă cu sulfit de sodiu, sulfoclorurile dau sulfinaţi, ale căror săruri sînt folosite ca emulgatori: RS02CI + Na2S03+2 NaOH -> RS02Na+NaCI + Na2S04+H20, iar prin reducere energică se pot obţine mercaptani: RS020+3H20—RSH+2 HaO+HCI. Clorurarea alchilsulfoclorurilor conduce la alcansulfo-cloruri (3-halogenate. în cazul sulfoclorurilor aromatice, clo* rurarea şi bromurarea în prezenţa luminii, la temperatur înalte, conduc la produse halogenate în catena laterală. Sulfoclorurile dau, cu pentaclorura de fosfor, hidrocarburi clorurate, gruparea sulfoclorură eliminîndu-se: RSOaCI+PCI5 RCl-f POCI3-fSOCI2. Sulfohalogenurile aromatice pot fi nitrate cu HN03; acidul sulfuric le hidrolizează ia acizi sulfonici, iar prin tratare cu acid clorsulfonic se pot introduce noi grupe de sulfoclorură în nucleu. Cu agenţi oxidanţi dau loc Ia reacţii de tipul: C6H5S02CI + Pb02 -► C6H5CI + PbS04 p-ch3c6h4so2ci p-ci2chc6h4ci prin cari se obţin derivaţi cloruraţi. Se cunosc şi reacţii cu compuşi organometalici: RS02CI + ClH5C=CNa -> RS02Na+C6H5C=CI RS02CI + RMgX C6H6SOaR-fMgXCI. Prin încălzire cu săruri ale acizilor graşi inferiori, sulfoclorurile dau săruri ale acizilor sulfonici şi cloruri acide: RS02CI + R'C00Na RS03Nâ+R'C0Cl. Se deosebesc metode comune pentru obţinerea sulfohalo-genilor hidrocarburilor .alifatice sau aromatice şi metode specifice. Metodele comune ambelor clase de combinaţii sînt: trecerea acizilor sulfonici sau a sărurilor lor în sulfocloruri folosind drept reactivi: pentaclorură de fosfor, clorură de tionil, benzo-triclorură; clorurarea oxidativă a unor combinaţii organice ale sulfului: asx H|0, clor -> Rsoaci. unde X poate fi: H, CN, R, SR, R'CO, R'S02; reacţia cu clorură de sulfuril. Un procedeu de fabricaţie specific alcansulfohalogenurilor e procedeul de tratare a hidrocarburilor alifatice cu un amestec de clor şi bioxid de sulf (procedeul Reed). Reacţia aceasta, numită reacţie de sulfoclorurare, are loc în prezenţă de lumină puternică, sau e catalizată de unele combinaţii capabile să genereze radicali liberi (azo-iso-butironitril; tetraetil-plumb, peroxizi): RH + S02+CI2 -* RSOgCI-fHCI. Reacţia de sulfoclorurare e o reacţie în lanţ. Industrial, procedeul se aplică la sulfoclorurarea fracţiunii de motorină cu intervalul de fierbere 240---3400, care conţine în cea mai mare parte hidrocarburi parafinice lineare cu 12**-18 atomi de carbon. O altă aplicaţie industrială a sulfoclorurării e la obţinerea „Hypalonului“, un produs de sulfoclorurare a poii&tilenei, cu greutatea moleculară medie de 20 000 şi care conţine 1,7 % S02 şi 26-**29 % clor; e folosit ca elastomer rezistent la oxigen, ozon, la căldură, la umiditate. Sulfoclorurile aromatice se obţin şi ele printr-o metodă care se aplică numai hidrocarburilor aromatice şi care consistă în introducerea directă a grupării S02Cl în hidrocarburile aromatice, prin intermediul acidului clorsulfonic: RH~fQS03H RS03H-fHCI rso3h+ciso3h - rso2ci+h2so4. Acidul clorsulfonic e folosit în special la sinteza sulfoclorurilor, a fenolilor şi aminelor, unde nu poate fi folosită reacţia sărurilor acizilor sulfonici cu pentaclorură de fosfor. Principala utilizare a amestecului de alcansulfocloruri cu 12---18 atomi de carbon e la prepararea mersolaţilor (săruri de sodiu ale acizilor sulfonici corespunzători), combinaţii anion-active utilizate ca agenţi de spălare, auxiliari textili, emulgatori în polimerizarea în emulsie (de ex. la polimerizarea clorurii de vinii). Sulfoclorurile alifatice cu catenă lungă sînt utilizate ca atare, sau în amestecuri de diferite compoziţii, în industria pielăriei, la gresare, şi la tăbăcire, ca agenţi de tanare. Sulfamidele obţinute din sulfoclorurile alifatice au proprietăţi capilar-active asemănătoare cu ale săpunurilor şi se folosesc la prepararea emulsiilor pentru prelucrarea metalelor şi ca agenţi de gresare pentru materiale cu structură fibroasă. Sulfoclorurile sînt intermediari în sinteza acizilor sulfinici sau a sărurilor lor. Para-toluen-sulfoclorura e intermediar în sinteza zaharinei. î. Sulfoconjugare. Chim. biol.: Proces de detoxificare prin care se elimină produşii toxici, greu oxidabili sau greu solubili, prin esterificare cu acid sulfuric. Produşii rezultaţi prin cuplare sînt mai solubili şi mai puţin toxici. Astfel se asigură eliminarea pe cale renală a combinaţiilor fenolice toxice. 2. Sulfomucaze.C/iim. biol.: Enzime din clasa esterazelor cari catalizează hidroliză esteri lor acizilor anorganici. Este-razele sînt enzime cari catalizează reacţia reversibilă de scindare a esterilor în acidul şi alcoolul corespunzător, astfel: Rx—COO—R-f- HOH ^ Rj—COOH-f R—OH. Sulfomucazele catalizează scindarea acizilor condroitin-sulfurici; de exemplu sulfomucaza specifică pentru heparină e heparinaza. Sulfona! 57(5 Sulfonâ i. Sulfonal. Chim.: Dietilsuifon-dimetil-metan ; disuifonă aIifatică. Se prezintă sub formă de cristale prismatice, incolore, inodore, cu p. 1.127---1280, p. f. 300° (cu descompunere); solubil itatea în apă e mică: CH3 SO, C H- 1 parte sulfonal se disolvă la 15° în: 420 părţi ° apă, 130 părţi eter, 65 părţi alcool etilic, 12 / \ părţi benzen. E solubil în cloroform, în gră- CH3 $02C2H5 s i m i. Pentru identificare se disolvă topitura sulfonalului cu KCN în apă şi se acidulează cu HCI; această soluţie dă o coloraţie roşie de sînge cu clorură ferică (se formează rodanura ferică). în organism, suifonalul e parţial oxidat la acid etan-sul-fonic; în majoritate însă nu suferă schimbări în organism. Se obţine prin condensarea acetonei cu etilmercaptan, în mediu de HCI, şi oxidarea tioacetalului rezultat cu permanganat de potasiu. Suifonalul e un hipnotic slab. Din cauza toxicităţii relativ mari a fost însă înlocuit aproape total cu derivaţi barbiturici. Sin. Etii-suifon-propan. a. Suifonare. Ch im.: Reacţie chimică prin care se introduce gruparea —SOaH în molecula unui compus organic alifatic sau aromatic, obţinîndu-se acid sulfonic: R—S03H. Parafinele şi cicloparafineie nu pot fi sulfonate direct. Cu olefinele, acidul sulfuric dă esteri acizi şi numai în condiţii speciale acizi sulfonici. Acizii sulfonici alifatici se prepară, în unele cazuri, direct cu S02Cl2 sau indirect din tioli, prin oxidare energică; C2H5- SH-f 3 O -> C2H5.S03H ori din compuşi halogenaţi, avînd atomi de halogen reactivi şi sulfit de sodiu: C2H5J-f-Na2SOa -* C2H5- SOgNa-fNaj. Acizii sulfonici aromatici se prepară prin acţiunea directă a acidului sulfuric asupra hidrocarburilor sau asupra altor combinaţii aromatice. După reactivitatea compuşilor se lucrează cu acid sulfuric concentrat sau cu oleum, în diferite concentraţii. Uneori se utilizează acid ciorsuifonic sau trioxid de sulf. în unele cazuri, de exemplu la chinone, introducerea prin substituţie a grupării —SOsH se poate face prin tratare cu sulfit. Prin sulfonarea benzenului cu oleum se obţine acid benzensulfonic. Reacţia principală de suifonare e: C6H6-fH0-S03H -> C6H5-S03H + H20. Ca produşi secundari se formează sulfone, cînd acţiunea aci-dului sulfonic e energică şi prelungită: 2 CaHa+(HO)*SOE C6H6-SCV-C6H5+2 H20. în reacţia de suifonare se întrebuinţează un exces de acid sulfuric, cînd se lucrează la temperatură joasă, pentru a preveni diluarea cu apa formata în reacţie. în cazul sulfonărilor la temperatură înaltă nu e necesar excesul de acid sulfuric, fiindcă apa formată se evaporă, izolarea produsului se face diluînd, după reacţie, amestecul cu apă. Mecanismul reacţiei de suifonare aromatică, studiat prin măsurări cinetice, arată că agentul de suifonare e trioxidul de sulf, care se formează prin reacţia: 2 H2S04 =; S03+H30++HS0r. Trioxidul de sulf e un reactant electrofil puternic, avînd un deficit de electroni la atomul de sulf. Prin combinarea sa cu nucleul aromatic (Ar) se formează un intermediar care, parţial, se transformă în produsele reacţiei şi parţial regenerează substanţele iniţiale: H ArH + SO, — k/ — ArSO^ +H + . XSOJ Reversibilitatea reacţiei de suifonare are importante aplicaţii practice şi justifică obţinerea amestecului de ac iz s sulfonici, de exemplu: acizii orto- şi para-toluensulfonici ; acizii a- şi (3-naftalinsulfonici. Cînd sulfonarea naftalinei se produce sub 100° se obţine aproape exciuziv acidul a-naftalinsulfonic. Prin sulfonarea ia 160° sau tratarea acidului a-naftalinsulfonic cu acid sulfuric la această temperatură rezultă un amestec de 85% acid p-nafta-linsulfonic şi 15% acid a-naftalinsulfonic. Procesul tehnologic de suifonare s-a realizat, pînă nu de mult, numai în sistem discontinuu. Acest procedeu e înlocuit treptat cu procedee continue. Sulfonarea e folosită în industria chimică organică, în special în cea a materiilor colorante, a medicamentelor, şi la rafinarea produselor petroliere. 3. ~a cărbunilor. !nd. cb.: Tratarea anumitor tipuri de cărbune cu acid sulfuric concentrat sau oleum, în scopul introducerii grupării —SOaH în masa cărbunoasă. Cărbunele sul-fonat, astfel obţinut, e întrebuinţat ca material schimbător de ioni în procesele de epurare a apei. Reacţia de suifonare are loc pe la 250°, punîndu-se în contact timp de 2***3 ore cărbunele ciuruit, sortul 2--*5 mm, cu acid sulfuric oleum, pentru a preveni diluarea acestuia. La sfîrşitul reacţiei, soluţia se diluează cu gheaţă, iar cărbunele rămas se spală bine cu apă, pentru îndepărtarea urmelor de acid sulfuric. 4. indice de ~. Chim., Ind. petr.: Procentul de uiei mineral rămas nedisolvat după tratarea cu acid sulfuric concentrat. Exprimă gradul de rafinare. Serveşte şi la caracterizarea uleiurilor minerale insecticide. 5. Sulfone, sing. sulfonă. Chim.: Compuşi organici ai sulfului conţinînd în molecula lor una, două, trei sau mai multe grupări S02. Se deosebesc astfel: monosulfone (R—S02—R); a-disui-fone (R—S02S02R); (3-disulfone (R—S02—CH2—S02—R); y-di-sulfone (R—S02—CH2—CH2—S02—R); trisulfone R — S(02)3CH; polisulfone. Cînd radicalii R sînt identici, sulfonele se numesc simetrice, iar cînd sînt diferiţi, nesimetrice. De asemenea, hidrogenul din gruparea metilenică poate fi substituit cu resturi organice (alchil, arii, etc.). Se cunosc şi sulfone ciclice, cum e sulfona butadienei: HC----CH 1 I h2c ch, 2 \ / 2 so2 Numirea e asemănătoare cu cea a eterilor sau a sulfurilor, şi anume după radicalul hidrocarburii se pune sufixul sulfona; de exemplu: CH3S02~~CH3 e metilsulfonă sau dimetilsulfonă. Natura legăturii sulf-oxigen încă nu a fost clarificată; ea e, probabil, o legătură semipolară, sulful avînd o structură de tetraedru şi formula fiind: ■O- t R—S—R 'O: o De altă parte, distanţele interatomice S —O de 1,44 A±0,03, valorile dipolmomentului de 4,4 unităţi Debye pentru alchil-sulfonă şi 5 pentru fenilsulfonă, cum şi spectrele lor vibratorii, pledează în favoarea formulei: O îl R—S—R ii O Monosulfonele cari nu conţin alte grupări funcţionale sînt incolore, inodore şi sînt obişnuit solide la temperatura camerei. Sulfonici, ăcîzi - 577 âulfonici, acizi - Sînt foarte stabile, majoritatea pot fi distilate fără descompunere. Sulfonele cu greutate moleculară mică sînt foarte solubile în apă; a-disulfonele sînt aproape insolubile în cei mai mulţi solvenţi şi sînt stabile faţă de apă, acid clorhidric concentrat, alcalii diluate; y^isulfonele s'n-t compuşi stabili, cu puncte de topire înalte; polisulfonele sînt combinaţii incolore, amorfe; la temperaturi înalte se scindează în combinaţiile iniţiale şi nu se topesc. Polisulfonele obţinute din olefine cu mai mult decît cinci atomi de carbon în moleculă sînt solubile în diferiţi solvenţi organici. Sulfonele au o mare stabilitate chimică datorită faptului că molecula lor nu posedă nici o pereche de electroni liberi; sînt relativ stabile la acţiunea agenţilor reducători: zincul şi acizii minerali, acidul iodhidric, cum şi amalgamul de sodiu sau de potasiu în soluţii apoase sau alcoolic-apoase nu le reduc. OiariI- şi âlchil-aril-sulfonele ale căror grupări sulfonice sînt legate la cel puţin un nucleu aromatic sînt scindate reductiv la acizi su If in ici şi hidrocarburi de către amalgamul de sodiu în alcool la fierbere. 0 f 2C6HS—S-C6H5+2 Na 2 C6H5SOaNa-f C6H6-CaH6. 1 O Alcaliile apoase, la temperaturi înalte, scindează atît sulfonele aromatice, cît şi pe cele alifatice; (C,h5)2so2+koh -opit c6h5-c6h5+k2so8+c6h5oh ch3—ch2—so2-~ch2—ch3 -> ch2==ch2+hso2—ch2—ch3. • O altă clasă de reacţii ale suifonelor sînt cele cari decurg din acţiunea grupării sulfonil, datorită marii sale afinităţi electronice, asupra altor atomi sau grupări funcţionale din moleculă, cum şi unele mecanisme de reacţie diferite. Disulfonele şi polisulfonele sînt în general mai puţin stabile decît monosulfonele simple, aceasta datorită influenţei pe care grupările sulfonil o au asupra grupărilor sulfonil înseşi, Disulfonil-metanii nu sînt hidrolizaţi de alcalii; trisulfonil-metanii sînt scindaţi însă la disulfone şi sulfonaţi; v-disulfo-nele sînt scindate de alcalii, iar a-disulfonele sînt hidrolizate de alcalii la sulfinaţi şi sulfonaţi. Sulfonele oc, (3-nesaturate au caracteristici asemănătoare cu ale cetonelor a, (3-nesaturate şi dau reacţii de adiţie cu esterul malonic, reactivi Grignard, diene conjugate. Cea mai importantă metodă de preparare a suifonelor se bazează pe oxidarea sulfurilor organice (cu peroxid de hidrogen, peracizi, permanganat de potasiu, acid cromic şi, mai rar, acid azotic, hipoclorit de sodiu), intermediar formîndu-se sulfoxizi; R—S—R —R— SO— R —- R—S02—R. sultoxizi O altă metodă de preparare consistă în alchilarea, respectiv în arilarea acizilor sulfinici cu alchil-halogenuri (mai rar sulfaţi de alchil) şi cu halogenuri aromatice activate (de ex.: o- şi p-nitroclorbenzen): RSOaNa-f XfV -* RS02R'-f NaX. Adiţia de acizi sulfinici la combinaţii nesaturate conduce de asemenea la sulfone, cu condiţia ca legătura nesaturată să fie activată prin învecinarea cu o grupare carboxil: CaH5S02H + CHa=CH-C00H->C6H6S02-CHa-CHa-C00H. Prin adiţia acizilor sulfinici la cetone aromatice a-, (3-nesaturate se obţin y-cetosulfone. Tot prin adiţie la acizi sulfinici se pot obţine: nitrosulfone de forma Ar—CH (S02R')-—CH2N02, sulfonea-, p-nesaturate, prin reacţie cu hidrocarburi acetilenice. Reacţia acizilor sulfinici cu orto- sau cu para-chinone decurge probabil prin adiţie 1,4-, şi e folosită uneori la recunoaşterea chinoneior. Printre metodele de preparare cu o utilizare restrînsă se menţionează reacţia bioxidului de sulf cu olefinele, prin care se formează sulfone ciclice şi polisulfone de tipul (■— S02CH2CH2—)n, cari sînt de fapt eteropolimerî, avînd la ambele capete resturi de hidrocarburi; în acest mod reacţionează 1-olefinele şi unele 2-olefine. Formarea polisulfonelor e catalizată de peroxizi, de oxigen, de lumina ultravioletă şi chiar de azotaţi, de oxizi de azot, săruri de argint, cupru monovalent. Sulfonele sînt folosite la purificarea isoprenului şi a butadienei; prin descompunere, la cald, ele regenerează diena iniţială; HC • - -CH CQld | I ——-*S02+CH2 = CH—CH=CH,. h2c ch„ \s/ os Reacţia Friedel-Crafts e utilizată la prepararea diaril-sulfo-nelor: O AICI, î RSOaCI+ArH----------R—S—Ar+HCI. O Sulfonele apar ca subproduse şi la sulfonarea hidrocarburilor aromatice. Sulfonele a-, (•}-nes atu rate se obţin prin: oxidarea tioeterilor nesaturaţi; scindare de acizi halogenaţi ; adiţie de acizi sulfinici la acetilene; adiţie de S02 la diene. Dintre derivaţii suifonelor, sulfonele halogenate, de exemplu a-bromsuIfona se obţine prin reacţia suifonelor cu etii-magneziu bromură în prezenţă de brom; oc-oxisulfonele se obţin prin adiţia acizilor sulfinici la aldehide; a-aminosulfo-nele se obţin din a-oxisulfone şi amoniac sau amine; a-disul-fonele se obţin din sulfocloruri şi iodură de sodiu; (3-disul-fonele se obţin prin oxidarea disulfurilor sau prin condensarea succesivă a acidului piruvic cu diferiţi tioli şi oxidarea produselor condensării. Dintre trisulfone, cele mai importante sînt cele cari conţin cele trei grupări sulfonil legate de acelaşi atom de carbon şi se obţin prin acţiunea clorurilor acizilor sulfonici asupra combinaţiilor cu sodiu ale metilen-bis-su1fonelor. Sulfonele au acţiune specifică faţă de bacilul tuberculozei, acţionînd asupra bacteriilor acido-rezistente; DDS sau 4,4'-diaminodifenil-sulfona e foarte eficace în tratamentul infecţiilor streptococice, fiind de o sută de ori mai activă decît sulfanilamida, însă e mult mai toxică. Blocarea grupărilor amino cu diverşi substituenţi conduce, după natura substi-tuenţilor, la promină (un derivat bisulfitic al glucozei cu 4,4'-diaminodifenil-sulfonă), folosită în ^tratamentul malariei şi, din 1941, la tratamentul leprei. în tratarea tuberculozei, rezultatele au fost mai puţin bune, deoarece DDS nu permite, din cauza toxicităţii sale, un tratament îndelungat. Administrarea DDS asociat cu streptomicină micşorează instalarea rezistenţei la streptomicină. Unele sulfone sînt utilizate la purificarea dienelor (butadienă, isopren şi alţi omologi). Unele terpen-sulfone clorurate au proprietăţi insecticide. Polisulfonele sînt utilizate la obţinerea de adezivi şi de fibre. Nitrosulfone ca o-nitro-difenilsulfona, 3-nitro-fenil-trifluor-metan-4-etil-suIfona sînt produse intermediare în fabricarea unor coloranţi. Se cunosc şi sulfone ca: sulfonaiul, (CH3)2C(S02C2H5)2; trionalul, C2H6(CH) C(S02C2H5)2; tetro-nalul, (C2H5)2C(S02C2H5)2, cari au proprietăţi hipnotice. : 1. Sulfonici, acizi /ss9 Chim.: Compuşi organici cu formula R—SOgH. După cum radicalul organic R e alifatic sau aromatic, se cunosc acizi sulfonici alifatici sau aromatici. Sînt acizi tari, higroscopici şi nedistilabili. 37 Sulfonici* derivaţi — 578 Sulfoxteî Dintre acizii sulfonici a I i f a t i c i prezintă importanţă industrială acizii obţinuţi prin sulfonarea parafinelor superioare, numiţi şi mersoli. Sărurile lor de sodiu, mersolaţii, sînt întrebuinţaţi ca agenţi de udare şi înmuiere pentru textile. Acizii sulfonici alifatici se prepară din tioii prin oxidare energică: C2H5* SH + 3 O -* C2H5.S03H, sau din compuşi halogenaţi avînd atomi de halogen reactivi şi sulfit de sodiu : C2H5j + Na2S03 -* C2H5 • S03Na-f NaJ. Acizii sulfonici se obţin şi prin tratarea parafinelor şi ciclo-parafinelor cu un amestec de clor şi bioxid de sulf, la lumină puternică, oţinîndu-se ca produşi intermediari acizi clor-sul-finici: RH + S02+C12 RSOaCI + HCI; aceştia, prin hidroliză, trec în acizi sulfonici. Acizii sulfonici aromatici se obţin prin sulfonarea directă, cu acid sulfuric, a hidrocarburilor aromatice, şi au numeroase întrebuinţări; de exemplu, acidul benzen-sulfonic, C6H5—SOsH, serveşte ia fabricarea fenolului; acidul ortotoluensulfonic, la fabricarea zaharinei; acizii naftalin-sulfonici sînt materii prime în industria farmaceutică, etc. Din gudroanele acide obţinute la rafinarea diverselor fracţiuni de petrol cu acid sulfuric se pot separa amestecuri de acizi sulfonici cu constituţie şi proprietăţi variate, ale căror săruri alcaline servesc ca emulgatori, ca dezemulsionanţi, sau ca agenţi de înmuiere. 1. Sulfonici, derivaţi Chim.: Combinaţii organice, aromatice sau aiifatice, ale sulfului, obţinute prin acţiunea acizilor sulfonici asupra hidrocarburilor aromate sau a altor combinaţii aromatice, respectiv asupra parafinelor şi ciclo-parafinelor. Acizii sulfonici aromatici se obţin prin sulfonarea sau suI-furarea directă, cu acidul sulfuric concentrat (oleum), după reacţia: C6H6+H0-S03H -* C6H5—S03H-fH20. Acizi alifatici, mai puţin importanţi decît primii, nu se pot obţine direct, ci numai în condiţii speciale, din tioli (mercap-tani), prin oxidare energică, după reacţia: C2H6SH + 3 0 -> c2h5-so3h, sau din compuşi halogenaţi şi sulfit de sodiu, după reacţia: i§J~bNa2S03 —► C2H5*S03Na-f-NaJ. între derivaţii sulfonici mai important e 4,4/-diaminodi> fenil-sulfona, care e mult mai toxică decît sulfamida şi care se obţine din p-nitroclorbenzen, care se fierbe cu sulfură de sodiu, în mediu hidroalcoolic. Prin condensarea acesteia cu bisulfit de sodiu şi glucoză se obţine promina, iar cu formai-dehid-sulfoxilat de sodiu se obţine diazona. S-au sintetizat, de asemenea, unele sulfone isosterice, conţinînd sisteme etero-ciclice, dintre cari cel mai puţin toxic e promizolul. Derivaţii sulfonici prezintă un interes deosebit, deoarece au fost prima clasă de compuşi chimici la cari s-a descoperit o acţiune specifică faţă de bacilul tuberculozei, deschizîndu-se drumul chemoterapiei tuberculozei. 2. Sulfonitric, amestec Chim.: Amestec format din acid azotic concentrat şi acid sulfuric concentrat, în proporţii diferite, în funcţiune de nevoile de utilizare. Amestecul sulfonitric e folosit în sinteze organice pentru nitrări, în special la fabricarea explozivilor nitrici, cum sînt nitroglicerina, trotilul, nitroceluloza, acidul picric, etc. Sin. Amestec nitrant. 3. Sulfonitrurantâ, revenire ~.Metg.; Revenire combinată cu sulfonitrurare, care se aplică oţelurilor rapide, ca revenire finală a acestora. V. şî Sulfizare, şi Revenire nitrurantă. 4. Sulfonitrurare. Aietg.: Tratament termochimic de difuziune pentru îmbogăţirea cu suif şi cu azot a straturilor superficiale ale pieselor de oţel sau de fontă. V. sub Sulfizare. 5. Sulforicinat. Chim.: Compus obţinut prin sulfonarea uleiului de ricin cu acid sulfuric, urmată de neutral izare. Se obţin amestecuri complexe, conţinînd derivaţi ai acidului ricinic , cari se emulsionează uşor cu apa. Se folosesc cel mai mult sulforicinaţii de amoniu şi de sodiu, — lichide brune, vîs-coase, cu miros dezagreabil. Se întrebuinţează ca mordanţi, în industria textilă, şi ca lubrifianţi. 6. Sulfoxidare. Chim.: Procedeu pentru obţinerea acizilor sulfonici prin tratarea hidrocarburilor parafinice normale cu un amestec de bioxid de sulf şi oxigen. Prin tratarea hidrocarburii parafinice cu SOa şi 02 ozonizat în prezenţa luminii se formează un acid alchil persulfonic: rh+so2+o2 rso2—O—OH acid persulfonic Pentru transformarea acidului alchil persulfonic în acid sulfonic se cunosc două procedee. în procedeul cu lumină şi cu apă, acidul persulfonic se reduce la acid sulfonic conform ecuaţiei: O /\ R—so2 oh + so2+h2o rso8h + h2so4. Nerezultînd radicali liberi, reacţia de sulfoxidare poate fi continuată numai printr-o activare puternica şi continuă cu ajutorul luminii şi al ozonului. în procedeul cu anhidridă acetică, acidul alchil persulfonic se transformă în acid acetii persulfonic care, apoi, cu apă, dă acidul alchil-sulfonic. O t 7. Sulfoxizi, sing. sulfoxid. Chim.: R—S—R. Compuşi organici ai sulfului, formînd un grup cu structură piramidală, în care atomul de oxigen e legat de cel de sulf printr-o legătură semipolară, iar atomul de sulf e legat de doi atomi de carbon diferiţi. Afară de monosuifoxizi se cunosc sulfoxizi ciclici şi disuif-oxizi. Sulfoxizii sînt substanţe incolore, cristaline, relativ instabile, cari se descompun prin distilare la presiune obişnuită; dialchil-suIfoxizii inferiori au puncte de topire joase (de ex. O f • C2H5—S—C2H5 are p. t. 4---60) şi sînt solubili în apă, în eter, în alcool; cei cari derivă de la alchili superiori sau aril-sulf-oxizii sînt insolubili în apă, dar sînt solubili în acizi diluaţi. Unii sulfoxizi prezintă isomerie optică. Sulfoxizii prezintă şi o isomerie cis-, trans-. Sulfoxizii sînt combinaţii cu reacţie uşor bazică şi sînt consideraţi chiar ca anhidride ale unor baze, deoarece reacţionează cu unu sau cu doi echivalenţi de acid; trataţi cu acid clorhidric sau azotic dau săruri izolabile; cu acidul bromhidric sau iodhidric, reacţia decurge în mod deosebit. Cu unele combinaţii, cum sînt: clorură ferică, ciorura mercurică, acidul cloroplatinic, azotatul de calciu, iodura de calciu, sulfoxizii formează produşi de adiţie cristalini, bine definiţi. în natură se găsesc cîţiva sulfoxizi, şi anume a I i i n a (S-aIil-cistein-suIfoxidu 1) în usturoi; în sămînţa de ridiche s-au găsit, ca glucozide, doi sulfoxizi optic activi. Sulfoxizii se obţin prin oxidarea sulfurilor în condiţii biînde, pentru a nu împinge oxidarea pînă la sulfone. Agenţi de oxidare folosiţi sînt: peroxidu! de hidrogen, peracizi, acidul cromic, acidul azotic, halogeni. Se folosesc de asemenea oxidarea electrolitică şi oxidarea cu KMn04, Sulfuram 579 Sulfură de carbon O altă metodă de preparare foloseşte ca materie primă dibromderivaţii sulfurilor: R—S—CHg-f Br2 -> R—S(Br2)—CHâ R—S(Bra)—CH3+HaO ■-> R—SO—CH3-f-2 HBr. Reacţii de tip Friedel-Crafts, dintre clorură de tionil sau S02 cu compuşi aromatici (hidrocarburi, fenoli, amine secundare), conduc de asemenea la sulfoxizi. . Hai puţin folosită e reacţia Grignard cu clorură de tionil, alchilsulfiţi, esteri sulfinici, clorură de sulfonil: 2 RMgX-j-SOCI2 R2SO-|-2 HgXCI RMgX -f R'SOOR" RSOR' + MgXOR". P-amino-difenil-sulfoxidul se formează din anilină şi acid ben-zensuifinic. Suifoxizii sînt intermediari pentru coloranţi şi agenţi de extracţie. 1. Sulfurare.1. Agr.; Operaţia de gazare cu sulfură de carbon a recoltelor depozitate (mazăre, fasole, boabele cerealelor, etc.), atacate de gărgăriţe, de molii, etc. Se foloseşte 1 kg sulfură de carbon la 1000 kg boabe, în 48 de ore. Sulfura de carbon e pusă în vase de lut, aşezate pe stratul de boabe, sub foi de cort sau sub rogojini, astfel încît vaporii rezultaţi să pătrundă în strat pe toată grosimea. 2. Sulfurare. 2. Agr., Silv.: Prăfuirea cu pulbere de sulf a plantelor bolnave de făinare sau atacate de oidium, produs de ciuperci din familia erisifaceelor. Suifurarea e un tratament curativ. Se întrebuinţează, în special, sulful triturat în particule foarte fine, sau cel coloidal. 3. Sulfurare. 3. Prep. min,: Operaţia de activare a sulfurilor oxidate sau a mineralelor oxidice, în vederea flotaţiei lor. Ca agenţi de sulfurare se utilizează în mod curent sulfură de sodiu, iar uneori , sulfat de bariu şi acid sulfuric, cari generează hidrogenul sulfurat (agent sulfurant) (v. şî sub Flotaţie). 4. Sulfura, pl. sulfuri. 1. Chim.: Compus al sulfului cu un metal. Sulfurile pot fi considerate ca săruri ale acidului sulf-hidr ic, H2S (hidrogenul sulfurat). Dacă numai unul dintre cei doi atomi de hidrogen din molecula hidrogenului sulfurat e substituit cu un metal, se obţine o sulfura acidă, numită şi hid rosul fură (v.), iar dacă ambi i atomi de hidrogen sînt substituiţi, se obţine o sulfură neutră. — Se numesc suJ-furi şi unele combinaţii ale sulfului cu metaloizii; de exemplu, sulfura de carbon, CS2. în lucrările de analiză chimică, metalele din grupul II al chimiei analitice se precipită cu hidrogen sulfurat sub formă de sulfuri, astfel: sulfura de arsen, galbenă, As2S3; sulfura de stibiu, portocalie, Sb2S3; sulfura de staniu, cafenie, SnS2; sulfura de mercur, neagră, HgS; sulfura de plumb, neagră, PbS; sulfura de bismut, neagră, Bi2S3; sulfura de cupru, neagră, CuS, şi sulfura de cadmiu, galbenă, CdS. 5. ^ de carbon. Chim.: CS2. Derivat al carbonului cu sulful, cu structura lineară S~C= S. E un lichid incolor, mobil, foarte volatil, extrem de inflamabil (se aprinde chiar cînd vine în contact cu obiecte calde, de exemplu o conductă prin care trece abur supraîncălzit); e aproape fără miros cînd e în stare pură; are p. t. —111,6°; p. f. 46,25°; D2=1,29270, d|°=1,263, »j^°=1,62761, temperatura critică273°; densitatea vaporilor — 2,67 (aerul are densitatea 1); temperatura de autoaprindere 100°. E sensibilă la lumina difuză a soarelui, care în cîteva zile o îngălbeneşte; cea tehnică are iniţial culoare gălbuie şi miros neplăcut, din cauza impurităţilor. Sulfura de carbon arde cu flacără albastră, atît de rece încît abia carbonizează hîrt ia. Vaporii săi în amestec cu aerul sau cu oxigenul pot forma un amestec exploziv; limitele de explozie sînt foarte largi: 1 parte ••• 50 părţi CS2 pentru 100 părţi aer (în volume). E uşor solubilă în alcool absolut, în eter, benzen, tetraclorură. de carbon, cloroform, uleiuri; e greu solubilă în apă (0,20 părţi CS2 se disolvă în 100 ml apă la 3,4°). La temperaturi joase formează cu apa un hidrat solid. Sulfura de carbon: e ea însăşi un bun disolvant pentru sulf, fosfor, selen, brom, iod, grăsimi, răşini, cauciuc, camfor, etc. Una dintre principalele proprietăţi ale sulfurii de carbon e reacţia sa cu alcalii le care conduce la carbonat şi tiocarbonat: 3 CS2+6 KOH K2COs+2 K2CS3-f3 H20. Această reacţie, în mediu alcoolic, conduce la xantogenaţi, iar cu alcaliceluloză, la xantogenat de celuloză. Această reacţie stă la baza fabricării mătăsii artificiale prin procedeul vis-cozei. Cu aminele primare şi secundare, sulfura de carbon dă săruri de amoniu substituite ale acizilor ditiocarbonici N-sub-stituiţi, RNHCS—S]NHsR. şi R2NCSS]NH2R2. Reacţia cu aminele primare stă la baza preparării esteri lor acidului isotiocianic; aminele aromatice reacţionează numai în mediu alcalin. Tiocarbanilida se obţine din anilină şi CS2 prin simplă încălzire; se foloseşte ca intermediar în industria coloranţilor; în sinteze organice, farmaceutice; ca accelerator de vulcanizare; etc. Prin încălzire cu acid clorhidric, derivaţii disubstituiţi ai tioureei se rup în aril-isotiocianat şi amină: (C6H5NH)2CS c6h5n = c=s + h2n-c6h5. Reacţia e utilizată în analiză pentru recunoaşterea aminelor primare. Cu amoniacul în soluţie alcoolică dă tritiocarbonat de amoniu şi rodanură de amoniu. Etilentioureea, NHCSNHCH2—CH2, se obţine din sulfură de carbon şi etilendiamină în soluţie alcoolică la 60°. Reducerea sulfurii de carbon conduce, după condiţii şi după agentul reducător, la jyoduse diferite: la temperaturi înalte, cu hidrogen molecular, principalii produşi de reacţie sînt hidrogenul sulfurat şi carbonul, alături de metan, etilenă, metilmercaptan. La temperaturi înalte (800°), CS2 se descompune în C4-2 S. Un amestec de acetilenă şi CS2 trecut la 700° prin vase de cuarţ conduce ia tiofen. O altă reacţie importantă a sulfurii de carbon, cu aplicaţii industriale, e reacţia cu halogeni. în stare anhidră, sulfura de carbon nu reacţionează cu halogenii, ceea ce face posibilă utilizarea ei ca disolvant în unele reacţii de bromurare şi clorurare. Reacţia dintre sulfura de carbon şi clor în prezenţa de clorură de antimoniu e utilizată industrial la obţinerea tetra-clorurii de carbon. în prezenţa iodului, sulfura de carbon şi clorul conduc la perclor-metil-mercaptan Cl3C-SCl. Clorurarea sau bromurarea în prezenţa halogenurii de aluminiu conduce la tetrahalogenură de carbon şi haiogenură de sulf. Cu compuşi organomagnezieni se obţin acizi ditiocarbonici: RM'gJ + CS2 -> R—CS—SMgJ -> R—CSSH. Hidrogenul sulfurat formează cu sulfura de carbon doi tiohidraţi: CS2-6 H2S cu p.t. 97° şi CS2*H2S cu p.t. —102°. Cei mai utilizat procedeu de preparare a sulfurii de carbon e cel care are la bază combinarea directă a vaporilor de sulf cu carbonul, la circa 900°: în acest scop se foloseşte cărbunele de lemn. Se cunosc două procedee pentru această fabricaţie: procedeul retortă, în care cărbunele şi vaporii de sulf se introduc direct în retortele de reacţie cari sînt încălzite în cuptoare cu gaz, şi procedeul. electrotermic, care foloseşte cuptoare electrice cu încălzire electrică în interior. Procedeul electro- 37* Sulfură 580 Sulfuric, acid — termic prezintă unele dezavantaje, cum sînt consumul mare 'de energie electrică, controlul dificil, timpul de reacţie lung, O altă metodă de fabricaţie, mai nouă, consistă în reacţia catalitică dintre sulf şi hidrocarburi alifatice inferioare, în special metan: 500-•-700° CH4-f-4 S------------► CS2+2 H2S CH4+2 S -* CS2+2 H2. Conversiunea, în cazul unui catalizator eficace, e de 90% şi nu se formează produse secundare; se lucrează în sistem continuu. Purificarea sulfurii de carbon tehnice, care conţine ca impurităţi în special sulf, oxisulfură de carbon şi hidrogen sulfurat, se face prin rectificări repetate, spălări cu lapte de var şi distilare pe mercur metalic. Pentru utilizările de laborator, cînd e necesară o sulfură proaspătă, purificarea se face înainte de folosire, deoarece sulfura de carbon nu e stabilă la aer şi la lumină decît cîteva zile. Sulfura de carbon e toxică şi inflamabilă şi, în consecinţă, manipularea ei trebuie să se facă atent. Acţionează asupra pielii, pe care o usucă şi o insensibilizează, dereglează sistemul nervos, dă tremurături, lipsa poftei de mîncare. Intoxicaţiile cronice cari apar uneori în fabricile de viscoză se manifestă prin paralizii, pierderea reflexelor, deranjamente ale vederii, dureri de cap, oboseală. Inspirarea vaporilor concentraţi de sulfură de carbon poate fi fatală, deoarece paralizează sistemul nervos central. în caz de intoxicaţie, accidentatul trebuie îndepărtat imediat din mediul toxic; tratamentul care se aplică depinde de simptomele prezentate. Intoxicaţiile obişnuite cu sulfură de carbon se vindeca complet după o schimbare de mai multe luni a aerului. Stocarea sulfurii de carbon se face în vase de sticlă, de fier, aluminiu, porţelan, teflon. Sulfura de carbon, fiind mai densă decît apa şi greu solubilă în apă, adeseori se stochează şi se transportă sub un strat de apă. Principala utilizare a sulfurii de carbon e la fabricarea mătăsii artificiale prin procedeul viscozei, Se utilizează de asemenea la fabricarea tetraclorurii de carbon şi ca insecticid în agricultură, în lupta de combatere a gărgăriţii şi a ploşniţei imago. în viticultură e utilizată ca xantogenat acid de potasiu, la combaterea filoxerei. Stîrpirea buruienilor cu rădăcină adîncă înfiptă în pămînt se poate realiza şi cu sulfură de carbon. Este utilizată, de asemenea, ca solvent la extracţia uleiurilor, a grăsimilor, a răşinilor sau, uneori, ca disolvant pentru sulf. iod, fosfor, cauciuc, răşini, ca intermediar la prepararea unor acceleratori de vulcanizare şi de răşini (condensarea cu amine, aldehide, acizi carboxilici isocianaţi); e folosită ca atare pentru vulcanizarea cauciucului la rece sau ca agent de flotaţie. 1. Sulfura. 2. Chim.: Compus organic obţinut prin substituirea celor doi atomi de hidrogen ai hidrogenului sulfurat, cu doi radicali hidrocarbonaţi: R—-S—R'; de exemplu, sulfura de etil, C2H5—S-—C2H5. Sin. Tioeter. 2. ~ de etil dicloratâ. Chim.: S(CH2—CH2CI)2.V. Iperită. 3. ~ de pierii. Chim.: (N02)3C6H2—S—C6H2(N02)3. Combinaţie a 2, 4, 6-trinitrofenolului (acidului picric) cu sulful, sub formă de sulfură (tioeter). Gruparea HO a acidului picric e deosebit de reactivă şi, sub acţiunea unor agenţi de clorurare, e înlocuită cu clor, formîndu-se astfel clorură de pierii. Prin condensarea a două molecule de clorură de pierii, în prezenţa sulfurilor alcaline, se obţine tioeterul respectiv (sulfura de pierii). Acest produs, ca şi acidul picric din care derivă, are caracter exploziv. Se prezintă în cristale de culoare galbenă, cu p. t. 225°, E întrebuinţat ca exploziv şi, în amestec cu hexanitrodifenilamină sau cu trinitrotoluen, e folosit la încărcarea bombelor de avion. Sin. Tioeter picrilic. 4. Sulfura refractara. Mat. cs., Ind. st. c.: Sulfură metalică naturală cu punctul de topire peste 1900°; e întrebuinţată la fabricarea creuzetelor de topit metale. Se cunosc următoarele sulfuri refractare (între paranteze e dat punctul de topire): MgS (>2000°), CaS (>2000°), SrS (>2000°) BaS (2200°), CeS (2450°), Ce3S4 (2050°), Ce2S3 (1900°), ThS (2200°), Th2S3 (2000°), Th4S7 (>2000°), ThS2 (1900°), US (>2000°), etc. Toate aceste sulfuri nu pot fi utilizate la încălziri în aer, ci numai în vid sau în atmosferă neutră. Dintre ele, cel mai mult folosite sînt sulfurile de ceriu (CeS) şi de toriu, (ThS). Creuzetele pentru topit metale se confecţionează prin presarea pulberilor fine premăcinate de sulfuri refractare, stabile ia temperaturi înalte, şi sinterizare în vid. Aceste creuzete sînt folosite, de exemplu, la topirea minereurilor metalelor grele, cum e pehblenda uraniferă sau însuşi uraniul metalic, topitura metalică desprinzîndu-se uşor de pereţii creuzetelor. 5. Sulfuric, acid Chim,: H2S04. Compus anorganic obţinut prin combinarea trioxidului de sulf cu apa. Are: gr. mol. 98,08; p. t. 10,49°; p. f. 330° cu descompunere; gr. sp. 1,83; căldura specifică 0,338 cal/g-grad, la 20°. La temperatură normală se prezintă ca un lichid incolor, uleios; formează, prin solidificare, cristale exagonale. în tehnică, prin acid sulfuric se înţelege amestecul, în orice proporţie, de trioxid de sulf cu apă. Dacă raportul molar între SOs şi HăO e mai mic decît unitatea, se obţin soluţii apoase de acid sulfuric; cînd raportul e egal cu unitatea, se obţine acid sulfuric anhidru, numit şi acid sulfuric monohidr at, care se notează cu literele MH, iar în cazul în care raportul e mai mare decît unitatea se obţin soluţii de trioxid de sulf în acid sulfuric, cari reprezintă acidul sulfuric fumans, numit şi oleum: :6: H :6: S :6: H :6: Acidul sulfuric e foarte reactiv şi atacă toate metalele, cu excepţia aurului şi a platinuIui. Aparatele în cari se lucrează cu acid sulfuric pînă la concentraţia de maximum 80% H2S04 se construiesc din aliaje antiacide, din ferosiliciu sau din plumb. Pentru acidul de 80-**93% H2S04 se foloseşte plumbul, iar pentru cel de peste 96% H2S04, fierul. Acidul sulfuric e un puternic deshidratant şi oxidant; în contact cu substanţele organice, le deshidratează pînă la carbonizare. Dintre reacţiile mai importante ale acidului sulfuric se menţionează următoarele: Acţionează direct asupra metalelor şi oxizilor metalici formînd suifaţii. Acţionează asupra sărurilor acizilor mai slabi sau volatili, combinîndu-se cu cationul acestora şi punînd în libertate acidul respectiv; se obţin, astfel, acizii clorhidric, fluorhidric, fosforic, acetic, etc. Prin reacţia dintre acidul sulfuric şi amoniac se formează sulfat de amoniu. Datorită caracteristicilor sale, acidul sulfuric e larg utilizat în industrie. Se foloseşte în cantităţi mari ia fabricarea superfosfatului şi a îngrăşămintelor complexe, la fabricarea unui mare număr de produse chimice (sulfat de cupru, de aluminiu, de fier, zinc, sodiu, potasiu, etc.); în industria de sinteză, ca agent de deshidratare, la hidroliză, esterificare, condensare; în procesul de suifonare, în amestec cu acid azotic în procesul de nitrare, etc. Acidul sulfuric e folosit la fabricarea nitroderivaţilor ca nitroceluloza, nitroglicerina, acidul picric, etc.; la fabricarea fenolului, a acizilor graşi sulfonaţi, la sinteza detergenţilor alchilarilsuIfonici, a alcoolilor, a acidului cloracetic, la fabricarea intermediarilor din industria coloranţilor, ca acizii benzen- şi naftalen-sulfonici, etc. Fabricarea acidului sulfuric necesită, ind i-ferent de materia primă folosită, oxidarea bioxidului de sulf Sulfuric, acid — 581 Sulfuric, acid (obţinut din arderea unor materii prime cari conţin suif), la trioxid de sulf, şi apoi adiţionarea apei la acesta, conform reacţiei: S02+y02+H20=H2S04. Deoarece bioxidul de sulf nu reacţionează direct cu oxigenul e necesar să se folosească diferiţi catalizatori, ceea ce a dus la punerea la punct a două metode, şi anume: metoda cu catalizator fn faza gazoasă sau lichidă, cunoscută sub numele de metoda sau procedeul cu nitroză, şi metoda cu catalizator fn faza solida, numită metoda sau procedeul prin contact; a mai fost pusă la punct şi o variantă a procedeului prin contact, procedeul catalizei umede. Industria acidului sulfuric din ţara noastră se dezvoltă excluziv pe baza procedeului prin contact. Fabricarea acidului sulfuric prin metoda cu nitroză. în metoda cu nitroză, bioxidul de sulf se oxidează cu ajutorul oxizi lor superiori de azot (NOa, N204, N203), trecînd în trioxid de sulf, care reacţionează cu apa şi formează acidul sulfuric. Oxizii de azot se reduc pînă la NO, care poate fi oxidat din nou la NOa, cu ajutorul oxigenului din aer, reintrînd în circuit. Pierderile în oxizi de azot sînt înlocuite, fie prin introducerea în circuit a gazelor rezultate din oxidarea amoniacului, fie prin descompunerea acidului azotic introdus ca atare. Metoda cu nitroză, pentru obţinerea acidului sulfuric, a fost aplicată iniţial pe o instalaţie formată din camere de plumb; apoi la aceasta s-au adăugat turnul pentru recuperarea oxizilor de azot (turnul Gay-Lussac) şi turnul pentru denitrarea acidului de producţie (turnul Giover). în procedeul camerelor de plumb, reacţiile se produc în fază omogenă gaz-gaz şi în fază eterogenă, la interfaţa gaz-lichid, şi ele decurg, probabil, conform reacţiilor: — în fază gazoasă omogenă: 2 NO+02 -> 2 NOa; AH——26,9 kcai — în fază eterogenă, la interfaţa gaz-lichid: so2-i-h2o h2so3 H2S03“+N0a -» H2S03-N02 (H2S04-N0 fiind acid violet sau acid nitrosulfuric) 2(H2S03-N02)+ + lo2(din N02->N0+y02| - H20+2(HS03-N02) ^ v ^ ' acid albastru sau acid nitrozilsulfuric 2 (HS03-N02)4-S024-2 HaO — 2 (H2S03*N02)-f-H2S04 — în fază lichidă omogenă: h2so3*no2 ^ h2so4+no 2 (HS03-N02)+H20 - 2 H2S04+N0+N02 HS03-N02+HN03 ^ 2 N024-H2S04. Procedeul camerelor de plumb e reprezentat schematic în fig. I. Gazele sulfuroase cari rezultă din cuptoarele de ardere a piritelor conţin cantităţi mari de praf, care se elimină în camerele desprăfuire (camere Howard) şi în filtre electrice uscate. în aceste instalaţii se obţine o desprăfuire de peste 90%, la circa 300-• *350°. La această temperatură mai rămîn în stare gazoasă o serie de impurităţi ca: arsen, stibiu, telur, mercur, astfel încît acidul de turn va conţine o cantitate oarecare din acestea. După instalaţia electrică de purificare e montat un ventilator pentru gaze fierbinţi, care absoarbe gazele din cuptor şi le refulează în turnul Giover, care face funcţiunea de turn de denitrare 1, Datorită faptului că cea mai mare parte din pulberi a fost reţinută de filtrul electric uscat, turnul Giover a putut fi umplut cu cocs sau cu corpuri de umplutură, /. Schema procesului de fabricare a acidului sulfuric, prin procedeul camerelor. 1) turn de denitrare (Giover); 2) camere de plumb; 3) turnuri de absorpţie (Gay-Lussac): 4) răcitor; 5) vase colectoare; 6) pompe; 7) apă; 8) nitroză; 9) acid azotic; 10) acid de turn; 11) acid de cameră; 12) gaz de cuptor purificat; 13) gaze de evacuare din instalaţie. în vederea realizării unui contact cît mai intim între faza lichidaşi cea gazoasă, nemaifiind posibilă înfundarea cu nămol. Gazele de prăjire fierbinţi 12 intră pe la partea inferioară în turnul de denitrare 1, numit şi turn Giover sau turn de producţie, şi trec în contracurent cu o soluţie de nitroză (soluţie apoasă de acid sulfuric, în care se găsesc disolvaţi oxizi i de azot), provenită din turnul de adsorpţie 3, numit şi turn Gay-Lussac, care e introdusă în turn pe la partea superioară. Acidul cu nitroză are 3-**6% N203. Tot în turnul de producţie se introduce şi acid de cameră 11 cu concentraţia sub 70%, apă şi acid azotic. Datorită temperaturii înalte din turnul Giover, aici se efectuează denitrarea nitrozei şi descompunerea acidului azotic, oxidarea în proporţie de 20-**30% a SOa în S03, cu formare de acid sulfuric, cum şi concentrarea acestuia. Acidul sulfuric concentrat în turnul Giover, la 78%, se scurge fierbinte, pe la partea inferioară a turnului, în răcitorul 4, şi apoi în vasul de colectare 5. O parte din acidul rezultat trece la producţie, ca acid de turn, iar altă parte trece la al doilea turn Gay-Lussac 3, pentru absorpţia oxizilor de azot. Gazele, conţinînd încă bioxid de sulf şi oxizi de azot, părăsesc turnul Giover cu o temperatură de 100--H00 şi intră pe la partea inferioară în prima cameră de plumb 2. Ele sînt total netransparente, datorita cetii dese de acid sulfuric. în camere continuă oxidarea bioxidului de suif, cu formarea de acid sulfuric şi cu eliminarea cît mai completă a oxizilor de azot sub formă gazoasă, real izîndu-se şi raportul echimolecular N0-f-N02. La partea superioară a camerelor de plumb se pulverizează apă 7, dar într-o astfel de cantitate încît acidul sulfuric care se scurge pe pereţii camerelor şi se colectează la partea inferioară a lor să nu conţină nitroză. Gazele cari ies din ultima cameră de plumb, la 4b-*-45°, trebuie să fie complet lipsite de S02, iar oxizi i de azot să se găsească sub forma de N0+N02 (v. fig. /). Gazele, pe măsura trecerii lor prin camere, devin transparente, datorită condensării acidului sulfuric, şi se închid la culoare, devenind brune, din cauza oxizilor de azot cari se oxidează la N02, respectiv la N204. Din camere, gazele pătrund în turnurile de absorpţie 3 (turnuri Gay-Lussac), unde oxizii de azot sînt absorbiţi în acidul sulfuric de 78% cu caresînt stropite turnurile. Pentru ca pierderile în oxizi de azot să fie cît mai miti, acidul de stropire care intră în turnurile Gay-Lussac 3 trebuie să fie bine răcit, gazele cari vin din camera 2 să fie total lipsite de S02 ?i raportul de oxizi de azot să fie strict corespunzător Ia N0-ţ-N02. Sulfuric» acid 582 Sulfuric, acid — Productivitatea procedeului cu camere, care iniţial era de 3--*5 kg H2S04 de 60°Be pe metru cub de cameră în 24 de ore, a fost mult mărită astăzi, la peste 20 kg H2S04 de 60° Be pe metru cub în 24 de ore. Metoda de fabricare a acidului sulfuric cu oxizi de azot a evoluat, ajungîndu-se la procedeul cu turnuri. Procedeul cu turnuri e reprezentat schematic în fig. II. Ca şi în procedeul cu camere de plumb, la începutul şi Ia sfîrşitul sistemului se găsesc r- 1 _ - ---, ,— i7 turnul Glover 1 i 1 '—: f şi turnurile Gay-Lussac 5 şi 5'. Camerele de plumb sînt înlocuite cu turnuri cu umplutură, pentru a realiza un contact cît mai intim între faza gazoasă şi cea lichidă» Turnul de de-nitrare 1 corespunde turnului Glover, iar cele două turnuri de nitroză 5 şi 5' corespund turnurilor Gay-Lussac. Intre acestea, în locul camerelor o) schema instalaţiei: 1) turn de denitrare (Glover); de plumb se găsesc 2) turn de producţie** 3) turn de reglare; 4) spaţiu turnuri, al căror de regenerare; 5 şi 5') turnuri de nitroză (Gay-Lussac)» Volum reprezintă 6) gaze de prăjire; 7) gaze reziduale; 8) acid sulfu» doar 5---10% din ric; b) diagrama concentraţiei gazelor SOa şi NO-fNOa cel al camerelor într-o instalaţie cu turnuri Petersen. pe cari le înlocuiesc. Turnul de producţie 2 prelucrează circa 70% din cantitatea totală de S02, producînd acid sulfuric. Turnul de reglare 3 realizează oxidarea ultimelor urme de S02, în special cînd sînt fluctuaţii în concentraţia gazelor, în care scop e stropit cu acid sulfuric cu conţinut mare de nitroză. în spaţiul de regenerare 4 se realizează oxidarea oxizi lor de azot ia raportul N0+N02, Acidul care se scurge din turnuri e răcit în răcitoare cu apă, cari sînt confecţionate din plumb pentru acizii lipsiţi de nitroză şi din fontă pentru cei cari conţin nitroză. îmbunătăţirea procedeului a condus la instalaţii în cari producţia totală se realizează pe un singur turn (v. fig, ///), jn f) producţia totală de H2S04 78%; 2) gaze de care se obţin atlt prăjire desprăfuite; 3) oxizi de azot; 4) turn de producţia de acid sul- denitrare; 5) gaze de evacuare ia coş; 6) turn de furie, CÎt şi absorpţia reacţie; 7) circuitul acidului de 75**-78% H2SC4, Oxizi lor de azot. Aci- p|us nitroză; 8) apă; 9) acid azotic, dul sulfuric din turnul de reacţie 6 e trimis În turnul de denitrare 4, din care rezultă producţia de acid sulfuric de 78***86%. îmbunătăţirea tehnologiei de fabricare a acidului sulfuric prin metoda cu oxizi de azot a făcut ca procedeele să se menţină Încă faţă de procedeul de contact. Acidul sulfuric rezultat din instalaţiile cari funcţionează după procedeul cu oxizi de azot, adică acid de camere şi turnuri, are nevoie de concentrare, care se efectuează În instalaţii speciale. în general, concentrarea acidului sulfuric e costisitoare şi, pentru a înlătura mărirea preţului de cost, aceste fabrici sînt cuplate cu fabrici de superfosfat, cari pot utiliza acidul fără a mai fi concentrat. Concentrarea acidului sulfuric. în cazul unor soluţii diluate de acid sulfuric să se ţină seamă că, pentru concentrarea pînă la 96%, datorită tensiunii vaporilor din sistemul S03'H20, e necesară temperaura de 330° t (v. fig. IV). Acidul sulfuric poate fi adus, prin evaporarea apei, numai pînă la acid de 98,3 % H2S04, această concentraţie corespunzînd punctului maxim al curbei de fierbere. Peste concentraţia de IV. Punctele de fierbere ale soluţiilor diluate 98,3% H2S04 apare SOg de acid sulfuric la 760 mm Hg. Nber în fază de vapori. în mod practic se realizează o concentraţie de numai 95***97% H2S04. Din punctul de vedere economic, concentraţia e realizată pînă la 92“*93% H2S04. în funcţiune de modul de transmitere a căldurii se deosebesc următoarele procedee de concentrare: încălzirea indirectă cu abur; încălzirea indirectă cu gaze de încălzire; încălzirea directă cu gaze de încălzire. Fig, V reprezintă schematic o instalaţie pentru concentrarea acidului sulfuric cu aju- V. Concentrator pentru acid sulfuric. 1) vas de nivel; 2) rotametru; 3) arzător; 4) platformă; 5) răcitor de acid; 6) suflantă; 7) focar; 8) spre depozitul de acid; 9) rezervor de depozitare a acidului sulfuric concentrat; 10) concentrator; 11) rezervor de depozitare a acidului sulfuric diluat; 12) răcitor de gaze; 13) spre canal; 14) instalaţie de purificare electrică a gazelor; 15) rezervor de nămol. torul gazelor fierbinţi de ardere cari trec, fie prin acid, fie pe deasupra lui. Picăturile de acid antrenate sînt reţinute într-o instalaţie de purificare electrică. Pentru concentrarea acidului sulfuric se folosesc şi instalaţii echipate cu arzătoare cufundate, în cari se ard gazele combustibile direct în soluţia de acid sulfuric. Aceste instalaţii sînt utilizate cu rezultate bune în cazul acizi lor Tmpurificaţi cu substanţe cari se depun în timpul II. Schema procesului de fabricare a acidului sulfuric prin procedeul cu turnuri tip Petersen, II. Schema instalaţiei de fabricare a acidului sulfuric cu un singur turn. ^320 280 iŞ 2 40 •§ 200 \ 160 0 10 7030 50 60 70 80 SO 100 % H2 SOq 7n soluh'e Sulfuric, acid — 583 Sulfuric, acid — concentrării acidului, în trecut a fost folosit mult şi turnul G a i I I a r d, pentru concentrarea acizilor impurificaţi. Turnul e căptuşit cu material antiacid şi are înălţimea de circa 15 m şi diametrul de 3 m. Pe la partea superioară a turnului se pulverizează acidul diluat, care întîlneşte, în contracurent, gazele de ardere, cu temperatura de circa 1000°, cari sînt introduse pe Ia partea inferioară. Gazele, cari la ieşirea din turn au temperatura de aproape 200° şi conţin acid sulfuric sub formă de ceaţă şi de picături, sînt trecute prin filtre cu cocs şi prin filtre electrice pentru recuperarea acidului. Turnul Giover, prin gazele sulfuroase fierbinţi cari intră pe la baza lui, face şi funcţiunea de concentrator, lucrînd după acelaşi principiu ca şi turnul Gaillard. Fig. VI reprezintă schema unei instalaţii în care se face concentrarea acidului pulveri- V/. Schema unei instalaţii de concentrare, cu evaporarea acidului pulverizat. 1) focar; 2 şi 3) turnuri goale; 4) filtru cu cocs; 5) ventilator; 6) rezervor de acid ; 7 şi 8) răcitoare de acid ; 9) combustibil lichid; 10) evacuarea gazelor finale; 11) acid diluat; 12) acid concentrat. zat. Gazele de ardere intră din focarul 1 în turnul 2, pe la partea inferioară, în contracurent cu acidul sulfuric pulverizat, ies pe la partea superioară şi sînt apoi introduse, pe la partea inferioară, în turnul recuperator de căldură 3, unde întîlnesc acidul încălzit în prealabil şi parţial concentrat, care e pulverizat pe la partea superioară. Acidul sulfuric antrenat de gaze e reţinut în filtrul cu cocs şi apoi gazele sînt evacuate în atmosferă prin ventilatorul 5. Acidul diluat e introdus în rezervorul 6, de unde urmează circuitul reprezentat în schemă. Procesul de concentrare a acidului sulfuric într-o instalaţie cu evaporare şi condensare succesivă e prezentat în schema din fig. VIL VH. Schema instalaţiei de concentrare a acidului sulfuric cu evaporare şi condensare succesivă. 1) focar; 2) concentrator; 3) răcitor pentru acid sulfuric concentrat; 4) pre-încălzitor pentru acid; 5) rezervor de acid sulfuric concentrat; 6) vas de presiune pentru acid diluat; 7) rezervor pentru condensat; 8) răcitor de gaze; 9) filtru cu cocs; 10) ventilator; 11) acid diluat; 12) evacuarea gazelor. In aceste instalaţii se realizează concentrarea acidului de la 68-76% la 92—93% H2S04. Fabricarea acidului sulfuric prin metoda de contact conduce, în condiţii tehnice-economice avantajoase, la un acid concentrat şi acizi oleum, cu conţinut variabil de SOa. în trecut, acidul sulfuric concentrat şi oleumul se fabricau prin distilarea sulfatului feric şi prinderea trioxidului de sulf, rezultat, în acid sulfuric, după recţia: SOs. Ulterior s-a realizat obţinerea S03 prin oxidarea S02 cu aer, în prezenţa unui catalizator solid (la început platinul, ulterior amestecuri cu vanadiu). Reacţia de oxidare a bioxidului de sulf în trioxid de sulf, în amestec gazos omogen, se produce cu degajare de căldură şi cu o micşorare de volum, conform reacţiei: 2 S02(gaz)+02(gaz) ^ 2 S03(gaz); (Aiî=—45,9 kcal/mol). Concentraţia gazelor cel mai frecvent utilizată pentru sobele de contact şi care se obţine industrial, în cazul în care se lucrează cu pirită, e: 7% S02, 11 % 02 şi 82% N2. Tehnologia de fabricaţie a acidului sulfuric prin metoda de contact e prezentată, în principiu, în schema din fig. VIII. în instalaţiile de mare capacitate, aparatura a suferit recent modificări constructive, pentru a obţine indici tehnici-econo-mici superiori. Cuptoarele polietajate pentru prâjirea sulfurilor au fost înlocuite cu cuptoare de ardere în pat fluidizat, a căror productivitate faţă de a primelor e mult mărită; astfel, cantitatea de pirită arsă pe 1 m3 de cuptor, exprimată în kilograme de sulf în 24 de ore e, la cuptorul în pat fluidizat, de 2300 kg faţă de 130 kg la cuptorul polietajat. în acelaşi timp s-a realizat recuperarea căldurii de ardere a sulfului din pirite, obţinîndu-se 1—1,2 t abur de 40 at pentru fiecare tonă de pirită arsă cu 40% suif. Capacitatea de ardere a acestor cuptoare poate fi de 500 t pirită pe zi. în cuptoarele de ardere în pat fluidizat pot fi folosite minereuri sulfuroase cu conţinut redus de sulf, pînă la15—16% S. Pe aceste instalaţii s-a realizat mecanizarea alimentării cu pirită şi a evacuării cenuşii, cum şi automatizarea procesului de ardere. La prăjirea în pat fluidizat, datorită temperaturii înalte (temperatura gazelor la ieşirea din cuptor e de 870—900°), timpului scurt de reacţie şi contactului intim cu oxigenul în timpul fluidizării, nu poate avea loc distilarea sulfurii de arsen din pirite şi aceasta reacţionează cu oxidul feric dînd arseniat de fier, nevolatil, care rămîne în cenuşa pe care o face improprie folosirii în siderurgie. Pentru eliminarea acestui neajuns s-a elaborat un procedeu de ardere a piritelor în pat fluidizat cu mai multe trepte, în prima şi a doua treaptă arderea făcîndu-se cu conţinut mic în oxigen şi la temperaturi de 650°, respectiv de 850°, iar sulfura de arsen fiind eliminată din minereu; în următoarele două trepte, fluidizarea se face în continuare cu adaus de aer, pentru desăvîrşirea procesului de ardere. în cazul piritelor sărace în arsen, arderea în pat fluidizat prezintă avantajul că, nemai-existînd arsen în gaze, se poate elimina faza de purificare umedă. în acelaşi timp, cenuşile pot fi utilizate în siderurgie, conţinutul în arsen fiind în cantităţi admisibile. O problemă dificilă, cea a evacuării cenuşii, a fost rezolvată prin folosirea transportoarelor mecanice de construcţie specială (redler) sau a transportoarelor vibratoare răcite cu apă. în faza de spălare a gazelor, în locul scrubberelor clasice se studiază folosirea unor noi sisteme de spălare, ca tuburile Venturi sau coloanele cu strat spumant. Umezirea gazelor dintre cele două trepte de filtrare umedă, realizată în turnul speciale, a fost înlocuită, în unele scheme noi, cu o răciră suplementară a gazelor în schimbătoare indirecte, sau printr-o pulverizare fină de apă chiar în filtrul electric, ifi partea superioară. în alte scheme s-a renunţat complet la mărirea umidităţii gazelor. în instalaţiile moderne, uscarea gazelor se realizează într-o singură treaptă, cu acid sulfuric concentrat. Gazele de SOs rezultate din cuptoarele de ardere în pat fluidizat, fiind mai concentrate în S02, sînt diluate cu aer înainte de a fi introduse în soba de contact. Diluarea gazelor se poate face cu aer umed înainte de turnul de uscare sau cu aer uscat înainte de soba de contact. Uscarea şi absorpţia gazelor se 1 Sulfuric, acid 584 Sulfuric, acid realizează în turnuri cu umplutură, stropite în contracurent încălzesc; sobe cu masa de catalizator aşezată în straturi cu cu acid. Cantitatea de acid de stropire e determinată de pro- răcirea intermediară a gazelor prin suprafeţe schimbătoare cesul de absorpţie între cele două faze şi de transferul caloric de căldură, prin injecţie de gaze reci; sobe cari lucrează în VIII. Fabricarea acidului sulfuric şi a oleumului prin procedeul prin contact, 1) cuptor cu etaje pentru prăjirea sulfurilor; 2) instalaţie de desprăfuire electrică; 3) turn de răcire gol; 4) turn de spălare cu umplutură; 5) recipient de decantare pentru acidul de spălare; 6) depozitarea acidului de spălare; 7) pompe pentru acidul de spălare; 8) răcitor pentru acidul de spălare; 9, 10) instalaţie de dezarseniere electrică; 11) turn de uscare; 12) răcitor prin stropire exterioară, pentru acidul de uscare; 13) filtru de pietriş (captator de picături); 14) suflantă Roots; 15) sobă de contact cu grătare; 16, 16', 16") schimbătoare de căldură I, II, III ale sobei de contact; 17) turn de absorpţie pentru acid sulfuric; 18) aparatură de pornire; 19) răcitor cu stropire exterioară pentru acidul de la absorbitor; 20) rezervoare pentru pompe; 21) pompe; 22) turn de absorpţie a oleumului; 23) răcitor pentru oleum; 24) rezervor de oleum pentru pompe; 25) pompă de oleum; 26) instalaţie de transformare pentru curent de înaltă tensiune necesar la filtrele electrice; 27) instalaţie pentru preîncălzirea sobei de contact; 28) rezervor pentru depo- zitarea acidului sulfuric'concentrat; 29) vagon-cisternă. şi, în mod practic, indicele de stropire e cuprins în limitele 8***10 m3/m2-h suprafaţă de turn. Repartiţia uniformă a acidului pe toată suprafaţa turnului se obţine prin folosirea unor pipe de porţelan. Pentru pompe submersibile. O operaţie dificilă la fazele de absorpţie şi uscare o reprezintă îndepărtarea din sistem a unor cantităţi importante de căldură, care se realizează prin răcirea acidului de circulaţie. în acest scop se folosesc răcitoare de fontă cu stropire exterioară,‘sau răcitoare spirală, confecţionate din oţel special şi cari sînt montate în interiorul unui vas închis, de formă cilindrică, acidul circulînd prin interiorul spiralei, iar apa, prin exterior. Procesul de oxidare a gazelor de S02 la SOs se vehicularea acidului se folosesc IX. Sobă de contact cu tuburi. 1) tuburi umplute cu masă de contact; 2) spaţiul dintre tuburi prin care circulă gazele sulfuroase reci; 3) intrarea gazelor cuSOa;4) ieşirea gazelor cu SOs. realizează în sobe de contact de mare capacitate (350 t, 500 t şi chiar 1000 t/zi acid sulfuric). Pînă în prezent s-au realizat sobe tubulare (v. fig. IX), cu masa de contact aşezată în tuburi, cari lucrează în sistem isoterm, răcirea fiind asigurată de gazele sulfuroase cari se sistem adiabatic; sobe combinate, cu catalizatorul în ţevi şi în straturi, reacţia avînd Ioc parţial adiabatic, parţial isoterm. La soba de contact cu tuburi (v. fig. IX), gazele cu S02 purificate 3 circulă printre spaţiul goi 2 dintre tuburile pline cu catalizator 1 şi apoi pătrund în aceste tuburi pe la partea superioară, după ce s-au încălzit la 400°. După traversarea tuburilor, gazele părăsesc soba pe la partea inferioară 4, cu 425°. Căldura de reacţie e utilizată la preîncălzirea gazelor reci cari intră printre ţevi. Sobele de contact cu grătare sau cu masa aşezată în straturi au un număr variabil de straturi şi grosimea ior e diferită (de ex. 50---500 mm). Gazele trec de la un strat la celălalt, fie direct, fie indirect, după ce au trecut printr-un schimbător de căldură. Acesta poate fi răcit cu gazele sulfuroase cari se încălzesc înainte de a intra în sobă, sau cu aer. O astfel de instalaţie de contact cu grătare şi straturi de catalizator (v. fig. X) poate fi realizată prin două aparate legate în serie; în prima instalaţie, de contact preliminar, sînt 2---3 straturi, iar în a doua, de contact final, sînt 3***5 straturi; aceste instalaţii se mai numesc şi instalaţii de contact cu cazane. Soba de contact reprezentată schematic în fig. X are în soba preliminară două straturi şi în cea finală trei straturi. Căldura de reacţie e eliminată pe traseul dintre soba preliminară şi cea finală într-un schimbător de căldură tubular şi prin trecerea gazelor de reacţie pe lîngă mantaua exterioară a sobei de contact, străbătută de gazele de prăjire reci (sau de aer rece), folosind în acest scop registre de dirijare. Variaţia temperaturii e reprezentată în diagrama din partea stîngă a fig. XII. Gazele, după trecerea prin schimbătorul de căldură, Sulfurizare 585 Sulfuros, acid au 200° şi un randament de conversiune de peste 98%. Se construiesc sobe de contact, după acest principiu, cu o capacitate de 400 t S03 în 24 de ore. să se adauge gaze de cocserie în scopui întreţinerii arderii, în fig. XII e reprezentat schematic procedeul catalizei umede după Lurgi. Temperatura optimă e cu catalizatorul în e reprezentată schematic în Soba de contact straturi şi tuburi fig. XI. în aceste aparate se încarcă trei sau patru straturi de masă de contact, stratul al doilea, în direcţia mişcării gazelor, fiind aşezat în ţevi cu diametrul variabil. în straturile întîi, al treilea şi al patrulea ale masei de contact, procesul are Ioc în mod adiabatic. între straturile de masă, gazeie se răcesc în zonele de răcire. Temperatura gazelor de SOa la intrarea în camera inelară 1 e de 240°; Ia intrarea în primul strat, de 450—460°, iar Ia ieşirea din acest strat au 598—600°; la ieşirea din ultimul strat au circa 445°. Fabricarea acidului sulfuric prin procedeul catalizei umede. în procedeul de contact normal, gazele de SOs sînt uscate înainte de^a intra în soba de contact. în cazul procedeului catalizei umede, care se utilizează la fabricarea acidului sulfuric din hidrogen sulfurat, gazele cu SOa şi cu vapori de apă intră Ia 450° în soba de contact (v. fig. XII). Aceste gaze rezultă din arderea Ia 800° a hidrogenului sulfurat cu oxigen, conform reacţiei: H2S-f-3/2 02=S02+H20 (AH™ —123,7 kcal). Din reacţie rezultă un amestec de gaze avînd 4—7% SOs şi 5—8% 02. Dacă gazele iniţiale au sub 20% HaS, trebuie XI. Aparat de contact cu ţevi cu diametru variabil. 1) cameră inelară; 2) stratul tntîi a! masei de contact; 3şi 5) zonele superioa-răşi inferioară de răcire a ţevilor; 4) ţevi cu catalizator, al doilea strat al masei de contact; 6) manta pentru răcire cu aer; 7) dispozitiv pentru repartiţia uniformă a gazelor; 8) stratul al treilea; 9) stratul al patrulea; 10) intrarea SOs; 11) aer; 12) ieşirea SOâ. X. Sobă de contact cu straturi. 1) sobă de contact preliminară; 2) sobă de contact finală; 3) perete despărţitor; 4) grătar; 5) strat de catalizator de pentoxid de vanadiu; 6) schimbător de căldură tubular; 7) diagrama variaţiei temperaturii gazelor pe întregul circuit al sobei de contact; 8) variaţia temperaturii gazelor în schimbătorul tubular; 9) intrarea SOa; 10) ieşirea SOa. XII. fabricarea acidului sulfuric prin procedeu! catalizei umede după Lurgf, 1) cuptor de ardere; 2) răcitor de gaze; 3) sobă de contact; 4) turn de absorpţie ; 5) filtru electric; 6) rezervor pentru acid; 7) răcitor de acid cu serpentină de răcire; 8) rezervor pentru depozitare; 9) ventilator; 10) gaze cu H,S; 11) aer; 12) gaz de generator; 13) acid sulfuric 78%. menţinută în soba de contact 3 prin răcirea ei cu aer prin mantaua respectivă. Gazele de contact la 350° trec în coloana 4, plină cu material de umplutură, care e stropită cu acid sulfuric caid (110***130°), unde se răcesc şi unde cea mai mare parte din S03 trece în acid sulfuric de 78%. Instalaţiile după acest procedeu se construiesc în funcţiune de existenţa hidrogenului sulfurat şi au capacităţi de circa 100 t/zi H2S04 100%. î. Sulfurizare. Ind. chim.: Operaţie de dezinfectare, dezin-sectizare şi deratizare, efectuată cu bioxid de suif gazos. a. Sulfurizaţi, coloranţi de cada ^ Ind. chim.: Coloranţi intermediari între coloranţii de sulf şi de cadă, conţinînd sulf în moleculă, avînd rezistenţe mai mari, în special la clor, decît clasa obişnuită a coloranţilor de sulf. Coloranţii de cadă sulfurizaţi au o structură complexă; ei au totuşi o constituţie chimica mai bine definită decît coloranţii de suif, ia unii structurile probabile fiind elucidate. Se deosebesc trei tipuri: derivaţi ai indofenolilor (tio-indofenoli-carbazoli) sulfurizaţi (v. Hidron, coloranţi ~); derivaţi ai antracenului sau ai antrachinonei, sulfurizaţi; derivaţi ai diarilaminoben-zochinonei, sulfurizaţi. Dintre derivaţii antracenului şi ai antrachinonei, sulfurizaţi, se citează: colorantul măsliniu Hidron G; colorantul Galben Cibanon R, cu nuanţă strălucitoare, galbenă-portocalie; colorantul Portocaliu Cibanon R; colorantul Brun Cibanon B; colorantul Violet Hidron N; albastru Cibanon 3 G (numit şi Albastru-verde Indantren FFB); verde Cibanon D, cu rezistenţă bună la lumină; galben Algol GC; etc. Dintre derivaţii diarilaminobenzochinonei, sulfurizaţi, mai importanţi sînt unii coloranţi cari apar în tehnică sub numirea de coloranţi Helindon şi cari pe lînă dau rezistenţe excelente la lumină; de exemplu: Brun Helindon CV, Kaki Helindon C, Kaki Helindon CR. Toţi coloranţii de cadă sulfurizaţi pot fi aplicaţi prin procedeele de vopsire din „cadă". .3, Sulfuros, acid Chim.: H2SOs. Oxiacid al sulfului. Nu a fost obţinut în stare liberă. Se obţine sub formă de soluţie, prin disolvarea în apă a bioxidului de sulf. Se descompune sub influenţa luminii, cu formare de acid sulfuric, sulf şi apă. Prin electroliza unei soluţii de acid sulfuros se obţine ia anod acid sulfuric, iar la catod, acid hidrosulfuros. Sulhar 586 Sulzer, maşină ~ Suliga stufului. 1) suligă; 2) rizom. Acidul sulfuros poate forma două serii de săruri: sulfiţi neutri sau sulfiţi normali, de exemplu Na2S03, şi su/fiti acizi, numiţi adeseori şi b i s u I f i ţ i, de exemplu NaHSOg. î. Sulhar, pl. sulhari. Silv.: Trunchi de arbore subţire, lung, drept şi curăţit de crengi. (Termen regional, Moldova.) 2. Suliga, pi. suligi. Ind. hîrt., Bot.: Tulpina tînără, de primăvară, a stufului (v.), care apare de obicei în luna martie, de la un nod al rizomului. Suliga, din care se dezvoltă viitoarea tulpină, are culoarea verzuie sau gălbuie-roşietică, e ascuţită la vîrf şi acoperită de frunze protectoare (v. fig.). în ierni uşoare, fără ger, suliga poate apărea chiar din luna ianuarie sau februarie. 3. Sulinar, pl.sulinari.S'/v.; Lăstar dat din tăietura sălciei tratate în „crîng în scaun”. Prin modul de dezvoltare a lor, sulinarii pot fi consideraţi ramuri sau chiar tulpini ale scaunului. Sulinarii se taie cînd ating grosimea maximă de circa 20 cm. Tăierile repetate ale sulinarilor au ca efect o formaţiune de căluşuri concrescute, cari constituie adevăratul scaun. Pe lîngă întrebuinţări ca material de foc, de construcţii şi în industrie (aşchii pentru plăci), dintre sulinari se aleg sadele (plansonii) de salcie, necesare atît pentru completarea crîn-gurilor în scaun, cît şi pentru împădurirea altor terenuri potrivite (umede, apătoase; nisipuri cu apă freatică la adîncime convenabilă). 4. Suivinit. Chim.: CIS02—O—C2H5. Esterul etilic al acidului clorsulfonic; produs folosit în primul război mondial, în mică măsură, ca substanţă toxică de luptă. Are acţiune lacrimogenă şi sufocantă. E un lichid cu p. f. 159°, d18=l!263; e solubil în eter, în benzen şi în cloroform. Pragul de excitaţie e de 2 mg/m3 şi limita de suportabilitate 50 mg/m3. Sin. Cloro-sulfonat de etil. 5. Sulzerf aparatul Ind. hîrt.: Aparat folosit (mai rar) pentru determinarea rezistenţei la plesnire a hîrt iei (v. sub Plesnire, încercare la ~). e. Sulzer, maşina ind. text.: Maşină de ţesut plană, fără suveică port-ţeavă cu fir de bătătură, care lucrează folosind un nou procedeu de inserare a bătăturii în rost cu ajutorul unor suveici-proiectil de dimensiuni reduse, echipate cu cleme de prindere a capătului de fir; lansarea suveicii se face dintr-o singură parte, alimentarea cu fir de bătătură făcîndu-se de pe bobine tronconice mari, staţionare, aşezate pe aceeaşi parte. în fig. le reprezentat procedeul de inserare a firului de bătătură în rost, cu ajutorul suveicilor mici, lansate periodic, una după alta, spre deosebire de procedeul clasic de inserare a firului de bătătură în rost, cu ajutorul suveicilor mari, port-ţeavă, la care firul de bătătură e neîntrerupt pînă la epuizarea ţevii şî la care lansarea suveicii se face din ambele părţi ale războiului (v. fig. II). Avantajul acestui procedeu de ţesere consistă în posibilitatea de reducere a dimensiunilor şi a masei suveicii, fapt care permite creşterea vitezei de inserare a firului de bătătură în rost şi, respectiv, creşterea de 2,5--*3 ori a productivităţii maşinii în raport cu războaiele clasice cu suveici mari port-ţeavă cu fir. De asemenea, datorită dimensiunilor reduse ale suveicii-proiectil au putut fi reduse substanţial: înălţimea rostului, energia pentru formarea rostului şi pentru lansarea suveicii. Suveica-proiectil (v, fig. III) se aseamănă cu o lamă metalică, avînd masa de 40 g, cu lungimea de 90 mm, lăţimea de 14 mm şi înălţimea de 6 mm; capătul anterior e subţiat şi rotunjit, iar capătul posterior e tăiat drept şi are o crestătură longitu- I. Sistemul de inserare tn rost a firului de bătătură la maşina Sulzer (cu suveică-pro-iectil). 0 fire de urzeală; 2) fire de bătătură inserate; 3) rostul firelor de urzeală; 4) bobină cu fir de bătătură; 5) suveică-proiectii. II. Sistemul de inserare tn rost a firului de bătătură, la războiul de ţesut clasic, 1) fire de urzeală; 2) fire de bătătură; 3) rost; 4) suveică; 5) ţeavă cu fir de bătătură. dinală, în care sînt aşezate clemele de prindere a capătului firului de bătătură. Lansarea suveicii-proiectil în rost se face cu ajutorul unui mecanism de construcţie specială (v. fig. IV). Ca forţă de lansare e folosită destinderea unui ________ arbore de torsiune de oţel; viteza / 7~o~~~ imprimată suveicii nu depinde de V____________________________________ _-J viteza maşinii, ci de gradul (un- f/( Suveica.proiectil (tn form8 de lamă) a maşinii Sulzer. ghiul) de torsiune a arborelui şi de proprietăţile elastice ale oţelului. Pentru evitarea ieşirii din rost, suveica-proiectil e ghidată pe întregul traseu de trecere, dintr-o parte în cealaltă a maşinii, IV, Schema mecanismului de lansare la războiul Sulzer. 1 şi 2) arbori; 3) camă; 4) rolă; 5) pîrghie; 6) tijă; 7) manivelă; 8) arbore de torsiune; 9) sabie de bătaie; 10) picăr; 11) suveică; 12) piston; 13) cil in * dru amortisor; 14t şi 142) roţi dinţate conice. printr-un grătar de ghidare (v. fig. V), care o împiedică să atingă firele de urzeală. GrătaruI de ghidare se compune dintr-o serie de placi cu tăieturi (cu forma corespunzătoare celei a secţiunii suveicii-proiectil), fixate pe vatală. Sumac 587 Sumac Cînd vatala ajunge în poziţia /, spata 4 ajunge în poziţia cea mai depărtată de gura ţesăturii, iar plăci le profilate ale grătarului 2 pătrund în rost. în 2/ această poziţie a vatalei, suveica trece prin rost, trage şi depune firul de bătătură. } Pentru îndesarea firului de & bătătură, vatala se deplasea- V. Mecanismul vatală. / şi II) poziţia vatalei la trecerea suveicii prin rost, respectiv la îndesarea firului de bătătură; 1) arbore cu came; 2) grătar de ghidare (în poziţiile 2 / şi 2 II); 3) vatală (în poziţia 3 /); 4) spată (în poziţiile 4 / şi 4 //); 5) ax; 6 şi 6') fire de urzeală formînd rostul. ză în poziţia II, rotindu-se un unghi anumit în jurul axei arborelui 5. în acelaşi timp, vatala coboară puţin mai jos, plăcile profilate ale grătarului de ghidare ies din rost (şi odată cu ele iese şi firul de bătătură din tăieturile plăcilor) şi spata 4 îndeasă firul de bătătură în gura ţesăturii. Cînd grătarul de ghidare iese din rost, firul de bătătură lunecă pe dinţii acestuia şi ramîne în rost. Mecanismul vatalei e acţionat de un sistem de came, care asigură — în timpui rotirii arborelui 5 — o staţionare a vatalei în tot timpul trecerii suveicii prin grătarul de ghidare. Cursa vatalei e de circa 70 mm, iar înălţimea rostului, de 14”-24 mm. Alimentarea cu fir de bătătură fă-cîndu-se dintr-o singură parte a maşinii, la fiecare ciclu de ţesere e lansată cîte o suveică-proiectildin aceeaşi parte, numărul de suveici lansate într-un minut fiind egal cu numărul de rotiri ale arborelui principal al maşinii. După lansare, suveiciie-proiectil sînt aduse înapoi în lanţ printr-o mişcare înceată, deplasarea lor făcîn-du-se într-un canal special de dedesubtu I patu iu i va-talei, denivelat în raport cu planul de lansare, întinderea necesară a firului de bătătură, în timpul mişcării suveicii prin rost, seobţinecu ajutorul unui dispozitivde frînare, aşa cum rezultă din fig. VI, în care sînt reprezentate toate fazele operaţiei de introducere a firului de bătătură în rost. în ultimii ani au fost construite maşini de ţesut Sulzer completate cu un mecanism pentru distribuirea a patru categorii de fire de bătătură (cari diferă prin culoare, fineţe, materie primă, etc.), pentru obţinerea unor ţesături în carouri sau cu amestec de fire de bătătură, de pe patru bobine. Capetele firelor de bătătură de diferite culori sau categorii a, b, c, d (v. fig. VII) sînt fixate în patru cleme montate pe distribuitorul 1; acesta se mişcă în sus sau în jos, pe o traiectorie în arc de cerc. Schimbarea poziţiei e comandată de discul 2 cu patru role cari acţionează asupra crucii de Malta 3, p& axul căreia e montată roata dinţată 7X; aceasta angrenează cu roata dinţată 7a, pe axul căreia e fixată prisma 4, care susţine lanţul de cartele 5. După ce suveica-proiectil a depus firul de bătătură în rost, împingătorul 6 aduce clema respectivă pînă la marginea ţesăturii, firul fiind apoi tăiat de foarfece. Datorită faptului că dimensiunile şi greutatea suveicii-pro-iectil sînt mul": mai mici decît cele ale suveicilor războaielor clasice, trecerea firului de bătătură prin rost poate fi executată cu o viteză de 1,5 ori mai mare şi, în consecinţă, viteza de lucru a maşinii şi, în special, cantitatea de fir de bătătură depusă în unitatea de timp, pot fi mult sporite. Maşina se construieşte în general cu lăţimi mari, pentru ţeserea atît a articolelor din fire tip lînă pieptenată şi car dată, cît şi a celor din fire tip bumbac, iar în ultimul caz se lucrează simultan 2*--4 lăţimi de ţesătură de 80-*-100 cm lăţime crudă. î. Sumac. Bot., Silv,: Arbust (Rhus coriaria L.) răspîndit în basinul Mării Mediterane, în Sicilia, Sudul şi Centrul Italiei, Spania, Portugalia, Algeria, Maroc, Asia Mică şi Grecia, ale cărui frunze au o mare importanţă ca material tanant. Specii înrudite, ca Rhus co-tinus L. (v. Scumpie), Rhus myrtifolia L. („re-doul" sau sumacul provensal), Rhus typhina L, (oţetar) nu pot concura calitativ cu sumacul veritabil. Sortimentul cel mai bun e sumacul sicilian „Palermo", urmat de sumacul italian „Toscana" şi de cel spaniol „Malaga" cari sînt de asemenea apreciate pentru culoarea deschisă pe care o conferă pieilor tăbăcite şi conţinutul VI. Fazele operaţiei de ntroducere a firului de bătătură în rost la războiul Sufzer. 1) suveică; 2) dispozitiv de predare; 3) dispozitiv de tensionare a firului; 4) dispozitiv de frînare a firului; 5) cleme de margine; 6) foarfece; 7) ace de margine. Vil. Schema mecanismului pentru schim barea culorilor la maşini!© Sulzer. 1) distribuitor; 2) disc; 3) cruce de Malta; 4) prismă; 5) lanţ de cartele; 6) împingător; 7, şi 72) roţi dinţate cilindrice; 8, şi 8,) sector şi roată dinţată conice ; 9) suveică. Sumac covor — 588 Sumner, curba lui — mare de tanin. Sumacui de bună calitate se cultivă în plantaţii speciale, pe sol argilos sau pietros, în regiuni cu climă caldă. Arbuştii, cari se dezvoltă din butaşi, se recoltează începînd din anul al treilea, timp de 25***30 de ani, după care plantaţia se reface. Frunzele se cu leg cînd au atins dezvoltarea completa, însă înainte de a fi complet coapte. Frunzele sumacului sicilian au cea mai bună culoare şi conţinutul maxim de tanin din iunie pînă în august. Recoltarea se începe din mai, cu frunzele de la baza arbustului, cari sînt tocmai pe punctul de a se înroşi; continuă, în iunie, culegerea frunzelor de deasupra acestora şi, în august, a celor mai de sus. Frunzele recoltate se usucă imediat la soare sau în şoproane bine aerisite. Peduncu lele, nervurile şi rămuretele se îndepărtează. Sumacui se livrează sub formă de frunze întregi sau măcinat. Acesta din urmă poate fi necurăţit („campagna") sau eliberat de impurităţi („ventilato"). Sumacui italian conţine între 22 şi 35% tanin pur la un conţinut de umiditate de 12%. Celelalte sorturi de sumac nu conţin decît 17-*-22% tanin pur. Sumacui mai conţine circa 4% substanţe zaharoase, datorită cărora extrasul său apos fermentează foarte uşor. Sumacui se falsifică adeseori cu frunze de Tamarix africana şi Lentiscus, cari şe identifică microscopic, Sumacui e unul dintre materialele tanante cele mai nobile cari se pot folosi la fabricarea pieilor fine, cărora le conferă o culoare deschisă, rezistentă la lumină şi o moliciune deosebită. Sub formă de pulbere se întrebuinţează de asemenea foarte mult pentru deschiderea culorii pieilor (v. Sumac are), î. Sumac, covor Ind, texf,: Covor oriental care pre- zintă pe faţa lui figuri sau desene geometrice de diferite culori. 1 Legătură ia covor Sumac. 1) fire de urzeală; 2) fire de bătătură paralele; 3) fire de bătătură cu legătură speciali. Aceste desene şi figuri sînt produsş manual cu fire de bătătură colorate, cu legătură anumită, bătătura legînd peste patru fire de urzeală deasupra, spre dreapta, iar apoi, pe sub două fire de urzeală, spre stînga, 2. Sumacare. Ind, piei.: Operaţie premergătoare vopsirii pieilor tăbăcite vegetal, consistînd într-un tratament al pieilor în butoi sau în haspel, cu o zeamă din extract de sumac de 1**-2°Bă, la 25°, timp de cîteva ore. Alternativ pieile pot fi tratate la butoi cu apă de 30**-40° şi 5*• *10% frunze de sumac uscate şi măcinate, din cari taninul se extrage uşor în cursul rotirii butoiului. După sumacare, pieile se spală bine. Pieile tăbăcite vegetal, cu excepţia celor tăbăcite cu sumac sau cu anumiţi tananţi sintetici, nu rezistă bine la lumină, culoarea lor se închide, căpătînd de obicei o nuanţă roşietică, foarte pronunţată în special în cazul extractului de quebracho. Această sensibilitate la lumină a pieilor tăbăcite vegetal nu se ameliorează nici prin vopsirea cu coloranţi rezistenţi la lumină. Pentru a obţine o repartizare uniformă a taninului pe suprafaţa pieilor şi o culoare deschisă a acestora şi a crea astfel condiţiile unei vopsiri egale, pieile spălate şi parţial de-tanizate, eventual chiar şi albite, se tratează cu sumac în modul descris. Sumacui e un tanant care dă pielii o culoare deschisă, rezistentă la lumină. Vopsirile pe această bază dau nuanţe mai pure. Pieile devin, în acelaşi timp, mai moi şi mai receptive pentru colorant. Sumacarea deschide culoarea pieilor fără dezavantajele şi pericolele albirii. Ea se efectuează la blancul pentru curelărie şi la piei tăbăcite vegetal pentru feţe de încălţăminte şi pentru marochinărie. s. Suman. 1. Ind. ţâr.: Sin. Aba (v.), Sucman, [4. Suman, pl. sumane. 2. Ind. ţâr.: Haină ţărănească, lungă pînă sub genunchi, cu mîneci, de postav, căptuşită sau necăptuşită cu blană. Vara se poartă peste cămaşă, toamna şi primăvara peste vesta de postav, iar iarna, peste pieptarul de blană de miei. 5. Suman. 3. Ind. text.: Zdrenţe de lînă provenite din confecţiuni din ţesături piuate şi cari se colectează pentru a fi destrămate industrial în fibre de lînă regenerată. 6. Sumar, pl. sumare. Gen., Poligr.: Conţinutul pe scurt al unei scrieri, al unui studiu, etc. 7. Sumator, pl, sumatoare. Elt., Telc.: Dispozitiv de adu- nare-scădere pentru calculatoare. V. şî Calculator electronic. s. Suma, pl. sume. Gen.: Rezultatul adunării unor’numere, a unor cantităţi sau a unor lucruri de aceiaşi fel. 9. ~ algebrica.Mat,: Rezultatul unei adunări algebrice (v. Adunare). io. ^ de tensori. Mat. V. sub Tensor. n. ~ de vectori. Mat. V. sub Vector. 12. Sumbul, ulei de Chim,: Ulei eteric obţinut prin distilarea cu vapori de apă a rădăcinilor şi a rizomilor uscaţi de Ferula Sumbul Kauffm. Hooker fii (Euryangium sumbul Kauffm.) sau de alte specii înrudite cu Ferula (Ferula suaveo-lens) (familia Umbeliiferae), cari cresc în Asia centrală şi în Indiile răsăritene. Rădăcina e cunoscută şi comercializată sub numirea de râdâcinâ de musc, din cauza mirosului asemănător cu al acestuia, pe care îl dezvoltă în contact cu aerul. Conţine acid angelic, acid vaferianic, acid metil-crotonic, o răşină (circa 9%) şi un ulei eteric. Uleiul, obţinut cu un randament de 0,2--'0,4%, e un lichid vîscos, de culoare închisă, cu miros caracteristic rădăcinii, avfnd: d„=0,941 •••0,964; »“=1,50; [a]o=-6°20'; indicele de aciditate 4,1 ***14,9; indicele de ester 29.9---31,7; indicele de ester după acetilare 72,8; indicele de saponificare 24-*-92; p.t. 85°; e solubil — cu opalescenţă—în 10 volume alcool etilic 80%. în compoziţia chimică conţine hidrocarburi alifatice şi ciclice cu nouă atomi de carbon, şi sumbulen. Uleiul eteric de sumbul poate fi înlocuit cu o tinctură 1 la 5 în alcool eticlic de 90%. Uleiul eteric de sumbul se utilizează în parfumerie, pentru compoziţii de tip oriental, atît ca fixator cît şi ca substanţă odorantă. Azi e înlocuit cu muscuri sintetice mai puţin constisi-toare. Sin. Ulei eteric de rădăcină de musc. 13. Sumbulen. Chim.: C15H24. Constituentul mirositor al uleiului eteric de rădăcină de sumbul (Ferula sumbul), din care se obţine prin distilare fracţionată. E un lichid incolor, limpede, cu miros asemănător muscului animal, cu p. f--j45mm 120---130°; d20—0,8999; [a]D=+10°21'; nD=1,49618. Sum-bulenul ca atare nu se utilizează în industrie. 14. Sumner, curba lui Geom.: Curbă plană care, în reprezentarea conformă a lui Mercator a sferei pe un plan, corespunde unui cerc al sferei. Sumpf 589 Sunet O sferă de rază a, raportată la un reper cartesian ortogonal Oxyz, avînd originea în centrul sferei, admite reprezentarea parametrică: (1) x — a cos v cos u y—a cos v sin u z — a sin v, u fiind longitudinea şi v, latitudinea. Relaţiile: (2) X=u, Y=lntg realizează o reprezentare conformă a sferei pe un plan (tu) raportat la un reper cartesian ortogonal (O'XY), numită reprezentarea >ui Mercator. în această corespondenţă, care păstrează unghiurile, meridianele sferei sînt reprezentate prin drepte paralele cu Y'Y, şi paralelele sferei, prin drepte paralele cu X'X. Presupunînd că a—1, ecuaţiile unui cerc al sferei sînt: Ax+By + Cz+D=0, + > Curba care îi corespunde în planu! (re) e reprezentată de ecuaţia: (3) A cos X+B sin X-j-C sh >'+£> ch y~0. în cazul special A — C—1, 5=0, D=—1, curba (3) corespondentă e: (4) cos X = e~Y şi are ecuaţia intrinsecă (5) p—ch 5, p fiind raza de curbură şi s lungimea de arc. Curba (4) e congruentă cu secţiunea prin planul *=*=0 ai suprafeţei *=ln cos x— In cos y, care e suprafaţa minima a Iu? Scherk. 1. Sumpf; pl. sumpfuri. Ind. petr.: Batal de siguranţă, cu care sînt echipate unele instalaţii din industria petrolieră şi care serveşte la golirea forţată a acestora, în caz de incendiu sau în alt caz de forţă majoră. E construit din beton armat şi are posibilitatea de a răci produsul fierbinte. Sin. Batal de evacuare, Zumf, Groapă de evacuare. 2. Sunarea trenurilor. C f.: Operaţia de emitere a semnalelor de clopot sau de sonerie pentru avizarea circulaţiei trenurilor. La expedierea unui tren din staţie, impiegatul de mişcare „sună trenul", adică transmite un semnal acustic spre staţia primitoare. Transmiterea se face electric şi semnalul e recepţionat atît de staţia primitoare cît şi de cantoanele din linia curentă dintre staţia expeditoare şi staţia primitoare. Prin acest semnal, impiegatul expeditor avizează staţia primitoare şi cantoanele că a expediat trenui, pentru ca personalul respectiv să ia măsuri pentru asigurarea circulaţiei la pasajele de nivel prin închiderea barierelor. 3. Sunătoare. 1 .Bot.: Hypericum perforatum. Plantăerbacee cu flori galbene aurii, din care se prepară ceaiuri medicinale şi unguente. Sin. Pojarniţă. 4. Sunătoare. 2. Bot.: Sin. Măselarlţă (v.). o. Sunet, pl. sunete. 1. Fiz.: Mişcare oscilatorie a particulelor unui mediu care se propagă în acest mediu şi e capabilă să producă o sensaţie auditivă. Pentru ca o astfel de mişcare oscilatorie să fie percepută ca sunet trebuie să satisfacă anumite condiţii referitoare la frecvenţă, la intensitate şi la durată. Un ascultător cu urechea normală percepe ca sunet orice oscilaţie mecanică a cărei frecvenţă e cuprinsă între circa 16 şi 20000 Hz, cu o presiunea custică care depăşeşte pe aceea care corespunde pragului de audibilitate corespunzător frecvenţei respective (v. Audibilitate, şi Intensitate, nivel de — auditivă), într-un interval de timp care depăşeşte 60 mi-lisecunde. Mişcarea oscilatorie care reprezintă sunetul consistă în suprapunerea unor unde sonore. Regiunea din spaţiu în care se propagă aceste unde se numeşte c*mp sonor. Fiecare punct al unui cîmp sonor e sediul unei mişcări oscilatorii. O mărime care caracterizează fiecare punct al unui cîmp sonor e presiunea sonora ps, a cărei valoare e egală, în fiecare moment, cu diferenţa dintre valoarea presiunii, în acel punct, în momentul respectiv, şi dintre valoarea presiunii care ar exista în lipsa undelor sonore. Dacă p e densitatea mediului în care se propagă undele sonore, c e viteza de propagare a undelor şi u e viteza de deplasare, în mişcarea oscilatorie, a punctului în care se determină presiunea sonoră, se demonstrează că ps—p cu. Raportul R = ~ =-oc â u e rezistenţa acustica specifica a mediului. Se numeşte energie sonora într-o - porţiune a unui cîmp sonor energia, din acea porţiune a cîmpului, datorită prezenţei undelor sonore. Se numeşte flux de energie sonora printr-o arie A energia sonoră care străbate acea arie în unitatea de timp: âW = . Fluxul de energie sonoră care străbate unitatea de arie aşezată perpendicular pe direcţia de propagare a undelor sonore se numeşte densitate de f!ux de energie sonora sau intensitate sonora. Rezultă r 2tv* 1 P)m 1 ^7T*>=T — = y ?cu-m , unde sn e amplitudinea oscilaţiilor punctului în jurul căruia se măsoară intensitatea sonoră, «v e amplitudinea vitezei de deplasare a acelui punct, psm e presiunea sonoră maximă în acel punct şi T e perioada oscilaţiilor. Viteza de propagare a sunetelor e dată de relaţiile generale cari exprimă viteza de propagare a undelor elastici într-un mediu, adică, în cazul mediilor solide cu o singură dimensiune (fire. bare), de II 1 p (unde E e modulul de elasticitate fa alungire şi p e densitatea mediului) pentru sunetele cari corespund unor oscilaţii longitudinale şi de ’t c — f p (unde T e modulul de elasticitate la forfecare) pentru sunetele cari corespund unor oscilaţii transversale. în cazul lichidelor, (X fiind modulul de compresibilitate al lichidului), iar în cazul gazelor ~V? c (p fiind presiunea gazului, iar x—raportul dintre căldura cv specifică la presiune constantă şi căldura specifică la volum Sunet 590 Sunet constant ale gazului respectiv), Factorul x apare în expresia vitezei c datorită faptului că, frecvenţa de oscilaţie corespunzătoare undelor sonore fiind destul de înaltă, comprimări le şi destinderile gazului au loc în mod adiabatic. Caracteristici le unui sunet sînt înălţimea, timbrul şi intensitatea. înălţimea unui sunet e o caracteristică auditivă determinată de frecvenţa fundamentală a oscilaţiei respective. Un sunet care corespunde unei frecvenţe joase se numeşte sunet jos sau sunet grav, iar un sunet care corespunde unei irecvenţe înalte se numeşte sunet înalt sau sunet ascuţit. Frecvenţa unui sunet se determină prin comparaţie cu un sunet cu frecvenţă cunoscută şi variabilă în mod cunoscut pînă cînd dispar bătăile (v. Bătaie 5), Sunetul cu frecvenţă cunoscută poate fi emis fie pe cale pur mecanică (v. Sirena lui Cagniard de La Tour, sub Sirenă), fie cu dispozitive electro-acustice. în general, oscilaţiile sonore nu sînt oscilaţii armonice, însă, conform teoremei Sui Fourier, pot fi considerate ca rezultate ale unor oscilaţii armonice. Se numeşte sunet pur sau ton sunetul care corespunde unei oscilaţii armonice, şi sunet complex sunetul datorit suprapunerii unor sunete pure. Compoziţia unui sunet complex poate fi reprezentată prin spectrul aceiui sunet, care/grafic, e redat printr-un ansamblu de segmente perpendiculare pe o axă reprezentînd axa frecvenţelor, ale căror lungimi sînt proporţionale cu intensitatea sunetului pur care corespunde frecvenţei respective (v. fig.). Conform teoremei lui Fourier, frecvenţa cea mai joasă f0 reprezintă frecvenţa fundamentală, celelalte fiind multipli întregi ai acesteia şi reprezentînd frecvenţele armonicelor superioare ale ei: /1==2/0 e frecvenţa primei armoni-ce, /2—3 f0 e frecvenţa armonicei a doua, etc. Unele armonice pot lipsi din spectru. Cînd frecvenţa fundamentală şi armonicele superioare ale unui sunet dau o sensaţie auditivă plăcută, sunetul complex e un sunet muzical. Sunetul complex al cărui spectru e continuu se numeşte z g o m o t, iar dacă e şi uniform (de aceeaşi intensitate) într-o bandă destul de largă de frecvenţe, se numeşte zgomot alb. Timbrul unui sunet e o caracteristică auditivă care permite deosebirea între două sunete de aceeaşi înălţime emise de două surse diferite. Timbrul e datorit ansamblului de sunete cari însoţesc componenta cu frecvenţa fundamentală a unui sunet complex. Deosebirea dintre sunete cu timbru diferit e datorită diferenţelor dintre intensităţile armonicelor superioare. Intensitatea sonoră reprezintă energia transmisă în unitatea de timp prin unitatea de arie perpendiculară pe direcţia de propagare a undelor sonore (v. Intensitate sonoră). Se numeşte nivel de intensitate sonora al unui sunet logaritmul zecimal al raportului dintre intensitatea sonoră a sunetului la care se referă şi intensitatea sonoră a unui sunet de referinţă. Unitatea de nivel de intensitate sonoră astfel definită se numeşte bel. Intensitatea sonoră se determină cu receptoare obiective. Se numeşte intensitate auditiva sau tărie a unui sunet o caracteristică auditivă & acelui sunet care corespunde intensităţii sonore şi de care se deosebeşte prin luarea în considerare a variaţiei sensibilităţii relative a urechii cu frecvenţa (v. sub Ureche). Urechea nefiind sensibilă decît pentru sunete a căror intensitate sonoră depăşeşte un anumit pn in im, funcţiune de frecvenţă, pentru exprimarea intensităţii auditive se foloseşte nivelul de inten- /> 6 h Spectru acustic. -4.-- fs sitate auditivă, mărime egală cu înzecitul logaritmului zecimal al raportului dintre intensitatea auditivă a sunetului respectiv şi dintre intensitatea auditivă a unui sunet de referinţă. Dacă sunetul de referinţă e un sunet cu frecvenţa de 1000 Hz, căruia îi corespunde presiunea sonoră ^o==2x10“4 d/n/cm2 (care e presiunea minimă corespunzătoare unui sunet de acea frecvenţă care poate fi auzit), nivelul de intensitate auditivă se exprimă în foni. Rezultă că nivelul de intensitate auditivă a sunetului celui mai slab care poate fi auzit e de 0 foni. Presiunea sonoră corespunzătoare unui sunet de un număr de foni dat depinde de frecvenţa sunetului. Reprezentînd într-un grafic, în abscise, frecvenţa, iar în ordonate, intensitatea sonoră, punctele reprezentative ale sunetelor de diferite frecvenţe, însă de acelaşi nivel de intensitate auditivă, se găsesc pe diferite curbe, cari au un minim care corespunde frecvenţei pentru care urechea are sensibil itatea maximă. Curba corespunzătoare la 0 foni se numeşte curba pragului de audibil itate. Curba care reprezintă, în funcţiune de frecvenţă, presiunea sonoră minimă dincolo de care sunetele produc urechii o sensaţie dureroasă, se numeşte curba pragului de durere (v. sub Intensitate, nivel de — auditivă). Intensitatea sonoră se determină, fie măsurînd valoarea vitezei maxime de deplasare u , fie măsurînd valoarea presiunii sonore maxime psm. în general, orice instrument de măsură modifică aspectul cîmpului sonor în care se găseşte, prin absorpţia şi reflexiunea undelor sonore. Această modificare e, însă, mică, dacă dimensiunile lineare ale receptorului sînt mai mici decît lungimea de undă a sunetului măsurat, fiindcă în aceste cond iţii se produce o difracţie sonoră şi nu reflexiunea undelor. Se foloseşte fie discul lui Rayleigh (v, Rayleigh, disc ~), fie un microfon (v.), etc. Reflexiunea, refracţia, difracţia şi împrăştierea undelor sonore se efectuează după aceleaşi legi ca şi cele ale undelor electromagnetice; totuşi, datorită faptului că lungimea de undă a undelor sonore e mult mai mare, dimensiunile corpurilor ale căror suprafeţe au rolul de „oglinzi sonore" sau de „dioptri sonori" sînt mult mai mari decît cele ale oglinzilor sau ale dioptrilor optici. Neregularităţiie obişnuite ale suprafeţelor produc împrăştierea undelor sonore; de aceea, reflexiunea sonoră regulată se produce destul de rar. Ea poate produce, totuşi, imagini sonore în cazul propagării sunetelor în încăperi închise, suprafeţele reflectătoare fiind pereţii, podeaua şi tavanul încăperii (v. Acustica sălilor). împrăştierea sunetelor măreşte uniformitatea repartiţiei spaţiale a energiei sonore, îmbunătăţind calităţile acustice ale încăperii respective. Reflexiunea sunetului se efectuează cu o micşorare a energiei sonore, datorită pierderii de energie prin transmisiune prin obstacolul reflectător, cum şi disipării de energie sub forma de căldură în masa materialului din care e constituit obstacolul. Dacă sunetul incident e destul de intens, sunetul reflectat e perceptibil şi, la rîndul lui, poate suferi o reflexiune pe un alt obstacol. în cazul unei încăperi, un sunet persistă astfel atît timp cît, în urma unor reflexiuni succesive, nivelul de intensitate auditivă corespunzător depăşeşte pragul de audi-bilitate. Fenomenul se numeşte reverberaţie sonoră. Se numeşte timp de reverberaţie timpul necesar pentru ca intensitatea sunetului să scadă la o milioana parte din intensitatea iniţială. Timpul de reverberaţie depinde de volumul încăperii şi de proprietăţile absorbante ale pereţilor ei şi e dat de formula iui Sabine: 0,164 V A~' V fiind volumul exprimat în metri cubi, iar A, absorpţia sonoră totală a încăperii, cu valoarea A — ^ol-S^S. fi ind-ar ii le diferitelor porţiuni, omogene ca material şi execuţie, aie pereţilor, Sunet muzical Supapa iar ay, coeficientul de absorpţie corespunzător, adică raportul dintre energia sonoră absorbită şi energia sonoră incidenţă. Valoarea coeficientului de absorpţie depinde de natura materialului, de grosimea de strat pe care cad undele sonore şi de frecvenţa acestora. Surse sonore: Orice corp care oscilează cu o frecvenţă convenabilă poate constitui o sursă sonoră. De regulă se folosesc coarde oscilante (v. Coardă 2) sau bare oscilante, placi oscilante (v. Membrană 1) sau tuburi sonore (v.), cum şi surse electroacustice (v. Difuzor 5). Orice sursă sonoră poate constitui şi un receptor de sunete. De regulă se folosesc receptoare cu membrana sau receptoare selective, în forma de cavitate de formă specială pentru ca să intre în rezonanţă pentru un anumit sunet. Un astfel de receptor se numeşte rezonator (v. Rezonator acustic). î. ^ muzical. Fiz. V. sub Sunet 1. 2. ~ stereofonic. Cinem. V. Stereofonie. 3. . ~ vobulat. Fiz., Telc.: Sunet corespunzător unui semnai sonor sinusoidal modulat în frecvenţă, de obicei utilizat pentru măsurări acustice. Semnalele sinusoidale nu sînt potrivite pentru măsurări acustice-arhitecturaie, deoarece cîmpul sonor creat de aceste semnale nu îndeplineşte condiţiile de difuzitate. De aceea, la măsurările din încăperi închise se utilizează semnale avînd un spectru de frecvenţă mai mult sau mai puţin cuprinzător. Spectrul trebuie să fie cuprins într-o bandă de frecvenţe de A /' A f la /— _ pînă la /-f- astfel aleasă, încît la măsurările depen- dente de frecvenţă să se obţină aproximativ aceleaşi rezultate pentru toate frecvenţele din cuprinsul acestei benzi. Spectrul semnalului vobulat conţine frecvenţele /rtw/ , unde / e frecvenţa de modulaţie şi n e un număr întreg avînd valorile 1, 2, 3, ••• etc. Numărul componentelor a căror amplitudine e încă suficient A / de mare e aproximativ egal cu -r— , unde A/ e dublul deviaţiei îm de frecvenţa, în căzui măsurărilor practice, numărul componentelor spectrului de frecvenţă se alege între 8 şi 10. 4. Sunet, 2. biol.: Sensaţia auditivă produsă la incidenţa unu.i sunet (v. Sunet 1) asupra urechii. 5. Sunet. 3. Nav.: -Semnal fonic folosit în semnalizarea Morse de către nave. Se numeşte sunet scurt, cînd durata acestuia nu depăşeşte o secundă, şi sunet lung, cînd durata e de peste două secunde. 6. Sunetului, adsorpţia F/z. V. sub Reffexiunea, refracţia, difracţia şi împrăştierea undelor sonore, sub Sunet 1. 7. Sunetului, ecuaţia Fiz.: Ecuaţie de tipul ecuaţiei undelor, sub forma omogenă. V. Ecuaţia undelor, sub Ecuaţie cu derivate parţiale. 8. Supapa, pl. supape. 1. Tehn.: Organ de întrerupere a circuitului unui fluid, prin efectuarea unei mişcări de translaţie limitată în direcţia de curgere a acestu ia, pînă la aşezarea pe un scaun, situat într-un punct ai circuitului considerat. Pentru restabilirea circuitului, supapa se ridică de pe scaunul său, în general printr-o acţiune exercitată din exterior, de exemplu prin intermediul unei came sau al unui excentric. Supapa se compune, în general, dintr-un taler (numit ciupercă sau cap de supapă) şi o tiiâ. Se confecţionează însă şi supape fără tijă, cari se numesc supape inelare, supape-placă sau pastile, cum sînt uneie supape pentru compresoare sau pentru pompe, pastilele pompelor de combustibil ale motoarelor cu ardere internă, etc. Supapa poate fi folosită ca organ obturator, la valve (de ex. supapa unui robinet), sau ca organ de distributie, la unele maşini sau la anumite aparate (de ex. supapa de distribuţie a unui motor)'. / 3 Pentru ca talerul (ciuperca) supapei să se aşeze bine pe scaun şi pentru a evita întreruperi eventuale., adică pentru a asigura etanşeitatea şi deschiderile corecte ale supapei, e necesar ca aceasta să fie ghidată, prin tijă sau prin taler. Se utilizează s u-p a pe cu ghidaj exterior, ca supapele din fig. / şi II, sau supape cu ghidaj interior, ca supapa din fig. III. Talerul are o parte a suprafeţei laterale sau frontale, numită c o n-trascau n, prelucrată cu un grad mare de netezime; ea reprezintă zona de contact cu scaunul pe care se aşază, cînd întrerupe circuitul curentului de fluid. Talerul poate avea diferite forme, şi anume: plată (v. fig. IV a şi b), profilată (v. fig. IV c), plată cu nervuri (v. fig. IV d), tronconică (v. (v. fig. IV f), concavă (clopot) (v. (v. fig. IV h), inelară (v. fig. V) i i. cM Supapă comandată, cu ghidaj exterior. 1) ciupercă (taler); 2) tijă; 3) scaun; 4) ghidaj. iig. /v e;, conica, fig. IV g), convexă III. Supapă automată, cu ghidaj interior. 1) supapă; 2) scaun; 3) tijă de ghidare. li. Supape automate, cu ghidaj exterior. a) supapă cu nervuri, cu închidere prin greutate proprie; b) supapă cu tijă, cu închidere prin resort; 1) supapă; 2) scaun; 3) ghidaj; 4) nervuri; 5) resort. Contrascaunul e o zonă inelară dintr-o suprafaţă plană (v. fig. IV a, b, c, d, g şi V a, b), conică (v. fig. IV e şi fj sau sferică (v. fig. IV h). IV, Tipuri de supapă. a şi b) plată; c) profilată; d) plată cu nervuri de ghidare; e) tronconică; f) conică; g) concavă (clopot); h) convexă. Scaunul pentru supapă are forma corespunzătoare contra-scaunului acesteia (v. fig. VI), iar scaunul pentru supapele tronconice sau conice prezintă o zonă de contact înclinată cu un unghi de 30***45°; uneori, unghiul de înclinare al scaunului e cu circa 1° mai mare decît cel al contrascaunului, deoarece supapa se deformează la temperaturi înalte de regim. Fluidul circulă prin secţiunea liberă a scaunului şi prin secţiunea utilă, adică prin deschiderea care se formează între Supapă 592 Supapă scaun şi contrascaunul supapei, la ridicarea acesteia. Dacă A şi vf sînt secţiunea utilă şi viteza de trecere a fluidului m y. 4 - 3 V. Supape inelare. a) supapă uniinelară; b) supapă multiplă inelară; d şi d') diametrii exterior şi interior ai unui canal circular; dt şi d8) diametrii medii ai canalelor circulare; b) lăţimea canalu ui. prin această secţiune, A şi v sînt secţiunea liberă a scaunului şi viteza curentului în amonte sau în aval de supapă, iar ^ e 0) care rezultă din ecuaţia de continuitate a mişcări Cum, în general, se admite că v~vf şi As^nd'hs, obţine: (2) unde h£ e înălţimea efectivă de rid i-care a supapei şi e diametru! interior al scaunului supapei; înălţimea hs trebuie să fie astfel, încît coeficientul ^ să tindă către valoarea 1, ţinînd seamă de forma ciupercii supapei şi de natura fluidului. Se recomandă să nu existe inegalitatea *<> h ■ deoarece debitul nu creşte dacă secţiunea utilă e mai mare decît secţiunea liberă a scaunului, care rămîne constantă. Pentru supapele cu o singura secţiune utila, de exemplu supape plate, conice, etc., relaţia (2) devine (v. fig. VII): (3) h — h cos y ^ 4 d d "4 sau (3) ■ 4 cos x unde h e înălţimea de ridicare a supapei, d^ e diametrul tijeî supapei, iar a^O e unghiul de înclinare al contrascaunuiui (respectiv al scaunului). — La supapele plate cu nervuri (v. fig. VIII), înălţimea nervurii hn% respectiv a scaunului, nu trebuie sa fie mai m că decît diametrul interior d al scaunului, adică (4) hn> l, pentru a evita înclinarea supapei sub efectul de apăsare al fluidului. — La supapele pentru motoarele cu ardere internă, diametrul scaunului pentru supapă se determină folosind relaţia: 7rD2y în care D e diametrul (alezajul) cilindrului şi v e viteza medie a pistonului, iar viteza de curgere a gazeior vuri. 1) supapă plată; 2) nervură; 3j scaun raportat; 4) opritor; d) diametrul interior ai scaunului; hn) înălţimea de ghidare a scaunului. VI. Scaune pentru supapă, o) monobloc cu cuiasa; b) turnat în culasă; c) presat în culasă (scaun raportat). un coeficient care depinde de rezistenţele reodinamice locale, se poate scrie următoarea relaţie; = 6Av, i fluidului, din (1) se poate fi î/=40---50 m/s pentru motoare lente şi t/=50-**90 m/s pentru motoare rapide. La motoarele de automobil se alege î/=40*--65 m/s, pentru supapele laterale, şi v=50*--80 m/s, pentru supapele în cap; calculul cu aceste valori e acoperitor pentru supapa de evacuare, deoarece viteza de evacuare a gazelor de ardere (gaze uzate) e 500•••700 m/s, ştiind că secţiunea colectorului de evacuare trebuie să fie de 20---30 m2 pentru fiecare litru de cilindree. Pentru supapele cu două secţiuni utile, adică pentru supapele inelare, relaţia (2) devine (v. fig. V a): , , , d2-d'2 , d-d' , b (6) «,= h cos a « v 777r-^ = v ~r~ = V 4 (d+d') sau (6') b 1 2 cos a * VII. Notaţii pentru dimensiunile supapei cu o singură secţiune utilă. d) diametrul interior al scaunului; d„) diametrul tijei supapei; h) înălţimea de ridicare a supapei; hs) înălţimea efectivă de ridicare a supapei; a) unghiul de înclinare al contrascaunuiui (respectiv al scaunului). unde h~(d—d')12 e lăţimea canalului circular al scaunului supapei, d' fiind diametrul miezului scaunului (diametrul interior al canalului), La supape multiple inelare (v. fig. V b), expresia înălţimii de ridicare e Kb'Ldj b ^ 2 r: cos y 2 cos oc ’ unde b e lăţimea fiecărui canal al scaunului, iar d• (în figură, di şi d2) e diametrul mediu al canalului (circular) respectiv. Supapeleseconfecţionează monobloc cu tija sau cu tija înşurubată (v. fig. IX), diametrul tijei fiind de circa 1/5 din diametrul supapei; la unele supape, numite supape cu manşon, talerul e solidarizat cu tija prin in- termediul unui manşon. La capătul opus talerului, extremitatea tijei poate avea diferite forme (v. fig. X), necesare pentru calarea talerului resortului de rapel (în general, cu ajutorul unui degetar). Tija serveşte atît la centrarea supapei, cît şi la transmiterea mişcării comandate a acesteia (de ex. printr-o camă). Materialele din cari se confecţionează supapele trebuie să corespundă condiţiilor de funcţionare a acestora şi anume, după caz, materialul trebuie să fie: termorezistent, rezistent IX. Supapă cu tijă înşurubată. 1) ciupercă; 2) tijă cu cap filetat. Supapă 593 Supapă X. rorme de extremităţi libere ale tijelor de supapă. XI. Supapă cu garnitura de piele. 1) supapă cu nervuri; 2) nervura supapei; 3) garnitură de piele ; 4) degetar; 5) resort; 6) opritor. ia oboseală (din vibraţii şi şocuri), rezistent la uzură, chemore-zistent, necălibil în aer, etc. — La circuite de lichide (de ex. la supapele pompelor, robinetelor, etc.), e-tanşeitatea la închidere a supapei poate fi asigurată numai de contrascaunul metalic, dacă lichidul e curat, sau şi cu garnituri de cauciuc, de piele (v. fig. XI), lemn, etc., dacă lichidul conţine materii străine în suspensie (nisip, noroi, etc.) sau e agre siv. — La circuite de gpze, supapa şi scaunul pentru supapă pot fi de bronz (pentru abur saturat), de oţel sau de nichel (pentru abur supraîncălzit sau pentru gaze ia presiune înaltă), etc. Supapele pentru motoare cu ardere internă se confecţionează din oţel special (cu rezistenţa la rupere de circa 150 kg/mm2) aliat cu crom, cu siliciu, nichel, mangan, wolfram, molibden, vanadiu, cobalt, etc., la tratament termic fi ind supusă numai tija; supapele motoarelor rapide, al imentate cu benzină etilată, suferă coroziuni pronunţate, provocate de oxizi, de cloruri şi bromuri de plumb (produse în timpul arderii în camera de combustie şi datorite adausului de tetraetil-plumb din benzină), astfel încît e necesar să se aplice un strat de protecţie pe scaunul şi contrascaunul supapei (de ex. un strat de steiI it) (v. fig. XII). Din punctul de vedere al modului de acţionare, se deosebesc supape automate şi supape acţionate. Considerînd scopul în care servesc, se deosebesc supape de distribuţie, supape de prea-plin, supape de supraîncărcare. Supapă cu manşon. V. sub Supapă 1. Supapă-piacă, V. sub Supapă 1. Supapă automată: Supapă care se deschide cînd există o diferenţă între presiunile cari se exercită pe feţele sale opuse, închiderea fiind obţinută prin greutatea sau elasticitatea proprie, prin presiune reodinamică sau prin forţa elastică a unui resort. închiderea supapei trebuie să se efectueze, în general, în momentul în care viteza curentului de fluid devine nulă, pentru a evita o eventuală întoarcere a fluidului prin supapă, ceea ce ar produce o deranjare în funcţionarea acesteia (în special la supapele de admisiune). în acest scop, greutatea şi elasticitatea supapei, cum şi ale resortului (dacă există), trebuie să se calculeze astfel, încît supapa să aibă deschiderea maximă la viteza maximă a fluidului, micşorîndu-se odată cu scăderea vitezei; talerul supapei trebuie să atingă scaunul acesteia, cînd viteza devine nulă. Se utilizează supape cu închidere prin greutatea proprie, supape cu resort şi supape combinate. Supapele cu resort se folosesc cînd fluidul de circulaţie are densitate mare şi deci trebuie evitat ca supapa să plutească, adică să nu se aşeze pe scaun; ele se folosesc şi cînd intervin şi forţe inerţiale (de ex. la pompe cu turaţie înaltă). Fig. XIII reprezintă o supapă automată 2 pentru pompa de aii mentare a unei căldări de abur, care se ridică în momentul în care presiunea apei refulate de pompă e mai mare decît cea din căldare, şi se aşază pe scaunul 3, cînd pompa se opreşte, datorită presiunii din căldare. Supapă acţionată: Supapă care se deschide prin acţiune mecanică, dar se închide prin greutatea proprie, prin presiune reodinamică sau prin forţaelasticăaunui resort, eventual prin acţiune mecanică. Deschiderea acţionată, uneori şi închiderea, se obţin manual sau mecanizat. La supapele acţionate manual, cari se folosesc în special cînd pentru închiderea etanşă (de ex. ia circuit de abur) e necesară o forţă mare de apăsare, acţionarea supapei se realizează prin intermediul unei tije filetate, manevrată cu un volan, cu o manivelă, etc. Fig. XIV a şi b reprezintă două valve ,...Â.... XIII. Supapă automată. 1) intrarea apei; 2) supapă automată; 3) scaun; 4) ieşirea apei spre căldare. XII. Aplicarea stratului de protecţie pe contrascaunul supapei, î) supapă; 2) contrascaunul supapei; 3) suflai; 4) vergea metalică (metalul de adaus). XIV. Valve (robinete) cu supape acţionate din exterior, o) robinet de dirijare cu trei căi, cu supapă dublă cu nervuri; b) robinet de închidere, de coiţ, cu două supape suprapuse (cu supapă de descărcare); 7) corpul robinetului; 2) scaunul supapei; 3) supapă dublă, cu nervuri; 3') supapă simplă, cu nervuri; 3") supapă convexă; 4) tijă (filetată); 5) roată de mînă. cu supape, la cari rotirea tijei — în mişcarea de ridicare sau de coborîre — nu antrenează supapa în rotaţie, datorită unui sistem de legătură între tije şi talerul supapei, cum e cel din fig. XV. Valva din fig. XIV b e echipată cu două supape suprapuse, dintre cari cea superioară e acţionată direct de tije şi, prin ridicare, permite deschiderea unui orificiu, astfel încît se stabileşte aceeaşi presiune de fluid pe ambele feţe ale supapei inferioare, ceea ce uşurează manevrarea acesteia. La supapele acţionate mecanizat, cari se folosesc în special la maşini de forţă (de ex. la motoarele cu ardere internă), deschiderea se realizează, în general, prin intermediul unui mecanism cu came. Astfel, acţionarea supapei poate fi directă (v. fig. XV/ a), cînd cama acţionează supapa împingînd tija acesteia printr-un tachet, sau ind i r ec t ă XV. Asamblare semiarticu-lată a supapei cu tija. 1) supapă cu nervuri; 2) tija supapei; 3) bucea cu filet exterior; 4) scaun. 38 Supapă de distribuţii 504 Supapă de distribuţie (v. fig. XVI b), cînd cama antrenează un împingător şi acesta acţionează supapa printr-un culbutor. Supapele acţionate, în XVI. Supape acţionate. g) cu acţionare directă; b) cu acţionare indirectă; J) supapă; 2) scaun; 3) ghidaj; 4) tachet; 5) împingător; 6) culbutor; 7) camă. special cele folosite la maşini de turaţie înaltă, nu trebuie să fie prea grele, pentru a se diminua efectul forţelor inerţiale. x. ~ de distribuţie. Tehn.: Supapă care serveşte la distribuţia circulaţiei unui fluid într-o maşină, într-un aparat, etc., pentru ordonarea intrării sau ieşirii acestui fluid, în condiţii stabilite în prealabil. După funcţiunea pe care o îndeplinesc aceste supape, cari pot fi automate sau acţionate, ele se numesc: supape de aspiraţie, folosite la intrarea, prin depresiune, a unui fluid, într-o maşină sau într-un aparat; supape de admisiune, folosite la intrarea, prin depresiune sau forţată, a unui fluid, într-o maşină sau într-un aparat (de ex. la admisiunea gazelor proaspete în cilindrul unui motor cu ardere internă); supape de evacuare, folosite la ieşirea în atmosferă a fluidului dintr-o maşină sau dintr-un aparat (de ex. la evacuarea gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere internă); supape de emisiune, folosite la ieşirea în atmosferă, într-un condensator sau într-un circuit oarecare, a aburului din cilindrul unei maşini; supape de refulare, folosite la ieşirea fluidului sub presiune dintr-o pompă sau dintr-un compresor; etc. Supapele, de distribuţie obişnuite, cu taler şi cu tijă, prezintă un interes deosebit în tehnică, în special pentru m o-toarele cu ardere internă şi, în particular, pentru motoarele de automobil. Variante constructive sînt: supapa cu deflec-tor, supapa inelară, supapa -piston. Supapă cu deflector: Supapă de admisiune, cu un deflector dispus în spatele talerului (al ciupercii), care serveşte la dirijarea încărcăturii în cilindrul unei maşini. Prin această supapă, care se foloseşte la unele motoare cu ardere internă (de ex. la /. Supapă inelară, cu un singur inel, 1) inel; 2) scaun cu nervuri; 3) piesă-suport cu nervuri monobloc cu inelul; 4) tijă ghidată; 5) resort. motcarele în doi timpi), încărcătura care pătrunde în cilindru capătă o turbulenţă, ceea ce îmbunătăţeşte arderea. Supapă inelară: Supapă de distribuţie, automată sau acţionată, constituită dintr-un inel (v. fig. /) sau din mai multe inele concentrice, independente (v. fig. II) sau solidarizate între ele prin nervuri (v. fig. III). La supapele multiinelare independente, fiecare inel lucrează separat, inelele putînd fi dispuse în acelaşi plan sau în plane diferite; ia supapele mulţi inelare solidarizate, inelele lucrează simultan, fiind monobloc cu o piesă cilindrică coaxială, care cu lisează de-a lungul unei tije de ghidare. Scaunul supapei are deschideri inelare, în număr egal cu cel al inelelor supapei, iar zona de contact dintre scaun şi contrascaun li. Supapă inelară, cu două inele inaependente. 1 şi 1') inele; 2) garnitură de piele; 3) scaun; 4) resort lamelar; 5) tijă ghidată; 6) ghidaj; 7) piesă-suport pentru ghidaje cu nervuri. poate fi plană sau conică, contactul fiind direct sau prin garnituri de piele (v. fig. IV). Uneori supapa e confecţionată dintr-un disc de tablă de oţel, care are o gaură centrală pentru fixarea pe tijă, gaură în care sînt practicate goluri în formă de segment de cerc. La . unele supape astfel confecţionate (deex. la supapele Horbiger), o parte din punţile inter-goiurilor sînt secţionate şi au grosimea redusă, pentru mărirea elasticităţii supapei (v. fig. V). Supapele inelare se folosesc, în general, la pompe sau la compresoare, pentru distribuţia fluidului activ. Sin. Supapă divizantă. V. şi sub Supapă 1. Supapă-piston: Supapă cilindrică, a cărei suprafaţă laterală serveşte la întreruperea sau la restabilirea circuitului unui fluid, prin alunecarea de-a lungul unui locaş cilindric. Această supapă, la care etanşeitatea se obţine prin garnituri de III. Supapă inelară cu patru inele. 1) inel; 2) scaun cu nervuri; 3) piesă-suport cu nervuri, monobloc cu inelele; 4) tijă ghidată; 5) resort. etanşare (deex. segmenţi etanşori), are o viteză de închidere-deschidere mai mare decît supapa cu taler şi asigură o închidere Supapă de distribuţie 595 Supapă de distribuţie fără şoc, dar reclamă o cursă mai lungă pentru obţinerea aceleiaşi deschideri. Se foloseşte, în general, la distribuţia aburului. /V. Supapă inelară cu trei inele şi cu etanşare cu piele. 1) inel conic; 2) scaun ; 3) garnitură de piele; 4) piesă port-ştifturi de ghidare; 5) piesă-suport cu nervuri; 6) tijă; 7) resort lamelar. Supapă inelară Hdrbiger. Supapă de admisiune. V. sub Supapă de distribuţie. Supapă de aspiraţie. V. sub Supapă de distribuţie. Supapă de emisiune. V. sub Supapă de distribuţie. Supapă de evacuare. V. sub Supapă de distribuţie. Supapă de refulare. V. sub Supapă de distribuţie. Supapa motorului cu ardere internă: Supapă de distribuţie, acţionată, folosită pentru asigurarea distribuţiei amestecului combustibil-aer sau numai a aeruiui comburant, cum şi a gazelor de ardere, la un motor cu ardere internă. în general, aceste motoare sînt echipate cu supape de admisiune, la deschiderea cărora încărcătura (amestecul combustibil-aer sau aerul comburant) pătrunde în cilindru, şi cu supape de evacuare, la deschiderea cărora gazele de ardere ies din cilindru. La unele motoare se folosesc numai supape de admisiune sau de evacuare (de ex. la motoare în doi timpi, cu baleiaj în echicurent); la altele se folosesc supape mixte (v. fig. VI), pentru a asigura o răcire mai bună a zonei de evacu- VI. Supape mixte. o) cu evacuare prin corpul sertarului; b) cu evacuare prin deschiderea sertarului; 1) ciupercă; 2) tijă; 3) sertar cilindric; 4) resortul supapei de admisiune; 5) resortul sertarului; 6) intrarea aerului; 7) evacuare. are (prin gazele proaspete) şi pentru simplificare constructivă (deşi, practic, e o construcţie mai costisitoare). După poziţia supapelor faţă de cilindrii motorului, se deosebesc supape laterale, cari în general sînt acţionate direct (v. fig. LXV a şi h, sub Motor cu ardere internă), şi supape în cap, cari în general sînt acţionate prin intermediul unui culbutor (v. fig. LXV b, d, e, f, g, sub Motor cu ardere internă). Supapele unilaterale, montate de o parte a cilindrului (dispoziţie în L), reclamă un singur arbore cu came şi sînt uşor accesibile, dar spaţiul pentru supape şi colectoare e limitat, jar randamentul termic al motorului e mai mic (datorită spaţiului mort mai mare al camerei de combustie). Supapele bilaterale, montate pe ambele părţi ale cilindrului (dispoziţie în T), prezintă următoarele avantaje şi dezavantaje: au o poziţie simetrică, deci bujia poate fi dispusă în mijlocul camerei de combustie ; pot avea d iametru I mai mare; sînt uşor demontabile şi permit un spaţiu destul de mare pentru colectoare; reclamă doi arbori cu came. Supapele în cap (dispoziţie în I) prezintă de asemenea avantaje şi dezavantaje, cum sînt următoarele: permit mărirea randamentului termic al motorului (datorită spaţiului mort mic, supapele deschizîndu-se direct în camera de combustie) şi asigură o bună distribuţie ; demontarea e dificilă, răcirea mai puţin bună decît la celelalte supape şi implică acţionarea prin culbutoare. Răcirea supapelor, în specia! a celor de evacuare (cari lucrează la temperatura de 600---8000, la mers în plinăsarcină), (v. fig. VII), se datoreşte transferului de căldură prin conducţie (la scaunul, la ghidul şi tachetul, respectiv la culbutorul supapei), prin convecţie (cu gaze proaspete sau cu ulei de. ungere), prin radiaţie (la pereţii camerei de combustie) sau prin evapo- rarea combustibilului (în timpul admisiunii şi al compresiunii). —- La unele motoare mari (de ex. la motoarele stabile cu putere mare) sau rapide (de ex. la motoare de avion) se asigură o răcire suplementară a supapelor de evacuare, folosind supape cave, în interiorul cărora se introduc apă (v. fig. VIU) sau săruri de sodiu, de potasiu, de litiu, etc. (v. fig. IX); la tem- VIII. Supapă ae evacuare cu răcire cu apă. 1) taler cav al supapei; 2) tijă cavă a supapei; 3) scaunul supapei; 4) ghidaj ; 5) ţeavă de ulei pentru ungerea suprafeţelor în frecare ale tijei 2 şi ghidajului 4; 6) ţeavă de evacuare a apei; 7) orificiu de intrare a apei ; 8) orificiu de ieşire a apei; 9) orientarea circuitului de apă de răcire; 10) orificiu de trecere a apei de răcire în ţeava 6; 11) cameră ae apă pentru răcirea scaunului supapei peratura de serviciu, sărurile metalice se găsesc în stare lichidă (avînd punctul de topire foarte jos), astfel încît circulă între ciupercă şi extremitatea tijei, datorită mişcărilor alternative ale supapei, transferînd repede căldura de la ciupercă spre blocul motor, prin tijă (aceste săruri au o termoconductivitate foarte mare, de ex. sodiul are o termoconductivitate de două VII. Temperaturile supapei de evacuare, ia mers în plină sarcină, t) temperatura; a şi b) variaţia temperaturii în planele diametrale ale ciupercii, respectiv în lungul tijei; 1) zona cea mai caldă a talerului; 2) zona cea mai caldă a supapei. 33* Supapă de distribuţia 506 Supapă de distribuţii ori mai mare decît a oţelului). La supapele răcite cu săruri metalice se poate obţine o scădere de temperatură de circa 150°, 0,5 0,8 0,7 0,8 0,3 Dozdj amestec aer-combustibil fX. Supapă de evacuare, cu răcire cu sodiu. 1) supapă cavă; 2) ghidaj; 3) săruri de sodiu. X. Influenţa dozajului amestecului aer-combustibil, 1) curba temperaturii supapei fără răcire suplemen-tară; 2) curba temperaturii supapei răcite cu sodiu; o) dozajul corespunzător regimului de mers celui mai economic; b) dozajul corespunzător puterii maxime. 750 % 5500 >jrrj “i— ”1 /- j 'E3 ! i m / 2-, h -ţ- *"1 Jpsş I 1 ! ^ XII. Modificarea culasei în vecinătatea supapei de evacuare. o) culasă nemodificată; b) culasă modificată. de admisiune sau de evacuare, ceea ce depinde de tipul constructiv al motorului. Motoare de automobil în patru timpi fără supape nu se mai construiesc, din cauza preţului mare, al uzurilor pronunţate şi premature, al consumului de ulei, al pornirii grele la rece, etc. De cele mai multe ori, supapele de evacuare sînt mai mici decît cele de admisiune, al căror taler poate avea diametrul pînă la50%din aleza] Caracteristicile supapelor (v. tabloul). Supapele de admisiune cu deflector (v. fig. XIII) provoacă o turbulenţă bună, însă nu se folosesc la motoarele rapide, deoarece influenţează defavorabil randamentul volumic. ceea ce îmbunătăţeşte condiţiile de serviciu ale acestora — la orice dozaj a! amestecului (v. fig. X) sau turaţie a motorului (v. fig. XI) — şi limitează creşterea temperaturii, deoarece punctul de evaporare al acestor săruri e de 720* • *750°. La alte motoare, cu supape laterale, răcirea se îmbunătăţeşte prin micşorarea distanţei dintre supapa de evacuare şi peretele culasei (între cari există o diferenţă de circa 700°), astfel încît transferul de căldură e mai bun şi flăcările nu mai învăluie talerul supapei (v. fig. XH). Supapă suspendată: Sin. (parţial) Supapă în cap. V. sub Supapă în cap. Supapă laterală. V. sub Supapa motorului cu ardere internă. Supapă mixtă. V. sub Supapa motorului cu ardere internă. Supapa motorului de a u t o m o b i I : Supapă de distribuţie laterală sau suspendată (supapă în cap), folosită la majoritatea motoarelor în patru timpi şi la unele motoare în doi timpi, pentru automobile. în general, la fiecare cilindru al motorului există cîte două supape, una de admisiune şi alta de evacuare, şi numai rareori trei sau patru supape; la unele motoare în doi timpi se utilizează cîte o singură supapă la fiecare cilindru, care poate fi supapă Caracteristica Mărimea Diametrul talerului Forma talerului Lungimea supapei Diametrul tijei Grosimea talerului Greutatea supapei Unghiul conului Lăţimea zonei de contact cu scaunul joc normal în ghid joc la tachet sau la culbutor Ridicare maximă Forţa aerului cînd supapa e deschisă 30-*50% din aleza-jul cilindrului plan, convex sau concav 90*"150% din alezaj 17***25% din diametrul talerului 3*--6 mm (mai gros la supapele de evacuare) âO—ISO g (autoturisme) 45° majoritatea; 30° celelalte 2"*4 m 0,03*"0,08 mm 0,1 •••0,3 mm circa 1/5 din diametrul talerului 20-80 kgf Turaţia motorului XI. influenţa turaţiei motorului asupra temperaturii supapei. 1) curba temperaturii supapei fără răcire suple-mentară; 2) curba temperaturii supapei răcite cu sodiu; o, b şi c) turaţia minimă, medie şi maximă a motorului. Supapa motorului cu ardere internă. V. sub Supapa motorului cu ardere internă. XIII. Supapă cu deflector. 1) ciupercă; 2) tijă; 3) de-___ flector. Temperaturile de regim ale supapelor la plină sarcină diferă mult (v. fig. VII), adică talerul supapei de evacuare poate ajunge la 800°, pe cînd supapa de admisiune lucrează la temperaturi sub 300°. La regimul de putere maximă, încălzirea supapei de evacuare e foarte intensă, deoarece arderile sînt încă în curs la deschiderea acestei supape ; la sarcini reduse, temperatura supapei de evacuare poate scădea la 300°, iar a celei de admisiune se reduce pînă la 100°. Răcirea supapei se face prin: contactul cu scaunul (60** *90% din căldură se elimină pe această cale), ghidul supapei, contactul cu aerul rece şi vaporizarea stropilor de benzină în timpul încrucişării supapelor de admisiune şi compresiune, resortul supapei, radiaţie, uleiul din motor şi contactul cu tachetul. Spre a reduce temperatura supapei de evacuare şi pericolul detonaţiilor s-a recurs la diferite procedee, ca: acoperirea talerului cu un strat subţire de aluminiu, răcirea cu apă rece a scaunului supapei (v. fig. XIV), inversarea circu- XIV. Răcirea supapelor de evacuare, prin răcirea cu apă rece a scaunelor lor. f) motor; 2) supape de evacuare; 3) pompă pentru apa de răcire; 4) radiator; 5) ventilator; 6) circuitul de apă de răcire. laţiei apei la motoarele cu supape în cap (apa rece intră în motor prin culasă şi iese din motor prin bloc), folosirea supapelor cu sodiu metalic, modificarea diagramei de distribuţie, etc. De exemplu, dacă durata deschiderii supapei de evacuare Supapă de prea-plin 597 Supapă de fund se. reduce de la 300° la 215°, înseamnă că ea va sta în contact cu scaunul 505° în loc de 420°; deci o creştere a duratei de răcire cu 20% şi, în acelaşi timp, o reducere a duratei de încălzire cu 28%, de unde rezultă o scădere apreciabilă a temperaturii supapei. Ungerea supapelor Ia motoarele cu supape laterale se obţine prin stropire, cu uleiul din baia motorului; la motoarele cu supape în cap, uleiul e trimis printr-o conductă la axul culbutoarelor, unge bucşele şi se prelinge de la culbutoare la tijele supapelor. Spre a evita pierderile excesive de ulei pe lîngă ghidurile supapelor se folosesc şaibe de cauciuc sintetic, între tija supapei şi şaiba resortului de rapel al supapei. A c c e s o r i i le supapelor pot fi dispozitive rotitoare, ghiduri şi resorturi de rapel. De asemenea, scaunul raportat al supapei poate fi considerat un accesoriu al acesteia. Dispozitive rotitoare se folosesc uneori la supapele de evacuare, spre a reduce pericolul arderii talerului (v. fig. XV). Datorită rotirii supapei în timpul funcţionării, talerul, scaunul, coada şi ghidul se menţin mai curate, iar durativitatea e cu 50**-250% mai mare decît la supapele de evacuare nerotative. Ghidurile de supapa servesc Ia orientarea tijei supapei în mişcare, pentru ca talerul să se aşeze corect pe scaun. Aceste ghiduri s.înt, în general, turnate monobloc cu culasa sau cu blocul ; cele demontabile se confecţionează din fontă specială sau din bronz, fiind montate prin presare. Resorturile de rapel, numite şi resorturi de supapă, au rolul de a menţine contactul dintre cama de antrenare şi tachetul prin care e acţionată supapa, contact care trebuie păstrat de la jumătatea cursei de deschidere a supapei pînă la jumătatea cursei de închidere (zona haşurată din fig. XV/), adică în intervalul de timp d intre viteza maximă (acceleraţia nulă) la deschiderea supapei şi viteza maximă (acceleraţia nulă) la închiderea acesteia. In general, resorturile de su-papăsînt el icoida-le, cu 6—12 spire, avînd diametrul cu 20*”50% mai mic decît diametrul talerului supapei respective; pasul spirelor e de obicei descrescător, spre a evita intrarea în rezonanţă simultană a mai multor spire şi a reduce astfel pericolul ruperii prin vibraţie. Foarte rar se folosesc resorturi în formă de ac de siguranţă sau în formă de bară de torsiune. XV, Dispozitiv de rotire a supapei, a şi b) supapa închisă, respectiv deschisă; c) detaliu (desfăşurare); 1) supapă; 2) ghid; 3) dispozitiv de rotire. - oc XVI. Diagrama referitoare Ia cinematica supapei. y) unghiul de rotire al camei de distribuţie, în grade; v) viteza supapei, în m/s; c) cursa supapei, în mm; o) acceleraţia, în m/s*; D şi D') limitele între cari se menţine contactul între cama de antrenare $i tachet. Resorturile se confecţionează din sîrmă de oţel de mare duritate (41 •••51 HRC), supusă la un tratament mecanic prin împroşcare cu alice şi acoperită de obicei cu un strat protector contra ruginii. Defectele curente ale resorturilor de supapă sînt reducerea elasticităţii şi ruperea prin oboseală. La resorturile tratate prin împroşcarea cu alice, rezistenţa la rupere prin oboseală se măreşte cu 2000*•-3000%. Materialul pentru supape, în general oţel aliat, diferă după felul supapei. La supapele de evacuare se folosesc oţeluri crom-nichel, crom-mangan-nichel-molibden, mangan-crom-nichel, oţel austenitic special, etc.; la supapele de admisiune se folosesc oţel silcrom, crom-nichel şi altele. Supapele se forjează în matriţe, la forme apropiate de cea finală, iar recent se încearcă uzinarea din oţel turnat. Defectările mai frecvente ale supapelor sînt datorite: uzurii, depunerilor numite „cocsări", degradărilor sau avariilor. Uzurile supapelor se produc la taler, ia tijă şi la capătul tijei, însă uzura tijei e mai pronunţată şi asimetrică la „supapele în cap", din cauza acţiunii basculante a culbutoarelor. — Cocsârile se produc în special ia supapele de admisiune, sub taler, şi mai puţin la supapele de evacuare, între tijă şi ghid; talerul supapei de evacuare nu se poate cocsa, deoarece temperatura lui e mai înaltă decît cea de „autocurăţire" (500°). Aceste „cocsări" se datoresc oxidării produselor grele din benzină depuse pe supape sau uleiului infiltrat printre ghid şi tija supapei, deci ele depind în mare măsura de calitatea benzinei, de gradul de alterare a uleiului şi de jocul dintre ghiduri şi supape. - Degrodari şi avarii pot fi: înţepenirea sau griparea, provocate de obicei de lipsa de joc în ghid; înţepenirea parţială în ghid, datorită depunerii de materii vîscoase, numită „gomare"; ruperea supapei, prin oboseală, coroziune, coliziune (cu pistonul); arderea talerului, care poate fi provocată de un joc insuficient la tachet, amestec prea sărac, joc insuficient între ghid şi tijă, deformare prin efect termic, lipsa de avans la aprindere, folosirea unui combustibil cu procent excesiv de tetraetil-plumb, fisurarea talerului din cauza diferenţelor de temperatură, etc. Amestecul prea sărac contribuie la arderea supapelor, deoarece oxigenul în exces atacă materialul talerului încălzit, răcirea internă prin vaporizarea benzinei devine insuficientă, iar arderea amestecului foarte sărac e înceată şi se prelungeşte pînă Ia închiderea supapei de evacuare. 1. ~ de prea-plin. Tehn.: Supapă care se deschide cînd nivelul fluidului dintr-un recipient depăşeşte sau coboară sub valoarea prescrisă, ^astfel încît menţine constant nivelul fluidului în recipient. în general, supapa de prea-plin e acţionată de un plutitor. 2. ~ de supraîncârcare. Tehn,: Supapă auxiliară, care serveşte la mărirea admisiunii de abur în cilindrul unui motor cu abur, cînd acesta e supus unei supraîncărcări momentane, în general, această supapă e acţionată de un regulator. 3. Supapa. 2. Tehn,: Valvă (v. Valvă 1) de întrerupere sau de restabilire a unui circuit de fluid, format din supapa propriu-zisă, în accepţiunea des ub Supapă 1 (v.), carcasa cu scaun şi, eventual, din alte organe anexe. în această accepţiune se folosesc numirile: supapă de alarmă, supapă de alimentare, supapă de descărcare, supapă de egalizare, supapă de siguranţă (de ruptură), supapă de presiune, supapă de reglare, supapă de suprapresiune, supapă de fund, etc. De asemenea, supapa în accepţiunea de valvă se mai numeşte ventil. 4. /x/ cu scaun dublu. Mş.: Sin. Valvă cu scaun dublu (v. sub Valvă 1). 5. ~ de alarma. Tehn.: Sin. Robinet de alarmă (v. sub Robinet). 6. ~ de amestec. Mş.: Sin. Amestecător pentru motoare. V. sub Amestecător cu difuziune (sub Amestecător). 7. ~ de fund. Expl. petr.: Valvă calată pe ţevi le de extracţie, la introducerea acestora în gaura dş sondă, care serveşte Supapă de fund 598 Supapă de fund la stabilirea sau la întreruperea comunicaţiei între coloana de exploatare a sondei respective şi interiorul garniturii de ţevi de extracţie. Aceste supape, numite şi supape de adîncime, pot fi acţionate mecanic (printr-un cablu de lansare), prin presiune diferenţiată (între coloană şi ţevi), prin variaţia de viteză a fluidelor în mişcare, prin diferenţa de greutate specifică dintre două coloane de fluid, etc. După funcţiunea pe care o îndeplinesc supapele de fund, se deosebesc: supape de pornire, supape de lucru şi supape terminale. Supapa de pornire se foloseşte pentru punerea în producţie a sondelor exploatate prin erupţie artificială, cum şi pentru pornirea acestora în caz de oprire accidentală, în care caz serveşte la micşorarea presiunii de pornire. La injectarea gazelor comprimate în spaţiul inelar al sondei, nivelul de lichid din acest spaţiu coboară pînă la nivelul supapei, care e deschisă în timp ce nivelul în ţevile de extracţie se ridică. Cînd gazele ajung la nivelul supapei deschise, presiunea din spaţiul inelar fa acest nivel e egală cu presiunea corespunzătoare în garnitura de ţevi de extracţie. Pe măsură ce nivelul de lichid din spaţiul inelar e împins de gaze şi coboară sub supapă, presiunea în garnitura de ţevi de extracţie devine mai mică decît cea din spaţiul inelar şi, ca urmare, gazele trec îrvcoloană prin deschiderile supapei, provocînd gazarea lichidului şi producerea unei erupţii parţiale: în această situaţie, presiunea în garnitura de ţevi scade şi mai mult, ceea ce provoacă intrarea unei noi cantităţi de lichid din spaţiul inelar şi deci scăderea nivelului de lichid în acest spaţiu, pînă cînd gazele ajung la supapa imediat inferioară (presiunea din spaţiul inelar fiind menţinută constantă cu ajutorul compre-soareior). Astfel se produce o diferenţă de presiune între coloană şi ţevi, diferenţă care creşte mereu. Supapele de presiune trebuie să se închidă automat, la o anumită valoare a presiunii diferenţiale. Calarea lor pe garnitura de ţevi de extracţie se face la o distanţă determinată, astfel încît supapa superioară să se închidă cînd nivelul de lichid din spaţiul inelar ajunge la supapa imediat inferioară. Supapele funcţionează în această ordine pînă cînd nivelul de lichid ajunge la şiul coloanei, moment în care gazeie trec direct în ţevile de extracţie şi sonda intra în exploatare normală, iar presiunea gazelor injectate se stabilizează ia presiunea normală de lucru a compresoarelor. La repunerea sondei în producţie, după o oprire incidentală, supapele de pornire trebuie să se deschidă, pentru a permite gazelor să intre din nou în ţevile de extracţie şi să gazeze lichidul din interiorul acestora. E necesar ca supapa să se deschidă la o diferenţă de presiune cît mai mică dintre spaţiul inelar şi coloană, pentru ca deschiderea automată a supapei să se producă numai în cazul opririi sondei. în timpul deplasării lichidului gazat în ţevile de extracţie, supapa trebuie să rămînă închisă, pentru ca să se evite o risipă inutilă de gaze comprimate. Pentru utilizarea unui număr minim de supape de pornire trebuie folosită în condiţii optime posibilitatea de comprimare, care poate exista în conducta de alimentare cu gaze a sondei. Prin urmare, supapele de pornire trebuie să se închidă la o diferenţă de presiune maximă, Supapa de pornire universală U-1-M. Schema supapei pornire U-2-M. 1 egală cu presiunea maximă a conductei de alimentare cu gaze comprimate, şi să permită trecerea unei cantităţi de gaze egale cu debitul compresoarelor. Supapele de pornire folosite cel mai mult sînt: Supapa U - 1 - M (v. fig. I) e constituită dintr-o carcasă 12, sudată la exteriorul unei bucăţi de ţeavă, după ce se introduc bila 11 şi niplu'l 10. Bila se a-şază pe scaunul superior al niplului 10, datorită greutăţii proprii, şi separă spaţiul din interiorul ţevilor şi spaţiul inelar. în niplul 10 se găseşte un al doilea scaun, sub care sînt 14 orificii cu diametrul de 2 mm fiecare, pentru accesul gazelor: pe acest scaun se poate aşeza capătul conic superior al supapei 8. Exteriorul niplului e filetat şi pe acest filet se pot deplasa două inele 9, cari astupă cîte două dintre orificiile de intrare a gazelor, iar sub niplul 10 e înşurubat niplul 7, în care se găseşte supapa 8, echipată cu un resort. Supapa 8 are în prelungire o tijă filetată 4, pe care arcul 3 e calat cu ajutorul piuliţei 1 şi al şaibelor 6 şi 2, toate apărate de ţeava 5. E de remarcat să supapa U-1-M poate fi folosită ca supapă de pornire, ca supapă de lucru şi ca supapă terminală. Supapa U-2-M (v. fig. II) se deosebeşte de supapa U-1-M prin faptul că gazele trec printr-o secţiune mult mai mare şi la o presiune mai înaltă, ceea ce face ca pierderile hidraulice să fie reduse la minim. în locul bilei e utilizată o supapă auxiliară 5, care împiedică trecerea lichidelor prin supapă, cînd acestea circulă prin interiorul garniturii de ţevi de extracţie. Diferenţa de presiune produsă sub conul 1 şi deasupra lui poate atinge o valoare critică atunci cînd conul e ridicat de pe scaunul 2, astfel încît un al doilea con 4, aşe-zîndu-se pe scaunul 3, închide intrarea gazelor în coloană. Debitul supapei se determina prin modificarea secţiunii de trecere dintre supapa auxiliară 5 şi locaşul ei de fixare 6. Supapa KPA-2 (v. fig. III) e constituită dintr-o carcasă, sudată pe o bucată de ţeavă şi în care se găseşte tija cu capăt plat, echipată cu un resort. în timpul circulaţiei lichidului, capătul plat se aşază pe scaunul niplului şi nu permite trecerea lichidului prin supapă. Gazele comprimate intră, prin orificiile din niplul 9, în ţevile de extracţie. Cînd diferenţa de presiune e suficient de mare, clapeta 8 se aşază pe scaunul niplului 9 şi închide trecerea gazelor. Supapa tip P - T (v. fig. IV) e constituită dintr-o mufă 1, cu un orificiu în care se introduce o piesă 2 cu două • n III. Supapa de pornire KPA-2. 1) şurub de reglare; 2) inel de calare; 3) mufă de reglare; 4) resort; 5) tijă solidară cu resortul 4. 6) cilindru cu orificiu axial, de trecere a lichidului prin supapă; 7)dispozitiv de asamblare a cla-petei; 8) clapetă; 9) niplu cu scaun; 10) carcasă sudată pe ţeava 14; \ 1) apărătoare; 12) tijă cu cap plat (cu supapă); J3) resort; 74) ţeavă- suport. Supapă de fund 599 Supapă de fund scaune. Un buton 3, care îndeplineşte rolul unei supape duble, e asamblat cu mufa printr-o lamă elastică 5 (de oţel), acest buton putîndu-se aşeza alternativ pe cele două scaune; lama elastică 5ţine supapa deschisă între cele două scaune. Gazele trec din spaţiul inelar în ţevile de extracţie şi gazează ţiţeiul din coloana 4, provocînd o scădere a presiunii. în momentul în care diferenţa de presiune dintre spaţiul inelar şi coloană e atît de mare, încît forţa exercitată pe supapă învinge tensiunea lamei elastice, supapa se închide şi gazele sînt oprite să mai treacă în coloană. Daca presiunea în interiorul coloanei de ţevi de extracţie se măreşte, supapa se deschide din nou şi permite intrarea gazelor în coloana de ţevi de extracţie. în cazul circulaţiei de lichide prin interiorul coloanei, supapa se închide, dînd posibilitatea ca această circulaţie să se facă pe ia şiul coloanei. Supapa cu ac (v. fig. V) e constituită dintr-un tub cilindric 4, în interiorul căruia se găseşte un piston 6, apăsat Supapă de pornire butoane tip P-T. V. Supapă de pornire, cu ac. conic, de tensiunea elastică a resortului şi de presiunea din spaţiul inelar, acul conic se retrage din locaşul din piston şi permite intrarea gazelor, reîncepînd ciclul de injecţie a gazelor. Supapa tip K (v. fig. VI) e echipată cu un resort care ţine supapa închisă, pînă cînd presiunea de gaze din spaţiul inelar al coloanei ajunge la presiunea disponibilă în conductă. Montarea supapei se face la exterior, pe o bucată de ţeavă cu acelaşi diametru ca şi ţevile de extracţie, astfel încît interiorul ţevilor e liber şi deci în ele se pot introduce cuţite pentru deparafinare, pistoane, manometru de fund, etc. Supapa cu lichide (v. fig. VII), numită şi supapa cu diafragma, funcţionează pe baza diferenţei de greutate specifică între fluidul din coloana de ţevi de extracţie şi un lichid din supapă. în^tubul 2 al supapei se introduc unjprodus petrolier, VI. Supapâ tip K. o) montată pe o bucată de ţeava; b) părţile componente ale supapei; c) asamblată. /) corpul supapei, cu orificii pentru intrarea gazelor; 2) supapă conică; 3) corpul principal; 4) resort; 5) dop cu şurub. pe un locaş de un resort 5. Pistonul are în interior o gaură centrală, care comunică cu exteriorul prin orificiile mici 7de la capătul pistonului, iar la capătul superior al tubului cilindric 4 se găseşte un ac conic 3, apăsat în jos de un resort 1 ; acu I conic 3 poate să intre în gaura centrală a pistonului 6, pe care o închide complet. Tubul cilindric 4 are de asemenea orificii 8, prin cari pot pătrunde gazele din spaţiul inelar, şi alte orificii 2, prin cari gazele din tub pot pătrunde în coloana de extracţie. în momentul în care presiunea din coloana de extracţie se măreşte şi atinge o valoare care depinde de secţiunea acului VII, Supapă cu lichide. a) supapă deschisă; b) supapă închisă. motorină sau lampant, iar la baza acestui tub se găseşte o cameră 5, compartimentată printr-o diafragmă 3; această dia-fragmăesolidarăcu un piston 4, care prin conducta 1 controlează intrarea gazelor comprimate din spaţiul inelar în ţevi Iede extracţie. Folosirea acestui tip de supapă e limitată, din cauzadimensiu-nilor ei mari, conducta de lichid 2 avînd înălţimeadecirca2 m. Supapa cu disc (v. fig. VIII) e constituită dintr-o valvă 1, montată într-o mufă a garniturii de ţevi de extracţie, iar înaintea acestei supape se găseşte o tijă 2, cu supapele 3 şi 4, la capătul de jos al tijei fiind montat un disc 5. Gazele din spaţiul inelar intră prin orificiile 6 şi 7; cele două supape 3 şi 4 ale valvei realizează o echilibrare a presiunilor, astfel încît valva devine sensibilă şi nu funcţionează decît sub acţiunea greutăţii proprii a tijei şi a discului. Datorită greutăţii discului 5, supapa 3 rămîne deschisă şi permite intrarea gazelor în garnitura de ţevi de extracţie, însă cînd lichidul de deasupra supapei e gazat, lichidul de sub supapă începe să se deplaseze cu atît mai repede cu cît gazarea e mai completă. în momentul în care viteza de ridicare a lichidului atinge o anumită valoare critică, determinată de suprafaţa şi de greutatea tijei şi a discului, acesta din urmă e ridicat împreună cu tija, pînă cînd supapa 3 închide orificiul 7 de intrare a gazelor în ţevile de extracţie. Dacă sonda are tendinţă de oprire, viteza fluidelor în ţevile de extracţie se micşorează, discul se deplasează în jos, iar valva discului se deschide, permiţînd din nou intrarea gazelor în ţevi. Supapa diferenţiala cu arc, model I.C.F.E. Cîmpina (v. fig. IX), e constituită dintr-o mufă excentrică 7, fixată într-un şiu de ţeavă de extracţie, mufa avînd un niplu înşurubat la partea inferioară şi un scaun pentru bila 2, situat la partea superioară. în corpul niplului, sub duza 3, sînt orificiile 4, prin cari gazele din spaţiul inelar pot pătrunde în interiorul ţevilor de extracţie; la exterior, niplul e filetat şi pe filet se deplasează inelul 5, care poate să astupe Supapă de fund 600 Supapă de fund orificiile din corpul niplului.^mărind sau micşorînd suprafaţa totală a orificiilor deschise. în niplu se înşurubează corpul 7, avînd la partea inferioară o duză 10, cu diametrul mult mai mic decît al duzei 3, iar în corpul 7 culisează supapa propriu- 3- -.1 I \ s 10 '8 IX. Schema unei supape diferenţiale tip I.C.F.E. zisă 6, ale cărei capete conice au duzele corespunzătoare 10 şi 3 ca scaun. Supapa6 e ţinută în scaunul duzei 10 de resortul 8, reglat cu piuliţa 9 astfel, încît duza 3 să fie deschisă şi să permită trecerea gazelor din spaţiul inelar în ţevile de extracţie prin orificiile 4. Pe măsura evacuării parţiale a lichidului din ţevile de extracţie, presiunea în ţevi la nivelul supapei se micşorează continuu, în timp ce presiunea din spaţiul inelar se poate menţine constantă prin alimentarea cu gaze comprimate. Sub acţiunea presiunii diferenţiale, supapa se închide, aşezîndu-se în scaunul duzei superioare 3 şi oprind intrarea gazelor în ţevi. Supapa amovibila (v. fig. X) e constituită dintr-o supapă 3 de orice tip (diferenţială cu resort, supapă cu burduf, etc.), şi se fixează într-un locaş al unei mufe 1, iar în sondă se poate introduce cu ajutorul unei corunci manevrate cu cablul. Supapa propriu-zisă 3 e echipată la exterior cu garniturile de etanşare 4, cari intră în locaşul polizat a! mufei 1. în mufă există un orificiu 5 (între cele două garnituri), prin care gazele din spaţiul inelar pătrund în supapă, de unde trec în interiorul ţevilor de extracţie. Supapa se introduce şi se extrage cu o coruncă, cu care se prinde capul supapei 2, supapa fiind ţinută în locaş de ghearele 6; în cablul cu care se introduce corunca se exercită o solicitare de tracţiune mai mare, supapa e smulsă din gheare, fiind adusă fa suprafaţă pentru control sau pentru introducerea unei supape fără orificii, în căzui cînd trebuie modificată adîncimea de fixare a ei. Mufele 1 se fixează pe ţevile de extracţie, în locul mufelor normale ale acestora, la adîncimile la cari urmează să fie fixate supapele. Supapa cu burduf poate fi acţionată de presiunea de injecţie a gazelor comprimate din spaţiul inelar sau de presiunea hidrostatică a coloanei de lichid din ţevile de extracţie. Fig. XI a reprezintă o supapă cu burduf acţionată de presiunea de injecţie a gazelor, constituită dintr-o carcasă 6, fixată în ţevile de extrac- Supapă de fund amovibilă. 7 ţie 1, avînd în interior un burduf 2, cu gaz sub presiune. în carcasă sînt orificiile 3, datorităcăro-ra presiunea din spaţiul inelar se exercită asupra exteriorului burdufului 2, care acţionează asupra supapei 5 prin intermediu! tijei 4. Ca efect al presiuni i de injecţie şi al presiuni i din ţevi, în tija 4 se produc forţe cari tind să deschidă supapa, însă datorită presiunii gazului din burduf, în tija pistonului se produce o forţă care tinde să închidă supapa; în funcţiune de raportul dintre aceste forţe, supapa stă închisă sau deschisă, XII. Supape cu burduf şi cu resort. a) acţionată de presiunea gazelor din spaţiul inelar; b) acţionată de presiunea din ţevile de extracţie. XI. Supape cu burduf. a) acţionată de presiunea gazelor din spaţiul inelar; b) acţionată de presiunea din ţevile de extracţie. Fig. XI b reprezintă o supapă cu burduf acţionată de presiunea din interiorul ţevilor, la care presiunea din interiorul ţevilor de extracţie 1 se exercită asupra burdufului 2 şi presiunea din spaţiul inelar se exercită sub supapa 5. Presiunea de deschidere a supapei corespunde cu presiunea hidrostatică a coloanei de lichid din interiorul ţevilor, la nivelul de deasupra supapei. După deschiderea supapei, gazele comprimate din spaţiul inelar pătrund în interiorul ţevilor de extracţie, coloana de lichid e evacuată la suprafaţă şi se produce dezechilibrul forţelor cari acţionează asupra supapei, astfel încît supapa se închide şi împiedică trecerea gazelor în interiorul ţevilor. Supapa cu burduf şi cu resort (v. fig. XII), care e cel mai mult folosită, se deosebeşte de supapa cu burduf prin faptul că e echipată cu un resort 1 care tinde să o menţină pe scaunul ei. Această supapă, ca şi cea cu burduf, poate fi acţionată de presiunea de injecţie a gazelor comprimate sau de presiunea din interiorul ţevilor de extracţie. Supapa de lucru se foloseşte la sondele cari produc prin erupţie artificială continuă, pentru a varia scufundarea ţevilor de extracţie, în scopul folosirii în condiţii optime a presiunii de injecţie a gazelor. De asemenea, această supapă se mai foloseşte: la sondele cari produc prin erupţie artificială intermitentă, în scopul de a permite intrarea gazelor comprimate în ţevile de extracţie, în momentul în care în interiorul acestora şi deasupra s-a acumulat o coloană de Iichid de mărime determinată, deasupra nivelului supapei; la oprirea intrării gazelor în urma scăderii presiunii în ţevile de extracţie, ca urmare a evacuării lichidului din aceste ţevi. în general, supapele de lucru se utilizează în cazurile în cari presiunea din reţeaua de alimentare variază în limite largi. Dacă supapele de lucru sînt astfel montate, încît cea mai de jos să corespundă la lungimea de coloană de cea mai mică presiune din reţeaua de alimentare, presiunea de lucru din reţea e folosită complet, deoarece supapele schimbă automat lungimea ţevilor, în funcţiune de presiunea de lucru disponibilă a reţelei. Supapele de lucru trebuie să acţioneze repede. Pentru ca să nu piardă energia gazelor, diferenţele de presiune la închiderea supapelor trebuie să nu fie prea mari, iar pentru ca supapele superioare să acţioneze repede la scăderea presiunii din spaţiul inelar, diferenţa de presiune la deschidere trebuie să fie apropiată de cea de închidere. Ca supape de lucru se utilizează, cu mici modificări, tipurile de supape folosite ca supape de pornire. Astfel, ia supapa U-1-M" (v. fig. /), folosită ca supapă de lucru, supapa inferioară trebuie să se aşeze pe un scaun cu diametrul mai mare, ceea ce se realizează prin întoarcerea niplu lui. Supapa terminală se montează la baza garniturii de ţevi de extracţie, pentru ca sub ele să menţină un nivel de lichid în spaţiul inelar dintre coloana de exploatare şi ţevile de extracţie, în scopul împiedicării pătrunderii gazelor în ţevile de extracţie pe la şiul acestora, evitîndu-se astfel pulsaţiile sondei. Gazele din spaţiul inelar pătrund în ţevile de extracţie numai prin supapa terminală. Principiul de funcţionare al unei supape terminale consistă în deschiderea acesteia în momentul în care nivelul de lichid în spaţiul inelar împins de gaze e coborît sub supapă la o Supapă de întoarcere 601 Superduralumin adîncime mai mică decît cea de fixare a ţevilor, pentru ca gazele din spaţiul inelar să treacă în ţevile de extracţie numai prin această supapă. Supapa terminală (v. fig. XIII) e echipată cu o clapetă 2, ţinută pe locaşul său de resortul 4, supapa fiind în mod obişnuit închisă. Cînd nivelul de lichid împins de gaze trece mai jos de supapă şi diferenţa de presiune în dreptul supapei atinge 1 —1,3 kg/cm2, supapa se deschide şi gazele pătrund în ţevi. Supapa ter-minalăse instalează la adîncimea rezultată din calcul, conform lungimii ţevilor de extracţie, adîncime mic-şorată cu valoarea pierderii de presiune prin supapă; sabotul ţevilor se coboară pînă la perfora-tură. 1. ~ de întoarcere. Tehn.; Sin. Reţinător (v. Reţinător 2). 2. /v/ de reducere. Tehn.: Sin. Reductor de presiune (v. sub Reductor 2). 3. ~ de reglare. 1. Tehn.: Sin. Guvernor (v.). 4. ~ de reglare. 2. Mş.: Supapă de admisiune a aburului în turbină, acţionată de regulatorul acesteia. o. ^ de reţinere. Tehn.: Sin. Reţinător (v. Reţinător 2). 6. ^ de siguranţa. Tehn.: Sin. Valvă de siguranţă (v. sub Valvă 1). ?. ~ electropneumaticâ. C. f. V. Valvă electropneumatică, sub Valvă 1. 8. ^ Horbiger. A4ş. V. Valvă Horbiger. V. şî sub Supapă inelară (sub Supapă de distribuţie). 9. Supapa electrica. Elt.: Sin. Element redresor (v. Redresor, element ~). io. Supapa hidraulica. Ind. chim.: Dispozitiv de închidere servind la limitarea presiunii într-o instalaţie şi la evacuarea excesulu i de gaze sau de condensat, constituit principial dintr-un dop lichid avînd o înălţime hidrostatică H determinată. Fig./reprezintă construcţia obişnuită pentru evacuarea de gaz (linii de purjare a gazelor inflamabile, de exemplu lahidrogenare). Supapa opreşte pătrunderea aerului atmosferic în reţea şi un retur eventual de flacără. Presiunea gazului înapoia supapei e egală cu presiunea hidrostatică H, de ordinul a 100 rrm col. apă. Pentru siguranţa funcţionării, alimentarea cu apă e permanentă, cu prea-plin. Fig. II reprezintă o supapă cu două vase pentru presiuni de 1---8 m col. apă, folosită ca supapă de siguranţă (fără eva- cuare permanentă de gaz), sau ca separator de condensat la încălzirea cu presiune joasă. în instalaţii de încălzire (cu abur, cu difenil, etc.), lichidul de umplere e însuşi condensatul. în cazul protejării de suprapresiune a unei reţele de gaz uscat se foloseşte ulei sau alt lichid nevolatil şi neexpus la îngheţ. Principiul supapei hidraulice se aplică şi la evacuarea condensatului dintr-un sistem care se găseşte sub vid (v. sub Coloană barometrică). 11. Super-. Gen.: Prefix care înseamnă ,.deasupra" sau „peste" şi care formează noţiuni compuse (de obicei galicisme sau neologisme de origine franceză), cu sensul de superlativ, sau care le dă acestora o nuanţă de superioritate (în calitate, în rang, etc.). De exemplu: superfin, super-fosfat, supersonic, etc. V. şî Supra-. 12. Superangular, obiectiv Foto. V. sub Obiectiv'fotografic, sub Obiectiv 1. 13. Superbronz. Metg.: Numire dată unui grup de alame modificate, derivate din alama de tip 70/30, în care o parte din zinc e înlocuită cu aluminiu, fier şi mangan. Au compoziţie medie: 69% Cu, 20% Zn, 6,5% Al, 2,5% Fe şi 2% Mn. Au proprietăţi superioare alamei 70/30 şi sînt folosite pentru confecţionarea de piese cari trebuie să aibă o mare rezistenţă mecanică şi o bună rezistenţă la coroziune. V. şî Alame, sub Cupru, aliaje de — . 14. Supercalandru, pl. supercalandre. Ind. hîrt.: Calandru pentru satinarea (v.) hîrtiei cu luciu, de obicei cu un număr mare de cilindre (peste 12) şi cu posibilitatea de lucru la presiuni lineare mari (peste 300 kgf/cm). V. şî Calandru pentru hîrtie şi carton, sub Calandru 1. is. Supercargo, pl. supercargo. Nov.: Reprezentantul na-vlositorului, care însoţeşte încărcătura. El e prevăzut în contractul de navlosire şi e considerat ca pasager la bord. 16. Supercentrifugâ, pl. supercentrifuge. Ut.: Sin. Ultra-centrifugă, Centrifugă cu turaţie foarte înaltă. V. sub Centrifugă 1. 17. Superciment, pl. supercimenturi. Mat. cs.: Ciment Portland sau aluminos a cărui marca e egală cu cel puţin 500 (kgf/cm2) şi care se întăreşte rapid, adică prezintă, după 24 de ore de la pregătirea epruvetelor de mortar normal, o rezistenţă la compresiune de cel puţin 200 kgf/cm2. Se caracterizează prin conţinut mare de compuşi mineralogici cu întărire rapidă, cum sînt silicatul tricalcic, la cimenturile Portland, şi aluminatul monocalcic, la cimenturile aluminoase, cum şi printr-o fineţe de măcinare mai avansată, şi anume printr-un reziduu de cernere pe sita cu 4900 ochiuri/cm2 mai mic decît 10% sau printr-o suprafaţă specifică de cel puţin 4000 cm2,/g. Supercimenturile sînt folosite la executarea elementelor de construcţie cari trebu ie decofrate la scurt timp după turnare, la elementele prefabricate, la injecţii şi la lucrări pe timp friguros, deoarece dezvoltă o cantitate mare de căldură de hidratare. V. şî sub Ciment cu întărire rapidă, sub Ciment 1. is. Superduralumin. Metg.: Aliaj complex de aluminiu, cu compoziţii cuprinse în limitele : 1,5***4,5% Cu, 0,5-*-2,3% Mg, 0---1 % Si, 0---0,8% Mn, 5---7,5% Zn şi restul aluminiu. Uneori se adaugă şi fier (0,5 - * * 1,5 %), iar cînd se cere rezistenţă la temperaturi înalte se adaugă şi nichel (1---2%). Are rezistenţă mecanică foarte mare, caracteristicile mecanice putînd XIII. Supapă terminală. 0) schema supapei: 1) deflector; 2) clapetă; 3) locaşul clapetei ; 4) resort; b) construcţia supapei; 1) cuplu cu scaun; 2) clapetă; 3) locaşul clapetei; 4) resort; 5) reţinătorul resortului; 6) deflector. I. Supapă hidraulică. 1) vas; 2) intrarea gazelor; 3) ieşirea gazelor; 4) intrarea apei; 5) prea-plin; H) presiune hidrostatică. ■HNw II. Supapă hidraulică. 1) intrare; 2) vas inferior ; 3) vas superior; 4) prea-plin; 5) conductă spre atmosferă; H) presiune hidrostatică. Supereterodină 602 Superfiniţie ajunge (după tratament de punere în soluţie şi îmbătrînire artificială) la: ar—60 kgf/mm2, $=10***15%; duritatea HB 150. Prezenţa zincului în compoziţie reduce rezistenţa la coroziune, care e mai mică decît a duraluminului. V. şî Duralumin, şi Aluminiu, aliaje de ~ . î. Supereterodină. 1. Telc,: Procedeu de recepţie şi amplificare a undelor radioelectrice prin schimbarea frecvenţei cu ajutorul unui oscilator local, astfel încît în receptor să se amplifice şi să se detecteze un semnal de frecvenţă intermediară fixă oricare ar fi frecvenţa undei incidente. V. sub Receptor radio. 2. Supereterodină, pl supereterodine. 2. Telc.: Receptor radio (v.) în care se utilizează procedeul supereterodină (în sensul 1). a. Superfantomâ, circuit Telc. V. sub Circuit electric în instalaţii de telecomunicaţii. 4. Superficial. Gen.: Calitatea unui fenomen sau a unei operaţii de a apărea, de a se produce sau de a se găsi numai la suprafaţa unui corp. De exemplu: că 1 ire superficială. 5. Superficiala, câlire Matg. V. Calire superficială. «. Superficiala, durificare Metg. V. Durificare superficială prin acoperire, sub Durificare 2. 7. Superficială, încălzire Metg.: încălzire prin diferite procedee (de ex.: cu flacără, prin curenţi de inducţie, etc.) care se aplică numai unui strat superficial ai pieselor supuse călirii superficiale. V. sub Călire superficială. 8. Superficiala, soluţie Chim. fiz.: Amestec la scară moleculară, la suprafaţa unui lichid, între moleculele acestui lichid şi moleculele unei alte substanţe, obţinut fie prin depunerea unei cantităţi din substanţa respectivă pe suprafaţa lichidului solvent, fie prin adsorpţia pe acea suprafaţă a unei părţi din moleculele substanţei disolvate în lichid. Prin depunerea şi răspîndirea moleculelor unei substanţe pe suprafaţa lichidului se pot obţine soluţii superficiale numai dacă adeziunea dintre moleculele acestei substanţe şi solvent e mai mare decît coeziunea dintre moleculele substanţei. Cînd solventul e apa, aceasta are loc mai ales pentru substanţe cari conţin în moleculă grupări polare cu afinitate pentru apă. în acest caz se obţine un strat superficial monomolecu Iar de molecule orientate cu grupările polare în contact cu apa şi cu restul moleculei mai mult sau mai puţin perpendicular pe suprafaţa apei. Cînd numărul de molecule din acest strat e mic, ansamblul acestor molecule are proprietăţile unui gaz perfect, bidimensional, Cînd numărul lor creşte şi distanţa dintre ele scade, gazul bidimensional ia proprietăţile gazelor reale, iar cînd moleculele adsorbite se apropie din ce în ce mai mult între ele, proprietăţile stratului superficial se aseamănă întîi cu cele ale unui lichid, şi, apoi, cu cele ale unui solid. Prin adsorpţia pe suprafaţă a moleculelor unei substanţe disolvate se obţin soluţii superficiale pentru substanţele cari coboară tensiunea superficială a solventului. Proprietăţile acestor soluţii superficiale sînt aceleaşi ca ale soluţiilor superficiale obţinute prin răspîndire. Cunoscînd cantitatea de substanţă necesară pentru a acoperi, sub forma de soluţie superficială, o anumită arie a suprafeţei unui lichid, şi presupunînd că aria minimă care corespunde acestei cantităţi de substanţă e obţinută cînd moleculele stratului superficial sînt în contact, se poate deduce grosimea stratului şi, deci, se pot deduce dimensiunile moleculelor cari îl alcătuiesc. 9. Superfinish. Mett.. Sin. Superfiniţie (v.), Vibronetezire. io. Superfiniţie, pl. superfiniţii. Tehn., Mett.: Operaţia de supernetezire a suprafeţelor unor obiecte metalice, realizată prin mişcări rectilinii-oscilatorii lente ale unor unelte abrazive, combinate cu mişcări de avans ale obiectului prelucrat. Super-finiţia se efectuează prin apăsarea uşoară şi reglabilă a uneltelor abrazive, cari pot fi bare sau discuri (montate pe un cap de superfiniţie), folosind un lichid de tăiere (lubrifiant sau apă); procesul de abraziune se întrerupe automat, după obţinerea unei suprafeţe de mare netezime, de obicei numită suprafaţă-ogl indă. Prin superfiniţie se realizează, în general, o îmbunătăţire maximă a microgeometriei suprafeţei, macrogeometria acesteia (adică forma şi dimensiunile) rămînînd aproape cea obţinută la prelucrarea anterioară (care, de regulă, e tot o operaţie de supernetezire). Uneori, superfiniţia se execută în două etape, cari se numesc superfiniţie preliminam şi superfiniţie finala. După forma suprafeţelor la cari se efectuează superfiniţia, se deosebesc: superfiniţie rotunda, superfiniţie plana şi superfiniţie de profiluri. La obiectele prelucrate prin superfiniţie se obţine o suprafaţă lucioasă (fără a avea însă strălucirea caracteristică oglinzilor de sticlă) sau mată, de culoare închisă, cu o înălţime a asperităţilor de maximum 2--12 ţx. Datorită presiunii mici între suprafeţele de contact ale uneltei abrazive şi ale obiectului care se prelucrează, cum şi faptului că încălzirea obiectului e minimă în timpul prelucrării, structura cristalină a stratului superficial nu suferă modificări — şi suprafaţa prelucrată devine foarte rezistentă la uzură. Superfiniţia suprafeţelor de prelucrat se efectuează prin compunerea a două pînă la şase mişcări de lucru ale obiectului de prelucrat şi uneltei abrazive, cu viteze de aşchiere reduse şi la presiuni mici ale uneltelor abrazive, pe suprafaţa care se prelucrează a obiectului respectiv. De exemplu, în cazul unui obiect cu suprafeţe cilindrice, acesta efectuează o mişcare de rotaţie cu viteza de circa 1 ”*12 m/min, iar barele abrazive efectuează concomitent mişcări rectilinii alternative scurte, cu o frecvenţă înaltă (circa 500---1200 de curse duble pe minut), şi o mişcare rectilinie lentă de-a lungul axei suprafeţei cilindrice, parcurgînd circa 0,1 mm. la fiecare rotaţie (v. fig. /). Se încearcă să se explice superfiniţia prin faptul că, deoarece uneltele abrazive aş-chiază suprafaţa piesei care are rizuri produse la operaţia de prelucrare anterioară, se produc rizuri l. Schema operaţie' de superfiniţie a unui piston. 1) piston; 2) riz trasat de o granulă abrazivă în timpul prelucrării; 3) port-uneaită abrazivă; 4) arc; 5) bară abrazivă. în mai multe direcţii, datorită mişcărilor pe cari le execută concomitent unealta abrazivă şi piesa care se prelucrează; astfel, adîncimea iniţială a rizurilor se micşorează, dar cînd suprafaţa piesei devine oglindă se formează un film continuu de iubrifiant între suprafeţele de contact ale piesei şi uneltei, film care împiedică continuarea abraziunii suprafeţei-oglindă. Conform unei alte explicaţii, se consideră că la începutul operaţiei de prelucrare sînt în contact numai vîrfuri le granulelor abrazive cu cele ale asperităţilor suprafeţei de prelucrat, deci presiunea pe zonele de contact e foarte mare, din care cauză pelicula de ulei e întreruptă şi se poate efectua o abraziune intensă a asperităţilor; pe măsură ce se teşesc vîrfurile asperităţilor, zonele de contact cu vîrfurile granulelor abrazive cresc şi presiunea pe unitatea de suprafaţă de contact scade, astfel încît la un moment dat nu se mai rupe pelicula de ulei şi aşchierea încetează, oricît de mult ar continua operaţia de superfiniţie. Conform unei explicaţii mai probabile, uneltele abrazive formează rizuri puţin adînci şi orientate în mai multe direcţii (datorită mişcărilor executate concomitent de unealta abrazivă şi de piesă), dar pe măsură ce abraziunea piesei Superfiniţie 603 Superfin /ţie continuă, unele granule abrazive se tocesc şi altele se acoperă cu o pelicula metalică; deci unealta abrazivă aşchiază piesa din ce tn ce mai puţin, iar finalmente unealta abrazivă alunecă pe piesa umectată cu lichid, fără să o mai poată aşchia. în primele două încercări de explicaţie se consideră că formarea filmului de ulei e principala cauză a întreruperii acţiunii de aşchiere a uneltei abrazive, în timp ce în ultima alternativă se consideră că metalizarea suprafeţei uneltei cu aşchiile metalice desDrinse de pe suprafaţa piesei e cauza întreruperii abraziunii. S-a constatat experimental că uleiul cu care se umectează unealta abrazivă în timpul operaţiei de superfiniţie nu are rolul de lubrifiant, aşa cum se admite în primele două alternative, ci serveşte la îndepărtarea aşchiilor metalice şi a granulelor abrazive (desprinse de pe suprafeţele piesei, respectiv de pe unealta abrazivă), ceeea ce se confirmă şi prin faptul că operaţia de superfiniţie pc ate fi efectuată în bune condiţii, folosind apă în loc de ulei. Calitatea suprafeţei prelucrate prin superfiniţie depinde, în general, de alegerea uneltelor abrazive (abrazoare) şi a regimului de prelucrare. Materialele abrazive folosite la fabricarea uneltelor abrazive pentru superfiniţie sînt, de obicei, corindonul, carbura de siliciu, electrocorundul şi oxidul de aluminiu, liantul putînd fi un material vitrifiat sau ceramic, eventual o răşină sintetică (bachelită). în majoritatea cazurilor, pentru superfinitia pieselor de fontă, de aluminiu, de alamă sau de bronz se foloseşte carbura de siliciu, iar pentru piesele de oţel aliat, de fontă maleabilă sau de bronz dur se recomandă oxidul de aluminiu. — Mărimea granulelor abrazive se alege de 180---320 u, pentru superfiniţia prel iminară, şi de 320--600 pi, pentru super-finiţia finală. Granulele abrazive trebuie să aibă dimensiuni foarte apropiate între ele şi să fie repartizate uniform în masa liantului.— Lianţii utilizaţi pentru aglomerarea granulelor abrazive pot fi lianţi v i t r i f i a ţ i, la uneltele abrazive pentru piesele de oţel şi de fontă; lianţi de răşină sintetică (bachelită), la uneltele abrazive pentru piesele de oţel moale, de alamă sau de bronz. Uneltele abrazive pentru superfiniţie se execută, în generai, fie în formă de bare cu secţiune pătrată (de ex. cu latura de 10x10 mm, 18x18 mm sau 25x25 mm, şi cu lungimi de 50, 80 sau 100 mm), fie în formă de disc sau de oală conică. Lăţimea totală a barelor trebuie să fie de 30---60 % din diametrul piesei, iar lungimea, puţin mai mică decît lungimea suprafeţei de prelucrat; la prelucrarea suprafeţelor limitate (de ex. suprafaţa unui arbore cu gulere la extremităţi), pentru evitarea unei aşchieri ma, accentuate la mijlocul suprafeţei piesei, se execută la mijlocul barei abrazive o degajare trapezoidală sau semirotundă, pînă la 2/3 din lăţimea ei. — în „capetele de superfiniţie" ale maşinii-unelte se fixează una sau mai multe bare abrazive (v. sub Superfiniţie, cap de ~ ), şi anume cîte o bară pentru piesele cu diametri pînă la 75 mm, sau două^ pînă la şase bare abrazive pentru diametri mai mari. — în general, barele abrazive lucrează pînă la uzura lor completă, fără ascuţire intermediară; cînd această ascuţire e totuşi necesară, ea se execută de obicei la strung, cu ajutorul unor pulberi abrazive şi cu petrol, pe suprafaţa unui dorn care are acelaşi diametru ca şi piesa de prelucrat. Durativitatea barelor abrazive variază între 250 şi 10 000 de operaţii (sau mai mult), în funcţiune de duritatea lor, de condiţiile de lucru şi de presiunea barelor abrazive pe suprafaţa piesei care se prelucrează. Presiunea exercitată de uneltele abrazive pe suprafaţa supusă superfiniţiei variază între 0,5 şi 3 kgf/cm2, fiind mai mare la oţelurile dure şi mai mică la oţelurile moi. Forţa de apăsare a barelor abrazive pe suprafaţa piesei e mai mare la începutul prelucrării, pentru a se scoate cît mai repede excesul de material lăsat de la operaţia de prelucrare anterioară, şi se micşorează spre sfîrşitul operaţiei de superfiniţie. Apăsarea se realizează cu ajutorul unor resorturi, de cari sînt fixate barele abrazive, pe capul de superfiniţie. ■ Regimul de lucru pentru superfiniţia pieselor cilindrice de oţel se alege, de obicei, în mod ui următor: v i t e.z a de rotaţie a piesei, 15---18 m/min; mişcarea rectilinie oscilatorie a barelor abrazive, 800---1000 de curse duble pe minut (cursa fiind de 1,5 mm, la prelucrarea oţelurilor căiite, şi de 4,5-•-6 mm, la oţelurile netratate termic). La oţelurile dure, viteza de rotaţie a piesei se reduce (de ex. 4---10 m/min) şi se măreşte numărul de curse duble pe minut,, executate de barele abrazive în mişcarea rectilinie oscilatorie, iar la superfiniţia oţelurilor moi se măreşte viteza unghiulară a piesei. Cal itatea suprafeţei piesei nu e influenţată de mărimea avansului longitudinal al capului de superfiniţie. — Dacă nu s-a obţinut calitatea necesară a suprafeţei prelucrate, se măreşte cursa mişcării rectilinii oscilatorii şi se micşorează frecvenţa acestor curse, sau se măreşte turaţia piesei şi se modifică forţa de apăsare a barelor abrazive asupra suprafeţei prelucrate. în cazul cînd prelucrarea suprafeţei piesei se face în două etape, viteza de rotaţie a piesei, la superfiniţia finală, se alege de două pînă la trei ori mai mare decît viteza unghiulară folosită la superfiniţia preliminară. — Durata operaţiei de superfiniţie e, în general, de 10-*-30s. Surplusul de material admis la superfiniţie, care se determină prin înălţimea asperităţilor rămase de la operaţia de prelucrare anterioară, depinde de felul acestei operaţii şi de natura materialului piesei prelucrate. De obicei, grosimea stratului care se scoate prin superfiniţie nu depăşeşte 5 pentru piesele de oţel, rectificate în prealabil; pentru superfiniţia pieselor de aluminiu, după strunjirea fină exterioară se pot lăsa 20---40 pi la diametru. în cazurile în cari nu se lasă surplusuri de material pentru superfiniţie (la operaţia de prelucrare anterioară), piesa se execută în limitele toleranţei dimensiunii prescrise, şi anume arborii se prelucrează cît mai apropiat de limita superioară a toleranţei, iar alezajeie, cît mai apropiat de limita inferioară a toleranţei. Lichidul de tăiere folosit la superfiniţie e, în general, un lubrifiant sau apă, care, în procesul de superfiniţie dă aceleaşi rezultate ca şi lubrifiantul. Dacă se foloseşte un lubrifiant, compoziţia şi viscozitatea acestuia trebuie alese astfel, încît să asigure spălarea imediată a particulelor de metal şi de abraziv (desprinse de pe suprafeţele piesei şi, respectiv, ale uneltei), cum şi să întrerupă automat abraziunea, în momentul în care suprafaţa prelucrată capătă gradul de netezime prescris. Ca lubrifianţi pentru operaţia de superfiniţie se pot folosi: un amestec de 10 părţi petrol şi o parte ulei cu viscozitatea 2,6—3,3° E la 50°, petrolul (pentru oţelurile foarte dure) sau amestecul de apă cu săpun (pentru oţelurile foarte tenace). Superfiniţie preliminară: Operaţie de prelucrare pentru detaşarea celei mai mari părţi din surplusul de material lasat pentru superfiniţie. Se foloseşte, de obicei, cînd materialul lăsat în surplus de la operaţia de prelucrare anterioară e mai mare şi, în special, cînd pentru obţinerea unei calităţi optime a netezimii suprafeţei care se prelucrează e necesară efectuarea superfiniţiei în două etape (preliminară şi finală). Uneltele abrazive utilizate la superfiniţia preliminară pot avea dimensiunile lineare ale granulelor abrazive de 180---320 [jl. Forţa de apăsare a barelor abrazive se alege la limita superioară, pentru ca scoaterea surplusului de material să fie efectuată într-un timp cît mai scurt. Superfiniţie finală: Operaţie de prelucrare, prin care se detaşează de pe suprafaţa piesei restul de material rămas de la superfiniţia preliminară (v. mai sus). Viteza de mişcare a piesei, în timpuI prelucrării, se ia de două pînă la trei ori mai mare decît la superfiniţia preliminară. Uneltele abrazive utilizate la superfiniţia finală pot avea dimensiunile lineare ale granulelor abrazive de 320”-600 pt. Superfiniţie, cap de ~ 604 Superfiniţie, maşină de ~ Forţa de apăsare a barelor abrazive pe suprafaţa care se prelucrează se alege la limita inferioară. Superfiniţie rotundă: Operaţie de super- finiţie a suprafeţelor de rotaţie, cari sînt cilindrice (de ex. suprafaţa laterală a pistoanelor unui motor de avion), conice (de ex. suprafaţa de lucru a cepului unui calibru-tampon) sau oarecari (de ex. suprafeţele de frecare ale fusurilor axiale de la un arbore motor). După poziţia suprafeţei care se prelucrează, superfiniţia rotundă poate fi exterioara (de ex. superfiniţia suprafeţei unui arbore) sau interioara (de ex. superfiniţia cilindrilor unui motor cu ardere internă). Operaţiile de superfiniţie rotundă se execută, în general, la maşina de superfiniţie (v. Superfiniţie, maşină de —) şi, uneori, la strungul uzual sau la maşina de rectificat rotund exterior (simplă sau universală), cu ajutorul unui cap de superfiniţie (v. Superfiniţie, cap de —). în cazul folosirii unui strung, pe căruciorul acestuia se montează capul de superfiniţie şi un electromotor pentru antrenarea arborelui principal (v. fig. II). Mişcarea de rotaţie de la li. Schema aplicării capului de superfiniţie la un strung normal. 1) unealtă abrazivă; 2) arbore principal al capului ae superfiniţie; 3) resort reglabil; 4) rolă; 5) camă frontală; 6) roţi de curea; 7) electromotor. arborele electromotoruIui 7 e transmisă prin roţile de curea 6 pînă la cama frontală 5 care, prin intermediul rolei 4, imprimă arborelui principal 2 al capului de superfiniţie, deci şi uneltei abrazive 1, mişcarea rectilinie oscilatorie; piesa, fixată în universal sau între vîrfurile de prindere ale strungului, execută mişcarea de rotaţie, iar avansul longitudinal al barelor abrazive (de-a lungul axei piesei) se efectuează cu ajutorul căruciorului strungului, Superfiniţie plană: Operaţie de superfiniţie a suprafeţelor plane. După poziţia suprafeţei care se prelucrează, superfiniţia plană poate fi exterioara (de ex. suprafaţa unei cale plan-paralele) sau interioară (de ex. locaşul sertarului plan al unei valve de distribuţie de la frîna cu aer indirectă, a unui vehicul de cale ferată). Operaţiile de super- Cap de superfiniţie. 0) secţiune longitudinală şi vedere; b) suportul barelor abrazive ale capului de superfiniţie (la scară mai mare); 1) c§mă frontală; 2) rolă; 3) arborele principal al capului de superfiniţie; 4) resort reglabil; 5y resort pentru apăsarea elastică a barelor abrazive pe suprafaţa piesei; 6) manetă pentru retrajerea rapidă a barelor abrazive; 7) bară abrazivă; 8) placă de prindere; 9) bulon; 10) opritor; 11) traversă port-bară abrazive; 12) ax; 13) opritor; 14) piesa care se prelucrează; 15) sensul mişcării de rotaţie a abrazoarelor. finiţie plană se execută, de obicei, la maşini-unelte de superfiniţie (construite pentru aceste prelucrări) şi, uneori, la maşini-unelte uzuale echipate cu un cap de superfiniţie. Superfiniţie de profiluri: Operaţie de superfiniţie a suprafeţelor profilate a căror directoare e o curbă oarecare, cu ajutorul unor maşini de construcţie adecvată prelucrării acestor piese.O astfel de operaţie de prelucrare e, de exemplu, superfiniţia arborilor cu came, care se efectuează la o maşină-unealtă de superfiniţie, construită pentru această prelucrare (v. Superfiniţie, maşină de ~). î. cap de Tehn.: Dispozitiv folosit la operaţia de superfiniţie (v.), atît pentru prinderea uneltelor abrazive, cît şi pentru antrenarea acestora într-o mişcare rectiIinie-oscilatorie sau într-o mişcare complexă de rotaţie asociată cu alte mişcări. După felul maşinii-unelte la care se execută prelucrarea, capul de superfiniţie se fixează, fie pe căruciorul unui strung normai, fie pe suportul discului abraziv al unei maşini de rectificat rotund exterior, fie pe suportul respectiv al maşinii de superfiniţie. Fig. aş\ b reprezintă un tip de cap de superfiniţie, pentru efectuarea la strung a operaţiei de superfiniţie cilindrică interioară. Mişcarea rectilinie-oscilatorie a barelor abrazive e transmisă de la roata de curea a capului de superfiniţie, printr-o camă frontală, o rolă şi arborele principal al capului; un resort elicoidal apasă rola pe cama frontală. Barele abrazive se fixează pe două suporturi, cu ajutorul unor plăci; suportul-barelor abrazive se poate aşeza liber pe generatoarea suprafeţei cilindrice care se prelucrează, oscilînd în jurul unui bulon de articulaţie, iar unghiul acestei oscilaţii e limitat de un opritor. Pentru autoreglarea barelor abrazive şi pentru asigurarea apăsării lor egale pe suprafaţa care se prelucrează, ambele suporturi de bare abrazive sînt fixate pe o traversă comună, care se poate roti în jurul unui ax, două opritoare servind la ii- ,n 7 '&L mitarea unghiului acestei oscilaţii. 2. maşina de Mş.; Maşină-unealtă specială pentru prelucrarea prin superfiniţie (v.) a suprafeţelor metalice. în maşinile de superfiniţie se realizează, în general, o mişcare complexă (de ex. rect i I i nie-osc ila-torie şi de avans) a uneltei abrazive şi o mişcare simplă (de ex. mişcare de rotaţie) pentru piesa care se prelucrează.— După forma suprafeţelor cari se prelucrează, se deosebesc: ma-superfiniţie plană şină de superfiniţie rotundă, maşină de şi maşină de superfiniţie pentru suprafeţe profilate. Maşina de superfiniţie rotunda se foloseşte la superfiniţia suprafeţelor de rotaţie, exterioare sau Superfiniţie, maşină de ^ 605 Superfiniţie, maşină de inţerioare, cari au generatoare rectilinie (suprafeţele cilindrice sau conice) sau curbilinie. Se construiesc maşini orizontale şi, uneori, maşini verticale de superfiniţie rotundă. Maşina de superfiniţie plană se foloseşte Ja superfiniţia suprafeţelor metalice plane. Piesa se fixează pe masa rotundă a maşinii-unelte, cu dispozitive de prindere mecanice sau cu ajutorul unui platou magnetic. Unealta abrazivă, în formă de oală conică, e fixată pe un arbore port-unealtă în poziţie verticală. Caracteristica principală a acestei maşini consistă în faptul că mişcarea de lucru e combinată, de obicei, din şase mişcări: pe lîngă mişcările de rotaţie ale mesei şi ale uneltei abrazive, unealta mai execută mişcări scurte şi rapide de translaţie în ambele sensuri — imprimate cu ajutorul unor bucele excentrice, montate pe arborii principali ai meşei şi capului de superfiniţie — , cum şi mişcări rectilinii alternative lente în plan orizontal, cu lungime mare a cursei. Maşina de superfiniţie pentru suprafeţe profilate se foloseşte la superfiniţia suprafeţelor a căror directoare e o curbă oarecare. Din această categorie face parte, de exemplu, maşina de superfiniţie pentru arbori cu came, care e o maşină orizontală de superfiniţie, cu vîrfuri d-e prindere, pentru supernetezirea suprafeţelor de lucru ale camelor unui arbore cu came, astfel încît acestea să devină suprafeţe-ogiindă. Arborele cu came, prins între cele două vîrfuri de prindere ale păpuşilor fixă şi mobilă, execută concomitent o mişcare de rotaţie şi o deplasare oscilantă, iar uneltele abrazive (în formă de disc), dispuse de ambele părţi ale piesei, efectuează o mişcare de rotaţie. — După direcţia axei părţii de maşină (de ex.: masa de lucru, plpuşa fixă, etc.) pe care se fixează piesa în vederea operaţiei de superfiniţie, cum şi după direcţia pe care o are axa suprafeţei în timpul prelucrării ei, se deosebesc: maşină verticală de superfiniţie şi maşină orizontală de superfiniţie. Maşină verticală de superfiniţie: Maşină-unealtă pe care piesele se prind astfel, încît generatoarea suprafeţei să rămînă verticală sau aproape verticală în timpul prelucrării. Piesa se prinde, fie pe masa de lucru a maşinii-unelte, cu ajutorul unui dispozitiv de prindere (de ex. dispozitiv de prindere mecanic, electromagnetic, etc.), fie direct pe capătul arborelui port-piesă, montat totdeauna în poziţie verticală. Maşina verticală de superfiniţie poate avea un arbore sau mai mulţi arbori port-piesă. Maşina verticală de superfiniţie u n i-a x, care are un singur arbore port-piesă, e echipată cu o masă de lucru, fixă sau rotativă, pe care se prind piesele de prelucrat. — La maşinile de superfiniţie cu masă fixă, capul de superfiniţie, cu bare abrazive pentru superfiniţia interioară sau exterioară, efectuează atît mişcarea de rotaţie, cît şi mişcările rectilinii-oscilatorii verticale. Maşina se foloseşte, de exemplu, la superfiniţia interioară şi exterioară a unor piese de maşini cu suprafeţe cilindrice. — La maşinile de superfiniţie cu masă rotativă, piesele sînt prinse pe masa de lucru (cîte una sau mai multe), direct sau cu ajutorul unui platou magnetic, şi efectuează, împreună cu acesta, o mişcare de rotaţie în sens contrar rotirii arborelui principal al capului de superfiniţie. Unealta abrazivă, de obicei în formă de oala conică, efectuează o mişcare de rotaţie, iar arborele port-unealtă efectuează (împreună cu aceasta) o mişcare orizontală rectiIinie-osci 1 a-torie (v. fig. o). Concomitent, capul de superfiniţie mai efectuează şi o mişcare orizontală lentă, cu ajutorul săniei pe care se fixează împreună cu electromotorul de antrenare al arborelui principal. Capul de superfiniţie se poate deplasa şi vertical, în funcţiune de înălţimea piesei care se prelucrează. Această maşină-unealtă se foloseşte, de exemplu, la superfiniţia plană a segmenţilor de piston. Maşina verticală de superfiniţie m u I-t i a x e construită cu mai mulţi arbori port-piesă, pe capetele cărora piesele se prind şi efectuează o mişcare de rotaţie în Scheme de maşini de superfiniţie. 0) maşină verticală, uniax, cu masă rotativă; b) maşină universală orizontală; 1) batiu; 2) masă de lucru; 3) platou magnetic; 4) păpuşă fixă; 5) păpuşă mobilă; 6) cap de superfiniţie; 7) disc abraziv; 8) sanie; 9) electromotor; 10) piesa care se prelucrează. jurul unor axe verticale. Concomitent cu mişcarea de rotaţie în jurul axei lor, uneltele abrazive, în formă de oală conică, efectuează şi o mişcare rectilinie oscilatorie. Această maşină-unealtă se foloseşte, de exemplu, la superfiniţia marginilor plane ale unor piese de formă cilindrică. Maşină orizontală de superfiniţie: Maşină-unealtă pe care piesele se prind astfel, încît generatoarea suprafeţei să rămînă orizontală sau aproape orizontală în timpul prelucrării. După modul de prindere a pieselor cari se prelucrează pe această maşină, se deosebesc: maşină orizontală de superfiniţie cu vîrfuri de prindere, maşină orizontală de superfiniţie cu cap de prindere, maşină orizontală de superfiniţie cu role. Maşina orizontală de superfiniţie cu vîrfuri de prindere e echipată cu păpuşă fixă şi cu păpuşă mobilă, pentru prinderea pieselor de prelucrat cu ajutorul vîrfurilor de prindere. Din această categorie fac parte, de exemplu, maşina de superfiniţie universală, maşina de superfiniţie pentru arbori cotiţi, maşina de superfiniţie pentru arbori cu came. Maşina universală de superfiniţie se foloseşte la prelucrarea suprafeţelor rotunde, exterioare (de obicei) sau interioare (uneori). Piesa care se prelucrează se prinde pe masa maşinii-unelte şi e antrenată în mişcare de rotaţie cu ajutorul arborelui principal al păpuşii fixe. Mişcarea de avans longitudinal, în direcţia axei piesei, se obţine prin deplasarea m£sei şi, uneori, prin deplasarea capului de superfiniţie (pe două ghidaje paralele cu axa piesei). Capul de superfiniţie, care asigură prinderea uneltelor abrazive şi antrenarea acestora în mişcarea rectilinie-oscilatorie, se poate deplasa şi în direcţie verticală, cu o cursă corespunzătoare diametrului piesei care se prelucrează (v. fig. b). Maşina universală de superfiniţie cuprinde, în general, următoarele subansambluri: batiul; masa de lucru ; capul de superfiniţie ; păpuşa fixă, cu mecanismul mişcării de rotaţie a arborelui principal, care antrenează piesa în mişcare de rotaţie; păpuşa mobilă; organele de antrenare (de ex.: electromotorul pentru antrenarea arborelui principal al păpuşii fixe, electromotorul pentru antrenarea arborelui principal al capului de superfiniţie); dispozitivele de comandă (de ex.: roţi de mînă, manivele, butoane elect rice); diferite instalaţii (de ex.: instalaţia pentru lichidul de tâ/ere, instalaţia de ungere a maşinii-unelte, etc.). La maşina orizontală de superfiniţie cu cap de prindere, piesele de prelucrat se prind cu Superflot 606 Superfosfat ajutorul unui cap de prindere (de ex. mandrină universală), montat pe arborele principal al păpuşii fixe. Piesa efectuează, de obicei, atît mişcarea de rotaţie, cît şi mişcarea rectilinie-oscilatorie orizontală; în timpul prelucrării, capul de superfiniţie nu efectuează, în mod obişnuit, nici o mişcare. Această maşină se foloseşte, de exemplu, la superfiniţia discurilorde ambreiaj pentru automobile. La maşina orizontala de superfiniţie cu role, piesele sînt aşezate cîte una sau mai multe, fiecare pe cîte două role rotative. Piesele execută o mişcare de rotaţie, transmisă de rolele rotative (confecţionate, de obicei, din texto-lit). Capetele de superfiniţie, în număr egal cu al 'perechilor de role, sînt echipate cu bare abrazive şi execută o mişcare rectilinie-oscilatorie orizontală. Această maşină se foloseşte, de exemplu, la superfiniţia exterioară a pistoanelor pentru motoare de avion. 1. Superfiot. Ind. text.: Fir extensibil şi cu volum mare de polimeri sintetici, obţinut prin încreţire cu ajutorul detor-sionării unui ansamblu de două fire simple (de fibre continue), cari au fost dublate, unul avînd torsiunea în sens contrar torsiunii celuilalt. E folosit atît pentru fabricarea tricotajelor cît şi a ţesăturilor cu extensibilitate mare. 2, Superfosfat, pl. superfosfaţi. Ind. chim., Agr.: îngră-şămînt chimic cu fosfor, pentru agricultură, conţinînd fosfat monocalcic şi anhidrit, cum şi mici cantităţi de acid fosforic şi de săruri ale celorlalte elemente cari se găsesc în minereuri le de fosfor folosite ca materie primă în procesul de fabricaţie. Din punctul de vedere al structurii fizice, se deosebesc: superfosfat simplu, care se prezintă sub forma de pulbere fină de culoare albă-cenuşie, şi superfosfat granulat, care se prezintă sub forma de granule de diferite mărimi (între 1 şi 4 mm), după procedeul de obţinere.— Din punctul de vedere al compoziţiei chimice, se deosebesc: superfosfat concentrat, cu un conţinut mare de P2Os şi aproape total lipsit de sulfat de calciu, şi superfosfat a m o n i z a t, care conţine în plus anumite cantităţi de azot sub formă amoniacală. S u pe rf osf at u I simplu se caracterizează prin: conţinutul de acid fosforic liber, numit ş\ aciditate liberă, care la ieşirea din reactor e de 10***12% P205, iar după maturizare, atunci cînd produsul devine livrabil, de 4***6%; conţinutul de fosfor solubil în apa, care se găseşte în superfosfat ca fosfat monocalcic, Ca(H2P04)2, acid fosforic şi alte săruri solubile cu fosfor şi care se exprimă în procente de P2Os solubil în apă faţă de superfosfat (conţinutul de P2Os asimilabil corespunde fosforului care poate fi asimilat de plante şi care e constituit din compuşii cu fosfor solubili în apă şi din săruri cu fosfor ca: fosfat de aluminiu, fosfat de fier şi fosfat dicalcic, cari sînt solubile într-o soluţie amoniacală de citrat de amoniu); coeficientul de descompunere a materiei prime cu fosfor, determinat prin relaţia: % P2O5 asimilabil %P2^5 total -•100, şi care e de 85---87*% la superfosfatul care iese din reactor şi creşte după maturizare, la 94--*96%; conţinutul de umiditate ai superfosfatului , care exprimă conţinutul în apă liberă, la care se adaugă o parte d in apa de cristal izare a fosfatului monocalcic, şi reprezintă, după maturizarea superfosfatului, 8***10%; conţinutul de sulfat din superfosfat, adică conţinutul de ion SO|~ corespunzător acidului sulfuric consumat şi care se exprimă convenţional în % H2S04; randamertul superfosfatului, Y), respectiv cantitatea de superfosfat obţinut pentru o parte în greutate de minereu cu fosfor. Superfosfatul e un îngrăşămînt agricol foarte valoros, deoarece conţine ca substanţă activă fosfor, element indispen- sabil dezvoltării plantelor. Acest fosfor e asimilat de plante numai în proporţia de 15'**50%, restul trecînd în sol sub forme insolubile (fosfaţi de calciu, de aluminiu şi de fier). Materia primă pentru fabricarea superfosfatului e constituită din minereurile cu fosfor în cari acesta se găseşte sub formă de fosfat de calciu, adică în principal apatitele (v.) şi fosforitele (v.). Fosfaţii naturali se prelucrează atunci cînd se urmăreşte să se mărească concentraţia în substanţa utilă, respectiv în pentoxid de fosfor (P205), sau să se elimine impurităţile cari dăunează în procesul tehnologic de fabricare a îngrăşămintelor cu fosfor sau a acidului fosforic (de ex. conţinutul mare de carbonaţi). Fabricarea superfosfatului se face după diferite procedee, cari se deosebesc în ce priveşte tipurile de utilaj, însă cari au aproape toate aceleaşi faze principale de fabricaţie, şi anume: pregătirea materiilor prime; fabricarea propriu-zisă a superfosfatului şi fărîmarea superfosfatului; operaţii suplementare, cari conduc la obţinerea unor sorturi superioare din punct de vedere calitativ, ca superfosfat amonizat şi superfosfat granulat, şi cari se realizează prin fazele suplementare: amonizarea şi granularea superfosfatului. Pregătirea materiilor prime cuprinde operaţia de fărîmare, prin care se mărunţesc bucăţile mari de minereu, măcinarea fină şi uscarea materialului, cum şi corectarea concentraţiei şi a temperaturii acidului sulfuric. Fărîmarea se realizează după scheme diferite, în funcţiune de mărimea iniţială a materialului supus concasării, de capacitatea lui de măcinare, de tipurile de utilaj folosite, într-o singură treaptă sau în două trepte, cu sau fără sortare, cu sau fără returul refuzului de la sortare. în cazul unui conţinut mare de umiditate se prevede şi faza de uscare. Ca maşini de fărîmat se folosesc: concasoarele cu fălci sau cele conice, cu arbore suspendat, cu arbore vertical fix şi cu arbore în consolă (v. sub Concasor), în cazul apatiteior, cari au o structură mineralogică compactă, şi morile cu ciocane (v.) sau morile cu impact în cazul fosforitelor. Moara cu impact e formată dintr-o carcasă de oţel dublată la interior, pe părţile laterale, de un grătar de oţel manganos, şi are la interior două rotoare cu bare cari se învîrtesc cu turaţie înaltă. Materialul de concasat căzînd pe aceste rotoare e proiectat cu putere peste grătar şi e fărîmat. Măcinarea fină se execută, fie prin pulverizare prin zdrcbire, fie prin pulverizare prin triturare. Dintre morile cari lucrează prin zdrobire, mai uzuale sînt: morile centrifuge cu bile, cele cu valţuri, şi morile pendulare, cu bile sau fixe. Dintre morile cari lucrează pe principiul triturării sînt: morile cu bile conice şi morile cu bile cilindrice. Măcinarea fină se realizează cu sortare în curent de aer, sau, în cazul în care materialul e umed, în curent de gaze fierbinţi,— Instalaţia de măcinare cu sortare în curent de aer se compune (v. fig. /) din următoarele părţi: dispozitivul de alimentare a morii cu material; moara propriu-zisă, cu dispozitivul de sortare; sistemul de desprăfuire; agregatul mecanic de vehiculare pneumatică, şi generatorul de gaze calde cu instalaţiile anexă. Fosforitele trec din buncărul 1, prin dozatorul continuu 2, în moara 3. Prin moară se aspiră aerul, care antrenează materialul măcinat ce se sortează în separatorul 4, /. Schema tehnologică a unei instalatii de măcinare, cu uscare în curent de aer, a fosfaţilor naturali. 7) buncăr de alimentare; 2) alimentator; 3) moară; 4) separator de aer ; 5) ciclon ; 6) filtru ; 7) suflantă ; 8) generator de gaze calde. §uperfosfat 607 Superfosfat unde granulele mari sînt reţinute şi cad din nou în moară, iar particulele fine ies din separator împreună cu aerul, separîn-du-se succesiv în ciclonul 5 şi în filtrul 6. Aerul liber de suspensii e aspirat de suflanta 7 şi e refulat în aer. Cînd e necesară şi uscarea materialului, aerul se înlocuieşte cu gazele de ardere obţinute în generatorul 8. Acestea sînt diluate cu gazele refulate de suflanta 7, astfel încît temperatura la intrarea în moară să se menţină la 400***500°. Sortarea se realizează cu separatoare statice cari funcţionează pe principiul detentei, sau dinamice, bazate pe acţiunea forţei centrifuge. Aerul e purificat complet de pulberile antrenate, prin trecerea lui prin filtre cu saci. Depozitarea fosfaţi lor bulgări se face pe platforme, în aer liber, deservite de bene cu cablu sau de excavatoare, pentru mecanizarea operaţiilor şi a transportului, iar fosfaţii mărun-ţiţi la granulaţia de 20---25 mm, cum şi cei măcinaţi fin şi uscaţi, se depozitează în silozuri închise (parabolice, cilindrice, cu celule). Acidul sulfuric, cea de a doua materie primă de bază utilizată la fabricarea superfosfatului, trebuie să fie supus unei operaţii de corectare a concentraţiei şi a temperaturii, la concentraţia de 60***70% H2S04 şi la temperatura de 60--700. Conţinutul în impurităţi interesează numai în mică măsură (trebuie ca procentul de fier şi de aluminiu să fie mic, pentru a nu forma compuşi insolubili cu cîntar, dozatoare vibratoare, etc. Dozatoarele pentru acidul sulfuric sînt cu funcţionare discontinuă şi continuă. Dintre cele continue, mai importante sînt: dozatorul cu fantă, format dintr-un vas cu două compartimente, avînd în peretele despărţitor o fantă sau un şir de găuri pe diagonala peretelui despărţitor, prin cari se scurge acidul; dozatorul rotativ e format dintr-o cutie metalică în care se roteşte o roată cu cupe şi care deversează acidul lateral, într-un buzunar al cuvei dozatorului, care e legat de ştuţul de evacuare. Debitul de acid se reglează, prin nivelul acidului din vas şi prin modificarea turaţiei roţii cu cupe. Amestecarea rocii fosfat ice cu acidul sulfuric se realizează în amestecătoare în cari agitarea trebuie să fie suficient de puternică pentru a realiza un amestec cît mai intim şi într-un timp relativ scurt (1,5***3 minute). Un aparat cu funcţionare continuă e amestecătorul vertical, care e format dintr-o cuvă metalică, ovală, căptuşită cu zidărie antiacidă, împărţită în mai multe compartimente. în fiecare compartiment e suspendat cîte un agitator pentru omogenei-zarea masei. Debitul se poate regla astfel, încît să se asigure timpul util de agitare, care e de numai cîteva minute. Amestecarea fosfaţilor cu acid sulfuric se face cu degajare de căldură; temperatura depăşeşte 100°. în amestecător se formează o pastă fluidă, din care se degajă vapori de apă şi gaze cari conţin II, Schema tehnologică a unei secţii de fabricare a superfosfatului. î) transportor; 2) buncăr; 3) alimentator cu melc; 4) elevator; 5) transportoare-rrelc; 6) cîntar cu bandă; 7) amestecător; 3) cîntar de control; 9) instalaţie de preparare şi dozare a acidului sulfuric; 10) cameră de reacţie continuă; 11) transportor; 12) camere de absorpţie intensivă; 13) vas-tampon; 14) pompe; 15) ven' tilator; 16) vas pentru depozitarea acidului fluosilicic; 17) separator de picături; 18) depozit pentru maturizare; a) acid sulfuric; b) apă; c) gaze de fluor. acidul fosforic şi să nu conţină substanţe volatile nocive), astfel încît pot fi folosiţi şi acizii reziduali rezultaţi din industria de sinteză organică a disolvanţilor, a acetilenei, a detergenţilor, coloranţilor, de la nitrări, din industria cauciucului sintetic, etc. Unele impurităţi din acidul sulfuric sînt îndepărtate prin operaţii simple, ca: decantare, schimbarea concentraţiei acidului, precipitarea impurităţilor şi separarea lor prin centrifugare, etc. Acidul sulfuric se depozitează în rezervoare special amenajate şi separat pe diferitele concentraţii. Fabricarea superfosfatului cuprinde următoarele faze: Dozarea minereului fin măcinat şi a acidului sulfuric, care se realizează automat în instalaţii cu funcţionare continuă. Dozarea fosfaţilor se face cu dozatoare celulare gravimetrice, cîntare cu cupă, cîntare cu bandă, dozatoare cu bandă- produse volatile cu fluor. Schema tehnologică a unei secţii de fabricare a superfosfatului e reprezentată în fig. II. Reacţia dintre f o s f a ţ i i naturali şi acidul sulfuric decurge în două faze, şi anume: în prima parte se formează acid fosforic şi sulfat de calciu, de obicei ca semihidrat şi, în faza a doua, acidul fosforic reacţionează cu fosfaţii naturali, dînd fosfat monocalcic. Reacţiile în cazul fluorapatitului sînt: (I) Ca5(P04)3F + 5 H2S04+2iH20 = = 3 H3P04 + 5 CaS04-|H20 + HF (li) Ca5(P04)3F+7 H3P04+5 H20 = 5 Ca(H2P04)2-H20+HF; din acestea se deduce reacţia totală: (III) 2 Ca5(P04)aF+7 H2S04+6iHa0- = 3 Ca(H2P04)2'H20+7 CaS04-*HgO+'2 HF, Superfosfat 608 Superfosfat Prima reacţie se realizează cu viteză mare, iar a doua e mai lentă şi viteza ei scade încă pe măsura micşorării concentraţiei componenţilor iniţiali din amestec. Reacţia din faza a doua e însoţită şi de cristalizarea sărurilor într-o formă stabilă. întărirea pastei de superfosfat are loc în camera de reacţie în anumite condiţii de temperatură şi prin îndepărtarea unei părţi din apa existentă în pasta de superfosfat. îngroşarea pastei începe în momentul în care s-a consumat 60---80% din acidul sulfuric şi se obţine o masă solidă şi friabilă de superfosfat. în această fază de întărire a pastei se realizează în cea mai mare parte şi procesul chimic. Depozitarea şi condiţionarea superfosfatului au ca scop: primul, să asigure produsului timpul necesar pentru definitivarea reacţiilor, adică pentru realizarea maturării sau a mace-raţiei; iar al doilea, de a neutraliza aciditatea remanentă în superfosfat. Definitivarea reacţiilor se face în continuare într-o perioadă lungă de timp, 7***25 de zile, în depozite, şi operaţia e numită maturizare, maturare sau macerare. Deoarece reacţia continuă cu degajare de căldură, pentru a nu se depăşi temperatura optimă necesară, materialul e vînturat de cîteva ori în acest timp. După maturizare, superfosfatul rămîne cu o aciditate liberă de 4***6% care, fiind dăunătoare culturilor, e necesară neutralizarea prin amestec cu carbonat de calciu, cu dolomit sau chiar cu fosforite. C a r a c t e r i s t i c i I e procesului f i z i c o c h i m i c sînt: în prima etapă, pe măsură ce se desfăşoară reacţia I, concentraţia acidului sulfuric scade şi creşte concentraţia acidului fosforic, iar în acelaşi timp ionul sulfat trece în sulfat de calciu insolubil. în această etapă, acidul fosforic nu poate forma săruri de calciu, fiindcă în prezenţa acidului sujfuric ele ar fi descompuse, cu formare de sulfat de calciu. în a doua etapă, faza lichidă e formată din acid fosforic saturat cu fosfat monocalcic, conform reacţiei II. în prima etapă cristalizează sulfatul de calciu, iar în a doua, fosfatul monocalcic, cantităţi mari de săruri cari se depun pe fosforitul nereacţionat şi îngreunează definitivarea reacţiei, în căzui folosirii apatitului Kola, la o concentraţie mai mare decît 64% H2S04, reacţia e încetinită, datorită suprasaturării cu sulfat de calciu în faza lichidă. Faza de maturizare e încetinită, dacă temperatura masei de superfosfat depăşeşte 50°, datorită încetinirii procesului de cristalizare a fosfatului. Afară de reacţiile prin cari se obţine fosfatul monocalcic, la fabricarea superfosfatului se produc şi reacţii secundare, datorită faptului că fosfaţii conţin şi alte elemente, ca fluor, aluminiu, fier, etc. Fluorul din apatit reacţionează cu acidul sulfuric ^i dă acid fluorhidric, HF, care reacţionează cu silicea şi cu acidul silicic rezultat din descompunerea acida a silicaţilor din minereu, conform reacţiilor: (IV) 6 HF-f H2Si03=H2SiF6-f 3 HsO (V) ? H2SiF6+H2Si03 ^ 3 SiF4+3 HaO. Tetrafluorura de siliciu se captează în apă, în instalaţia de absorpţie a gazelor de fluor, sub formă de soluţie de acid fluosilicic, H2SiF6: (VI) 3 SiF4+3 H20 -> 2 H2SiF6+Si02-H20. Această reacţie are loc la temperaturi sub 80° şi, în urma hidrolizei, în instalaţie se depune gel de silice, SiOa. Fosfaţii naturali au, în general, în compoziţia lor, şi ioni de Fe2+, Fe3+, Al3+, cari reacţionează în mediu acid, dînd sulfaţi de fier sau fosfaţi insolubili. Ionii de aluminiu reacţionează, dînd şi fluoruri complexe. Carbonatul de calciu din fosfaţii naturali provoacă o puternică spumare la descompunerea cu acid sulfuric. Magneziu! formează fosfat de magneziu, Mg(H2P04)2, care are mare solubilitate în acid fosforic şi conferă produsului o higroscop ic itate mare. Camerele de reacţie pentru fabricarea superfosfatului sînt cu funcţionare discontinuă şi continuă. Camerele de reacţie cu funcţionare discontinuă sînt de tip vechi şi au productivitate mică. Operaţiile de încărcare cu amestecul de acid sulfuric şi fosfaţi şi de descărcare a superfosfatului format în urma reacţiilor se succed alternativ. Se deosebesc: Camera Hovermann, care are forma cilindrică, e construită din beton armat şi e protejată antiacid (v. fig. Ui), Camera e echipată lateral cu o uşă 2, de evacuare a superfosfatului, cu şarniere la partea superioară. în interior se găseşte un dispozitiv de răzuire cu cuţite 6, ghidat de rolele 7, manevrabil pe verticală. Prin antrenarea roţii dinţate 12 se imprimă întregului dispozitiv de răzuire o mişcare de rotaţie. După ce e închisă, camera se alimentează cu pulpă, prin gura 5, cu dispozitivul de răzuire ridicat ia partea superioară, pînă cînd se umple pînă aproape de partea superioară a uşii. Camera se lasă închisă cîteva ore, pentru definitivarea reacţiei, şi apoi se deschide uşa 2 şi, cu ajutorul dispozitivului de răzuire 6, materialul e scos din cameră şi e trimis în depozitul de maturare. Camera e menţinută sub depresiune şi gazele sînt colectate prin gura 15 şi sînt trimise în instalaţi i le de absorpţie.Un ciclu complet dureazăcirca 16ore. Laocameră cu înălţimea de 6,7 m şi diametrul de 3,5 m, şarja e de circa 50 t. Camere cu funcţionare discontinuă sînt şi camera Kei-ler, camera Venk şi camera Beskov, cari funcţionează după acelaşi principiu tehnologic, însă se deosebesc constructiv. Un procedeu deosebit, deoarece se lucrează la 150° şi la presiunea de 10 at, e procedeul Oberphos. Şarjele de fosfat şi acid sulfuric se introduc simultan într-o auto-clavă rotativă. După închiderea autoclavei se introduce abur, timp de 20 de minute, pentru desfăşurarea reacţiei; apoi se usucă materialul sub vid, timp de circa 30 de minute. Superfosfatul se obţine granulat şi nu e aglomerabil. Prin acest procedeu s-a urmărit să se obţină un superfosfat cu proprietăţi fizice îmbunătăţite, prin micşorarea umidităţii şi a higroscopicităţii. Procedeul nu se poate aplica în instalaţii de mare capacitate. Camerele de reacţie cu funcţionare continuă prezintă avantajul că se pot realiza pentru capacităţi mari şi sînt uşor de condus. în această categorie sînt cuprinse: procedeul Norden-gren, reactorul Broadfield, instalaţia Montecatini, reactorul Moritz-Standaert şi altele. 1) cameră; 2) uşă; 3) sistem de ridicare; 4) gură de evacuare; 5) gură de alimentare; 6) dispozitiv de răzuire; 7) role periferice de ghidaj; 8) arbore pătrăt; 9) lagăr; 10) piuliţă; 11) ax filetat; 12) roată dinţată; 13) pinion; 14) bandă de evacuare; 15) evacuarea gazelor. Superfosfat 609 Superfosfat Procedeul Nordengren se caracterizează prin faptul că faza de amestecare se realizează în două trepte, şi anume: în prima treaptă se dozează fosforitul numai în canti- /V. Schema de monta] a unei instalaţii de superfosfat tip Nordengren. î) buncăr de fosfat; 2, 3) dispozitive de alimentare; 4, 5) cîntar de fosfat; 6, 7) dozator de acid; 8) dispozitiv de amestecare; 9) malaxor; 10) dispozitiv special de transport; 11) superfosfat; 12) dispozitiv de tăiere a superfosfatului; 13) evacuarea gazelor. tatea corespunzătoare formării acidului fosforic, iar în treapta a doua se completează cantitatea de fosforit pentru obţinerea fosfatului monocalcic, în malaxorul 9 (v. fig. IV). Pasta e trecută într-o cameră etanşă, în care circulă cu o viteză redusă un transportor echipat cu plăci de oţel antiacid 10, Superfosfatul e tăiat de pe bandă de un dispozitiv 12, aşezat în faţa benzii, şi apoi e trimis în depozit, Reactorul M'oritz-Standaert eun agregat compact, de mare capacitate şi uşor adaptabil condiţiilor de prelucrare a celor mai diferite materii prime cu fosfor (v. fig. V). Această cameră are următoarele părţi principale: un corp cilindric de oţel 2, căptuşit cu beton armat şi protejat în interior cu chit antiacid. Camera se sprijină, prin intermediul unui inel circular 3, pe un tren de role. Pe inelul circular e coroana elicoidală cu dinţi 4, asupra căreia acţionează melcul unui sistem de antrenare a camerei 5, care îi imprimă o mişcare de rotaţie lentă (o rotaţie se face de la 1,5 ore pînă la 3 ore, după procedeul tehnologic stabilit). Camera e acoperită cu un planşeu de beton armat 6, susţinut de stîlpi proprii. Prin grinda circulară 7 de pe planşeu şi prin jgheabul cu nisip se asigură etanşarea camerei la partea superioară. în centrul camerei, sprijinit în planşeul de beton, se găseşte un cilindru 8, care se termină la partea inferioară cu o pîlnie de scurgere 9, montată pe cadrul de beton al fundaţiei reactorului. De acest cilindru central şi de o grindă curbă a pianşeului de beton e legat un perete despărţitor 10. Acest perete e fix şi asigură, prin plăci de cauciuc prinse lateral şi în partea inferioară, etanşarea unei jumătăţi de cameră între peretele despărţitor din partea concavă, cilindruI central şi peretele camerei, e montat un carusel 11, suspendat de planşeu printr-un lagăr puternic. Pe suprafaţa exterioară a cilindrului caruselului se montează în spirală cuţite tăietoare de diabaz; de asemenea, se montează cuţite şi la partea infe- rioară a lui, pentru a tăia superfosfatul de pe fundul camerei şi pentru a-l transporta către gura de deversare 9. Camera face o rotaţie în 90 de minute. Capacitatea de producţie e de V. Camera Moritz-Standaert. o) secţiune transversală; b) vedere de sus; 1) construcţie de susţinere a camerei; 2) corp cilindric; 3) inel circular; 4) coroană elicoidală; 5) sistem de antrenare a camerei; 6) planşeu de beton armat; 7) grindă circulară; 8) cilindru central; 9) pîlnie; 10) perete despărţitor; 11) carusel! 12) sistem motor-reductor de antrenare a caruselului; 13) sensul de rotire al reactorului. 22**-45 t/h şi depinde de caracteristicile tehnologice ale fosfatului natural folosit în reacţie, care determină timpul optim de rămînere a materialului în cameră. Pasta de superfosfat 39 Superfosfat 610 Superfosfat curge din amestecător în reactor, lîngă peretele despărţitor 10, pe faţa opusă caruselului. Pe măsură ce camera se roteşte, materialul se întăreşte şi se definitivează reacţiile cari au loc. Prin rotire, materialul ajunge în faţa caruselului, care-l taie mărunt şi-l împinge în tubul central, de unde e evacuat. Captarea gazelor cu f 1 u o r e necesară datorită faptului că fosfaţii naturali conţin 2,4-*-4% fluor, iar gazele cu fluor cari rezultă la fabricarea superfosfatului sînt nocive. Instalaţiile pentru captarea gazelor cu fluor realizează absorpţia în apă, pentru obţinerea acidului fluosilicic, sau în soluţii şi suspensii, pentru a obţine anumiţi produşi ca: fluosi-licatul de zinc şi de magneziu, fluorură de sodiu, fluorură de amoniu, din cari se obţin ulterior criolit sintetic, fluorură de aluminiu şi fluorură de sodiu. Absorpţia gazelor cu fluor în apă sau în soluţii se realizează în condiţii similare (v. fig. VI). Gazele de fluor au un grad VI. Schema clasică de^absorpţie a gazelor cu fluor în apă sau în soluţie. 1) cameră de absorbire; 2, 3) turnuri de absorpţie; 4) separator de picături; 5) ventilatoare; 6, 7, 8)vase-tampon de soluţii; 9) pompe de soluţii; 10) gaze cu compuşi volatili de fluor. mare de diluare, 15-**2.5 g fluor/Nm3, corespunzător la SiF4 80*“140 g/Nm3, din care cauză absorpţia lor se realizează în 2--*3 trepte, în contracurent, pentru a obţine un randament de absorpţie mare (98*-*99 %). Ventilatoarele 5 din această secţie ţin în depresiune întreaga instalaţie de superfosfat, pentru ca gazele nocive de fluor să nu pătrundă în atmosfera uzinei şi să poată fi captate. Superfosfatul are, la ieşirea din camera de reacţie, un grad de transformare mic (85-‘-90%), aciditatea liberă mare (6—11 %), umiditatea mare (14-**15 %), e lipicios şi are tendinţă mare de aglomerare, fiind impropriu utilizării sub această formă, în timpu! depozitării continuă reacţia dintre acidul fosforic şi fosfatul natural rămas neatacat şi-l trece în săruri solubile; de asemenea, continuă cristalizarea sărurilor formate. Datorită căldurii înmagazinate de masa de superfosfat în reactor şi căldurii degajate în timpul maturării, superfosfatul se încălzeşte şi pierde o parte din apă şi din compuşii volatili cu fluor. Pentru a se menţine temperatura optimă în masa de superfosfat (35---400 pentru superfosfatul din apatite de Kola), acesta e supus vînturării, pentru răcire şi evaporarea unei părţi din umiditate. Superfosfatul maturat are .circa 4-•-6 % aciditate şi 9**-11 % umiditate. Depozitele de superfosfat se construiesc suficient de mari pentru a se putea face operaţia de depozitare şi de vînturare şi sînt echipate cu agregatele necesare efectuării operaţiilor în mod mecanizat (excavatoare, screpere, poduri rulante cu bene, elevatoare, benzi de transport, etc.). La expediţie, superfosfatul simplu e neutralizat şi e trecut prin dezintegrator, pentru a se fărîma bulgării prinşi în material. Operaţia de încărcare în vagoane e mecanizată. Superfosfatul simplu, sub forma de pulbere, în final prezintă un randament de transformare a fosfatului natural de 93---96% şi aciditatea de circa 4%. Superfosfat granulat: Superfosfat pulverulent transformat în particule aglomerate de formă sferică sau neregulată, de mărime 1---4 mm şi uneori chiar mai mari (circa 5 mm) şi cari au rezistenţă suficientă pentru a nu se sfărîma la manipulare şi depozitare. Superfosfatul granulat are proprietăţi fizice superioare faţă de superfosfatul simplu, Superfosfatul, în special ce! umed, se granulează printr-o mişcare de rostogolire, în masa de material mărunt, a unor nuclee de granulare formate în faza iniţială datorită unei umeziri locale mai accentuate. Prin rostogolirea acestor particule, materialul fin aderă la ele, sub formă de învelişuri succesive, mărindu-!e. Pe acest principiu lucrează granulatorul-tobă, granulatorul-stea, granulatorul Eirich şi granulatorul cu taler înclinat. — Un alt procedeu de granulare se bazează pe efectul mecanic rezultat din mişcarea unui material mărunt într-un curent de gaze. Se presupune că în procesul granulării intervin atît forţele moleculare de coeziune van der Waals, cît şi forţele de atracţiune electrostatice produse prin frecarea şi rostogolirea materialului. Realizarea unor granule de calitate superioară reclamă: dozarea corectă a lichidului de umezire; distribuirea lui uniformă în masa de material supusă granulării; uscarea materialului concomitent cu procesul de granulare: formarea unor săruri în masa de superfosfat cari cristalizează, fixînd astfel o parte din apă; provocarea unor reacţii exoterme în masa de superfosfat, cari determină o evaporare parţială a apei (ca în cazul amonizării, a! adausului de material uscat, pudrării, etc.). Granularea prin mişcarea de rostogolire a masei de material se face în special în următoarele utilaje: Granulatorul-tobă e mult utilizat în industria superfosfatului şi a îngrăşămintelor mixte. într-o instalaţie car^ foloseşte asemenea granulatoare (v. fig. VII), superfosfatul maturizat e adus la buncărul de alimentare 1, de unde, cu ajutorul unei benzi de alimentare 2 cu viteză variabilă, e dozat în ^ granulatorul-tobă 3. în granulator se introduce, pulverizată, o anumită cantitate de apă, cu un dispozitiv de dozare 4, astfel ca umiditatea superfosfatului să fie corectată ia 16* * *19 %. Superfosfatul aglomerat şi umezit cade într-un uscător 5, care lucrează în echicurent cu gazele de ardere provenite din camera de combustie 6. Acestea intră cu temperatura de 500° şi părăsesc uscătorul cu 130°. Superfosfatul uscat, avînd o umid itate finală sub 3 % şi temperaturade 80* **85°, e deversat în elevatorul 7 şi ridicat’la sita dublă 8, unde se separă trei fracţiuni: granulele mai mari decît 4 mm se trimit din nou la baza elevatorului 7, prin valţul de fărîmare 9; granulele între 1 şi 4 mm, cari constituie partea utilă, se transportă cu banda 17 la staţiunea de însăcuire, iar fracţiunea sub 1 mm se aduce, cu transportoarele melc 11 şi 12, la buncărul de alimentare 1. Gazele din uscător sînt aspirate de ventilatorul 15, prin bateriade cicloane 10, scrubberul 73şi separatorul depicături 14şi sînt refulate în atmosferă. în circuitul scrub-berului e montată o pompă de recirculaţie 16. Deşi instalaţiile de granulare cu tobă folosesc, în general, utilaje de construcţie simplă şi uşor de exploatat, ele prezintă următoarele dezavantaje: în toba de granulare are loc numai în parte un proces de formare individualizată a granulelor, întrucît, datorită conţinutului mare de umiditate la care are loc procesul, o parte de material se aglomerează înainte de a se granulaşi se formează bulgări; prin uscare, sortare şi sfărîmare, produsul nu se obţine cu formă regulată sferică/ca în cazul granulării pe taler, mare parte din granule fiind neregulate; procesul fizic de granulare prin rostogolire, în tobă, e mai Vil. Schema unei instalaţii de granulare echipată cu granulator-tobă şi cu uscător. 611 Superfosfat puţin intens decît la taler, drumul granulelor pe suprafaţa metalică a tobei nu are Ioc decît în mică măsură şi, de aceea, granulele pot ajunge numai parţial la forma sferică şi rămîn cu o porozitate mare, cu o compacitate redusă şi, deci, cu o rezistenţă mecanică mai mică; calitatea granulelor nu poate fi îmbunătăţită decît printr-o fază de uscare înaintată, pînă la un conţinut de maximum 3—3,5% apă. Granulate ru l-stea are construcţia exterioară identică cu cea a granulatoruIui-tobă, de care se deosebeşte prin faptul că are interiorul tobei dublat de o carcasă metalică, care formează cinci compartimente, între mantaua exterioară şi cea interioară. în granulatoru l-stea se produc granule cu mărime mai uniformă decît în granulatorul-'tobă. . Granulatorul E i r i c h execută concomitent cu operaţia de granulare şi amestecarea materialului supus gra-nulării. E format dintr-o cuvă cilindrică, orizontală, rezemată pe patru role, în interiorul căreia e montat un arbore, suspendat la partea superioară, care poartă mai multe braţe şi role. Arborele e d ispus excentric faţă de axa cuvei şi e antrenat, împreunăcu braţeie şi cu rolele de amestec, în mişcarede rotaţie de sens contrar celei a cuvei şi cu turaţie diferită. Datorită acţiunilor mecanice intense la cari e supus superfosfatul în granulatorul Eirich, granularea se poate realiza la un conţinut minim de apă, pe baza proprietăţi lor sale tixotropice, astfel, încît e posibilă suprimarea fazei de uscare. Pentru întărirea granulelor se adaugă, uneori, în timpul granulării, soluţie de silicat de sodiu şi, pentru a se reduce tendinţa de aglomerare a granulelor, acestea se pudrează cu caolin sau cu alt material pulverulent uscat. Funcţionarea discontinuă şi productivitatea relativ mică a acestor granulatoare le fac să nu fie folosibile în instalaţiile de mare capacitate. Granulatorul cu taler î n c I i n a t (v. fig. VIII) e format dintr-o tavă cilindrică, rotitoare, cu diametrul pînă la 5 m şi cu înălţimea gulerului relativ mică (sub 500---600 mm). Axul talerului are un pivot, al cărui lagăr culisează, ghidat, într-un suport în formă de sector circular, legat de scheletul de susţinere al talerului, permiţînd schimbarea unghiului de înclinare al talerului. La partea inferioară, talerul are o coroană cu dinţare conică, angrenată cu un pinion, acţionat de motor prin intermediul unui reductor. Gulerul talerului e retractabil, astfel că înălţimea lui poate fi modificată. Pe taler e montat un cuţit de curăţire fix, care cuprinde jumătate din diametrul acestu ia. în comparaţie cu granulatoarele-tobă, granularea pe taler se realizează cu o umiditate mai mică şi se obţin granule uniforme şi sferice, cu rezistenţă mecanică mărită şi cu porozitate redusă. Instalaţiile de granulare cu taler pot funcţiona după mai multe scheme tehnologice, dintre cari mai importante sînt următoarele: granulare fără uscare, cu sau fără adaus de lianţi; cu pudrare pe guler periferic ; cu pudrare în agregat separat; etc. în fig. IX e reprezentată schema unei instalaţii de granulare cu taler fără uscare, cu pudrare în agregate separate. Superfosfatul maturizat e adus din depozit, cu graiferul 1, în buncărul 2, iar apoi, cu ajutorul transportorului cu bandă 3, e adus la secţia de granulare. Buncărul 2 are deschiderea de .la partea inferioară închisă de transportorul cu bandă. Reglarea debitului se face prin schimbarea poziţiei unui sertar. Gura de alimentare a buncărului e acoperită cu un grătar care reţine bulgării de superfosfat formaţi în timpul depozitării. Super- VIII. Granulator cu taler înclinat (diametrul 2 500 mm) şi curăţitor fix. 1) cadru matalic; 2) taler cu guler retractabil; 3) coroană dinţată; 4) pivot; 5) suport In formă de sector circular; 6) reductor; 7) electromotor. fosfatul e distribuit, cu ajutorul benzilor transportoare 4, în buncărele de alimentare a granulatoarelor cu taler 5. La buncăr se montează dispozitivul de mărunţire 6. Acesta e format dintr-un arbore vertical, antrenat, avînd la capătul inferior, în interiorul buncărului, o rozetă de vergele de oţel, cari se mişcă în dreptul gurii de alimentare din capacul buncărului. Prin rotirea acestor vergele de oţel cu viteză mare (circa 400 rot/min) superfosfatul în cădere în buncăr e mărunţit şi împrăştiat. Materialul e luat apoi cu ajutorul benzii dozatoare 7, echipate cu variator de viteză şi cu separator cu tobă electromagnetic. Superfosfatul e trecut prin valţul 8, înainte de a ajunge la talerul de granulare 9. Circuitul de silicat de sodiu format din vasul-tampon 10, pompa 11, vasul de alimentare 12, vasul de diluare 13 şi vasul de presiune 14, asigură alimentarea granulatoarelor cu soluţie de 10% silicat, cu care se face umezirea superfosfatului pe taler. Dozarea soluţiei se face cu rotametre. Granulele de pe taler sînt colectate pe benzile transportoare 15 şi sînt deversate în tobele de pudrare 16, unde se adaugă cantitatea corespunzătoare de material de pudrare, cu ajutorul unor melci dozatori 17. Materialul de pudrare e de granulare cu taler, fără uscare. adus în instalaţie pneumatic, în buncărul 18, echipat cu filtrele cu saci 19. Superfosfatul granulat şi pudrat e ridicat, cu ajutorul elevatoarelor 20, la instalaţia de sortare, formată de mai multe site vibratoare duble 24, confecţionate din plasă de sîrmă de oţel 39* Superfosfat 612 Superfosfat inoxidabil, cari asigură sortarea materialului util de 1 •• -4 mm. Refuzul de pe site e readus la granulare, iar utilul e transportat în depozit. Superfosfatul granulat e depozitat în vrac 7---10 zile, timp în care rezistenţa mecanică a granulelor se îmbunătăţeşte. Materialul din depozit se evacuează cu ajutorul unui agregat 21 prevăzut cu un redler mobil, prin a cărui mişcare, în două plane, se acoperă secţiunea întregului depozit. Granulele de superfosfat sînt aduse pe banda colectoare subterană 22, care le transportă la elevatoarele 23, de Ia staţiunea de sortare finală. Granulele de superfosfa tutile, sortate pe sitele duble 24', sînt colectate pe benzi transportoare pentru a fi distribuite în pîlniile de la rampa de expediţie în vrac, care e echipată cu benzi de distribuţie 25 şi cu podul-basculă 27. Pe un circuit derivat, superfosfatul granulat se dirijează spre staţiunea de condiţionare, care cuprinde: benzile transportoare 26, buncăre de beton 28, cîntare 29, transportor pentru saci 31, maşină de cusut saci 30 şi încărcător electric de saci 32. Procesul de granulare în curent de gaze se realizează în turnuri de granulare, în cari pasta fluidă de superfosfat e pulverizată, fie pe la partea superioară, fie pe la partea inferioară, în timp ce, pe ia partea inferioară, se introduce un curent de gaze fierbinţi, cu ajutorul cărora se realizează menţinerea granulelor în suspensie, în care timp au loc procesul de granulare, cum şi uscarea granulelor. Superfosfatul amonizat e constituit din superfosfat simplu sau superfosfat concentrat şi o cantitate anumită de azot, sub formă de fosfat mono- şi di-amoniu. Introducerea azotului în superfosfat se realizează prin tratarea acestuia cu amoniac sau cu soluţii amoniacale de săruri (o m o n izare), care are ca scop reducerea sau neutralizarea acidităţii libere din îngrăşămînt, îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, cum şi a calităţilor biochimice ale acestuia. Valoarea nutritivă a superfosfatului amonizat e mărită faţă de valoarea sa cantitativă prin faptul că azotul stimulează flora bacteriană asolului şi ajută !a mărirea capacităţii plantelor de a asimila fosforul din îngrăşămînt. Pentru amonizarese folosesc: amoniac anhidru, soluţii apoase de amoniac şi amoniacaţi, cari sînt formaţi din soluţii apoase de săruri de amoniu, ca uree, azotat de amoniu, etc., în cari e disolvat amoniac. Pentru ca amonizarea să decurgă în bune condiţii trebuie ca superfosfatul să fie format din particule fine (sub 0,19 mm), moi şi poroase, să aibă umiditatea iniţială de cel puţin 6% (o umiditate mai mică scade randamentul de absorpţie a amoniacului) şi timpul de reacţie să fie de minimum trei minute. Temperatura de amonizare pentru superfosfatul simplu nu prezintă importanţă, dar pentru superfosfatul concentrat trebuie să fie de circa 100°; neutralizarea superfosfatului supus amoni-zării nu trebuie făcută cu materiale cari favorizează procesele de retrogradare (transformarea fosforului solubil în citrat, în fosfor insolubil şi pierderea de azot fie ca atare, fie sub forma unor compuşi insolubili), cum sînt marnele, calcarul, etc., şi gradul de amonizare nu trebuie să depăşească 2,72 kg amoniac pentru fiecare procent de P205 la tona de superfosfat simplu şi 1,8 kg pentru fiecare procent de P2Os la tona de superfosfat concentrat. Prin amonizare, amoniacul reacţionează cu acidul fosforic liber şi apoi cu fosfatul monocalcic care e solubil în apă şi se formează fosfat bicalcic solubil în citrat şi fosfat mono-amoniacal: Ca(H2 P04)2• H20-f NH3 CaH P04+NH4H2P04-f H20. Această reacţie are loc cînd proporţia dintre componente e de 1 mol NH3 la 1 mol P2Oi5 solubil în apă. La o amonizare mai avansată, cînd se fixează 2 moli de amoniac la un mo! de P2Os, reacţia duce la obţinerea fosfatului diamoniacal: Ca(H2P04)2• H 20 -f- 2. NH3 -* CaHP04+(NH4)2P04-f H20. în cazul cînd această reacţie se produce la temperaturi mai înalte decît 40°, fosfatul dicalcic reacţionează cu amoniacul formînd fosfat diamoniu şi fosfat tricalcic insolubil. Reacţia de amonizare totală e: 3 Ca(H2P04)2*H20+8 NH3->Ca3(P04)2-f-4 (NH4)2HP04+3 H20. Absorpţia amoniacului se face cu viteză mare ia început; 70%din cantitatea maximă e absorbită în timp de două minute, după care reacţia continuă mult mai lent. în cazul superfosfatului simplu, care conţine şi sulfat de calciu pe lîngă fosfatul monocalcic, reacţia în prima fază se produce numai între amoniac şi fosfatul monocalcic, iar în continure, fosfatul diamoniu care se formează reacţionează cu sulfatul de calciu, dînd fosfat dicalcic şi sulfat de amoniu. Reacţia totală în acest caz e: Ca(H2P04)2 • H20+CaS04+2 NH3 -> -> 2CaHP04+(NH4)2S04+H20. în procesul de amonizare mai avansată au loc reacţii şi între fosfatul dicalcic, sulfatul de calciu şi amoniac cari duc la formarea fosfatului tricalcic insolubil şi a sulfatului de amoniu. în mod practic, gradul maxim pînă la care poate fi ridicată amonizarea e de 8***9%, în condiţii de umiditate optimă. Unele materiale cu reacţie alcalină, cum sînt piatra de var, scoicile, marnele, nu pot fi folosite ca adausuri în superfosfatul amonizat, în scopul folosirii Iui în terenurile acide, deoarece produc retrogradarea fosforului prin insolubilizarea lui. Amonizarea superfosfatului se face pe instalaţii speciale, cum şi pe granulatoru l-taler. Superfosfatul maturizat, măcinat şi dozat, se introduce pe granulator, unde se aduce şi amoniacul gaz, printr-un dispozitiv special. în vederea ridicării conţinutului de azot în superfosfatul amonizat, superfosfatul e stropit pe taler, pentru granulare, cu acid sulfuric sau cu acid fosforic în loc de apă. Reacţia de amonizare produce o creştere a temperaturii materialului pînă la 70---800, cînd are loc evaporarea unor cantităţi importante de apă, umiditatea îngrăşămîntului ajun-gînd, în final, la circa 2,5%. Randamentul de fixare a amoniacului e de 86-*-92%, în funcţiune de diferiţi fac-torL în general, gradul de amonizare se realizează pînă la 2,2--*3,0° N, în cazul adausului de acid sulfuric şi de 4,5% N, în cazul folosirii acidului fosforic. în fig. X e redată schema tehnologică a instalaţiei TVA de amonizare şi granulare. Superfosfatul concentrat are drept component principal fosfatul monocalcic şi e aproape total lipsit de sulfatul de calciu, existent în cantitate mare în superfosfatul simplu. Reacţia de bază prin care se obţine superfosfatul concentrat, din minereuri de fosfor şi acid fosforic, e următoarea: 2 Ca5(P04)3F+12 H3P04+9 H20=9 [Ca(H2P04)2-H20]+CaF2. La fabricarea superfosfatului concentrat, 5-♦ *10% din fluoru! total, care se găseşte în acidul fosforic şi în minereu, se degajă la faza de atac, iar 30*--40%, în timpul uscării. Superfosfatul concentrat se fabrică prin: procedeul „lichid", cu acid fosforic diluat, care se poate realiza într-o singură fază sau în două faze; procedeul „lichid", cu acid fosforic şi acid 5 * 10 5 X. Schema instalaţiei TVA de granulare şi amonizare. î) buncăre; 2) dozator; 3) transportor; 4) amonizator; 5) granulator; 6) uscâtor. răcitor; 7) sită ; 8) moară ; 9) soluţie apoasă de amoniac sau amoniacaţi; 10) acid sulfuric sau fosforic. Superfosfat 613 Superfosfat clorhidric; procedeul „solid", cu acid fosforic concentrat şi cu flux discontinuu sau continuu; procedeu! cu acid fluosilicic. Procedeul lichid Dorrco (v. fig. XI) se caracterizează prin faptul că superfosfatul concentrat se obţine într-o singură fază lîngă fosfatul monocalcic şi ceilalţi produşi intermediari, e pompată în vasul colector 8 o, de unde e trecută în aparatul de amestecare şi granulare 2, în care se amestecă cu superfosfatul concentrat uscat, de granulaţie fină. Granulele obţinute sînt t rChfr nr ““mus] XL Schema de fabricaţie a superfosfatului concentrat după procedeul lichid Dorrco. 1) fosfat brut măcinat; 2, 5) buncăre; 3, 6) dispozitiv de dozare; 4) acid fosforic cu 35% Pz05; 7) vase de reacţie cu mecanisme de agitare; 8) jgheab de amestecare; 9) produs finit spre depozitare; 10) moară cu ciocane; 11) site vibratoare; 12) tobă de uscare. în flux continuu şi că nu necesită o perioadă de maturizare ca în procedeul lichid în două faze. Fosfatul brut fin măcinat şi uscat trece prin dozatorul 3 în primul vas de reacţie 7, unde se amestecă cu acidul fosforic de 38---40% P2Os care vine din dozatorul 6. Trecerea pastei dintr-un vas jn altul se face prin scurgere, vasele fiind dispuse în cascadă. în primele două vase temperatura e de 80---900, iar în ultimele de circa 70°. Timpul de reacţie în bateria de vase e de minimum o oră, iar apoi pasta curge într-un jgheab 8 unde se amestecă cu o cantitate de circa 15---20 ori mai mare de produs finit uscat, cu granulaţie fină. Jgheabul de granulare e dotat cu două amestecătoare cu ax vertical şi cu palete cari asigură o bună amestecare. Granularea consistă în a acoperi particulele fine de material care se recir-culă cu un film subţire de pastă. Materialul care părăseşte granulatorul se introduce în toba de uscare 12, în care granulele circulă în echicurent cu gazele calde. Temperatura gazelor la intrarea în uscător e de 350°, iar la ieşire e de 90°. Gazele trec printr-o baterie de cicloane pentru reţinerea pulberii fine şi apoi sînt refulate în atmosferă. Granulele de superfosfat sînt trecute prin site vibratoare 11 şi se separă cele de granulaţie corespunzătoare cari se trimit spre depozitele de livrare, iar restul se recirculă astfel, încît să se asigure raportul de solid-pastă necesar procesului de granulare. Superfosfatul concentrat obţinut conţine 46--*49% P2Os total; 44-**47% P205 asimilabil, din care peste 80% e solubil în apă, iar restul e solubil în citrat; 3,5*• -4,5% umiditate. Procedeul lichid, cu acid fosforic şi acid clorhidric, asigură un grad de descompunere satisfăcător şi un produs de bună calitate (v. fig. XII). Reacţiile cari stau la baza acestui procedeu sînt: Ca5F(P04)3+10 HCI = 3 H3P04+5 CaCI2+HF 5 CaCI2-f 10 H3P04=5 Ca(H2P04)2+10 HCI 6 HF+Si02=H2SiF6+2 H20. Ca şi în celelalte procedee umede, pasta fluidă de superfosfat, obţinută în vasul de reacţie 8, conţinînd în amestec pe XII. Schema de fabricaţie a superfosfatului concentrat prin atacul minereurilor de fosfor cu acid fosforic şi acid clorhidric. 1) dozator; 2) aparat de amestecare şi granulare; 3) tambur de uscare; 4) sită; 5) concasor; 6) ciclon; 7) scrubber; 8) vas de reacţie; 8 a) vas colector' 9) gaze arse; 10) superfosfat de recirculare; 11) buncăr; 12) superfosfat concentrat; 13) acid fosforic defluorurat, cu conţinut de acid clorhidric; 14) conductă de evacuare; 15) concentrat de apatit; 16) acid clorhidric. uscate şi reacţiile sînt terminate în uscătorul 3, care e încălzit cu gaze de combustie. După sortare pe sita 4, produsul finit etrimis la depozit, iar superfosfatul mărunt e recirculat. Procedeul sol'd e caracterizat jir in faptul că foloseşte, pentru dezagregarea minereului de fosfor, acid fosforic concentrat, cu 45*-*58% P2Os, şi că se poate realiza după scheme tehnologice şi utilaje asemănătoare cu cele de obţinere a superfosfatului simplu. în general, ca şi la superfosfatul simplu, e necesar ca produsul să fie depozitat pentru maturizare (definitivarea reacţiilor) un timp destul de lung, de 3*• *12 săptămîni. Schema tehnologică de fabricare a superfosfatului concentrat prin „proc e-deul cu bandă" (v. fig. XIII) are ca utilaj caracteristic amestecătorul 7 tron-conic în care se realizează o amestecare intimă între minereu şi acid fosforic. Reacţia continuă pe banda 8 şi produsul trece prin dezintegrator, iar apoi fie la depozit pentru maturizare, fie, în unele cazuri de minereuri cu reactivitate mare, la granulator, uscător şi apoi la depozitul pentru livrare. în procedeul solid, după tehnologia TVA, se foloseşte acid fosforic de 54***58% P206> la o temperatură de 55—65°, şi produsul se maturizează prin depozitare timp de 30---90 de zile. XIII, Schema tehnologică de fabricare a superfosfatului concentrat prin ,.procedeul cu bandă", î) alimentare cu fosfat; 2) buncăr; 3) alimentare cu acid fosforic; 4) rezervor; 5) dispozitiv de reglare automată; 6) melc dozator; 7) ameste-cător-ciclon; 8) bandă de reacţie; 9) cuţite; 10) dezintegrator; 11) produs finit. Superfosforic, acid — 614 Superfosforic, acid — în proceu I Kuhlmann se folosesc acid fosforic de 45-'*50% P2Os şi fosfat natural măcinat pînă la un refuz de 10% pe sita de 0,075. Produsul se usucă imediat şi umiditatea se reduce de fa 10—17% la 5-*-7%. Se obţine un superfosfat cu 45-*-46% P2Os solubil în apă. Procedeul solid de fabricare a superfosfatului concentrat prezintă unele dezavantaje faţă de procedeul lichid, dintre cari mai importante sînt: necesitatea concentrării acidului fosforic, caracterul discontinuu al procesului datorită fazei de maceraţie, cheltuieli de investiţie şi de întreţinere mai mari. Procedeul de fabricare cu acid fluosilicic are la bază următoarele reacţii: Ca5F(PC>4)34-5 H2SiF6-f7 H2Q=3 H8P04+1,5 CaSiF6+ soluţie + 3,5 CaSiF6-2 H20+HF precipitat 4 HF+Si02=SiF4+2 H20. Precipitatul de fiuosiIleat de calciu se separă şi se descompune prin încălzire la 900---10000: 7 CaSiF6-2 HăO=7 CaO-f7 SiF4+14 HF+7 H20. Soluţiile de acid fosforic şi fluosilicat de calciu se introduc într-un uscător cu pulverizare unde, prin încălzire ia 200°, are loc reacţia: 6 H3P04+3 CaSiF6—3 Ca(H2P04)2+3 SiF4-f6 HF. Gazele cu conţinut de fluor se absorb în apă formînd acidul fluosil icic. Procedeul cu acid fluosilicic prezintă următoarele avantaie: nu necesită consum de alte materii prime afară de fosfatul natural; reacţia dintre acidul fosforic şi fluosilicatul de calciu, cu formare de fosfat monocalcic, se real izează cu randament superior de descompunere, astfel că $e obţine un superfosfat concentrat cu 57% P205 faţă de circa 47% P2Os în celelalte procedee: se obţine ca produs secundar var, utilizabil ca material de construcţie. Pe plan mondial există o tendinţă categorică de dezvoltare a producţiei de superfosfat concentrat ca îngrăşămînt agricol. Folosirea acestui produs ca agent de clarificare în industria zahărului necesită cantităţi mici, faţă de folosirea lui ca îngrăşămînt. Prin perfecţionarea tehnologiei de fabricare a superfosfatului concentrat s-a reuşit ca preţul de cost pe tona de pen-toxid de fosfor să nu depăşească decît cu 10—15 % pe cel al tonei de pentoxid de fosfor din superfosfatul simplu, iar prin faptul că cheltuielile cari se fac pentru incorporarea îngrăşămintelor în sol sînt mai mici pentru tona de pentoxid de fosfor din superfosfatul concentrat faţă de superfosfatul simplu, tona de pentoxid de fosfor incorporată în sol, din superfosfatul concentrat, a devenit mai puţin costisitoare decît cea obţinută din superfosfat simplu. i. Superfosforic, acid ~.Chim.: Acid fosforic cu conţinut mare în acizi pol ifosforici, cu concentraţia med ie de 75% P2^5* Acidul superfosforic de 75% P205, la 27°, are d. 1,92, viscozitatea 7,80 cP, p. f. 315°. Acizii superfosforici hidroiizează cu viteză mare, dilu-îndu-se la orice concentraţie. Diluarea acidului de 75% P205, pînă la 55% P2Os, se face cu degajare de căldură, astfel încît temperatura creşte cu 26,7°. în fig. I se dă schema de fabricare a acidului superfosforic după procedeul TVA modificat, care foloseşte ca materie primă fosforul obţinut în cuptoare electrice. Fosforul lichid e pompat fie în rezervorul de depozitare 9, unde e menţinut în stare lichidă, rezervorul fiind echipat cu o manta prin care circulă apă caldă, fie direct în vaporizato-rul 1, în care fosforul e pulverizat cu ajutorul aerului comprimat, şi are loc o ardere parţială a lui, prin care se obţine căl- dura necesară vaporizării restului de fosfor lichid. Vaporizatorul econstituitdintr-ocamerăcilindrică, orizontală, căptuşită cu cărămizi antiacide. Reacţia de oxidare e puternic exotermă. Im- /. Schema de fabricare a acidului superfosforic. 1) vaporizator; 2) turn de combustie; 3) turn de hidratare; 4) vas pentru acid superfosforic; 5) vase pentru acid diluat; 6) separator de picături; 7) tub Venturi; 8) ventilator; 9) rezervor pentru fosfor lichid; 10) aer comprimat; 11) aer secundar; 12) vapori de fosfor; 13) aer de combustie; 14) aer de răcire; ?5) apă de răcire; 16) apă de stropire; 17) acid fosforic diluat; 18) apă; 19) coş de evacuare a gazelor reziduale; 20) fosfor lichid. purităţi le existente în fosfor rămîn în vaporizator de unde se extrag periodic. Vaporii de fosfor trec în turnul de combustie 2 în care are loc arderea cu aer, pentru obţinerea pentoxidului de fosfor P2Os. Acest turn e construit din blocuri de grafit şi are la partea inferioară un şir de duze de stropire cu apă pentru hidratarea pentoxidului de fosfor. în turnul de hidratare 3 se pulverizează ia un nivel inferior acid fosforic diluat, iar pe trei nivele superioare, apă. în acest turn, gazele de pentoxid de fosfor intră pe la partea inferioară şi se hidratează formînd acid superfosforic şi acid. ortofosforic. Acidul superfosforic e colectat pe la partea inferioară a turnurilor de combustie şi hidratare şi se depozitează în vasul 4. Gazele cu ceaţa, de acid fosforic trec printr-o conductă de oţel inoxidabil răcită la exterior, în tubul Venturi 7, deoarece răcirea pentoxidului de fosfor se face cu dezvoltare de căldură. în această conductă se introduce aer rece 14, care măreşte volumul de gaze şi-realizează viteza necesară pentru buna funcţionare a tubului Venturi. Vîna de acid fosforic diluat introdus sub presiune prin mai multe duze în conul tubului Venturi reţine total acidul fosforic existent în gaze sub fermă de ceaţă. Gazele cu acidul diluat trec în separatorul de acid şi apoi sînt refulate cu ajutorul ventilatorului 8 spre coşul prin care se face evacuarea gazelor reziduale. Acidul fosforic diluat e colectat în vasul 5, e pompat în turnul de hidratare şi recirculat. în tubul Venturi. O parte relativ mică de acid diluat, circa 5%, se depune în ventilator şi se scurge în rezervorul de acid diluat. Din cantitatea totală de fosfor introdus în procesul de producţie 88% trece în acid superfosforic cu o concentraţie de 77% P205, iar restul în acid fosforic diluat. Acidul superfosforic se produce şi prin concentrarea acidului fosforic obţinut pe cale umedă, care în general are 30--*,32% P?05, respectiv 41-”44% H3P04. Această concentrare prezintă dificultăţi datorită impurităţi lor existente în acid (gips, fluo-ruri, fluosilicaţi, acid sulfuric). Acidul fosforic cu conţinut de acid sulfuric şi fluoruri e foarte coroziv şi impune măsuri speciale pentru protecţia instalaţiei. Din acidul fosforic, prin concentrare, precipită gipsul şi fluorurile cari incrustează instalaţia. Din aceste cauze, concentrarea acidului fosforic umed e dificilă chiar în cazul unei concentrări pînă la 50---55% P205, respectiv 70***75% H3P04. Supergalaxie 615 Supermalloy în fig. II se prezintă schema unei instalaţii pentru concentrarea acidului fosforic. Aparatura care vine în contact cu acidul fosforic e protejată prin acoperire cu grafit sau cu carbon dur. Conducta de combustie cufundată în acid e confecţionată din grafit. Concentratorul e format dintr-o carcasă metalică, cauciucată în //, Schema de concentrare a acidului fosforic. 1) ventilator de aer; 2) cameră de combustie; 3) vas de alimentare; 4) concentrator; 5) dispozitive electronice pentru indicarea nivelului; 6) scrubber Venturi; 7) scrubber-cicion; 8) vase de depozitare; 9) pompe; 10) combustibil; 11) acid fosforic diluat; 12) acid fosforic concentrat. interior cu neopren şi prevăzută cu căptuşeală de cărămizi antiacide şi apoi cu cărămizi de carbon dur. Instalaţia asigură realizarea unui flux continuu. Acidul fosforic diluat curge continuu prin alimentatorul 3 în concentratorul 4. Gazele de ardere cu temperatura de peste 700° barbotează continuu acidul diluat, concentrîndu-l. Acidul diluat antrenat de gazele de combustie e reţinut într-un scrubber-Venturi 6 şi e recirculat prin vasul de alimentare 3. Vaporii de apă şi gazele trec în scrubberul-ciclon 7 prin care gazele sînt eliminate din instalaţie. Acidul fosforic concentrat se răceşte de la 127° la 70-*’74°, prin barbotare cu aer rece, şi apoi se depozitează în rezervoare metalice, căptuşite cu neopren. în unele procedee s-au utilizat pentru concentrare arzătoare cufundate, în locui camerelor de combustie. Acidul superfosforic obţinut din acidul fosforic umed are o cantitate mai mare de impurităţi decît cel obţinut pe cale electrotermică; conţinutul mărit în săruri ale acizilor poli-fosforici duce la o viscozitate mai ridicată, şi anume de 1900---3400 cP, la 52°, pentru primul, faţă de 200 cP pentru cel electrotermic. Acidul superfosforic e cu circa 50% mai puţin coroziv decît acidul fosforic de 55% P205. Acidul superfosforic se foloseşte la fabricarea îngrăşămintelor lichide şi a celor solide de mare concentraţie. 1. Supergalaxie, pl. supergalaxii. Astr.: Grup de galaxii foarte apropiate una de alta. 2. Supericonoscop, pl.supericonoscoape. Telc.: Tub video-captor — adică traductor imagine-semnal pentru televiziune la în care se utilizează fenomenul de acumulare de sarcină ca — iconoscop (v.), dar la care ţinta (mozaicul) nu e supusă acţiunii directe a luminii, ci unui flux de electroni care transportă o imagine electronică şi e produs de un fotocatod. Sin, Iconoscop cu imagine electronică, Iconoscop cu transport de imagine. O secţiune printr-un supericonoscop e reprezentată, în principiu, în figură. Imaginea scenei captate de obiectivul O e proiectată pe fotocatodul FC, format dintr-un strat fotosensibil transparent, depus pe peretele frontal al tubului, bun conductor şi menţinut la un potenţial negativ mărit (anodul colector A2 fiind legat la masă). Fotoelectronii, emişi concomitent de diferitele porţiuni ale fotocatodului în proporţia corespunzătoare iluminării acestor porţiuni, sînt acceleraţi sub influenţa cîmpului electric dintre anodul A2 şi fotocatod şi trec printr-un sistem de lentile electronice (de obicei magnetice — cari rotesc totodată imaginea cu circa 45°) care asigură formarea unei „imagini electronice" pe ţinta-mozaic T. Ţinta are aceeaşi construcţie ca la iconoscop, cu deosebirea că mozaicul nu e activat pentru a fi fotosensibil, ci e realizat pentru o cît mai mare emisiune secundară. Acumularea de sarcini pozitive pe elementele ţintei are loc, în acest caz, nu prin emisiunea lor fotoelectronică sub acţiunea luminii incidente (ca la iconoscop), ci prin emisiunea lor secundară (CU coeficient mult SU- Suppnronoscop. praunitar) sub acţiunea electronilor din imaginea electronică primită de la fotocatod. în rest, formarea semnalului de imagine e analogă celei de la ico-noscop (v.). Se obţine însă o sensibilitate de 10* *-15 ori mai mare, pe de o parte datorită măririi randamentului transformări i foto-electrice datorită fotocatodului cu structură continuă şi pe de alta parte, datorită înlocuirii emisiunii fotoelectronice prin emisiunea secundară, în procesul de formare a reliefului de potenţial pe ţintă. Diferite variante constructive de tuburi supericonoscop* cu anumite perfecţionări tehnice, sînt tuburile Eriscop, P.E.S. Photicon, Riesel-lkonoscop, etc. 3. Superinvar. Metg.: Oţel aliat austenitic, derivat din invar prin înlocuirea cu cobalt a unei părţi de nichel şi avînd următoarea compoziţie: 30,5---32,5% Ni, 4*--6% Co, maximum 0,5% C şi restul fier. La temperaturi obişnuite de lucru şi chiar la temperaturi mai înalte, are coeficientul de dilataţie practic egal cu zero. E utilizat ca material feromagnetic moaie. Sin. Supernilvar. V. şî Invar. 4. Superloy. Metg.: Aliaj de turnare metaloceramic dur, cu compoziţia: 30% Cr, 8% Co, 8% Ho, 5%W, maximum 2% C, 0,05% B şi restul fier. Se livrează sub formă de granule, în tuburi, şi e folosit la încărcarea prin sudare a suprafeţelor cari trebuie să prezinte o duritate mare şi o foarte bună rezistenţă la uzură şi la coroziune. V. şî Metal dur. s. Supermagaluma. Metg.: Aliaj aluminiu-magneziu, cu compoziţia: 94,35% Al, 5,5% Hg şi 0,15% Hn. E folosit sub formă de table, de benzi şi de sîrme pentru: nituri în construcţiile de aliaje de magneziu, în construcţii de automobile şi navale, în industria optică, în industria alimentară, etc. 6. Supermalloy. Elt.: Aliaj compus din 79% nichel, 15% fier, 5 % molibden, 0,5 % mangan şi restul carbon, sulf şi siliciu, utilizat ca material feromagnetic moale. Supus unui tratament termic special, Ia temperatura de 1200--1300°, în mediu inert, urmat de o răcire cu o anumită viteză, acest material poate avea o permeabilitate relativă iniţială de ordinul 100 000 şi o permeabilitate relativă maximă de ordinul 500 000(s-a obţinut şi 1 500 000). Inducţia corespunzătoare permeabilităţii maxime e de circa 0,3 Te, iar inducţia de saturaţie e de 0,6---0,8 Te, Aliajul are rezistivitatea de circa 6,5-10_7nm. Supermalloy-ul e unul dintre materialele feromagnetice cu cea mai mare permeabilitate iniţială. Se utilizează la confecţionarea miezurilor anumitor bobine şi ale anumitor transformatoare de construcţie specială, Supernetezire 616 Supersonic, avion — 1. Supernetezire. Mett.: Operaţie de netezire fină a suprafeţei prelucrate a unui obiect, prin care se obţine o netezime superioară a acestei suprafeţe şi, eventuai, o precizie înaltă de execuţie a dimensiunilor obiectului. Supernetezirea e caracterizată prin înălţimea medie pătratică a neregularităţiior (coeficientul de netezime), de 0,2---1,6 jx, şi se realizează prin strunjire fină, frezare fină, alezare fină, rectificare fină, şeve-ruire (numită şi shaving sau răzuire mecanică), ascuţire, honuire (numită şi honing sau erodare), rolare, rodare mutuală, lepuire, superfiniţie, etc. 2. Supernilvar. Metg.: Sin. Superinvar (v.). 3. Superorticon. Telc.: Tub videocaptor — adică traductor imagine-semnal pentru televiziune — avînd structura unui tub orticon (v.), cu diferenţa că ţinta (mozaicul) nu e supusă acţiunii directe a luminii, ci unui flux de electroni care transportă o imagine electronică şi e produs de un fotocatod. Sin. Orticon cu transport de imagine. Ca şi în supericonoscop (v.), în tubul superorticon se separă funcţiunea de emisiune fotoelectronică (realizată acum de un fotocatod continuu cu randament mare) de aceea de acumulare de sarcină (realizată acum prin emisiunea secundară a elementelor mozaicului şi nu prin aceea electronică), separarea fiind aplicată unui tub de tip orticon. Totodată, un fotomultipiicator electronic asigură sporirea considerabilă a semnalului de ieşire (v. fig.). De aceea, acest tub are o sensibilitate foarte mare, fiind indicat pentru captarea de imagini la niveluri de iluminare Toarte reduse. 2&—h-i----------------------------— ■« --3-*-- ------ i 22% I f izr h-SOO Secţiune printr-un supcrorticon. 1) accelerator; 2) grilă; 3) ţintă; 4) electrod de frînare; 5) bobina d2 deviaţie; 6) depozit anodic; 7) bobină de aliniere; 8) electrod director; 9} di-n oda I; 10) dinoda îl; 11) dinoda III; 12) dinoda ÎV; 13) anod; 14) dinoda V; 15) catod; 16) ieşirea semnalului imagine; 17) reglarea intensităţii fasciculului; 18) reglarea focalizării multiplicatorului; 19) reglarea focalizării fasciculului; 20) reglarea polarizării electrodului de frînare; 21) reglarea focalizării imaginii; 22) reglarea polarizării acceleratorului; 23) reglarea polarizării grilei; 24) bobine de încălzire; 25) fotocatod. 4. Superpaiitâ. Chim., Tehn. mii.: Sin. Difosgen (v.). 5. Superpoziţie. Fiz., Tehn.: Proprietatea generală a structurii unor sisteme fizice sau tehnice caracterizate de relaţii (legi) lineare şi omogene, conform căreia — fiind cunoscuţi parametrii cari determină univoc starea (eventual evoluţia) sistemului considerat — valoarea oricăreia dintre mărimile de stare ale sistemului e suma valorilor determinate de fie- care dintre aceşti parametri în parte (adică în condiţiile în cari toţi ceilalţi ar fi nuli). Totodată, dacă valorile tuturor acestor parametri sînt de X ori mai mari şî valorile mărimilor de stare sînt de X ori mai mari. Această proprietate constituie în general o aproximaţie, deoarece o parte din legile sistemului sînt legi de material cari sînt lineare numai în primă aproximaţie. Superpoziţia trebuie demonstrată în fiecare caz în partecu precizarea tuturor parametrilor cari intervin în enunţul ei (parametri externi, condiţii iniţiale, condiţii de frontieră, etc.) şi reprezintă o teoremă a domeniului de cercetare respectiv. Expresia principiul superpoziţiei e din acest motiv improprie. Sin. Suprapunerea efectelor. 6. Superpoziţiei, metoda Fiz., Elt.: Metodă generală de studiu aplicabilă sistemelor cari au proprietatea de superpoziţie (v.). Ecuaţiile algebrice (sau diferenţiale) cari leagă mărimile (funcţiunile) date de mărimile (funcţiunile) necunoscute fiind lineare şi omogene, metoda consistă în a determina o mărime (funcţiune) necunoscută ca sumă a soluţiilor obţinute în cazurile particulare cînd, în condiţii în rest neschimbate, numai cîte una dintre mărimile (funcţiunile) date ar fi diferite de zero. De exemplu, în reţelele electrice lineare izolate, cu L laturi, dacă is'nt curenţii din laturile j, cînd numai tensiunea electromotoare din latura k ar fi nenulă, metoda consistă în calculul curenţilor i .(cînd toatet.e.m. sînt nenule) ca sumă a curenţilor i produşi de fiecare sursă în parte: L 7. Superpoziţiei, principiul ~.Mec.: Principiu a! mecanicii ncwtoniene conform căruia forţa rezultantă exercitată de un ansamblu de sisteme fizice asupra unui punct materia! e egală cu suma vectorială a forţelor pe care fiecare dintre aceste sisteme le-ar exercita asupra punctului material dacă s-ar găsi singur în prezenţa acestuia în condiţii în rest neschimbate, s. Superpoziţiei, teorema Fiz., Elt.: Teoremă prin care se demonstrează proprietatea de superpoziţie (v.) pentru un sistem fizic sau tehnic. 9. Superreacţiune. Telc.: Procedeu utilizat în radioreceptoarele cu reacţiune pentru mărirea sensibilităţii prin varierea gradului de reacţiune în ritmul unei frecvenţe superaudibile, astfel încît să se lucreze peste limita de oscilaţie. V. Receptor cu superreacţiune, sub Receptor radio. 10. Superrefractar. Tehn.: Sin. Suprarefractar (v.). 11. Supersonic, avion Av.: Avion cu reacţiune, capabi^ să zboare cu viteză supersonică, la altitudini relativ mari-La avioanele clasice, echipate cu motoare cu piston şi avînd elice ca organ propulsor, randamentul elicei scade repede începînd de la viteza de zbor de 800 km/h la sol (M=0,63), astfel încît pentru mărirea forţei de propulsiune ar fi necesare motoare prea grele şi mari; de aceea s-a recurs la avionul cu reacţiune, echipat cu motoare reactive. Considerînd viteza de zbor exprimată prin numărul M (numărul Mach), M fiind raportul dintre viteza de zbor a avionului la altitudinea de utilizare şi viteza sunetului în aer la aceeaşi altitudine, avioanele cu reacţiune actuale se împart în următoarele trei categorii: avioane subsonice, cu A/<0,8; avioane transsonice, cu M=0,8-1,2; avioane supersonice, cu M> 1,2. Navele zburătoare cu viteze corespunzătoare numărului M> 3 se numesc „hipersonice". La avioanele cu reacţiune se deosebesc anumite caracteristici aerodinamice şi constructive, adecvate solicitărilor datorite compresibilităţii aerului, cari intervin la atingerea şi depăşirea vitezei sunetului, adică în zona „barierei sonice11. Aceste particularităţi, proprii în special avioanelor transsonice şi supersonice, au rezultat prin cercetări amănunţite ale spectrului aerodinamic (de ex. prin fotografiere), ale stratului limită, etc., la cari s-a constatat: forţele aerodinamice nu depind Supersonic, regim — 617 Suplement de cîrmă de pătratul vitezei de zbor cînd M e mare, iar coeficientul de portanţa Cz se poate reprezenta printr-o curbă cu variaţii bruşte în domeniul transsonic şi cu creştere lină în domeniul supersonic, pentru o aripă (obişnuită) cu unghi de atac mic, cînd curentul de aer nu se desprinde de suprafaţă (v. fig. /); se produc unde de şoc, datorită salturilor de presiune la curgerea aerului în jurul avionului, ca o consecinţă a salturilor de densitate în direcţia de curgere; rugozitatea suprafeţei avionului şi compresibilitatea aeru- ^ lui influenţează portanţa, rezistenţa şi momentul de picaj, cum şi repartiţia portanţei de-a lungul anvergurii. Astfel, experimental s-au putut pune în evidenţă atît proprietăţile aripilor în săgeată şi triunghiulare (delta), folosite la avioanele trans- şi supersonice, cît şi efectul reducerii al u ng irii geometrice a aripii (v. fig. II). E de remarcat că la vitezele mari de zbor trebuie să se ţină seamă de stabil itatea şi de eficacitatea cîrmelor avionului, ca şi de influenţa fuzelajului, a nacelelor motoarelor şi a capotelor asupra proprietăţi lor aripii şi ampena-jului. Considerînd aceste influenţe, pentru proiectarea avioanelor transsonice se foloseşte „legea ariilor11, conform căreia combinaţia fuzelaj-aripă are rezistenţa frontală minimă, dacă repartiţia ariilor secţiunilor ei transversale de-a lungul axei longitudinale a avionului e aceeaşi ca ia corpul corespunzător de revoluţie cu rezistenţa frontală minimă. Respectarea acestei legi dă un cîştig de viteză pîna la 25 %, la unele avioane transsonice, şi îşi pierde importanţa, la avioanele supersonice. La aplicarea legii ariilor se ţine seamă că nu trebuie să se producă o creştere a rezistenţei frontale în regim subsonic provocată de mărirea suprafeţei de frecare, deoarecee posibil ca rezistenţa de undă să se reducă la trecerea în regim transsonic, iar rezistenţa totală a avio-nului să se mărească din cauza creşterii O altă consecinţă a vitezelor mari de zbor e creşterea rapidă a vibraţiilor aripilor şi cîrmelor, pentru evitarea cărora devin necesare modificări constructive şi utilizarea unor materiale de construcţie foarte rezistente. De exemplu, la unele avioane trans- şi supersonice se folosesc plăci de oţel ca înveliş superior şi inferior al aripilor subţiri, între plăci fiind intercalat un material sintetic uşor, turnat în formă de fagure (procedeul de construcţie sandvici). în zborul cu viteze supersonice intervine încălzirea suprafeţelor exterioare ale avionului, provocată de frecarea lor cu aerul şi de frînarea acestuia în punctele de viteză nulă (pe bordurile de atac ale aripii şi ampenajului şi de pe botul fuzelajului). Această încălzire constituie o „barieră termică", importantă în special cînd se tinde spre viteze hipersonice. Fiecare element al avionului are o temperatură critică, la a cărei depăşire se pot produce avarii. E dificil de stabilit valorile exacte ale numărului M pentru elementele de avion la cari acestea se defectează, deoarece aceasta depinde de particularităţile construcţiei şi de condiţiile de utilizare. De exemplu, în stratosferă, pînă la altitudinea de 30 km, unde temperatura aerului e de —40° şi viteza sunetului e de aproximativ 1.100 km/h, la avioanele în zbor cu viteza de 2,5 M, se încălzeşte învelişul de duralumin pînă la temperatura critică de 200°, în punctele de frînare completă a aerului. Folosirea unui sistem de răcire a elementelor întregii structuri a avionului, de exemplu folosind aerul rece din stratosferă, nu e considerată economică, deoarece devine necesar un exces de putere al motorului, pentru compensarea creşterii rezistenţei frontale şi antrenarea ventilatoarelor sistemului de răcire. De aceea e preferabil să se utilizeze materiale de construcţie adecvate pentru învelişul avioanelor, cum e oţelul inoxidabil sau titanul, cari îşi păstrează rezistenţa pînă la temperaturi mai înalte decît duraluminul; aceste materiale de înlocuire îngreunează însă construcţia avionului şi reclamă alte soluţii constructive. Dacă pentru aviaţia militară se găsesc în uz unele avioane supersonice, de vînătoare (cu viteze de circa 2200 km/h), sau de bombardament (cu viteze pînă la circa 1900 km/h), pentru aviaţia civilă de transport utilizarea avioanelor supersonice este încă în stadiul de proiect. î. Supersonic, regim Mec. fl. V. Regim supersonic* 2. Superston. Metg.: Bronz cu aluminiu, special, cu compoziţia: 8,5 * * *10 % Al, 4--*6% Fe, 4---6% Ni şi restul cupru. Are foarte bune proprietăţi mecanice (andrea 80 kgf/mm2. alungirea = 5---15%, duritatea Brinell circa .170) şi foarte bună rezistenţă la coroziune. E folosit, în special, în construcţii navale. 3. Superturnichet, antena Telc. V. Fluture, antenă- — . 4. Supinator, pl. supinatoare. Ind. piei.: Element ortopedic introdus în încălţăminte, în porţiunea posterioară, pînă în apropiere de linia articulaţiilor metatarsofalangiene, în scopul menţinerii bolţii piciorului, în cazul picioarelor cari prezintă anomalia picior plat. 5. Supinaţie. Ind. piei.: Mişcarea piciorului în raport cu gamba, astfel încît suprafeţele plantare tind să devină paralele, faţă la faţă; mişcarea de supinaţie e inversă mişcării de pronaţie. Ea rezultă prin modificareapoziţiei elementelor rigide ale piciorului faţă de gambă în articulaţia tibio-tarsiană, cum şi în articulaţiile dintre oasele tarsului anterior şi ale meta-tarsului. 6. Suplement, pl. suplemente. Gen.: Ceea ce se adaugă în plus, pentru a completa ceva. Var. Supliment. 7. Suplement de cîrmâ. Nav.: Tablă cu grosimea de circa 10 mm, uşor demontabilă, care se aplică — cu ajutorul unor fălceîe cu şuruburi — la cîrma navelor de mare, la intrarea pe fluvii, cu scopul de a le mări posibilităţile de manevră. Suplementul de cîrmă trebuie să aibă o astfel de lăţime, încît împreună cu lăţimea cîrmei să /. Dependenţa coeficientului de por-tanţă Cz în funcţiune de numărul Mach M pentru o aripă obişnuită la unghi de atac mic constant. /) curba coeficientului Cz proporţional cu pătratul vitezei ](parabolă). o 200 m soo soo m m mo 1600 im K în km/h //. Diagramele puterii necesare pentru zborul orizontal în domeniile transsonic şi supersonic. /, II, III) domeniile subsonic, transsonic, respectiv supersonic; 1) puterea reală necesară pentru zborul orizontal cu aripa A; 2) puterea reală necesară pentru zborul orizontal cu aripa B; 3) puterea teoretică necesară pentru zborul orizontal în mediu incompresibil, cu coeficientul de rezistenţă la înaintare Cx =const.^0,01; M) numărul lui Mach de zbor; V) viteza orizontală de zbor la sol; Vs) viteza sunetului; N) puterea necesară pentru zborul orizontal; Mărirea puterii necesare datorită compresibi lităţii aerului' ^> J cîştigul de putere în cazul aripii în săgeată cu alungire geometrică X redusă. mai rapide a rezistenţei subsonice. Supleţe 618 Suport fie egală cu i-j-1 (L fiind lungimea navei, în picioare engleze). 60 Suplementul de cîrmă e obligatoriu pentru navele cu tonaj mai mare decît 1000 t; sînt scutite de acest suplement acele nave ale căror cîrme au lăţimea mai mică decît 3 ţoii (7,5 cm), faţa de cea rezultată din formulă. Var. Supliment de cîrmă. î. Supleţe. Gen.: Proprietatea unui corp solid de a putea suferi mari deformaţii specifice nepermanente, la încovoiere sau la torsiune, sub solicitări relativ mici. Corpurile solide cari prezintă supleţe se numesc suple. 2. Supleţea mersului.C. f.: Calitatea mersului unui vehicul de cale ferată, de a avea mişcări perturbatorii reduse la o anumită valoare foarte mică. V. şî sub Stabilitatea vehiculului de cale ferată. 3. Suplu. Gen. V. sub Supleţe. 4. Suport, pl. suporturi. 1. Tehn.: Reazem intermediar, care e solidarizat cu un alt reazem stabil (de ex.: perete, grindă, cadru, etc.) şi serveşte la susţinerea unui obiect. Suportul poate fi în formă de consolă, de placă, traversă, montant, etc., iar asamblarea lui cu reazemul de bază se realizează printr-o legătură dezmembrabilă sau nedezmembrabilă; legătura lui cu obiectul pe care-l susţine e, în general, dezmembrabilă, de tip simplă rezemare, articulaţie sau încastrare. Se folosesc suporturi rigide, elastice, pendulare, rulante, culisante, reglabile, etc. Aceste suporturi pot prelua solicitări cu sau fără şoc, eventual pot amortisa vibraţii. Suportul elastic se deformează elastic sub o anumită sarcină, ceea ce permite, fie amortisarea oscilaţiilor, fie modificări de poziţie a sarcinii. Aceste suporturi pot fi confecţionate din lame sau din spire metalice, din cauciuc, etc. (v. fig. XV). Suportul pendular e echipat cu cîte o articulaţie ia fiecare capăt, ceea ce asigură o mişcare de pendulare, în general limitată (v. fig. VI). Exemple de suporturi numite, de regulă, după obiectul pe care îl susţin: Suport de bagaje. Transp.: Sin. Port-bagai (v.). Suport de căldare de locomotivă. C. f. : Fiecare dintre suporturile cari servesc la rezemarea sau la ghidarea căldării locomotivei pe cadru. în general, se folosesc atît suporturi de reazem la părţile anterioară şi poste- I. Suport turnat ai camerei de fum, monobloc cu cilindru. 1) cameră de fum; 2) suport fix; 3) cilindru;^ longeron; 5) suport intermediar; 6) suportul glisierei. Suportul anterior, în dreptul camerei de fum, e solidarizat cu cadrul şi cu corpul orizontal al căldării (suport fix), şi poate fi turnat monobloc cu cilindrii (v. fig. I) sau confecţionat din tablă şi profiluri sau din oţel turnat (v. fig. II). — Suporturile III. Suport lateral, cu 1) longeron; 2) placă de posterioare, din dreptul cutiei de foc, sînt suporturi de alunecare (de dilataţie) şi, fiind solidarizate numai cu corpul vertical al căldării, permit deplasările prin dilataţie ale acestuia. La căldările cu corpul vertical dispus între longeroane se folosesc două suporturi latera- I e, cu patină (v. fig. III), şi un suport inferior, cu patină şi călcîi (care pătrunde între două fălci de alunecare; (v. fig. IV). La căldările cu corpul vertical dispus deasupra longeroa-nelor se folosesc, fie două s u-porturi laterale, de alunecare, şi un suport elastic (v. fig. V), fie doua suporturi pendulare (v. fig. VI). — Suporturile intermediare, între cele anterioare şi posterioare, servesc la ghida- de bronz; 3) placă laterală; 4) patina re, şi mai ales împiedică defor- suportului; 5) suport lateral; marea longeroaneior, la ridi- 6) corpul vertical ai căldării, carea locomotivei de pe osii. Aceste suporturi, legate de longeroane, pot fi elastice (v. fig.VII) sau de alunecare, după cum sînt sau nu sînt solidarizate cu căldarea ; uneori, de suporturile intermediare sînt legate podurile laterale ale locomotivei. Suport de cărucior de funicular. Tehn.: Suport care e suspendat de căruciorul unui vehicul de funicular, şi care e articulat cu roţile de rulare ale acestuia (v. fig VIII). Suport de culisă. C.f.: Traversă asamblată cu longeroanele cadrului locomotivei, care serveşte ca reazem pentru lagărele culisei şi ale arborelui de comandă (v. fig. IX). IV. Suport inferior, cu patină şi călcîi. 1) longeron; 2) traversa corpului vertical al căldării; 3) pene de ghidare reglabile; 4) placă de alunecare; 5) fălci de alunecare, de bronz; 6) suport inferior; 7) călcîi; 8) corpul vertical al căldării.' II. Suport asamblat (din tablă şi profiluri) al camerei de fum, solidarizat cu longeroanele cadrului locomotivei. 1) longeronul cadrului locomotivei ; 2) suport fix ; 3) peretele camerei de fum. V. Suport elastic. 1) longeron; 2) suport lateral de alunecare; 3) suport elastic; 4) corpul vertical al căldării. VI. Suport pendular, 1) longeron; 2) suport pt. pendular; 3) corpul vertical al căldării. Suport de elice. Nav.; Suport care serveşte la rezemarea arborelui de propulsiune, situat în vecinătatea el ice i Suport 619 Suport VII. Suport intermediar. ) corpul căldării; 2) suport intermediar elastic; 3) pod; 4) suport de pod. el are o parte cilindrică, pe serie de orificii, cari leagă VIII. Suport de cărucior de funicular. şîcare e folosit la navele cu două elice. Acest suport, cu unu sau cu două braţe, se prinde de bordajul exterior sau de grinzi longitudinale din interiorul navei; uneori, suportul e confecţionat monobloc cu etamboul. Suport de înfăşurare. 1. E/t.: Piesă Suplementară, în compunerea maşinilor electrice, ataşată la flanşa de presare, servind la susţinerea capetelor de bobină ale rotorului. Suportul de înfăşurare se foloseşte, cel mai frecvent, cînd peste înfăşurare se aşază şi un bandaj; de aceea care se aşază înfăşurarea, şi o cilindrul de flanşa de presare. Suport de înfăşurare. 2. Elt.: Inel din compunerea unei maşini electrice, servind la susţinerea capetelor înfăşurări lor. Suport de linie electrică aeriană. E/t.: Construcţie care serveşte Ia susţinerea conductelor liniilor electrice aeriene şi ! direct terenului de fundaţie primul fel sînt s t î /-p i i (v.). Suporturile ‘ de cel de al doilea fel (suporturi pe clădiri) se folosesc numai pentru linii electrice de energie de joasă tensiune, mai frecvent pentru branşamente şi pentru linii de telecomunicaţii. Suporturile pe clădiri pentru linii de energie se folosesc numai în cazurile în cari, din cauza condiţiilor locale, nu e indicată folosirea stîlpilor. Ţeavasuportului poate servi nu numai la susţinere, ci şi la protecţia conductelor branşamentelor cari se introduc în clădire., După modul de instalare, se deosebesc: suporturi fixate pe zid (v. fig. X a), sau pe zid, însă cu trecere prin acoperiş [(v. fig. X 5 şi c). După construcţie, se deosebesc suporturi de tip' cîrjâ (v. fig XI b) şi suporturi de tip vertical (v. fig. XI a), în diferite' variante, ambele tipuri fiind executate în principal dintr-o ţeavă verticală pe care sînt fixate console orizontale de oţel profilat. Suport de maşină de perforat. Ut., Mine: Dispozitiv de susţinere a maşinilor de perforat rotative sau ia transmiterea sarcinilor mecanice sau: unor clădiri. ale acestora Suporturi de IX. Suport de culisă. 1) suport; 2) culisă. X. Fixarea suporturilor pe o) pe zid ; b şi c) pe zid cu trecere clădiri, prin acoperiş XII. Perforator pneumatic susţinut pe suport cu bară de carieră. 1) bară de carieră (bară de ghidaj); 2) picior; 3) greutate; 4) perforator. percutante. Construcţia suportului depinde de felul şi de greutatea maşinii de perforat şi de locul în care aceasta e folosită. Suport cu bară: Dispozitiv de susţi- I nere a maşinilor de perforat rotative sau percutante, folosite la carierele de roci de construcţie şi de roci de decoraţie. Acest suport, care serveşte ia executarea de găuri (distanţate sau apropiate) pentru detaşarea blocurilor de roci, e constituit din: o bară de ghidaj tu-bulară, orizontală, pe care se poate deplasa maşina de perforat; patru picioare articulate cu bara, echipate cu cîte o contragreutate detaşabilă şi solidarizate prin lanţuri (v. fig. XII). La unele exploatări, bara de ghidaj e susţinută de un cadru metalic rigid. Suport cu coloană: Sin. Coloană de perforare (v.). Suport cu trepied: Dispozitiv de susţinere a maşinilor perforatoare (perforatoare pneumatice rotative sau percutante) grele şi foarte grele, folosit la executarea găurilor de mină orizontale şi verticale descendente, în exploatările la zi şi în unele lucrări de suprafaţă (drumuri, canale, etc.). Acest suport e constituit din: o placă de bază, pe care se montează maşina perforatoare, prin intermediul unei sănii cu dispozitiv de înaintare manual; trei picioare extensibile, confecţionate din tuburi metalice sau din bare de oţel profilat; trei greutăţi de fontă (60--*180 kg), montate pe fiecare picior (v. fig. -XIII); XI. Suporturi pe clădiri, o) de tip vertical; b) de tip cîrjă; 1) ţeavă; 2) suport pentru izolator; 3) izolator; 4) pîlnie de protecţie; 5) consolă. tatea trepiedului fără contragreutăţi e de 40"*160 Greu- kg. Suport 620 Suport Suport telescopic de perforator: Dispozitiv de sprijin a! perforatoarelor, constituit din două ţevi telescopice. Una dintre ţevi se aşază printr-un reazem pe vatră, sau e prinsă XIII. Perforator pneumatic greu, montat în poziţie orizontală pe suport cu trepied. 1) picior extensibil; 2) placă de bază; 3) sanie; 4) mecanism cu şurub pentru înaintare: 5) greutate; 6) perforator. articulat pe un cărucior de perforare, iar pe cealaltă ţeavă e aşezat sau prins articulat perforatorul. Poziţia relativă a celor două ţevi, care determină poziţia perforatorului, se obţine prin acţionare manuală sau pneumatică, iar fixarea în această poziţie se face cu un cui sau cu un şurub de presiune. Spre deosebire de coloanele de fixare, suporturile nu asigură decît preluarea sarcinii verticale (a greutăţii proprii a perforatorului) şi nu pot prelua şi efortul axial ds apăsare a perforatorului asupra găurii. De aceea e folosit la rezemarea perforatoarelor uşoare sau mijlocii, la cari apăsarea axială asupra perforatorului se execută de miner. Suport de miez. Metg.: Piesă metal ică folosită la susţinerea miezurilor şi ia asigurarea distanţei prescrise dintre miez şi formă, sau dintre două miezuri. Suporturile de miez se folosesc, în special, la susţinerea miezurilor lungi, a miezurilor în consolă, a miezurilor cu mărci mici ori puţin rezistente la greutatea miezului şi la presiunea metalostatică. Datorită poziţiei lor în cavitatea formei, suporturile de miez trebuie să se încastreze aproape în întregime în peretele piesei turnate. Din această cauză, ele se confecţionează dintr-un nit XIV, Suporturi de miez. a şi b) cu două sau cu patru picioare, netede, respectiv cu crestături; c şj d) ştanţate din laminate speciale; e-*-./) cu secţiune tubulară de tablâ perforată; k) de tablă subţire fasonată prin deformare plastică, pentru miezuri uşoare. material corespunzător materialului care se toarnă, în special din plăcuţe metalice de tablă ştanţată de oţel moale, prinse pe picioare de sîrmă şi, eventual, de tablă cu găuri, pentru a uşura sudarea cu piesa turnată. Suporturile de miez au (v. fig. XIV), fie c singură parte de sprijin (suporturi simple), fie două părţi de sprijin (suporturi duble). Pentru o bună sudare cu piesa turnată, suporturile nu trebuie să fie murdare sau acoperite cu ulei şi cu rugină (pentru ca la turnare să nu se producă gaze cari vor determina sufluri în vecinătatea suportului). în mod obişnuit: suporturile de miez se decapează şi se cositoresc sau se acoperă cu un strat de cupru. Din cauza riscului unei sudări necorespunzătoare a suportului de miez cu piesa turnată, deci a formării de porozităţi, nu se recomandă folosirea suporturilor de miez la piese solicitate, sau cari lucrează sub presiune hidraulică. Suport de motor: Mş.; Suport care serveşte la susţinerea unui motor, fie pe fundaţie sau pe un postament (la motoare stabile sau transportabile), fie pe şasiu (la motoare de vehicule). Acest suport poate fi o piesă asamblată demontabil cu motorul, sau însuş; reazemul. Rezemarea motorului trebuie să fie realizată astfel, încît suporturile să preia cuplul motor şi să amortiseze vibraţiile cari intervin; de aceea, motorul trebuie să se rezeme pe patru, pe trei sau pe două suporturi, în general cu interpunerea unor tampoane elastice (v. fig. XV) sau a unor resorturi. La motoarele de vehicule se foloseşte, adeseori, rezemarea pe trei sau pe două suporturi (v. fig. XVI), motorul pe două suporturi (unul în faţă şi altul în spate, coaxiale cu axa arborelui motor) fiind numit „flotant". XV. Suport elastic (bioc silenţios). 1) material elastic (cauciuc) solidarizat cu plăcile metalice; 2) prin înglobare; 3) şurub de legătură cu piesa 4, respectiv 5. XVI, Motor cu trei suporturi. 1) motor; 2) suport anterior; 3) suport posterior; 4) şasiu. Suport de resort. Tehn.: Suport care serveşte la rezemarea unui resort, cu care e legat prin incastrare, prin articulaţie sau simplă rezemare (eventual cu alunecare). După XVII. Suporturi de capăt, cu articulaţie, pentru resorturi de suspensiune, la autovehicule, o şi b) cu bulon, respectiv cu cercel, la resorturi lamelare simple; c) cu incastrare şi cu bulon, la resort lamelar cu un singur braţ (sfert de arc); articulaţie; V) su 1) supor 1 cu port cu incastrare; 2) bulon; 3) cercel; 4) resort. XVIII. Suporturi de capăt cu alunecare, pentru resorturi de suspensiune la autovehicule, o) simplu; b) cu bloc de cauciuc. Suport 621 Suport forma resortului, se deosebesc: suporturi de capăt, la cari legătura cu resortul se realizează, fie prin intermediul unui bulon sau al unui cercel, fie prin contact de alunecare; suporturi de mijloc, la cari Jegătura cu resortul se realizează printr-un bulon, prin contact de alunecare sau prin încastrare. La resorturile de şuspensiune ale autovehiculelor se folosesc în general suporturi de capăt, cu articulaţie (v. fig XVII a, b şi c) sau cu alunecare (v. fig. XVIII a şi b), şi suporturi de rnijioc, cu incas-trare (v. fig. XIX b) sau cu articulaţie (v. fig. XIX a). La resorturile de suspensiune ale vehiculelor feroviare se folosesc, de obicei, suporturi X/X. Suporturi de mijloc, pentru resorturi de suspensiune la autovehicule, a) cu articulaţie; b) cu încastrare; 1) suport de mijloc, cu articulaţie; 2) suport de mijloc, cu încastrare; 3) resort; 4) suport de capăt, cu bulon; 5) suport de capăt, cu cercel. XX. Suporturi de capăt, cu articulaţie, pentru resorturi de vagoane de cale ferată. o) simplu, cu eclisă; b şi c) cu eclisă, bulon şi şurub de reglare orizontal, respectiv înclinat; d) cu bulon şi şurub de reglare cu legătură elastica (rondele de cauciuc). de capăt, cu articulaţie (v. fig. XX a, b, c şi d; XXI a şi b) sau cu simplă rezemare. Sin. (parţial) Suport de arc. Suport de rolă de t r o I e i. Transp.: Dispozitiv pentru fixarea rolei de trolei. XXI. Suporturi de capăt, cu articulaţie, pentru resorturi de locomotive, o) cu placă de articulaţie; b) fără placă de articulaţie; 1) resort; 2) sus-pensor de arc; 3) rondelă de articulaţie; 4) placă de articulaţie cu nervură; 5) foaie principală cu nervură. Se foloseşte în unele reţele vechi de tramvaie, cari ruletă pentru priza de curent de la firul de trolei. Suport de transmisiune. C.f.: Suport de ţeavă de oţel, de oţel cornier sau cupon de şină, folosit pentru susţinerea căscioarelor cu scripeţi ale transmisiunii cu sîrmă ia instalaţiile de centralizare. Suport de unealtă. Tehn., Ut.: Sin. Port-u nealtă (v.). Sin. (parţial) Mîner (v.). Suport de uscare. Mett.: Placă profilată confecţionată din metal (fontă sau aluminiu), folosită la uscarea miezurilor de turnătorie cu forme complicate, profilate, cari nu pot fi scoase în alt mod din cutia de miez, fără a se deteriora sau deforma. Ca şi placa de uscare (v.), suportul de uscare trebuie să aibă pe întreaga suprafaţă orificii pentru accelerarea uscării miezului. Suportul de uscare e profilat corespunzător profilului miezului, pe care-l preia din cutia de miez; preluarea se realizează prin aşezarea suportului deasupra cutiei şi prin răsturnarea întregului sistem, astfel încît, după îndepărtarea cutiei de miez, miezul rămîne pe suportul de uscare Suport izolant. Elt.: Dispozitiv care serveşte la fixarea rigidă a unui conductor electric care trebuie izolat faţă de pămînt sau faţă de altă parte sub tensiune. Poate fi constituit dintr-un singur izolator-suport (v. sub Izolator electric) sau din una ori mai multe coloane-suport (constituite din una sau din mai multe părţi izolante, echipate sau nu cu părţi metalice). Suportul izolant poate fi de exterior sau de interior, de joasă sau de înaltă tensiune. Suport pentru izolator electric. Elt., Telc.: Suport în care se fixează izolatorul (v.) de sticlă sau de porţelan, folosit pentru fixarea şi izolarea conductorului neizolat; e folosit pentru linii de energie electrică (v. Armaturi pentru izolatoare-suport, sub Armatură pentru instalaţii electrice) şi pentru linii de telecomunicaţii. Suportul pentru izolatoarele liniilor de telecomunicaţii poate fi, după caz, de oţel sau de lemn. Suportul de oţel, după forma şi modul de prindere pe stîlp sau pe traversă, poate fi: fier curb, suport drept sau suport suspendat. Fierul curb (v.), pentru linii aeriene cu puţine circuite, se prinde direct pe stîlp, prin înşurubare. Sin. Suport curb pentru izolatoare de telecomunicaţii. Suportul drept poate fi pentru traverse de lemn (v. fig. XXII a) sau pentru console de transpunere (v. fig. XXII b). XXII. Suport drept, de oţel. o) pentru traverse de lemn; b) pentru transpuneri. XXIII. Suport de oţel, suspendat. XXIV. Suport drept, de lemn. Suportul suspendat (v. fig. XXIII) se montează pe traverse în cazuri speciale (eventual şi pentru transpuneri). Suportul de lemn poate fi, după formă şi modul de prindere, drept sau pentru fixare în consolă. Suport 622 Supracarlingă Suportul drept de lemn de fag creozotat (v. fig. XXIV) se montează pe traverse de lemn. Suportul pentru fixare în consolă e destinat să se fixeze direct pe stîlpii de telecomunicaţii. V. şi Consolă 1. Suport pentru microscopie. F-iz.: Suport metalic (v. fig. XXV) care serveştă la fixarea lamei de microscop, pe care se pregăteşte, pentru examinare, preparatul microscopic (de ex.: în industria hîrtiei preparatul fibros din hîrtie, carton sau mucava). Suportul are o placă albă dedesubtul lamei, pentru a se putea observa mai bine preparatul colorat. cuţitului. Sanie port-cuţit amonte de. carburator; precomprimarea amestecului, combus-tihij-aer, cu compresoare antrenate direct (v. fig. II c), montate XXV, Suport special pentru lamă de microscop. Suportul Tehn., Ut.: Sin. (v. sub Sanie 2). î. Suport. I.Cinem.: Parte componentă a unei pelicule (a unui film) de mare rezistenţă mecanică, pe care se depune emulsie fotosensibilă sau emulsie magnetică (în cazul benzilor sau al pelicule'or magnetice). El e produs din nitroceluloză (filmul inflamabil), acetilceluloză şi, în ultimul timp, din materiale plastice, speciale. 2. Supcrtabilitate, limita de Gaze: Concentraţia minimă a unui gaz de luptă iritant, exprimată în mg/m3, care nu mai poate fi suportată de om mai mult decît un minut. 3. Supra-. Gen.: Prefix care înseamnă „deasupra", ,,peste1' . sau indică un sens superlativ. De exemplu: supraabundenţă, supracomprimare, supraîncălzire, supraîncărcare, suprapresiune, etc. 4. Supraaiimentare. Mş.: Alimentarea cu o încărcătură în exces, a unui motor cu ardere internă, pentru a asigura obţinerea puterii corespunzătoare turaţiei la un anumit regim de funcţionare a motorului, cînd densitatea aerului e mai mică decît cea care corespunde presiunii atmosferice normale sau cînd pierderile de umplere a cilindrilor sînt mari (de ex. la turaţii înalte). Supraaiimentarea se foloseşte daa' e necesară restabilirea puterii motorului, ca în cazul zborului în altitudine al aeronavelor densitatea aerului scade o dată cu creşterea altitudinii (v. fig. /); astfel, la zborul aeronavelor, compensarea în cantitate a umplerii cilindrilor se realizează prin supraaiimentare, spre deosebire de compensarea compoziţiei dozajului încărcăturii, care se realizează prin corectorul altimetric (v.). Pentru supraalimentare, motorul trebuie să fie echipat cu un compresor antrenat direct, printr-un acuplaj mecanic (de ex. centrifug, cu lame, etc.), sau indirect, printr-o turbină cu gaze (turbocompresor). Creşterea presiunii de admisiune a încărcăturii, de care depinde creşterea puterii motorului, se obţine folosind unul dintre procedeele următoare: precom-primarea aerului comburant, cu compresoare antrenate direct (v. fig. II a) sau cu turbocompresoare (v. fig. II bj, montate în J. Puterea motorului şi densitatea aerului, în func-deoarece t‘une de altitudine (la motoare fără supraaiimentare). 0 curba de variaţie a puterii motorului; 2) curba de variaţie a densităţii aerului. II. Scheme de dispoziţie a compresoarelor de supraaiimentare la motoare de avion. a) compresor cu antrenare directă, montat în amonte de carburator ; t) turbocompresor montat în amonte de carburator; c) compresor cu antrenare directă, montat în aval de carburator; 1) carburator; 2) compresor; 3) pistonul motorului; 4) turbină cu gaze de ardere; 5) răcitor de aer; 6) aer din atmosferă; 7) admisiunea amestecului carburant; 8) evacuarea gazelor de ardere (gaze uzate); 8') evacuarea gazelor de ardere, după trecerea prin turbină. în ava! de carburator. Dispoziţia în amonte constituie un baraj contra întoarcerii flăcării, dar dozajul nu rămîne omogen, la motoarele cu mai multe carburatoare. Dispoziţia în aval reclamă un deflector de flacără, dar asigură un dozaj omogen Şi repartiţie uniformă a alimentării cilindrilor. La aeronave, supraaiimentarea prin compresoare mecanice poate fi folo- z/z. Curbe de variaţie a puterii motorului, în funcţiune de altitudine. r0) curba de variaţie a puterii la motor fără compresor; r5) curba de variaţie a puterii la motor cu compresor, cu turaţie constantă; rc) curba de variaţie a puterii la motor cu compresor, cu două trepte de turaţie; P) puterea motorului; H) altitudine; H') altitudinea de restabilire, la funcţionarea cu compreor cu turaţie constantă; Hu Ha) altitudinea de restabilire, la funcţionarea cu prima, respectiv cu a doua treaptă a compreso- 8 10 12 tt ÎS 18 20 Altitudine (în km) IV. Variaţia puterii turbinei şi a compresorului, în % din puterea motorului la sol, în funcţiune de altitudine, la un motor cu explozie (compresorul e dimensionat astfel, încît să menţină constantă puterea motorului). 1) puterea motorului; 2) puterea turbinei; 3) puterea compresorului. sită pentru altitudini pînă la circa 8000 m; aceste compresoare pot fi cu o treaptă de turaţie, cu care se obţine o singură altitudine de restabilire, sau cu două trepte de turaţie (amT breiabile separat), cu cari se obţin două altitudini de restabilire (v. fig.///). Supraaiimentarea prin turbocompresoare se preferă pentru altitudini mai rului cu două trepte de tu- mari decît 10 000 m, cînd puterea raţie; P\ pu P3) puncte co- cesară pentru antrenarea directă acom-respunzâtoare altitudinilor presorului mecanic (cuplat elastic) de-de restabilire. vjne oneroasă (v.fig. IV). 5. Supracarlingă, pl. supracarlinge. Nav.: Piesă a osaturii navelor de lemn, consistînd dintr-o grindă dispusă deasupra carlingei, în vederea consolidării acesteia. âupracoaceră 623 Supraconductibilîtatâ 1. Supracoacere. Agr.; Prelungirea procesului de coacere a unui fruct dincolo de maturitatea fiziologică, însoţită de descompunerea unor substanţe din fruct şi de pierderea calităţilor gustative, pe lîngă scăderea rezistenţei fructului la păstrare şi Ia transport. 2. Supracompoundare. Elt.: Compoundare adiţională (v. Compoundare 2) a maşinilor electrice de curent continuu, cu excitaţie mixtă, prin care, la mărirea curentului de sarcină, se obţin o creştere a tensiunii la bornele generatoarelor şi o scădere mare a turaţiei motoarelor. Aceste efecte sînt datorite acţiuni i în acelaşi sens a excitaţiei derivaţiei şi a excitaţiei de compoundare (excitatia serie) cu cari e echipată maşina electrică, numărul spirelor al acesteia din urmă fiind astfel stabilit, încît la mărirea curentului creşterea fluxului inductor să fie suficient de mare spre a obţine la generator o creştere a tensiunii electromotoare mai mare decît căderea de tensiune datorită rezistenţei ohmice şi reac-ţiunii indusului, iar la motor, micşorarea necesară a turaţiei peste cea datorită căderii ohmice de tensiune. 3. Supracomprimare. Mş.: Mărirea presiunii finale de compresiune, în cilindrii unui motor cu ardere internă, pentru sporirea puterii acestuia, la orice regim de turaţie. Supracom-primarea se numeşte „definită", dacă se realizează prin mărirea raportului de compresiune, şi „condiţionată", dacă se realizează prin mărirea presiunii de admisiune a încărcăturii în cilindri. Supracomprimarea definita, abreviat supracomprimare, se obţine prin reducerea volumului camerei de combustie, ceea ce corespunde măririi raportului de compres iune (e), care e raportul dintre cilindree şi volumul camerei de combustie. Supracomprimarea definită e limitată însă de cifra octanică a combustibilului indicat pentru motorul respectiv; se poate realiza, de exemplu, înlocuind garnitura de culasă cu o garnitură mai subţire sau mărind distanţa dintre capul pistonului şi axa bulonului (bolţului) acestuia, eventual fiind necesare şi alte modificări sau adaptări (de ex.: modificarea distribuţiei, înlocuirea bujiiior, etc.). Acest procedeu permite ca motorul să dezvolte o putere de suprasarcină la turaţia nominală, presiunea de admisiune a încărcăturii fiind cea a aerului atmosferic. — Supracomprimarea conditionatâ, numită şi supraalimentare.se obţine prin folosirea unui compresor (de ex.: centrifug, cu lame, etc.), pentru a mări cantitatea de încărcătură introdusă în cilindrii motorului, astfel încît presiunea de la începutul cursei de compresiune să fie mai înaltă. Acest procedeu permite, de asemenea, ca motorul să dezvolte o putere de suprasarcină la turaţia nominală, şi se foloseşte la unele motoare de automobil (de ex. la automobile de curse) sau la motoare de avion (de ex. pentru decolare). Deoarece supracomprimarea definită e o soluţie constructivă, nu se poate realiza decît la motoare în stare nemontată. Restabilirea raportului de compresiune a unui motor uzat e, în fapt, o supracomprimare de restabilire, necesară pentru ca motorul reparat să poată funcţiona în condiţii apropiate de cele nominale. Supracomprimarea de resiatihre se poate efectua cînd, prin reparaţie, raportul de compresiune se modifică din următoarele cauze: alezarea cilindrilor, schimbarea grosimii garniturii de culasă, rabotarea culasei, rectificarea arborelui cotit fără o centrare corectă, montarea unor pistoane cu înălţimea de compresiune diferită, adîncirea scaunelor de supapă, strunjirea neconcentrică a lagărelor de bielă, montarea unor supape cu taler mai gros, etc. în multe cazuri, modificarea raportului de compresiune nu e întîmplătoare, ci necesară. Supracomprimarea prin mărirea raportului de compresiune se obţine, fie montînd o garnitură mai subţire sau rabotînd culasa ori blocul cilindrilor, 1 ie montînd pistoane cu înălţime de compresiune mai mare. Creşterea raportului de compresiune se determină cu relaţia: e-s-\-h—e-h 0 --------------- s-f- — e-h în care s şi e' sînt vechiul şi noul raport de compresiune, 5 e cursa pistonului, iar h e diferenţa de înălţime a camerei de combustie. Astfel, dacă se cunosc raporturile de compresiune e şi e', trebuiesăse monteze o garnitură de culasă mai subţire sau pistoane mai înalte, cu diferenţa h (în mm): s'-s—s-s («'-1)(£-1) ' această formulă e valabilă pentru motoarele cu supape în cap, la cari trebuie să se ţină seamă şi de jocul dintre capul pistonului şi supape, pentru ca pistonul la punctul mort apropiat să nu lovească talerele supapelor. Dacă raportul de compresiune e prea mare, se reduce prin montarea unei garnituri de culasă suplementare sau a unor pistoane cu înălţimea de compresiune mai mică, pentru a obţine raportul de compresiune intenţionat £-S —h-\-Z'h s- h-fz-h unde simbolurile au semni ficaţiile indicate. 4. Supraconductibilitate. Ek.: Ansamblul proprietăţilor pe cari le prezintă unele metale la temperaturi şi intensităţi de cîmp magnetic suficient de mici, asociate în principal anulării rezistivităţii lor electrice. Sin. Supraconductivitate. Supraconductibil itatea se manifestă sub o anumită temperatură critică Tc (mai mică decît circa 20°K, dar diferită de 0°K) şi sub un anumit cîmp magnetic critic Hc (< 102-• *103 Oe), funcţiune de temperatura T, şi se caracterizează atît prin anularea rezistivităţii electrice în curent continuu şi în curent alternativ (pînă la frecvenţe corespunzătoare infraroşului), cît şi prin proprietatea de anulare a inducţiei magnetice interioare corpului B. (efectul A/leissner-Ochsenfe'd). Metalele cari pot deveni supraconductoare au o rezistivitate relativ mare în starea normală (nesupraconductoare), şi invers. Pînă în prezent, supraconductibil itatea a fost detectată la unele metale simple (v. ta- Tabloul I. Elementele supraconductoare şi temperatura lor de tranziţie 1c (°K) în cîmp magnetic nul Zn 0,79° Ga 1,07° Sn alb 3,73° V I 5,1° Tc 11,2* i Ru 0,47' Cd 0,54° In 3,37° Pb 7,22° Nb 9,22° Re 2,4U i Os 0,71' Hg 4.15° TI 2,38° Ti 0,53° Ta 4,38J U 0,85 A! 1,14° La 4,71° Zr 0.7° Hf 0,35° Th 1,32° j i bloul l), cum şi la unele al iaje şi compuşi metal ici (v. tabloul II); uneori chiar atunci cînd elementele componente nu sînt supraconductoare (de ex. MoC). Nu a fost încă rezolvată problema generalităţii Tabloul II. Cîteva aliaje şi cîţiva compuşi supraconductori, cu temperaturile lor (medii) de tranziţie îf(°K) în cîmp magnetic nul supraconductibi I ită ţii, însă există posibi- I itatea ca orice metal să devină supracon-ductor la o scădere suficientă a temperaturii. Aliajele şi compuşii supraconductori (ca şi, de altfel, metalele simple supraconductoare, cînd sînt impure sau conţin tensiuni elastice neomogene) se comportă ca supraconductori „imperfecţi", pentru cari toate proprietăţile supraconductoare apar Ag-fPb 7.2 AuaBi 1,95" Ag + Sn 3,6° BaBi3 5,7° Au -f Pb 7° CoSi2 1,45° Cd + Hg 1,7°—2.16° CuS 1,6° Sb + Sn 3,8°—4° MoC 7.7° Nb3Sn 18° Supraconductibil itate 624 Supraconductibil itate mai puţin d ’rvoltate decît la metalele simple pure. Supracon-ductibi 1 itatea nu e legată neapărat de o structură cristalină a corpului, ea întîlnindu-se şi la unele pături subţiri amorfe (de ex. Sn amorf, în pături cu grosimea 0), după care se desfăşoară un continuum de stări excitate. Natura stărilor fundamentală şi excitate nu^e cunoscută cu absolută certitudine, însă, în aproximaţiile folosite recent (Bardeen-Cooper-Schrieffer, Bogoliubov), funcţiunile lor de undă sînt astfel, încît admit o interpretare corpusculară în care gazul electronic se comportă ca un ansamblu de cua-siparticule. Cu toate dificultăţile legate de producerea şi de menţinerea temperaturilor foarte joase (<20°K), necesare în supraconduc-tibi!itate, utilizarea tehnică a fenomenuIui progresează rapid. Actualmente se fabrică electromagneţi cu consum mic de putere, în cari se folosesc materiale supraconductoare speciale cu cîmp critic ridicat (circa 100 000 Oe); dificultatea principală care a trebuit să fie învinsă în acest scop, prin alegerea judicioasă a materialului, consistă în dispariţia supraconductibiIităţii ia curenţi ai căror cîmp magnetic propriu depăşeşte vaioarea critică (de ex., pentru un conductor cilindric infinit lung, de rază a, prin care trece un curent/, cîmpul propriu are valoarea max\mă Hmax=2I la, astfel încît supraconductibiIitatea aHc\ - dispare pentru —]. Incă decîţivaani, posibilitateacontro- VI. Variaţia inducţiei magnetice interioare Bj cu cîmpul exterior He. o) conductor normal; b) supraconductor finit; c) supraconductor infinit; s) starea supraconductoare; /) stare.a „intermediară11; n) starea „normală**. B Vh. Structjra fiia-mentară a stării „intermediare" (domeniile înnegrite reprezintă regiuni în stare .normală", în care inducţia magnetică e diferită oe zero; celelalte domenii sînt supraconductoare). larii curentului (slab) care străbate un supraconductor printr-un cîmp magnetic exterior H, a cărui variaţie poate sista sau poate introducesupraconductibil itateadupăsensul trecerii lui# prin H£, e aplicată în dispozitivele de comutare (criotron, v.). De asemenea, existenţa curenţilor persistenţi permite construirea de circuite supraconductoare cu memorie, avînd aplicaţii în tehnica maşinilor de calcul. î. Supraconductor. fiz., Elt.: Material care prezintă supraconductibi I itate (v.). 2. Sups'aconducţie. Fiz.: Fenomenul trecerii curentului electric printr-un supraconductor (v. Supraconductibil itate). 3. Supmconsolidare. Geot.: Stare de îndesare a unui pămînt, caracterizată printr-o porozitate mai mică decît cea corespunzătoare stării efective de tensiuni mecanice la cari e supusă într-un moment dat masa de pămînt respectivă. Supraconsolidarea rezultă, de obicei, din condiţiile speciale de sedimentare a depozitelor respective şi se întîlneşte, în special, la argilele de origine marină, cu plasticitate mare, cari, fiind supuse unor presiuni litostatice mari, au atins un grad de îndesare înalt. Ulterior, cînd depozitele de deasupra au dispărut şi presiunea Iitostatică a scăzut, aceste argile, datorită legăturilor structurale create între particule şi agregate, nu s-au mai înfoiat, ci au rămas tot atît de îndesate. Argilele supraconsolidate manifestă o puternică tendinţă de umflare, îndată ce au posibilitatea de a se imbiba cu apă şi, din această cauză, săpăturile de fundaţii şi terasamentele în astfel de pămînturi trebuie făcute cu multă atenţie, pentru a evita umflăturile şi efectele dăunătoare pentru construcţii cari decurg din aceasta. 4. Supracopertâ, pl. supracoperte. Poligr.: Cămaşă de hîrtie tipărită care îmbracă coperta unei lucrări poligrafice (carte, album, etc.). Supracoperta se execută mai ales din hîrtie cretată, tipărită în general policrom, în scopul protecţiei copertei şi al unei prezentări grafice mai atrăgătoare, din carton, pînză, p^gamoid, etc., fiind tipărită mai sobru şi cu mai puţine detalii bibliografice sau de altă natură. 5. Supracorectat. Opt. V. sub Subcorectat. e. Supracorecţie, pl. supracorecţii. Telc.: Corecţie aplicată în sisteme de transmisiune, care produce distorsionarea semnalului de ieşire în sens contrar distorsiunii sale iniţiale. De exemplu, compensarea scăderii amplificării la frecvenţe înalte A0 Supr acreşte re 626 Suprafaţarea îmbrăcămintelor rutiere poate conduce la o supracorecţie, dacă amplificarea devine mai mare aecît la frecvenţe medii. V. şî sub Distorsiune 1. 1. Supracreştere. Telc.: Creşterea semnalului de ieşire ai unui sistem de transmisiune peste nivelul de regim permanent, atunci cînd la intrarea lui se aplică un semnal treaptă (salt). Supracreşterea introdusă e una dintre caracteristicile sistemelor de transmisiune utilizate în tehnica impulsiilor; se aplică, de obicei, în procente din valoarea semnalului treaptă. V. şî sub Distorsiune 1. 2. Supracurent, pl. supracurenţi. Elt.: Curent electric de intensitate mai mare decît aceea nominală a circuitului sau elementului de circuit prin care trece. Supracurenţii pot proveni din următoarele cauze: sarcină mai mare decît cea nominală, fenomene cari se produc la declanşarea unor receptoare, la avarii; ei pot fi transitorii sau stabili. Supracurenţii pot produce încălziri excesive şi efecte electrod inamice dăunătoare instalaţiilor electrice. Spre a evita astfel de efecte se folosesc mijloace de protecţie (v. Protecţia instalaţiilor electrice). Dintre supracurenţi, cei mai periculoşi sînt cei datoriţi scurt-circuitelor (v. Scurt-circuit). 3. Supracursâ, pl. supracurse. Expl. petr.: Mărirea cursei de fund a pistonului pompei de extracţie prin efectul inerţiei pistonului şi a garniturii de prăjini. La sfîrşitul cursei descendente, inerţia maselor respective provoacă un exces de cursă în jos, iar la sfîrşitul cursei ascendente, un exces de cursă în sus. Din cauza valorii considerabile a maselor în mişcare şi a importanţei capacităţii de alungire elastică datorită marii lungimi a garniturii de prăjini, supracursa poate căpăta valori importante. în cazul acţionării unităţii de pompare (v.) cu o frecvenţă apropiată de frecvenţa proprie de oscilaţie longitudinală {y—cjL, cu v frecvenţa, în Hz; c viteza sunetului în oţel, în m/s; L lungimea garniturii de prăjini, în m) sau cu o armonică de ordin inferior a ei, suprapunerea efectelor reziduale poate conduce la rezonanţă, la supracurse foarte mari şi, cum alun-girile corespunzătoare ale prăjinilor nu sînt uniform repartizate de-a lungul garniturii de prăjini, ci concentrate, la alungiri, respectiv la eforturi unitare, locale, foarte mari. Acestea produc fie ruperea bruscă, fie o oboseală exagerată a prăjinilor cu ruperi premature, a căror cauză reală nu e totdeauna corect diagnosticată, ci e trecută pe seama corozivităţii, a frecărilor, a calităţii oţelului, etc. Folosirea efectului supracursei pentru sporirea productivităţii unităţilor de pompare, în special prin mărirea frecvenţei de acţionare a acestora, e justificată numai în cazul adîncimilor foarte mici, sub circa 800 m, în care prăjinile sînt solicitate mecanic, mult sub capacitatea lor de încărcare. 4. Supradevelopare. Foto.; Developare (v.) condusă prea departe, avînd ca rezultat formarea unei imagini foarte dense, cu contrast mărit. 5. Supraeutectic, aliaj Metg.: Sin. Aliaj hipereutectic' (v. sub Aliaj). V. şî sub Eutectic. e. Supraeutectoid, aliaj Metg.: Sin. Aliaj hipereutec-toid, (v. sub Aliaj). V. şi sub Eutectoid. 7. Supraexpunere. Foto.: Expunerea (v.) la lumină a materialelor fotosensibile, un timp prea îndelungat, astfel încît înnegrirea corespunde porţiunii curbilinii ascendente care urmează porţiunii drepte de expunere normală a curbei de înnegrire (v. sub înnegrire), în care panta unei tangente la curbă descreşte pînă la zero. 8. Suprafaţare. 1. Gen.: Aspectul feţei văzute a unei piese, a unui strat de material, a unui element de construcţie sau a unui sistem tehnic, după prelucrarea acesteia în diferite scopuri (netezire, asprire, etanşare, ornamentare, etc.). ». Suprafaţare. 2. Tehn., Mett., Cs.: Operaţia de realizare a unui strat superficial, la o piesă, la o construcţie, etc., strat ale cărui proprietăţi sînt diferite de cele ale straturilor profunde. Suprafaţarea poate fi o acoperire (v.) sau un tratament, după cum stratul rezultat e un strat de adaus sau e format prin modificări fizicochimice în materialul tratat. Suprafaţarea serveşte la protejarea materialelor (contra coroziunii, contra atacului chimic, etc.), dar poate constitui şi o finisare sau o decorare; de asemenea, prin suprafaţare se pot asigura suprafeţei anumite proprietăţi, cum sînt conductibi-litatea electrică, capacitatea de reflexiune, duritatea, rezistenţa la abraziune, proprietăţi antifricţionale, rugozitatea, etc. Exemple de suprafaţări sînt: acoperirea metalică sau nemetalică, penetrarea (v. Penetrare 2), tratamentul chimic (oxidare, fosfatare, etc.), îmbrăcarea, căptuşirea, etc. V. şî Protecţia metalelor. io. ~a betonului. Cs.: Operaţia de finisare a feţelor văzute ale elementelor de beton pentru a le da un aspect decorativ. Suprafaţarea betonului poate fi realizată prin următoarele metode: Suprafaţarea prin punerea în lucrare a betonului cu ajutorul unor cofraje speciale. Pentru obţinerea de suprafeţe netede se folosesc cofraje executate din scînduri geluite, încheiate bine, din panouri de dimensiuni mari (din placaj ameliorat, din plăci de lemn aglomerat, ori din panouri de lemn) căptuşite la interior cu foi de cauciuc, de mase plastice sau de metal, din plăci de asbociment, din plăci de oţel, de aluminiu sau dintr-un aliaj de aluminiu şi magneziu. Pentru obţinerea de suprafeţe cu motive decorative se folosesc: cofraje de lemn pe a căror faţă interioară se fixează piese de lemn de diferite forme, plăci de cauciuc cu proeminenţe, pînză de iută, plase de sîrmă, etc.; cofraje din plăci de asbociment sau de metal, ondulate sau prelucrate prin ştanţare, prezentînd adîncituri şi proeminenţe decorative (de ex.cane-luri, calote sferice, etc.). Suprafaţarea prin prelucrarea uite-r i o a r â a feţelor văzute se realizează prin procedee mecanice sau chimice. Procedeele mecanice folosite cel mai frecvent sînt: sablorea, pentru îndepărtarea stratului superficial de lapte de ciment, şi care poate fi combinată cu folosirea de şabloane, pentru realizarea unor motive decorative; perierea, pentru îndepărtarea stratului superficial de lapte de ciment prin frecare cu perii aspre (de nuiele, de piassava sau de sîrmă) şi spâlare cu un jet de apă sub presiune; cioplirea cu ajutorul şpiţului (v. Şpiţuire), al buciardei (v. Buciardare), al raşchetei (v. Raşchetare) sau al daltei; ferestruirea, prin tăierea blocurilor de beton cu ferestrăul pentru piatră; despicarea blocurilor de beton, paralel cu feţele acestora; frecarea, care poate fi executată fie numai pentru rectificarea feţelor elementelor de beton, fie pentru îndepărtarea stratului superficial de lapte de ciment, pînă la apariţia agregatelor mari ale betonului. Dintre procedeele chimice, cel mai frecvent se foloseşte decaparea cu acid clorhidric diluat, care disolvă componenţii betonului cu bază de calciu; concentraţia soluţiei se stabileşte prin încercări, în funcţiune de efectele decorative cari trebuie realizate. Soluţia de acid se aplică fie cu ajutorul periilor, fie prin cufundarea feţei elementelor prefabricate, într-o baie de acid. După obţinerea efectului decorativ dorit, suprafeţele tratate se spală cu apă şi se periază. Procedeul nu poate fi aplicat la betoane confecţionate cu agregate calcaroase. n. ~a îmbrâcâmintelor rutiere. Drum.: Operaţia de netezire şi de finisare a unei îmbrăcăminte rutiere, care are drept scop reducerea denivelărilor în lung şi în sens transversal ale acesteia, sub limitele toleranţelor admise prin standarde, şi realizarea unei suprafeţe de rulare închise şi apre (rugoase). Suprafaţarea e ultima fază, în execuţia îmbrăcămintelor rutiere. La îmbrâcâ minte le de beton de cement, suprafaţarea consistă în corectarea (încărcarea) cu beton a suprafeţei, după trecerea finisorului, drişcuirea sau lisarea ei, şi executarea striurilor Suprafaţă 627 Suprafaţă transversale cu mături de piassava, pentru sporirea rugozităţii îmbrăcămintei. La macadamurile cimentate, suprafaţarea comportă corectarea suprafeţei cu piatră spartă şi executarea striuriior transversale. La îmbrăca mi nte le asfaltice, suprafaţarea consistă în corectarea denivelărilor cu mixtură asfaltică şi aşternerea nisipului bitumat sau a criblurii mărunte, fie în scopul de a închide porii îmbrăcămintei, fie de a aspri suprafaţa acesteia. La mjcadimuri, cînd acestea servesc drept îmbrăcăminte, suprafaţarea cuprinde corectarea suprafeţei cu piatră spartă sau cu criblură cu granule de 15**-25 mm, umplerea intersti-ţiilor macadamului prin cilindrare cu material de agregaţie, spre sfîrşitul operaţiei de înnoroire, după care urmează aşternerea unui strat de protecţie, cu grosimea de 1 cm, de savură sau de nisip grăunţos. 1. Suprafaţa, pl. suprafeţe. 1. Geom.: Figură formată din mulţimea punctelor M din spaţiu ale căror coordonate carte-siene sînt exprimate prin relaţii de forma: (1) x=x(u, v), y—y(u, v), z—z(u, v), u şi v fiind două argumente independente, iar x(u, v), y(u, v), z(u, v) fiind trei funcţiuni de aceste argumente avînd un domeniu de existenţă (D) comun şi verificînd condiţii le cari urmează; în (D) ele sînt continue şi derivabile parţial pînă la un ordin m, numit clasa suprafeţei, care se numeşte, în acest caz, suprafaţă de clasă Cm. Dacă domeniul (D) e simplu conex, adică dacă (D) conţine toate punctele domeniului interior oricărei curbe simple închise ale cărei puncte aparţin lui (.D), şi dacă corespondenţa între punctele y,(u, v) şi M(x, y, z), realizată de funcţiunile (1) e biunivocă, figura formată de punctele M se numeşte regiune simplă de suprafaţă S. Punctele M, cari corespund frontierei lui (D), formează frontiera lui 5. O regiune simplă de suprafaţă e deci topologic echivalentă cu un domeniu plan simplu conex. Vectorul de poziţie a unui punct M al unei astfel de regiuni e o funcţiune continuă şi biunivocă: (2) M—M(u, v) de argumentele u, v. Dacă domeniul de existenţă (D) a funcţiunilor (1) e format din p^1 domenii simplu conexe din planul (u, v), disjuncte două cîte două, astfel încît (2) să fie biunivocă şi continuă în fiecare dintre ele, figura formată din regiunile simple de suprafaţă, cari corespund fiecăruia dintre cele p domenii simplu conexe, se numeşte tot suprafaţă. Punctelor corespunzătoare frontierelor unora dintre cele p domenii le pot corespunde puncte ale suprafeţei, dacă în ele sînt îndeplinite condiţiile de continuitate şi biunivocitate. Un punct M al unei regiuni simple de suprafaţă se numeşte punct regulat, dacă vectorii Muţxu% yu, zu), Mp(xp, yp, zp) nu sînt nici nuli, nici paraleli în acest punct, adică dacă există în M relaţia; (3) ' MuxMvz£0 şi dacă într-o vecinătate a lui M funcţiunea (3) e continuă. O regiune simplă ale cărei puncte sjnt regulate se numeşte regiune regulată de suprafaţă (v. fig.). într-o astfel de regiune, unei curbe T din domeniul (D) din planul (u, v) îi corespunde o curbă C pe suprafaţă. în special segmentelor de dreaptă determinate de frontiera lui (D) pe o familie de drepte i/=const. le corespund arce de curbe notate CH şi segmentelor respective de pe dreptele w=const. le corespund arce de curbe notate Cp. Se obţine astfel o figură formată din două familii de curbe cu cîte un parametru, astfel încît prin fiecare punct M al regiunii să treacă o singură curbă din fiecare familie, tangen- /Mv Tv/y{Cv) <4? £ - i l - < Suprafaţă (regiuna repulatâ). tele în M la cele două curbe Cu, Cp, cari îl conţin, fiind distincte. O astfel de figură se numeşte reţea gaussianâ (u,v). Dacă într-un’punct M al unei regiuni simple de suprafaţă vectorul (3) e nul, punctul se numeşte punct singular. într-un astfel de punct, cele două curbe Cu% Cv ale reţelei gaussiene (u, v) fie sînt tangente, fie unul din cei doi vector» Mu, Mp e nul sau e nedeterminat. / . Punctele singulare se clasi- J(^. fică în puncte singulare relative ^ şi puncte singulare esenţiale. Un punct singular e relativ dacă, raportînd suprafaţa la o altă reţea gaussiană (u', v'), el devine punct regulat. Un punct singular e esenţial dacă rămîne singular oricare ar fi modul de reprezentare gaussiană asuprafeţei. Astfel, vîrful unei suprafeţe conice e ur? punct singular esenţial. Unui arc regulat de curbă din planul iu, v), situat în domeniul simplu conex (D), îi corespunde — în regiunea regulată de suprafaţă — un arc regulat de curbă. Tangentele, într-un punct M, la mulţimea curbelor lui S cari conţin acest punct sînt situate într-un plan numit plan tangent la S în M. Ecuaţia lui e: (4) (MP. Mu. Mp)=0 sau, în transcriere cartesiană* X-xt Y-y, Z-z *H yu ZH =0 yp (5) P(X, Y, Z) fiind un punct arbitrar al planului. Vectorul M xM e un vector director al perpendicularei în M pe planul tangent, dreaptă care se numeşte normala în M ia S (v. Normală 1). Această dreaptă poate fi orientată în două moduri. Se alege, de obicei, ca sens pozitiv, sensul vectorului MuxMv. O regiune regulată de suprafaţă prezintă, în general, două feţe corespunzînd celor două posibilităţi de orientare a normalei. Se consideră ca faţă pozitivă faţa care corespunde sensului vectorului normal. Dacă se consideră pe S o curbă simplă închisă T — care corespunde unei curbe simple închise y din (D) — şi se urmăreşte prin continuitate vectorul normal dintr-un punct M al curbei T pînă cînd revine în acelaşi punct după un circuit complet, vectorul normal variază în mod continuu, poziţia finală coincizînd cu poziţia iniţială. Suprafaţa se numeşte b i 1 a te r ă. Există regiuni de suprafaţă cari prezintă o singură faţă. Pe o astfel de suprafaţă pot fi considerate curbe simple închise T de-a lungul cărora variaţia continuă a vectorului normal are ca efect inversarea sensului acestui vector. în acest caz curba închisă T nu corespunde unei curbe închise y din (D) şi corespondenţa dintre (D) şi S nu mai e biunivocă, rămînînd însă continuă. Suprafeţele de această natură se numesc u n /-/ a t e r e. O astfel de suprafaţă e conoidul lui PlCicker (v. Cilin-droid). O altă suprafaţă unilateră e suprafaţa lui Mobius (v. Suprafaţa lui Mobius). Afară de reprezentarea generală (1), o suprafaţă sau o regiune de suprafaţă mai poate fi reprezentată printr-o ecuaţie de forma: (6) /(*, y, *) = 0 40* Suprafaţă 628 Suprafaţă sau prin ecuaţia particulară: (7) ^ *=/(*. y)- în primul caz, ecuaţia planului tangent e: {X-x)fx+(Y-y)f+(Z-2)f= 0. Vectorul (11) fj+fyj- ■k. xy = 0. fx f f, yx xy fx / yy yz În jl0 se deosebesc trei cazuri: — r— 3, suprafaţa (12) e un con cu vîrful în M0, care se numeşte punct conic. — r~2, ecuaţia (12) reprezintă o figură formată din două plane. Punctul M0 se numeşte punct b/planar. — r— 1, suprafaţa (12) e formată dintr-un plan socotit de două ori; punctul M0 se numeşte punct de tip Cayley. Lungimea unui arc de curbă C (13) u~u{t), v=v(t) situată pe 5 e dată de formula: 5(0“ ( V Eu'^-ţlFu'v' + Gv'2 • dt, J/o unde ___ E=Ml=*l+yl+*> o (14) ^ G=Ml=xl+yl+zl> 0. Forma pătratică diferenţială: (15) (^i{d) = Edu2-\-2Fdudv+Gdv2t care reprezintă atît pătratul ds2 al diferenţialei funcţiunii s(t) cît şi pătratul modulului vectorului diferenţial: dM—M'dt =Mudu -f Mv dv care e vector director al tangentei la curba C, se numeşte prima formă fundamentală asociată suprafeţei 5. Prin însăşi definiţia ei şi prin semnificaţia geometrică arătată, forma e pozitiv definită deci H2 = EG — F2>0. Vectorii unitari Tu% T ai tangentelor \r\M la curbele reţelei gaussiene C//( Cp, cari conţin acest punct, sînt 1 ^ 1 (16) - M T = -7=. M v \lG ' Notînd co—(Tu, Tp), există relaţiile: (17) cos (A — H (8) (9) numit gradientul funcţiunii /, e un vector director al normalei, în al doilea caz, planul tangent e reprezentat de ecuaţia: (10) p{X-x) + q{Y-y)-{Z-z)=0, în carQp~fx, Q—fy vectorul director al normalei fiind \EG \EG Vectorul unitar al normalei orientate e (H=y EG—F'2) . (18) iar aria unui domeniu (A) al unei regiuni regulate de suprafaţă e dată de formula: (19) J(A) Punctele M0, în cari gradientul (9) se anulează, sînt puncte singulare esenţiale. Orice dreaptă care conţine un astfel de punct are un contact de primul ordin cu suprafaţa. Dacă în M0 nu sînt nule toate derivatele parţiale de ordinul al doilea ale funcţiunii f, mulţimea dreptelor cari au înM0un contact de ordinul al doilea cu suprafaţa formează o suprafaţă regulată de ordinul al doilea reprezentată de ecuaţia: (X-xTf^+(Y-y)*fjy+(.Z-z)*fZ2+2(X-X)(Y-y)f, (12) +2{Y-y){Z-z)fyz+2(Z-z)(X-x)fxz Notînd cu r rangul matricei funcţionale Proprietăţile geometrice ale unei suprafeţe S cari se exprimă analitic prin relaţii între coeficienţii E, F, G ai primei forme fundamentale se numesc proprietăţi intrinseci. Unui punct M al lui S i se asociază punctul (20) P=ĂQ+n, unde A0 e un punct fix din spaţiu. Prin această construcţie se stabileşte o corespondenţă univocă între punctele regiunii regulate a lui 5 şi punctele unei regiuni a sferei unitare 2 avînd centrul în AQ, corespondenţă care se numeşte reprezentare sferică, punctul P fiind imagmea sferică a lui M. Dacă punctul M se deplasează pe o curbă C a lui S, punctul P se deplasează pe o curbă T a lui £, imaginea sferică a lui C. Tangenta în P la T e determinată de vectorul director âP—dn care e paralei cu planul tangent în M la S. Pentru evaluarea unghiului format în M de C şi T se consideră produsul scalar dM*dP= - Mv, MJ=n>Mrv. Forma pătratică diferenţială (22) se numeşte a doua formă fundamentală asociată suprafeţei S. Proprietăţile lui S cari se exprimă analitic prin relaţii în cari intervin şi coeficienţii E', F', Gr ai formei (22) se numesc proprietăţi rigide. Tangenta într-un punct M la o curbă C a lui S şi tangenta la imaginea sferică T în punctul corespondent P se numesc tangente corespondente în reprezentarea sferică. O tangentă în M la 5 se numeşte tangentă principală dacă e paralelă cu corespondenta ei în reprezentarea sferică. într-un punct regulat M al unei suprafeţe reale există două tangente principale reale. Ele sînt ortogonale. O curbă C a suprafeţei S, care în fiecare dintre punctele sale e tangentă la o tangentă principală, se numeşte curbă principală sau linie de curbură (v. Curbură, linie de — ). Există două familii de linii de curbură cari formează o reţea ortogonală. Normalele la 5 în punctele unei linii de curbură formează o suprafaţă desfăşurabilă. Reciproc, dacă normalele la S de-a lungul unei curbe C a suprafeţei S formează o suprafaţă desfăşurabilă, curba Ce o linie de curbură a lui S. Pe normala într-un punct M există două puncte Plt P2 în cari normala e tangentă la muchiile de întoarcere ale desfăşu- Suprafaţă 629 Suprafaţă rabilelor corespunzătoare ia cele două linii de curbură cari conţin punctul M. Măsurile vectorilor MP1% MP2 se notează respectiv cu rx, r2 şi se numesc raze principale de curbură. Inversele lor sînt rădăcinile ecuaţiei: (24) (25) (26) 1 I e,f' : F,G’\ + ! I E’F F', G EF I _1_ F G\ V ( Funcţiunile simetrice fundamentale | E, F' 1 1 _ \F,G' rx + EG-F2 1 E'G'—F'2 “ EG-F2 + P', =0, E',F F', G K se numesc, respectiv, curbură medie şi curbură totală. Se consideră în M doi vectori tangenţi diferenţiali dM (du, di>), ($u, Bv) şi imaginile sferice corespunzătoare dP, SP. Notînd cu dS, da ariile paralelogramelor orientate construite cu fiecare dintre aceste două perechi, există relaţia dS __ E'G'-F'* ~dâ EG-F2 ‘ Acest raport e deci independent de vectorii consideraţi dM, Sil/ şi e egal cu curbura totală. Curbura totală se exprimă numai cu coeficienţii primei forme fundamentale şi cu derivatele lor parţiale de primele două ordine: Ky (27) 1 4 HA + F(E„G; {2 H%2Fu h)+e(gi+evg-2fngii)+ -2e„F„+4FuF.j) + + G(E;+EuG-2EhF!,) } , în particular, în cazul în care prima formă fundamentală e: (28) Găv2, expresia curburii totale devine: (29) Un punct în care tangentele principale sînt nedeterminate se numeşte punct circular. Intr-un astfel de punct există relaţiile numerice: E' _F' _ G' E ~~ Y~ ~G ' Sferele şi planele sînt singurele suprafeţe formate numai din puncte circulare. Liniile lor de curbură sînt nedeterminate. Unei suprafeţe i se mai asociază şi o o treia formă fundamentala, care e prima formă fundamentală a reprezentării sferice: 93=(d Pf. Expresia ei e: 1 (30) 93* H% (Gtpii—? ^92x922+E 0); punct iperbolic, cu tangente asimptotice reale (Kf < 0): punct parabolic, cu tangente asimptotice confundate (K= 0). O curbă C a suprafeţei S, care e tangentă în fiecare dintre punctele sale la o tangentă asimptotică, se numeşte linie asimptotică (v. Curbă asimptotică). O suprafaţă admite două familii de linii asimptotice formate din curbele integrale ale ecuaţiei diferenţiale (32). Planul osculator într-un punct M al unei linii asimptotice coincide cu planul tangent în M ia S. Reciproc, o curbă a suprafeţei S care admite această proprietate în fiecare din punctele sale e o linie asimptotică. Singurele suprafeţe cu linii asimptotice nedeterminate sînt planele. Două tangente ale unei suprafeţe M, într-un punct M al ei, care formează cu tangentele asimptotice în M un sistem armonic, se numesc tangente conjugate. Planele tangente la în punctele unei curbe C prin M formează o suprafaţă desfăşurabilă. Generatoarea acestei suprafeţe care conţine punctul M e tangenta care e conjugată tangentei la C în M. Parametrii directori (du, dv), (Su, $v) a două tangente conjugate verifică relaţia: (33) up ! {35; du* (}=1. 2, ■ sînt componentele unui vector contravariant numit vector tangent la Ca în M. în fiecare punct M există p vectori con-travarianţi (35) cari sînt linear independenţi. Ei determină, în M, un spaţiu vectorial cu p dimensiuni V^ numit spaţiu vectorial tangent în M la f-suprafaţă, deoarece up Y^tor Suprafaţă algebrică 630 Suprafaţă algebrică tangent lao curbă arbitrară a ^-suprafeţei în punctul M aparţine lui Vp, O p-suprafaţă mai poate fi definită şi prin relaţii de forma: (36) /V.-,**)=0 (oc=t, ?, -,x-p). Astfel, o hipersuprafaţă e definită printr-o singură relaţie: (37) /(*!, xn)~0, c)/ Valorile, într-un punct M, ale derivatelor parţiale —r sînt 9*' componente ale unui vector covariant numit gradientul hiper-supra feţei. Produsul interior al gradientului şi al unui vector tangent la o curbă arbitrară situată pe hipersuprafaţă e nul: M. . — =o 9*' d* Se spune că, într-un punct M, gradientul e pseudonormal pe spaţiul vectorial tangent ia hipersuprafaţă în M. în cazul unei ^-suprafeţe (36), gradientii —r, unde a=1, 2, ’--,n—p, determină un spaţiu vectorial covariant cu n—p dimensiuni V'n—p, astfel că un vector covariant arbitrar din acest spaţiu e pseudonormal pe un vector contravariant arbitrar din spaţiul tangent V ^ Se spune că F' e pseudonormal pe Vp. în gazul în care varietatea Xn e organizată într-un mod determinat, unei ^-suprafeţe i se asociază şi alte figuri şi invarianţi analitici. Astfel, în cazul în care Xn se organizează cu o metrică riemanniană, o ^-suprafaţă situată într-o astfel de varietate e ea însăşi o varietate riemanniană cu ^-dimensiuni şi admite proprietăţile, atît intrinseci, cît şi rigide, ale unui spaţiu riemannian (v.). în Topologie se numeşte suprafaţa varietatea topologică triangulabilă, de dimensiune 2 (cu două dimensiuni). Un spaţiu topologic se numeşte spaţiu separat Haussdorf, conex, cînd, pentru oricare două puncte p şi q ale lui, există o vecinătate V(p) a punctului^?şi o vecinătate V(q) a punctului q, astfel încît intersecţiunea acestor două vecinătăţi să fie o mulţime vidă. O varietate topologică de dimensiune (în definiţie n—2) e un spaţiu topologic separat Haussdorf, conex şi loca! omeomorf cu spaţiul euclidian EJn^ 1); pe o varietate topologică V, un triunghi e imaginea topologică a unui triunghi rectiliniu plan din Eu, imaginile laturilor şi vîrfurilor triunghiului plan fiind numite, respectiv, laturile şi vîrfurile tri-unghiului^de pe V; o varietate V de dimensiune 2 e triangulabilă, dacă există o mulţime ţ, formată dintr-un număr finit sau dintr-o infinitate numerabilă de triunghiuri T-, satisfăcînd condiţiile: ; pentru intersecţiunea triunghiurilor T* şi Tj e mulţimea nulă sau o latură sau un vîrf; orice submulţime compactă a lui V e acoperită de un număr finit de triunghiuri T* din mulţimea t. în^ spaţiul euclidian tridimensional, suprafaţa eo ^£.ur?' a^.'c^ ° mulţime de puncte, avînd următoarele proprietăţi: fiecare punct al mulţimii are o vecinătate omeomorfă cu un cerc; doua puncte oarecari ale mulţimii pot fi unite cu o curbă continuă, situată în întregime pe ea. Pe baza acestei definiţii, suprafaţa nu se autointersecteaza, iar frontiera sa, dacă există, se considera ca aparţinînd suprafeţei. Vecinătatea unui punct p de pe suprafaţă e orice porţiune a suprafeţei ale cărei puncte sînt toate interioare unei sfere cu centrul în p. O varietate topologică pentru care orice triangulaţie e constituită dintr-un număr finit de triunghiuri T- se numeşte suprafaţa închisa. Varietăţile topologice cari nu au această proprietate se numesc d e s c h ; s e. O suprafaţă care are proprietatea că orice curbă simplă închisă C, trasată pe ea, e bilateră, adică pentru orice curbă închisă C există vecinătăţi ale curbei (domenii deschise conţinînd curba), cari sînt îmbucătăţite de ea, se numeşte suprafaţa o r i e n t a b i I â. Pe planul euclidian sau pe sferă, orice curbă e bilateră. O suprafaţă care conţine cei puţin o curbă unilateră, adică o curbă simplă închisă, care nu îmbucătăţeşte vecinătăţile sale, se numeşte suprafaţa neorientabila. Deci, suprafeţele închise orientabile au ca tip topologic sfera, torul sau torul generalizat. Caracteristica lui Euler-Poincare, p0~~pi + p2» e îegată de ordinui q de conexiune al suprafeţei, prin formula: Po Pl+P2==2 în care p0 e numărul vîrfurilor de triunghiuri din triangulaţie; pi e numărul laturilor de triunghiuri din triangulaţie; p2 e numărul interioarelor de triunghiuri din triangulaţie. Dacă se face triangulaţia cu un 2 p-edru, caracteristica rămîne aceeaşi şi formula rămîne neschimbată, cînd se suprimă laturile triunghiurilor interioare, rămînînd poligonul cu 2 p laturi singur—şi se găseşte egalitatea q—2p. Numărul p constituie genul suprafeţei (orientabile). Pentru sferă, făcînd triangulaţia cu un tetraedru pc=4, pl=6, p2=4, q—0, deci^=0. Torul cu o gaură are genul 1, iar cel cu două găuri are genul 2. Genul un*i suprafeţe coincide cu numărul maxim de curbe simple închise, cari se pot trasa pe suprafaţă fără a-i distruge conexiunea. Astfel, pe sferă nu se poate duce nici o curbă simplă închisă, care să nu o împartă (să nu o îmbucătăţească); deci p~0. Torul generalizat, cu p găuri, obţinîndu-se din poligonul cu 2 p laturi, genul său e p şi pe el se pot duce p curbe simple închise, cari nu-l împart. î. ~ algebrica. Geom.: Figură formată de mulţimea punctelor M din spaţiu ale căror coordonate proiective omogene %.(i=1, 2, 3, 4) verifică o relaţie de forma: (1) f(M)=f(xlt x?> *3, #4)—0, unde f(M) e un polinom omogen în raport cu argumentele x-, adică e o formă algebrică cuaternară. Suprafaţa (1) se notează cu simbolul Sn, iar gradul n al formei f se numeşte ordinul suprafeţei şi e egal cu numărul punctelor comune suprafeţei Sn şi unei drepte arbitrare din spaţiu. Secţiunea unei suprafeţe Sn printr-un plan arbitrar e o curbă algebrică Cn de ordinul n. Dacă polinomul / e de forma: f=fih-fP' unde /a(a== 1, p) sînt forme cuaternare ireductibile de grade respective ^ wa = n^, suprafaţa 5^ se numeşte reductibila şi e formată din suprafeţele: 4=0 (a=1, 2, '"p). în cazul în care / e o formă ireductibilă, suprafaţa Sn se numeşte ireductibila sau proprie, Suprafaţă algebrică 631 Suprafaţă algebrică Suprafaţa algebrică Sn obţinută prin operaţia de proiecţie a punctelor unei curbe algebrice plane Cn dintr-un punct V, exterior planului curbei, se numeşte con de ordinuln, punctul V, centrul de proiecţie, fiind numit vîrful conului. Dacă se raportează spaţiul Ia un reper proiectiv avînd unul din vîrfuri, de exemplu vîrful A4, în punctul V, ecuaţia conului e de forma: (2) /W=/(*x. *3)=°. unde f(M) e o formă algebrică ternară de gradul n. Reciproc, o ecuaţie algebrică ternară de gradul n reprezintă un con de ordinul n. O ecuaţie binară de gradul n reprezintă o figură formată din n plane coaxiale. O formă algebrică cuaternară de gradul n conţine (w+1) («+ 2) (w+3) r. . . ~ . ------- ^ ----- coeficienţi, Prin urmare, ecuaţia unei suprafeţe S depinde de (n+î)(n+2)(n+3) _ 1-2-3 coeficienţi esenţiali. O suprafaţă Sn e determinată, în general, de N puncte, cari nu sînt situate în poziţii speciale. Fiind dată o dreaptă (MM'), determinată de punctele M'(x;), unde i=1, 2, 3, 4, punctele P='kM'+M ale acestei drepte, cari aparţin unei suprafeţe Sn date (1), sînt determinate de valorile coordonatelor proiective neomogene X, cari sînt soluţiile ecuaţiei: xv(An+ \n~ ■s«~2 (4) unde f(M)=f(x1, *8, xs, *4), f(M')=f(x'v x£ C)Pf a, ■••o (5) /ax /a2 /a3 /a4 A/ Ar o Ar „ Ar . 3*?* 1 "* (ax -f a2+a3 4- a4 = w) expresia (5) putînd fi pusă sub forma de putere simbolică: 4 a/ v*> (6) adică o dezvoltare obişnuită a unui polinom la puterea (p) în care produsul: M. g)*: 11 1(^2 J 1 2)^3' v 8^4/ se înlocuieşte cu monomul: a*/ (aj 4 ) (M'\M)—0, numite suprafeţe polare (v. Polare, hipersuprafeţe Suprafaţa polară de rang p (7) e o suprafaţă algebrică de ordinul n~p (8). Pentru p—n—2, suprafaţa (8) e o cuadrică şi se numeşte cuadrlcâ polara sau polocuadricâ, iar pentru p~n~ 1 se numeşte plan polar. Există (n—1)* puncte M' cari admit un plan dat (tu) ca plan polar. Aceste puncte se numesc polii planului (ir). Un punct M' al suprafeţei S , pentru care există deci relaţia /(M')=0, se numeşte punct simplu a! suprafeţei dacă există drepte prin M' pentru cari ecuaţia (4) sa-şi reducă gradul numai cu o unitate deci să existe, în general, relaţia: care e echivalentă cu: 4 (9) /=1 8*/ în acest caz, o dreaptă arbitrară prin M' mai intersectează suprafaţa Sn în alte n—1 puncte diferite de M'. Dreptele (MM'), determinate de punctele M cari verifică re Iaţ i a: /•(«-1) (M|AZ') = 0, echivalentă cu relaţia: (10) /(i)(Af'|M)=5] ^ /=1 x.~0, intersectează suprafaţa Sn în M' şi în alte w—2 puncte diferite de M'. Ele se numesc tangente în M' la Sn şi mulţimea lor formează planul reprezentat de ecuaţia (10), care se numeşte plan tangent la Sn în punctul simplu M* şi care e planul polar al punctului M' în raport cu Sn. Toate suprafeţele polare ale acestui punct — numit punct de contact al planului tangent — îl conţin şi sînt tangente în el la planul tangent (10). Secţiunea unei Sn printr-un plan tangent într-un punct simplu M' e o curbă algebrică Cn avînd punctul M' ca punct dublu. Reciproc, dacă un plan intersectează o Sn după o curbă Cn avînd un punct dublu M', planul considerat e tangent în M' la S„. Tangentele nodale în M' Ia Cn intersectează suprafaţa Sn în alte n—3 puncte diferite deM' şi se numesc drepte osculatoare în raport cu Sn . Un punct simplu M* al unei Sn se numeşte punct iperbolic, eliptic sau parabolic după cum tangentele nodale la curba de secţiune Cn prin planul tangent Ia Sn în M' sînt reale şi diferite, imaginare sau reale şi coincidente. Printr-un punct M' exterior unei SfJ date pot fi duse drepte tangente la Sn şi plane tangente Ia Sn cari formează familii cu un parametru. Aceste familii determină un con algebric de ordinul n(n—1) care poate fi considerat ca format din tangentele la Sn ca generatoare sau ca fiind suprafaţa înfăşurătoare a planelor tangente la Sn prin M\ Suprafaţă anaiagmatică 632 Suprafaţa centrelor Punctele de contact ale suprafeţei Sn cu aceste elemente formează, în spaţiu, o curbă C de ordinul n(n—1), care e intersecţiunea lui SfJ cu prima suprafaţă polară a lui M' în raport cu S„: /<1) şi se numeşte curba de contur abarent a suprafeţei Sn în raport cu punctul Mf. Conul considerat se numeşte conul circumscris lui Sn din punctul M'. Generatoarele conului circumscris, cari sînt tangente la curba de contur aparent C, se numesc tangente principale. Punctului M' şi suprafeţei Sn li se asociază numerele k, 8, i şi t date de formulele lui Salmon: k~n(n — 1)(w — 2) 5= y»(»-1)(»-2y»-3) i — An (n — 1) (n 2) 1 t= -y w(w—1)(m—2){n* — n2f-w —12), unde k e numărul tangentelor principale, 8 e numărul generatoarelor conului circumscris cari sînt bitangente la Sn, i e numărul planelor tangente staţionare ale conului circumscris, cari sînt planele determinate deM' şi de tangentele inflexionale ale curbei C, şi t e numărul planelor tangente la conul circumscris cari sînt bitangente la Sn . Clasa unei suprafeţe Sn e, prin definiţie, numărul planelor tangente la Sn cari conţin o dreaptă arbitrară din spaţiu. în general, acest număr e n(n—1)2. Un punct M' al unei suprafeţe S se numeşte punct dublu al suprafeţei dacă pentru orice dreaptă prin M' ecuaţia (4) îşi reduce gradul cu două unităţi. în acest caz există relaţiile: /(M')=0, /1)(iW'|M)=0, oricare ar fi punctul M. Orice dreaptă prin M' intersectează suprafaţa în alte n—2 puncte diferite de Mf. Coordonatele unui punct dublu sînt soluţii ale sistemului: (11) -|4=0 (i=1,2, 3,4). Reciproc, soluţiile acestui sistem sînt coordonatele unui punct care e un punct dublu al suprafeţei Sn . Dreptele (M'M) determinate de punctele M cari verifică relaţia: care e echivalentă cu relaţia: (12) /, * = 1 ' k intersectează suprafaţa Sn în M* şi în alte n—3 puncte diferite de M' Mulţimea lor formează conul reprezentat de ecuaţia f12), care se numeşte con osculator în punctul dublu M' la Sn şi e cuadrica polară a punctului M'. Dacă ecuaţia (12) reprezintă un con propriu, punctul dublu Mf se numeşte punct con>c, iar dacă reprezintă o figură formată din două plane, distincte sau confundate, punctul se numeşte punct dublu biplanar, respectiv uniplana;. Dacă o suprafaţă Sn are un punct dublu, clasa ei se micşorează cu doua unităţi n(n — 1 )2—2, într-un mod mai general, un punct M' al unei Sne punct multiplu de ordinul p, dacă orice dreaptă prin M' intersectează suprafaţa în alte n—p puncte diferite de M'. Coordonatele unui punct multiplu de ordinul p anulează toate derivatele parţiale de ordinul p—1 ale formei f(M), însă nu anulează toate derivatele parţiale de ordinul p. Dreptele prin M' cari intersectează suprafaţa Sn în alte n—p—1 puncte diferite de M' formează un con de ordinul p, care e suprafaţa polară de rang n—p a lui M' în raport cu Sn> fQi-p) (m|M')=0 sau f(.P) (M’\M)=0. Acest con se numeşte con osculator în M' la Sn . în cazul p—n—1, punctul M' e un punct multiplu de ordinul n—1. Suprafaţa se numeşte m o n o i d â de ordinul n şi punctul M' se numeşte vîrful monoidufui. Unei suprafeţe algebrice Sn de ordinul n i se asociază două suprafeţe algebrice remarcabile: hessiana şi steineriana. Hessiana e formată de mulţimea punctelor din spaţiu a căror cuadrica polară în raport cu Sn e singulară. Hessiana e reprezentată de ecuaţia: c)?/ H{x, 8*/ =0 (*,£=1,2, 3,4) şi e o suprafaţă algebrică de ordinul 4 (n—2). Steineriana e formată de punctele singulare ale cuadricelor polare ale punctelor hessianei. Hessiana mai poate fi considerată şi ca figura formată de mulţimea punctelor duble ale primelor suprafeţe polare asociate suprafeţei date Sn în raport cu toate punctele spaţiului. în cazul unei suprafeţe cubice S3 (n=3), hessiana şi steineriana coincid cu o singură suprafaţă de ordinul 4 care admite 10 puncte duble conice formînd un pentaedru ale cărui muchii sînt situate pe HţJ . î. /v/ anaiagmatică. Geom. V. Anaiagmatică, suprafaţă — . 2. ~ analitica. Geom: Suprafaţă formată din puncte M(x,y,z) ale căror coordonate sînt funcţiuni analitice de două variabile independente. 3. ~ aplicabila. Geom. V. sub Aplicabilitate. 4. /v/ axiala. Geol.: Suprafaţa care trece prin şarnierele stratelor din componenţa unui anticlinal sau a unui sinclinal şi împarte cuta cît mai simetric. Această suprafaţă nu e totdeauna o suprafaţă plană. în cazul cutei drepte e verticală şi bisectoare a diedrului format de flancurile cutei, la cutele deversate e înclinată, la cele culcate, orizontală, iar la cele răsturnate depăşeşte orizontala. în cazul zăcămintelor de ţiţei, cunoaşterea formei, curbe sau plane, a suprafeţei axiale permite fixarea corectă a locaţiilor (amplasamentelor) de sonde. Sin. Plan axial. 5. ^a centrelor. Geom.: Suprafaţă asociată unei suprafeţe date S şi formată de pînzele focale , £.> ale congruenţei normalelor la 5. Normalele unei suprafeţe S, considerate de-a lungul unei linii de curbură, formează o suprafaţă desfăşurabilă. într-un punct M al lui 5, normala respectivă aparţine deci la două suprafeţe desfăşurabile Ax, A2, corespunzătoare la cele doua linii de curburăLv L7, cari conţin punctul M, şi e tangentă în punctele Mx, M2 la muchiile de întoarcere Tlf T2 ale celor două desfăşurabile AT, A2. Punctele Mlf M2 sînt şi centrele de curbură normală corespunzătoare tangentelor în M la Lv L2, cari se numesc tangente principale. Aceste puncte sînt, prin urmare, centrele de curbură ale secţiunilor normale prin aceste tangente, Suprafaţă cilindrică 633 Suprafaţă de discontinuitate Suprafaţa centrelor. Mulţimea punctelor Mv M2 formează o suprafaţă constituită din două pînze 2i> £2 car* conţin muchiile de întoarcere TVT2Ş\ edeci suprafaţa focală a congruenţei normalelor la S. Planele tangente în Mlt respectiv M2, ia aceste două pînze conţin normala şi tangentele principale, deci sînt perpendiculare. Sin. Evolu-ta asociată suprafeţei S. 1. ~ cilindrica. Geom. V. Cilindrică, suprafaţă — . 2. /%*/ cilindroidâ. Geom. V. sub Cilindroid. 3. conica. Geom. V. Con 1. 4. ^ conoidâ. Geom. V. sub Conoid. 5. ^ de discontinuitate. F/z., E/t., Alee. fl.: Suprafaţă în punctele căreia mă-rimea-eîmp a unui cîmp de scalari, vectori, etc. prezintă o discontinuitate. în cazul cîmpurilor de vectori cari prezintă interes în fizică, legile domeniului respectiv, aplicate suprafeţelor de discontinuitate, conduc la anumite relaţii satisfăcute de componentele cîmpurilor de vectori de pe cele două feţe ale acestor suprafeţe. î-n cîmpul electromagnetic, suprafeţele de d iscon-tinuitate sînt determinate, în principal, de suprafeţele de separaţie a unor med ii cu proprietăţi electrice şi magnetice d iferite. Dacă aceste suprafeţe sînt imobile şi neîncărcate cu sarcină sau curenţi superficiali se conservă componentele tangenţiale ale intensităţii cîmpului electric, respectiv magnetic, şi componentele normale ale inducţiei electrice, respectiv magnetice (v. ş] Refracţia liniilor de cîmp, sub Refracţie 2). în cîmpul de viteze al unui fluid perfect şi incompresibil, o suprafaţă de discontinuitate apare cînd se întîlnesc doi curenţi de provenienţe diferite sau cari au parcurs traseuri diferite, ca, de exemplu, în spatele unei aripi de avion. Dacă presiunea e continuă în tot fluidul, mărimea vitezei rămîne neschimbată Ia traversarea suprafeţei de discontinuitate, dar direcţia ei se schimbă brusc; dacă energia nu e constantă în tot fluidul, se produce şi o variaţie bruscă a valorii absolute a vitezei. Formarea suprafeţelor de discontinuitate se constată experimental, la mişcarea unui corp într-un fluid, şi e datorită desprinderii stratului limită de pe periferia corpului. Aceste suprafeţe limitează în spatele corpului un domeniu de fluid, numit apă moartă, care nu participă la mişcarea generală şi care în aparenţă e în repaus, dar în interiorul căruia se produc, în realitate, mişcări ro-tationale dezordonate. Dacă se consideră mişcarea plană, suprafeţele de discontinuitate Sx şi S2 apar în punctele de desprindere D, şi Dc. şi se întind, teoretic, pînă la infinit aval (v. fig. /'). Suprafeţele de discontinuitate au o stabilitate mică şi degenerează uşor, dînd vîrtejuri. Acest fenomen se poate explica prin considerarea unei suprafeţe de discontinuitate ob (v. fig. li), cu ondulaţii cari se propagă cu viteza Suprafeţe de discontinuitate în rr.iscarea Dlană. i Sa) suprafaţă de discontinuitate; ;i D3) punct de desprindere; V0^ viteza la infinit. II. Starea labilă a suprafeţei de discontinuitate (săgeţile indică sensul de curgere). ab) suprafaţa de discontinuitate, cu ondulaţii (+ şi — indică diferenţe de presiune); cd şi ef) linii de curent de egală presiune. medie a fluidului (dar rămîn imobile faţă de un sistem de referinţă care are această viteză), şi a Iiniilor de curent cd şi ef, situate de o parte şi de cealaltă a suprafeţei de discontinuitate (în figură, fluidul de deasupra se deplasează spre dreapta, iar cel de dedesubt, spre stînga), pe care presiunile sînt egale. Din cauza variaţiei transversale a presiunii, există însă diferenţe de presiune la creasta şi la talpa fiecărei ondulaţii şi acestea au tendinţa de a mări aceste ondulaţii; suprafaţa de discontinuitate se deformează, începe să se înfăşure pe ea însăşi şi, în cele din urmă, se rupe într-un număr oarecare de elemente, astfe! încît apar vîrtejuri de diferite dimensiuni, a căror repartiţie m masa fluidului e neregulată (v. fig. ///). Suprafeţele de discontinuitate sînt, de fapt, straturi de vîrtejuri de grosime ^ finită şi au o tendinţă accentuată de a degenera în nuclee de vîrtejuri. De ase- £ menea, din cauza viscozităţii fluidului, care atenuează diferenţele de viteză, apa j moartă dispare Ia o oarecare distanţă în spatele corpului. în fluidele reale, stratul limită (v.) —care se formează lîngă ^ pereţi — produce o discontinuitate, a cărei grosime e diferită de zero şi în interiorul căreia mişcarea e ' rotaţională, ceea ce reprezintă în realitate un strat de vîrtejuri (v.), ale căror axe sînt normale pe direcţia vitezei; acest strat de vîrtejuri e antrenat de curentul general — şi dislocarea lui se produce sub formă de vîrtejuri izolate, de dimensiuni mari. Suprafeţele de discontinuitate teoretice, de grosime nulă, reprezintă o aproximaţie a fenomenului real, şi în mecanica fluidelor se folosesc pentru a explica apariţia rezistenţei la înaintare a unui corp care se mişcă într-un fluid. în teoria suprafeţelor de discontinuitate se neglijează aspectul real al fenomenului, presupunîndu-se că apa moarta se întinde pînă la infinit aval, şi că fluidul în interiorul ei e în repaus şi are presiunea de la infinit p0; tot astfel se consideră suprafeţele de discontinuitate teoretice (de grosime nulă), în mişcarea relativă dintre corp şi fluid, viteza pe aceste suprafeţe avînd valoarea F0 de la infinit amonte. în metoda de studiu Helmholtz-Kirchhoff se presupune că mişcarea e plană şi se admite un potenţial de viteze 9 în exteriorul zonei de apă moartă; astfel se introduce potenţialul complex f(z)~q>-\-'ii\) şi se reprezintă planul real z al mişcării pe planul variabilei complexe /, iar mişcarea se reprezintă pe planul vitezei complexe w~ ^ III. Formarea vîrtejurilor. 1) suprafaţa de discontinuitate, cu ondulaţii; 2 şi 3) fazele de trecere spre vîrtejuri; 4) vîrtejuri. d z = V iV . Problema se reduce la găsirea funcţiunii w(f), care reprezintă planul / pe domeniul corespunzător din planul w, soluţia fiind dată de integrala Z- ■r J M’ ll w Această metodă, numită metoda hodograficâ, a fost extinsă ulterior şi la studiul altor probleme.— Modificarea făcută de N, E. jukovski consistă în introducerea funcţiunii Suprafaţă de nivel 634 Suprafaţă de rotaţie şi în reprezentarea conformă a planului / pe acea parte a planului Z care corespunde domeniului, în care există mişcarea în planul real Z. ■—Metoda Levi-Civita e relativ simplă, în principiu, şi are un caracter foarte general, adică permite găsirea soluţiei, cînd corpul are un contur oarecare (ceea ce e dificil la metodele precedente), fn această metodă, variabila independentă e /, iar necunoscutele sînt Z şi viteza complexă w, ad ică şi rezultă . V T=l0g- unde co=©-Ht, F0 e viteza de la infinit, V e viteza într-un punct oarecare şi 0 e unghiul acesteia cu axa Ox. Pianul / se reprezintă pe semiplanul superior F, prin funcţiunea f—F2 şi semiplanul superior F se reprezintă pe un semiplan Z, prin funcţiunea F~a(Z-\-cos a0)f constantele a şi a0 avînd valori precizate prin corespondenţa punctelor din cele două domenii; apoi se face reprezentarea pe un semicerc de rază egală cu unitatea din planul 'C, cu ajutorul funcţiunii Z———) iar eliminarea mărimilor Z si F duce la relaţia: xK)]' Astfel, funcţiunea co depinde de variabila £ şi e olomorfă în interiorul semicercului din planul Z, iar dacă se pune V0dz=e‘aăf— ţ ei0i ţc + £ -2 cos o, j ţ? - l)dC , rezultă soluţia problemei «'"(ofc+j--2 c°s (u), z~ty(u) sînt ecuaţiile parametrice ale curbei meridiane situate în planul xOz (v—0), iar v e măsura unghiului pe care planul meridian al unui punct M îl formează cu planul meridian de origine xOz (v. fig. //). Curbele v — const. sînt curbe meridiane situate în plane cari conţin axa z'z, iar curbele: u = const. sînt paralele ale suprafeţei, raza unui paralel u--=u0 fiind r=x*=cp(u0). Prima formă fundamentală e (4) 91 = ((p/2+^'2)dii2-|"92dî;2. Reţeaua gaussiană formată din curbele meridiane şi paralele e ortogonală. Curbele suprafeţei, cari intersectează meridianele ei sub un acelaşi unghi constant, se numesc loxodrome (v. Loxodromă). Ecuaţia familiei de loxodrome corespunzătoare unui unghi dat se obţine printr-o operaţie de cuadratură: II. Suprafaţă de rotaţie. (5) (v-»„)ctg0 = rvv0), suprafaţa de undă corespunzătoare razei ordinare (sfera) apare inclusă în cea corespunzătoare razei extraordinare (elipsoidul), în timp ce la cele optic pozitive, la cari viteza de propagare a razei ordinare e mai mare decît viteza de propagare a razei extraordinare (v0>ve), elipsoidul apare inclus în sferă. La substanţele, respectiv la mineralele cristalizate în sistemele rombic, monoclinic şi triciinic, în cari fiecare rază luminoasă se descompune în două raze extraordinare, suprafaţa de undă e constituită din două pînze cari vin în atingere în patru puncte cari coincid cu patru depresiuni ale pînzei exterioare şi patru proeminenţe ale pînzei interioare (v. fig. II). Pe direcţiile cari unesc cîte două puncte opuse de atingere ale celor două pînze, cele două raze dublu refractate au aceeaşi viteză de propagare, reprezentînd cele două axe optice. Aceste medii sînt deci biaxe. de vîrtej. Hidr.: Sin. Suprafaţă de turbion (v.). 5. ^ de voalare. Rez. mat. V. sub Voalare. ^ desfăţurabilă. V. sub Suprafaţă ri- II. Dubla suprafaţă de undă a cristalelor biaxe şi secţiunile ei principale. c) elementele dub'ei suprafeţe ae undă; b) secţiune principală X-Z; c) secţiune principală Y-Z; d) secţiune principală X-X; n, Vp) vitezele razelor după direcţiile indicatoarei. vg, v 6. Geom glată. 7. ~ echipotenţialâ. C/c. v. V. Echipotenţialâ, suprafaţă ~ ; v. şî sub Suprafaţă echiscalară. 8. ^ echiscalară. C/c. v,: Suprafaţă a unui cîmp de scalari, pecarescalarul cîmp are o valoare constantă. Ea serveşte în studiul cîmpurilor de scalari, din punctul de vedere calitativ (prin faptul că indică direcţiile în cari scalarul cîmp creşte sau descreşte, ori păstrează aceeaşi valoare) şi cantitativ (fiindcă permite să se aprecieze rapiditatea de variaţie a scalarului cîmp). Suprafeţele echiscalare se folosesc, în special, ca suprafeţe pe cari potenţialul scalar al unui cîmp de vectori are aceleaşi valori. Liniile de cîmp aie cîmpului de vectori sînt, în acest caz, traiectoriile ortogonale ale acestor suprafeţe, cari se numesc suprafeţe ech i potenţi a I e. După natura cîmpului de vectori, suprafeţele echipoten-ţiale pot fi suprafeţe de egal potenţial electric (în cîmpurile electrostatice şi electrice staţionare), de egal potenţial magnetic (în cîmpurile mag net ost atice), de egal potenţial de viteze (în fluidele în mişcare irotaţională), de egal potenţial de gravitaţie (în cîmpul de gravitaţie), de egal potenţial al densităţii de volum a forţei care se exercită asupra unui mediu. Suprafeţele echipotenţiale din cîmpul de gravitaţie (uneori şi altele) se numesc şi suprafeţe de nivel. Suprafaţă focală 636 Suprafaţa lui Liouville Suprafeţele dintr-un fluid staţionar, pe cari potenţialul forţelor de masă are valori constante, sînt totodată suprafeţe de egală presiune (isobare); ele se numesc şi suprafeţe de nivel; în cazul particulara! echilibrului unui fluid sub acţiunea greutăţii proprii, la suprafaţa pămîntului, suprafeţele echipo-tenţiale sînt (practic) plane orizontale. în dinamica fluidelor perfecte se consideră suprafeţele echipotenţiale pe cari potenţialul vitezelor 9 e constant, (acesta există numai dacă mişcarea e irotaţională). Dacă mişcarea e nepermanentă, 9 depinde şi de timp, iar forma suprafeţelor echipotenţiale se schimbă în funcţiune de acest parametru. Viteza fiind orientată după normala în fiecare punctai unei astfel de suprafeţe, rezultă că liniile de curent sînt traiectoriile ortogonale ale suprafeţelor echipotenţiale. în cîmpurile plane, intersecţiunea unei suprafeţe echipotenţiale cu planul director al vectorului cîmp e o linie echipo-tenţială (v.j. 1. ~ focala. Geom.; Suprafaţă, loc geometric al punctelor focale ale unei congruenţe de drepte. Poate fi considerată ca suprafaţa loc geometric ale muchiilor de înapoiere ale celor două suprafeţe desfăşurabile ale congruenţei. 2. ^ geodezica. Gecm.: Suprafaţă dintr-un spaţiu rie-mannian, formată de mulţimea liniilor geodezice cari conţin un punct dat şi sînt tangente la un acelaşi element linear cu două dimensiuni care conţine punctul considerat. 3. /v/ isostaticâ. Rez. mat.: Trei familii de suprafeţe trior-togonale, în interiorul unui corp solid, cari au proprietatea de a fi normale la tensiunile cari se exercită asupra lor. Aceste suprafeţe există numai în anumite cazuri de solicitare. 4. ^ isotermă. Geom.: Suprafaţă ale cărei linii de curbură formează o reţea isotermă. Astfel, suprafeţele de curbură medie constantă sînt isoterme. Suprafeţele isoterme sînt transformate printr-o inversiune tot în suprafeţe isoterme. Cele cinci coordonate pentasferice ale unui punct al unei suprafeţe isoterme, considerate ca funcţiuni de parametrii Pi, p2 ai liniilor de curbură, sînt soluţii ale unei ecuaţii de tip Laplace cu invarianţi egali. Reciproc, dacă o ecuaţie de forma: SP10P* sau, mai general, dacă o ecuaţie de tip Laplace cu invarianţi egali admite cinci soluţii particulare (?'=1, •••, 5), cari verifică relaţia /=1 funcţiunile x- sînt coordonatele pentasferice ale punctelor unei suprafeţe isoterme raportată la liniile de curbură. Astfel suprafeţele a;—aX^-piX^-pa) /(«/) unde a e o constantă, şi f(u) = (u—ai)(u — a2) (u — a5) sînt ciclide isoterme. s. ~a lui Enneper. Geom.: Suprafaţă reprezentată parametric de relaţiile: 0) x=3 u-\-3uv2— u'* y = 3 v-\-3 u2v—v* z~3(u2—v2). Ea e infăşurătoarea familiei de plane cu doi parametri: (2) 2ux-2uy+(u2+v1-'\)z+(v2^u2’)(u2+vi+3)=0, Formele fundamentale asociate sînt: 91=9(u2 -f v2 -f 1 )2(du2 -l di»2) 92=6(dw2—di»2). Curbura totală e negativă: 4 2-M2+1)4 iar curbura medie e nulă; Suprafaţa (1) e deci o suprafaţă minimă, Reţeaua gaussiană (3) w=const., i/=const. e formată din liniile de curbură ale suprafeţei. Liniile decurbură(3) sînt curbe plane, secţiunile suprafeţei prin planele: (4) Y-vZ=vQv2+3) (5) X + uZ=u{2u2 + 3). Suprafaţa poate fi obţinută prin următoarea construcţie: se consideră două parabole (P), (P') cari au aceiaşi focar şi sînt situate în două plane perpendiculare. Dacă Q, Q' sînt două puncte arbitrare ale acestor parabole, suprafaţa (1) e înfăşu-rătoarea planelor mediatoare ale segmentelor QQ'. Liniile de curbură cari conţin punctul de contact M al unui astfel de plan cu suprafaţa sînt situate în cele două plane normale la (P), (P'), respectiv în punctele Q, Q'. 6. ^a lui loachimstahl. Geom.: Suprafaţă care are o fami I ie de linii de curbură formată din curbe plane ale căror plane formează un fascicul. O astfel de suprafaţă se poate obţine prin următoarea construcţie: într-un plan care conţine o dreaptă (D) se construieşte cea mai generală familie de curbe (F) cari admit ca traiectorii ortogonale o familie de cercuri avînd centrele pe dreapta (JD). Fiecare curbă a familiei (F) se roteşte în jurul lui (D) cu un unghi care variază după o lege determinată de la o curbă la alta. Locul poziţiilor acestor curbe e o suprafaţă loachimstahl. 7. ~a lui Liouville. 1. Geom.: Suprafaţă care admite o reţea gaussiană isotermă, astfel încît prima formă fundamentală să aibă forma: (1) 92 — ds2={00 Y 0) şi exprimă teorema lui Clairaut: pentru o linie geodezică a unei suprafeţe de rotaţie sinusul unghiului pe care îl formează într-un punct al suprafeţei o linie geodezică cu meridianul e invers proporţional cu raza paralelului corespunzător. i. lui Liouville, 2. Geom.: Suprafaţă ale cărei centre principale de curbură sînt situate pe două cuadrice confocale. D'acă aceste cuadrice aparţin familiei: a) a—X b — X o—X (a>b>c> 0) şi p. pi, p2 s'nt coordonatele eliptice (v. sub Coordonate): p2 a )• Desfăşurabila polară. s fiind arcul curbei (C). i. ~ rectificantă. Gecm.: Suprafaţă des-făşurabilă, care e înfă-şurătoarea planelor rec-tificante ale unei curbe în spaţiu date (C) (v. Frenet, reperul lui ~). Generatoarele A ale acestei suprafeţe rectificante, cari sînt dreptele caracteristice ale planelor rectificante, sînt incidente cu curba (C). într-un punctMal curbei (C), dreapta A formează cu tangenta la (C) în M unghiul dat de relaţia tg 0 =----- T p, t fiind, respectiv, curbura şi torsiunea curbei (C) în M (v. fig.). Curba (C) e o linie geodezică a suprafeţei rectificante. în aplicarea acestei suprafeţe pe un plan, curbei (C) îi corespunde — cu egalitate de arce — o linie dreaptă. 2. ^ Riemann. 1. Mat.: Spaţiu al lui Riemann cu două dimensiuni, pentru care componentele tensorului de curbură, pe un sistem de congruenţe ortogonale, se exprimă prin coeficienţii lui Ricci cu patru indici, yfCijr şi se reduc numai la una singură, distinctă, care e chiar curbura totală (a lui Gauss) a suprafeţei. 3. ^ Riemann. 2. Geom.: Suprafaţă topologică orienta-bilă şi triangulabilă, ataşată unei funcţiuni analitice f(z),— adică un spaţiu topologic construit ad-hoc, pentru uniformizarea funcţiunii. Punctele spaţiului sînt în corespondenţă biunivocă cu elementele funcţiunii. Notînd cu p punctele de pe suprafaţa lui Riemann şi cu z proiecţiile lor în planul complex z, convergenţa pe suprafaţă se defineşte în modul următor: lim pn~p0, dacă lim^=^0 şi dacă există o curbă «->oo n~> oo simplă jordaniană, avînd ca punct final pe z0t trecînd prin punctele zv z2, •••, zn, —, astfel încît elementul cu centrul în zu poate fi obţinut prin prelungire analitică, din elemente cu centrele în zlt z2, ••*, zn, . Cel mai simplu exemplu e acela al funcţiunii f{z)~^jz (z—x+iy). Suprafaţa ei riemanniană are două foi cari se racordează de-a lungul unei semidrepte care pleacă din punctul critic z=0. 4. ^ riglată. Geom.; Figură formată de o familie de drepte care depinde de un parametru. Dreptele familiei se numesc generatoare ale suprafeţei riglate. Se obţine o reprezentare a unei suprafeţe riglate date (S) considerînd o curbă (C) a acestei suprafeţe: unde (1) P=P(v) şi în fiecare punct P al curbei (C) se consideră un vector director / al generatoarei care conţine punctul P (v. fig.). Vectorul t e func- Suprafaţă riglata. ţiune de parametrul v al punctelor curbei. Pentru un punct M al acestei generatoare există relaţia: (2) M(u, v)=P (v) -f ul(v), u fiind abscisa punctului M pe generatoare. Curba (C) se numeşte curbă directoare a suprafeţei (5). Dreptele, cari conţin un punct fix Au din spaţiu şi sînt paralele cu generatoarele lui (5), formează o suprafaţă conică numită con director al lui (5). Curba: - 1 — t \t\ e vector d irector unitar, e situată pe sfera unitară avînd centrul în punctul şi se numeşte indicatoare sferică asociată suprafeţei (5). Ecuaţia planului tangent la (S) într-un punct M e (3) n=(MQ, P+uF, 7)=o, Q fiind un punct arbitrar al acestui plan. Ecuaţia (3) se scrie: (4) II ^= XI' ! uJT=O, unde* H' = {MQ, P', t)\ W={MQ, P, ?). Planul tangent conţine generatoarea prin M. Considerînd patru puncte M.(i=1,2, 3,4) ale unei generatoare, există relaţia (5) (Uv n2, n3, ih)=(Mv m2, m3i mj, deci între punctele unei generatoare şi planele tangente la (S) în aceste puncte există o corespondenţă proiectivă numită corelaţia lui Chasles. Această corelaţie e singulară, adică planul tangent e acelaşi în toate punctele unei generatoare, dacă există relaţia: (6) (p: 't, n=o şi numai în acest caz. Suprafeţele riglate, cari admit această proprietate, se numesc suprafeţe desfăşurabile. Suprafaţă riglată 640 Suprafaţă riglată Mulţimea acestor suprafeţe e repartizată în trei clase: — Suprafeţele conice (P'—O). Curba directoare (C) se reduce la un punct. — Suprafeţele cilindrice (txt' — O). Generatoarele sînt paralele cu o direcţie fixă. — Suprafeţele formate de tangentele unei curbe în spaţiu (r) avînd curbura diferită de zero. Curba (T), la care sînt tangente generatoarele, se numeşte muchie de întoarcere sau muchei de înapoiere a desfăşurabilei. Punctul în care un plan arbitrar intersectează muchia de întoarcere e un punct de întoarcere al secţiunii suprafeţei desfăşurabile prin acest plan. Condiţia necesară şi suficientă ca o suprafaţă definită sub forma generală M(u, v)—x(u, v)i-\- y(u,v)j+z(u, v)k să fie desfăşurabilă e exprimată de relaţiile: rc 4- c-’ C A-- _D(y, z) B= D(z, x) C = D(x, y) D(u, v) D(u, v) ' D(u, v) ’ sînt parametrii directori ai normalei la suprafaţă, în cazul reprezentării u—x, v—y, z=f(x, y), relaţiile (7) se reduc la relaţia: (8) rt~s2=0 unde (9) a0’)= y ?(v)Av, v0 p fiind curbura curbei (C). Muchiei de întoarcere (C) îi corespunde în plan o curbă (Cx\ avînd aceeaşi curbură. în cazul unei suprafeţe riglate oarecari (2) se poate lua ca parametru v arcul indicatoarei sferice. Formulele de tip Frenet asociate indicatoarei sferice sînt: (10) dr dw = ~P g-B-t d t âv (12) -cT -f fry+X* 'xx' *xy' " J yy ' Suprafeţele desfăşurabile sînt înfăşurătoare de familii de plane cari depind de un parametru, generatoarele fiind dreptele caracteristice ale planelor familiei. Astfel, dacă familia de plane e reprezentată de o ecuaţie de forma ax -f- by ~j- cz-\ d=0, unde a, b, c, d sînt funcţiuni de un acelaşi parametru X, sistemul | dx-\~by cz-\- d'== 0 \a'x-\-b'yJrc'z-\-df—0 reprezintă dreapta caracteristică, iar soluţia (x, y, z) a sistemului ax-^by-^cz^d—0 a'x+b'y+c'z+d'—0 a"xJrb”y-\-c"zJrd"—0 dă reprezentarea parametrică a muchiei de întoarcere. Suprafeţele desfăşurabile, şi numai ele, pot fi puse în cores- pondenţă isometrică (v. Aplicabilitate) cu un plan. Astfel, în cazul suprafeţelor formate de tangentele unei curbe în spaţiu M=P+uT, T fiind vectorul unitar al tangentei cu P la (C), corespondenţa între (S) şi un plan raportat la un reper cartesian ortogonal O XY e dată de relaţiile f X—u cos a + 5 cos a dv ^ Y—u sin a + \ sin a âv unde unde T e vectorul unitar al tangentei la indicatoare, g e vectorul unitar al normalei geodezice orientat prin relaţia: t=gxf şi p^ e curbura geodezică a acestei curbe (v. Ribaucour-Dar-boux, reperul lui ~). Prima formă fundamentală a suprafeţei (S) e (11) 9i = (dM f = [(« - cf+k*]dv2 + (du+Idv)2, unde c, k, X sînt funcţiuni de v şi sînt componentele vectorului cLP dv în raport cu triedrul lui Ribaucour-Darboux asociat indicatoarei sferice. Dacă curba directoare (C) e o traiectorie ortogonală a generatoarelor, există relaţia: ■X=0. Un plan care conţine raza sferei unitare A0A şi e paralel cu planul tangent în M la S intersectează planul tangent în A la sferă după dreapta avînd vectorul director (u—c)T+k-g. Dacă k e identic nul, planul e acelaşi pentru toate punctele unej generatoare şi suprafaţa e desfăşurabilă. în cazul în care ^ nu e identic nul, generatoarele pentru cari se anulează se numesc generatoare staţionare. Pentru punctul M(u=c) planul tangent la (S) e determinat de vectcrii g, t. Pentru un alt punct M(u=f=c) al generatoarei există relaţia: tg a= u—c k 1 în care a e unghiul format de planul tangent în M cu planul (£. 0- Dacă punctul M se depărtează pe generatoare în domeniul de la infinit, planul tangent tinde către o poziţie limită = , care e planul (T, t), şi care se numeşte plan asimptot. Punctul M(u—c) se numeşte punct centrai şi planul (g, t) tangent la (S) în acest punct se numeşte plan central. Planul asimptot si planul central sînt perpendiculare. 1 Numărul — se numeşte parametru de distribuţie (v. Para- R metru de distribuţie). Curba formată de punctele centrale ale generatoarelor se numeşte linie de stricţ'une. Pentru calculul funcţiunilor c, k există formulele: (13) dM d t ăv dv * V dv dv) Punctul central al unei generatoare determinate A e poziţia limită, pe A, a punctului de intersecţiune cu această dreaptă $ Suprafaţa rotoidă 641 Suprafaţă Weingarten a perpendicularei comune asociate dreptei A şi unei generatoare A' din vecinătatea lui At cînd A' tinde să se confunde cu A. Ecuaţia diferenţială a liniilor asimptotice se descompune în ecuaţia: dv—0, ale cărei curbe integrale sînt generatoarele suprafeţei (S), şi în ecuaţia: (14) 2 h ^+?g{u-cf+k\u~c)+k(c'+h9g~X)=0. Dacă curbura geodezică p^=0, indicatoarea e o linie geodezică a sferei, deci e un cerc mare. Generatoarele lui (S) sînt paralele cu un plan fix numit plan director, iar ecuaţia (14) devine o ecuaţie lineară. Pe fiecare generatoare există două puncte, sau numai unul singur, în care asimptoticele curbilinii (14) cari conţin aceste puncte admit inflexiuni. Aceste puncte se numesc puncte flec-nodale. Mulţimea lor formează o curbă numită curba fiecnodală a suprafeţei (5). Dacă curba fiecnodală intersectează aproape toate generatoarele lui (S) în cîte două puncte, suprafaţa (S) e numită suprafaţa de indice 2. în cazul contrar e numită suprafaţa de indice 1. O suprafaţă riglată admite, în spaţiul proiectiv S3, un mod special de reprezentare. Considerînd doua puncte distincte ale unei drepte x(xlt *3> *4)» ^(^i' y2* y3' ^4)' cantitătile ■Pik=xiyk~xkyi se numesc coordonatele pluckeriene ale dreptei. Ele sînt omogene, verifică relaţia: 0 5) Q(P)~Pi2pM~irPi'&PviJ{~PiAPs%~Q şi pot fi considerate ca determinînd, într-un spaţiu proiectiv cu cinci dimensiuni S6, un punct P(p^) situat pe hipercua-drica H reprezentată de ecuaţia (15), numită hipercuadrica lui Klein. Mulţimea dreptelor din S3 ale căror coordonate pluckeriene sînt funcţiuni de un aceiaşi argument: (16) PmrPd*) formează o familie cu un parametru, deci o suprafaţă riglată căreia îi corespunde în S5 o curbă situată pe hipercuadrica O. Studiul proiectiv a! suprafeţelor riglate din S3 e deci echivalent cu studiul curbelor din spaţiul proiectiv S5 cari aparţin hipercuadricei lui Klein. în general, coordonatele pik sînt linear independente, deci ele sînt soluţii ale unei ecuaţii diferenţiale de forma (17) a0^v!4-a1^v4-oc2^iv4-a3^w4-&ip*+0) sau 3 pq\m<0), clasa lor avînd una din valorile p{p+q)2, p(p~~q)2, 3 p(p — q'f> Din clasa suprafeţelor (1) fac parte planele cari nu conţin originea {m~ 1), cuadricelecu centru (m~2), suprafaţa romană a lui Steiner («= 1) şi corelativa ei (m— —1) acărei ecuaţiee: xyz~ayz~bzx—cxy=0. Suprafeţele (1) sînt echivalente afin cu suprafaţa (2) Xm+Ym+Zm=t»1 din care se deduc prin afinitatea centrală a b x— — X , v= — v ' r O transformare proiectivă le transformă în suprafeţele ■y, c - Z. cari sînt raportate la tetraedrul obţinut din originea O şi punctele de la infinit ale axelor x'x, y'y, z'z ale reperulu i cartesian prin transformarea considerată. Suprafeţele (3) se numesc suprafeţe tetraedra’s simetrice (v. Tetraedrală, suprafaţă — simetrică). Polara reciprocă a unei suprafeţe (1) în raport cu cuadrica: a* e o suprafaţă de aceeaşi clasă yz zA + ™ + ^2' -1=0 + T -1-0. se rupe în cazul cînd această rupere are loc prin forfecare (v. Ruperea materialelor) şi există numai în acest caz. ?! ~ de alunecare. 2. Geoi.: Suprafaţa pe care s-a produs sau se presupune că se va produce alunecarea sau ruperea unui masiv de pămînt al cărui echilibru e instabil (v. sub Alunecare de teren). La pămînturile necoezive (nisipoase), suprafaţa de alunecare se consideră în calcule plană, iar la pămînturile coezive (argi-loase), cilindrică circulară (v. şi Stabilitatea masivelor de pămînt). în cazul masivelor neomogene, lunecarea se poate produce de-a lungul suprafeţelor de separaţie dintre diferitele strate, cari pot avea o formă neregulată. Sin. Suprafaţă de rupere. 8. ~ de aşchiere. Tehn. V. sub Aşchiere 2. 9. ~ de audibilitate. Fiz., Telc.: Suprafaţa diagramei de audibilitate (v.) a urechii umane cuprinsă între curba care reprezintă pragul de audibilitate (v.) şi curba care reprezintă pragul de sensibilitate (v.) (limita sau pragul sensaţiei de durere). Această suprafaţă scade odată cu ridicarea pragului de audibilitate (la oamenii cu auz mai slab); de aceea mărimea ei indică calitatea de auz a urechii. 10. ~ de baza. Tehn., Mett. V. sub Roată dinţată. 11. ~ de carenâ. Nav. V. Carenă, suprafaţă de — . 12. ~ de contact. Rez. mat.: Suprafaţa pe care are loc contactul a două corpuri presate unul asupra celuilalt. De obicei, suprafaţa de contact se consideră plană, aria ei obţinîndu-se din anumite considerente privitoare la deformaţia comună a celor două corpuri. V. şî sub Compresiune locală. 13. ~ de denudaţie. Geol.: Suprafaţă de teren, mai mult sau mai puţin uniformă, cu aspect uşor vălurit, rezultată din acţiunea îndelungată de netezire, prin eroziune, a agenţilor modificatori externi a-supra scoarţei terestre, indiferent de compoziţia geologică a acesteia. Suprafeţele de denudaţie sînt suprafeţe derivate, nu iniţiale, din care cauză linia profilului lor e situată mai jos de linia profilului geologic iniţial (v. fig. /). După întinderea şi poziţia lor faţă de nivelul oceanic actual, se deosebesc: suprafeţe de denudaţie generale sau peneplene, cînd ocupă teritorii întinse şi se găsesc situate în unităţile structurale de platforme, şi suprafeţe de denudaţie locale, cînd ocupă teritorii reduse şi se găsesc situate în unităţile structurale de geosinclinal. Suprafeţele locale sînt etajate la diferite altitudini, prezentînd, în general, un aspect scaliform (v. fig. II); I. Suprafaţă de denudaţie (86'). AAy) suprafaţa geologică iniţială. 2. Suprafaţă. 2, Gen.: Partea exterioară a unui corp, care separă acel corp de mediul înconjurător sau de un alt corp, cu care e în contact — respectiv frontiera unei porţiuni de corp sau de mediu definită într-un mod oarecare. Sin. (parţial) Faţă. 3. ~ activă. Poligr.: Elementele suprafeţei formei de tipar (clişeu) cari primesc cerneala în operaţia de tipărire, indiferent dacă ele se găsesc sau nu în suprafaţa iniţială (v.). 4. ^a centrelor de carenă. Nav. V. Carenă. suprafaţa centrelor de — . 5. ~ de abraziune. Geoi.: Suprafaţă, în general plană, rezultată din acţiunea de eroziune a valurilor mării asupra coastei. 6. ^ de alunecare. 1. Rez. mat.: Suprafaţă după care eforturile unitare tangenţiale ating valori maxime, dacă acestea conduc la ruperea materialului respectiv. Această suprafaţă e materializată prin suprafaţa după care materialul II. Reprezentarea schematică a suprafeţelor de denudaţie din Carpaţii meridionali (l-l' — Borăscu; — Rîul Şes; lll-UT — Gomoviţa). de exemplu în Carpaţii meridionali, unde există trei suprafeţe de denudaţie (Borăscu, Rîul Şes şi Gomoviţa). Sin. Suprafaţă de eroziune. 14. ~ de divizare. Tehn. V. sub Roată dinţată. 15. ~ de eroziune. Geol., Geogr.: Sin. Suprafaţă de denudaţie (v.). 16. ~ de fund. Tehn. V. sub Roată dintată. Suprafaţa de încălzire 543 Suprafaţă Mach i. ^ de încălzire. Termot., Tehn. V. încălzire, suprafaţă de ~ . *2. ~ de încălzire a căldării de abur. Termot., Ut.; Suprafaţa pereţilor unei căldări de abur, în contact pe o parte cu mediul încălzitor (gazele calde produse prin arderea combustibilului în focar), iar pe cealaltă parte, în contact cu mediul încălzit (apă, abur, aer). Suprafaţa de încălzire a căldării (în accepţiune largă) e formată din: suprafaţa de încălzire propriu-zisă, suprafaţa de supraîncălzire a aburului, suprafaţa de preîncălzire a apei de alimentare şi suprafaţa preîncălzitorului de aer. După modul în care se efectuează transferul de căldură, se deosebesc: Suprafaţă de încălzire directă: Suprafaţa de încălzire a căldării de abur, care primeşte căldura, în principal, prin radiaţie şi, în secundar, prin convecţie. Sin. Suprafaţă de încălzire prin radiaţie. V. şî sub Căidare de radiaţie. Suprafaţă de încălzire indirectă: Suprafaţa de încălzire a căldării de abur, care primeşte căldura, în principal, prin convecţie, şi în secundar, prin radiaţie. Sin. Suprafaţă de încălzire prin contact. V. şî sub Căldare de convecţie. 3. ~ de înzăvorîre. C. f.: Suprafaţă a dispozitivelor de înzăvorîre ale fixatoarelor de vîrf, pe care reazemă dispozitivul care imobilizează acul iipit de contraac ia macazurile centralizate (v. şî sub Fixator de vîrf). 4. ~ de limitare. Av.: Suprafaţă stabilită la o anumită înălţime şi conturată geografic pe teren, care limitează înălţimea obstacolelor naturale sau a construcţiilor, pentru a evita pericolul de ciocnire a avioanelor în zbor, în zonele de aerodrom. Această suprafaţă poate fi plană, cilindrică sau conică; dacă obstacolele nu pot fi eliminate, ele trebuie să fie balizate cu semne sau cu lumini de obstacol, fiind de asemenea semnalate navigatorilor aerieni. 5. ~ de plutire. Hidr. V. Arie de plutire, sub Plutitor 1. 6. ~ de preîncălzire. Termot., Ut.: Suprafaţa de încălzire a preîncălzitorului de aer sau de apă. V. Preîncălzitor de aer, Preîncălzitor de apă, sub Preîncălzitor. 7. /v- de prevaporizare. Termot.: Porţiunea din suprafaţa de încălzire a unui preîncălzitor de apă de tip fierbător, în care se produce vaporizarea parţială a apei. V. şî sub Preîncălzitor de apă, sub Preîncălzitor. 8. ~ de probă. Silv.: Suprafaţă delimitată în interiorul unui arboret, reprezentînd condiţii medii pentru arboretul respectiv, şi în care se efectuează măsurări, pentru a determina anumite elemente (diametrul, înălţimea şi consistenţa medie, compoziţia de specii, volumul lemnos ia hectar şi, în unele cazuri, creşterea arboretului), cari se generalizează apoi pentru întregul arboret. 9. ~ de referinţă. Tehn. V. sub Roată dinţata, 10. /v/ de rostogolire. Tehn. V, sub Roată dinţată. ii. ~ de rulare. 1. Transp.: Suprafaţa roţii care rulează pe o cale. Această suprafaţă conţine cercul normal de rulare, după care se măsoară diametrul roţii, şi cercul efectiv de rulare, pe care se găsesc punctele de contact cu calea. La vehiculele de cale ferată, suprafaţa de rulare are o formă tronconică, cu înclinarea de 1/10---1/20 faţă de orizontală, pentru a reduce alunecarea la trecerea prin curbe. Datorită suprafeţelor conice se realizează, în curbe, cercuri de rulare cu diametri diferiţi pentru roţile unei osii montate. 12. ^ de rulare. 2. C. f.: Suprafaţa superioară a ciupercii şinei de cale ferată, pe care circulă roţile materialului rulant şi care, în general, e o suprafaţă cilindrică cu raza egală cu 2Q0---300 mm, după tipul de şină. Suprafaţa de rulare se racordează cu tîmplele ciupercii şinei cu ajutorul altor suprafeţe cilindrice, cu rază de 14 mm. Suprafaţa de rulare trebuie să fie perfect netedă şi să reziste la uzura produsă de circulaţia materialului rulant. Din cauza presiunilor mari, transmise de roţile materialului rulant, repartizate pe suprafeţe relativ mici, se 1) ferată. suprafaţă de rulare; 2) tîmple; 3) inima. produce o ecruisare a suprafeţei de rulare, după care urmează, în unele cazuri, şi o exfoliere, în funcţiune de natura oţelului din care sînt fabricate şinele. Şinele cari nu au suprafaţa de rulare perfect netedă sînt înlocuite, deoarece produc vibraţii şi zgomote dăunătoare materialului rulant. Suprafaţa de rulare capătă prin circulaţie şi o uzură ondulatorie, datorită unor cauze complexe, dintre cari cele mai importante sînt sarcinile mari pe osie şi viteza mare de circulaţie. Pentru eliminarea uzurii ondulatorii a supra- secţiune feţei de rulare s-au efectuat studii ciuperca unei şine de cale foarte laborioase, dar fără rezultate satisfăcătoare. Pentru ameliorare se obişnuieşte să se poliseze şinele cu maşini speciale, cînd se constată uzuri ondulatorii accentuate, pentru a împiedica adîncirea lor,care reclamă, adeseori, schimbarea şinelor înainte de termenul planificat, 13. de separaţie. 1. Chim. fiz.: Limita sau domeniul de discontinuitate al fazelor unui sistem compus din mai multe faze. în sistemele fizicochimice simple, numărul de molecule şi energia corespunzătoare suprafeţei de separaţie sînt neglijabile în raport cu numărul şi cu energia întregului sistem, în schimb, la sistemele disperse şi la coloizi, suprafaţa de separaţie şi energia ei sînt cu atît mai mari cu cît dimensiunile particulelor sistemului sînt mai mici; de aceea, pentru aceste sisteme, suprafaţa de separaţie e o mărime caracteristică a fiecărui sistem. K. ~ de separaţie. 2. Metg. V. Separaţie 1. u. ^ de staţionare, Av.: Suprafaţă de pe pista unui aerodrom, pe care aeronavele staţionează pentru îmbarcarea şi debarcarea călătorilor sau a mărfurilor, pentru alimentarea cu combustibil, pentru parcare temporară, pentru întreţinere, etc. Suprafaţa de staţionare e plană şi acoperită cu o îmbrăcăminte rezistentă. ie. ~ de stratificaţie. Geol. V. sub Stratificaţie, şi sub Strat 4. 17. /v/ de supraîncălzire. Termot.: Suprafaţa de încălzire a supraîncălzitorului de abur (v.), is. ~ de şariaj. Geol. V. Pînză de şariaj, sub Pînză 4. 19. de tipărire. Poligr.: Suprafaţa pe care se execută tipărirea, respectiv suprafaţa ocupată de desen sau de text, Sm, Suprafaţă de imprimare. 20. ^ de vaporizare. Termot., Ut.: Suprafaţa instantanee de separaţie dintre spaţiul de apă şi cel de abur, din corpul vaporizator sau din colectorul-separator (tamburul) ai căldărilor de abur cu sistem fierbător în circuit închis. Sin, Oglinda apei. 21. ^ de vîrf. Tehn. V. sub Roată dinţată. 22. /x, iniţială. Poligr.: Suprafaţa materialului care va forma clişeul (v.) înainte de a se efectua operaţia de copiere a originalului şi de gravare (corodare). 23. /%/ Mach. Mec. fl.: Suprafaţă în formă de con circular, în interiorul căreia se propagă perturbaţiile mici ale unui fluid omogen, produse de o sursă perturbatoare punctiformă, care se deplasează în fluid cu o viteză supersonică. Dacă sursa perturbatoare se deplasează cu o viteză rectilinie uniformă v0 şi parcurge distanţa v0t în timpul t, pertur-baţia produsă iniţial se propagă cu viteza sunetului a, atingînd punctele de pe o sferă de rază at în acelaşi timp (v. fig.). După un timp intermediar t', perturbaţia corespunzătoare poziţiei A' a sursei atinge punctele de pe sfera de rază a cărei ecuaţie e (%—v0t')2jry2jrz2=a2(t—t')2,; 41 Şuprafaţa neutri 644 Şuprafaţa tehnici Suprafaţă Mach. O, A' şi A) poziţiile iniţială, intermediară şî finală ale sursei; S şi S') undele perturbaţie! la momentul t, respectiv t—î'; /„) viteza de deplasare a sursei; a) viteza sunetului (viteza de propagare a perturbaţiei); a) semideschi-derea la vîrf a conului. eliminînd parametru! t', se găseşte ecuaţia suprafeţei înfăşu-rătoare a acestor sfere, care e conul numit conul Iul semideschiderea fiind exprimată sin a—afv0. Suprafaţa Mach există numai dacă v0>{a (mişcare supersonică), iar fluidul din afara suprafeţei lui Mach nu e influenţat de perturbaţia produsă de sursa considerată. 1. ~ neutra. 1. Rez. mat.; Suprafaţă în interiorul unui corp solid de-formabil, pentru care tensiunile normalecores- punzătoare fiecărui element de suprafaţă sînt nule. Suprafaţa neutră poate să corespundă eventual unor tensiuni normale nule, avînd o anumită direcţie. Astfel, se obţine o suprafaţă neutră, în cazul unei grinzi drepte supuse la încovoiere, ca loc geometric al fibrelor neutre corespunzătoare. 2. ^ neutra. 2, Poligr.: Suprafaţa unei forme de tipar (clişeu) constituită din elementele cari separă elementele tipari toare (active) şi cari deci nu primesc cerneală la operaţia tipăririi. 3. rv pâduroasâ. Silv.: Porţiunea de pădure, acoperită efectiv cu arbori. Împreună cu golurile (poieni, lacuri, drumuri, stînci, etc.), formează suprafaţa totală a pădurii, 4. ~ portanta. Av. V. Portantă, suprafaţă — ; v. şî sub Sistem portant 2. 5. ^ structurala. Geol.: Porţiune din suprafaţa unui relief, paralelă cu pianele de stratificaţie ale rocilor constituente. Suprafeţele structurale se formează, de obicei, în cadrul unui relief grefat pe o structură geologică monoclinală, cu strate slab înclinate (v. Cuestă). e. ~ tehnica. Tehn.: Stratul superficial al unui obiect prelucrat, considerat pînă la o adîncime egală cu înălţimea neregularităţilor provenite din prelucrare, în special la prelucrarea cu unelte cu tăiş (de ex. cuţite de strung, freze, etc.) sau cu abrazive. Limita suprafeţei tehnice e suprafaţa matematică înfăşu-rătoare a stratului ei, cînd adîncimea neregularităţilor tinde către zero; prin prelucrare nu se poate obţine, însă, decît o suprafaţă tehnică de o anumită netezime, avînd mărimea şi frecvenţa neregularităţilor diferite de zero (v. fig. /). Gradul de netezime rezultă din condiţiile de prelucrare (de ex. alegerea uneltei sau a maşinii-unelte, alegerea procedeului tehnologic), iar cunoaşterea netezimii impune folosirea unor instrumente sau aparate de măsură adecvate. Din cauza neregularităţilor de prelucrare, suprafaţa tehnică înfăţişează relieful obiectului, care poate fi foarte variat, după netezimea de prelucrare. Acest relief se reprezintă prin profiluri longitudinale, în plane paralele cu direcţia mişcării principale de lucru a maşinii-unelte de prelucrare, respectiv prin profiluri transversale, în plane perpendiculare pe această mişcare, ambele familii de plane fiind ortogonale pe suprafaţa obiectului prelucrat (v. fig. II). mmmm La examinarea suprafeţei tehnice se ţine seamă atît de macrogeometria obiectului, care se referă la forma obiectului prelucrat cu anumite toleranţe, cît şi de microgeometria suprafeţei obiectului, care se referă la relieful unor porţiuni mici ale feţelor prelucrate ale acestuia (în general, de ordinul 1 mm2). Deci, afară de controlul toleranţelor şi al poziţiei cîmpului de toleranţe faţă de dimensiunile nominale, e necesar un control micro-geometric, care permite determinarea neregularităţilor datorite prelucrării, adică stabilirea netezimii suprafeţei tehnice. Experimental se constată că netezimea suprafeţei influenţează esenţial comportarea în serviciu a obiectelor prelucrate, în special în privinţa rezistenţei la uzură, la oboseală sau la coroziune a materialului obiectelor. Mărimea uzurii depinde de microgeometria suprafeţelor în frecare, de proprietăţile fizice ale stratului superficial, de presiunea normală, de viteza de alunecare dintre piesele în contact şi de felul lubrifiantului. — Rezistenţa la uzura a pieselor asamblate e mult influenţată de netezimea suprafeţelor de contact ale pieselor respective, fiind mai mare cînd zonele de reazem dintre aceste suprafeţe sînt mai mari. Oricît de netedă ar fi suprafaţa realizată, de II. Relieful suprafeţei tehnice. 0 suprafaţă tehnică; 2) profil transversal; 3 şi 4) profiluri longitudinale; 5) cuţit; 6) sensu! mişcării de avans; 7) sensul mişcării de aşchiere. /. Suprafaţa piesei. a) suprafaţa matematică; b) suprafaţa tehnică; c) fragment din suprafaţa tehnică mărită. IU. Suprafeţe netede obţinute prin diferite prelucrări, o) strunjire; b) rectificare; c) netezire prin rolare; d) honuire (honing); e) iepuire (fappingl; f) superfiniţie (superfinish), exemplu 1a prelucrări prin aşchiere (v. fig. UI), relieful ei prezintă totuşi neregularităţi (vizibile cu ochiul liber sau măsurabile cu instrumente foarte precise), şi anume proeminenţe şi adîncituri. Chiar cele mai netede suprafeţe ajung deci în contact numai prin atingerea capetelor proeminenţelor, cari constituie zonele de reazem dintre ele şi asupra cărora se exercită presiuni mult mai mari decît cele admise în calcul, în care se presupune că zonele de reazem sînt reprezentate prin suprafaţa teoretică de contact; se produc astfel o deformare plastică sau elastică a proeminenţelor, cum şi distrugerea parţială a acestora, iar procesul de deformare sau de distrugere nu încetează pînă cînd capetele proeminenţelor nu se „tocesc11, de unde rezultă modificarea ajustajuiui pieselor asamblate. — Rezistenţa la oboseala a unei piese creşte odată cu netezimea suprafeţei tehnice a acesteia. Dacă piesa prelucrată are o suprafaţă cu un relief foarte neregulat, cu Suprafaţă tehnică 645 Suprafaţă tehnică proeminenţe şi adîncituri accentuate, rezistenţa la oboseală se reduce, datorită concentrării tensiunilor în adîncituri. Cu cît adîncituri le sînt mai mari şi mai ascuţite, cu atît reducerea rezistenţei la oboseală e mai pronunţată; crestăturile şi rizuri le provoacă ivirea unor fisuri, prin concentrarea tensiunilor în zonele respective, favorizînd ruperea piesei. Influenţa netezimii suprafeţei e atît de mare, încît poate provoca reduceri importante ale rezistenţei la oboseală, de exemplu, o reducere de 20-*-40% la oţeluri dure sau aliate. — Rezistenţa la coroz!une a unei piese depinde în mare măsură de netezimea suprafeţei tehnice a acesteia, adînciturile şi zgîrieturile favorizînd coroziunea, fiindcă măresc suprafaţa de contact cu mediul coroziv. Astfel, în fundul adînciturilor şi al zgîrieturilor, ca şi în fisuri, se manifestă acţiunea corozivă a gazelor sau a lichidelor agresive. Apoi, această acţiune corozivă se extinde în interiorul metalului, unde se formează suprafeţe de separaţie, ceea ce are ca efect ruperea prematură a piesei. Influenţa netezimii suprafeţei asupra toleranţelor e pronunţată mai ales la piesele asamblate cari în serviciu sînt supuse unor solicitări mari, prin modificarea ajustajului acestor piese. Creşterea prin uzură a jocului (la asamblările cu joc), respectiv descreşterea prin uzură a strîngerii (la asamblările cu strîngere), depind de mărimea şi de frecvenţa neregularita- ; 2 AVAW,»AAv rioară. ţilor suprafeţei tehnice; în exemplul de mai jos (v. fig. IV), modificarea ajustajului a două piese asamblate e exprimată printr-un coeficient x. de reducere a înălţimii neregularităţilor (datorit „tocirii*1 capetelor proeminenţelor), ştiind că a) ( /+A/-(i>,+2xtf4 wajf )-{D-2*Ha aax), \ s—&s=(Da—2xH'a max)-(Dg+2,Hg max) şi deci variaţia jocului (A/), respectiv a strîngerii (As), va fi f Ay=2x(H ’a (2) g max^ V. Variaţia uzurii !a ajustajui cu joc. 8) uzură; 80) uzură iniţială; 60 uzura maximă admisibiiă; i) timp; k) punct critic;a, a0Ia^) unghi de înclinare a! tangentei geometrice la curbă. medie (eficace) p ă t r at i c ă sau numit în ă I- 1 unde Da şi D'a sînt diametrii efectivi ai pieselor interioare, Dg şi D'g sînt diametrii efectivi ai pieselor exterioare, j=D~Dae jocul, s=D’a~D'g e strîngerea, H.amax%\ H’a max sînt înălţimile maxime ale neregularităţilor suprafeţei pieselor interioare (de ex. arbore), iar Hg max şi H'g max sînt înălţimile maxime ale neregularităţilor suprafeţei pieselor exterioare. La ajustajui cu joc, uzura creşte foarte repede la început, pînă ajunge la valoarea numită „uzură iniţială" (v. fig. V), apoi creşte cu o viteză aproximativ constantă; cînd uzura depăşeşte valoarea maximă admisibilă, viteza ei de creştere devine excesiv de mare, pînă în momentul distrugerii suprafeţelor în frecare. Cazul în care uzura ar fi nulă e caracterizat prin valoarea x=0. Clasificarea suprafeţelor tehnice se , face după gradul de netezime obţinut prin prelucrare, determinat în funcţiune de mărimea şi de frecvenţa neregularităţilor (v. fig. VI). în unele cazuri, în special ia prelucrările materialelor metalice, gradul de netezime (abreviat, netezimea) e reprezentat prin coeficientul de netezime h„ adeseori înălţimea ţimea efectivă a neregularităţilor. în metalotehnicăse poate folosi următoarea clasificare a suprafeţelor tehnice; suprafeţe de prelucrare fără toleranţe (eventual, simbolul ~), obţinute prin turnare, forjare, fe-restruire, etc., cari pot fi „groso-lane“ sau „îngrijite*' şi la cari, în general, nu se impun condiţii de netezime; suprafeţe de prelucrare cu toleranţe, obţinute prin degroşare sau finiţie, cari trebuie să fie prelucrări „îngrijite** şi la cari se impune un coeficient de netezime — De? roşa rea (eventual, simbolul V) cuprinde prelucrările efectuate prin strunjire, rabotare, frezare, burghiere, etc., netezimea fiind? indicată prin coeficientul 25 (x<^<100(x. — Finiţia cuprinde prelucrări la cari se impun condiţii riguroase de netezime şi se poate împarte în clasele netezire, supernetezire şi micronetezire (de obicei, supernetezirea şi micronete- zirea se numesc, în comun, polisare sau şlefuire), fiecare dintre aceste clase fiind subîmpărţită în categoriile satisfăcător, bun şi excelent. Netezirea (eventual, simbolul VV)* care e ° operaţie de finiţie obţinută prin strun-iire, rabotare, frezare, burghiere, broşare, alezare, rectificare, etc., e caracterizată prin coeficientul de netezime /y^12,5pt.. Supernetezirea (eventual, simbolul VVV)* care e o operaţie de finiţie obţinută prin strunjire fină, burghiere fină, frezare fină, alezare fină, rectificare fină, răzuire mecanică (numită şi shaving sau şeveruire), ascuţire, honuire (numită şi honing sau erodare), rulare, rodare mecanică (numită şi lapping sau lepuire), vibronetezire, etc., e caracterizată prin coeficientul de netezime hq-*0 ,6 ţx. Micro- netezirea (eventual, simbolul VVVV)» care e ° °Pe" raţie de finiţie obţinută prin rodare mecanică sau vibronetezire, e caracterizată prin coeficientul de netezime 0,2 [x. — Afară de operaţiile de degroşare şi finiţie, se efectuează uneori şi lustruirea, pentru ameliorarea şi înfrumuseţarea suprafeţei, VL Suprafeţe obţinute prin diferite prelucrări. 1) plan (oglindă); 2) suprafaţa etalonului de măsură; 3,4,5 fi 6) suprafeţe obţinute prin honuire (3), respectiv prin rectificare (4), frezare (5)sau găurire grosolană (6). Suprafaţă tehnică 646 Suprafaţă tehnică folosind discuri de piele, de materiale textile, etc, — şi cu interpunere de pulberi abrazive fine sau de paste. Structura fizicochimică a suprafeţei tehnic? e structura stratului superficial al obiectului prelucrat, care diferă de cea a straturilor interioare, mai ales la suprafeţele tehnice de mare netezime. Deoarece netezimea se obţine, în general, prin operaţii de finiţie efectuate prin aşchiere, e necesar să se cunoască modificările stratului superficial în timpul prelucrării de netezire, supernetezire sau micronetezire. Se constată că, prin aşchîerea produsă de un cuţit sau de o unealtă abrazivă (abrazor), în stratul superficial se distruge structura iniţială a materialului, pînă la o anumită adîncime. La materialele cu structură cristalină, adîncimea de distrugere a structurii depinde de starea de tensiune a materialului deformat în timpul aşchierii, condiţionată de vitezele şi presiunile de aşchiere (deci de debitul de aşchii detaşate), de forma muchiilor tăietoare ale uneltei şi de plasticitatea materialului. La aşchierea cu cuţite şi b r oşe, de exemplu la strunjire, rabotare, broşare, etc., stratul superficial al materialului prelucrat se deformează plastic şi se ecruisează în profunzime (pînă la o adîncime care, în unele cazuri, poate fi egală cu mărimea avansului), dacă viteza de aşch'ere e relativ mică şi presiunea de aşchiere e mare, Materialul prelucrat se deformează plastic în zona dinaintea feţei de degajare a cuţitului, această deformare fiind provocată de starea de tensiune şi de temperatura materialului din zona respectivă; starea de tensiune e datorită acţiunii de aşchiere, iar temperatura e datorită atît frecării dintre feţele cuţitului şi materialul prelucrat, cît şi frecărilor din interiorul acestui material. — La aşchierea cu unelte abrazive (abrazoare), de exemplu la rectificare, la rod are, vibronetezire, etc., stratul superficial se deformează plastic şi suferă un tratament termic în profunzime (pînă la o adîncime de cîteva sutimi de milimetru), dacă viteza şi presiunea de aşchiere sînt mari, ceea ce provoacă urcarea temperaturii. Neregulari taţi ie suprafeţei tehnice sînt abaterile macrogeometrice sau microgeometrice faţă de forma şi netezimea prescrisă obiectului prelucrat. La obiectele prelucrate, abaterile macrogeometrice indică, în special, variaţiile dimensionale în raport cu forma prescrisă (abateri de formă); din contra, abaterile microgeometrice se referă numai la relieful suprafeţei tehnice, gradul de inegalitate a neregularităţilor microgeometrice putînd fi considerat ca valoarea reciprocă a nete-zimii suprafeţei. Relieful suprafeţei tehnice a unei piese, executată prin prelucrare la cald sau la rece, e rezultatul suprapunerii mai multor feluri de neregularităţi, Dacă s-ar ţine seamă numai de acţiunea de tăiere a ' uneltei, pe suprafaţa prelucrată ar rămîne „urma" tăişului acesteia (brazda) şi, prin deplasarea uneltei cu avansul prescris, suprafaţa prelucrată va prezenta o brăzdare uniformă (v. fig. VII)] în realitate, această brăzdare, nu e uniformă, deoarece apar şi alte neregularităţi, ca efecte datorite detaşării aşchiilor, frecării, mişcărilor oscilatorii, etc. (v. fig. VIII). Detaşarea aşchiilor, însoţită de deformarea plastică şi de ruperea materialului, provoacă unele asperităţi mari şi fisuri, cari se observă atît în profilul transversal, cît şi [în fcel longitudinal. La viteze mari de aşchiere (de ex. la oţeluri, mai mari VII. Brăzdarea^teoretică a suprafeţei. 1) faţa brăzdată; 2) cuţit; 3) sensul mişcării de avans; Hij) adîncimea brazdei; /) lăţimea brazdei. VIU. Brăzdarea reală a suprafeţei, a) brăzdare uniformă; b) brăzdare cu asperităţi. decît 80"-100 m/min), materialul dinaintea feţei de degajare a cuţitului devine ductil (datorită creşterii temperaturii) şî zona plastică din stratul superficial se subţiază, astfel încît se evită ruperea dife- b ritelor straturi de material şi se obţine o netezime mai bună; la viteze mici de aşchiere (de ex., la o-ţeluri, pînă la 2-*-3 m/min), zona plastică a materialului devine fragilă prin ecruisare (datorită temperaturii) şi se obţine, de asemenea, o bună netezime. Aceste deformaţii plasticeşi ruperi ladetaşarea aşchiei sînt mai pronunţate la metalele ductile (deex. la oţel moale), ceea ce reclamă un tratament termic preliminar al acestor materiale. — Pentru a realiza un grad înalt de netezime la prelucrarea metalelor plastice, vitezele de aşchiere trebuie să fie foarte mari, ca la strunjirea fină a oţelurilor, sau foarte mici, ca la broşare. La prelucrarea finală de finiţie trebuie să se aşchieze şi cu adîncime mică şi cu avans mic, pentru a evita creşterea tensiunii în zona dinaintea cuţitului şi ruperi în straturile superficiale.— Pentru a realiza un grad înalt de netezime la prelucrarea fontei, vitezele de aşchiere trebuie să fie mari şi aşchiile să aibă secţiune mică, pentru a evita cojirile din fragilitate. Frecarea provoacă uzura cuţitului, datorită căreia se produc asperităţi sau fisuri, cari se observă atît în profilul transversal, cît şi în cel longitudinal. Cauza principală a degradării cuţitului e deformarea elastică a materialului prelucrat, după trecerea tăişului (v. fig. IX), ceea ce măreşte frecarea dintre faţa de aşezare a cuţitului şi suprafaţa aşchiată. Mişcările oscilatorii cu frecvenţă înaltă şi amplitudine mică, într-un plan perpendicular pe suprafaţa prelucrată, provoacă apropiereasau depărtarea periodică a u- neftei de suprafaţa care se aşchiază. Aceste oscilaţii, cari produc neregularităţi în formă de ondulaţii, provin din funcţionarea necorespunzătoare a mecanismelor maşinii-unelte, din jocuri de uzură prea mari, din vicii de echilibrare, din neuniformitatea stratului aşchiat, din frecarea dintre unealtă şi materialul prelucrat, din deformările plastice ale materialului, etc. Netezimea suprafeţei tehnice depinde de următoarele neregularităţi (v. fig. X şi XI): ondulări, asperităţi, brăzdări, scobituri. — Ondu- IX. Efectul uzurii, o) cuţit neuzat; b) cuţit uzat; 1) suprafaţă aşchiată; 2) materialul din zona dinaintea feţei de degajare a cuţitului; 3) deformarea elastică a materialului ; 4) cuţit; 5) sensui mişcării principale de aşchiere; S) lungimea faţetei de uzură a cuţitului. X. Neregularităţiie unei suprafeţe metalice în profil longitudinal. a) asperităţi; F) fisură; p0) pasul ondulării; H9) înălţimea ondulării; lm) linie mediană. larea e o neregular itate repetată, cu perioadă lungă, care e provocată de un avans mare de pătrundere, de trepidaţiile maşinii de prelucrare, etc. Ondulările cu perioadă foarte lungă, Suprafaţa tehnică 647 Suprafaţă tehnică XI. Neregularităţiie unei suprafeţe metalice în profil transversal. Hfo) adîncimea brazdei; ppasul brazdei; Hu) înălţimea brăzdării; S) scobitură. cum sînt cele datorite retragerii, întinderii, flambajului, etc., sînt considerate ca abateri de formă şi nu pot face parte din abaterile microgeometrice, __ Asperitatea e o ne-regularitate repetată, cu perioadă scurtă, care e provocată de neunifor-mitatea şi de ştirbitu-riletăişului uneltelor, de smulgerea particulelor de material, etc. Asperi-ratea, care e o neregula-titate mai măruntă decît ondularea, se poate suprapune acesteia, astfel încît pot exista suprafeţe ondulate cu asperităţi, ca şi suprafeţe plane cu asperităţi (v. fig. XII). — Brazda rea e o neregularitate repetată, care are aspectul unor rizuri (brazde) orientate în direcţia mişcaţ ii principale de prelucrare a suprafeţei, şi care e provocată de forma tăişului şi de mărimea avansului de lucru. — Scobitura e o neregularitate incidentală, produsă pe feţele ondulate sau brăzdate ale suprafeţei tehnice, şi e provocată de fisurări, de zgîrieturi, crăpături, smulgeri de material, duritate inegală a zonelor prelucrate, etc. Relieful suprafeţei tehnice se cercetează examinînd profilurile microgeometrice, transversal şi longitudinal. în profilul transversal se pot urmări brăzdare a şi asperităţile transversale (v. fig. XI). în profilul longitudinal se pot urmări ondularea, care are o configuraţie aproape sinusoidală (cu amplitudine şi perioadă aproximativ constante) şi asperităţile longitudinale (v. fig. X). Studiul netezimii suprafeţei reclamă deci o atenţie deosebită, fiind o completare a studiului toleranţelor, deoarece nu se pot executa anumite toleranţe / / decît respectînd -----Lp. un grad de netezime corespunzător. Această condiţie trebuie satisfăcută în special la toleranţe strîn-se, dar nu e economică la toleranţe largi. Astfel, se poate executa o piesă, de exemplu un arbore, cu un grad înalt de netezime şi fără să se ţină seamă de mărimea toleranţei, dacă aceasta e suficient de mare, — dar nu se poate obţine o toleranţă strînsă decît printr-o prelucrare fină, care să asigure un grad înalt de netezime. XII. Profiluri longitudinale ale suprafeţelor, f) plan-paralel; 2) cu asperităţi; 3) ondulat; 4) ondulat cu asperităţi. Mărimi caracteristice netezimii sînt cele cari permit identificarea cît mai completă a microgeometriei suprafeţei tehnice. Astfel de mărimi pot fi (v. fig. XIII): înălţimea neregularităţilor (H), înălţimea liniei mediane (h0), înălţimea de reazem (hf), înălţimea medie aritmetică (hm), înălţimea medie pătratică (h ) şi gradul de plenitudine (.K). Aceste mă- q rimi se definesc ţinînd seamă de diagramele profilurilor. înălţimea nere-gularitâţilor (H) eînălţimea totală, din fundul adînci-turii pînă la vîrful proeminenţei vecine, a neregularitaţii medii sau a neregularităţii maxime a profilului. Deci, se pot considera înălţimile medie Hm sau maximă H ?i\e neregularităţilor. — înălţimea medie Hm a neregularităţilor e media înălţimilor corespunzătoare tuturor neregularităţilor cari se repetă, calculată (în p>) din relaţia XIV. înălţimea neregularităţilor, /) lungimea profilului considerat; Hj) înălţimea totală a neregularităţilor; F) curba profilului. (3) 1 Xfr- XIII. Diagrama profilurilor unei suprafeţe. b lp Ş’ *r) *‘n'i^e de bază, mediană, portantă şi de reazem; H, h0 şi hr) înălţimile neregularităţilor, ale liniei mediane şi de reazem; VO vîrf Izolat; L) lungimea perioadei; S) lungimea profilului considerat; Si, S2***Sy) diviziuni egale. în care H- e distanţa de la fundul unei adîncituri oarecari pînă la vîrful proeminenţei vecine (v. fig. X/V); se neglijează valori leff, excesive şi cari nu se repetă. Astfel, se poate admite că înălţimea medie e distanţa dintre linia tangentă la fundul celor mai mari adîncituri repetate, numită linie de bază, şi linia trasată aproximativ ia jumătatea celei mai mari diferenţe dintre proeminenţe, numită linie de reazem (v. fig. XIII); prima linie simbolizează suprafaţa de bază, iar a doua linie simbolizează suprafaţa de reazem, ambele fiind „paralele" cu cea matematică. înălţimea medie a neregulari-tăţilor se determină, în general, cu ajutorul unor profilograme, dar prin măsurarea acestei înălţimi nu se obţine o imagine a profilului neregularităţilor; în figură se vede că pentru o aceeaşi înălţime medie a neregularităţilor, profilul e foarte variat (mai ales profilul longitudinal). — înălţimea maximă Hmax a neregularităţilor e distanţa dintre linia care trece prin punctele cele mai joase ale adînciturilor profilului şi linia care trece prin vîrfurile cele mai iQ înalte ale proeminen- v 7u" ţelor acestuia. Ea poate fi măsurată direct, cu o precizie destui de mare, sau poate fi determinată din profilograme. înalţi mea liniei mediane (h0) e distanţa dintre linia de bază şi linia mediană a profilului, calculată (în jx) din relaţia: (4) XV. Suprafeţe cu înălţimi de reazem egale şi cu înălţimi de reazem diferite. a şi b) suprafeţe cu înălţime de reazem mare, respectiv mică; /0) linia mediană; lr) linia de reazem; H, h0} i hr) înălţimile asperităţilor, ale liniei mediane şi de reazem. în ca re h0ţ e înălţimea fiecăreia dintre diviziunile în cari e împărţit profilul examinat, măsurată de la linia de bază, iar n e numărul acestor diviziuni (v. fig. XV), Linia Suprafaţă tehnică 648 Suprafaţa tehnică med i an ă e liniacare împarte astfel aria profilului ales, încît buclele pozitive să compenseze pe cele negative, adică: (5) unde Ap e aria unei bucle pozitive şi AN e aria unei bucle negative. Această mărime h0 (v. fig. XV) e un indice de determinare a cantităţii de material cuprins între suprafaţa de bază şi suprafaţa de reazem, iar în diagrama profilului reprezintă un indice al ariei plinurilor. înălţimea liniei mediane e mai reprezentativă decît H, dar nu e suficientă pentru caracterizarea formei profilului, deoarece h0 mai mic nu înseamnă neapărat o suprafaţă de netezime superioară. înălţimea de reazem (hr) e distanţa dintre linia mediană şi linia de reazem a profilului, calculată (în jx) din relaţia: (6) hr—H—h0, în care h0 e înălţimea liniei mediane faţă de linia de bază. Această mărime hr (v. fig. XV) indică distanţa la care s-ar deplasa linia de reazem în cazul netezirii complete (în sens geometric) a suprafeţei,^ adică prin compensarea dintre proeminenţe şi adîncituri. înălţimea de reazem e un indice de determinare a ariei golurilor în diagrama profilului, adică Sa hr mai mare corespund goluri mai mari. La aceeaşi înălţime a asperităţilor (H), netezimea suprafeţei prelucrate e mai bună dacă înălţimea de reazem e mare(v. fig. XVo), decît dacă înălţimea de reazem e mică (v. fig. XVb). XVI. înălţimea medie aritmetică, S) lungimea profilului considerat; /,) linia mediană; lm) linia medie aritmetică; hj) distanţa de la linia mediană; hm) înălţimea medie aritmetică; D curba profilului considerat. înălţimea medie aritmetică (hm) e distanţa de la linia mediană, calculată (în ţx) din relaţia: (7) /=1 (8) fii* /=1 în care ht- sînt ordonatele pozitive şi negative faţa de linia mediană, corespunzătoare diviziunilor (v. fig. XVII) în cari e împărţită aria profilului. Valoarea exactă a acestei mărimi e (9) m; h2dS , Gradul de plenitudine al profilului (K) e numărul care indică gradul de umplere cu material a spaţiului situat între suprafaţa de bază şi suprafaţa de reazem (v. fig. XVIII), şi se exprimă prin raportul ------------------- (10) H XVIII. Profiluri diferite cu grade de plenitudine egale. H, ht şi hr) înălţimile asperităţilor, aîe liniei mediane şi de reazem. la profiluri parabolice Valoarea K variază după forma profilului, de exemplu: la profiluri formate din triunghiuri simple, i£—0,5; la profiluri parabolice concave, K~0,33 convexe, JsT=0,66f etc. în general, ca mărimi reprezentative se folosesc înălţimea medie aritmetică (hj) înălţimea medie pătrat ică (A ) şi înălţimea neregularităţilor (Hmsau. — Avantajele principale pe care le prezintă înălţimea medie aritmetică sînt următoarele: se determină rapid şi comod, cu profilometre retativ simple (precizia e suficientă, deoarece profilometrele cuprind o lungime de profil de 10-**20 mm, în care se găsesc pînă la 2*104 neregularităţi); se calculează uşor din profilograme, folosind planimetrul; caracterizează profiluri de finiţie. — Avantajele principale pe cari le prezintă înălţimea medie pătratică sînt următoarele: se determină destul de comod, cu ajutorul profilometrelor; caracterizează profiluri de finiţie. — Avantajele principale pe cari le prezintă înălţimea maximă a neregularităţilor sînt următoarele: se măsoară cu diferite instrumente, ca profilografe, microscopul dublu, microinterferometrul Lin-nic, etc.; reprezintă mai sugestiv mărimea neregularităţilor; caracterizează profiluri de degroşare. Totuşi înălţimea maximă (H ) nu dă indicaţii asupra formei profilului, care e mai înălţimea medie pătratică (h^), ştiind că două profiluri cu acelaşi H pot avea valori h în care sînt valorile absolute ale ordonatelor faţă de linia mediană, corespunzătoare diviziunilor în cari e împărţită aria profilului, iar n e numărul diviziunilor (v, fig. XV/). înălţimea medie pătrat ică (hg), numită şi înălţime eficace sau coeficient de netezime, e distanţa de la linia mediană, calculată (în ţx) din relaţia: XVII. Profilul longitudinal al unei suprafeţe, S) lungimea profilului; /0) linia mediană; lq) linia medie pătratică; hj) distanţa de ia linia mediană; hq) înălţimea medie patratică (înălţimea eficace sau coeficientul de netezime); F) curba profilului considerat. unde 5 e lungimea profilului ales pentru suprafaţa tehnică. max' bine caracterizat prin _______________ diferite. max r q Oricare dintre mărimile hm, hq, Hm şi Hmax permite o caracterizare cantitativă parţială a netezimii suprafeţei, dar nu reprezintă relaţii de dependenţă între dimensiunile geometrice şi comportarea în serviciu a profilului piesei (de ex. uzura zonelor de contact, persistenţa ajustajelor, etc.). Mărimea hg e proporţională cu valoarea efectivă a tensiunii electrice, iar mărimea hm e proporţională cu valoarea tensiunii electrice redresate, din tensiunile instantanee induse în aparatele electrice folosite pentru măsurarea acestor mărimi. Deoarece, în practică, se preferă adeseori determinarea înălţimilor eficace (ă ) şi cum, în multe cazuri, e mai utilă înălţimea maximă a neregularităţilor as^% s-a căutat să se stabilească o relaţie între aceste mărimi. Metodele de determinare a netezimii se împart în două grupuri: metode d i recte, prin măsurarea înălţimii neregularităţilor (în general, prin profilograme), şi metode indirecte, prin calcularea unei mărimi caracteristice a suprafeţei sau prin compararea a două reliefuri, cari sînt folosite pentru evaluarea netezimii unei suprafeţe tehnice. Se deosebesc: metoda m icrotopo-grafică, metoda optică, metoda comparaţiei, metoda reproducerii. Metoda microtopograficâ, numită şi metoda micro-profilurilor, consistă în determinarea directă a înălţimii eficace (h^) sau în înregistrarea profilogramelor (curbele profilurilor suprafeţei). în acest scop se folosesc p r o f i l o- Suprafaţă 649 Suprafaţă construită desfăşurată j c. met re, cu cari se determină înălţimea hq şi eventual se înregistrează profilograme, sau p r o f i 1 o g r a f e. cu cari seobţin numai profilograme. — Fig. XX ____________________________ reprezintă schema prof i Iome-trului Abbot, al cărui ac 1 urmăreşte neregularităţiie suprafeţei şi transmite mişcările sale plăcii elastice 3 şi bobinei 4, care se găseşte în cîmpul magnetului 5 şi e solidarizată cu acest ac; astfel, tensiunea curentului din circuitul 6 variază proporţional cu viteza de deplasare a acului 1 şi, deoarece în circuitul 6 e montat un amplificator (cu lămpi), tensiunea electrică la ieşirea din amplificator e proporţională cu media pătratică a oscilaţiilor acului. Dacă aparatul e echipat cu un oscilograf, se obţine şi profilograma suprafeţei. prin înregistrarea curbei profilului pe o peliculă fotografică. Acest profilometru se foloseşte pentru suprafeţe de finiţie cu I < 4,6 ix. max ^ ^ hq 12,5 ţx, respectiv XX//, Schema unui microscop dublu. 1) sursă de lumină; 2) microscop. ____oZ rFE3=^\ XX. rroîiiometrui Abbot. 1) acul urmăritor (palpator); 2) profilul examinat; 3) placă elastică; 4) bobină; 5) magnet; 6) spre amplificator. Metoda optică consistă în determinarea profilurilor suprafeţei considerate sau a unor mărimi cari le reprezintă, prin folosirea unui înterfero» metru, a unui microscop dublu, etc. Fig. XX/ reprezintă un i nterfe-r o m e t r u care permite obţinerea unei interferogra-me (un fel de profilogramă), prin interferenţa a două fascicule de lumină, cari provin dintr-o aceeaşi sursă de lumină 1 şi cari parcurg traseu ri diferite. Fasciculul reflectat de plăcile de sticlă 2 străbate lentila 3 şi, după ce e reflectat de suprafaţa prelucrată 4 a cărei netezime se examinează, ajunge în ocularul 8; fasciculul care trece prin plăcile de sticlă 2 străbate lentila 5 şi, după ce e reflectat de oglinda 6 şi de plăcile 2, ajunge tot în ocularul 8. Netezimea suprafeţei e apreciată după curbura benzilor (franjeior) de interferenţă, suprafaţa considerată fiind cu atît mai netedă, cu cît curbura acestor benzi e mai mică. Se foloseşte pentru suprafeţe cu Hmax=0,5—3 \x. — Fig. XXII reprezintă schema unui microscop du-b l u, folosit la examinarea netezimii suprafeţelor. Fasciculul de lumină şi axa microscopului se intersectează sub un unghi de 45° cu tangenta la suprafaţa examinată, astfel încît marginea profilului suprafeţei e redată cu suficientă claritate. Metoda comparaţiei consistă în compararea suprafeţei considerate cu un mode! (etalon) a cărui suprafaţă are o netezime cunoscută. Această metodă simplă poate fi folosita numai de un operator experimentat şi nu poate fi utilizată pentru suprafeţe prelucrate foarte fin. în plus, e necesar ca modelul să fie confecţionat din aceiaşi material ca piesa examinată, iar modelele trebuie protejate contra coroziunii şi ferite de deteriorări mecanice. Uneori, la compararea cu modele se folosesc aparate comparatoare, de exemplu aparate pneumatice, refiec-tometre, etc. — Fig. XXIII reprezintă schema comparatorului pneumatic Ni-col au, la care evaluarea comparativă a netezimii suprafeţei e indicată de rezistenţa scurgerii din ajutajul 3, măsurată prin scăderea presiunii aerului înaintea ajutajului, adică prin mărimea A^. Ajutajul 3 e aşezat pe suprafaţa considerată, iar rezistenţa de trecere a aerului depinde de mărimea şi de numărul neregularităţilor pe XXIII. XXL Interferometruf Linnic. 1) sursă de lumină; 2) grup de două plăci de sticlă, ale căror feţe contigue sînt uşor argintate; 3 şi 5) lentile; 4) suprafaţa de examinat; 6) oglindă netedă; 7) lentilă cu mişcare de rotaţie reglabilă; 8) ocular. Comparatorul pneumatic Nicolau. î) ntrarea aerului comprimat; 2) recipient de aer; 3) ajutaj; p) presiunea echivalentă coloanei de apă; variaţia presiunii, unitatea de lungime a XX/V. Reflectometru. 1) fasciculul de lumină incident; 2) prismă de cuarţ; 3) profilul examinat; 4) microscop; 5) banda întunecată. diametrului ajutajului. Scara mărimii e etalonată după suprafeţe cu netezimi cunoscute. — Fig. XXIV reprezintă un reflectometru, la care evaluarea comparativă a netezimii suprafeţei se bazează pe reflexiunea totală a luminii. Unda de lumină incidenţă 1 e reflectată printr-o prismă triunghiulară de cuarţ 2, care se aşază pe suprafaţa portantă a profilului de examinat 3. Pe părţile proeminente ale profilului, reflexiunea luminii nu e totală — şi astfel acestea apar în microscopul 4, sub forma unor benzi întunecate 5. Uneori, reflectometru! e combinat cu un aparat fotografic; pe film, benzile întunecate reprezintă proeminentele suprafeţei (v. fig, XXV). Metoda reproducerii consistă în acoperirea suprafeţei cu un strat protector (de ex. prin cromare, nichelare, etc.) sau cu un material plastic (de ex. gelatină, celuloid, etc.), care e apoi examinat, în primul caz, piesa se secţionează şi se obţme o probă metalografică, care se fotografiază, în al doilea caz, mulajul se detaşează de pe suprafaţa examinată — şi se cercetează la microscop sau se fotografiază. Această metodă se utilizează, în special, cînd nu se dispune de aparate portabile sau transportabile. 1. Suprafaţă.3. Gen., Tehn.: Arie (v.). Termenul e impropriu pentru această accepţiune. 2. hâtuiâ. Tehn. mii. V. sub Şrapnel. 3. ~ construita desfăşurata. Arh., Urb.: Suma suprafeţelor orizontale ale tuturor caturilor unei clădiri, cuprinse în interiorul conturului pereţilor exteriori, şi în care sînt incluse toate suprafeţele utile, suprafaţa ocupată de casele scărilor, la fiecare cat, cum şi suprafeţele ocupate de pereţi. Prin convenţie, în suprafaţa construită desfăşurată nu sînt cuprinse: balcoanele, bandourile, cornişele şi terasele descoperite, XXV. Filmul suprafeţei, obţinut prin reflectometru. S) lungimea profilului; B) banda întunecată. Suprafaţă construită la sol 650 Suprafaţă specifică Se deosebesc: suprafaţa desfăşurata a caturilor situate deasupra solului, care cuprinde şi suprafaţa parterului, cînd pianşeui acestuia e aşezat la adîncimea de cel mult 1 m faţă de nivelul mediu al terenului înconjurător (în acest caz, parterul se numeşte şi demisol); suprafaţa desfăşurată a tuturor caturilor, incluziv eventualele subsoluri. Totalitatea suprafeţelor desfăşurate ale unui ansamblu de clădiri, raportată la suprafaţa totală a terenului pe care e amplasat ansamblul, reprezintă indicele de intensitate de construcţie şi se notează fie printr-o fracţie zecimală (subunitară sau supraunitară), fie prin numărul de metri pătraţi de construcţie de pe 1 ha. în funcţiune de valoarea procentului de ocupare a terenului şi de numărul de caturi supraterane, acest indice variază, în practică, de la 0,20---0,25, pentru clădiri cu două caturi, la 1,10***1,30 pentru clădiri cu 11 caturi (respectiv de ia 2000-• *2500 m2/ha, la 11 000-13 000 m2'ha). ~ construita Ia sol. Arh,, Urb.: Suprafaţa de teren ocupată de o construcţie şi care e cuprinsă în interiorul conturului pereţilor exteriori. Prin convenţie, în suprafaţa construită, la sol, nu sînt cuprinse: suprafeţele ocupate de treptele exterioare, de marchizele în consolă sau susţinute pe stîlpi, cum şi de terasele neacoperite. Totalitatea suprafeţelor construite, la sol, ale unui ansamblu de clădiri, raportată la suprafaţa totală a terenului respectiv (cuprinzînd curţi, grădini şi alei interioare), reprezintă indicele de ocupare a terenului (sau a solului) şi se exprimă în procente. Aceste procente sînt stabilite prin regulamente de construcţie, în funcţiune de tipul clădirilor şi de numărul de caturi ale acestora. Regulamentele vechi admiteau procente de ocupare a terenului pînă la 80 % şi, în cazuri speciale, chiar mai mari. Pentru a ţine seamă de prescripţiile moderne de igienă, de luminare naturală (însorire) şi de confort, regulamentele noi prescriu procente mult mai mici şi anume de la 22-**24%, pentru clădiri cu două caturi, la 9***10%, pentru clădiri cu 11 * * *12 caturi. 2. ^ de baza. * Aria secţiunii transversale printr-un arbore la înălţimea de 1,3 m de la suprafaţa pămîntului, adică de la baza arborelui (simbol ^,3 sau g). Ariei acestei secţiuni, considerată ca suprafaţa unui cerc, îi corespunde diametru! de bază sau diametrul (a înălţimea pieptului (simbol dh3 sau d). în funcţiune de suprafaţa de bază (respectiv de diametrul de bază), de înălţimea arborelui (h) şi de coeficientul de formă (/), volumul arborelui în picioare se calculează cu relaţia: v=sU3-h-f= -h-f, care se scrie uneori şi sub forma: v=g.h.}=K~.h'f. Suprafaţa de bază a unui arboret (sim-bolul G) rezultă din însumarea suprafeţelor de bază ale tuturor arborilor componenţi ai unui arboret. Volumul arboretului (V) se calculează cu relaţia: V — G'H'F, în care H e înălţimea medie a arboretului, iar F e coeficientul de formă mediu al arboretului. Suprafaţa de bază a arboretului constituie caracteristica dendrometrică principală a unui arboret, al cărui volum e direct proporţional cu aceasta. Valoarea suprafeţei de bază a arboretului se determină, fie prin măsurarea cu clupa şi inventarierea arborilor componenţi, fie prin procedeul mai expeditiv Bitterlich. Pentru necesităţi practice se construiesc tabele de suprafaţă de bază ale arboretelor, în funcţiune de specii, vîrste, clase de producţie. Sin. Arie de bază. 3. ~ de perioada. Silv.: Cotă-parte dintr-o unitate de producţie, care se exploatează şi se regenerează într-o perioadă de amenajament (v.). 4. ^ de vaporizare. Termot., Ut.: Aria suprafeţei de încălzire a sistemului fierbător al căldării de abur, măsurată convenţional pe partea focului (respectiv a gazelor de ardere) ia toate căldările de abur, cu excepţia celor navale, la cari se măsoară pe partea apei. 5. ~ efectiva a unei antene. Telc.: Sin. Arie efectivă. V. sub Antenă. 6. ~ eficace. Tehn. mii. V. sub Şrapnel. 7. ^ expusa. Ind. text.: Suma punctelor ieşite în relief pe suprafaţa nominală a unei ţesături, suportînd aproape întregul efort la acţiunile forţelor de distrugere în procesul de întrebuinţare. Ea reprezintă 8***15 % din suprafaţa nominală a ţesăturii. Uzura unei confecţiuni începe cu distrugerea suprafeţei expuse, continuă cu ruperea firelor din sistemul acoperitor, urzeală (v.) sau ţesătură (v.), în funcţiune de felul legăturii (v. Legătură 4) şi apoi cu ruperea fireîor din sistemul acoperit. La proiectarea unei ţesături din aceleaşi fire în urzeală şi bătătură, sistemului de fire din suprafaţa expusă i se atribuie materia primă de calitate mai bună şi greutatea maximă în comparaţie cu calitatea şi greutatea celuilalt sistem de fire, mai puţin solicitat. Rezistenţa la uzură a ţesăturilor creşte prin folosirea pentru suprafaţa expusă sau pentru sistemul expus a unor fire cari conţin şi cantităţi mici de fibre de polimeri sintetici, a căror rezistenţă la frecare e foarte mare (relon, v. melana, etc.). La ţesăturile din fire de fineţe diferită e preferabil ca pe suprafaţa expusă să apară firele mai groase, iar firele mai subţiri să se găsească în sistemul de fire ascunse (acoperit). Pentru întărirea suprafeţei expuse se evită proeminenţele pronunţate în punctele de încrucişare ale firelor de urzeală cu cele de bătătură. 8. ~a grătarului. Mş. V. sub Grătar 1. 9. ~ purtâtoare. Mş.: Aria suprafeţei laterale proiectate a unui piston, planul de proiecţie fiind determinat de axa pistonului şi o dreaptă perpendiculară pe ea, dreaptă care e paralelă sau coincidentă cu axa arborelui motor, după cum motorul e dezaxat sau axat. Suprafaţa purtătoare, e limitată de profilul longitudinal al mantalei pistonului. Aria Ap a acestei suprafeţe, în general dreptunghiulară, e Ap-D-l, unde D şi l sînt diametrul şi înălţimea mantalei pistonului; dacă fundul pistonului eplan, atunci l e lungimea pistonului, măsurată pe axa iui (v. fig.). 10. ^ specifica. Fiz., Chim. fiz.: Aria suprafeţei unităţii de volum, uneori şi de masă, a particulelor unei pulberi sau a unui sistem dispers. Se deosebesc suprafaţa specifica aparentă (suprafaţa care se poate măsura făcînd abstracţie de neregula-rităţile suprafeţei: cavităţi, fisuri, ondulaţii, rugozităţi, etc.) şi suprafaţa specifică reală, în calculul căreia intervin toate aceste neregularităţi. De asemenea, se deosebeşte suprafaţa după sistemul dispers căruia îi aparţine: solid-lichid, solid-gaz, lichid-gaz, solid-solid şi lichid-lichid. Suprafaţa solidelor fiind mai neregulată, poate fi omogenă şi eterogenă. Eterogeneitatea suprafeţei e o caracteristică importantă în cazul reacţiilor chimice de suprafaţă (v. Cataliză eterogenă, sub Cataliză). Moleculele stratului superficial al lichidelor ocupă o supra* faţă dată, numită suprafaţă specifică moleculară, care se aplică la determinarea prin adsorpţie a suprafeţei solidelor şi în studiul comportării filmelor. \ Suprafaţa purtătoare a pistonului (proiecţia pe pianul care conţine axa pistonului şi axa bolţului acestuia). D) diametrul pistonului; I) lungimea pistonului. Suprafaţă vel ică 651 Suprafaţă velică Matematic, suprafaţa specifică se poate exprima In mai multe moduri, cu aproximaţii diferite. Valoarea suprafeţei specifice depinde de scara de observaţie şi poate fi, chiar la unul şi aceiaşi corp, mai mică sau mai mare după scara la care a fost observată. Cea mai simplă expresie a suprafeţei specifice S e relaţia dintre mărimea (diametrul) % a particulelor pulberii, sau a sistemului dispers, coeficientul de formă a şi densitatea d\ 0) S' = a d'X S= ■ q= (3) M d X N =4x0,866 i2 Af /P2 M jV2/3) = îs) viscozitatea y] şi permeabilitatea capilară P, ale sistemului stud iat: (4) S=/f v: unde oc=6 pentru cub, 4,86 pentru sferă, etc, şi S e suprafaţa raportată la cantitatea de masă, iar S' e suprafaţa raportată la unitatea de volum, în funcţiune de diametru! eficace statistic A, S se exprimă prin relaţia: 6 A‘d ' în acest caz, 5 se numeşte suprafaţă eficace (cum eţ de exemplu, suprafaţa secţiunii normale pe direcţia de mişcare a unei particule în mişcare laminară). în funcţiune de mărimea granulelor de diferite clase i, determinată granulometric, 5 se exprimă prin relaţia: s_ 1 an 2. Ax. Î00 ' d " Cînd se cunoaşte suprafaţa specifică moleculară q si concentraţia stratului superficial F, suprafaţa specifică se obţine cu relaţia: (2) S=TNq, N fiind numărul lui Avogadro, Suprafaţa specifică moleculară se poate determina experimental prin adsorpţia substanţelor tensioactive, sau prin calcul din densitatea stărilor condensate (lichid, solid) conform relaţiilor: unde P e dat de ecuaţia lui Darcy: p Q Ax Ap' tn care L e lungimea şi A e secţiunea unui filtru format cu materialul respectiv, prin care străbate un lichid cu viscozitatea 7), cu debitul de curgere Q şi diferenţa de presiune Ap. Pentru sistemele cu un grad de dispersiune mai mare sînt folosite metodele termodinamice, bazate pe căldura de disoîvare, căldura de umectare, sau aşa-numita metodă absolută (Harkins-Jura), Această metodă dă rezultate comparabile cu rezultatele obţinute prin cele mai precise metode de adsorpţie şi e folosită, uneori, ca metodă de control pentru alte metode. Se bazează pe determinarea căldurii de condensare a primului strat adsorbit de vapori, Întrucît această cantitate de căldură e de obicei foarte mică (2,83 x10-6 cal/cm3, în cazul vaporilor de apă), măsurarea ei trebuie făcută numai în calorimetre de mare precizie (At - 0,0001°). Metodele de adsorpţie sînt metodele cele mai folosite şi cele mai precise pentru determinarea suprafeţei specifice şi se bazează pe adsorpţia unei anumite cantităţi de substanţă la suprafaţa adsorbantului (cantitatea de substanţă adsorbită fiind determinată de suprafaţa specifica a adsorbantu-lui). Se subîmpart, la rîndul lor, după felul adsorpţiei, în metode de adsorpţie din soluţii şi adsorpţia gazelor, Toate metodele de adsorpţie necesită cunoaşterea suprafeţei specifice moleculare, care se determină din densitate conform relaţiei (3) sau experimental, prin determinarea tensiunii superficiale, Se utilizează fie metoda adsorpţiei alcoolilor şi acizilor graşi superiori (de ex.: alcoolul cetii ic şi acidul stearic) cari, orientîndu-se în stratul de adsorpţie normal pe suprafaţă, permit determinarea suprafeţei cu aceeaşi precizie \ d ■ >•: 4 \ undeilf şi V^ sînt, respectiv, masa moleculară şi volumul molecular. Metodele experimentale de determinare a suprafeţei specifice se pot împărţi în metode mecanice, fizicochimice şi metode de adsorpţie. Metodele mecanice; cernerea, filtrarea, pl an i-metrarea (profilografia), etc,, sînt cele mai comode, dar şi cel mai puţin precise. Domeniu! lor de aplicaţie se limitează la pulberi şi ia sisteme disperse cu particule mal mari decît 0,05 mm, cum sînt agregatele pentru betoane, nisipul, pulberile metalice, etc,, materiale inactive din punctul de vedere chimic-coloidal. Metodele fizicochimice pot fi: optice, sedi-mentometrice, reologice (permeabilitate, viscozitate), termodinamice, cinetice-moleculare, capilare, roentgenografice, elec-tronografice sau microelectronice. Cele mai simple dintre aceste metode-sînt metodele optice: microscopice, ultrami-croscopice şi nefelometrice. Toate aceste metode dau însă, ca şi metodele mecanice, numai suprafaţa specifică aparentă, O metodă mult folosită în tehnica pulberilor metalice şi a altor pulberi e metoda permeabilităţii capilare, bazată pe relaţia Kozeny-Carman d intre suprafaţa specifică, porozitatea p, 1) vas de adsorpţie şi cuptor de degazare (desorpţie); 2, 3, 5) manometre cu mercur; 4) robinet cu trei căi pentru accesul gazului ia adsorbant; 6) generatorul gazului de adsorpţie. ca şi metodele de adsorpţie a gazelor, fie adsorpţia gazelor, care consistă în determinarea isotermei de adsorpţie a gazelor în instalaţii de adsorpţie (v. fig.). Calculul suprafeţei specifice se face pe baza isotermelor de adsorpţie. î. ~ velicâ. Nav.: Aria proiecţiei ortogonale pe planul diametral a suprafeţei laterale a părţii de deasupra apei a unei nave. Raportul dintre suprafaţa velică a unei nave în poziţie de plutire normală şi proiecţia suprafeţei laterale a carenei variază cu felul navelor, putînd asuma următoarele valori aproximative: pentru nave de călători 2,5-• *3, pentru nave mixte — cargouri şi de călători — 1,8***2,2, pentru cargouri 1,0“• *1,3, pentru traulere 1,2--*1,4. Suprafaţă autoportantă 652 Suprafluiditate în cazul înclinării laterale a navei datorită presiunii laterale a vîntului, suprafaţa velică poate varia, crescînd în urma ieşirii din apă a unei părţi a bordajului. Forţa de apăsare a vîntului pe suprafaţa velică se determină cu relaţia: (c«fF‘s*|cos în care Ca e coeficientul forţei aerului, p(în t-s2 rrr4) e densitatea aerului (în medie egală cu 1,25-10-4), Va (în m/s) e viteza aerului, Sp e o fîşie orizontală a suprafeţei velice şi 9 e unghiul de înclinare laterala a navei. Pentru navele cu vele, data fiind ponderea mare a suprafeţei velelor navei faţă de întreaga suprafaţă velică, aceasta poate fi considerată ca fiind însăşi suprafaţa velelor, deci avînd o valoare aproximativ constantă. Variaţia suprafeţei de atac a vîntului Pentru celelalte tipuri de navă, ’3 0 navă înclinată, suprafaţa velică variază cu încli- 9) unghiul de înclinare laterală a navei, narea navei. Ca urmare, suprafaţa de atac a vîntului în primul caz descreşte cu cos 9, în timp ce pentru restul navelor ea poate creşte pînă la înclinarea de circa 45°, după care scade din nou pînă la ieşirea din apă a chilei (v. fig.). 1. Suprafaţa autoportantâ, Rez. mat.; Termen impropriu pentru placă curbă subţire (v. sub Placă curbă), 2. Suprafluiditate, Chim. fiz.: Ansamblul proprietăţilor heliului la temperaturi foarte joase (<2,2°K) şi la presiuni sub 25 at. în sens restrîns, numirea se referă la viscozitatea foarte mică (<10“n poise'* pe care heliul o prezintă în aceste condiţii. Heliul e caracterizat, în primul rînd, prin faptul că râmîne lichid la temperaturi oricît de joase, cu condiţia ca presiunea să nu depăşească 25 at. Totuşi o anumită transformare de fază, care nu schimbă starea de agregare, deşi modifică în mod esenţial celelalte proprietăţi, are loc cînd temperatura scade sub o valoare caracteristică T^, funcţiune de presiune. Această transformare (transformare de tip X, după forma curbei care redă variaţia căldurii specifice cu temperatura, fig. V), conduce de la heliul lichid cu proprietăţi normale (heliu I) la un heliu lichid suprafiuid (heliu II). Temperatura critică T c are valoarea 2,2°K pentru 1 at şi scade puţin cu creşterea presiunii (v. fig. I). Nu există punct triplu (punct comun stărilor lichidă, solidă şi gazoasă); punctul critic C are coordonatele r=5,2°K, p—2,26 at; punctul de fierbere e T—4,2°K la 1 at. Viscozitatea heliului II apare neglijabilă (y]<10“u poise), atunci cînd e măsurată prin metoda capilarelor, în care ea determină debitul de lichid sub o diferenţă dată de presiune. Măsurată însă prin metoda discului (amortisarea oscilaţiilor de torsiune a unui disc suspendat în lichid), viscozitatea are valori normale r?]^10~6”*'10”5 poise); totuşi, ea variază cu temperatura în sens invers lichidelor obişnuite, cu o pantă care se accentuează brusc pentru TT^ (v, fig. Vil). Explicaţia intuitivă a sunetului secund consistă în faptul că, gn şi py depinzînd de T, orice variaţie a temperaturii e însoţită de variaţii aie acestor densităţi (dar nu şi aie densităţii totale p), cari se propagă ondulatoriu. Teoria microscopică a hei iu Iu i II s-a dezvoltat în două variante, construite, respectiv, pe modelele gazului şi solidului. Modelul gazului (London, Tisza) se bazează pe faptul că forţele intermoleculare de atracţiune sînt foarte slabe la heliu (spre deosebire, de exemplu, de hidrogen), astfel încît influenţa mişcării reziduale a atomilor în starea lor fundamentală (efect pur cuantic) e predominantă şi, avînd în vedere masa mică a atomilor de heliu, determină o agitaţie termică intensă a lor. Acesta e, de altfel, şi motivul pentru care He II rămîne lichid pînă la zero absolut, păstrîndu-şi o densitate foarte mică. Atomii de heliu, conţinînd în cea mai mare parte isotopul fHe (în proporţia de circa 99,9999 %), sînt supuşi însă statisticii Bose-Einstein (v.), care implică pentru un gaz ideal, sub o anumită temperatură foarte joasă, o „condensare în spaţiul impulsurilor". Această condensare consistă în faptul 0 1 2 j VII. Viteza v a sunetului în funcţiune de temperatura absolută T. o) sunetul obişnuit; b) sunetul „secund". fracţiunea de atomi d in sta- rea fundamentală rămîne finită cînd T 0, în timp ce fracţiunea de atomi din orice altă stare tinde spre zero (h e constanta lui Planck, 6,62*10“27 erg *s, m e masa unui atom, N e numărul total al atomilor, V e volumul gazului, k q constanta lui Boltzmann â==1 ,3B-10“16 erg-grad-1). Pentru heliu, temperatura critică astfel calculată ede3,1°K ; în plus, căldura specifică cv prezintă un maxim (neaccentuat) în dreptul ei. în modelul gazului se admite că atomii de heliu „condensaţi** în starea fundamentală constituie „suprafluidu!1*, în timp ce atomii din stările excitate formează lichidul „normal". Deoarece atomii suprafluizi nu pot cîştiga energie fără a deveni normali, ei nu participă la transformarea energiei ordonate de curgere în energie dezordonată termică (frecare), ceea ce justifică postulatul r\s=Q. Postulatul s—0 se motivează şi el prin faptul că, în Mecanica statistică (v.), entropia unui sistem e legată de logaritmul numărului stărilor microscopice corespunzătoare stării macroscopice considerate; pentru sistemul format de atomii condensaţi în starea fundamentală, acest număr se reduce la 1. Modelul gazului permite, de asemenea, interpretarea transformării 1 (se poate spera că, ţinînd seamă de caracterul neideal al gazului atomilor de heliu, valorile teoretice ale parametrilor transformării — temperatura critică, discontinuitatea căldurii specifice, etc. — se vor apropia mai mult de valorile experimentale, obţinîndu-se^eventual şi interpretarea ordinului superior al transformării). în fine, în modelul gazului, suprafluiditatea fiind legată de caracterul Bose-Einstein al sistemului, faptul că isotopul rar |He formează (după separare) un corp cu proprietăţi normale la orice temperatură îşi găseşte o explicaţie naturală prin faptul că el e guvernat de statistica Fermi-Dirac. Modelul solidului (Landau, Feynman) e sugerat de forma empirică a dependenţei căldurii specifice de temperatură (cp~ r3, ca la cristale) pentru T<0,6°K. La baza lui stă posibilitatea de a putea concepe totdeauna stările de energie joasă ale unui sistem macro-scopic ca stări de mişcare colectivă ale tuturor particulelor constituente, fiecare stare colectivă fiind asociată cu un anumit număr de particule fictive (cvasiparticule, excitaţii) independente cu proprietăţi globale echivalente; aceste excitaţii sînt în permanentă deplasare, ciocnindu-se între ele şi cu pereţii vasului care le conţine. Pentru o teorie cinetică sau statistică a excitaţiilor, e esenţială relaţia dintre energie TFşi impulsul P al ior (v. fig. Vili): | W(P)—vX'P pentru P<^P0 (p________________p )2 | J/F(P)=A~f -—*n vecinătatea lui P=P0 (i/j e viteza sunetului obişnuit ^240 m-s-1, A^1,3*10-15 erg, pt, e masa efectivă = 0,8-m, PQ ^ 2,1 -10~19 g-cm-s”1). Forma funcţiunii W(P) pentru P0,6°K. Existenţa rotonilor a fost iniţial justificată prin cuantificarea Hidrodinamicii clasice, dar nu a obţinut o fundare teoretică satisfăcătoare decît recent, în urma studiului direct al mişcării colectivelor de atomi de heliu prin Mecanica cuantică. în modelul solidului, substratul atomic al celor două fluide are un caracter abstract, „supra-fluidul** fiind asociat cu starea fundamentală a sistemului, iar fluidul „normal** cu excitaţiile lui (fononi sau rotoni). Deoarece, Pa Vili. Spectrul excitaţiilor elementare în He II. W) energie; P) impuls; d) fononi; b) rotoni. Suprafuziunâ 654 Supraînaiţarea căii în stările excitate ca şi în starea fundamentală, toţi atomii participă la mişcare, nu ei înşişi se clasifică în „normali" şi „suprafluizi" (ca în modelul gazului), ci numai stările lor globale de mişcare, respectiv cuasiparticulele asociate. Formal, însă, interpretarea proprietăţilor heliului II e aceeaşi în ambele modele, rolul particulelor avîndu-l, într-un caz, atomii şi, în celălalt caz, excitaţiile. Teoria stabileşte, de asemenea, existenţa unej viteze critice de curgere, peste care suprafiuid itatea dispare. în plus, în forma ei recentă, această teorie se sprijină în mod esenţial pe caracterul Bose-Einstein al statisticii sistemului, explicînd astfel inexistenţa suprafluidităţii la isotopul |He. O deficienţă a teoriei Landau-Feynman consistă, pînă în prezent, în incapacitatea interpretării transformării X, existînd posibilitatea ca, la temperaturi nu foarte joase, de ordinul 2°K, stările cuantice ocupate de sistem să nu mai aibă o energie destul de mică pentru a permite o descriere bazată pe conceptul de excitaţii independente. 1. Suprafuziune.Fiz.: Stare de subrăcire (v. Subrăcire, stare de ^) a unui lichid. 2. Supraimersiune, linie de Nav. V. Linie de margine. 3. Supraimpresiune. Cinem,: Procedeu de trucaj cinematografic, care consistă în suprapunerea mai muitor imagini într-una singură, în scopul obţinerii unui anumit efect, dorit de realizatorul filmului (trecerea de Sa o secvenţă la alta, contrapunct de imagine, evocări, etc.). Supraimpresiunea se realizează pe calea expunerii succesive a peliculei respective în camera de luat vederi sau în aparatul de copiat. 4. SupraimprimcuG. Ind. text.: Operaţia de prezervare, prin imprimarea unei paste de pigmenţi şi agenţi de asociere pe o ţesătură deja imprimată în mod obişnuit cu coloranţi de cadă, pentru ca în porţiunile supraimprimate să se împiedice fixarea total stabilă a colorantului. V. şî Rezervă 4. 5. Supraintensitate. Elt. V. Supracurent. 6. Supraîmpingerii, teoria Geol.: Teorie conform căreia formarea structurilor prezentînd cute deversate într-o singură direcţie a catenelor muntoase e legată de împingerea regiunilor rigide din spatele munţilor (arriere-pays; Hinterland) spre platformele din faţa (avant-pays; Vorland) acestor munţi. Această teorie poate explica formarea centurilor cutate cu structură generală monolaterală (asimetrică). 7. Supraînaiţarea caii. C. f.. Diferenţa de nivel dintre şina de la exteriorul unei curbe de cale ferată şi cea din interiorul curbei, pentru a anula efectul forţei centrifuge care poate produce răsturnarea vehiculelor spre exteriorul curbei. Stabilirea supraînălţării care trebuie dată căii în curbele de cale ferată se face pe baza următorilor factori: uzura uniformă a celor două fire de şine ale căii pe toată lungimea curbei; asigurarea confortului călătorilor, cari nu trebuie să simtă zmuciri şi nici înclinarea platformei vagonului; asigurarea stabilităţii vagoanelor atît la circulaţia cu viteza maximă admisă, cît şi în cazul cînd trenul e oprit în curbă. Cînd un vehicul parcurge o curbă apare forţa centrifugă ]72 cu valoarea Fc~m—, în carele masa corpului în mişcare, V (în km/h) e viteza de circulaţie şi R (în m) e raza curbei. Rezultanta forţei centrifuge si a greutătii vehiculului e încli- ' Fc nată faţă de verticală cu valoarea tg a—-—* Cr Pentru ca această rezultantă să fie perpendiculară pe planul tangent la suprafaţa de rulare a celor două şine ale căii, acest plan trebuie să fie înclinat faţă de planul orizontal cu acelaşi unghi a, deci tg a ~ ~ , h fiind supraînălţareaşinei exterioare faţă de cea interioară, iar e fiind distanţa dintre axele verticale ale celor două fire de şine (v. fig.). Această condiţie e necesară pentru ca uzura şinelor pe cele două fire să fie uniformă pe suprafaţa de rulare a şinelor, Fc fo q y-2 Din relaţiile tg a= — = — şi F = R se obţine ex- presia supraînălţării h= s-V2 J^R* înlocuind în această expresie e= = 1,5 m, £—9,81 m/s2 şi v— —— [m/s], 3,6 se obţine valoarea: h-AI ,8*~ R [mm]. Pentru caicului supraînălţării trebuie s ă se considere viteza maximă a trenurilor cari circulă, care e diferită la trenurile de călători şi la cele de marfă. Din această cauză se calculează o viteză medie ponderată: Aşezarea vehiculului de cale ferată în curba cu supraînălţare. Practic, se consideră o supraînălţare egală cu 2/3 din valoarea supraînăl- e> ecartament; h) supraînăi-ţării corespunzătoare vitezei maxime + J *“ a trenurilor de mare viteză, în acest caz obţinîndu-se formula: 2 v2 V2 • — [mm], ţare; •/) viteza de mers în curbă; at) acceleraţia laterală în curbă; R) raza curbei; a) unghiul de înclinare a supraînălţării. care se aplică pentru trenurile cu viteza cea mai mare admisă ia circulaţia prin curba respectivă şi cu plafon maxim de 115 mm pentru supraînălţarea ce se dă pe liniile de pe reţeaua din ţara noastră. Cînd valoarea supraînălţării depăşeşte valoarea maximă de 115 mm, pentru curba cu raza respectivă, se reduce viteza de circulaţie la valoarea corespunzătoare. Supraînălţarea care trebuie dată fiecărei curbe, calculată în funcţiune de viteza maximă admisă la parcurgerea curbei respective, se rotunjeşte la vaiori divizibile prin 5. Condiţia de confort e satisfăcută dacă acceleraţia necompensată a forţei centrifuge produse de supraînălţarea h nu depăşeşte valoarea de 0,40 m/s2, pentru a nu fi simţită de călătorii din tren. Cînd trenul circulă în curbă cu o viteză mai mare decît viteza admisă, pentru care s-a calculat supraînaiţarea, apare o acceleraţie spre exteriorul curbei: F2 R g-h e iar cînd trenul circulă cu o viteză mai mică decît cea considerată ia determinarea supraînălţării, apare o acceleraţie necompensată spre interiorul curbei, cu valoarea - ^ min Din aceste două inegalităţi rezultă condiţia de confort: >F2 . min ~J7r *F2 g-R După determinarea supraînălţării h se verifică această inegalitate pentru valorile maxime ale vitezei trenurilor rapide Suprafnalţarea cusăturii 655 Suprafnalţarea drumului şi valorile minime aie trenurilor de marfă, astfel încît valorile a şi ai să nu depăşescă 0,40 m/s2, care e valoarea acceleraţiei necompensate, supărătoare. Condiţia de stabilitate se realizează dacă rezultanta forţei centrifuge şi a greutăţii vehiculului e situată între cele două fire de şine ale căii. Condiţia optimă e cînd rezultanta intersectează planul tangent la suprafaţa de rulare a celor două şine chiar în axa căii, care corespunde ipotezei de calcul a valorii supraînălţării. în mod obişnuit, rezultanta intersectează acest plan la o distanţă g de axa liniei. Dacă se notează cu iV= —-gradul de stabilitate, se obţine 2 s e valoarea limită de stabilitate Ar=1, pentru e= — . iar pentru e>± se obţine Nd, deci pentru ca vehiculele să nu se răs- e toarne trebuie ca N^1, respectiv — * Verificarea stabii ităţi i vehiculelor în curbe se face atît pentru viteza maximă de circulaţie a trenurilor şi pentru viteza minimă, cît şi pentru 17=0: la calculul stabilităţii se ţine seamă şi de presiunea vîntului pe suprafaţa longitudinală a trenului, în ipoteza cea mai defavorabilă pentru cele două situaţii extreme de circulaţie. Pentru valoarea maximă de 115 mm a supraînălţării căii în curbele cu ecartament normal e asigurată şi condiţia de stabilitate. î. Supraînâlţarea cusăturii. Mett.: înălţimea celui mai înalt punct af unei cusături de sudură, faţă de un pian care trece prin cele mai depărtate muchii de contact ale cusăturii cu obiectele sudate (v. fig.). La sudura cap în cap, supraînâlţarea se măsoară de la pianul superior comun ai obiectelor, iar la aplicaţie în centrul de greutate a! vehiculului, să nu cadă în afara ecartamentului roţilor. Deraparea se produce dacă forţa centrifugă nu e anihilată de forţe opuse, rezultate din frecarea roţilor pe suprafaţa şoselei. Dacă suprafaţa şoselei nu e aspră (rugoasă), aceste forţe nu se pot exercita sau nu anihilează forţa centrifugă, vehiculul intră în derapaj şi e aruncat în afara şoselei. Securitatea circulaţiei vehiculelor în curbe se realizează prin mai multe mijloace: dispoziţii constructive aie vehiculului, cari să asigure poziţia centrului de greutate cît mai aproape de suprafaţa şoselei şi lărgireaecartamentului roţilor; mărirea razelor în curbe, construind o îmbrăcăminte cu suprafaţă cît mai aspră; amenajarea curbelor cu pantă transversală unică spre interiorul curbei. Admiţînd o curbă cu o pantă transversală unică egaiă cu tg a, viteza maximă admisibilă pentru ca vehiculul să nu se răstoarne se obţine din formula: !. Supraînâlţarea căii !a curbe. d) lungimea de convertire; L) lungimea pe care se face supratnălţarea (.lungimea racordării progresive) ; 1) curba principală (virajul); 2) rampa de racordare. 0) p b Supraînâlţarea cusăturii de sudură, sudura ^prin superpoziţiej cusătură de sudură în unghi; b) cusă-supraînălţarea se măsoară tură de sudură în capete; 1) material de de la un plan care trece kază. cusătură de sudură; 3) supra-prin muchiile superioare de înă|ţarea cusaturii de sudură, contact amintite. 2. Supraînâlţarea drumului. Drum.: înlocuirea, în curbe, a profilului transversal din aliniament printr-un profil cu un singur versant plan unic înclinat spre interiorul curbei, pentru a anula efectul forţei centrifuge. Panta transversală a profilului supraînălţat poate fi egală cu panta transversală a profilului din aliniament, supraînăl-ţarea numindu-se, în acest caz, convertirea profilului, sau poate fi mai mare decît panta profilului din aliniament, cînd curbele au raze mici, dar valoarea ei nu poate depăşi anumite limite. Trecerea de la profi Iu l-t ip din aliniament la profilul supra-înălţat se face treptat, în cuprinsul unui sector de racordare, numit rampa de racordare sau racordare tn spaţiu (v. fig. /), Calculul supraînălţării unei curbe se efectuează considerînd că vehiculul în mişcare parcurge curba sub acţiunea unei forte centrifuge: C=±ţ, g-R undeG e greutatea vehiculului, v e viteza vehiculului, R e raza curbei, g e acceleraţia gravitaţiei. Forţa centrifugă tinde să răstoarne sau să producă deraparea vehiculului, să dea împreună cu greutatea vehiculului o rezultantă care, avînd punctul de •R(h tg y--rji2) - efl tg a în care e este ecartamentui roţilor, iar h este înălţimea cen trului de greutate de 1a suprafaţa şosetei (v. fig. II). Raportul e/2h e o caracteristică constructivă a vehiculului— şi valoarea lui e totdeauna mai mică decît coeficientul de frecare dintre roţi şi şosea. Viteza maximă admisibilă pentru a nu se produce deraparea vehiculului se obţine din cond iţia: C cos a —G sin a= = £a(C sin a-f G cos a), unde fi. e coeficientul de frecare între roţi şi şosea. Din relaţie se obţine: ll, Forţele cari acţionează vehiculul în panta transversală a unei curbe. (2) g--R(iX+tga) 1 ~~ îjl tg a Valorile lui v obţinute din formula (1) sînt totdeauna mai mici decît cele din formula (2). Pentru aceiaşi ja şi o viteză dată se obţine următoarea rază a curbei minime admisibile, pentru a nu se produce derapajul: r= "a(1~Mga) _ £((i+tg a) sau pentru un acelaşi jjl, pentru aceeaşi viteză şi aceeaşi rază date, se obţine următoarea pantă transversală minimă admisibilă a şoselei: __ v2—yigR t gR—\iv2 Considerînd că valoarea numitorului e, în general, apropiată de 1, se obţine formula de aproximaţie, simplificată; =tg a= Valoarea maximă a coeficientului ţx e 0,3. Supraîncălzire 656 Supraîncălzirea aburului Exprimînd viteza vehiculului în kilometri pe oră şi intro-ducînd valoarea mărimii g şi exprimînd pe i în procente, se obţine: -(ars-*)100 ■ limitat la 8% pentru circulaţia mixtă şi la 10% pentru circulaţie cu tracţiune mecanică, Pentru valori i mai mari decît cele din aliniament se execută supraînălţare. III. Desfăşurarea rampei de racordare ia o curbă cu supraînălţare. o) axa drumului; b) marginile părţii carosabile; c) marginea exterioară a părţii carosabile; d) marginea interioară a părţii carosabile; e) sector de convertire; f) sector de supraînălţare; g) rampă de racordare. Racordarea între aliniament şi curba principală se realizează prin rampa de racordare, care se compune din sectorul de convertire (totdeauna în aliniament) şi din sectorul de supraînălţare (v. fig. Ui). în sectorul de convertire, linia roşie a profilului în lung se menţine în axa drumului; în cel de supraînălţare, ea se găseşte în marginea părţii carosabile din spre partea interioară a curbei. Racordarea în spaţiu se obţine, în sectorul de convertire, prin rotirea jumătăţii platformei din spre exteriorul curbei, în jurul axei drumului (O), iar în sectorul de supraînălţare, prin rotirea întregii platforme în jurul marginii interioare a părţii carosabile (Ox). Supraînălţarea se face în continuarea convertirii, cu aceeaşi declivitate pe marginea exterioară a platformei, pînă la realizarea pantei transversale prescrise, care rămîne constantă pe toată lungimea curbei principale. Pentru a nu crea discontinuităţi, declivitatea marginii exterioare a părţii carosabile, la racordarea în spaţiu, nu trebuie să depăşească pe aceea din axa drumului cu mai muit decît 1-“2%, pentru viteze cuprinse între 100 şi 60 km/h. Convertirea profilului transversal în curbe şi supraînălţarea nu se execută la traversarea oraşelor sau a comunelor cu importanţă mai mare. Amenajarea curbelor cu supraînăiţări succesive de acelaşi sens, sau de sensuri contrare, urmează anumite reguli care depind de distanţa dintre ele. î. Supraîncălzire. 1. Fiz.: Stare metastabilă (v. Metastabilă, stare — ) a unui corp, caracterizată printr-o temperatură care, la aceeiaşi presiune, e superioară temperaturilor corespunzătoare domeniului de stabilitate a stării sale de agregare (v. şi Suprarăcire.) Prin excepţie, în tehnică se numesc supraîncălziţi vaporii separaţi de lichidul din care provin şi ulterior încălziţi; în acest caz starea de supraîncălzire e o stare termodinamic stabilă. s. ~a aburului. Termot.' încălzire suplementară peste temperatura de vaporizare, ia presiune constantă, a aburului saturat dintr-o căldare de abur, înainte de a fi folosit în motorul cu abur— sau dintr-un motor cu abur, după ce a fost folosit parţial. Prin supraîncălzire, aburul saturat dintr-o căldare îşi pierde umiditatea, iar temperatura aburului creşte pînă la gradul de supraîncălzire voit, presiunea rămînînd ia valoarea presiunii de regim a aburului saturat din căldare. Uscarea prealabilă, în supraîncălzitor, a aburului (care uneori are un conţinut de apă pînă la 10%), înainte de supraîncălzirea lui, constituie însă un serviciu auxiliar pentru supraîncălzitor, aburul trebuind să intre în supraîncălzitor separat de picăturile de apă (v. şî sub Separarea aburului). Aburul saturat are, la o presiune dată, o temperatură bine determinată, iar cînd e uscat, are şi un volum bine determinat, pe cînd aburul supraîncălzit poate avea, ia o presiune dată, temperaturi diferite (grade de supraîncălzire diferite), deasupra temperaturii de saturaţie a aburului, fiecărui grad de supraîncălzire (fiecărei temperaturi) corespunzîndu-i un anumit volum specific de abur; la această presiune, aburul supraîncălzit are un volum specific mai mare decît aburul saturat. Aburul supraîncălzit are o densitate mai mică decît aburul saturat, e mai uşor decît el şi are o fluiditate mai mare. După supraîncălzire, comportarea aburului se apropie de comportarea gazelor perfecte, volumul, presiunea şi temperatura fiind legate între ele printr-o relaţie asemănătoare cu ecuaţia caracteristică a acestor gaze {fiv—RT). Volumele specifice v" ale aburului supraîncălzit, corespunzătoare diferitelor presiuni şi temperaturi, sînt date în tabele, împreună cu valorile entalpiei totale a aburului supraîncălzit (c"). Utilitatea supraîncălzirii aburului rezultă din avantajele pe cari acesta le prezintă în procesul de funcţionare al motoarelor cu abur, şi anume: consum de abur mai mic, randament termic mai bun, pierderi prin condensaţie mai mici; consumul de abur supraîncălzit în motorul cu abur cu piston e mai mic decît ce! de abur saturat (cantitatea de căldură transformată în lucru mecanic, raportată ia întreaga cantitate de căldură întrebuinţată la producerea aburului, fiind mai mică); volumul specific al aburului supraîncălzit fiind la aceeaşi presiune mai mare decît cel al aburului saturat, la aceiaşi volum de cilindru se consumă o greu- ţ tate mai mică de abur T\sl - 1 supraîncălzit. ! Randamentul termic mai mare al abu- Ţ/ rului supraîncălzit rezultă din principiul al doilea al Termo- Tz dinamicii. Conform cu acest principiu, diagramaciclului motorului cu abur va avea o arie mai mare t şi, deci, un randa- g ^ ment termic mai^ma- j Ciclul Rankine la 1 kg abur supraîncălzit, re, dacă între stările ay ţn diagrama Ts; b) randamentul termic al finale de transfor- ciclurilor parţiale ; T) temperatura absolută; mare a aburuIu i exis- s) entropia; /') entalpia; 7]) randament termic; tă O d iferenţă de tem- ţj temperatură de supraîncălzire; 70 tempera-peratura maj mare, tură saturaţie; Tg) temperatură de conden.. Comparaţia între ce- S3ţje; pt) presiune de regim; p2) presiune de con-le două randamente densaţie; Pr) fază de preîncălzire; Vv) fază de termice, la abur satu- vap0rizare; su) fază de supraîncălzire; y\p) randa-ratşi la abur supraîn- menţ termic al preîncălzirii; 7]y) randament ter-călzit, se poate face mjc a| vaporizării; 7js) randament termic al supe diagrama entro- praîncălzirii. pică Ts (v. fig. /). La motoarele cu abur cu emisiune liberă (în atmosferă), la cari presiunea iniţială (din căldare) şi presiunea finală (presiunea atmosferică) rămîn constante, creşte însă şi temperatura aburului Supraîncălzirea aburului 657 Supraîncălzirea aburului de emisiune—şi, deci, creşterea randamentului termic e relativ mică. Pierderile prin condensaţie provocate de schimbul de căldură dintre abur şi pereţii cilindrului sînt mult mai mici decît în cazul aburului saturat, şi deci, randamentul indicat e mai mare, aburul supraîncălzit fiind rău conducător de căldură (coeficientul său de transfer al căldurii e egal cu 1/30---1/40 din cel al aburului saturat); aburul supraîncălzit poate ceda pereţilor motorului o anumită cantitate de căldură fără a se condensa. Supraîncălzirea e utilizată pe scară mare, cu tendinţe de generalizare, atît la aburul de alimentare a motoarelor cu abur cu piston, cît şi la cel al turbinelor cu abur; ea constituie una dintre etapele principale în dezvoltarea motoarelor cu abur. întrebuinţarea aburului supraîncălzit impune folosirea, pentru piesele în contact cu ei şi pentru garniturile de etanşare, a unor materiale rezistente la temperaturi înalte şi a unor uleiuri speciale, introduse cu presiune la locul de ungere şi capabile să formeze un film de lubrifiere, chiar la temperatura de supraîncălzire a aburului. Gradul de supraîncălzire se alege în raport cu presiunea lui şi diferă după felul motorului şi după scopul în care e folosit, şi se alege astfel, încît să nu depăşească cu mult valoarea ia care aburul începe să devină saturat (v. şî sub Motor cu abur supraîncălzit, sub Motor cu ardere externă). Gradul de supraîncălzire variază cu solicitarea căldării. Pentru a menţine o supraîncălzire uniformă şi, deci, o temperatură constantă a aburului supraîncălzit, s-a introdus reglarea supraîncălzirii. Reglarea temperaturii de supraîncălzire se obţine prin următoarele mijloace: răcitoare de abur cu injecţie sau de suprafaţă, reglarea debitului gazelor de ardere cari încălzesc ţevile supraîncălzitorului, prin intermediul unor registre, etc. (v. şî sub Reglarea automată a căldărilor de abur). Supraîncălzirea aburului se efectuează în su praîn-călzitoare ; suprafaţa de supraîncălzire se ia, în general, egală cu 0,20***0,50 din suprafaţa de vaporizare a căldării; la locomotive se ia între 0,3 şi 0,42 din această suprafaţă. După locul unde e aplicată, supraîncălzirea poate fi directă sau intermediară. Supraîncălzire directă: Supraîncălzirea aburului saturat dintr-o căldare de abur, înainte de a fi folosit în motorul cu abur. Supraîncălzire intermediară: Supraîncălzirea aburului, în circuitul lui într-un motor cu abur, la trecerea între doi cilindri printr-un supraîncălzitor intermediar, unde i se rid ică temperatura la o valoare stabilită în prealabil; din supraîncălzitorul intermediar, aburul supraîncălzit trece în cilindrul de joasă presiune, respectiv în etajul al doilea al turbinei, unde continuă expansiunea pînă ia presiunea de emisiune (v. fig. II). în cursul ciclului energetic total al motorului cu abur se pot efectua una sau mai multe supraîncălziri, după numărul de fracţionări ale expansiunii aburului. Temperatura de supraîncălzire intermediară se alege astfel, încît, la sfîrşitul expansiunii, aburul să nu intre în domeniul de saturaţie. Supraîncălzirea intermediară ameliorează randamentul intern al turbinelor cu abur şi randamentul indicat al motoarelor cu abur, prin mărirea ariei IU Ciclul Rankine cu supraîncălzire intermediară în diagrama T-s, şi schema instalaţiei. 1) ciclu de bază; 2) ciclu suplementar; Tt) temperatura de saturaţie; Ts) temperatura de supraîncălzire; T3) temperatura de supraîncălzire intermediară; T4) temperatura de condensaţie. suprafeţei determinate de diagrama ciclului Clausius-Rankine, prin reducerea gradului de umiditate al aburului la sfîrşitul expansiuni i şi prin reducerea condensaţiei aburului pe pereţii motorului. Randamentul ciclului energetic al motoarelor cu abur creşte o dată cu creşterea căderii de temperatură între starea iniţială (admisiune) şi starea finală (emisiune) a ciclului energetic, adică dacă depresiunea din condensator poate fi împinsă la valori mai apropiate de cazul vidului. Presiunea din condensator depinde de temperatura apei de răcire, care e de aproximativ 15° pentru apa curentă şi de aproximativ 25° pentru apa în circuit de răcire închis,— ceea ce corespunde temperaturilor respective de 30° şi de 40° ale condensatorului, cum şi presiunilor respective de 0,05 şi 0,08 at. Întrucît titlul aburului nu trebuie să scadă sub x—0,9, la sfîrşitul expansiunii (pentru a nu se reduce prea mult randamentul intern, respectiv cel indicat, şi pentru a nu provoca lovituri de apă la motoarele cu piston şi coroziuni în paletele turbinelor) şi, întrucît la presiunimari.se ajunge la temperaturi înalte (peste 520°) prin supraîncălzire directă, devine necesară supraîncălzirea intermediară la motoarele cu aburcări lucrează în aceste condiţii. T-t-A I i U LJ III. Scheme de supraîncălzire intermediară. a) supraîncălzire intermediară prin gaze de ardere (turbinele cu abur montate pe un arbore comun); b) supraîncălzire intermediară prin gaze de ardere (turbinele montate pe arbori separaţi); c) supraîncălzire intermediară cu schimbător de căidură prin curenţi de abur viu ; d) supraîncălzire intermediară cu schimbător de căldură prin abur viu care se condensează în schimbător. sau între două etaje ale motorului. Astfel, supraîncălzirea se poate realiza numai la motoarele cu abur cu piston, cu expansiune fracţionată (în special la unele motoare de nave) şi la turbinele cu abur cu mai multe etaje. După efectuarea de lucru mecanic (după faza de expansiune), aburul din cilindrul de înaltă presiune, respectiv din primul etaj al turbinei, e trecut Supraîncălzirea intermediară se realizează prin s u p r a-încălzitoare cu gaze de ardere sau prin schimbătoare de căldură cu abur (cămăşi de abur).-— La supraîncălzirea intermediară prin gaze de ardere (v. fig. III a şi b), aburul se întoarce-la instalaţia de căldare, după prima fază de expansiune, şi trece prin supra- 42 Supraîncălzire, grad de ~ 658 Supratncăizitor de abur încălzitorul intermediar care e plasat în drumul gazelor de ardere, de unde revine la motor. Gradul de supraîncălzire intermediară depinde de dimensiunile căldării şi de cele ale supraîncălzitorului intermediar. Sistemul prezintă dezavantajul că sînt necesare conducte lungi între căldare şi motor, în cari aburul suferă pierderi de presiune.-— La supraîncălzirea intermediară prin schimbătoare de căldură, acestea sînt incorporate în motorul cu abur, astfel încît se elimină conductele de abur la supraîncălzitorul de abur. Supraîncălzirea se poate efectua atît prin curenţi de abur viu, sistem care se foloseşte mai puţin, din cauza pierderilor mari de căldură din instalaţie, cît şi prin abur viu care se condensează în schimbător (v. fig. Iii c şi d). 1. grad de Termot.: Temperatura la care se încălzeşte aburul peste temperatura de vaporizare, la o anumită presiune. Gradul de supraîncălzire diferă după scopul în care e folosit aburul. Aburul folosit ca agent motor în turbine se supraîncălzeşte la temperaturi cuprinse între 400 şi 600°, cari depind strict de presiunea de admisiune în turbină; aburul folosit ca agent motor în motoare cu piston se supraîncălzeşte pînă la 350---5500 ; aburul folosit ca agent de încălzire se supraîncălzeşte, în general, puţin peste temperatura de saturaţie, pentru evitarea condensării în conductele de alimentare a elementelor de încălzire. Gradul de supraîncălzire e I imitat, în principal, de rezistenţa la temperaturi înalte (limită de curgere, limită de fluaj) a materialului pieselor cu cari aburul supraîncălzit şi gazele de ardere ajung în contact (la căldare şi la turbină), de condiţiile de ungere (la motoarele cu piston). Sin. Temperatură de supraîncălzire. 2. Supraîncălzire. 2. Metg.: încălzirea unui metal sau a unui aliaj fie la o temperatură prea înaltă, fie la o temperatură normală de încălzire, dar cu menţinere prea îndelungată la această temperatură, avînd ca urmare faptul că materialul capătă o structură grosolană sau, în cazul oţelurilor, o structură caracteristică, numită structură Widmann-stătten (v. sub Structură metalică). Supraîncălzirea se poate produce în cursul unor tratamente termice, fie printr-o încălzire exagerată (de ex. la călire), fie rezultînd normal din cauza temperaturii înalte la care trebuie executat tratamentul (de ex. la recoacerea de omogeneizare), sau a duratei îndelungate de menţinere ia temperatura prescrisă (de ex. la cementare). De asemenea, supraîncălzirea se poate produce şi ia încălzirile pentru prelucrări mecanice la cald (v. sub Recoacere). V. şî sub Grăunte 2, Grăunte austenitic. 3. stare de Metg.: Starea de structură grosolană la care a fost adus un metal sau un aliaj metalic, care a suferit o supraîncălzire. V. Supraîncălzire 2. 4. temperatura de Metg.: Temperatura la care încep să crească brusc, cu tendinţa de a deveni grosolani, grăunţii de austenită într-un oţel cu granulaţie fină. V. sub Supraîncălzire 2. 5. Supraîncălzit. Metg.; Cal itatea unui metal tehnic pur sau a unui aliaj care a căpătat o structură grosolană, din cauza încălzirii lui la o temperatură prea înaltă sau a menţinerii îndelungate la temperatura normală de încălzire. V. sub Supraîncălzire 2. 6. Supraîncâlzitor de abur, pl. supraîncălzitoare de abur. Termot.: Schimbător de căldură, aparţinînd de obicei echipamen-tului căldării de abur (stabile sau mobile), care serveşte la încălzirea aburului peste temperatura de saturaţie. Se amplasează, de obicei, în aceeaşi incintă, aproape adiabatică, în care se găseşte şi sistemul fierbător al căldării şi foloseşte, ca agent încălzitor, gaze de ardere. Definiţia uzuală a supraîncălzitorului ca suprafaţă auxiliară de încălzire a căldării de abur e improprie (în faza actuală a tehnicii construcţiei generatoarelor de abur) pentru anumite supraîncălzitoare. De exemplu: supraîncălzitoarele anumitor căldări cu trecere forţată la cari sistemul fierbător continuă direct cu supraîncălzitorul, cu care formează o construcţie unitară la care demarcarea între suprafeţele de încălzire nu mai e posibilă; căldările cari produc abur la presiune supra-cr it ică nici nu mai au sistem fierbător (în sensul uzual), ci numai un preîncălzitor de apă, care continuă direct cu supraîncălzitorul. La căldările cu volum mare de apă şi la căldările acvatu-bulare de tip vechi, cari produc abur cu temperatură relativ joasă de supraîncălzire, suprafaţa de încălzire a supraîncălti-torului reprezintă circa 30-*-40% din suprafaţa de încălzire a sistemului fierbător; la căldările acvatubulare de construcţie recentă, cari produc abur de înaltă presiune şi cu temperatură înaltă de supraîncălzire, valoarea raportului dintre suprafaţa de încălzire a supraîncălzitorului şi cea a sistemului fierbător ajunge la 55*• *170% ; la căldările cu trecere forţată, cari produc abur la presiune supracritică, suprafaţa supraîncălzitorului reprezintă 70---90 % din suprafaţa de încălzire a întregii căldări (restul de 10-*-30% fiind reprezentată de suprafaţa preîncălzitorului de apă). Supraîncălzitorul e constituit, în general, dintr-un sistem de ţevi cu diametrul exterior relativ mic (20, 3?, 38 sau 44,5 mm) şi cu o grosime a peretelui de minimum 2,5 mm; ţevile formează, de obicei, serpentine cu buclele situate în acelaşi plan, racordate în paralel, la două colectoare de capăt, dintre cari unul (care poate fi chiar tamburul separator al sistemului fierbător— ia căldările acvatubulare cu circuit închis) are rolul de distribuitor de abur saturat, iar celălalt—de colector de abur supraîncălzit. Colectorul distribuitor (cînd există ca piesă separată) e legat de tamburul separator al sistemului fierbător, iar colectorul de abur supraîncălzit e racordat la conducta principală de abur a căldării. Supraîncălzitoarele cu suprafaţă mare de încălzire, ale căldărilor de mare debit şi cu temperatură înaltă de supraîncălzire, sînt echipate cu colectoare intermediare, la cari ser- 2 !. Supraîncălz:tor de abur cu serpentine orizontale. 1) tamburul separator al cazanului; 2) distribuitor de abur saturat; 3) primul etaj de supraîncălzire; 4) colector intermediar; 5) al doilea etaj de supraîncălzire; 6) ţeavă-suport; 7) colector de abur supraîncălzit. pentinele supraîncălzitoare se racordează după anumite scheme (v. fig. i şi II). Prin această dispoziţie se evită efectele nedorite Supratncăizitor de abur 659 Supfaincaizitor de abur datorite diferenţelor de temperatură a aburului în diferite serpentine racordate în paralel, Aceste diferenţe de temperatură pot apărea din următoarele cauze: repartizarea neuniformă a debitului de abur şi depunerea de săruri în serpentine; scăldarea neuniformă aserpentinelor de către curentul de gaze de ardere; neunifor-mitatea temperaturii curentului de gaze de ardere (datorită, în principal, pătrunderii de aer fals în canalul de gaze şi unei amestecări insuficiente a gazelor de ardere în faza finală a arderii, la partea superioară a focarului căldări i); depuneri le de zgură şi de cenuşă zburătoare pe serpentine. Colectoarele prismatice cu secţiune rectangu Iară dest i nate numai pentru presiuni joase şi medii, ca şi colectoarele cilindrice, se execută din ţeavă fără sudură,din tablă groasă matriţa-tă şi sudată; prin aşchiere dintr-un bloc forjat (pentru temperaturi şi presiuni de lucru foarte înalte), Racordarea ţevilor m C u III. Supraîncaizitor cu ţevi oe fum al unei locomotive cu abur (schema de montare a ţevilor), o) supratncăizitor cu ţevi mari de fum cu două parcursuri de abur în ambele sensuri ; b) supratncăizitor cu ţevi mari de fum cu trei parcursuri de abur în ambele sensuri; c) supratncăizitor cu ţevi mici de fum. ll. Supraîncă(zitor de abur cu serpentine verticale. 1) tambure separatoare; 2) fascicul fierbător; 3) distribuitor de abur saturat; 4) primul etaj de supraîncălzire; 5) al doilea etaj de supraîncălzire; 6) colector de abur supraîncălzit: 7) clapa pentru reglarea temperaturii dc supraîncălzire. la colectoare se execută prin mandrinare (la presiuni mici şi medii) sau prin sudare. Colectoarele se montează, în general, în afara canalului de gaze, pentru a fi ferite de acţiunea gazelor de ardere fierbinţi. Unele căldări de abur cu corp vaporizator, cum e căldarea cu tub focar şi cu triplu drum de gaze,căldarea navală cu tubur focar.şi cu'ţevi de fum de întoarcere şi căldarea de locomotivă, sînt echipatecu supraîncălzitoare de construcţie specială, numite sup rai ncâlz itoare cu ţevi de fum. Acest tip de supraîncălzitor e constituit din elemente formate din serpentine compacte cu una, cu două sau cu trei bucle montate în una sau în cîte două ţevi de fum ale sistemului fierbător anume destinate în acest scop (v. fig. /// şi IV). La căldările de locomotivă, ţevile de fum pentru serpentinele cu două bucle au diametrul exterior cuprins între 127 şi 170 mm, iar ţevile pentru serpentinele cu trei bucle au diametrul exterior de 70 sau de 76 mm. în secţiune transversală printr-un element cu două bucle, axele ţevilor trec prin vîrfurile unui pătrat, iar la elementele cu şase bucle, ţevile-sînt grupate cu cîte două fascicule ale căror axe trec prin vîrfurile unui triunghi echilateral. Ţevile serpentinelor se racordează la extremităţi prin coturi cu rază foarte mică de curbură, uzinate separat prin fasonare la cald şi asamblate cu ţevile, prin sudare. Distribuitorul de abur saturat şi colectorul de abur supraîncălzit formează, ia supraîncălzitoarele de locomotivă şi la cele ale căldărilor marine, o singură piesă compartimentată, amplasată în camera de fum a căldării. Elementele supraîncălzitoare ale căldării de locomotivă se racordează lacolectoarele de capăt prin flanşe etanşate prin garnituri de cupru cu inserţii de asbest (v. fig. V). De asemenea, o construcţie specială o are supraîncălzitorul căldării ltVelox“, ale cărui elemente, constituite din serpentine piane cu mai multe bucle şi cu pas foarte mic între ramurile buclelor, au coturile uzinate separat şi asamblate cu ţevile drepte prin sudare. La căldările din centralele t e r m o e iectrice e necesară reglarea temperaturii de supraîncălzire a aburului, pentru a evita avarii laturbinedato-rite al imentări i acestora cu abur la temperatură mai înaltă decît cea maximă admisă. Temperatura de supraîncălzire variază cu schimbarea următoarelor condiţii de funcţionare a căldării: sarcina căldării, excesu I de aer d in focar, temperatura apei de alimentare şi puterea calorică a combustibilului. — La variaţia de sarcină a căldării, supraîncălzitorul de radiaţie şi cel de convecţie se comportă diferit, şi anumej la scăderea sarcinii, temperatura aburului creşte în supraîncălzitorul de radiaţie şi scade în cel de convecţie. Influenţa varia- 42* IV. Supraîncălzitor cu ţevi ae fum al unei căldări de locomotivă. 1) ţeavă de fum, mare; 2) element de supraîncălzitor; 3) ţeavă de comunicaţie; 4) colector de abur saturat; 5) colector de abur supraîncălzit; 6) cameră de fum. Supraîncălzitor4 de abur 660 Supraîncălzitor de abur 6 V. Prinderea elementelor de supraîncălzire în coiector. a) sistem nou; b) sistem vechi; 1) garnitură din inel de cupru $i asbest; 2) abur supraîncălzit; 3) abur saturat. căldării fig. VI). t$i 530 520 510 500 4SC V80 mo rv....7“ ţiilor de sarcină asupra temperaturii aburului în supraîncălzi-toarele de convecţie e mai mică ia căldările de mare debit decît la căldările cu debit mic; temperatura aburului în supraîncăl-zitoarele de radiaţie e mai puţin influenţată în focarele cu încărcare termică mică decît în focarele cu încărcare termică mare. La folosirea su -praîncălzitoarelor combinate, de convecţie şi de radia-ţie, se obţine o curbă de variaţie a temperaturii finale de supraîncălzire, în funcţiune de sarcina aproape dreaptă şi paralelă Cu axa încărcărilor (v, — La sarcina constantă a căldări i, temperatura aburului creşte în 'supraîncăl-zitorul de convecţie o data cu creşterea excesului de aer în focar (cu atît mai mult cu cît încărcarea focarului e mai mică) şi scade în supra-încălzitorul prin radiaţie. — La scăderea temperaturii apei de alimentare, temperatura aburului creşte în supraîncălzitorul de convecţie (şi, într-o mică măsură, şi în cel de radiaţie), deoarece pentru menţinerea constantă a debitului căldării, consumul de combustibil trebuie să crească. — La micşorarea puterii calorice a combustibilului sau, ceea ce e acelaşi lucru, la creşterea conţinutului de volatile, temperatura de supraîncălzire creşte dacă se menţine constant debitul căldării. Pentru menţinerea unei temperaturi constante a supraîncălzit, supraîncălzitorul se echipează cu un de supraîncălzire. Acest regulator e, de obicei, un schimbător de căldură cu amestec sau cu suprafaţă de separaţie. La r e g u I at o-rul cu amestec, reglarea se realizează prin injectare de apă, fie în aburul saturat care pătrunde în supraîncălzitor, fie în aburul supraîncălzit care iese din supraîncălzitor; de obicei, supraîncălzitorul e împărţit în două etaje de supraîncălzire, apa fiind injectată în aburul supraîncălzit parţial în primul etai al supra-încălzitorului (v. fig. VII). Ca mediu de răcire se foloseşte apă de alimentare, condensat de la turbine sau condensat provenit din aburul saturat produs de căldare. Regulatorul cu 1/4 1/2 3/y 1/1g VI. Curbele caracteristice ale temperaturii de supraîncălzire în supraîncălzitorul de convecţie şi în supraîncălzitorul de radiaţie în funcţiune de sarcina căldării. 1) curba reprezentativă a supraîncălzi-torului de radiaţie; 2) curba supraîncălzitorului de convecţie; 3) curba reprezentativă la legarea în serie a unui supraîncălzitor de radiaţie cu unul de convecţie'; a) sarcină; tS() temperatură de supraîncălzire. aburului regulator suprafaţă de separaţie se amplasează, ca şi regulatorul cu amestec, înainte sau după încălzitor, iar la supra-încălzitoarele cu două etaje de supraîncălzire, într-un colector intermediar. Acest regulator poate fi un aparat independent (v. fig. VIU) sau poate fi constituit dintr-un fascicul de serpentine amplasat chiar în spaţiul de apă al colectorului separator al căldării (la căldările cu circuit închis). Ca mediu de răcire la regulatoarele cu suprafaţă de separaţie se foloseşte apă de alimentare sau apă din sistemul fierbător. Alte procedee VII. Schema de amplasare a unui regulator de supraîn-călzire folosind, ca mediu de răcire, condensat provenit din abur saturat prelevat din tamburul separator. 1) tambur; 2) primul etaj de supraîncălzire; 3) af doilea etaj de supraîncălzire; 4) schimbător de căldură cu amestec; 5) condensator; 6) rezervor de condensat; 7) conductă de readucere a condensatului în tambur; 8) conductă de abur saturat; 9) regulatorul debitului de apă de răcire; 10) preîncălzitoru! de apă ai cazanului. folosite pentru reglarea temperaturii de supraîncălzire sînt: reglarea cantităţii de gaze de ardere cari scaldă supraîncălzitorul (de convecţie) prin canale de ocolire şi printr-un joc de clape (v. fig. II); echiparea focarului cu arzătoare basculante; reglarea focului prin alimentarea arzătoarelor cu debite diferite de combustibil; reintroducerea în focar a gazelor de ardere prelevate din canalul de fum. La punerea în serviciu a căldărilor cu corp vaporizator şi a celor acvatubuiare cu circuit închis, ţevile supraîncălzitorului trebuie protejate printr-un mijloc de răcire, pînă cînd sistemul fierbător începe să producă aburul saturat care trece în mod normal prin supraîncălzitor. Mijloacele uzuale de răcire a supraîncălzitorului, la pornire, sînt următoarele; umplerea cu apă şi conectarea supraîncălzitorului în circuitul de vaporizare printr-un joc de robinete (v. fig. IX) (pe măsură ce căldarea se încălzeşte, în supraîncălzitor se formează abur care refulează apa în tamburul separator al căldării, iar înainte de conectarea la reţea, supraîncălzitorul se purjează); circularea de apă de alimentare prin supraîncălzitor; circularea de apă din sistemul fierbător prin supraîncălzitor cu ajutorul unor pompe speciale de recirculare; circularea de abur de la o sursă externă (debitul de apă fiind astfel ales, încît temperatura acestuia la ieşire să nu depăşească 400°). De obicei se folosesc prima şi ultima metodă. Din punctul de vedere al modului de încălzire, se deosebesc : Supraîncălzitor de convecţie: Supraîncălzitor de abur care primeşte căldura de la gazele de ardere, în •—$ principal prin convecţie şi parţial prin radierea gazelor VIII. Regulator de supraîncălzire cu suprafaţă de separaţie, de tip tubular. 7) corp tubular; 2) serpentinele mediului de răcire; 3,4) ţevi de abur supraîncălzit (intrarea, respectiv ieşirea aburului); 5, 6) intrarea, respectiv ieşirea apei de răcire. centul de căldură transferat prin radiaţie fiind cu atît mai mare, cu cît temperatura medie a gazelor de ardere în zona supraîncălzitorului e mai înaltă). Serpentinele supraîncălzitorului de convecţie se amplasează în canalul de gaze al căldării, imediat după fasciculul fierbător de convecţie primar. La căldările acvatubuiare Supraîncălzitor de abur 661 Supraîncălzitor de abur vechi, temperatura gazelor la intrarea în zona supraîncălzitorului e de 600---8000, iar la căldările moderne, de înaltă presiune, cu temperatură înaltă de supraîncălzire, această temperatură e de 900** *1000°. în supraîncălzitoarele de convecţie, schimbul de căldură între gazele de ardere şi abur se poate face în contracurent, în echicurent sau printr-un sistem combinat. Schema în contracurent asigură valoarea maximă pentru diferenţa medie de temperatură între gazele de ardere şi abur şi, ca urmare, suprafaţa minimă de încălzire pentru un anumit debit de căldură de transferat. Dezavantajul acestei scheme consistă în faptul că aburul, şi, prin urmare, şi IX. Schema conectării supraîncălzitorului de abur în circuitul fierbător pentru pornire. 1) supraîncălzitor; 2) conductă de legătură; 3) robinete. metalul ţevilor, atinge temperatura maximă în porţiunile de serpentină situată în zona temperaturii maxime a gazelor de ardere. Ca urmare, serpentinele trebuie executate din oţel termo-rezistent înalt aliat. Schema în echicurent necesită suprafeţe de încălzire mai mari decît schema în contracurent (pentru acelaşi debit de căldură de transferat şi aceleaşi temperaturi iniţiale şi finale pentru abur şi gazele de ardere); în schimb, această schemă asigura o temperatură mai joasă a pereţilor ţevilor în zona temperaturii maxime a gazelor de ardere, astfel încît metalul ţevilor poate suporta eforturi 'unitare mai mari. De fapt, sărurile din abur se depun pe peretele ţevilor (împiedicînd răcirea acestora) în prima etapă a procesului de supraîncălzire, adică în cazul schemei în echicurent, chiar în zona temperaturii înalte a gazelor de ardere; ca urmare, se anulează efectul iniţial al circulaţiei aburului în echicurent cu gazele de ardere. serpentinelor orizontale poate fi paralel cu direcţia de curgere a gazelor de ardere sau perpendicular pe aceasta. Serpentinele orizontale se montează în canalul de gaze, fie suspendate de piese speciale din oţel termorezis-tent sudabil sau de ţevi cari pot fi preîncălzitoa-re, fierbătoare ori supraîncălzitoare, fie sprijinite pe grinzi transversale sau pe un fel de rastele (v. fig. X). Serpentinele verticale sînt suspendate de colectoarele proprii şi de tiranţii scurţi, de cari se prind buclele superioare ale serpentinelor (v. fig. XI). Avantajul su* praîncălzitoarelor orizontale consistă în posibilitatea golirii uşoare şi sigure a serpentinelor, la punerea în serviciu a căldării. Dezavantajele sînt următoarele: îmbîcsirea uşoară a serpentinelor cu zgură şi cu cenuşă zburătoare; curăţirea dificilă atevilor la A h r b ]hrT-/S t A-S lf te FS a 6 & a n a oo-—' / i 0 -/ XI. Dispozitive de suspendare a serpentinelor supraîncălzitoare verticale. 1) serpentină supraîncălzitoare; 2) piesă de suspendare; 3) grindă intermediară; 4) tirant; 5) grindă a scheletului metalic al căldării; 6) tnzidire. X, Sisteme de suspendare a serpentinelor orizontale supraîncâl zitoare şi a ţevilor de susţinere. g şi ţ?) suspendarea ţevilor de susţinere a ţevilor supraîncălzitoare; c, d, e) prinderea serpentinelor orizontale de ţevile de susţinere; 1) ţeavă de susţinere; 2) ţeavă supraîncălzitoare; 3) inel sudat; 4) etrier; 5) cot; 6) consolă; 7) bridă; 8) platbandă. Pentru îmbinarea avantajelor celor două scheme şi înlăturarea parţială a dezavantajelor se folosesc scheme combinate, Serpentinele supraîncălzitoare pot fi montate în poziţie orizontala (v. fig. /) sau în poziţie verticala (v. fig. ll). Planul exterior; complicarea sistemului de suspendare a serpentinelor. Avantajele supraîncălzitoarelor verticale consistă îrrsimplitatea sistemului de suspendare (nu mai sînt necesare piesele lungi de suspendare din oţel refractar); posibilitatea curăţirii uşoare a depunerilor de zgură şi de cenuşă. Dezavantajul principal consistă în dificultatea golirii de apă la punerea în serviciu a cazanului. Pasul ţevilor supraîncălzitoare se alege, în funcţiune de pericolul de îmbîcsire, între 70 şi 200 mm (uneori mai mare), Viteza medie a gazelor de ardere în zona supraîncălzitorului e, în general, de 5—15 m/s, pierderea de presiune a gazelor de ardere e de 5—15 mm H2Ot iar coeficientul global de transmitere a căldurii e de 30--*70 kcal/m2 • h *°C. Supraîncălzitor de radiaţie: Supraîncălzitor ds abur format din ţevi drepte constituind fascicule plane, amplasate în focar, şi care primeşte căldura în principal prin radierea flăcării. Ţevile supraîncălzitorului de radiaţie constituie ecrane independente, acoperind singure un perete întreg de focar, sau se intercalează între ţevile fierbătoare de ecran (v. fig. XH). Supraîncălzitorul de radiaţie se leagă, de obicei, în serie cu un supraîncălzitor de convecţie, astfel încît aburul să treacă întîi prin supraîncălzitorul de radiaţie (v. fig .XIII). Un tip special de supraîncălzitor de radiaţie e supra-încâlzitoru. suspendat de plafonul focarului, Acesta e constituit din mai multe serpentine plane (uneori din fascicule de ţevi îndoite în formă de U), cu pasul foarte mic între ţevi sau între spirele aceleiaşi serpentine (pentru a se Supralărgirea căii 662 Supralărgirea căii împiedica formarea de cuiburi de zgură între ţevi). Planele serpentinelor sînt paralele cu direcţia de curgere a gazelor de ţevi fierbătoare şi din ţevi supraîncălzitoare. 1) ţeavă fierbătoare; 2) ţeavă supraîncălzitoare; 3) dispozitiv de suspendare. abur echipate cu supraîncălzitor de radiaţie şi supraîncălzitor de convecţie legate în serie. 1) tambur separator; 2) colector intermediar al supraîncălzitorului de radiaţie; 3) ţevi supraîncălzitoare de radiaţie; 4) ţevi supraîncălzitoare de convecţie; 5) regulator de supraîncălzire; 6) colector intermediar; 7) colector de abur supraîncălzit; 8) preîncălzitor de apă. !X© călzitor [e încălzit parţial şi prin convecţie (mai mult decît supraîncălzitorul de radiaţie pură), astfel încît se comportă ca un ansamblu format de un supraîncălzitor de radiaţie pură şi unul de convecţie, Din punctul de vedere funcţional, se deosebesc: Supraîncălzitor principal: Supraîncălzitor folosit pentru uscarea completă şi încălzirea peste temperatura de saturaţie a aburului generat în sistemul fierbător al căldărilor de abur, înainte de debitarea lui la utilizare. Supraîncălzitor intermediar: Supraîncălzitor de abur folosit pentru reîncălzirea aburului care a lucrat în partea de înaltă presiune (înainte de a fi retrimis în partea de medie presiune) a turbinei alimen- -tate de căldare. —^ E montat numai la căldările de înaltă presiune (>80 kgf/cm2), presiunea uzuală a aburului în supraîncălzitorul intermediar fiind de 15---60 kgf/cm2, iar temperatura finală de reîncălzire fiind de obicei egală cu temperatura de supraîncălzire a aburului viu, sau mai joasă decît aceasta. Supraîncălzitorul intermediar se amplasează, de obicei, după supraîncălzitorul de convecţie pentru aburul viu, în canalul de gaze al căldării; la unele căldări de construcţie recentă cu temperatură înaltă de reîncălzire a aburului, supra• încălzitorul intermediar se amplasează înaintea celui principal de convecţie. Uneori se folosesc supraîncălzitoare intermediare de radiaţie (v. fig. XV). î. Supralârgirea caii. C. Spor de ecartament aplicat porţiunii de traseu în curbă a unei linii de cale ferată, pentru a uşura înscrierea vehiculelor în curbă. Vehiculele de cale ferată au roţile echipate cu buză de ghidare şi fixate de cadrul cutiei vagonului sau de un cadru rigid al boghiului, astfel încît în curbă numai una dintre osii se aşază după direcţia razei, şi deci trecerea prin curbă e în funcţiune de ampatament (distanţa dintre roţile fixe), de înălţimea buzei bandajului şi de raza curbei. Distanţa 2b (v. fig. /), determinată de înălţimea buzei bandajului pe şină, depinde de diametrul d al roţii şi de înălţimea t a buzei banda- juiui: b~\ XV. Supraîncălzitor intermediar de radiaţie, 1) supraîncălzitor principal; 2) supraîncălzitor intermediar; 3 şi 4) intrarea, respectiv ieşirea aburului. Supralărgirea drumului 663 Supralărgirea drumului Pentru înscrierea în curbă a două roţi rigide, aşezate la distanţa L, la care se adaugă şi distanţa b, trebuie să fie satisfăcută relaţia: (L + 6)2 — e 2 ^i? + —j “ II. Dimensiunile elementelor cari determină supralărgirea maximă a căii. , Elementele geometrice ale vehiculelor feroviare cari determină supralăr-girea căii în curbe, din care se obţine valoarea supralărgirii: . (L+w 2R+e ' în care e (în mm) e ecartamentul şi R (în m) e raza curbei, în relaţia de mai sus se poate neglija b faţă de L, şi e faţă L2 de R, şi rămîne formula simplificată: 5= , care e valabilă pentru determinarea supralărgirii necesare pentru un vehicul de ampatament L, fără a se lua în consideraţie jocurile existente, şi anume: jocul dintre buza bandajului şi ecartamentul căii, egal cu 10 mm, cînd roţile sînt noi strunjite; jocurile dintre placa de gardă şi cutia de unsoare, cari sînt longitud inale şi transversale; jocul dintre fusul osiei şi cutia de unsoare. O parte din aceste jocuri dau posibilitatea unei mici rotiri a osiilor şi cadrului rigid; ele fac posibilă înscrierea roţilor în curbele cu rază mare, astfel încît pentru curbele cu rază mai mare decît 500 m nu sînt necesare supralărgiri, pentru ampatamentele vehiculelor obişnuite. Deoarece supralărgirile calculate cu formula de mai sus ar fi prea mari şi ar face ca mersul vehiculelor în curbă să sufere unele şerpuiri, se dau supralărgiri mai mici, cari ţin seamă şi de existenţa jocurilor, şi cari se calculează cu formulele: (1000—i?)- _A [in mm] [în mm], cari dau supralărgiri mai mici, corespunzătoare modului de construcţie al materialului rulant. În ţara noastră sînt prescrise următoarele supralărgiri: pentru R=401 •••500 m; s—5 mm; pentru JR=301---400 m, s—10 mm; pentru i?=251-*-300 m, 5=15 mm; pentru R~ =201"*250 m; s—20 mm; pentru i?=151-*-200 m, s=25 mm. La aceste supralărgiri se admit toleranţele de +10 mm şi —3 mm. Supralărgirea maximă poate fi de 35 mm. Supralărgirea maximă depinde şi de lăţimea bandajului roţii şi lăţimea ciupercii şinei. Lăţimea bandajului fiind de 130 mm şi lăţimea minimă a ciupercii de 57 mm, trebuie ca suma supralărgirii maxime de 35 mm, a ecartamentului (1435 m) şi a lăţimii ciupercii şinei (57 mm) să nu fie mai mică decît 1360+130+20=1510 mm, distanţa ecartamentului osiei cu uzura maximă a buzei bandajului (v. fig, //), Supralărgirea unei curbe se realizează prin deplasarea şinei din spre interiorul curbei, cu valoarea supralărgirii care se obţine prin deplasarea uniformă pe lungimea racordării parabolice. Supralărgirea se dă şi la curbele din staţij cari nu au racordare parabolică. în acest caz, supralărgirea se întinde pe o lungime egală cu de 300---400 de ori valoarea supralărgirii pe lungimea aliniamentelor adiacente curbei. Curbele din interiorul schimbătoarelor de cale nu au supraînălţare, dar au o supralărgire de 15 mm, care se pierde pe lungimea âcelor şi pînă Ia prima joantă a schimbătorului de cale. O supralărgire mai mică decît cea prescrisă provoacă o uzură anormală a şinelor în partea din spre tîmplele ciupercii, iar o supralărgire prea mare face ca mersul vehiculelor să capete mişcări de şerpuire. 1. Supralărgirea drumului. Drum.: Sporul de lăţime care se dă părţii carosabile a unui drum, pe porţiunea curbelor circulare de racordare a aliniamentelor, pentru a asigura înscrierea vehiculelor în curbă şi securitatea circulaţiei. în ţara noastră se amenajează supralărgiri la partea interioară a curbei, pentru toate tipurile de drumuri modernizate la cari raza curbei de racordare e mai mică decît 300 m. Lăţimea părţii carosabile în aceste curbe se determină cu formula: B,=Bi+B' + a+&+c, în care B[ şi B2 sînt lăţimile gabaritelor mărite ale vehiculelor în curbă; b şi c sînt spaţiile de siguranţă dintre vehicule şi marginile părţii carosabile, ia ra e spaţiul de siguranţă dintre şirurile de vehicule cari circulă în sens invers (v, fig. /). Mărirea gabaritului vehiculelor în curbee necesară datorită poziţiei pe care o ia vehiculul faţă de axadrumului, cînd se înscrie în curbă. Valoarea supralărgirii care se dă curbelor se determină pentru diferite tipuri de autovehicule cari circulă în sens invers (se încrucişează): camioane, autobuse, autoturisme, camion cu remorci (autotren), căruţe, etc., luîndu-se valoarea maximă pentru fiecare bandă de circulaţie în parte. în unele cazuri (în special în cazul refacerii drumurilor existente şi a drumurilor de munte cînd derocarea în stîncă reclamă lucrări costisitoare) supralărgirea se poate da egal în ambele părţi ale benzii de circulaţie sau numai în partea exterioară a curbei. Deoarece calculul e aproximativ, la determinarea valorii supralărgirii se poate neglija influenţa elasticităţii laterale a cauciucurilor şi a patinării roţilor pe suprafaţa drumului. I. Supralărgirea drumului în curbă. Eij şi B2) lâţirrea gabaritelor vehiculelor; B' şi B') iăţirrea gabaritelor mărite ale vehiculelor în curbă; o)spaţiul de siguranţă dintre vehicule; b şi c) spaţiile de siguranţă dintre vehicul şi marginile părţii carosabile; B0) lăţimea părţii carosabile în aliniament; Bc) lăţimea părţii carosabile în curbă; e) supralărgirea. Supralumină 664 Supralumină La înscrierea în curba a doua autovehicule cari se încrucişează se poate presupune că supralărgirea necesară fiecărei jumătăţi a părţii carosabile se face spre acostamentul corespunzător şi că lăţimea autovehiculelor e aceeaşi şi egală cu jumătate din lăţimea părţii carosabile din aliniament. La înscrierea în curba a auto* ren urilor mijlocul osiei din spate a autotractorului descrie, la intrarea într-o curbă circulară, mai întîi o curbă de racordare, apoi o traiectorie cu o curbură constantă, iar la ieşirea din curba principală descrie din nou o curba de racordare. în acest timp, mijlocul osiei din spate a remorcii descrie o curbă spirală, care însă, la curbe cu raze mari, se apropie repede de cerc. Astfel, traiectoria roţilor li. înscrierea în curbă a autotrenurilor (tractor+remorcă), o) autotren cu remorcă cu o singură osie; b) autotren cu remorcă cu două osii. unei remorci în curbă e deplasată, în comparaţie cu traiectoria roţilor autotractorului de remorcare, spre centrul curbei (v. fig. li). Din această cauză, partea carosabilă trebuie să aibă o lăţime mai mare, ţinînd seamă de lăţimea gabaritului. La înscrierea în curba a două căruţe supralărgirea e maximă cînd una dintre căruţe se găseşte ia începutul curbei. Pentru ca osia posterioară să nu iasă din cale, trebuie ca partea din faţă a căruţei (atelajul) să înceapă să se rotească numai după ce osia din spate a atins începutul curbei (v, fig. ///). Curba minimă care poate fi parcursă de o căruţă depinde de unghiul de rotaţie y al părţii din faţă (dricului), iar raza minimă a acestei curbe se determină cu formula Prescripţiile din ţara noastră fixează anumite valori ale supralărgirilor, în funcţiune de viteza de pro- /;/. Supralărgirea maximă în cazuf încruci-lectare a drumurilor. şăr;j a cjouă căruţe cari circulă în sens Pentru alte valori decît contrar, cele prescrise, supralărgirlie se determină ţinînd seama că lăţimea totală a părţii carosabile (lăţime + supralărgire) trebuie să fie constantă pentru raze şi viteze de proiectare date. Supralărgirea părţii carosabile nu trebuie să ocupe acostamentele, cari trebuie să aibă lăţimea curentă din aliniament, dar care poate fi redusă pînă la cel puţin 1 m, în cazuri excepţionale. Supralărgirea trebuie să aibă o valoare maximă, constantă pe toată lungimea curbei principale. Pentru a se realiza acest lucru se execută o supralărgire treptată la ambele capete ale curbei principale. Această racordare treptată a supralărgirii se aplică pe porţiunea sectoarelor pe cari se execută curba de racordare progresivă şi racordarea în spaţiu (supraînâlţarea), astfel: la curbele cari nu au racordare progresivă, ci numai supraînălţare, atît convertirea cît şi supralărgirea se aplică în afara punctelor teoretice de tangenţă, astfel încît, la intrarea în curba principală, profilul să fie convertit şi supraînălţat; la curbele cari au racordare progresivă şi supraînălţare, supralărgirea părţii carosabile se execută pe aceeaşi lungime cu sectorul de racordare af curbei progresive; la curbele cari sînt alcătuite în întregime din curbe progresive (de ex. serpentine executate din arce de lemn iscată puse cap la cap), supralărgirea se aplică proporţional cu lungimea curbei, începînd din punctul real de tangenţă şi pînă la bisectoare. De obicei, racordarea supralărgirii se face linear, printr-o îinie care uneşte punctul de la care începe sectorul de racordare, cu curba interioară deplasată conform supralărgirii (v. fig. IVa). Astfel, marginea interioară a părţii carosabile are două frînturi, la începutul racordării supralărgirii (punctul /A) şi la sfîrşitul racordării supralărgirii (punctul B). Frîntura din punctul B poate fi înlăturată dacă linia dreaptă a racordării AB se execută tangentă la arcul de cerc interior, din curba principală (v. fig. IV b). Sectorul de racordare a supralărgirii se pre lungeşte pînă în punctul D, la distanţa d de la începutul curbei principale, astfel încît porţiunea pe care se execută supralărgirea maximă din curba principală se micşorează. Alteori, marginea interioară a supralărgirii se face după o curbă în mîner de coş sau după o parabolă, rea-lizînd astfel o creştere progresivă a lăţimii părţii carosabile. La curbele succesive, supralărgirea se tratează independent pentru fiecare curbă. Cînd distanţa rflris<2^, şi L2 fiind lungimile curbelor de racordare, iar curbele au supralărgiri, racordarea se face unindu-se punctele cu supra-lărgiri complete ale celor două curbe. în cazul curbelor succesive de sens contrar se recomandă să se evite cazurile cînd Te{Ti% < 2 Dacă acest lucru nu e posibil şi curbele au supralărgiri, acestea se amenajează independent pentru fiecare curbă. î. Supraîuminâ, pl. supralumini. Cs.: Fereastră aşezată deasupra unei alte ferestre sau a unei uşi (de obicei cu geamuri), destinată să mărească suprafaţa de intrare a luminii în interior şi, de obicei, să permită şi aerisirea încăperilor fără a deschide fereastra normală sau uşa. Poate fi independentă de fereastra interioară sau de uşa deasupra căreia e plasată, sau poate face corp comun cu acestea. în primul caz, supralumina are toc propriu şi are aceeaşi alcătuire ca o fereastră. în cazul al doilea, tocul supraluminii face corp comun cu tocul ferestrei sau al uşii deasupra căreia e aşezată, fiind separat printr-o traversă (chempfer). Tîmplăria supraluminii se execută din acelaşi material ca tîmplăria ferestrei sau a uşii respective. IV, Racordarea supralărgirii în curbe. o) racordare lineară; b) racordare tangenţială; L) sectorul de racordare a supralărgirii; Cp) curba principală; e) supralărgirea maximă. Supralungire 665 Suprarafinare Supraluminile pot fi simple sau duble (cu unu sau cu două rînduri de canate), cu un singur canat sau cu mai multe canale, — după modul de execuţie a ferestrelor şi uşilor deasupra cărora sînt aşezate,— cu canate fixe sau mcbile. La supraluminile cu canate fixe, acestea sînt fixate pe toc cu foraibere, pentru a permite demontarea lor pentru curăţire sau reparaţie. Supraluminile cu canate mobile pot avea toate canatele mobile sau numai unele dintre ele. Canatele mobile sînt fixate de toc prin balamale şi pot fi rabatante, — cu închidere interioară şi exterioară, sau numai interioară,— pivotante orizontal (în jurul unei axe orizontale mediane) sau basculante (în jurul unei axe orizontale, aşezate la marginea superioară sau la marginea Inferioară a canatelor). Fixarea canatelor în poziţie închisă se face în acelaşi fel ca la ferestre, cu foraibere sau cremoane. Uneori canatele sînt deschise şi închise cu ajutorul unei bascule (v. Basculă 1), care permite manevrarea lor de la distanţă. Sin. Oberiicht. 1. Supralungire. Ind. lemn.: Sporul de lungime—de 10-'20 cm — dat buştenilor la fasonarea după doborîrea arborilor pentru a ţine seamă de faptul că, în vederea corhăni-tuiui, ei trebuie olăriţi (v. Olărire) la cele două capete şi că înainte de debitare, în fabrica de cherestea, părţile teşite se retează, devenind deşeuri. 2. Supramaturaţie. Agr.: Stadiu în care se găsesc seminţele şi fructele, după ce au atrns faza maturităţii fiziologice. Acest stadiu se poate atinge în lan, daca recoltarea întîrzie, sau în depozit, dacă recoltarea se face la timp. 3. Suprcmid. Ind. text.; Fibră textilă (v.) care se fabrică prin extruderea unor răşini sintetice poliamidice, atît ca fibre cu lungimi scurte comparabile bumbacului şi lînii cît şi ca fibre cu lungime continuă, ca mătasea. Sin. Nylon, Perlofil, Perlon, Polan, Dederon, etc. 4. Supramodulaţie, pl. supramodulaţii. Telc.: Modulaţia unui semnal purtător cu un semnal modulator de amplitudine mai mare decît amplitudinea maximă corespunzătoare funcţionării în condiţii normale. fn cazul modulaţiei de amplitudine (v. Modulaţie, şi Modulaţie, grad de supramodulaţia se produce cînd gradul de modulaţie depăşeşte unitatea şi provoacă distorsiuni de neli-nearitate în semnalul modulat. Pentru a preveni supramodu-laţia, lanţul de transmisiune a semnalului de modulaţie de la studio la radioemiţător e echipat cu aparate pentru controlul nivelului şi atenuatoare de comandă a acestui nivel. 5. Suprapresiune, pl. suprapresiuni. Teh^.: Diferenţa pozitivă dintre presiunea unui fluid şi o presiune absolută de referinţă. Deseori, suprapresiune se consideră diferenţa faţă de presiunea atmosferică aproximată prin 1, care se admite ca presiune de referinţă (v. fig. sub Subpresiune 1); în acest caz, suprapresiunea în atmosfere tehnice se notează cu simbolul ats.— La un sistem tehnic, suprapresiune se consideră diferenţa dintre presiunea la un anumit regim şi presiunea nominală a sistemului. Exemple: Suprapresiunea la lovituri de berbec e diferenţa dintre presiunea la lovitura de berbec şi presiunea de regim, datorită perturbaţii lor produse de modificarea regimului de curgere. La întreruperea bruscă şi totală a curgerii, această suprapresiune are valoarea maximă. Suprapresiunea maximă se exprimă, de obicei, în coloană de lichid, prin relaţia: av în care a e viteza de propagare a undei de şoc, v e viteza de regim a lichidului, iar g e acceleraţia gravitaţiei. Suprapresiunea motoare e d iferenţa dintre presiunea aerului după intrarea într-o exploatare minieră subterană şi la ieşirea acestuia din exploatare, respectiv diferenţa dintre presiunile aerului din interiorul şi exteriorul exploatării, care e produsă prin suflare sau prin refulare, fiind necesară pentru asigurarea circulaţiei aerului în lucrările miniere subterane. Suprapresiunea motoare e produsă şi întreţinută în special cu ventilatoare, obţinîndu-se un aeraj artificial. 6. Suprapunere. Gen.: Aşezarea unui obiect deasupra sau peste altul. 7. Suprapunerea efectelor. 1. Fz.: Sin. Superpoziţie (v.). 8. Suprapunerea efectelor.2. St. c*.; Procedeu de stabilire a efectelor produse de acţiunea unui sistem de forţe asupra unui corp prin compunerea efectelor produse de acţiunea concomitentă a fiecărei forţe din sistemul considerat, luată separat. în Statica construcţiilor se aplică suprapunerea efectelor încărcărilor (sarcinilor) pentru determinarea reacţiunilor şi a eforturilor. Admiterea proporţionalităţii dintre eforturi şi deformaţii (legea lui Hooke) permite aplicarea suprapunerii lineare a efectelor la determinarea deformaţii lor în funcţiune de eforturi. în consecinţă, eforturile sînt funcţiuni lineare de încărcări, deformaţiiie sînt funcţiuni lineare de eforturi şi, deci, defor-maţiile sînt funcţiuni lineare de încărcări. Aceasta înseamnă că deformaţia unei structuri sub acţiunea unui sistem de sarcini (în limitele ipotezelor admise în statica lineară) se poate determina prin însumarea geometrică a defor-maţiilor produse de fiecare sarcină a sistemului de sarcini considerat, adică prin suprapunerea efectelor. Dacă ipotezele cari stau la baza staticii lineare nu mai sînt respectate, nu se mai păstrează dependenţa lineară între eforturi şi încărcări şi între deformaţii şi eforturi şi, deci, nu se mai poate aplica principiul suprapunerii efectelor, nici pentru eforturi, nici pentru deformaţii. 9. Suprapunerii, principiul F/z.; Principiu fundamental al Teoriei cuantice (v. Cuantică, Mecanica ~ ), după care suprapunerea mai multor stări cuantice ale unui sistem (adunarea funcţiunilor de undă respective) reprezintă o nouă stare cuantică posibilă a sistemului (suma funcţiunilor de undă e tot o funcţiune de undă). Principiul suprapunerii implică linearitatea ecuaţiei de undă. El face posibilă interpretarea statistică actuală a Mecanicii cuantice. io. Suprarafinare. Ind. petr.: Rafinare, în general defectuoasă, a unui produs petrolier, datorită depăşirii cantităţii de reactiv, a temperaturii, a timpului de contact, etc. Folosirea unui procent prea mare de reactiv pentru rafinare, în specia! în cazul utilizării acidului sulfuric, micşorează stabilitatea uleiurilor minerale la acţiunea oxigenului, deşi îmbunătăţeşte alte calităţi, ca de exemplu culoarea. Această comportare se datoreşte faptului că rafinarea distilatului cu cantităţi relativ mici de reactiv conduce Ia extragerea compuşilor instabili, obţinîndu-se un produs rezistent la acţiunea oxigenului. Mărind consumul de reactiv, sînt extraşi şi unii compuşi, prin a căror eliminare se reduce stabilitatea la oxidare a produsului finit şi cari au'rolul unor inhibitori de oxidare. în cazul folosirii acidului sulfuric într-o cantitate prea mare sau 1a o temperatură mai înaltă, se pot forma compuşi de reacţie cu hidrocarburile, cari contribuie şi ei la mărirea gradului de instabilitate a uleiului rafinat. Determinarea cantităţilor de reactivi şi a condiţiilor de temperatură, de timp de contact, de agitare, etc., pentru realizarea gradului optim de rafinare a unui produs petrolier, se face ţinînd seamă de compoziţia sa chimică, pe baza lucrărilor de laborator şi a rezultatelor obţinute la exploatarea maşinilor sau a instalaţiilor la cari se întrebuinţează uleiurile respective. în industria hîrtiei, în industria alimentară şi în industria textilă, la unele maşini la cari produsul finit poate veni în contact cu lubrifiantul, sînt necesare uleiuri incolore. în Medicină şi în cosmetică se folosesc, de asemenea, uleiuri incolore, inodore şi insipide. Acestea se obţin prin suprarafinare. Supra răcire 666 Suprasaturaţie 1. Suprarâcire. Metg.: Sin. Subrăcire (v.), Supratopire, Suprafuziune. 2. Suprarefractar. Gen.: Calitatea unui material de a rezista fără a se înmuia sub greutate proprie la temperaturi cari depăşesc 1790°. 3. Supra refracta re, produse Mat. cs.: Produse refractare speciale cari au refractar itatea mai mare decît 2000°, obţinute din oxizi metalici refractari (de ex. oxid de zirconiu), sau din alte substanţe chimice, ca boruri, carburi, nitruri, legate fie sub formă de oxizi, fie sub formă de alţi compuşi. Se folosesc, fie sub forma de produse fasonate, fie sub forma de strat bătut, în special la construcţia camerelor de ardere pentru motoarele cu turbină sau cu reactoare, şi pentru rachete. V. şî Refractar, produs — , 4. Suprareninâ. Chim. biol. V. Adrenalină, 5. Suprareţea, pl. suprareţele. Fiz., Metg.: Reţea cristalină care se formează la temperaturi joase în aliajele cu reţele de substituţie (v, sub Cristalină, reţea ~), printr-o ordonare suplementară a atomilor constitutivi. La temperaturi înalte, atomii elementelor componente sînt distribuiţi la întîmplare în nodurile reţelei cristaline, cu o probabilitate care depinde de compoziţia aliajului, dar nu de nodul considerat. Astfel, în aliajul Cu3Au există de trei ori mai mulţi atomi decupru decît de aur şi, ca atare, pentru orice nod, probabilitatea ca el să fie ocupat de un atom de cupru edetrei ori mai mare decît probabil itatea ca el să fie ocupat de un atom de aur (v. fig. /, în care haşurarea indică o comportare identică a nodurilor în ce priveşte ocuparea lor), Aceasta e starea „dezordonată" a aliajului. La temperaturi joase apare o preferinţă în ocuparea nodurilor care, în cazul extrem, se manifestă prin ocuparea fiecărei categorii de noduri, excluziv, de către o anumită categorie de atomi (v. fig. ii, în carecoiţurile celulei primitive sînt ocupate de atomi de aur şi centrele feţelor, de atomi de cupru). Aliajul e într-o stare „ordonată", caracterizată printr-o „suprareţea" alecărei noduri nu mai sînt echivalente. Ca rezultat, analizînd structura aliajului prin metoda difracţiei razelor X, apar pe spectrogramă linii suplementare, datorite faptului că anumite interferenţe negative între razele difractate (cu o diferenţă de fază de 180°) de categorii diferite de noduri dispar atunci cînd, aceste categorii fiind diferit ocupate, intensităţile razelor în contrafază nu mai sînt egale şi nu se mai anihilează exact. La orice temperatură se poate defini un parametru de ordine (T), care măsoară gradul de ordonare a reţelei. Cea mai simplă definiţie e următoarea: /. Ocuparea reţele aliajului CuaAu în starea „dezordonată". O Cu %Au II. Ocuparea reţelei aliajului Cu3Au în starea „ordonata". S(T) = unde: P^(T) e probabi I itatea ca, la temperatura T(°K), un nod de tip a să fie ocupat de un atom de acel tip A, care îl ocupă sigur în starea ordonată; Tdez e o temperatură suficient de înaltă pentru ca reţeaua să fie complet dezordonată. Conform celor menţionate, P^A(0) = 1, iar Pa^ (Tdez) depinde de compoziţie (de ex. pentru un aliaj binar detip A38, Pe de altă parte S(Tdez)=0 şi S(0)= I. Procesul de ordonare e descris prin creşterea lui S(T) odată cu scăderea temperaturii. El nu începe decît sub o anumită temperatură critică Tc (punctul Curie), dar nu se desfăşoară ulterior decît treptat (v. fig. ///); temperatura critică nu e neapărat o temperatură joasă în sensul obişnuit al cuvîn'ului (de ex. 388° la Cu3Au). Transformarea ordine-dezordine e o transformare de fază de ord inu I 11 care are loc prin definiţie pe un interval finit de temperatură, deci fără căldură latentă, însă prezintă în schimb un salt a! căldurii specifice (v. fig. >V). Ordonarea influenţează mai toate proprietăţile fizice aie unui aliaj, în particular produce o scădere apreciabilă a rezis-tivităţi i lui electrice (de ex. la Cu3Au, rezistivitatea are valoarea III. Variaţia parametrului de ordine 5 temperatura absolută T, a) aliaj de tip AB; b) aliaj de tip ABS, IV. Variaţia căidurii specifice de configuraţie C (contribuţia la căldura specifică totală a „ordonării" reţelei) cu temperatura absolută T. a) prima aproximaţie; b) o aproximaţie superioară. p^2,25-10~6 O-cm la T = — 200° şi valoarea p^10~6Q-cm în stare dezordonată la aceeaşi temperatură; starea dezordonată se poate menţine temporar, ca stare metastabilă (v.), şi sub temperatura critică, dacă răcirea se efectuează atît de rapid încît deplasările de atomi necesare pentru ordonare nu au timp să se producă (călire); valoarea p^10~6 O -cm e dată pentru o astfel de situaţie, în scopul de a elimina din p acea contribuţie a agitaţiei termice care nu apare şi în p^2,25-10”6 U-cm, ceea ce permite o comparaţie mai semnificativă). 6. Supraridicare axiala. Geol.: Zona de lărgire a sîmburelui unui anticlinal sau zona de îngustare a umpluturii (nucleul) unui s inc! in al şi de apariţie, în axa cutelor, a unor formaţiuni geologice mai vechi (v. şî sub Cută). Supraridicările şi scufundările axiale (v.) ale cutelor sînt însoţite de înclinări perieiinaie şi schiţează, prin repetarea lor alternată, anticlinaie şi sinclinaie transversale. 7. Suprasarcina,pl.suprasarcini. Tehn.: Sarcină suplementară pe care o are de suportat un aparat, un mecanism sau o construcţie şi care, în anumite condiţii, poate constitui un pericol pentru stabilitatea sistemului tehnic respectiv. 8. Suprasaturaţie.1. Chim. fiz.: Fenomen pe care-l prezintă soluţiile anumitor săruri, cari pot fi răcite la temperaturi mai ioase decît cele pentru cari concentraţia în sare reprezintă concentraţia de saturaţie, fără ca sarea să se separe de soluţie. O mică scuturare sau introducerea unui cristal din sarea disolvată provoacă cristalizarea acesteia. 9. Suprasaturaţie. 2. Chim. fiz.: Fenomenul prezentat de un gaz care conţine o cantitate procentuală mai mare decît cea care corespunde tensiunii maxime, din vaporii unui lichid cu care se găseşte în contact sau cu care s-a găsit în contact. Suprasolicitarea specifică a grătarului 667 Suprastructura căii ferate Suprasaturaţia se obţine prin răcirea gazului la o temperatură inferioară celei pentru care vaporii pe cari îi conţine sînt saturaţi. 1. Suprasolicitarea specifica a grâtarului.Mş,: Cantitatea de combustibil arsă pe metrul pătrat de suprafaţă de grătar, şi pe oră, pe grătarul unui focar, peste solicitarea specifică a grătarului, fixată pentru un anumit serviciu al căldării. 2. Suprasterol.Oi/m. biol.: Derivat toxic de sterol produs printr-o profundă modificare structurală a vitaminei D2 prin suprairadiere cu radiaţii ultraviolete, raze catodice sau emanaţii de radiu. Transformarea ergosterolului în vitamina D2 sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete e un proces fotochimic ireversibil şi dependent de durata de energie absorbită, de lungimea de undă absorbită de provitamina respectivă. Transformarea se realizează printr-o serie de produse intermediare isomere între ele, cari diferă prin spectrul lor de absorpţie şi prin acţiunea lor fiziologică; aceste produse de iradiere şi succesiunea lor au fost puse în evidenţă prin izolarea compuşilor intermediari, stabil inau-se următoarele; ergoste- rol lumisterol tahi sterol -» vitamina supr^i^ierol Suprasteroiu! pierde calitatea antirahitică, In vivo nu se produc aceste reacţii, datorită unui mecanism protector al pielii. 3. Suprastructura, pl.suprastructuri. Cs.: Ansamblul lucrărilor sau al elementelor de construcţie cari formează partea utilă a unei constructii (adică partea care serveşte direct scopului în care a fost executată construcţia respectivă), şi care primeşte direct sarcinile şi le transmite infrastructurii sau fundaţiei. V. şî Infrastructură. 4. ^a autovehiculului. Tronsp.: Ansamblul constituit din şasiul unui autovehicul şi din cutia montată pe el, care poate fi caroserie, platformă, benă basculantă, etc. Suprastructura e, în general, suspendată prin resorturi sau prin elemente elastice, pe osii (respectiv pe roţi), astfel încît suprastructura şi sus-pensiunea formează sistemul oscilant suspendat al autovehiculului. s. ^a caii ferate. C, f. : Partea, din construcţia unei căi ferate, care se găseşte deasupra platformei căii şi care cuprinde: stratul de balast, traversele, şinele cu materialul mărunt de cale şi toate instalaţiile de cale din staţii (schimbătoare de cale, traversări, opritoare, etc.). Suprastructura căii suportă direct solicitările produse de materialul rulant, pe cari ie transmite infrastructurii căii (terasamentele şi lucrările de artă') şi conduce roţile vehiculelor de cale ferată, în perfecte condiţii de siguranţă, la vitezele maxime admise pentru linia respectivă. Suprastructura căii se găseşte în contact direct cu roţile materialului rulant şi trebuie să constituie un sistem elastic care să amortiseze solicitările dinamice provocate de materialul rulant în mişcare. Suprastructura căii depinde de felul materialului rulant, deoarece există o acţiune reciprocă între materialul rulant şi cale. Modul de construcţie al suprastructurii căii depinde de următorii factori; ecartamentul căii; importanţa economică a liniei de cale ferată (linie principală, secundară, de trafic local sau industrială); modul de construcţie a liniei de cale ferată (simplă sau dublă), care reclamă un anumit profil trans-versal-tip, dependent de tipul de şină şi de pozare (v. fig. /). Tipul de şină şi modul de prindere a şinei de traverse constituie elemente caracteristice de mare importanţă în alcătuirea suprastructurii căii. Suprotructura caii pe traverse de lemn (v, fig h) constituie tipul folosit cel mai frecvent pe liniile principale de mare trafic, deoarece prezintă marele avantaj de a realiza o linie elastică pe care se poate circula cu vitezele cele mai mari posibile, şi cari prezintă condiţiile maxime de siguranţă şi de confort. Suprastructura caii pe traverse de beton armat e un sistem de alcătuire care tinde să se răspîndească din ce în ce mai ’ jr I, Suprastructură de cale ferată. a) suprastructură pentru cale dublă; h) suprastructură pentru cale simplă; f) pat de balast; 2) traversă. mult, pentru a înlocui traversele de lemn, cari se procură tot mai greu, şi care începe să fie folosit şi pentru liniile de mare tul IL Suprastructură cu traverse. 1) traversă; 2) pat de balast. trafic, prin introducerea traverselor de beton armat precom-primat. Suprastructura caii pe longrine e un sistem folosit pentru susţinerea şinelor pe anumite lucrări de artă sau construcţii speciale: buncăre, canale de curăţire, căi de rulare pentru macarale, etc. Ea nu constituie un sistem folosit pe liniile curente. Şinele sînt rezemate pe grinzi, aşezate în lungul lor (v, fig, III şi IV). Prezintă avantajul că şina e complet rezemată, însă şi următoarele dezavantaje: ecartamentul nu poate fi III, Suprastructură cu [longrine me- /V. Suprastructură cu longrine meta-taiice, din două părţi. ... Hce, din trei părţi. 1) şină; 2) sistem de fixare a şinei; 0 şină; 2) longrină. 3) îongrină superioară; 4) Songrină inferioară. asigurat fără a folosi piese de distanţă; conducerea apei se face în condiţii dezavantajoase pentru patul de balast, acesta fiind prins în cutii; întărirea suprastructurii e posibilă numai prin înlocuirea şinelor cu profiluri mai mari. Suprastructura caii fârâ balast consistă în aşezarea şinelor căii direct pe plăci mari de beton armat sau pe traverse de beton armat cari reazemă direct pe o platformă special amenajată, fără balast. Constituie un sistem de suprastructură experimentat în mai multe ţări, dar care nu a condus la rezultate favorabile, deoarece se obţine o cale prea rigidă, cu zgomot şi cu vibraţii dăunătoare materialului rulant. Suprastructura caii pentru linii de cale ferata îngropate în pavaje (linii de cale ferată din interiorul oraşelor, de-a lungul unei străzi, sau cari traversează străzile oraşelor, cum şi cele de la pasajele de nivel) reclamă o alcătuire specială pentru a se realiza canalul de ghidare a roţilor, şi anume: cu Suprastructura drumului 668 Suprastructura navei sine cu cana!, de tipul celor folosite de tramvaie, cari se aşază pe un strat de balast fără traverse şi cari sînt legate între ele cu bare metalice, pentru menţinerea ecartamentului (v. fig. V); V. Suprastructură în pavaj. 1) strat de bitum; 2) pavele; 3) strat de pietriş; 4) strat de piatră; 5) strat de zgură. cu şine la cari se amenajează un canal cu ajutorul unei corniere de formă specială, fixată cu buloane de inima şinei (v. fig. V/), şinele fiind fixate pe traverse; cu şine echipate 2 cu contraşine, solidarizate între ele prin buloane cu pene sau man-şoane (v. fig. VII), şi cari se fixează pe traverse, de obicei de beton armat. Suprastructura caii pentru linii de cale ferata combinate (cu două ecartamente diferite suprapuse) pune probleme deosebite la construcţia Suprastructură la treceri de nive! (cu eclise cu şanţ). 1) placă de reazem; 2) eciisă cu şanţ. staţiilor, deoarece reclamă schimbătoare de cale de construcţie specială. De asemenea, la trecerea peste lucrările de artă se iau măsuri speciale cu privire la soI icitări !e traverse lor şi la modul de prindere a lor. Suprastructura caii în curbe cu raza mica, la construcţia liniilor de garajsau a Iiniilor industriale cari au curbe cu raza sub 150 m, pentru ecartament normal, reclamă luarea de măsuri speciale, şi anume; pentru linii cu raza cuprinsa vii. Suprastructură la treceri de nivel (cu şine conducătoare), ecfisă; 2) şină de cale; 3) şină conducătoare: 4) pană metalică. între 150şi 100 m se aşază pe firul interior al curbei ocontraşină (v. fig. Viii), care formează cu şina căii un canal de ghidare, cu 3 ,2 21 VIII. Suprastructură în curbe cu raze mici. f) fir interior; 2) contraşină (şină conducătoare). Suprastructura caii la linii cu cremalieră (linii cu declivităţi mai mari decît 40°/oo)e alcătuită din traverse puternice, fixate bine în patul de balast, pe cari se aşază şinele căii şi cremaliera. Suprastructura caii pe canalele de revizie din incinta depourilor de locomotive sau din ateliere de revizie sau de reparare a materialului rulant de cale ferată consistă din şine aşezate pe longrinede lemn sau de beton armat, fixate la partea superioară în lungul acestor canale (v. fig. X). Fixarea şinelor pe longrine se face, în mod obişnuit, cu acelaşi material mărunt, folosit la tipul de şină respectiv, şi cu intercalarea unei plăci elastice de cauciuc dur sau de material plastic. Pentru menţinerea ecartamentului se iau măsuri speciale de fixare cari să împiedice deplasările laterale. Suprastructura căii pe poduri se execută astfel. încît să se ţină seamă de diferenţa de elasticitate a căii pe pod şi a căii X. Suprastructură !a canaî de lucru. 1) longrină de iemn; 2) fundaţie de beton armat. n ci r r liulJLc p 'T ! i H- + — ţ=t i TTTnJT rmr ~ 2 . ! u i IX. Suprastructuri in curbe cu raze foarte mici. 1) plan de rulare; 2) fir interior; 3) contraşină. lăţimea de 70 mm; pentru linii cu raza sub 100 m, dar nu mai mică decît 40 m, suprastructuracăii ecaracterizată prin înlocuirea firului exterior al curbei printr-un plan de rulare pe care se ridică şi circulă buza bandajului, ghidarea roţilor real izîndu-se de către ftrul interior al curbei, echipat cu o contraşină care formează un canal de 70 mm şi care conduce buza bandajului (v. fig, IX), XI. Suprastructură pe pod. 1) iongrinăde deraiere; 2) primatraversă aşezată pe balast. de pe terasamentele^de la capetele podului, cari ar putea provoca o deraiere. în acest scop se montează lîngă şinele căii longrine de deraiere (v.) prelungite în afara lungimii podului cu o distanţă de 15---20 m (v. fig. XI). Calea de pe pod poate fi aşezată pe balast, în acest caz longrinele de deraiere fiind alcătuite din contraşine fixate spre interiorul şinelor căii, astfel încît să lase un canal liber cu lăţimea de 160 mrn şi să depăşească peste nivelul superior al şinelor cu 30 mm. în cazul podurilor metalice, cînd traversele sînt aşezate pe longeroane sau pe grinzile căii, longrinele de deraiere sînt alcătuite din corniere metalice, fixate la aceeaşi distanţă de 160 mm de şină şi cu 30 mm peste nivelul şinei, între longrinele de deraiere se montează o tablă striată sau un strat de pietriş pentru a evita incendierea traverselor. Suprastructura caii cu dispozitive pentru compensarea dila-taţiei se foloseşte la capetele podurilor metalice de lungime mare, cum şi ia intrările în staţiile de pe liniile cu şine sudate, pentru a permite dilatarea şinelor pe o distanţă mai mare decît lărgimea unui rost de dilataţie obişnuit. V. sub Pod, 1. ~a drumu'ui. Drum.: Ansamblul format de sistemul rutier şi de amenajarea acostamentelor. V. Acostament, Sistem rutier. 2. navei. Nav,' Construcţie situată deasupra punţii principale a corpului propriu-zis al unei nave, destinată amplasării încăperilor de locuit şi de deservire, mărind astfel volumul util al navei, îmbunătăţind totodată condiţiile de navigabili-tate a navei. După felul şi utilizarea navei, suprastructura se poate întinde pe întreaga lungime a corpului navei, formînd o suprastructură continua sau completă, sau numai pe porţiuni aie acesteia, formînd o suprastructură incompletă, Suprastructura podului 669 Supratensiune După locul unde e amplasată, se deosebesc următoarele tipuri de suprastructuri incomplete: Teuga, situată la prora navei, avînd pereţii laterali, în prelungirea bordajului corpului. Se numeşte teuga scurtă, cînd cuprinde 10 - * * 15 % din lungimea totală a navei, sau teugă lungă, cînd cuprinde 20*-*35% şi mai mult din aceasta. Serveşte la mărirea flotabilităţii prorei navei, la protejarea punţii superioare de valurile datorite vîntului, pentru uşurarea operaţiilor de ancorare, cum şi ca magazie pentru cabluri, felinare, vopsele; uneori constituie cabine pentru echipajul inferior. D u n e t a e situată la pupa navei, avînd pereţii laterali în prelungirea bordajului corpului. Serveşte la protejarea instalaţiilor de guvernare din pupă, la amenajarea de cabine de locuit şi de serviciu, la adăpostirea spiraiului maşinilor (cînd compartimentul maşinilor e situat la pupă), etc. Castelul central, care se întinde pe o parte a regiunii centrale a navei. Serveşte la mărirea volumului util al navei şi asigură rezistenţa generală longitudinală a acesteia, cînd lungimea suprastructurii centrale depăşeşte porţiunea din lungimea navei în care momentul de încovoiere are valoare maximă; mai serveşte la protecţia trecerilor contra valurilor, a spiraiului de lumină, a sălii maşinilor sau a căldărilor. Semi teuga şi s e m i d u n e t a, la cari jumătate din înălţimea suprastructurii se găseşte peste punte, iar cealaltă jumătate sub puntea superioară. Suprastructurile parţiale pot fi reunite ia partea lor superioară printr-o punte unică, care ia în acest caz numirea de punte-tendă, puntea bărcilor, etc., după utilizarea pe care o are (v. şî sub Punte 2). După felul materialelor de construcţie, suprastructurile pot fi de lemn (în general numai la navele cu corpul de lemn) sau metalice; în ultimul timp se extinde trecerea la construcţia parţială sau totală a suprastructurilor de aliaje uşoare, în vederea reducerii greutăţii constructive a navei şi a îmbunătăţirii stabilităţii sale (prin coborîrea centrului de greutate). Pereţii longitudinali ai suprastructurilor sînt, fie în prelungirea bordajului corpului navei, în care caz suprastructura se întinde pe toată lăţimea punţii, sau depărtaţi de bordurile navei, spaţiile libere astfel create între bord şi pereţii suprastructurii formînd coridoare acoperite sau treceri. Transversal, suprastructurile sînt limitate de pereţi numiţi frontali. Suprastructurile izolate şi cari nu ajung în borduri se numesc r u f u r i. Separarea pe verticală a suprastructurilor lungi se face prin punţile respective, înălţimea între punţi fiind de 2.1 —2,4 m, uneori pînă la 3,0 m. Pentru substructuri izolate, de dimensiuni mici (timonerie, cabină de comandă, etc.), acoperămîntul acestora păstrează numirea generică de acoperiş. Tipurile principale ale suprastructurilor menţionate se întîlnesc, pe nave, în diferite combinaţii, de diferite lungimi şi înălţimi, şi cari, împreună cu numărul variabil de. punţi, determină tipul arhitectonic al navei. Alegerea lor se face în funcţiune de tipul navelor şi de necesităţile de exploatare, de asigurarea unei rezistenţe aerodinamice cît mai reduse (în special la navele rapide) şi de estetica formei exterioare a navei (în special la navele de pasageri). în figură sînt prezentate schematic tipuri de suprastructură pentru nave de mărfuri şi de pasageri (partea punctată reprezintă suprastructuri cari nu ajung pînă la borduri). Inter-punţile suprastructurilor se numerotează în raport cu poziţia lor faţă de puntea principală, cea situată pe puntea principală fiind numită suprastructură de ordinul I, cea de deasupra acesteia, de ordinul ll, etc. Suprastructurile fiecărui ordin se dimensionează, în ce priveşte rezistenţa, corespunzător solicitărilor la cari sînt supuse. Din punctul de vedere al roiului lor în rezistenţa corpului navei, suprastructurile continue de ordinul I pot fi: suprastructură normală, cînd aceasta e considerată ca adaus lacorpul navei, în care caz dimensionarea de rezistenţă a corpului propriu-zis al navei (limitat la puntea principală) se face independent destructura de rezistenţă a suprastructurii; s u p'rast r uc-t u ră întărită, cînd aceasta e considerată ca făcînd parte din structura de rezistenţă generală a navei, şi în care caz structura de rezistenţă a suprastructurii va fi întărită, în timp ce vor putea fi micşorate dimensiunile structurii de rezistentă ale cocei, în special cele din regiunea punţii principale. Cînd puntea superioară trebuie să fie cît mai liberă şi degajată (de ex. pentru transportul de cherestea şi de mărfuri pe aceasta), dezvoltarea suprastructurilor trebuie să fie cît mai mică, iar cînd nava reclamă un volum mare al încăperilor de locuit şi de serviciu (cu condiţii de lumină şi de ventilaţie naturale, satisfăcătoare), cum şi o suprafaţă mare a punţilor de promenadă (de ex. la navele de pasageri), dezvoltarea suprastructurilor trebuie să fie cît mai mare posibil. V. şî sub Navă. i. podului. Pod.: Ansamblul format din elementele de construcţie (bolţi, arcuri, grinzi, platelaj, etc.), cari susţin calea şi transmit infrastructurii sarcinile permanente aie acesteia, sarcinile utile şi sarcinile incidentale. V. şi Pod. *2. Suprastructura scoarţei. Geol.: Cuvertura de roci sedi-metare (Stratisfera) în care se găsesc-majoritatea structurilor geologice. Ea e dispusă peste o infrastructură (fundament, soclu), formată din roci metamorfice şi magmatice intruzive vechi. 3. Supratarâ, pl. supratare. Gen.: Greutatea celui de al doilea ambalaj al unei mărfi. 4. Supratensiune, pl. supratensiuni. 1. Elt.: Tensiune electrică anormală care, apărînd într-un circuit electric, ca urmare a unei perturbaţii, şi depăşind valoarea maximă a tensiunii de serviciu, e susceptibilă să producă deranjamente şi avarii peri-clitînd siguranţa sau buna funcţionare a liniilor, aparatelor şi maşinilor electrice, prin solicitarea şi deteriorarea izolaţie^ electrice a acestora. In funcţiune de mărimea (amplitudinea) şi de desfăşurarea în timp (forma, durata) a supratensiunii, izolaţia conductoarelor faţă de pămînt sau faţă de punctul neutru al instalaţiei, cum şi izolaţia între conductoare, pot să cedeze prin contur-nare (v.) sau străpungere (v.), stabilindu-se prin curenţi de fugă (v.), scîntei (v.), respectiv arcuri electrice (v.), o legătură conductoare accidentală între conductoarele sub tensiune, respectiv între acestea şi pămînt. Curenţii cari trec pe suprafaţa sau prin corpul izolaţiei la pămînt sau între conductoarele sub tensiune pot să fie, în reţelele electroenergetice de înaltă şi de joasă tensiune, atît de mari, încît, prin efectele lor dinamice şi termice, să distrugă local izolaţia principală şi să compromită funcţionarea normală a instalaţiei respective. Se folosesc dispozitive şi aparate de protecţie contra supratensiunilor, -cari să evite apariţia sau să limiteze amplitudinea şi durata lor la valori nepericuioase, iar în -~.azui cînd aceasta nu e posibil, J Schemele suprastructurilor unor cave cu aproximativ aceiaşi Tonaj deadweight, dar cu număr crescînd de pasageri, (partea punctată reprezintă suprastructuri cari nu ajung pînă în borduri.) a, b, c) nave pentru mărfuri şi un număr redus de pasageri; d, e, f, g, h, i, j) nave de pasageri; 1) teugă scurtă; 2) teugă iungă; J) dunetă; 4) castei central. Supratensiune 670 Supratensiuni să izoleze selectiv partea de instalaţie care prezintă defecte de izolaţie permanente (v. Protecţia contra supratensiunilor, sub Protecţia instalaţiilor electrice). Supratensiunile produc curenţi de frecvenţă industrială şi curenţi de frecvenţă înaltă, faţă de aceştia din urmă instalaţiile avînd o comportare specială. Astfel, pentru curenţii de frecvenţă acustică (0,100--*15 kHz) circuitul electric poate fi considerat cu parametri concentraţi, pe cînd pentru frecvenţele înalte (>15 kHz) circuitul trebuie considerat cu parametri repartizaţi (ţinîndu-se seama de inductivitaţile şi de capacităţile dintre elementele de circuit, cum şi de capacităţile dintre acestea şi pămînt). După sensul lor, se deosebesc supratensiuni transversale şi supratensiuni longitudinale. Supratensiunile transversale consistă în creşterea anormală a potenţialului unui punct sau al unei porţiuni de circuit faţă de pămînt sau în creşterea anormală a diferenţei de potenţial între două conductoare de polaritate diferită. Aceste supratensiuni pot provoca o descărcare în scîntei sau în arc între un conductor şi masă sau între două conductoare prin izolantuf care îi separă; ele pot fi datorite: arcului la pămînt; manevrelor voluntare sau deranjamentelor diverse în linii scurte, cu capacitate concentrată; ruperilor de linii în reţele avînd neutrul legat la pămînt printr-o bobină de stingere; contactelor accidentale între conductoare de înaltă tensiune şi conductoare de joasă tensiune. Supratensiunile longitudinale consistă în creşterea anormală a diferenţei de potenţial dintre două puncte vecine ale unui aceluiaşi conductor (de ex. între două spire sau bobine), între cari în mod obişnuit diferenţa de potenţial e mică. Aceste supratensiuni pot provoca distrugerea izolanţilor prin descărcări cari în general sînt mici scîntei, însă efectul lor acumu-lîndu-se se poate ajunge la descărcări distructive. Astfel de supratensiuni se produc, în special, în înfăşurările maşinilor electrice. După provenienţă, se deosebesc supratensiuni interne şi supratensiuni externe. Supratensiunile interne apar din cauza unor modificări bruşte ale stării electromagnetice, respectiv ale parametrilor electromagnetici ai circuitelor electrici, datorită unor deranjamente (puneri la pămînt, scurt-circu ite) sau unor acţiuni de conectare, de impedanţe (sarcini), capacităţi (linii electrice sau condensatoare), reactanţe (transformatoare, bobine de reactanţă, maşini electrice). Supratensiunile interne sînt în general trecătoare, însă pot provoca uneori şi fenomene de rezonanţă staţionare, dacă se creează circuite oscilante cu o frecvenţă proprie egală cu frecvenţa reţelei sau o armonică superioară a ei. în sens larg se consideră supratensiune internă şi ridicarea trecătoare a tensiunii de frecvenţă industrială, de exemplu cea care apare la capătul unei linii lungi după deconectarea ei de la sursă (datorită efectului Ferranti), sau supratensionarea unor faze la punerea la pămînt a altei faze. Supratensiunile interne se iau ca bază pentru dimensionarea izolaţiei reţelelor şi echipamentului electric, principial izolaţia trebuind să reziste fără conturnări acestor supratensiuni, iar stabilirea nivelului de izolaţie făcîndu-se conform regulilor de coordonare a izolaţiei (v. Izolaţiei, coordonarea ^). Fenomenele transitorii cari apar la conectarea circuitelor sau la deranjamente se pot extinde asupra întregii reţele sau numai asupra unei părţi a ei (de ex. partea deconectată), întreruperea unor curenţi intenşi (de ex. curenţi de scurtcircuit) poate provoca, prin descărcarea bruscă a capacităţilor sau a reactanţelor, supratensiuni interne considerabile, energia electromagnetică înmagazinată în aceste elemente de circuit eliberîndu-se brusc, ceea ce poate produce efecte periculoase. Aceste fenomene se complică datorită faptului că sînt însoţite de arcuri electrice, cari sînt instabile, se pot întrerupe şi reaprinde, provocînd noi fenomene transitorii, ceea ce îngreunează considerabil urmărirea lor prin calcule. De aceea, evaluarea supratensiunilor interne cari pot apărea într-o reţea e în general o problemă de observaţii, de măsurători laborioase şi de consideraţii statistice. Supratensiunile măsurate în reţelele europene cu tensiuni cuprinse între 45 şi 100 kV s-au ridicat la următoarele valori multiple ale tensiunii nominale: la puneri ia pămînt în reţele cu neutrul izolat, 2,3“-3,0; la puneri la pămînt în reţele cu neutrul pus direct la pămînt, 4,0; la deconectarea pe cabluri în gol, 2,7—3,0; ia deconectarea liniilor aeriene în gol cu neutrul izolat, 3,0---4,0; la deconectarea liniilor aeriene în gol cu neutrul legat prin bobină de atingere, 2,5***3,0; la deconectarea liniilor aeriene în gol cu neutrul legat direct la pămînt, 2,0*“2,5. La deconectarea transformatoarelor în gol sau cu sarcini inductive apar supratensiuni de 1,4***4,5 ori tensiunea normală pe partea deconectată (primară), şi de 1,3** 2,3 ori pe partea secundară. La tensiuni mai înalte, frecvenţa proprie a reţeieior e mai mică, din cauza creşterii inductanţei şi a capacităţii, iar durata supratensiunilor interne e mai mare deoarece scade cota relativă a pierderilor şi deci amortisarea. Stabilitatea izolaţiei echipamentului electric faţă de supratensiuni de frecvenţă medie e mai puţin studiată decît stabilitatea faţă de supratensiunile de origine atmosferică. Tensiunea de amorsare ia frecvenţă industrială a eclatoarelor de protecţie, montate direct pe izolatoare, care poate fi luată drept criteriu de stabilitate, se reglează conform majorităţii prescripţiilor la o valaore circa de două ori mai mare decît tensiunea maximă de serviciu. Fenomenele transitorii implicate de supratensiuni se caracterizează prin forma şi frecvenţa tensiunilor şi a curenţilor, prin repartizarea lor, înainte şi după apariţia lor. Ele fiind de frecvenţă medie sau înaltă sînt supuse unor amortisări puternice cari ie anulează în fracţiuni de perioadă ale frecvenţei reţelei. La oscilaţii de medie frecvenţă, fenomenele de propagare nu sînt evidente şi reţeaua se poate echivala cu elemente de circuit concentrate, ceea ce permite un calcul mai simplu al fenomenelor cuasistaţionare. Linii lungi omogene cu parametri repartizaţi spaţial se analizează pe baza teoriei propagării undelor, iar combinaţii de elemente de circuit concentrate şi repartizate se reduc prin aproximaţii la lanţuri de cuadripoli în T sau tc, ceea ce permite o urmărire suficient de exactă a fenomenelor. în principiu, toate fazele reţelei sînt afectate de fenomenele de supratensiune, ele fiind legate galvanic prin înfăşurările generatoarelor şi transformatoarelor, sau cuplate magnetic cu alte circuite. Analiza fenomenelor prin calcule se face pe baza unor scheme echivalente, cari le reproduc în principiu şi permit extinderea concluziilor la reţelele reale. In calcule aproximative se ia în consideraţie o singură fază. Cazurile tipice în cari pot apărea supratensiuni interne sînt următoarele: întreruperea alimentării elementelor de circuit, întreruperea scurt-circu iţelor, întreruperea transformatoarelor în gol sau în sarcină inductivă, deconectarea liniilor în gol, a cablurilor şi a bateriilor de condensatoare. Supratensiunile externe sînt de origine atmosferică sau provin din atingerea cu instalaţii electrice de tensiuni nominale Superioare. î. Supratensiune. 2. Elt., Chim. fiz. : Efect al pclarizaţiei electrochimice (v.), care consistă în apariţia unei diferenţe între tensiunea reală de descărcare şi tensiunea de echilibru corespunzătoare, considerînd şi polarizaţia de concentraţie. Supratensiunea, datorită separării ionului, e un proces lent, care necesită o energie de activare, aşa cum în desfăşu Supratensiuni 671 Supratensiune rarea reacţiilor chimice lente e necesară o energie de activare, Energia elec+romagnetică necesară supratensiunii are deci caracter analog cu energia de activare a proceselor chimice. Supratensiunea se produce printr-o polarizare ireversibilă, deoarece energia electromagnetică corespunzătoare nu se regăseşte la inversarea procesului de electrod. Supratensiunea se întîlneşte la separarea electrolitică a multor ioni metalici. Importanţa cea mai mare o prezintă supratensiunea gazelor, în special a hidrogenului şi, mai puţin, a oxigenului. Supratensiunea hidrogenului prezintă importanţă prin faptul că procesele electrochimice industriale în soluţii apoase se produc aproape totdeauna cu descărcare de hidrogen, a cărui prezenţă influenţează calitatea depunerilor metalice, randamentele de curent sau producerea altor reacţii secundare. în teoria supratensiunii hidrogenului se consideră că supratensiunea se datoreşte unei polarizaţii electrochimice în care faza lentă, cerînd o energie de activare, e unirea atomilor H în molecule: 2H H2, dar e acceptată şi varianta după care faza lentă ar fi descărcarea ionului: (H^O)+ -\-e~ —► (H fixat la metalul M). Valoarea supratensiunii hidrogenului e determinată de densitatea de curent, de natura metalului şi de aspectul suprafeţei lui, de temperatură şi de compoziţia soluţiei. — Supratensiunea yjh creşte cu densitatea de curent conform cu relaţia empirică v]H = a+fe• log. I, unde I e densitatea de curent, a şi b sînt constante (a e valoarea supratensiunii pentru 1—1, iar b^O, 12 V). Pe baze teoretice, considerînd fază lentă descărcarea ionului H30+, se găseşte o relaţie analogă cu relaţia precedentă: , 2’3 RT , 7ÎH=const.+-^F- >°g 7' unde a e o valoare apropiată de 0,5, R e constanta gazelor perfecte, T e temperatura în grade Kelvin şi F e constanta lui Faraday. — Pe metalele cu suprafaţă poroasă, hidrogenul se descarcă cu o supratensiune mai mică decît pe acelaşi metal cu suprafaţa lucie. Astfel, pe un catod de platin platinat şi la densităţi mici de curent, hidrogenul se descarcă fără supratensiune. Pe alte metale (v. tabloul I) supratensiunea poate atinge valori foarte mari. Tabloul I. Supratensiunea hidrogenului (măsurată cu intensitate descrescîndă; potentialul corespunzător încetării degajării de gaz) 6^25° Metal ! T‘ H I v I Meta! I v Platin platinat 0,00 ! Nichel lucios ! 0,21 Platin lucios 0,08 CuDru 0,16 Aur 0,02 I Fier ! 0,17 Argint 0,15 ! Plumb 0,64 Nichel spongios I 0,05 ! I Mercur | 0,78 Teoriile actuale cari explică relaţia dintre natura metalului şi valoarea supratensiunii respective a hidrogenului nu sînt satisfăcătoare. — Supratensiunea hidrogenului scade cu temperatura cu aproximativ 2-**4 mV pentru metalele cu supratensiune mare şi creşte în timp. — Supratensiunea hidrogenului e influenţată de compoziţia soluţiei (activitate mare în ioni H+, prezenţa substanţelor tensioactive, prezenţa a diverşi electroliţi), conform relaţiei (mai cuprinzătoare decît relaţiile precedente): , RT . 2.3 RT . _ r)H=const.+ t}j-— In aH+H-----------—-log/, unde e potenţialul electrocinetic, iar #H+ e activitatea ionilor H* în soluţie. Supratensiunea oxigenului depinde de aceiaşi factori ca •şi supratensiunea hidrogenului, însă valorile ei sînt mult mai puţin bine definite decît ale hidrogenului, iar variaţia cu densitatea de curent nu prezintă aceeaşi regularitate ca la hidrogen. Valoarea supratensiunii oxigenului e influenţată mult de natura metalului care formează anodul; ordinea metalelor, faţă de supratensiunea oxigenului, e însă cu totul deosebită faţă de aceea a hidrogenului (v. tabloul II). Tabloul II. Supratensiunea oxigenului (măsurată cu intensitate descrescîndă; potenţialul corespunzător încetării degajării de gaze) 0 = 25° Metal I V, i oxigen V I Metal | li ! ^oxigen Nichel (spongios) ! 0,05 || Plumb 0,30 Nichel (lucios) | 0,12 || Argint 0,40 Fier î 0,24 ij riatin iuciu 0,44 Platin platinat 0,24 I! Supratensiunea la depunerea metalelor e caracterizată printr-un potenţial apropiat de potenţialul reversibil, cînd se folosesc densităţi mici de curent şi soluţii de săruri metalice simple. Fierul, nichelul şi cobaltul fac excepţie; aceste metale se depun la catod cu supratensiune, chiar la densităţi mici de curent datorită polarizaţiei electrochimice care însoţeşte descărcarea ionilor Fe2+, Ni2+, Co2+. Din soluţii de săruri complexe, multe metale se depun cu supratensiuni înalte, datorită polarizaţiei electrochimice care apare ca urmare a procesului de descărcare a ionilor. Supratensiunea are o foarte mare importanţă practică. Ketale cu potenţial de descărcare mai negativ decît al hidrogenului, cum sînt plumbul, staniul, cadmiu!, zincul, se pot depune totuşi din mediu acid chiar puternic, deoarece degajarea hidrogenului pe aceste metale cere o supratensiune; la electroliză, cu o densitate mare de curent, potenţialul de separare ai hidrogenului devine mai negativ decît potenţialul de separare al metalelor menţionate mai înainte şi permite acestora să se depună. în mod analog, procedeul cu catod de mercur pentru obţinerea hidroxidului de sodiu se bazează pe supratensiunea foarte înaltă cu care se descarcă hidrogenul pe mercur, ceea ce permite ionului sodiu să se descarce direct pe mercur, cu formare de amalgam de sodiu, deşi potenţialul de descărcare al sodiuiui e foarte negativ. Acumulatoarele de plumb nu ar putea fi încărcate la 2 V, dacă hidrogenul nu s-ar descărca cu supratensiune mare pe plumb, deoarece pe electrod s-ar degaja hidrogen la o tensiune mult mai joasă şi sulfatul jde plumb format în timpul descărcării nu s-ar putea reduce. în general, tensiunea electromotoare a pilelor electrice cu soluţie apoasă nu ar putea depăşi 1,23 V, tensiunea electromotoare a pilei oxigen-hidrogen (pila cu gaz detonant), deoarece dacă nu ar exista o supratensiune pentru hidrogen în toate aceste pile, s-ar degaja gaz detonant. Importanţă practică mai mare are supratensiunea în sintezele de oxidare şi reducere electrolitică. Un electrod pe care se descarcă hidrogen, de exemplu cu o supratensiune de 0,5 V, poate fi considerat drept un electrod reversibil de hidrogen, care se găseşte sub o presiune capabilă să facă potenţialul mai negativ cu 0,5 V decît potenţialul electrodului de hidrogen la presiune atmosferică. O supratensiune de 0,5 V corespunde la o presiune de 10l7 at; acţiunea reducătoare a unui astfel de electrod corespunde Supratonator 672 S u p ravo I to r-devol to r cu acţiunea hidrogenului la presiunea de 1017 at. Pe suprafaţa catodului se poate exercita o acţiune reducătoare foarte intensă, care ar lua naştere altfel numai la presiuni de hidrogen practic irealizabile. Intensitatea acţiunii reducătoare a catodului poate fi reglată după necesitate, folosind catozi metalici cari' dau supratensiuni pentru hidrogen mai mari sau mai mici şi densităţi de curent mai mari sau mai mici. Acestea fac ca reducerea electrolitică să fie o metodă foarte valoroasă a chimiei de sinteză. Analog se explică acţiunea oxigenului în reacţiile de oxidare anodică: o supratensiune de aproximativ 0,1 V corespunde la o presiune de oxigen de aproximativ 107 at. Supratensiunea are un roi important şi asupra depunerii catodice a metalelor; depuneri de calitate superioară, compactă, cu cristale fine şi lucioase, se obţin totdeauna în condiţiile unei electrolize cu polarizaţie catodică mare 1. Supratonator, pl. supratonatoare. Ind. hîrt.: Maşină pentru măcinarea continuă a pastei de hîrtie (v.), asemănătoare cu rafinoareie conice obişnuite (v. sub Rafinor), de cari se deosebeşţe prin următoarele: compacitatea construcţiei; are partea conică foarte scurtă şi cu conicitate mai mare; la capetele de ieşire, largi, ale conului rotorului şi al statorului sînt fixate cîte un disc de oţel cu fante radiale frezate; are rotorul conic echipat cu canale longitudinale. Datorită construcţiei complexe, în timpul funcţionării se produc o serie mare de impulsii de presiune hidrodinamică, cu efect favorabil asupra fibrelor şi asupra procesului de producţie; suprafaţa fibrelor devine fin pieptenată şi fibrilată, astfel încît fibrele devin m6i şi voluminoase, iar—la acelaşi grad de măcinare— pasta are caracteristici de rezistenţă mai bune; la acelaşi grad de măcinare, pasta prelucrată în supratonator se deshidratează mai uşor pe sita maşinii, decît pasta prelucrată în rafinorul conic obişnuit; consumul de energie, care depinde şi de consistenţa materialului, e mai mic. Consumul de energie e de 30--*50% din cel al celorlalte maşini de măcinat. SupratonatoruI lucrează cu consistenţe de 1,8***8%. 2. Supratopire. Metg.: Sin. Subrăcire (v.), Suprafuziune, Suprarăcire. s. Supraunitar. Mat.: Calitatea unui număr sau, în particular, a unei fracţii ordinare de a avea o valoare mai mare decît unitatea. 4. Supravoitor-devoltor, pi. supravoltoare-devoltoare. Elt.: Aparat sau maşină asociate cu o sursă de energie, electromagnetică, cari permit să se adaoge la tensiunea sursei sau să se scadă din ea o tensiune reglabilă continuu sau în trepte între limite determinate, Ca supravoltoare-devoltoare se pot folosi transformatoare (v.), reactoare (v. Reactor 1), regulatoare de inducţie (v.), cum şi maşini sincrone şi de curent continuu. Transformatorul s upravoltor-devol-tor se cuplează cu transformatorul principal, legînd în paralel înfăşurările lor primare, şi în serie înfăşurările ior secundare. Tensiunea rezultantă reprezintă, practic, suma aritmetică a tensiunilor celor două transformatoare. Cu rolul de supravoitor-devoltor se folosesc transformatoare a căror tensiune secundară poate fi variată în trepte sau continuu. Deoarece transformatorul supravoitor-devoltor, legat în serie cu alt transformator, e expus să fie avariat în cazul întreruperii alimentării lui pe partea primară se iau măsuri speciale de protecţie contra acestei eventualităţi. Reactoarele (bobineie de reactanţă), cu inductanţă fixă sau variabilă, legate în serie, în circuitele de alimentare a receptoarelor, pot îndeplini funcţiunea de supravoltoare-devoltoare. Ca exemplificare e de menţionat folosirea reactoarelor cu inductanţă fixă în circuitul de alimentare al comutatoarelor (v.) între reţeaua de curent alternativ şi inelele maşinii. Prin variaţia excitaţiei comutatoarei variază tensiunea alternativă aplicată la ineleşi, ca urmare, variază tensiunea continuă. Variaţia tensiunii alternative e produsă de variaţia curentului reactiv absorbit / sin 9, considerînd invariant curentul activ /. Reglarea tensiunii comutatoarei prin reactoare. a) schemă; b) diagramă. Icos 9, ceea ce are drept consecinţă variaţia căderii de tensiune reactivă X I sin 9 în reactor (v. fig. I) şi deci variaţia tensiuni i aplicate la inele. Regulatorul de inducţie, simplu sau dublu, foiosit ca supravoitor-devoltor, e legat cum urmează: înfăşurările rotorului, cu funcţiunea de înfăşurări primare, sînt conectate în pa- _______________ ^~vVAq" ___ \AA/VW- —>/VWvVv------ L'VWV --AAVV- r~A/Wv----vVWVNAr-* jLwwy-i —wv- j—----------------------Vi L~/vvv- AAA/V— -vVVWVV------ r-VM/V-------WvVV— 3 Regulator de inducţie (/) cu transformator de excitaţie (2) şi transformator serie (3). raiel la reţeaua de al imentare, iar înfăşurările statorului, cu funcţiunea de înfăşurări secundare, sînt conectate în^serie cu roţeaua. în cazul reţelelor de înaltă tensiune, rotorul e alimentat prin intermediui unui transformator coborîtor de tensiune (transformator de excitaţie), iar statorul poate fi şi el conectat prin intermediul unui transformator ridicător de tensiune ale cărui înfăşurări secundare sînt legate în serie cu reţeaua de alimentare (v. fig. II). Maşina sincrona ca supravoitor-devoltor e folosită pentru reglarea tensiunii alternative aplicate maşinii comutatoare spre a obţine reglarea tensiunii continue. Cele două maşini au acelaşi număr de poli; indusul maşinii sincrone şi al comutatoarei instalate pe acelaşi ax sînt legate în serie; excitaţia maşinii sincrone e alimentată de la partea de curent continuu a comutatoarei; variaţia tensiunii alternative aplicată comutatoarei se obţine prin variaţia excitaţiei. Maşina sincronă acţionează ca generator, cînd măreşte tensiunea, comutatoarea funcţionînd în acest caz în parte ca motor care acţionează generatorul sincron; maşina sincronă funcţionează ca motor cînd micşorează tensiunea alternativă, comutatoarea funcţionînd în acest caz în parte ca generator de curent continuu acţionat de motorul sincron. Maşina de curent continuu folosită ca supravoitor-devoltor e legată în serie cu o sursă de tensiune constantă, de exemplu la o reţea de al imentare (v. fig., sub Devol-tor). Variind curentul de excitaţie ca sens şi mărime, se obţine o tensiune rezultantă variabilă între limite largi. Supresoare, grila 673 Sura de stepa î, Supresoare, grila ~.EJc.: Grilă de frînare aşezată între anodul şi grila-ecran a unui tub electronic, pentru a împiedica captarea, de către grila-ecran, a electronilor proveniţi din emisiunea secundară a anodului. Potenţialul supresoarei e apropiat de potenţialul catodului; în general, supresoarea se leagă de catod. Electronii emişi de catod cari trec de sarcina spaţială din apropierea catodului pot străbate prin domeniul de potenţial nul din jurul supresoarei deoarece au o energie cinetică mare cîştigată în contul diferenţei de potenţial anod-catod. Deşi potenţialul anodului variază în timpul funcţionării, totuşi el rămîne totdeauna pozitiv, adică mai înalt decît potenţialul supresoarei. Electronii proveniţi din emisiunea secundară a anodului, cari au totdeauna o energie mai mică decît electronii primari, nu pot trece de supresoare şi se întorc spre anod. Apropierea anodului face ca potenţialul dintre spirele supresoarei să fie mai înalt decît cel al spirelor sale — şi anume cu atît mai mult, cu cît distanţa dintre spire e mai mare (cu cît grila e mai rară). De aceea, o grilă prea rară poate lăsa să treacă o parte a electronilor secundari de ia anod spre griia-ecran. O grilă prea deasă poate provoca întoarcerea unei părţi importante a electronilor primari, de la catod spre grila-ecran, caracteristica anodică a tubului fiind, în acest caz, rectilinie, numai pentru potenţiale anodice relativ înalte. 2. Supresor de ecou, pl. supresoare de ecou. Telc.: Dispozitiv conectat la capătul unei linii de telecomunicaţii lungi, S f fie fie SB Supresor de ecou. SD) sistem diferenţial; Re) repetor; SE) supresor de ecou; I) linie pe patru fire; A) amplificator; R) redresor; D) dispozitiv de blocare. pe patru fire, de frecvenţă vocală sau înaltă (cu curenţi purtători), pentru evitarea fenomenului de ecou (v. Ecou telefonic). Var. Suprimător de ecou. Consistă (v. fig.) dintr-un amplificator (A), un redresor (R) şi un dispozitiv de blocare (D), dispuse toate în serie şi transversal pe linia de telecomunicaţii. Semnalul transmis de fa stînga ia dreapta, de exemplu, amplificat ori de cîte ori trece prin repetoarele Re (v. Repetor) şi ajuns la capătul din dreapta, trece în parte prin supresorui de ecou SE şi în parte prin sistemul diferenţial SD, spre abonatul din dreapta. Partea de semnal care trece prin supresorui de ecou e amplificată în A şi, după redresare în R, acţionează asupra dispozitivului de blocare D, blocînd calea de la dreapta spre stînga, care formează ecoul. Supresoarele de ecou trebuie să poată acţiona rapid (în cel mult ms) şi trebuie să păstreze blocarea un timp mai lung (50---150 ms\ pentru a evita formarea ecoului, dar nu prea lung, pentru a nu bloca semnalul de răspuns venit de la abonatul din dreapta spre cel din stînga. Dispozitivul de blocare poate fi: cu relee, cu tuburi electronice sau cu diode semiconductoare. 3. Supresor de reacţiune. Telc.: Dispozitiv folosit în sistemele de radiotelefonie bilaterală (în ambele sensuri), pentru a împiedica reacţiunea între calea de emisiune şi cea de recepţie. La capătul unei legături radiotelefonice bilaterale, intrarea în emiţător e legată cu ieşirea din receptor la unul şi acelaşi telefon. O parte din energia semnalului vocal transmis de emiţător se poate întoarce la receptorul propriu, fie direct, cînd se utilizează aceeaşi lungime de undă pentru cele două sensuri de transmisiune, fie prin intermediul postului depărtat, cînd se utilizează două lungimi de undă diferite. Această fracţiune de energie întoarsă se transmite în parte la telefonul vorbitor şi în parte reintră în emiţător, realizînd astfel o cale de reacţiune, care poate provoca oscilaţia întregului sistem. în telefonia cu fir, aceasta se evită cu ajutorul transformatorului diferenţial şi al echilibrului de linie. în radiotelefonie, acest procedeu nu e suficient şi e necesar să se folosească un supresor de reacţiune, care să împiedice ca energia intrată în receptor să pătrundă în emiţătorul propriu, în acest scop, în timp ce unul dintre cele două sensuri de transmisiune e liber (deblocat), celălalt e blocat — şi reciproc. La extremitatea unei legături rad iotelefonice sînt două căi, dintre cari una de emisiune şi alta de recepţie. în intervalul de repaus pot fi patru posibilităţi ale stării căilor deblocate sau blocate: ambele căi, cea de emisiune şi cea de recepţie, deblocate; calea de emisiune deblocată şi calea de recepţie blocată; calea de emisiune blocată şi calea de recepţie deblocată; ambele căi. cea de emisiune şi cea de recepţie, blocate. în figură e dată ca exemplu schema de principiu simplificată a unui supresor de reacţiune. în stare de repaus, calea de emisiune e blocată prin scurt-circuitarea releului SC. Cînd se începe convorbirea de la postul considerat, o parte din energia vocii e derivată din amplificatorul de transmisiune, se detectează în detectorul de transmitere DT şi desface scurt-circuituf prin releuI de scurt-circuitare a căii de emisiune SC, blocînd totodată calea de recepţie prin releul de blocare prin transmisiune TS. Pentru sensul celălalt de convorbire, se blochează sensul de transmisiune prin .releu! de blocare prin recepţie RS, cu ajutorul semnalului recepţionat şi detectat în detectorul de recepţie DR. ÎntîrzietoruI de transmisiune IT şi cel de recepţie IR introduc o întîrziere de cîteva milisecunde în calea vorbirii, pentru a permite acţionarea releelor de blocări, fără mutilarea cuvintelor. 4. Supron. Ind. text.: Fibră textilă (v.) poliamidică Sin. Relon, Capron, Perlon, etc. 5. Sur: Sin. Cenuşiu (v. Cenuşiu 2). Termenul e folosit frecvent pentru definirea culorii părului sau a lînii animalelor, a penelor păsărilor, etc. cari au o culoare intermediară între alb şi negru, pentru culoarea cerului sau a norilor, etc. 6. Sura de stepa. Zoot.: Rasă de bovine răspîndită în Estul şi în Sudul Europei. E principala rasă autohtonă din ţara noastră, unde se deosebesc următoarele varietăţi: transilvăneană, ialomiţeană, moldovenească, bucsană şi dobrogeană. în Transilvania ea a fost înlocuită, în cea mai mare parte, cu rasa băIţaţă romînească, creată din rasa Simmenthal (v.). Vitele sure de stepă au o constituţie robustă, sînt rezistente la condiţii de climă defavorabile şi puţin pretenţioase în ce priveşte hrana. Au capul lung şi mare; coarnele lungi şi, de obicei, în formă de liră; pieptul, îngust şi adînc; spinarea, insuficient de dreaptă; crupa teşită, cu şolduri ieşite în afară; membrele, lungi şi puternice. Culoarea e sură de diferite Supresor de reacţiune. CT) centrală telefonică; TD) transformator diferenţial: £) echilibror; AT şi AR) amplificator de transmitere şi de recepţie; DT şi DR) detector de transmitere şi de recepţie; IT şi IR) întîrzietor de transmitere şi de recepţie; SC) releu de scurt-circuitatre a căii de emisiune; TS şi RS) releu de blocare prin transmisiune şi prin recepţie; ER şi RR) postul de radioemisiune şi cel de radiorecepţie 43 Surcea 674 nuanţe. Greutatea vie a vacilor e de250--*500 kg, iar a boilor, de 400”-700 kg. Boii îngrăşaţi pot atinge 1000 kg greutate vie. Vitele sure de stepă sînt animale de muncă foarte bune. Producţia lor de lapte e relativ redusă, însă în condiţii raţionale de îngrijire şi hrănire ele pot da 2000---2500 kg lapte pe an. Conţinutul de grăsime al laptelui e mare, variind între 4 şi 5%. Randamentul la tăiere e de 50%. î. Surcea,pl. surcele. Ind. lemn.: Bucată subţire de lemn care sare cînd se ciopleşte sau cînd se sparge un lemn, sau care se taie intenţionat, pentru a servi la aprinsul focului. 2. Surcel, pl.surcei. Ind. ţâr.: Sin. Huludeţ(v. Huludeţ 1). 3. Surcele de lemn. Ind. hîrt., Ind. lemn.: Sin. Aşchii de lemn (v. Lemn, aşchii de —), Tocătură de lemn. 4. Surdina, pl. surdine. 1: Piesă de metal sau de lemn, în formă de pieptene dublu, care se fixează pe scaunul instrumentelor muzicale cu coarde (de ex.: vioară, violoncel, etc.), pentru a slăbi intensitatea sunetului. Prin extensiune, se numeşte surdină şi dopul care se aplică la trompete, pentru a face să scadă intensitatea emisiunii sonore. 5. Surdina. 2. Elt.: Armatură pentru legarea de pereţii clădirilor a suspensiunilor liniilor de une electrică urbană (v. fig.)- Surdina are un amortisor de cauciuc sau de ebonită pentru a împiedica transmiterea zgomotelor din .reţea spre clădire. 6. Surduc, pl. surduce.Geogr.: Vale situată în regiunile muntoase, caracterizată prin versante repezi şi prăpăstioase, asemănătoare cheilor din regiunilecalcaroase. (Termen popular.) 7. Surfacainâ. Farm.: Medicament de sinteză din clasa anestezicelor locale. Se foloseşte în dermatologie, sub forma de clorhidrat cu p.t. 178-**180°. 8. Surfactanţi, sing. surfactant. Chim.: Sin. Agenţi activi de suprafaţă (V. sub Agent 2). 9. Surfilare. Ind. text.: Operaţia de întărire a marginilor pieselor componente ale unui produs de îmbrăcăminte, pentru a împiedica destrămarea firelor, executată manual, cu o cusătură în elice, sau mecanizat, cu o cusătură în zig-zag. Marginile pieselor se surfilează după ce piesele au fost asamblate. Cele două margini ale unei cusături de asamblare a pieselor se surfilează, fie separat, de exemplu la cusătura de pe şold, fie împreună, de exemplu la cusătura de montare a mînecii pe corpul hainei. io. Surogat, pl. surogate. Gen.: Produsde cal itate inferioară, destinat să înlocuiască o substanţă sau un produs mai greu de procurat şi cu care are unele proprietăţi comune. u. Surpalite. Chim. Tehn. mii. V. Difosgen. 12. Surpare. Gen., Geol.: Desprinderea urmată de căderea (prăbuşirea) bruscă a unei porţiuni dintr-un mal, dintr-o faleză, etc., cu pantă mare. Surparea se produce în urma eroziunii apelor la baza versantului respectiv, ca efect al săpăturilor neraţionale efectuate în versant, etc. is*. Surparea pereţilor. Expl. petr.: Fenomenul de desprindere a materialului (rocii) din pereţii unei găuri de sondă în intervalul în care aceasta străbate formaţiuni argilo-marnoase, şi care are ca efect formarea de caverne. Surparea se datoreşte instabilităţii materialului argilo-marnos la contactul cu noroiul de foraj, al cărui efect e cu atît mai pronunţat cu cît în compoziţia materialului argilos intră hume bentonitice în cantitate mai mare. La contactul cu filtratul de noroi, aceste hume îşi măresc volumul, îşi pierd consistenţa, se exfoliază şi cad în gaura de sondă (se autodis-persează)! dezvelind suprafeţe noi pentru contactul cu fluidul de foraj. Fenomenul progresează din ce în ce mai mult, ajungînd, atunci cînd huma e foarte betonitică, la o intensitate atît de mare, încît face imposibilă continuarea forajului şi provoacă accidente de foraj, în special prinderi de garnituri. Afară de compoziţia humelor, surparea pereţilor e influenţată de: înclinarea stratelor (cu cît stratele sînt’mai înclinate, cu atît direcţia de umflare a humelor e mai aproape de normala la axa găurii şi huma exfol i indu-se cade mai uşor în gaura de sondă); intercalaţiile de nisipuri din formaţiunile marnoase în cari se găsesc la presiune ridicată (acestea prin destindere produc exfol ierea sau surparea marnelor); intercalaţi i le subţiri de sare sau de brecii; etc. Stratele argilo-marnoase cu caracter bentonitic nu pot fi însă detectate totdeauna în timpul forajului, deoarece nu pot fi identificate pe profilele electrice de diagrafie şi, în cazuri dificile, nici detritusul nealterat din această marnă, nu ajunge la suprafaţă la dimensiuni suficient de mari pentru ca să poată fi separat la sita vibratoare şi cercetat. Dacă se menţine un control riguros a! noroiului de foraj, existenţa acestor marne poate fi însă bănuită atunci cînd cantitatea de detritus separat pare să fie prea mică ţinînd seama de lungimea intervalului de gaură săpată sau cînd volumul de noroi format pe metru de gaură forată e anormal de mare, fapt ce se constată din consumul mărit de apă, de substanţe chimice de tratare şi de materiale de îngreunare. în figură se arată formarea cavernelor ca urmarea surpării pereţilor unei găuri de sondă. Pentru combaterea fenomenulu i de surpare, trebuie să se prevină fenomenul de autodispersare a marnelor, prin alegerea unui noroi de foraj corespunzător. I'ntrebuin-ţînd o serie de electroliţi, cum sînt: soda caustică, clorură de sodiu, clorură de calciu, gipsul saturat şi filtratul cu p\~\ mare al noroiului cu var, se suprimă dezagregarea prin autodispersiune, însă, la contactul cu unul dintre aceşti electroliţi, marnele se imbibă cu lichid, capătă un grad redus de consistenţă şi se dezagregă uşor mecanic, prin rotirea garniturii de foraj în gaura de sonda şi circulaţia curentului de noroi. Singura soluţie aplicată pînă în prezent cu rezultate bune pentru consolidarea acestor marne consistă în utilizarea noroiului pe bază de silicat de sodiu, care produce un efect de cimentare la suprafaţa particulelor de marnă, le stabilizează, şi măreşte rezistenţa mecanică a pereţilor sondei. Afară de desprinderea din pereţi a materialului argilos, care se autodispersează ia contactul cu filtratul din fluidul de foraj, se mai produc surpări şi datorită disolvării unor roci din componenţa stratelor străbătute de gaura de sondă, cum sînt masivele de sare, brecii le sărate, etc. 14. Surpâturâ, pl. surpături. 1. Geol.: Proces gravitaţional complex, de alunecare şi prăbuşire, care are ca urmare deplasarea unor mase de roci din locul iniţial. Surpăturile se produc pe versantele abrupte, în urma cutremurelor, a eroziunii sau a distrugerii bazei acestora, etc. 15. Surpâturâ. 2. Mine: Sin. Scufundare de teren (v. Scufundare 2). 16. Sursâ, pl. surse. 1. Qc. v.% Fiz.: Funcţiune scalară de punct care reprezintă divergenţa (v.) (de volum, de suprafaţă, de linie sau de punct) a unui cîmp de vectori. 17. Sursâ, 2. Fiz.: Punct din care un fluid izvorăşte sau în care e absorbit cu un anumit debit. Sursa se numeşte pozitivâ sau negativa, după cum fluidul izvorăşte din ea sau e absorbit de ea. contact pentru tracţi- Formarea cavernelor în pereţii unei găuri de sondă. 1) noroi de foraj; 2) prăjină de foraj; 3) secţiune prin stratele în cari se produce surparea; 4) prăjină grea; 5) sapă. Sursă de apa 675 Sursă de apă ^ Potenţialul de viteze 9 al unei surse de fluid punctuale jncompresibil are expresia: 9=-_e_, în care Q e debitul şi r e distanţa de la sursă pînă ia punctul de potenţial 9 (v. şî sub Potenţial scalar): viteza în acest punct e orientată radi al şi e —A' 4 TCY- iar funcţiunea de curent (care exista, deoarece mişcarea e axial-simetrică) are expresia: 4 TU (cos 0—1). Se poate considera şi o distribuţie spaţială de surse, volum oarecare (t), ia care potenţialul de viteze e 9 = într-un -f 4 TT J unde dQ cLt e densitatea de volum a debitului surselor si AA unde dA densitatea de suprafaţă a debitului surselor; r . Sursele punctiforme şi lineare au un rol important în Mecanica fluidelor, fiindcă prin combinarea cîmpurilor cori cores- pund diferitelor surse se poate obţine reprezentarea matematică a mişcărilor în jurul unei mari varietăţi de corpuri. Sin. Izvor. 1. ~ de apâ. Alim. apa: Formă de ocurenţă a apei în natură în cantitate suficient de mare şi de calitate corespunzătoare, care poate satisface consumul de apă al anumitor folosinţe: centre populate, industrii, agricultură, piscicultură, etc. Pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială se dispune de surse: subterane, de suprafaţă şi meteorice. Sursele de apă principale cari se iau în consideraţie în mod obişnuit sînt cele subterane şi cele de suprafaţă; la apele meteorice se recurge numai în mod excepţional. Sursele subterane sînt constituite din stratele de apă subterană propriu-zisă, din stratele de apă infiltrată prin malul rîurilor, din stratele de apă create artificial prin infiltrare, din stratele de apă din dunele din vecinătatea mării, cum şi izvoarele. Sursă de energie electrică 676 Sursele de apă subterană sînt recomandabile pentru alimentarea cu apă potabilă a centrelor populate, cum şi a industriilor cari necesită o apă cu calităţi deosebite, deoarece, în general, apa subterană întruneşte în mod natural atît condiţiile de potabil itate, cît şi condiţiile de asigurare a debitului de apă pentru centrele populate şi industriale mici şi mijlocii. De asemenea, sursele de apă subterană prezintă avantajul protecţiei sanitare mai uşoare şi mai sigure decît la celelalte surse. Sursele de apă subterană prezintă şi inconveniente. Astfel, pentru stabilirea debitului de care e capabilă sursa şi pentru determinarea proprietăţilor apei sînt necesare studii hidrogeo-logice cari durează un timp îndelungat (şase luni pînă la un an şi uneori chiar mai mulţi ani consecutivi) şi pentru efectuarea lor sînt necesare un personal cu o calificare deosebită şi un utilaj special. Capacitatea surselor de apă subterană e limitată la debite cari nu pot acoperi nevoile de apă ale centrelor populate mari şi ale întreprinderilor industriale importante. De la sursele de apă subterană, apa trebuie pompată, în general, pînă la centrul populat sau industrial, ceea ce conduce la importante cheltuieli de exploatare, atît pentru energia de pompare cît şi pentru plata personalului. De la această regulă fac excepţie izvoarele, cari de cele mai multe ori se găsesc în locuri cari domină centrul populat sau industrial care trebuie alimentat cu apă, astfel încît aducţia apei se poate face prin gravitaţie. Uneori, apa captată din surse subterane trebuie să fie îmbunătăţită sub raport calitativ (chimic sau bacteriologic). E cazul apelor prea mineralizate cu săruri de fier şi mangan, calciu şi magneziu sau cu bioxid de carbon liber, etc., peste limita admisă de normele de calitate a apei, cum şi cazul apelor freatice, sau al apei care curge în fisurile rocilor calcaroase. Corectarea calităţilor acestor ape subterane conduce la sporirea costului de investiţie şi de exploatare. Sursele de suprafaţă sînt constituite din rîuri, lacuri şi mări. Rîurile şi lacurile reprezintă surse corespunzătoare atît pentru alimentarea cu apă industrială cît şi pentru alimentarea cu apă a marilor centre populate, deoarece acestea pot acoperi, în general, cu debitul lor, toate necesităţile de apă. Apa de suprafaţă prezintă însă dezavantaje în ce priveşte calitatea: e turbure, are temperatura variabilă în cursul anului şi e impurificată cu materii organice rezultate din deşeurile vieţii omeneşti şi cu germeni patogeni, astfel încît trebuie să fie tratată înainte de a fi folosită. De asemenea, apa de suprafaţă trebuie să fie în general pompată pînă la locul de consum, ceea ce conduce la mărirea preţului de cost. Apa de rîu prezintă toate aceste dezavantaje mult mai accentuate decît apa de lac. Adeseori, pentru a putea satisface numeroşii consumatori din basin, debitul rîului trebuie să fie regularizat prin crearea de lacuri artificiale, construind baraje înalte în puncte convenabil alese ale basinului. Aceste lucrări conduc la valori mari ale costului de investiţie. Apa captată din lacurile adînci, naturale şi artificiale, prezintă avantajul limpezimii şi al temperaturii constante. Pe lîngă aceasta, lacurile situate în basinul superior al rîurilor, în special cele artificiale, fiind situate, de obicei, în poziţii dominante şi în amonte de aglomeraţiile omeneşti, prezintă şi avantajul aducerii apei prin gravitaţie. Apa mărilor şi a oceanelor e încărcată cu săruri peste limita admisă de norme şi de aceea poate fi folosită pentru alimentarea cu apă potabilă numai după tratarea într-o staţiune de desalinizare. Ca apă industrială, apa de mare capătă mereu o mai mare utilizare. Sursele meteorice sînt captări de apă provenită din condensarea vaporilor de apă din atmosferă, imediat după căderea acesteia pe suprafaţa solului. Apa meteorică poate fi captată numai în cantităţi reduse; de aceea nu se recomandă să se folosească decît în cazuri excepţionale, şi numai pentru, aşezări foarte mici şi izolate (cabane de munte, etc.) la cari captarea unor surse locale de adîncime, sau aducerea apei de la depărtare mai mare ar fi costisitoare. Orice sursă de apă care urmează să fie captată trebuie să fie cercetată în prealabil prin studii hidrologice cari să precizeze debitul care se poate obţine în condiţiile cele mai defavorabile, cum şi proprietăţile apei. La compararea surselor de apă potabilă, calitatea apei poate influenţa mai puternic decît factorii economici. Astfel, pentru unităţi izolate şi pentru localităţi mici e recomandabil să se aleagă o sursă de apă subterană, chiar dacă rezultă o soluţie mai puţin economică, deoarece exploatarea staţiunilor de tratare a apei în aceste cazuri e complicată, costisitoare şi conduce adeseori ia o apă de calitate necorespunzătoare. Protecţia sanitară a surselor de apă prezintă importanţă deosebită deoarece asigură evitarea impu-rificării sau a infectării apei la sursă. în acest scop se limitează în jurul surselor de apă o zonă de protecţie sanitară (v.), care cuprinde trei perimetri (perimetrul de regim sever, perimetrul de restricţie şi perimetrul de observaţie) pentru cari sînt prescrise anumite condiţii cu privire la salubritate. V. sub Protecţie sanitară. 1. Sursâ de energie electrica. Elt.: Sin. Generator electric (v. Generator electric 1), Generator de energie electromagnetică. 2. Sursâ de iuminâ. Fiz.: Corp a cărui suprafaţă sau al cărui volum radiază fascicule (divergente) de lumină. O sursă de lumină e caracterizată, din punctul de vedere al întinderii aparente, prin raportul dID dintre cea mai mare dimensiune lineară d a sursei, într-o direcţie perpendiculară pe direcţia în care se găseşte punctul faţă de care se consideră punctualitatea, şi dintre distanţaD pînă la acest punct; din punctul de vedere fotometric, prin fluxul şi intensitatea sa luminoasă şi distribuţia lor spaţială, prin strălucirea sa în diverse direcţii, prin randamentul şi factorul său de eficacitate luminoasă, iar din punctul de vedere colorimetric, prin distribuţia spectrală relativă a radiaţiei sale. Aceste caracteristici se pot deduce din : schiţa cotată a sursei; un număr suficient de curbe fotometrice ale intensităţilor luminoase, sau odiagramăcu curbe isocandele; o diagramă cu distribuţia spectrală relativă a radiaţiei sursei în domeniul vizibil; puterea absorbită de sursă. Din punctul de vedere al naturii sursei de lumină, se deosebesc: surse de lumină naturale (cerul, corpurile cereşti luminoase, etc.) şi surse de lumină artificiale. După originea fluxului luminos emis de ele, sursele de lumină pot fi1 Surse de lumină primare, cari transformă o altă formă de energie în lumină şi cari, după mecanismul emisiunii luminoase, pot fi clasificate în surse incandescente şi surse luminescente (v. şî Lampă de iluminat). Surse de lumină secundare, cari reemit lumina incidenţă (din care o parte e reţinută prin absorpţie); la aceste surse, modificarea eventuală a repartiţiei de energie în spectrul luminii reemise se datoreşte excluziv fenomenelor de absorpţie, reflexiune sau refracţie. După repartiţia spaţială a intensitătilor luminoase ale sursei, se deosebesc: surse cu repartiţie simetrică a intensităţilor luminoase (v.), ale căror curbe fotometrice meridiane sînt practic identice,- una din ele definind complet repartiţia intensităţilor luminoase ale sursei, şi surse cu repartiţie asimetrică a intensităţilor luminoase, cari nu satisfac condiţia precedentă. Sin. Izvor de lumină. 3. Surtuc, pl. surtuce. Ind. ţâr.: Obiect de îmbrăcăminte bărbătească, care acoperă partea de sus a corpului purtîndu-se peste cămaşă sau peste vestă. 4. Sus. Paleont.: Mamifer paridigitat din familia Suidae, subordinul Bunodontia, cu molari de tip bunodont. Susan 677 Susceptanţă electrică Primele Suidae, la cari molarii au numai patru tubercule ascuţite, se cunosc din Eocenui mediu (Cebochoerus). în Oligo-cen a trăit genul Elotherium, găsit şi în Transilvania (Huedin), cu molari mai complicaţi în sensul numărului de tubercule. Urmaşul din Miocen e genul Listriodon, cunoscut şi în ţara noastră de la Merişor (Hunedoara). în Miocenulsuperior apare genul Sus, cu canini puternici şi cu molari cu numeroase tubercule. Specia Sus provincialis Gerv., de talie mică, strămoşul mistreţului actual, a fost identificată în ţara noastră în Plio-cenul de ia M’ăluşteni, iar specia Sus scrofa L., mistreţul actual, apărut în Cuaternar, e menţionat în aşezările preistorice din numeroase localităţi. 1. Susan. Agr., Bot.: Sesamum indicum L. Plantă ierboasă anuală din familia Pedaliaceae. Are tulpină erectă ramificată care atinge înălţimea de 2 m; frunze ovale lungi, cu margini dinţate; flori solitare, de culoare albă, roză sau violetă; fructe în formă de capsulă dehiscentă; seminţe mici, plate, elipsoide, brune, cu un conţinut mare de ulei (pînă Ia 56%) şi de substanţe proteice. Are cerinţe mari de căldură, umiditate şi sol. în ţara noastră nu se cultivă decît sporadic, semănîndu-se primăvara. Culturile trebuie prăşite şi plivite de mai multe ori. Perioada de vegetaţie durează 80-*-120 de zile. Producţia de seminţe variază între 600 şi 1500 kg/ha. Uleiul obţinut din seminţe se foloseşte în industria săpunului, a produselor cosmetice, a vopselelor, a hîrtiei, etc. Din seminţele curăţite şi măcinate se prepară tahfnul, întrebuinţat la fabricarea halvalei de calitate superioară. Seminţele de susan se folosesc ca atare la prepararea unor produse de patiserie. 2. Susceptanţâ, pl. susceptanţe. £/f.: Sin, Susceptanţă electrică (v.). 3. Susceptanţâ echivaientâ. Elt..: Mărime scalară B caracteristică unei reţele electrice lineare, în regim armonic permanent, definită de partea imaginară, cu semn schimbat, a admi-tanţei echivalente complexe Yff: B = -lm(Fe}. Susceptanţa echivalentă a unui dipol pasiv format dintr-un rezistor avînd rezistenţa R, o bobină avînd inductivitatea L şi un condensator avînd capacitatea C, legate în serie, are expresia: Susceptanţa echivaientâ a unui dipol activ, definită ca mai sus, depinde, în afară de parametrii dipolului (şi de frecvenţă) şi de tensiunea electromotoare a dipolului. Susceptanţa de transfer B Intre laturi e partea imaginară, cu semn schimbat, a admitanţei de transfer Y (sau a inversului impedanţei de transferZ -^)• Zjk şi e egală cu raportul dintre valoarea efectivă / . a componentei reactive a curentului electric care străbate latura j, dacă în reţea există numai sursa de pe latura k, şi valoarea efectivă E^ a tensiunii electromotoare a acestei surse; hj __ Jj sin 9jk *jk- e7 - e. ■ unde 9 e defazajul dintre tensiunea electromotoare a sursei de pe latura k şi curentul corespunzător ei, de pe latura j, Susceptanţa de transfer Br-k între ochiuri fundamentale e partea imaginară, cu semn schimbat, a admitanţei de transfer y-jk* intre ochiurile fundamentale (sau a inversului impedanţei complexe z)k de transfer dintre ochiuri): yjk=-imjr şi e egală cu raportul dintre valoarea efectivă . a componentei reactive a curentului ciclic care străbate ochiul j, dacă în reţea ar fi nule toate tensiunile electromotoare de ochiuri, afară de aceea a ochiului k, şi valoarea efectivă a tensiunii electromotoare E'k\ w =^= ik E’k E% ' ’ unde V' dinale catenare (v. fig. II b) şi suspensiuni longitudinale poligonale (v. fig. II c); în curbe se folosesc: suspensiuni poligonale cu multe puncte de susţinere (v. fig. II d), suspensiuni simplificate (v. fig. II e) şi suspensiuni pe console (v. fig. II f). Suspensiunea pentru tracţiunea feroviară e în toate cazurile de tip catenar. La această suspensiune, contactul permanent între pan-tograful locomotivei în mişcare şi firul de contact e obţinut numai cînd presiunea de contact se menţine constantă în orice situaţie de funcţionare. în acest scop e necesar ca firul de contact să păstreze aceeaşi poziţie faţă cu calea, iar elasticitatea lui sub acţiunea panto-grafului să se menţină constantă. Aceste condiţii impun ca efortul de întindere al conductorului să fie mare, iar distanţa dintre punctele de suspensiune să fie mică. Efortul de întindere e limitat de caracteristicile mecanice al) amortisor cu dublu efect: 1) pîrghie de 3) camă; 4) conductă, acţionare; 2) disc de fricţiune; 3) şurub de reglare. primele sînt aproape abandonate, iar ultimele se mai folosesc rareori, la unele automobile sau la motociclete (de ex. la roata din faţă). — Amortisoarele hidraulice (v. fig. VIII) produc o forţă de amortisare care variază cu viteza, cînd curgerea fluidului e laminară, sau cu pătratul vitezei, cînd curgerea e turbulentă (deci, cînd secţiunea de trecere e mare). Ele permit reglarea efectului de amortisare prin modificarea orificiului de ieşire a fluidului din cilindrul amortisorului, sub acţiunea pistonului acestuia; nu amortisează însă oscilaţiile de frecvenţă foarte joasă. Se folosesc amortisoare telescopice şi amortisoare cu braţ oscilant (v. fig. VII b), primele fiind preferate pentru că pot fi instalate în interiorul resorturilor elicoidale, au două articulaţii (în loc de trei) şi sînt mai simple; amortisoarele cu dublu efect opun o rezistenţă mai mare la depărtarea roţilor de şasiu, adică produc o amortisare mai pronunţată la efectul de reacţiune al resorturilor. Suspensiunea cu osie rigidă: Suspensiune la care roţile din faţă, respectiv din spate, sînt montate pe o osie comună (v. fig. IX). Pentru roţile directoare sau purtătoare, osia rigidă IX. Suspensiune cu osie rigidă, o, b şi c) cu resorturi lamelare (arcuri) longitudinale; d şi e) cu resortur lamelare (arcuri) transversale; f) cu bare de torsiune longitudinale; g) cu bare de torsiune transversale; h şi ,) cu resorturi elicoidale; 1) resort; 2) osie rigidă. rului). Pentru roţile propulsoare, funcţiunea de osie rigidă o are puntea din spate (cu mecanismul diferenţial), de obicei nesuspendată elastic, astfel încît angrenajul conic, arborii pla- netari şi arborele de trans- ,2 , 7 misiune suferă toate solicitările datorite neregularităţilor căii; unele vehicule au puntea din spate articulată, suspendată elastic (v. fig. X). La această suspensiune, la care de obicei se utilizează arcuri lamelare (v. fig. IX poz. a, b, c), forţa elastică a resortului e F=fc, la săltarea simultană şi egală X. Osie din spate, articulată, suspendată elastic. 1) osie dublu articulată; 2) articulaţie; 3) ax rigid de conexiune; 4) suportul suspensiunii elastice. are denivelări longitudinale), şi F—fc a roţilor unei osii (cînd calea la săltarea izolată a uneia dintre aceste roţi (cînd calea are denivelări transversale sau neregularităţi întîmplătoare, de exemplu gropi, proeminenţe, etc.); în relaţiile de mai sus, Suspensiunea vehiculului 687 Suspensiunea vehiculului f (în cm) e săgeata resortului, c (în kg/cm) e rigiditatea resortului. S şi SR sînt ecartamentul şi distanţa dintre resorturile osiei. Osia rigidă are o comportaresatisfăcă- V q toare, deoarece la pţ V/////X)r/ săltări simultane şi egale nu intervin variaţii de poziţie ale roţilor, iar la săltări izolate intervin numai variaţii de înclinaţie (v. fig. XI). în cazul săltării izolate a unei roţi, înclinarea vehiculului în jurul axei de ruliu e provocatădecuplul A/ -FS- R f 'feT' XI. Suspensiune cu osie rigidă. a) comportarea pe cale netedă sau cu denivelări longitudinale; b) comportarea pe cale cu denivelări transversale; R) reacţiune; 0) centrul de greutate al vehiculului; I) centrul instantaneu de rotaţie; h) braţul de pîrghie al cuplului forţelor laterale; S) deschidere (ecartament); Sp) distanţa dintre resorturi r f) săgeata resortului deîormat. Elasticitatea resortului trebuie să fie mare, pentru ca suspensiunea să fie sensibilă, dar resortul nu trebuie solicitat mult lateral; cuplul forţei vîntului şi al forţei centrifuge (în curbă) e mic, dacă distanţa h dintre centrul de greutate şi centrul instantaneu de rotaţie e mică, chiar cînd resortul e moale. în acest scop, se pot înălţa suporturile resortului (v. fig. VIII e) sau se montează un stabilizator (v. Stabilizator 1), pentru solidarizarea acţiunii celor două resorturi (stabilizatorul poate fi folosit chiar la roţi independente). La autovehicule se foloseşte mai mult suspensiunea elastică cu resorturi lameiare sau elicoidale şi, mai puţin, suspensiunea cu bare de torsiune. Forţele orizontale longitudinale se transmit prin resorturi, la suspensiunea cu resorturi lameiare longitudinale, sau prin intermediul unui nod de articulaţie (v. fig. XII), fie la suspensiunea cu resorturi lameiare transversale sau eli- 7 coidale (uneori şi la suspensiunea cu resorturi lameiare longitudinale), fie la suspensiunea cu bare de torsiune. Suspensiunea cu roţi independente: Suspensiune la care roţile din faţă, respectiv din spate, sînt montate pe semiosii separate sau articulate între ele (în ultimul caz, cele două semiosii formează o osie articulată). La suspensiunea cu semiosii separate v. fig. XIII), acestea au axele, în general, paralele. Deoarece centrul instantaneu de rotaţie (I) e în planul căii, braţul de pîrghie al forţei centrifuge e mai mare decît la suspensiunea cu osie rigidă şi deci efectul forţei centrifuge e mai pronunţat. XII. Suspensiune cu nod de articulaţie. 1) carter diferenţial; 2) opritor (articulaţie sferică sau nucă); 3) traversă de reazem. XIII. Suspensiune cu semiosii separate, o) comportarea pe cale netedă sau cu denivelări longitudinale; b) comportarea pe cale cu denivelări transversale; R) reacţiune; 0) centru de greutate; /) centru instantaneu de rotaţie; h) braţul de pîrghie al cuplului forţelor laterale; S) deschidere (ecartament); f) săgeata resortului; 1) semiosie;2) resort; 3) cutia vehiculului. La această suspensiune, la care nu se produc variaţii de poziţie ale roţilor, se folosesc (v. fig. XIV): osii cu ghidaj =o f £ / X/V. Suspens une cu semiosii separate. Osii telescopice: o, e, h, j, k şi n. Osii cotite: b, c, d, f, g, a şi b) cu resorturi lameiare (arcuri) transversale; c şi d cu resorturi lameiare (arcuri) longitudinale; bare de torsiune longitudinale; j, k, l şi m) cu resorturi elicoidale; n şi o) cu bloc silenţios; p) cu aer comprimat; 1) resort; 2) bloc si'enţios; 3) amor- tisor; 4) ghidaj telescopic; 5) osie cotită; 6) pîrghie; 7) roată. , /, m, o şi p. , f şi g) cu bare de torsiune transversale; h şj /) cu Suspensiunea vehiculului 688 Suspensiunea vehiculului telescopic, cari au uzuri mari în ghidaje şi reclamă o dublă articulaţie la roţile motoare (v. fig. XV); o s i i cotite, cari permit aşezarea mai raţională a sarcinii utile (de ex. la autoturisme, banchetele pentru călători sînt' aşezate între resorturile de suspensiune), dar a căror distanţă dintre axe e variabilă. La suspensiunea cu se m i-o s i i articulate (v. fig. XVI), acestea sînt articulate la un capăt cu şasiul sau între ele. Poziţia centrului instantaneu de rotaţie diferă după varianta constructivă. La această suspensiune, la care se produc variaţii de poziţie ale roţii, se folosesc: os i i pen- 1 XV. Osie ghidaj telescopic. 1) ghidaj telescopic; 2) rea zem. , 1 centrul instantaneu de rotaţie fiind la intersecţiunea semi-osiilor sau puţin mai sus, deci braţul de pîrghie al cuplului de răsturnare e relativ mic (mai mic decît la osii . rigide); osii dublu pendulare (v. fig. XVIII), cu semiosiile legate de şasiu prin cîte două articulaţii, centrul instantaneu de rotaţie fiind aproximativ în planul căii de rulare, deci braţul de pîrghie al cuplului de răsturnare e mare. — Osia dublu pendulară cuprinde două semiosii, constituite din elemente (rigide sau elastice) cari formează un patrulater deformabil; XVII. Suspensiune cu semiosii articulate, pendulare. a) semiosii articulate într-un punct comun; b) semiosii articulate în puncte diferite; 0) centru de greutate; I) centrul instantaneu de rotaţie; h) braţul de pîrghie al cup'ului forţelor laterale. XVIII. Suspensiune cu semiosii articulate, dublu pendulare. a) dispoziţie nerecomandabilă; b) dispoziţie recomandabilă; 1 şi 2) elemente pendulare; 3) element solidar sau solidarizat cu discul saboţilor; 4j reazem solidarizat cu şasiul; hj şi /) distanţa de la so! şi lungimea elementului pendular inferior; h2) distanţa dintre elementele pendulare; a şi 3) unghiurile de înclinare, respective, ale elementelor pendulare. două dintre elementele semiosiei sînt pendulare (unul sau ambele putînd fi resorturi lamelare transversale), articulate la un capăt cu un element aproape vertical (care, în general, e discul saboţilor de frînă), iar ia celăialt capăt, cu şasiul (care constituie a patra latură a patrulaterului). La osia dublu pendulară, variaţiile de înclinare y şi de ecartament AS ale roţilor sînt neglijabile, dacă înălţimea de la sol hx a elementului pendular inferior (v. fig. XVII) e suficient de mare, deoarece: y=arc sin /(1-cos P) AS l2 unde l şi ,8 sînt lungimea şi încli" narea elementului pendular infe- XIX. Semiosii dublu pendulare, rigide. 1 şi 2) semiosii rigide, furcate; 3) discul saboţilor; 4) tamburul frînei. XV/. Suspensiune cu semiosii articulate. Osii pendulare: a, b, c, g, h, j, k, I, r. Osii dublu pendulare: d, e, f, i, m, n, o, p, q, s. a“'f) cu resorturi lamelare (arcuri) transversale; g, h şi /) cu bare de torsiune; cu resorturi elicoidale; p şi q) cu resorturi lamelare transver- sale şi elicoidale; r) cu aer comprimat; s) cu bloc silenţios; 1) resort; 2) bloc silenţios; 3) amortisor; 4) element pendular; 5) pîrghie; 6) discul saboţilor; 7) roată; o) şasiu. d u I a r e (v. fig. XVII), cu semiosiile legate de şasiu (într-un punct comun sau în puncte diferite) prin cîte o articulaţie, vertical şi y e înclinarea suple-mentară a roţii; dacă elementele pendulare sînt egale, variaţia de înclinare a roţii e nulă (y=0), însă variaţia de ecartament e mai accentuată. în multe cazuri, unul dintre elementele pendulare e un resort transversal (în calculul oscilaţiilor se consideră numai 7/9 din lungimea acestui resort), deşi pentru preluarea forţelor orizontale se recomandă elemente pendulare rigide furcate (v. fig. X/X). Suspensiunea automotorului. C.f.: Suspensiune constituită din elemente elastice cari leagă dispozitivul de rulare cu cadrul automotorului, cum şi echipamentul motorcu cadrul, pentru a prelua şocurile aplicate automotorului în timpul mersului, dînd sub acţiunea lor oscilaţii amortisate Suspensiunea vehiculului 689 Suspensiunea vehiculului tn timp. Oscilaţiile sînt determinate astfel, încît să se asigure automotorului condiţii de stabilitate a mersului la orice viteză, pînă la viteza maximă admisă de tipul de con- struc-ţie al automotorului şi de confortul călătorilor. Astfel, spre deosebire de suspensiunea locomotivelor (v.)f suspensiunea automotoarelor, în special a automotoarelor de mare viteză, e dezvoltată pînă la condiţiile de asigurare a confortului de călătorie. Întrucît se presupune că, într-un automotor, majoritatea călătorilor şed şi nu se deplasează pe coridoare, acceleraţiile laterale, provocate de oscilaţiile punctelor suspendate, sînt admise pînă la valoarea de 0,8***1,2 m/s2, faţă de 0,2--*0,6 m/s2 la vagoanele de călători şi 1,45 m/s2 la automobile. Suspensiunea e diferită, după cum automotorul e pe două sau pe patru osii (fiind în general asemănătoare cu cea o vagoanelor de călători corespunzătoare)— şi după locul de amplasare a echipamentului motor. Introducerea roţilor cu pneuri contribuie de asemenea la ameliorarea suspensiunii automotoarelor şi totodată la o bună insonorizare, însă dezavantajele lor în ce priveşte sarcina mică pe arie pe care o pot prelua, întreţinerea dificilă, întreruperea circuitelor electrice prin cale, au făcut ca ele să fie utilizate rareori. în ultimul timp sînt preferate din ce în ce mai mult suspensiuni cu resorturi de cauciuc, pneumatice sau cu gaze, ultimele fiind încă în faza experimentală. V. şî sub Automotor. Suspensiunea locomotivei cu abur. C. f.; Suspensiune care leagă dispozitivele de rulare cu şasiul locomotivei şi serveşte la preluarea şocurilor provenite din neregularităţiie căii, astfel încît oscilaţiile să fie puţin dăunătoare căii, construcţiei şi funcţionării locomotivei, asigurînd totodată stabilitatea locomotivei la orice viteză. O elasticitate prea mare a suspensiunii (sensibilitate) ar produce jocuri mari ale părţilor suspendate, ceea ce, pe lîngă faptul că ar putea micşora gradul de siguranţă contra deraierilor, conduce la o dereglare a distribuţiei aburului în cilindri şi deci înrăutăţeşte funcţionarea motorului cu abur al locomotivei. Suspensiunea e formată, în general, din resorturi de suspensiune, din balansiere şi din suspensoare de arc. — Resorturile de suspensiune folosite la locomotivele cu abur sînt, în general, arcuri lameiare simple şi, rar, resorturi elicoidale, însă numai în combinaţie cu arcurile lameiare, deoarece ele, neavînd frecare interioară, nu ar putea să realizeze amortisarea oscilaţiilor. — Balansierele sînt piese de egală rezistenţă, cari servesc la unirea într-un grup a două sau a mai multor resorturi de suspensiune.— Suspensoarele de arc realizează legătura articulată dintre capetele resortului de suspensiune şi şasiul locomotivei sau balansier. Se construiesc, fie în forma unor simple tije (v. fig. XXI şi XXII), fie în forma unor furci cari cuprind longeronul. După poziţia resorturilor, cari pot fi deasupra sau dedesubtul cutiilor de osie, suspensiunea se numeşte superioară' sau inferioară; cînd o parte din resorturi se montează deasupra cutiilor de osie, iar o parte dedesubt, suspensiunea se numeşte combinată (v. fig. XX/). La suspensiunea superioară, legătura dintre resorturile de suspensiune şi cutiile de osie se face printr-o tijă de compresiune, iar la suspensiunea inferioară, printr-o piesă supusă la întindere şi articulată la ambele capete, care se numeşte suspensor de arc. Suspensiunea superioară prezintă dezavantajul montării dificile a resorturilor, însă nu împiedică demontarea altor piese, din care cauză se recomandă să se prevadă numai suspensiunea superioară, unde construcţia locomotivei permite acest lucru. Suspensiunea inferioară permite montarea şi demontarea uşoară a resorturilor, însă îngreunează reparaţiile cari se execută la cutiile cap de osie; în acest caz, resorturile trebuie demontate în prealabil. După modul de grupare a resorturilor de suspensiune, legate prin balansiere, se deosebesc suspensiuni independente şi suspensiuni conjugate, cari pot fi, la rîndul lor, static determinate sau static nedeterminate. Suspensiunea independentă are, pentru fiecare cutie de osie, cîte un arc de suspensiune separat, lucrînd independent de arcul vecin (v. fig. XX). La o astfel de suspensiune, şasiul locomotivei se comportă ca o grindă cu mai multe puncte de reazem (grindă continuă) şi reprezintă deci un sistem static nedeterminat. Aceasta face ca sarcina pe fiecare osie să varieze în funcţiune de denivelările căii, XX. Suspensiune independentă, reprezentată schematic. 1) arc de suspensiune; 2) suspensor. ceea ce poate conduce la oscilaţii de tangaj ale părţilor suspendate, încărcînd sau descărcînd alternativ osiile, de o parte şi de alta a centrului de greutate al acestor părţi; într-o astfel de mişcare, o descărcare prea mare a unei osii conducătoare trebuie evitată, însă, deoarece provoacă pericolul de deraiere (v. Stabilitatea vehiculului de cale ferată). Suspensiunea conjugată are două sau mai multe arcuri vecine, legate prin balansiere (v. fig. XXI). Prin XXL Suspensiune combinată, conjugată prin balansier. 1) arc de suspensiune; 2) cutie de osie; 3 şi 5) suspensoare de arc; 4) tijă de compresiune; 6) balansier, această conjugare a arcurilor de suspensiune, dacă locomotiva trece cu osia dinainte peste o neregularitate a căiircare produce un şoc (de ex. îndreptat în sus), arcul de suspensiune a primei osii se încovoaie; în acelaşi timp, balansierul e rotit în jurul bulonului său — şi şocul e transmis la osia următoare. Deci şocul pe care arcul primei osii îl transmite şasiului e preluat nu numai de un arc, ci de toate arcurile următoare, cu cari e legat prin balansiere. Invers, toate osiile legate prin balansiere sînt descărcate simultan, iar descărcarea fiecărei osii rămîne atît de mică, încît nu mai poate crea pericolul de deraiere. — Balansierele montate în direcţie longitudinala, conjugînd arcurile de suspensiune ale mai multor cutii de osie vecine, înlătură oscilaţiile de galop cu amplitudini mari, cari pot interveni în cazul suspensiunii independente. — Balansierele montate în direcţie transversală, care leagă arcurile sau grupurile de arcuri legate prin balansierele longitudinale, 44 Suspensiunea vehiculului 690 Suspensiunea vehiculului evită oscilaţiile de legănare, prin cari toate roţile de pe o parte a locomotivei se descarcă şi cele de pe partea cealaltă se încarcă. Toate arcurile de suspensiune conjugate prin balansiere longitudinale sau transversale constituie un sistem mobil independent, care se numeşte punct de suspensiune. — Fig. XXII reprezintă o suspensiune pe patru puncte, la care XXII. Suspensiune conjugată, static nedeterminată, pe patru puncte de suspensiune. 1) suspensor de arc; 2) suspensor; 3) arc de suspensiune; 4) balansier unghiular; 5) tijă de legătură; 6) tijă de compresiune; 7) cutia de osie a osiei cuplare; 8) cutia de osie a osiei libere. arcurile osiei alergătoare şi cele ale primei osii cuplare sînt legate, din motive constructive, prin balansiere unghiulare (cari se deosebesc numai ca formă de balansierele obişnuite) şi prin tije longitudinale de legătură. — Fig. XXIII reprezintă suspensiunea unei locomotive cu abur, la care arcurile celor trei osii cuplare anterioare (de pe ambele părţi ale locomotivei) grup conjugat), constituie un sistem static determinat, la care lăsarea uneia sau a mai multor osii nu provoacă o nouă repartiţie a sarcinilor. Orice variaţie de sarcină pe un grup conjugat se va trans----- mite imediatşi asuprace-lorlalte două; de aceea, ~ ' ia suspensiunea static de-____ terminată nu mai e nevoie de nici o reglare a sarcinilor individuale pe XXIV. Triunghiul format de punctele de Osi i, prin varierea tensiu- suspendare în cazul suspensiunii conjugate, nii arcurilor. Datorită static determinată, pe trei puncte de sus-acestor avantaje mari, pensiune, mu Ite locomotive CU abur ^ q pUncte de suspensiune; a) centru au suspensiune cu trei de greutate. puncte de suspendare, aşezate în plane verticale, d iferite, ad ică suspensiune conjugată static determinată. — O suspensiune fn doua puncte de suspendare, de o parte şi de alta a locomotivei cu abur, ar crea, în general, un sistem de echilibru instabil. Stabilitatea ar fi asigurată numai cînd centrul de greutate al părţilor suspendate s-ar găsi în planul vertical al celor două puncte şi dedesubtul lor, ceea ce practic nu se realizează niciodată la locomotivele cu abur. De aceea nu e posibilă conjugarea prin balansiere a tuturor arcurilor, de o parte, — şi între cele două părţi laterale ale locomotivei. Suspensiunea conjugată static determinată se realizează, de cele mai multe ori astfel, încît vîrful triunghiului format de punctele de suspendare să fie înainte, adică balansierul transversal să fie montat la osia sau la boghiul dinainte — şi nu sub focarul locomotivei. Astfel, la circulaţia locomotivei înainte, orice descărcare a roţii conducătoare va fi egalată repede prin balansierul transversal, dar dacă circulaţia s-ar XXIII. Suspensiune conjugată, static determinată, pe trei puncte de suspensiune. 1) arc de suspensiune; 2) suspensor; 3) balansier transversal; 4) balansier longitudinal; 5) balansier longitudinal în planul median al şasiului. sînt legate printr-un balansier transversal care, la rîndul său, reazemă pe un balansier longitudinal, situat în planul median al şasiului şi legat de arcul de suspensiune al primei osii. Astfel, arcurile primelor patru osii formează împreună un singur punct de suspendare, iar arcurile ultimelor două osii cuplare (de pe ambele părţi ale locomotivei), cari sînt conjugate prin balansiere longitudinale, vor forma două puncte de suspendare; deci, întreaga locomotivă poate fi considerată ca suspendata în trei puncte. O suspensiune în trei puncte de suspendare, reprezentată schematic în fig. XXIV (localizarea punctelor de suspendare s-a făcut considerînd punctul de aplicaţie al tuturor forţelor verticale cari acţionează pe arcurile de suspensiune ale unui face cu baza triunghiului înainte, egalarea sarcinilor pe roţi s-ar face prin legănarea întregii părţi suspendate, ceea ce se produce mult mai încet. La stabilirea grupurilor de arcuri conjugate, cari să constituie un punct de suspendare, aceste puncte trebuie să fie situate cît mai simetric faţă de centrul de greutate al părţilor suspendate, repartizare care asigură o mai bună acţiune de rapel a suspensiunii faţă de oscilaţiile de galop, cum şi o supraîncărcare mai mică a fiecărui grup conjugat. S-a constatat că, în timpul circulaţiei cu viteze mari, balansierele funcţionează cu întîrziere, datorită inerţiei asociate cu frecările în articulaţii, ceea ce diminuează mult avantajul suspensiunii static determinate; de altă parte, prin experienţele Suspensiunea vehiculului 691 Suspensiunea vehiculului lui Nadal s-a dovedit, contrar aşteptărilor, că acţiunea balan-sierelor e defavorabilă, coborînd viteza critică la care se produce rezonanţa. De aceea, la locomotivele de mare viteză s-au adoptat suspensiuni static nedeterminate, cu cinci sau chiar cu şapte puncte de suspendare, reducîndu-se astfel numărul de balansiere. La tenderele locomotivelor cu abur, cu sau fără boghiuri, se folosesc, în general, suspensiuni simple, ca la vagoanele sau boghiurile de marfă. Numai în cazul locomotivelor de mare viteză se folosesc uneori suspensiuni duble. De obicei, boghiurile nu au dispozitive pendulare în formă de leagăn. Suspensiunea locomotivei Diesel. C.f.: Suspensiune care leagă dispozitivele de rulare cu cadrul locomotivei şi motorul Diesel cu cadrul, iar la locomotivele Diesel cu tracţiune electrică (locomotive Diesel-electrice), electromotoarele de tracţiune cu dispozitivul de rulare. Suspensiunea între dispozitivul de rulare şi cadrul locomotivei serveşte la preluarea şocurilor provocate de neregularităţile căii, cum şi la realizarea unei reacţiuni a vehiculului prin oscilaţii puţin dăunătoare căii, construcţiei şi funcţionării locomotivei, asigurînd astfel stabilitatea la toate vitezele, pînă la cea admisă de tipul ei de construcţie; suspensiunea motorului Diesel serveşte la preluarea vibraţiilor motorului Diesel, pentru a nu fi transmise cadrului locomotivei; suspensiunea electromotoarelor de tracţiune, la locomotivele Diesel-electrice, serveşte la realizarea transmisiunii mişcării, de la arborele electromotoarelor de tracţiune la osiile motoare. Suspensiunea locomotivei Diesel nu asigură total satisfacerea condiţiilor de confort, deoarece o elasticitate prea mare a suspensiunii ar provoca perturbaţii în transmisiunea mişcării la osiile motoare. După rolul pe care-l îndeplineşte, se deosebesc: suspensiunea cadrului şi a cutiei locomotivei, suspensiunea motorului Diesel sau suspensiunea electromotoarelor de tracţiune (la locomotivele Diesel-electrice). — Suspensiunea cadrului şi a cutiei locomotivei Diesel e formată din resorturi de suspensiune, din suspen-soare şi balansiere, avînd uneori — în combinaţie cu arcurile longitudinale — şi resorturi elicoidale (la suspensiunea boghiu-rilor). Forma şi aşezarea suspensiunii sînt analoge cu suspensiunile locomotivelor cu abur şi cu cele ale locomotivelor electrice (la locomotivele Diesel-electrice). — Suspensiunea motorului Diesel se face prin aşezarea motorului pe un cadru auxiliar, montat pe cadrul principal, de obicei prin intermediul unei plăci de cauciuc care preia oscilaţiile rămase neamortisate de amortisorul de oscilaţii al motorului Diesel. La locomotivele Diesel-electrice, grupul motor Diesel-gene-rator electric se reazemă, prin cadrul auxiliar, pe mai multe puncte ale longeroanelor prelucrate în formă de albie, pentru o mai bună aşezare a grupului. — Suspensiunea electromotoarelor de tracţiune, la locomotivele Diesel-electrice, se realizează după aceleaşi principii ca şi suspensiunea motoarelor de tracţiune la locomotivele electrice. La unele locomotive Diesel, suspensiunea se completează cu amortisoare hidraulice sau cu fricţiune, în special la locomotivele cu suspensiune formată cu multe resorturi elicoidale, care nu amortisează oscilaţiile. La locomotivele Diesel-electrice, pentru evitarea repartiţiei inegale pe osii a forţei de tracţiune la demarare (cabrarea locomotivei), se folosesc dispozitive de anticabraj şi resorturi de suspensiune cu rigiditate mai mare la osiile din mijloc, în raport cu resorturile de suspensiune ale osiilor extreme. Suspensiunea locomotivei electrice. C. f.: Suspensiune elastică, atît între echipamentul de rulare şi cadrul locomotivei, cît şi între echipamentul de rulare şi motoarele de tracţiune. Suspensiunea dintre dispozitivele de rulare cu cadru serveşte la preluarea şocurilor provo* cate de neregularităţile căii şi la realizarea unei reacţiuni prin oscilaţii puţin dăunătoare căii, construcţiei şi funcţionării locomotivei, asigurînd astfel stabilitatea mersului locomotivei electrice la toate vitezele, pînă la valoarea maximă admisa de tipul ei de construcţie; suspensiunea motoarelor de tracţiune serveşte la realizarea transmisiunii mişcării de la arborele motoarelor de tracţiune montate pe cadru (partea suspendată a locomotivei), la osiile motoare (partea nesuspendată a locomotivei). Suspensiunea locomotivei electrice nu asigură total satisfacerea condiţiilor de confort, deoarece o elasticitate prea mare ar provoca perturbaţii în transmisiunea mişcării de la motoarele de tracţiune la osia, respectiv la osiile motoare. După rolul pe care-l îndeplineşte, suspensiunea locomotivei electrice poate fi suspensiune a cadrului şi a cutiei locomotivei sau suspensiune a motoarelor de tracţiune. Suspensiunea cadrului şi a cutiei locomotivei e formată din resorturi de suspensiune, din sus-pensoare de arc şi din balansiere, avînd uneori, în combinaţiecu arcurile desuspensiune longitudinale, şi resorturi elicoidale (la suspensiunea boghiurilor). Suspensiunea locomotivei electrice diferă, după cum ea are un cadru unic, în care se montează osiile motoare, sau locomotiva e echipată cu două boghiuri, fiecare boghiu avînd două, respectiv trei osii motoare. La suspensiunea locomotivelor elec- * trice cu cadru unic, arcu-rilede suspensiune folosite sînt arcuri similare cu cele de la locomotivele cu abur. Suspen- jj siunea poate fi i n f e- XXV. Suspensiune de locomotivă electrică, r io ară (v. fig. XXV a) a)SUSpensiune inferioară (pe dedesubt); b) sus-sau S U p e r i O a r ă pensiune superioară (pe deasupra); 1) sus-(v. fig. XXV b), după pensor. arc de suspensiune; 3) attrnător poziţia arcurilor de sus- de arc. 4) tijă de compresiune. pensiune faţă de cutiile cap de osie. La locomotivele electrice, legătura dintre arcurile de suspensiune şi cutiile de osie se realizează, la suspensiunea superioară, printr-o tijă de compresiune, iar la suspensiunea inferioară, prin atîrnătoare' de arc articulate şi solicitate la întindere. Suspensoarele au forma de tije cu secţiune circulară sau forma de furcă, şi sînt echipate cu piuliţe de reglare a tensiunilor în arc (v. fig. XXI). După felul legăturii dintre resorturile de suspensiune, suspensiunea poate fi independentă, la care fiecare cutie de osie are un arc de suspensiune independent faţă de arcul de suspensiune vecin, sau conjugată, la care două sau mai multe arcuri de suspensiune vecine sînt legate prin balansiere longitudinale sau prin pîrghii de compensare; în ultimul caz, solicitările provocate de neregularităţile căii sînt transmise şi repartizate la sistemul de resorturi legate între 44* Suspensiunea vehiculului 692 Suspensiunea vehiculului ele prin balansiere, respectiv prin pîrghii de compensare (v. fig. XXVI). Toate osiile legate prin balansiere sau pîrghii de compensare sînt descărcate simultan, micşorîn-du-se astfel pericolul de deraiere, iar mişcările lor de galop de amplitudine mare se reduc. Pentru repartizarea uniformă a solicitărilor provocate de ne-regularităţile căii şi, deci, pentru reducerea oscilaţiilor de legănare, uneori se leagă prin balansiere transversale arcurile celor două roţi ale osiilor extreme. La locomotivele electrice cu boghiuri motoare, la cari electromotoarele de tracţiune sînt montatepeboghiuri, construcţia suspensiunii boghiului derivă, în generai, din aceea a boghiurilor pentru vehicule remorcate (v. fig. XXVII). Deseori rezemarea 7 cutiei locomotivei se face în trei puncte, adică în pivotul central şi pedouă suporturi laterale, une- XXV/(. Suspensiunea unui boghiu de locomo-ori arcuite prin arcuri tivă electrică, lameiare aşezate longi- f) cadrul boghiuiui; 2) resorturi de suspen- in.j faU Pe resor^ur[ siune a osiei; 3) cutie de osie; 4) suspensor elicoidale, necesare pen- de ,eagăn; 5) arc longitudinal de legănare; tru descarcarea pivotului 6) traverSă dansantă; 7) reazem lateral, central şi reducerea oscilaţiilor laterale. Uneori (la boghiuri motoare pe trei osii), din lipsă de spaţiu, care e ocupat cu dispozitivele motoare, se renunţă la pivotul central, rotirea boghiului sub cutie fiind asigurată chiar prin cele două suporturi laterale 1 XXVIII. Boghiuri de locomotivă cu dispozitiv de cuplare cu resort orizontal de rapel. 1, 2) boghiuri cu două osii; 3) dispoziţie de cuplare cu resort de rapel; a) unghi de deviaţie. realizate în formă de albie (boghiuri cu pivot imaginar). La alte sisteme de boghiuri motoare, la cari cutiile de osie sînt legate în cadru prin bielete şi blocuri silenţioase, blocurile silenţioase preiau şi amortizează o mare parte din şocurile provenite din cale, în special la viteze mari. Prin evitarea suprafeţelor de frecare dintre cutiile de osie şi longeroanele cadrului se reduc mult jocurile între cutiile de osie şi cadru, şi astfel suspensiunea se realizează în condiţii mai bune. Introducerea de piese deformabile de cauciuc între cutie şi cadrul boghiului contribuie mult la ameliorarea suspensiunii. Calitatea mersului transversal e influenţată şi de modul de legătură a boghiurilor între ele. La vagoanele pe boghiuri, sau la automotoare, dis-tanţa dintre pivoturile boghiurilor e, în general, prea mare pentru a permite instalarea unui dispozitiv special de legătură între boghiuri ; cutia constituie singura legătură între boghiuri. Pe locomotive, d in contra, ecartamentul boghiurilor e în general mai mic. E util, în acest caz, să se echipeze boghiurile cu dispoztiive de cuplare, cu resort orizontal de rapel, destinate să conjuge pivotarea boghiurilor (v. fig. XXVIII). Prin astfel de dispozitive se obţine, pe lîngă o stabilitate la rulare orizontală mai bună, o diminuare a uzurii la buzele roţilor (v. şi Rapel, dispozitiv de ~). Suspensiunea motoarelor de tracţiune diferă după felul de antrenare a osiilor locomotivei. La locomotivele cu sistem de antrenare colectiva, motorul e suspendat integral, el fiind montat pe cadrul locomotivei. Legătura dintre arborele motorului electric şi osia motoare fiind obţinută printr-un mecanism bielă-două manivele, pentru stabilitatea mersului trebuie ca abaterea dintre arcul de cerc descris de capătul interior al bielei (legat la manivela arborelui electromotorului), în mişcarea în jurul butonului de manivelă al osiei motoare, şi dintre jocul suspensiunii cadrului XXIX. Jocul suspensiunii la locomotiva electrică cu antrenare colectivă. a) sistem de antrenare cu biele înclinate; b) sistem de antrenare cu biele orizontale; 1) cercul manivelei de la arborele electromotorului, în două poziţii ale suspensiunii; 2) jocul suspensiunii; 3) butonul manivelei arborelui electromotorului, în două poziţii; 4) bielă motoare; 5) butonul manivelei osiei motoare; 6) roată motoare. şi cutiei locomotivei, să fie minimă (v. fig. XXIX). Condiţia e realizată prin mecanisme bielă-manivelă cu biele orizontale. XXVI. Suspensiune de locomotivă electrică (dispoziţia suspensiunii). o) suspensiune inferioară (pe dedesubt); b) suspensiune superioară (pe deasupra); 1) balansier; 2) pîrghie de compensare. Suspensiunea vehiculului 693 Suspensiunea vehiculului Pentru a putea monta electromotorul de tracţiune pe cadru, antrenarea osiilor se realizează prin intermediul unei osii false, cu sau fără arbore intermediar (v. şi sub Antrenarea vehiculelor motoare) sau cu un cadru triunghiular. La locomotivele cu sisteme de antrenare individuală, motoarele electrice de tracţiune pot fi suspendate parţial sau integral . — La locomotivele cu motoarele electrice de tracţiune parţial suspendate, suspensiunea motoarelor se realizează prin lagărele-gheare ale motoarelor: electromotorul e legat de cadrul locomotivei printr-o traversă, prin intermediul unor resorturi lameiare sau elicoidale (partea suspendată a motorului), care urmează jocul suspensiunii cadrului cutiei locomotivei; legătura dintre electromotor şi osia motoare se realizează prin două lagăre-gheare (v. sub Lagăr), prin intermediul cărora motorul reazemă pe osie (partea nesuspendată). Curentul electric se aduce la motor prin cabluri flexibile, pentru a putea urma jocul suspensiunii (v. şî sub Antrenarea vehiculelor motoare). ■— La locomotivele cu motoarele electrice de tracţiune integral suspendate, suspensiunea motoarelor de tracţiune se realizează prin diferite sisteme de transmisiune între arborele motorului şi osia motoare. Motorul electric e montat pe cadrul locomotivei şi urmează jocul întregii suspensiuni a cadrului şi a cutiei locomotivei; transmisiunea de la arborele motorului suspendat la osia motoare nesuspendată poate fi cum urmează: acuplaje mecanice cu resorturi cilindrice ; acuplaje mecanice cu resorturi dispuse (pe roată) în exagon ; arbore tubular cu resorturi elicoidale, cu ghidaje inelare; arbore cardanic simplu, ghidat de un arbore tubular cu bielete şi sector dinţat; arbore cardanic cu fusuri ghidate şi cu bloc silenţios; inel dansant şi bielete articulate pe bloc silenţios; etc. (v. şi Antrenarea vehiculelor motoare). Suspensiunea motorului locomotivelor cu boghiuri motoare poate fi parţială sau integrală. — Motoare cu suspensiune parţială, prin lagăre-gheare, se folosesc la locomotive cari au viteza maximă de mers de cel mult 100 km/h. Motoare cu suspensiune integrală se folosesc, în general, la locomotive de mare viteză (peste 100 km/h). La locomotivele cu boghiuri formate dintr-o osie motoare şi una liberă (sistem Krauss-Helmhoitz), suspensiunea motoarelor e echipată cu un dispozitiv cu resort, care permite deplasarea laterală a osiei. La unele locomotive, reducerea oscilaţiilor se obţine folosind dispozitive cu articulaţii şi cu blocuri silenţioase, pentru fixarea motorului în cadrul boghiului. La locomotivele ale căror boghiuri au motoare cu lagăre-gheare, amplasate în interiorul osiilor montate, cuplul motor e repartizat egal pe cele două osii; din această cauză, osiile din faţă au tendinţa de patinare la pornirea trenurilor grele, iar pentru evitarea patinării se folosesc egalizatoare cu aer comprimat. Suspensiunea motocicletei. Transp.: Sus* pensiune constituită din elemente elastice, interpusă între cadrul şi roţile unei motociclete. Suspensiunea, în general realizată prin resorturi, şi amortisoare, reduce amplitudinile mişcărilor oscilatorii şi măreşte siguranţa în conducere; la micşorarea oscilaţiilor, datorită neregularităţilor terenului, mai contribuie pneurile şi şeile. Suspensiunea motocicletei depinde atît de felul resorturilor şi al amortisoarelor alese, cît şi de tipurile de furci ale roţilor, cari permit o anumită cursă verticală a fiecăreia dintre cele două roţi. La alegerea suspensiunii se ţine seamă că, odată cu deplasarea verticală a roţilor, se produc variaţii ale unghiului de fugă, ale distanţei de fugă şi ale distanţei interaxe, cu influenţe sensibile asupra stabilităţii de direcţie şi asupra maniabili-tăţii. Fig. XXXşi XXXI reprezintă curbele de variaţie a acestor mărimi, pentru diferite tipuri de furci ale rotii din faţă(v.fig.XXX//). — Unghiul de fugă, care de obicei e de circa 63°, diferă puţin de la un tip de furcă la altul. Pentru valori mai mari ale acestui unghi intervine labilitatea motocicletei, iar pentru valori mai mici creşte stabilitatea dar se ajunge la 0 m a n i a b i I i-tate redusă (adică devine necesară o forţă mai mare pentru rotirea ghidonului), deoarece centrul de greutate al motocicletei se deplasează mai sus odată cu ieşirea roţii din aliniament. — Distanţa de fuga, care obişnuit e de 50***100mm, provoacă un cuplu mic de autoredre-sare a roţii; dacă această distanţă e mai mică şi negativă, provoacă i n s t a b i- 1 itatea motocicletei, iar dacă e Drea mare rezultă o mania-b i I i t a t e r e-d u s ă. — Distanţa interaxe (am-patamentul) variază, provocînd efecte de tampcnare-recul, neconfortabile şi cari favorizează patinajul, deci derapările. E preferabil ca, la o ridicare a roţii din cauza unei denivelări a căii, distanţa interaxe să se scurteze adică motocicleta să-şi continue mai lin drumul. Comportarea suspensiunii motocicletei e diferită, după tipurile de furci ale roţilor. — Furca paralelogram, cu biele egale sau inegale, nu permite decît curse pînă la limita celei mai scurte biele şi imprimă variaţii mari ale distanţei de fugă, înainte de a se atinge această limită.— Furca cu bielete oscilante (scurte), cu roata „împinsă" sau cu roata „trasă", prezintă aceleaşi caracteristici ca precedenta. — Furca telescopica provoacă cele mai mici variaţii ale aistanţei de fugă şi ale distanţei interaxe. De asemenea, preia convenabil şocurile (solicitări de încovoiere), solicitările de compresiune sau de flambaj, dar trebuie uzinată cu atenţie (deci e costisitoare) pentru a nu se produce jocuri prin uzură, cari micşorează rigiditatea. — Furca oscilantă, cu roata „împinsă" sau cu roata „trasă", permite o cursă lungă şi imprimă variaţii mici ale distanţei de XXX. Variaţia distanţei de fugă la furci, în funcţiune de cursa verticală a roţii (v. şi fig. XXXII). 1) la furcă tip a şi b; 2) la furcă tip a, cu bielele inferioare mai scurte decît cele superioare; 3) la furcă tip a, cu bielele inferioare mai lungi decît cele su_ perioare; 4) la furcă tip c; 5) la furcă tip d; 6) la furcă tip e; 7) la furcă tip f. XXXI. Variaţia distanţei interaxe, în funcţiune de cursa verticală a roţii (v. şi fig. XXXII). 1) Ia furcă tip a şi b; 2) la furcă tip a, cu bielele inferioare mai scurte decît cele superioarei 3) la furcă tip a, cu bielele inferioare mai lungi decît cele superioare^) la furcă tip c; 5) la furcă tip d ; 6) la furcă tip e; 7) la furcă tip f. Suspensiunea vehiculului 694 Suspensiunea vehiculului fugă şi ale distanţei interaxe. Alte avantaje ale acestei furci sînt: greutate nesuspendată mică, rigiditate suficientă şi inde- XXXII. Tipuri de furcă din faţă, o) furcă paralelogram cu bielete egale; b) furcă cu bielete oscilante scurte cu roata împinsă; c) furcă cu bielete oscilante scurte, cu roata trasă; d) furcă telescopică; e) furcă oscilantă secundară, cu roata împinsă; f) furcă oscilantă secundară, cu roata trasă; 1) distanţa de fugă; 2) unghi de fugă; 3) distanţa interaxe. pendentă de uzurile sistemului telescopic de arcuire-amorti-sare (care, pentru obţinerea unui preţ de cost redus, poate fi identic cu cel al suspensiunii din spate). La furca cu roata „trasă" e posibilă o lungime mai mare de oscilaţie a sistemului suspendat, deci o frecvenţă proprie mai redusă, dar centrul de greutate al direcţiei se mută mai departe de axul ei şi se măreşte momentul de inerţie faţă de acest ax, îngreunînd condiţiile de stabilitate de direcţie (din momentul intrării în oscilaţie) şi cele de mani abil itate. Elementele elastice ale suspensiunii pot fi: resorturi elicoidale, elemente de cauciuc sau arcuri lamelare.— Resorturile elicoidale sînt utilizate aproape excluziv, deoarece au greutate redusă şi nu reclamă între+inere, dar sînt nereparabile şi neamortisante. Rezonanţa se evită prin resort biconic, sau printr-un resort suplementar, eventual folosind un resort lung, cu perioadă mare de oscilaţie proprie. Şocurile puternice se preiau prin tampon de cauciuc, resort suplementar sau resort cu pas variabil (la care spirele ajung treptat în contact, odată cu creşterea sarcinii). — Elementele de cauciuc (de ex. blocuri) sînt utilizate rar, nefiind reparabile, deşi preţul de cost e relativ mic, greutatea lor e mică, nu reclamă întreţinere, şi sînt amortisante.— Arcurile lamelare (cu foi) sînt utilizate foarte rar şi în special la modele vechi, deoarece au greutate mare, amplasarea e dificilă, reclamă întreţinere şi autoamorti-sarea e necorespunzătoare. Amortisoarele utilizate la motociclete pot fi amortisoare uscate sau hidraulice. — Amortisoarele uscate, aproape abandonate (eventual utilizabile la furca paralelogram), se caracterizează prin amortisare periodică (egală în ambele sensuri) şi invers proporţională cu sarcina (coeficient de frecare de repaus mare), pierderea eficacităţii la pătrunderea apei şi a unsorilor, preţ de cost relativ mic, greutate mică, lipsă de întreţinere.— Amortisoarele hidraulice (de tip telescopic), folosite aproape general la ambele roţi, se caracterizează prin amortisare aperiodică (mai eficace la cursa de revenire) şi proporţională cu sarcina, factorul de amortisare variabil cu temperatura (funcţiune de indicele de viscozitate al lichidului) şi cu starea de uzură, preţ de cost mare, greutate mare, reclamă protecţie şi întreţinere, XXXIII. Furcă pendulară. XXXIV. Furcă oscilantă lungă. La roata din faţa se pot folosi suspensiuni cu furcă paralelogram sau telescopică, cum şi suspensiuni cu furcă cu pîrghii oscilante (v. fig. XXXII). — Suspensiunea cu furca paralelogram e aproape abandonată, deoarece are articulaţii numeroase, masa nesuspendată e mare şi arcul e scurt, deşi preţul de cost e relativ mic, greutatea e redusă şi întreţinerea e simplă. — Suspensiunea cu furcă telescopică e utilizată frecvent, deoarece masa nesuspendată e mai mică, arcul e lung şi are unghi de fugă practic invariabil, deşi preţul de cost şi greutatea sînt mai mari, întreţinerea pretenţioasă şi se uzează ghidajele. — Suspensiunea cu furcă cu pîrghii oscilante se execută în diferite variante, Ia cari se deosebesc: fu rcă cu bielete oscilante, numită şi furcă oscilantă scurtă, care e o soluţie constructivă utilizată recent, caracterizată prin masă nesuspendată mică, resort scurt, incidenţa practic constantă, amortisorul solicitat excluziv axial, greutatea şi preţul de cost reduse; furcă osci I a n t ă, numită şi furcă oscilantă lungă, care deocamdată se prezintă ca soluţia cea mai bună; furcă pendulară (v. fig. XXXIII), folosită rareori la cilindree mici deşi constituie o soluţie constructiv simplă, dezavantajele ei fiind incidenţa foarte variabilă şi ţinuta de drum nesatisfăcătoare, din cauza necorespondenţei dintre direcţia forţei active şi direcţia deplasării. La roata din spate se folosesc suspensiuni cu roată culisantă, cu furcă oscilantă şi cu tambur culisant. — Suspensiunea cu roată culisantă (v. fig. XXXIV) se caracterizează prin deplasare rectilinie, amplitudine mică de oscilaţie, uzuri pronunţate în ghidaje, solicitări suplementare la transmisiunea prin lanţ (datorite în special variaţiilor de lungime), preţ de cost relativ mic. O variantă utilizată excepţional e suspensiunea cu roată culisantă, la care deplasarea în glisieră e curbilinie. — Suspensiunea cu furcă oscilantă (v. fig. XXXV) se caracterizează prin deplasare radială, amplitudine mare de oscilaţie, solicitări practic neglijabile la lanţ, oarecari complicaţii constructive (cum sînt fixarea aripii , din spate a tobei de evacuare, etc.). La această suspensiune se recomandă ca articulaţia furcii să fie foarte aproape de arborele pinionului de atac al lanţului, sau chiar coaxial cu acesta, respectiv de articulaţia anterioară a arborelui, iar lungimea furcii să fie cît mai redusă, prin folosirea roţilor cu diametru mic. — Suspensiunea cu tambur culisont, folosită foarte rar, se caracterizează prin tensiune constantă în lanţ, masă nesuspendată minimă, posibilitate de montare la orice cadru şi cursă mică. Suspensiunea vagonului. C. f.: Suspensiune elastică între echipamentul de rulare şi şasiul vagonului sau al boghiului de vagon, pentru a prelua şocurile (verticale, longitudinale şi transversale) pe cari vagonul le-ar primi în timpul mersului şi pentru a amortisa oscilaţiile cari intervin. Suspensiunea trebuie să transmită numai anumite oscilaţii, astfel încît să se asigure confortul, la vagoanele de călători, sau integritatea mărfurilor transportate şi a construcţiei vagonului, la vagoanele de marfă. Preluînd şocuriledatorite neregularităţilor căii, suspensiunea nu realizează numai supleţea mersului vagonului, ci şi menajează calea şi aparatele de rulare. Suspensiunea vagoanelor de cale ferată e formată, de regulă, din resorturile de suspensiune şi din legăturile pendulare. — XXXV. Furcă oscilantă, la cadru monopunte. Suspensiunea vehiculului 695 Suspensiunea vehiculului Resorturile folosite sînt, în general, arcuri lamelare simple şi duble (eliptice), resorturi elicoidale cilindrice şi, uneori, resorturi tronconice, bare de torsiune, resorturi de cauciuc pneumatice sau cu gaz. în suspensiune, resorturile au rolul de a prelua şocurile verticale, simetrice sau nesimetrice faţă de axa longitudinală şi transversală a părţilor suspendate, şi de a da, sub acţiunea lor, oscilaţii corespunzătoare de săltare, legănare şi galop. — Legăturile pendulare sînt folosite pentru preluarea şocurilor transversale şi longitudinale, simetrice sau nesimetrice faţă de axa verticală şi longitudinală a părţilor suspendate, astfel încît oscilaţiile (de ex.: clătinare, şerpuire şi recul) să devină puţin dăunătoare. Aceste legături pendulare se construiesc în formă de leagăn, în diferite variante, folosind suspensoare articulate la capete. Astfel, la suspensiunile vagoanelor pe două sau pe trei osii, cum şi la suspensiunile cadrelor de boghiuri, se obţine prin legăturile pendulare şi rezemarea dintre partea suspendată a vehiculului şi resortul de suspensiune; orice suspensor e articulat în direcţie longitudinală şi transversală, dînd posibilitatea legăturii pendulare de a prelua şocurile din aceste două direcţii. La suspensiunile dintre cadrul unor boghiuri pentru vagoane de călători şi şasiul vagonului, legătura pendulară are construcţia obişnuită a unui leagăn, fiecare suspensor al lui fiind articulat numai în direcţie transversală, permiţînd preluarea numai a şocurilor transversale. Legăturile pendulare se deosebesc, în general, după înclinarea pe care o are fiecare suspensor, şi anume pot fi divergente, convergente şi verticale. Fiecare dintre aceste trei tipuri se caracterizează prin modul în care produc oscilaţiile şi, în special, prin insensibilitatea la variaţiile înălţimii centrului de greutate al vagonului. La vagoane, legăturile pendulare au şi rolul suplementar de a efectua rapelul longitudinal al osiilor (la osii cu posibilitatea de dispunere convergentă în curbe), sau rapelul transversal al boghiuri lor, în cazul deplasărilor suferite incidental de acestea (de ex. la intrarea în curbă a vagonului sau la trecerea peste anumite neregularităţi în plan orizontal ale căii). Suspensiunile vagoanelor diferă după destinaţia vagonului (marfă sau călători), adică după condiţiile de confort pe cari trebuie să le îndeplinească, şi după numărul osiilor. De aceea se obişnuieşte ca suspensiunile să se clasifice după supleţea mersului vagonului, respectiv după modul de combinare a resorturilor şi a legăturilor pendulare, în care caz se deosebesc suspensiuni simple, duble, triple şi cuadruple. S u s p e n s i u nea' simplă (v. fig. XXXVI) se foloseşte la vagoanele de marfă sau la cadrele boghiurilor de marfă, deasupra cutiilor de osie — şi se compune din arcul lamelar longitudinal 7 şi din suspensoare-le 2 (cîte două la fiecare extremitate a arcului). în general, suspensoarele au forma unor inele dreptunghiulare (v. fig. XXXVII) sau a unor inele ovale (v. fig. XXXIX), la construcţiile mai vechi fiind simple eclise; axele mari ale suspensoarelor unui arc se găsesc într-un plan vertical-longitudinal, în care au în general o poziţie de divergenţă în jos. în toate cazurile, articularea suspensoarelor se face în direcţie atît longitudinală, cît şi transversală, permiţînd pendularea vagonului în aceste două direcţii. La con- strucţiile noi de suspensiuni pentru vagoanele de marfă de mare viteză, pe două osii, se utilizează suspensoare cu inele XXXVI. Suspensiune simplă a unui vagon de marfă pe două osii. 1) arc lamelar longitudinal; 2) suspensoare. * XXXVII. Suspensiune simplă, cu suspensor în formă de inel dreptunghiular. 1) suspensor (inel dreptunghiular); 2) piesă de articulaţie a suspensorului; 3) suport de arc. duble, articulate separat (v. fig. XXXVIII), cari sînt unificate de Uniunea Internaţională de Căi ferate (U.I.C.) şi cari XXXVIII. Suspensiune simplă, cu suspensor în formă de dublu inel dreptunghiular. 1) suspensor (dublu inel dreptunghiular); 2) suport de arc. deocamdată dau cele mai bune rezultate în privinţa mersului liniştit al vagonului. La unele construcţii, în suporturile de arc se fixează buloane filetate la 0 un capăt, numite t r ă g ă t o a r e de arc (v. fig. XXXIX); strîngînd sau desfăcînd piuliţele trăgătoareior, se poate mări sau micşora săgeata arcului şi, astfel, se poate regla înălţimea tampoanelor vagonului. Suspensiunea dublă se foloseşte, fie la vagoanele de XXXIX. Suspensiune simplă, cu sus-călători pe două sau petrei osii, pensor în formă de inel oval şi cu fie la suspensiunea cadrelor trăgător de arc. boghiurilor vagoanelor de călă- 1) suspensor (inel oval); 2) suport tori, şi conţine două sisteme de de arc; 3) trăgător de arc. resorturi montate în serie. E mai elastică decît suspensiunea simplă, de care se deosebeşte prin interpunerea, între piuliţa trăgătorului de arc şi suportul de arc, a unui resort elicoidal (v. fig. XL a) sau a unui manşon XL. Suspensiune dublă. a) cu resort elicoidal (1); 6) cu manşon de cauciuc (2). de cauciuc (v. fig. XL b). La suspensiunea dublă, ca şi la cea simplă, cele patru suspensoare îndeplinesc concomitent trei Suspensiunea vehiculului 696 Suspensiunea vehiculului roluri: articularea arcului cu suporturile sale, legătura pendulară şi acţiunea de rapel (dacă osia are posibilitatea unui joc longitudinal şi transversal faţa de şasiu). Suspensiunea tripla se foloseşte la boghiuri le vagoanelor de călători şi cuprinde, atît suspensiunea dublă dintre cutiile de osie şi cadrul boghiului, cît şi un al treilea sistem de resorturi (formînd o suspensiune simplă), montat în serie faţă de celelalte două, între cadrul boghiului şi şasiul vagonului (v. fig. XLI). — Sistemul de suspensiune tripla cu XLI. Suspensiune triplă, cu arcuri transversale, reprezentată schematic pe boghiul unui vagon de călători. 1) cadrul boghiului; 2) suspensiune dublă dintre cadru şi aparatele de rulare; 3) traversă dansantă; 4) crapodină; 5) traversă inferioară; 6) sistem de arcuri lameiare duble (eliptice), transversale; 7) suspensoare de leagăn, articulate în direcţie transversală. arcuri transversale, care are arcuri lameiare transversale, prezintă dificultăţi importante la montare şi întreţinere, datorită fixării rigide a arcurilor lameiare duble, transversale pe cele două traverse; săgeţile lor nu sînt reglabile şi, dacă arcurile nu au aceeaşi săgeată iniţială, arcul mai înalt se va încărca mai mult decît celelalte. La boghiul din fig. XLI, legătura pendulară dintre şasiul vagonului şi cadrul boghiului e în formă de leagăn, cu patru suspensoare articulate în direcţie transversală şi cu o dispoziţie divergentă în jos, ceea ce permite numai preluarea şocurilor transversale şi rapelul în această direcţie. — Sistemul de suspensiune tripla cu arcuri longitudinale, care are legături pendulare cu două arcuri lameiare longitudinale (v. fig. XLII), cuadruple de o elasticitate mai mare. Legătura pendulară e formată din inele dreptunghiulare, axele mari ale inelelor unui arc găsindu-se într-un plan vertical longitudinal, în care au o poziţie convergentă în jos sau chiar verticală. Inelele fiind articulate longitudinal şi transversal, oscilaţiile sistemului pendular se produc după aceste două direcţii. Suspensiunea cuadruplâ conţine o suspensiune dublă între cadrul boghiului şi şasiul vagonului, montată Reprezentările schematice ale suspensiunilor folosite la vagoanele de cale ferată XLII. Suspensiune triplă, cu arcuri longitudinale, la boghiul unui vagon de călători. t) cadrul boghiului; 2) suspensiunea dublă dintre cadru şi aparatele de rulare; 3) traversă dansantă; 4) crapodină; 5) arc longitudinal; 6) dispozitivul pendular al arcului longitudinal. elimină dezavantajul încărcării inegale a arcurilor şi permite folosirea unor arcuri lungi şi mai sensibile la eliminarea şocurilor provenite din denivelările mărunte ale căii. De asemenea, afară de faptul că întregul boghiu e mai accesibil, acest sistem permite ca la capetele arcurilor longitudinale să se monteze în serie resorturi elicoidale, pentru realizarea suspensiunii Schema suspensiunii ■M m Felul suspensiunii Simplă Simplă.fără dispozitiv pendular Dublă Dublă, cu leagăn şi cu resorturi transversale, şi cu balansiere compensatoare Dublă, cu leagăn şi cu arcuri transversale, şi cu balansiere la cutiile cap de osie Triplă, cu leagăn şi cu resort longitudinal Triplă, cu leagăn, şi cu resorturi transversale Cuadruplă, cu leagăn şi cu resort longitudinal Utilizată la: Vagoane de marfă pe două osii, sau boghiuri pentru vagoane de marfă cu cadre de tablă ambutisată Boghiurile de tipul „Diamond", pentru vagoane de marfă cu cadre de bare laminate sau de oţel turnat Vagoane de călători pe două sau pe trei osii Boghiurile de tipul „Penn-sylvania", pentru vagoane de călători Majoritatea bo-ghiurilor moderne pentru vagoane de călători Boghiurile de tipul „Gorlitz uşor“, pentru vagoane de călători ' Majoritatea boghiurilor pentru vagoane de călători, în special cele cu cadrul de tablă ambutisată Boghiurile de tipul „Gorlitz greu", pentru vagoane de călători în serie faţă de suspensiunea dublă dintre aparatele de rulare şi cadrul boghiului. în tablou sînt reprezentate schematic cele mai obişnuite suspensiuni folosite la diferite vagoane şi boghiuri. Majoritatea boghiurilor de la vagoanele de călători au suspensiune triplă, dar uneori se foloseşte suspensiunea cuadruplă. Fac excepţie boghiurile de tipul Pennsylvania, cari au o suspensiune dublă, fprm^tă prin dispunerea în serie a resorturilor elicoidale ale Suspensiunea vehiculului 697 Suspensiunea vehiculului balansierelor compensatoare, — şi sistemul de arcuri lamelare dubîe şi transversale ale leagănului; la aceste boghiuri, rolul balansierelor compensatoare consistă în egalarea sarcinilor pe roţi le din fiecare parte a bogh iu lui, la trecerea peste den ivelări le verticale inevitabile ale căii, deci în evitarea descărcării roţii conducătoare, care ar putea conduce la o micşorare a siguranţei contra deraierilor (v. Stabilitatea vehiculului de cale ferată). Resorturile elicoidale de mare sensibilitate şi lipsite de frecări interne, montate între balansierele compensatoare şi cadrul boghiului, permit o percepere sensibilă a şocurilor verticale provenite din denivelările mărunte ale căii. O altă excepţie se întîlneşte la boghiu! sovietic de tipul „Fette", unde, de asemenea, suspensiunea e dublă. Balansierele lungi sînt înlocuite însă cu balansiere deasupra fiecărei cutii de osii pe care se sprijină resorturile elicoidale cari susţin cadrul; balansierele scurte permit o majorare a distanţei dintre resorturile elicoidale externe, realizînd prin aceasta o mai bună stabilitate longitudinală a cadrului de boghiu. Deşi, odată cu creşterea ordinului de multiplicitate al suspensiunii, oscilaţiile principale de balansare ale vagonului au perioade mai lungi, deci un mers mai liniştit (deoarece se poate realiza o săgeată statică mai mare pentru întreaga suspensiune), totuşi fiecare rînd de resorturi introduce cîte o oscilaţie suplementară de înaltă frecvenţă (cu perioade mici), înrăutăţind condiţiile de mers ale vagonului. Pentru boghiurile vagoanelor de călători se recomandă, pe bază de încercări, ca suspensiunea să fie triplă sau dublă. Vagoanele de călători pe două sau pe trei osii au totdeauna numai suspensiuni duble. Boghiurile vagoanelor de marfă au, de obicei, o suspensiune simplă, deoarece supleţea mersului acestor vagoane e mai puţin condiţionată; la aceste boghiuri lipseşte şi traversa dansantă, consi-derîndu-se că pentru perceperea şocurilor transversale e suficient dispozitivul pendular de deasupra cutiilor de osie. Vagoanele de marfă pe două osii au numai suspensiune simplă. Suspensiunile vagoanelor sînt caracterizate şi prin modul în care realizează diferitele oscilaţii. în sistemele de suspensiuni cu resorturi, acestea servesc atît la producerea oscilaţiilor optime de săltare şi de tangaj (în care scop se recomandă ca săgeata statică a suspensiunii să fie de 350^400 mm), cît şi la producerea oscilaţiilor de legănare (în acest scop se recomandă ca săgeata statică a suspensiunii să fie de 200^250 mm, adică să aibă o valoare diferită de aceea pentru săltare şi tangaj). Aceste condiţii diferite au impus constructorilor ca, în cazul suspensiunii duble sau triple, să aleagă o săgeată statică totală de 85-^265 mm sub vagonul gol şi de 110 — 310 mm sub vagonul încărcat în întregime. O soluţie mult mai avantajoasă o constituie producerea separată a acestor oscilaţii, folosind stabilizatoare transversale, dintre cari cele mai răspîndite au forme de bare de torsiune, montate pe traversa dansantă a boghiului (v. fig. XLII!); aceste stabilizatoare nu împiedică oscilaţiile de săltare şi de tangaj, însă cînd încep să se producă mişcări de legănare, introduc în suspensiune chiar excesul de rigiditate necesară legănării, datorită unor momente de torsiune suplementară. Pentru evitarea rezonanţei, care la vagoanele de cale ferată se produce datorită coincidenţei frecvenţei oscilaţiilor proprii ale vagonului cu cea a oscilaţiilor aparatelor de rulare, provo- XLIII. Reprezentarea schematică a funcţionării stabilizatorului transversal. 1) traversa dansantă a boghiului; 2) bară de torsiune (stabilizator); 3) palier fixat pe cadrul boghiului; 4) traversă inferioară; 5) crapodină; o) legănare; b) săltare şi tangaj. cate de joantele căii şi de şerpuirea osiilor montate (din cauza conicităţii bandajelor), se utilizează în mod frecvent frecarea dintre foile resorturilor lamelare. Suspensiunea vagoanelor pe resorturi elicoidale, care se poate realiza uşor la vagoanele cu boghiuri, prezintă, din punctul de vedere constructiv, avantajul că reclamă o întreţinere mai puţin atentă şi costisitoare, decît cea pe resorturi lamelare. Resorturile elicoidale neputînd produce frecări interioare la boghiurile vagoanelor de marfă se folosesc amortisoare cu fricţiune, iar la boghiurile vagoanelor de călători, amortisoare hidraulice. Amortisoarele cu fricţiune nu pot fi folosite la suspensiunile vagoanelor de călători, deoarece, la fiecare schimbare a sensului forţelor de frecare, forţele de frecare din amortisor produc şocuri cari se resimt în cutia vagonului, sub forma unor vibraţii supărătoare din punctul de vedere al confortului. Introducerea resorturilor de cauciuc în suspensiunea vagoanelor e de dată mai recentă, avîndu-se în vedere calităţile excelente ale cauciucului ca amortisor de vibraţii şi de zgomote; vibraţiile de înaltă frecvenţă pe cari resorturile de oţel le transmit cutiei vehiculului sînt amortisate de resorturile de cauciuc. Odată cu scăderea frecvenţei creşte însă grosimea stratului necesar de cauciuc, astfel încît la frecvenţe sub 10 Hz, cari apar în mod curent pe vehiculele de cale ferată, utilizarea resorturilor confecţionate excluziv din cauciuc devine problematică. Pentru sarcinile mari cari intervin la vehiculele de cale ferată, pentru evitarea deformării remanente a cauciucului trebuie ca deformaţia maximă să nu depăşească circa 20% din grosimea stratului în stare neîncărcată; solicitările dinamice destul de mari, raportate la sarcina statică a vehiculelor de cale ferată, necesită însă dezvoltări constructive deosebite. Resorturile de cauciuc pot fi confecţionate din cauciuc natural sau sintetic. Cauciucul natural dă caracteristici elastice bune, însă se distruge repede sub efectul uleiurilor sau al unsorilor întrebuinţate la dispozitivele de rulare, şi îşi modifică calităţile elastice sub influenţa intemperiilor din timpul exploatării. Pot fi utilizate însă cauciucuri sintetice, cari dau caracteristici elastice corespunzătoare şi o suficientă rezistenţă la uleiuri şi la intemperii. în general au fost încercate: resorturi la cari cauciucul lucrează la forfecare (v. fig. XLIV a); resorturi la cari cauciucul lucrează la compresiune (v. fig. XLIV b); resorturi mixte, în combinaţie cu XLIV. Resorturi ae suspensiune de cauciuc, o) resort de cauciuc lucrînd la forfecare; b) resort de cauciuc lucrînd la forfecare şi la compresiune; c) resort mixt (de cauciuc şi de oţel); 1) cadrul boghiului; 2) balansierul cutiei de osie; 3) resort de cauciuc; 4) resort de oţel. resorturi de oţel, la cari cauciucul lucrează la compresiune (v. fig. XLIV c). Rezultatele cele mai bune au fost obţinute pentru resorturile de cauciuc în combinaţie cu resorturi de oţel. Suspensiunile cu resorturi cu aer comprimat sau cu gaze comprimate se caracterizează prin reglarea presiunii interioare, îşi modifică uşor forţa portantă, pot fi adaptate automat pentru vagoane goale sau încărcate, deci asigură aceeaşi calitate de mers la diferite situaţii de încărcare, sau, tot prin reglarea presiunii interioare, Suspensoid 698 Sustentaţie XLV. Resorturi cu aer comprimat, tubulare. o) cu o pernă de aer; b) cu două perne de aer. pot avea rolul de stabilizatoare la mişcările de legănare a vagoanelor în mers. Se utilizează: resorturi cu aer comprimat, resorturi hidropneumatice, resorturi cu gaz. La resorturile cu aer comprimat, masa oscilantă reazemă direct pe perna de aer. După modul de construcţie, se deosebesc: resorturi cu piston; resorturi tubulare; resorturi cu membrană. — Resorturile cu piston nu s-au extins în practică din cauza dificultăţilor deetanşare şi a uzurilor cari se produc la pistoane şi la cilindre.— La resorturi le tubulare (v. fig. XLV), aerul comprimat e închis în interiorul unui tub de cauciuc format din una, din două sau din trei perne cu suprafaţa exterioară în formă de tor; suprafaţa exterioară e acoperită cu neopren, pentru a rezista la acţiunea uleiurilor, iar în interior se pune un strat de cauciuc butiIic, pentru a evita pierderile de aer comprimat prin difuziune. Pentru variaţii de sarcină cari depăşesc anumite limite, ele se încarcă cu aer comprimat, sau se descarcă, printr-un ventil comandat automat, în funcţiune de săgeţile produse. Dezavantajul acestor resorturi consistă în faptul că, din cauza rezistenţei slabe a tubului de cauciuc, presiunile de regim sînt limitate, astfel încît aceste resorturi trebuie să aibă dimensiuni mari; preluarea şocurilor nu se face printr-o creştere suficient de progresivă a presiunii interioare, iar autoamortisarea oscilaţiilor e slabă, astfel încît ele se combină în paralel cu amor-tisoare hidraulice. — La resorturile cu membrană (v. fig. XLVI) se pot obţine presiuni mai mari la un volum incomparabil mai redus şi o creştere mai progresivă a presiunii la preluarea şocurilor» Resorturile hidropneumatice (v. fig. XLVII) funcţionează ca şi resorturile cu aer comprimat, cu diferenţa că sarcina e transmisă prin intermediul unui lichid (un ulei incongelabil) care echilibrează membrana intermediară dintre spaţiul de aer (sau gaz) şi spaţiul ocupat de lichid pe toată suprafaţa sa; pistonul poate fi realizat cu segmenţi sau cu membrană. Caracteristica sarcină-săgeată a acestor resorturi poate fi astfel modificată uşor, printr-o uşoară variaţie a presiunii lichidului, astfel încît la o creştere a încărcăturii vagonului să se obţină aproximativ aceeaşi frecvenţă a oscilaţiilor proprii, deci aceeaşi calitate de mers la vagon. Resorturile pot fi realizate cu amortisarea internă dorită, prin prevederea de ventile în spaţiul lichidului. Resorturile cu gaz au o construcţie similară cu a resorturilor pneumatice sau hidropneumatice, cu diferenţa că în loc de aer se utilizează de obicei vapori de amoniac, cari au calitatea de a da o presiune mai mare la creşterea temperaturii produse prin comprimare. Dacă se ţine seamă de faptul că apa la diferite presiuni şi la diferite temperaturi poate absorbi diferite cantităţi de NH3, apare posibilitatea reglării termice a suspensiunii vehiculului, în cazul cînd se XLVI. Resort cu* aer comprimat cu membrană. XLVII. Resort hidro-pneumatic. 1) spaţiu de aer sau de gaz; 2) spaţiu pentru lichid; 3) membrană; 4) piston; 5) supapă de amortisare; 6) tub de cauciuc. foloseşte o anumită concentraţie de NH3 în apă; reglarea termică e posibilă în special la vagoanele automotoare, la cari se dispune de masa de căldură a gazelor ieşite din motor. Aceste noi tipuri de resorturi pot înlocui parţial sau în întregime resorturile de oţel din suspensiunea vagoanelor. Pentru reglarea forţei portante în funcţiune de încărcări sau la înclinări ale vagoanelor, în cazul resorturilor pneumatice, pot fi utilizate instalaţii deschise, la cari aerul comprimat necesar reglării e absorbit din atmosferă sau e evacuat direct în atmosferă; pot fi utilizate instalaţii închise, la cari aerul comprimat e evacuat din resort într-un cilindru de presiune mai joasă, iar compresorul de realimentare a resorturilor pentru încărcări mai mari absoarbe aerul din acest rezervor. Instalaţiile închise, deşi sînt mai ancombrante, necesită un consum mai redus de energie şi sînt insensibile la intemperii şi la impurităţile din atmosferă. Reglarea resorturilor hidropneumatice e mult mai uşoară printr-o instalaţie deservită de o pompă hidraulică şi prezintă avantajul că variaţiile de presiune ale lichidului se obţin într-un timp mai scurt. Oscilaţiile produse de dispozitivele pendulare sînt amortisate, fie prin frecarea în articulaţiile suspen-soarelor, fie prin introducerea amortisoarelor hidraulice între traversa dansantă şi cadrul boghiului. Modul în care dispozitivele pendulare realizează oscilaţiile depinde de modul de dispunere asuspensoarelor (convergente, divergente, verticale), de înclinarea şi de lungimea lor. Din cercetări recente rezultă că dispozitivele pendulare cele mai recomandabile sînt cele cu suspensoare verticale, fiindcă raza de pendulare a centrului de greutate a părţi lor lor suspendate e egală cu lungimea suspensoarelor, oricare ar fi înălţimea centrului de greutate. Aceste suspensoare pot fi dimensionate astfel, încît să dea totdeauna oscilaţii optime, fiind insensibile la variaţiile de înălţime a centrului de greutate (cari sînt foarte frecvente la vagoane, din cauza modificării continue a încărcăturilor). Celelalte două sisteme, convergent şi divergent, au raze de pendulare cari depind de înălţimea centrului de greutate şi de înclinarea suspensoarelor. Pentru anumite înclinări ale suspensoarelor şi pentru anumite înălţimi ale centrului de greutate se poate deci ca raza de pendulare să devină nulă, adică sistemul să se rigidizeze, sau să devină infinită, adică sistemul să intre în stare de indiferenţă. 1. Suspensoid, pl. suspensoizi. Chim. fiz.: Sol al cărui mediu de dispersiune e lichid şi a cărui parte dispersată e solidă şi e formată din particule cu dimensiuni coloidale. 2. Suspensor, pl. suspensoare. Transp.: Bară pendulară, în formă de tijă, cu articulaţii la ambele capete, utilizată la suspensiunea locomotivei cu abur, cînd resorturile de suspensiune sînt situate dedesubtul cutiilor cap de osie. V. şî sub Suspensiunea locomotivei cu abur. 3. Sustentaţie, pl. sustentaţii. Av.: Proprietatea unui corp, mai uşor sau mai greu decît greutatea volumului de fluid deslocuit de el, de a se menţine la un anumit nivel în acel fluid, prin mijloace adecvate. Se deosebesc: sustentaţie statică, la corpurile mai uşoare decît fluidul în care sînt cufundate (de ex. la nave şi la aerostate), şi sustentaţie dinamică, la corpurile mai grele decît fluidul în care sînt cufundate (de ex. la aerodine şi la păsări). Sustentaţia statica a unui corp cufundat într-un fluid se obţine prin diferenţa dintre greutatea volumului de fluid deslocuit de acel corp şi greutatea corpului considerat (adică e bazată pe principiul lui Arhimede). De aceea pot avea sustentaţie statică numai corpurile a căror densitate medie e mai mică decît cea a fluidului în care se cufundă. Sustentaţia dinamica a unui corp în mişcare într-un fluid se obţine cînd viteza relativă dintre anumite organe ale corpului considerat şi fluid e diferită de zero. Deci, pot avea sustentaţie dinamică şi corpurile a căror densitate Sustentaţie, forţă de 699 Susţinere minieră medie e mai mare decît cea a fluidului în care sînt cufundate, dar această sustentaţie se realizează prin consum de energie, de obicei din interiorul corpului. în general, dacă un fluid curge în jurul unui corp, asupra acestuia se exercită o forţă a cărei componentă perpendiculară pe direcţia curentului de fluid, numită forţă portantă (portanţă sau forţă de sustentaţie), provoacă sustentaţia. La •avioane, prin deplasarea lor se produce un curent de aer în jurul aripilor, de unde rezultă forţa portantă. La aparatele cu rotoare (aripi rotative), prin învîrtirea rotorului se realizează mişcarea relativă a aerului, astfel încît pe palele rotorului se exercită forţa portantă. Afară de deplasările de translaţie şi de rotaţie, curentul de aer necesar pentru sustentaţie poate fi obţinut şi prin deplasări oscilatorii ale organelor de sustentaţie, de exemplu la avioane cu aripi batante; acest procedeu, abandonat astăzi, reprezintă o încercare de reproducere a zborului păsărilor, cari îşi asigură sustentaţia prin mişcări oscilatorii ale aripilor. La avion, organul care produce sustentaţia e aripa, pe care se exercită forţa portantă, cînd aerul „curge" în jurul aripii-forţă condiţionată de diferenţa dintre presiunile pe intradosul şi pe extradosul aripii. Cum presiunile pe intrados sînt maj mari decît cele pe extrados, acestei repartiţii a presiunilor î1 corespund viteze mai mici pe intrados decît pe extrados, conform ecuaţiei lui Bernoulli; în jurul aripii, pe lîngă curgerea translatorie a aerului, există şi un curent circulator, circulaţia respectivă T fiind integrala de linie a vitezei, pe o curbă închisă care înconjură secţiunea aripii (profilul). Această explicaţie a fenomenului de sustentaţie pare să contrazică o teoremă fundamentală a Mecanicii fluidelor, conform căreia circulaţia nulă în repaus rămînînd nulă şi în timpul mişcării, astfel încît formarea circulaţiei nu ar fi posibilă, ştiind că mişcarea aripii porneşte din repaus. Desigur că în jurul unui profil de aripă, imediat după începerea mişcării, curgerea e irotaţională, fluidul ocolind cu viteză foarte mare bordul de fugă al profilului. Din cauza viscozităţii fluidului (chiar dacă aceasta e mică), vitezele foarte mari de la bordul de fugă conduc, însă, la formarea unei suprafeţe de discontinuitate, care se înfăşoară şi dă un vîrtej, a cărui intensitate creşte foarte repede şi care e purtat de curent în aval de aripă, legat de particulele de fluid. Datorită formării vîrtej ului, se schimbă şi mişcarea în jurul profilului de aripă, apărînd o mişcare circulatorie, a cărei circulaţie e egală şi de sens contrar cu aceea a vîrtejului amintit mai sus. Mişcarea circulatorie creşte în intensitate pînă cînd punctul de viteză nulă de pe extradosul profilului se deplasează în bordul de fugă şi deci fluidul nu mai ocoleşte bordul de fugă, ci curge în aceeaşi direcţie pe extrados şi pe intrados, pînă la bordul de fugă; în acest moment încetează fenomenele transitorii şi regimul de mişcare devine permanent, modificîndu-se numai la o variaţie a vitezei sau a incidenţei. Deci teorema indicată nu e contrazisă, deoarece circulaţia totală a mişcării, care se compune din circulaţia din jurul aripii şi din cea desens contrar a vîrtejului, e mereu nulă. Cînd curgerea în jurul aripii e pur supersonică, nu mai e necesar să se recurgă la noţiunea de circulaţie pentru explicarea sustentaţiei, diferenţele de presiune dintre intradosul şi extradosul aripii apărînd chiar la mişcarea translatorie, din cauza fenomenelor de expansiune şi compresiune cari însoţesc mişcarea unui gaz cu viteză supersonică. 1. forţa de Av.: Componenta verticală a rezultantei tuturor forţelor, cu excepţia greutăţii, cari acţionează asupra unei aeronave în zbor. Această forţă de sustentaţie, numită deseori şi portanţă, e necesară pentru realizarea zborului oricărei aeronave în cîmpul gravitaţional terestru neperturbat. Forţa de sustentaţie, care asigură sustentaţia aeronavei, trebuie să fie de sens contrar şi cel puţin egală (ca mărime) cu greutatea totală a aeronavei. După felul sustentaţiei, care e statică la aerostate şi dinamică la aerodine, se deosebesc forţe aerostatice şi forţe aerodinamice. La aerostate, forţa de sustentaţie statică e egală cu diferenţa dintre greutatea aerului dezlocuit de aerostatul umflat (complet sau parţial) şi greutatea gazului cu care acesta e umflat. La aerodine, forţa de sustentaţie dinamică e egală cu componenta verticală a rezultantei tuturor forţelor aerodinamice cari acţionează asupra aerodinei. Forţa de sustentaţie a unei aerodine e egală cu portanţa numai în cazul zborului orizontal al acesteia. 2. Susţinător de miez, pl. susţinătoare de miez. Metg.: Sin. Suport de miez (v. sub Suport 1). 3. Susţinere, pl. susţineri. Mine: Sin. (parţial) Armare (v. Armare 8). V. şî Susţinere minieră. 4. Susţinere miniera. 1. Mine: Operaţia de sprijinire, de ancorare, de căptuşire, sau combinaţii între ele, a tavanului, a pereţilor şi a vetrei unei lucrări miniere subterane, pentru a împiedica desprinderea şi căderea blocurilor de roci, pentru a nu permite surpări, pentru a se opune mai mult sau mai puţin elastic mişcărilor rocilor înconjurătoare (în cazul argilelor şi la umflarea lor) şi pentru a le menţine coeziunea iniţială cît mai puţin deranjată. Susţinerea e operaţia principală în ciclul de săpare a lucrării miniere respective, în care urmează după operaţiile de excavare şi de evacuare a materialului excavat. în condiţii geologice speciale (în roci neconsolidate sau curgătoare) se execută în acelaşi timp cu excavarea, uneori şi înaintea ei (săpare cu palplanşe, cu trusă tăietoare, etc.). Susţinerea se execută manual (caz general, în special cînd şi celelalte operaţii din ciclu sînt manuale), întrebuinţînd elemente asamblabile între ele (stîlpi, grinzi, strîngători, beto-nite, etc.), semimecanizat (stîlpi hidraulici cari se aşază manual, dar se înţepenesc cu pompe hidraulice), sau mecanizat (cadre păşitoare pentru abataje sau pentru lucrări miniere de pregătire). Organizarea operaţiei de susţinere depinde de importanţa lucrării miniere, de viteza cu care trebuie executată, de pericolul eventualităţii unei surpări, de materialele cari se întrebuinţează la susţinere (v. Susţinere minieră 3); se execută totdeauna în condiţii cari asigură securitatea deplină pentru personalul însărcinat în acest scop. Operaţia de susţinere condiţionează în mare măsurâ~ritmuI exploatării unui abataj, concentrarea producţiei într-un număr restrîns de abataje, productivitatea muncii şi preţul de cost. 5. Susţinere miniera. 2. Mine: Reacţiunea elementelor sau a asociaţiilor de elemente de construcţie (stîlpi, grinzi, cadre simple sau cadre păşitoare, zidărie, etc.) opusă diferitelor manifestări de presiune minieră (destinderea rocilor din vecinătatea pereţilor lucrărilor miniere, mişcări de strate, surpări, curgerea rocilor argiloase, etc.), în scopul menţinerii timp cît mai îndelungat a profilului şi a secţiunii lucrărilor miniere la forma şi dimensiunile lor iniţiale, şi al obţinerii unei securităţi depline a personalului şi a utilajului minier. Cum reacţiunea nu poate atinge intensitatea maximă a presiunii miniere (egală cu aproximativ 0,25 Hd t/m2, în care H e adîncimea la care se găseşte lucrarea minieră şi d e greutatea volumetrică medie a coloanei de roci de deasupra), deformarea profilului şi micşorarea secţiunii utile a lucrării miniere nu pot fi evitate, în practică căutîndu-se ca acestea să aibă loc progresiv, iar amplitudinea maximă să se manifeste (în limita posibilităţilor tehnice), numai după ce lucrarea minieră a încetat să mai fie folosită. Echilibrul dintre presiunea minieră şi susţinere se realizează numai pentru lucrări miniere de lungă durată (puţuri, rampe, camere), în care caz pentru realizarea unui echilibru lucrările respective se amplasează cît mai departe de zonele afectate direct de mişcările de roci, Susţinere minieră 700 Susţinere minieră datorite fie exploatării substanţei minerale utile (subteran), fie alunecărilor de strate (suprafaţă). Practica minieră a demonstrat că susţinerea e mult uşurată dacă: e executată cît mai curînd după producerea excavaţiei; se sprijină pe o suprafaţă cît mai mare de rocă; reacţiunea e de la început cît mai mare, fără a se produce străpungerea rocilor. Factorii cari condiţionează rezistenţa la străpungere a rocilor sînt: timpul, umiditatea, modul în care presiunea minieră acţionează asupra golului excavat (dacă acţionează brusc se formează rupturi largi în rocă, iar dacă acţionează progresiv, roca se mărunţeşte şi curge); figura geometrică şi mărimea suprafeţei de sprijin ; grosimea stratelor cari se susţin ; deranjarea lor de către factorii de exploatare (acţiunea explozivilor, dinţii maşinii de havat, combine, etc.), rocile fisurate consolidîndu-se în prealabil (cimentare, prindere cu ancore, etc.); etc. i. Susţinere miniera. 3. Mine: Construcţia minieră care se montează în cursul operaţiei de susţinere (v. Susţinere minieră 1), în vederea realizării scopului acesteia. Pentru construirea susţinerii se întrebuinţează: lemn, oţel, pietre naturale sau artificiale, prefabricate de beton armat. Lemnul e utilizat din ce în ce mai rar; el prezintă unele avantaje (e relativ uşor, simplu de fasonat, elastic, uneori la îndemînă, dacă nu se consumă în cantităţi mari, etc.), dar şi importante dezavantaje (rezistenţă mecanică redusă, e greu recuperabil, combustibil, e atacat de ciuperci, etc.). Din lemn se pot confecţiona diferite tipuri de elemente sau asociaţii de elemente de susţinere: stîlpi, grinzi, cadre, strîngători, bandaje, pene, bolţari, etc., cari sprijină rocile urmărind profilul de săpare (pătrat, dreptunghi, trapez, poligon regulat sau neregulat, arce de diferite feluri) (v. Cadru de mină, sub Cadru de rezistenţă; Puţ de mină) sau frontul de abataj (cadre dreptunghiulare simple sau complete). Susţinerea de lemn se foloseşte, încă, cu rezultate bune, în zăcămintele foarte neregulate, în cazuri de înclinări foarte mari, cînd susţinerea se părăseşte ulterior, etc. Oţelul, sub formă de elemente sau de asociaţii de elemente de susţinere, confecţionate din segmente de profiluri laminate (normale sau speciale), şine asamblate cu diverse legături (rigide sau cu I isante), sau ancore în susţineri le speciale (v. Galerie 5), se întrebuinţează din ce în ce mai frecvent în practica curentă, datorită proprietăţilor sale mecanice (rezistenţă mare la întindere şi la încovoiere), faptului că posedă o elasticitate remarcabilă, că e incombustibil, inatacabil de ciuperci, uşor de recuperat, se pretează la construcţii cari mecanizează susţinerea în special în abataje, se poate aplica la orice profil curbiliniu. Prezintă în schimb dezavantajele că e relativ costisitor, are greutate specifică mare, se curbează greu după profilul galeriei, iar elementele deformate nu se pot îndrepta decît în atelier, la suprafaţă. Betonul se întrebuinţează în susţinerea lucrărilor miniere de deschidere (puţuri, rampe, galerii, camere) cu durată lungă de funcţionare. Se prezintă ca o căptuşeală continuă, aplicată direct pe profilul săpat, suprafaţa interioară a susţinerii fiind regulată şi netedă. Avantaje: rezistenţă mecanică mare; nu arde; durata practic infinită (exceptînd prezenţa apelor agresive); rezistenţă redusă la circulaţia aerului de ventilaţie şi a apei. Dezavantaje: diferenţă mare între secţiunea de săpare şi secţiunea utilă a lucrării miniere, în majoritatea cazurilor fiind necesară şi o susţinere provizorie înainte de betonare; se pretează relativ greu la mecanizarea betonării şi a transportului agregatelor; preţ de cost mare. Betonul se întrebuinţează fie ca monolit, fie sub formă de zidărie de betonite sau de bolţari. Betonu I monol it (folosit în majoritatea cazurilor) se poate adapta uşor la orice profil de lucrare minieră, diferenţa dintre secţiunea de săpare şi cea liberă e relativ mică, operaţia de betonare poate fi mai uşor mecanizată (se aplică cu măsuri de combatere a segregării agregatelor din mortar în timpul transportului mecanizat). E însă greu de realizat un beton de foarte bună calitate (dozaj, amestec şi vibrare insuficiente), în condiţiile din subteran. în plus, după întărire, betonul monolit pierde orice supleţe şi rezistă rău la presiuni repartizate neuniform, iar înainte de a se fi întărit suficient se poate fisura sub presiunea minieră. Zidăria de betonite (v.) sau de bolţari (v.) are o rezistenţă superioară celei de beton monolit, e mai suplă la presiuni miniere mari (între betonite se pot intercala scînduri cari se strivesc, ferind betonitele de distrugere) şi poate fi mai uşor pusă sub sarcină. La fiecare variaţie de profi l sau de secţiunea lucrării miniere trebuie modificat însă tipul de bolţari; în plus există dificultăţi la zidirea lucrărilor subterane în curbe şi a încrucişări lor, între zidărie şi rocă trebuie intercalată umplutură de mortar (creşte diferenţa dintre secţiunea de săpare şi cea utilă) şi e necesară organizarea unei fabrici de bolţari la mină (eventual fabricaţie centralizată pentru mai multe mine). Zidăria prezintă dificultăţi la mecanizare. BetonuI armat (vibrat, centrifugat, pretensionat, autocla-vizat) se întrebuinţează în susţinerea minieră sub formă de monolit (mai rar, în special în puţuri sau acroşaje) sau de prefabricate sub formă de grinzi, stîlpi, căptuşeli, arcuri, plăci, cuvelaje (v.), cari se asamblează sub formă de cadre (v. Cadru de mină, sub Cadru de rezistenţă); elementele sînt grele şi impun mecanizarea montajului. S-au făcut şi cercetări pentru înlocuirea materialelor clasice cu materiale noi pentru susţinere (de ex.: mase plastice ; fibre de sticlă; lichide pentru consolidarea suprafeţelor de alunecare; etc.), dar acestea nu au dat încă rezultate concludente, cari să permită o generalizare a întrebuinţării lor. După durata la care trebuie să reziste, susţinerea poate fi: definitiva, aplicabilă la lucrări miniere principale (puţuri, rampe, galerii principale, etc.), trebuind să reziste atît timp cît acestea sînt în funcţiune (se construieşte din zidărie, beton monolit, prefabricate de beton armat, oţel, esenţe tari de lemn impregnat, în general fiind rigidă sau uşor compresibilă) sau provizorie, aplicabilă la lucrări miniere de durată mai redusă sau se aplică pentru susţinere temporară, înainte de a se monta susţinerea definitivă; se construieşte din elemente recuperabile (oţel, mai rar lemn). După repartiţia elementelor, componente, susţinerea poate fi continuă sau discontinuă. Susţinerea continua are întreaga suprafaţă a rocilor sprijinită; se construieşte din: beton monolit, zidărie» cuvelaj, etc., şi se aplică în cazul rocilor cari exercită presiuni mari (în galerii, puţuri, camere de lungă durată) sau cînd trebuie izolate apele de infiltraţie; lemnul se pretează mai greu Susţinere miniera 701 Susţinere minieră la susţinere continuă, în care deşi se aşază în desime, cadru lîngă cadru, nu se poate realiza etanşeitatea contra scurgerii de apă. Susţinerea discontinuă se aplică în cazul rocilor cari nu exercită presiuni mari (galerii, puţuri, camere de durată sub cinci ani), rocile fiind susţinute din distanţă în distanţă cu stîlpi izolaţi, cadre în cîmp, inele de oţel sau de beton ite aşezate în cîmp, etc. Susţinerea abatajelor e totdeauna discontinuă. După modul cum se modifică sub acţiunea presiunii miniere, susţinerea poate fi: rigidă, deformabilă sau elastică. Susţinerea rigidă nu se deformează vizibil (uneori trebuie să fie şi etanşă). Se poate realiza din oţel, beton, zidărie (pentru lucrări miniere principale de deschidere: puţuri, rampe, galerii, camere, basine de apă) şi numai dacă presiunea minieră nu depăşeşte o anumită limită (altfel, cu toată masa mare de materiale care s-ar întrebuinţa, rezistenţa e problematică); în abataje, susţinerea rigidă (stîlpi metalici rigizi sau cadre păşitoare) se execută numai dacă se poate deplasa înainte de a se fi depăşit limita admisibilă a convergenţei (v. sub Presiune minieră) dintre acoperiş şi culcuş. Susţinerea deformabilă, folosită numai în cazuri în cari trebuie să dureze timp foarte scurt, îşi schimbă forma geometrică, diversele elemente ale sale rezistînd la mişcările rocilor şi deplasîndu-se împreună cu acestea. în acest caz, lungimea perimetrului lucrării miniere rămîne, practic, neschimbată, însă i se micşorează secţiunea liberă. Susţinerea elastică (compresibilă) are elemente constructive cari se pot micşora (de ex.: stîlpi culisabili, arce din profiluri de oţel cari alunecă unul faţă de altul, plăci de lemn cari se strivesc între bolţari de beton, stive de lemn, etc.), modificîndu-se prin aceasta atît perimetrul cît şi secţiunea transversală a lucrării miniere; se foloseşte la susţinerea lucrărilor miniere cu caracter semipermanent (galerii de pregătire, etc.) sau provizoriu (abataje, etc.). în funcţiune de natura lucrării miniere, se deosebesc: Susţinerea a-batajului depinde de metoda de exploatare (v. Exploatare, metodă de ~ a cărbunilor; Exploatare, metodă de — a minereurilor), putînd fi cu stîlpi de substanţă minerală utilă care nu se exploatează (uneori la minereuri, rar la cărbuni) sau cu diferite tipuri de cadre. Elementul de susţinere în abataj e constituit din cadrul alcătuit dintr-o grindăde lemn (rotund, tăiat jumătate sau simplă scîndură) ori de oţel (simplu segment de profil normal U sau I, profil special) (v. fig. /) sau din segmente scurte de oţel profil normal U, legate între ele cu cabluri de oţel, susţinute de 1 stîlpi (v. Stîlp de susţinere). La abatajelecu front lung, cadrele se aşază perpendicular pe front, cu stîlpii a două cadre vecine puşi în rînd (v. fig.//) sau în şah (v. fig. III), mărginind astfel 2-•-4 culoare paralele cu frontul, de lăţime egală cu saltul de înaintare a acestuia; primul culoar poate fi susţinut cu b C x _N\v M W\\\\V s\\\\\ \\ \ \Y 0\ \\ \\ \\ \\\> _ / n ii. Susţinere cu cadre de oţel. a) începutul ciclului de abataj (zona I); b) susţinerea acoperişului cu grindă articulată în consolă (zona II); c) riparea transportorului (zona III) (urmează completarea cadrelor ca la zona i şi surparea acoperişului ultimei fîşii). Săgeţile indică direcţia de mutare a stîlpilor de susţinere. /V. Grinzi de oţel din segmente articulate. III. Susţinere cu cadre de oţel cu stîlpi aşezaţi în şah şi cu coaste de rambleu. grindă în consolă, pentru ca să permită ripajul transportului fără demontare. Grinzile metalice se prelungess fie prin articulare între ele (grinzi articu-ate, v. fig. IV, cari se aşază în prelungire, v. fig. V), fie prin simpla lor a-şezare cap la cap (grinzi rigide, cari pot fi şi de lemn, v. fig. V/). Ultimul rînd de cadre se răpeşte, pentru ca să se provoace surparea acoperişului, după care se montează lîngă front, pentru a susţine fîşia formată în urma noului salt al frontului. Uneori, %Ă Ic—: i§ii§ I. Tipuri de profiluri de grinzi de oţel pentru cadre de susţinere în abataj. V. Susţinere cu cadre metalice cu VI. Susţinere cu cadre metalice cu grinzi articulate. grinzi rigide. rîndul de cadre dinspre surpare se întăreşte cu stive (v. Stivă 3), cari se deplasează împreună cu restul susţinerii (v. fig. VII). 11 c ~ e VII. Surpare de-a lungui unei linii de stive. a) la începutul schimbului întîi (excavaţie); b) la începutul schimbului al doilea (excavaţie); c) înainte de ripare; d) după ripare; e) vedere în plan. VIII. Susţinere cu cadre păşitoare, legate cîte trei de grinda cu care împing transportorul, a** e) fazele ripării cadrelor. IX. Scut păşitor Mosbass (acoperiş de roci nisipoase sau argiloase). sus) vedere în plan şi în secţiune a amplasării scutului; jos) fazele de lucru în deplasarea scutului; o) înainte de a începe excavarea;b) după excavare (se împinge înainte scutul); c) stîlpul cozorocului se mută manual (se aşază în prealabil un stîlp de susţinere provizorie); d) se trage sania înainte. Susţinere miniera 703 Susţinere minieră Susţinerea abatajelor cu cadre de grinzi şi stîlpi se face manual, consuma volum mare de manoperă, e costisitoare, nu permite avansuri lunare ale frontului de abataj mai mari decît 45 m, şi se deplasează cu salturi prea lungi (din această cauză nu se poate frîna convergenţa în cazul unui tavan cu roci slabe). Prezintă însă avantajul că se poate adapta relativ uşor la variaţiile geologice ale zăcămîntului. Caracterul păşitor al susţinerii unui abataj cu front lung impune adoptarea unei s u s ţ i n ej i pâşitoare, a cărei deplasare să se facă mecanizat. în principiu, un element de susţinere păşitoare e constituit dintr-o placă (din una sau din două bucăţi) de sprijin a tavanului, purtată de doi sau de patru stîlpi hidraulici sprijiniţi pe o placă (de asemenea din una sau din două bucăţi) de bază care serveşte şi pentru sanie. Susţinerea tavanului se execută de către stîlpi, prin intermediul plăcii superioare. Pentru deplasarea susţinerii, stîlpii culisează în jos, placa se desprinde de tavan şi sania e împinsă sau e trasă de pistonul unei prese hidraulice spre front. Din punctul de vedere constructiv, se deosebesc: Susţinere pâşitoare autonomâ, care se deplasează prin mijloace proprii, fiind trasă sau împinsă de tija presei fixate de un punct fix (de obicei o grindă prinsă de transportor). în fig. VIII sînt reprezentate cadre păşitoare a cîte patru stîlpi legate cîte trei prin tijele preselor hidraulice, la grinda prinsă de transportorul instalat de-a lungul frontului. Ciclul de manevră comportă cinci faze: faza I, începutul ciclului; faza II, sfîrşitul excavării, cînd transportorul e împins în acelaşi timp de toate cele trei prese (cadrele bine înţepenite între tavan şi vatră); fazele III, IV şi V, cînd fiecare cadru se eliberează Susţinere tandem serie, la care fiecare cadru e constituit din două părţi cap la cap (v. fig. XI), una fiind împinsă, cealaltă trasă de o presă aşezată între ele. Deplasarea cadrelor păşitoare se comandă manual sau auto mat (maşina de excavat calcă pe manivele cari manevrează-ventilele de pornire a preselor) şi se execută fie mutînd pe rînd cîte un cadru, fie pe grupuri de cadre (în aceste cazuri, transportorul trebuie să fie şerpuitor, v. fig. XII) sau pe întreg frontul dintr-o dată. Deocamdată cu toate avantajele mari (control permanent al acoperişului, salturi mici însă frecvente de deplasare, sarcină portantă iniţială şi totală mare, viteze mari de deplasare ale frontului, mecanizare complexă în abataj), susţinerea păşitoare nu se aplică decît în zăcăminte regulate cu înclinare mică, cu acoperiş care nu se rupe imediat după exca-vare şi cu culcuş în care nu se înfundă datorită presiunii acoperişului. Susţinerea abatajelor-cameră nu are caracter păşitor, aceasta recuperîndu-se numai în mică parte, majoritatea pier-zîndu-se în surpare sau în rambleu. în cazul zăcămintelor groase de minereu, susţinerea poate avea şi forma unei schelării complicate (v. Metodă de exploatare cu susţinerea spaţiului de abataj, varianta cu susţinere cu schelărie şi varianta cu susţinere cu cadre prismatice, sub Exploatare, metodă de — a minereurilor). Susţinerea galeriei (v. Galerie 5) trebuind să reziste atît timp cît funcţionează galeria, are caracter cel puţin de semi-permanenţă pentru galerii de pregătire şi de permanenţă pentru galerii de deschidere de orizonturi. 1) grup motopompă; 2) rezervor. pe rînd şi e tras înainte pînă la transportor, apoi se înţepeneşte de tavan. în cazul rocilor slabe în acoperiş se foloseşte cadrul păşitor Mos-bass (v. fig./X), care susţine acoperişul surpat cu scut, se înţepeneşte cu stîlpi hidraulici deplasa-bili manual, iar sania poartă transportorul şi e trasă hidraulic spre front. Susţinere tandem în paralel, la care cadrele sînt La o galerie se susţin tavanul şi pereţii laterali prin cadre incomplete (grindă la tavan şi doi stîlpi) sau, cînd vatra e constituită din roci cari fluează, prin cadre complete (cu grindă pe vatră), aşezate la distanţă (în cîmp) sau unul lîngă altul (în desiş), care depinde de rezistenţa rocilor (v. Cadru de mină, sub Cadru XII. Susţinere cu cadre păşitoare cari se deplasează pe grupuri. 1) combină de tăiere; 2) transportor-şerpuitor; 3) cadre păşitoare cari se deplasează în vederea susţinerii în consolă; 4) cadre păşitoare cari împing transportorul; 5) linia veche de ripare; 6) linia nouă de ripare; ^rezistenţă) Sus a) înaintea combinei; b) tăiere cu combina; c) ordinea de deplasare a cadrelor; riparea transportorului; ţjnerea CU* cadre d) cadrele se aşază pe linia nouă de surpare. maj făspîn- cuplate cîte două, sedeplasează alternativ(v.fig. X), fiecare fi ind dită, fiind simplă, uşor de montat şi de întreţinut, e discontinuă, tras sau împins de presă în urma înţepenirii perechii alăturate. cadrul constituind elementul de rezistenţă; între cadre se pun Susţinere minieră 704 Susţinere minieră bandaje cu cari se acoperă rocile, pentru ca să nu se desprinde eventualele copturi. Se foloseşte la susţinerea galeriilor cari nu sînt expuse la mişcări prea mari ale rocilor înconjurătoare, constituind ansambluri cu rigiditate (strivirea elementelor de lemn şi a pieselor de îmbinare sau pătrunderea stîlpilor în rocă dau susţinerii şi o oarecare elasticitate). Susţineri rigide sînt cele de beton monolit (profil circular sau ovoidal), din segmenţii de cuvelaj (v.) de beton armat (circular, rar pentru mine, mai frecvent pentru tunele), din zidărie de bolţari de beton fără scînduri intercalate ia rosturi. Se foloseşte la susţinerea galeriilor de lungă durată, în roci stabile, neinfluenţate de destinderea rocilor datorită abatajelor; sînt continue, etanşe, costisitoare şi nerecuperabile. Susţinerea de betoo monolit prezintă avantajele că umple complet spaţiul dintre cofraje şi rocă, nu necesită grosimi exagerate, se pretează la mecanizare (pomparea betonului) şi la folosirea cofrajelor glisante (mai rar) sau a celor metalice uşor de montat şi de recuperat (în special de duralumin), însă prezintă dezavantajul că prepararea betonului în mină nu poate fi controlată suficient. Susţinerile cu segmente de beton armat sau cu boiţari se pretează la mecanizare (v. fig. XIII), preiau presiunea rocilor asimetrice ale segmentelor (v. fig. X/V), în funcţiune de condiţiile locale de zăcămînt. Segmentele sînt de oţel laminat, A 3 XIV. Tipuri de arce de susţinere din elemente culisabile. a şi c) arce disimetrice cu două şi cu trei elemente; b şi d) arce disimetrice cu trei şi cu patru elemente; e, f, g) arce simetrice cu stîlpi convergenţi, drepţi, divergenţi. profil special (jgheab sau clopot, v. fig. XV); segmentele intră unul într-altul pe cel puţin 40 cm la capete şi legătura se XV. Tipuri de profiluri de oţel laminat pentru arce de susţinere culisabile. strînge cu etriere sau cu brăţări (v. fig. XV/), astfel încît numai sub presiunea rocilor (maximum 7--*8 tf/m2) să se forţeze XVI. Tipuri de legături între elementele culisabile. a) două etriere şi placă îndoită; b) etrier şi brăţară de conducere; c) două brăţări legate între ele şi fixate cu pene; d) legătură isoculisabilâ. XIU. Dispozitiv mecanic pentru clădirea bolţarilor în pereţi (o) şi pentru ridicarea bolţarilor la boltâ (b). 1) troliu, relativ repede; în schimb, prezintă dezavantajul că necesită instalaţii la suprafaţă pentru fabricare şi stocai, manipulare şi transport în subteran. Susţinerea galeriilor săpate în roci rezistente, cu tendinţă de copturare sub acţiunea aerului de mină se execută, în ultimul timp, cu ancore a căror placă presează pe rocă o plasă metalică, peste care se proiectează beton prin toreretare (v. sub Galerie 5). în cazul galeriilor săpate în roci cari se mişcă, susţinerea nu trebuie să se opună acestor mişcări, ci să caute să le frîneze, deformîndu-se prin adoptarea elementelor culisabile sau a articulaţiilor în jurul cărora se pot roti segmentele din cari e constituită susţinerea. Susţinerea c u i i s a b i I a e formată din arce constituite din două sau din trei segmente, constituind curbe simetrice, deschise sau închise, cu aranjamente simetrice sau lunecarea segmentelor unul pe altul. Culisarea suplementară e mai poate obţine dacă se pun bazele stîlpilor în teci echipate cu foi de,tablă (v. fig. XVII a) cari, datorită presiunii transmise de stîlp, sînt antrenate în timpul pătrunderii stîlpului în teacă, XVII. Teacă cu benzi de frînare (a) şi cu scîndură de frînare (b) a culisării stîlpului. XVIII. Susţinere articulată sprijinită pe stivă de lemn. frînîndu-i pătrunderea, însă fără a o opri; acelaşi efect se obţine şi dacă în teacă se pune o bucată de lemn de esenţă Susţinere, ţesuturi de 705 Suvei tare, care frînează pătrunderea stîlpului presat de presiunea minieră (v. fig. XVII b). Susţinerea articulată e constituită din segmente metalice cari se pot roti în jurul penelor de lemn, sprijinul făcîndu-se direct pe vatră sau prin intermediul unei stive (v. fig. XVIII) sau al unui stîlp de lemn; articulaţia poate fi complet metalică (v. fig. XIX). XIX. Articulaţie metalică. XX. Susţinere metalică din elemente rigide (a), culisabile (b) şi articulate (c). XXI. Susţinere metalică din elemente culisabile articulate între ele, pentru galerii în terenuri cu puternice presiuni laterale. Pentru presiuni mari se pot face asociaţii de elemente rigide, culisabile şi articulate (v. fig. XX, XXI). Susţinerea ^__ elastică, pentru galerii, se poate realiza şi cu zidărie continuă de bolţari de beton, intercalînd între bolţari scînduri cari pot fi strivite cu încetul de presiunea minieră, permiţînd astfel o cedare progresivă a susţinerii şi o micşorare a profilului lucrării miniere, fără ca bolţarii să fie d istruşi. Susţinerea planului înclinat. V. sub Plan înclinat. Susţinerea puţului (v. Puţ de mină) are totdeauna caracter de permanenţă. Susţinerea rampei (v. sub Rampă 4) are totdeauna caracter de permanenţă. Susţinerea suitorii (v.) are caracter semipermanent (suitoare de panou ) sau permanent (suitoare de aeraj, rambleiere, etc.). 1. Susţinere, ţesuturi de Bot.: Grupare de celule cu aceeaşi origine ontogenetică şi cu structura omogenă, cari îndeplinesc funcţiunea de susţinere a plantelor. După forma celulelor din cari sînt constituite, ţesuturile de susţinere (mecanice) fac parte din grupul ţesuturilor prosenchimatoase (formate din celule lungi, de obicei ascuţite la ambele capete, cu membrana îngroşată, prezentînd punctuaţiuni de forme diferite), iar după gradul de diferenţiere al celulelor,.în timpul dezvoltării, din categoria ţesuturilor definitive (formate sau mature). Ţesuturi de susţinere se găsesc, în principal, la plantele superioare, mai evoluate, avînd un rol asemănător cu scheletul animalelor, asigurînd o rezistenţă mai mare la îndoire, la presiune, la acţiunea vînturilor, a ploii şi a zăpezii, cum şi pentru a susţine coroana, frunzele, florile şi fructele plantelor respective. Cele mai importante ţesuturi de susţinere ale plantelor sînt sclerenchimul (v.) şi colenchimul (v.). Spre deosebire de sclerenchim, colenchimul prezintă o neuni-formitate a îngroşărilor pereţilor celulari, formate din celuloză şi din substanţe pectice. La tulpina de Cucurbita pepo (dovleac), îngroşarea se constată de-a lungul muchiilor celulelor (colenchimul unghiular); la Clematis vitalba (curpenul-de-pădure), îngroşările se prezintă de-a lungul pereţilor tangenţiali (colenchimul în plăci, tabular). Sin. Ţesuturi mecanice, 2. Susţineri speciale. Mine. V. sub Susţinere minieră, şi sub Galerie 5. 3. Sutura, pl. suturi. Geol. V. sub Stilolit. 4 Suvac, pl.suvace. Ind. ţar.: Sulă lungă cu sau fără mîner care se foloseşte ta confecţionarea opincilor, etc. 5. Suvei, pl. suveie. Expl. petr.: Sculă sau dispozitiv relativ uşor, utilizat în lucrările de la sondele în foraj sau în exploatare, cu ajutorul căreia se prind în elevator şi se ridică pe podul sondei, sau se menţin în poziţie suspendată deasupra mesei de foraj, piesele sau utilajele tubul are (prăjinile de foraj, prăjinile grele, reducţiile, burlanele, etc.), cari nu au alte posibilităţi de a fi prinse. în general, un suvei are la un capăt o parte filetată (mufă sau cep) cu care se racordează la piesa care trebuie ridicată, iar la celălalt capăt, o conformaţie (mufă, toartă, ochi) care să permită prinderea piesei respective în elevator, cîrlig, etc, Se deosebesc: 5 u v e i u 1 pentru prăjini de foraj (v. fig. a), constituit dintr-un racord special-cep 1 (cep special-mufă normală) si un ra- 2, 7 -3 cord special-mufă 2 (mufă specială-mufă normală), solidarizate printr-un corp tubular 3, relativ scurt (500-• -1000 mm). S u v e i u I pentru prăjini grele (v. fig. b), asemănător în ansamblu cu cel pentru prăjinile de foraj, de cari se deosebeşte prin faptu I că celetrei elemente constituente sînt confecţionate din aceeaşi bucată, ca piesă unitară, masivă. S u ve i u I pentru prăjini de sondeze (v. fig. c) e format dintr-un corp terminat la partea inferioară cu o mufă filetată sau un cep filetat, partea superioară fiind prinsă într-un inel cu toartă, astfel încît corpul are numai posibilitatea de a se roti în jurul axei sale de simetrie. Aceasta permite ca prăjinile suspendate în suvei să se rotesacă în timp ce toarta suveiului stă în repaus, agăţată în cîrlig. S u v e i u I pentru burlane (v. fig. d) e confecţionat dintr-o bucată de burlan de aceeaşi dimensiune cu cele cari trebuie manevrate. La capătul inferior e echipat cu un cep filetat (se taie filet exterior), iar la capătul superior se sudează o toartă. S u v e i u l cu o c h i (v. fig. et şi e2), folosit pentru manevrarea prăjinii lustruite de la instalaţia de pompaj de adîncime, se înşurubează la partea superioară a prăjinii lustruite şi se leagă de cîrlig, pentru a se putea ridica garnitura de prăjini Diverse tipuri de suveie, o) pentru prăjini oe foraj; b) pentru prăjini grele; c) pentru prăjini de sondeze; d) pentru burlane; ex şi e2) pentru prăjini lustruite (suvei cu ochi). Suveici 706 Suveică de pompare, pînă la ieşirea primei mufe sub care se poate aplica un elevator. 1. Suveica, pl. suveici. 1. Ind. text.; Organ auxiliar al războiului de ţesut, servind la depunerea firului de bătătură în rostul urzelii, avînd o formă exterioară alungită caracteristică, aproximativ prismatică, iar la capete o formă ascuţită, apropiată de aceea a unui corp de revoluţie, şi la partea centrală o cavitate de secţiune aproape dreptunghiulară (v. fig. /). /. Suveică pentru războiul de ţesut. Scobitura interioară (cavitatea), sugerînd imaginea unei coveţi în miniatură, serveşte la depozitarea ţevii cu fir de bătătură pe un fus subţire, care se dispune longitudinal. în mişcarea alternativă a vatâlei războiului, suveica parcurge rostul (v. Rost 1) deschis format de firele de urzeală montate pe război — şi la fiecare trecere lasă în urmă un fir de bătătură, care se desfăşoară de pe ţeava din suveica. Deşi e un element care face parte integrantă’din organele mecanismului de introducere a firului de bătătură în rost (numit şi mecanism de lansare a suveicii), suveica nu e legată steromecanic de lanţul cinematic al acestuia, mişcarea ei prin rost fiind în marea majoritate a cazurilor o mişcare balistică — cu excepţia suveicilor unor războaie grele şi late, a războaielor de panglici şi a celor circulare. Corpul suveicii e confecţionat din lemn de esenţă tare, cu fibre paraleje, cu greutate specifică mare şi cu rezistenţă suficientă, pentru a rezista la şocuri. Cele mai proprii esenţe pentru fabricarea suveicilor sînt frasinul, carpenul, cireşul, fagul, stejarul; cele mai bune suveici sînt confecţionate din lemn de abanos, însă fiind foarte costisitoare nu se fabrică în masă, fiind înlocuit cu rezuItate bune, în mod curent, cu lemn de fag presat, tratat, bine prelucrat. Toate suveicile folosite la războaiele mecanice simple şi automate au vîrfurile de oţel, în formă conică regulată, neregulată, simplă, crestată, etc. (v. fig. H). Suveicile pentru războaiele de ţesut manuale (ţărăneşti) pot avea şi vîrfuri de lemn. Suprafaţa suveicilor trebuie să fie foarte netedă, cu muchiile rotunjite, pentru reducerea frecării cu firele de urzeală (cari se pot rupe cînd muchiile sînt aspre) şi pentru a evita aşchierea. Pereţii suveicilor sînt, în unele cazuri, îmbrăcaţi la exterior (ambii pereţi sau numai cel din spate, care lunecă pe spată) cu un strat de material sintetic (de ex. în genul fibrei Vulcan), atît pentru întărirea ior cît şi pentru micşorarea coeficientului de frecare între suveică şi spată. La unele războaie grele, pentru lînă, covoare, articole tehnice, peretele din faţă al suveicii e întărit cu o placă metalică. Suveicile sînt echipate în interior cu armaturi metalice de forme variate, servind la fixarea ţevii (sau a fusului pe care se aşază ţeava) şi la conducerea sau la frîna-rea firului de bătătură. Aceste armaturi metalice, fixate cu precizie în locaşuri special create în corpul suveicii, trebuie astfel dimensionate, încît centru! de greutate al suveicii să se găsească la mijlocul distanţei dintre cele două vîrfuri metalice şi în acelaşi timp deplasat către muchia postero-inferioară ereteleanterior perpendicular pe podul vatalei, iar pe faţa anterioară-exterioară au un şanţ longitudinal, paralel cu fundul suveicii, care începe de la ochiul prin care iese firul în exterior; în acest şanţ longitudinal (mai adînc decît grosimea firului) pătrunde firul şi astfel e asigurat contra strivirii sau scămoşării, cînd suveica pătrunde între pereţii căsuţei de unde e lansată (sau în căsuţa în care e frînată după lansare). Dimensiunile şi capacitatea de înmagazinare a suveicilor port-ţeavă cu fir de bătătură depind de elasticitatea, de rezistenţa şi de fineţea firului de urzeală, de capacitatea mecanismului de lansare a suveicii şi a dispozitivului de schimbare automată a suveicii sau a ţevii. Odată cu mărirea capacităţii de înmagazinare a firului de bătătură— prin mărirea dimensiunilor sale şi, în primul rînd, a înălţimii pereţilor — creşte şi gradul de obosire a firelor de urzeală ('deoarece suveicile mai mari necesită şi un rost mai înalt) şi deci riscul creşterii frecvenţei ruperilor, implicit al micşorării randamentului războiului. De aceea, mărimea suveicilor se alege în primul rînd în funcţiune de natura şi de proprietăţile fizico-mecanice ale firelor de urzeală. Condiţiile dinamice grele în cari lucrează suveicile în timpul funcţionării Ior pe război pot fi ilustrate prin următoarele date: în cazul războaielor automate moderne — funcţionînd cu o viteză medie de 220* • *230 rot/min şi o lăţime utilă în spată de 90***100 cm — viteza medie de lucru a suveici e de 14,5**15 m/s, iar viteza maximă de lansare de 16**17 m/s. După poziţia ochiului conducător de fir, se deosebesc suveici de dreapta şi suveici de stînga, corespunzătoare războaielor de dreapta şi, respectiv, de stînga. Fig. IV reprezintă o suveica pentru războiul de ţesut bumbac cu schimbare automată a ţevii de bătătură. Ţeava de bătătură se fixează în arcul de susţinere 1, cu ajutorui garniturii de inele metalice, fixate la capătul inferior al ţevii. Arcul 1 are cane- luri concave, în cari se fixează inelele de la capătul ţevii. La celălalt capăt, suveica e echipată cu o piesă metalică 2 servind la conducerea firului din inte- „ j rior spre exterior. Vîrfurile conice metalice 3 sînt fixate rigid la ambele extremităţi ale suveicii. Fig. V reprezintă o suveică pentru războaie grele de lînă, cu schimbarea automată a ţevii. Fig. VI reprezintă o suveică pentru un război mecanic neautomat. La această suveică, ţeava de bătătură se fixează manual pe un fus metalic 1. Pentru introducerea ţevii pline în suveică, fusul, care în poziţie de lucru normală are direcţia axei longi- IV. Suveici pentru războiul de ţesut bumbac cu schimbarea automată a ţevii. o) suveică de stînga, aşezată pe faţa anterioară; b) suveică de dreapta, în poziţie de lucru; 1) arc; 2) piesă de ghidare a firului; 3) vîrf metalic. V. Suveică pentru războiul de ţesut lînă,. cu schimbarea automată a ţevii. 1) arc de fixare a ţevii; 2) piesă de ghidare a firului; 3) vîrf metalic. Suveică 707 Swift, metoda — VI. Suveică pentru război de ţesut mecanic. 7) fus metalic; 2) articulaţie; 3) orificii cu bucele de porţelan. ţesut .? ■ pentru război neautomat, 1) fus de susţinere a ţevii; 2) articulaţie; 3) garnitură metaiică. are o proeminenţă (mai îngustă o garnitură metaiică, 3. tudinale'care trece prin vîrfurile suveicii, se ridică manual prin rotirea iui în jurul axului de articulaţie 2, fixat în pereţii suveicii. După introducerea ţevii cu fir de bătătură pe fusul suveicii, acesta se readuce în poziţia de lucru, în care e menţinut de un arc plat deblocare. Firul de bătătură e trecut din interior în exterior pe orificiul cu bucea de porţelan 3. Fig. VII reprezintă o suveica pentru războaiele grele de lînă, neautomate, pe care ţeava cu fir de bătătură se fixează de asemenea manual, pe un fus 1, aşezat simetric în interiorul suveicii, susţinut şi oscilant la unul dintre capete, 2. La războaiele de ţesut lînă, frînarea suveicii în căsuţă se face prin peretele din faţă a! acesteia; pentru protejarea peretelui anterior al suveicii, acesta decît peretele), întărită cu Fig. VIII reprezintă o suveică pentru ţevi oarbe (numite şi sul ane). Aceasta nu are fus, întrucît ţevile oarbe nu au un suport de lemn sau de carton. Părţile interioare ale pereţilor suveicii au zimţi crestaţi, avînd rolul de a fixa stratul de fire de la exteriorul ţevii şi a-l menţine pînă la terminarea ţevii oarbe care, spre deosebire de ţevile normale cu suport de carton, se desfăşoară din interior spre exterior. Canelurile formate de zimţi evită ruperea şi deşirarea ţevii, cînd desfăşurarea firului se face cu viteze mai mari sau cînd firul, fiind mai aspru, se agaţă spiră de spiră în timpul desfăşurării, făcînd ca ţeava să se desfacă în inele. După introducerea sutanei în cavitatea suveicii, aceasta se închide cu un capac de tablă sau de sîrmă. Fig. IX reprezintă o suveică pentru un război de ţesut panglici de tip vechi (războaiele de tip nou pentru panglici nu lucrează cu suveici). Traiectoria acestei suveici nu mai e balistică, aceasta avînd o mişcare pozitivă, controlată, mişcare imprimată suveicii prin intermediul cremali-erei 1, care formează baza ei. Ţeava cu firul de bătătură se introduce pe tija 2 şi se roteşte în timpul desfăşurării tangenţiale a firului; prin conducătorul de fir 3, acesta trece în exteriorul suveicii şi se depune în rost. Fig. X reprezintă o suveică pentru războiul de ţesut circular. Ţeava cu firul de bătătură 1 e introdusă în suveică şi e susţinută VIII. Suveică pentru ţevi oarbe. 1) zimţi pentru menţinerea stratului de fire la exteriorul ţevii. IX. Suveică pentru război de ţesut panglici (de tip vechi). 1) cremalieră; 2) tijă pentru introdus ţeava; 3) conducător de fir. X. Suveică pentru războiul de ţesut circular. 1) ţeavă cu fir de bătătură; 2) tub care se schimbă odată cu ţeava; 3) pinten de îndesare. în poziţia de lucru cu ajutorul unui tub special, 2, care se schimbă în acelaşi timp cu ţeava,.ta terminarea firului de bătătură. Afară de funcţiunea de a depune firul de bătătură în rost, această suveică mai are şi funcţiunea de îndesare prealabilă a firului de bătătură în gura ţesăturii, cu ajutorul unui.pinten de îndesare 3. î. Suveică. 2. Ind. text.: Organ de lucru al maşinii de cusut, în care se înmagazinează firul de aţă inferior, necesar formării cusăturii împreună cu firul superior. Suveicile au diferite forme şi construcţii, după tipul maşinii şi felul cusăturii pe care o produce maşina; de exemplu: suveică rotundă, suveică în formă cie luntre, etc. V. şî sub Cusut, maşină de - 1. 2. Şvabii. Mineral: Ca5[F | (As04)3]. Arsenoapatit, în care o parte din fluor e înlocuit prin (OH) sau clor. E incolor. 3. Svalfoard, faza Stratigr.: Fază de cutare care a avut loc pe teritoriul insulelor britanice, între Devonianul mediu de facies Oldred (Orcadian) şi Devonianul superior dezvoltat sub aceiaşi facies. A fost urmată de o transgresiune care corespunde aproximativ cu începutul Frasnianului. Sin. Faza orcadică. 4. Svekcfennide. Stratigr.: Sistem de cute ale Scutului baltic, format la sfîrşitul Arhaicului, aproximativ sincrone cu cele cari au avut loc în Scutul canadian (cutările laurenţiene). 5. Sven, clei Ind. hîrt.: Clei supercoloidal întrebuinţat ca floculant pentru facilitarea depunerilor de fibre şi ca material de umplutură, la recuperatoarele de fibre (v.). E format dintr-un amestec de: 10 kg clei de oase, 0,5 kg colofcniu, 0,1 I soluţie de sodă caustică (37 %), 0,66 I soluţie de alaun de amoniu (14%) şi 0,5 I formaldehidă (30%). Se foloseşte, în general, în proporţia de 0,1 kg clei Sven uscat la 100 kg hîrtie fabricată pe maşină, ducînd la măriri ale randamentelor de recuperare (v. Recuperarea fibrelor) de 30-**72%. 6. Sven-Pedersen, recuperator Ind. hîrt.: Recuperator de fibre prin flotaţie (v. sub Recuperator de fibre). 7. Svenson, aparatul Ind. hîrt.: Aparat mobil pentru umplerea cu tocătură de lemn sau de plante anuale a fierbă-toarelor staţionare de celuloză, cu ajutorul aburului sub presiune. Se compune dintr-un inel de tablă de oţel cu diametrul interior de 400 mm şi cel exterior de 800 mm, de care e fixat, prin trei bare, la o distanţă de 60 mm, un cilindru de tablă, cu diametrul de 400 mm şi înalt de 900 mm, avînd l-a capătul superior un trunchi de con înalt de 15 mm. La partea superioară aparatul are un disc care-l sprijină pe gura de umplere a fierbătorului. în interiorul trunchiului de con se găsesc 16 canale elicoidale, cari sînt legate la o conductă colectoare care primeşte abur. Aburul iese din canale sub presiune, înfăşurînd interiorul fierbătorului în aşa fel, încît tasează şi împrăştie tocătura în mod uniform în toate direcţiile. s. Svicnium. Stratigr.: Formaţiune a Arhaicului superior din Scutul baltic, constituită din gnaisuri foarte fin granulare (leptite), cari derivă probabil din tufuri. Sin. Formaţiunea leptitelor, Formaţiunea leptitică, Svionian. 9. Swift, metoda Chim.: Metodă pentru determinarea stabilităţii grăsimilor, bazată pe măsurarea timpului, în ore, necesar unei probe de ulei sau de grăsimi, de analizat, pentru a atinge o valoare anumită a indicelui de peroxid (de obicei 125 m echivalenţi/kg substrat), în condiţii riguroase de încălzire şi de insuflare de aer. Valoarea acestui timp e considerată ca un indice al stabilităţii şi al rezistenţei la rîncezire. Metoda consistă în oxidarea forţată a uleiurilor şi a grăsimilor prin insuflarea de aer cu un debit constant (2,33 ml/s) printr-o probă de 20 g ulei menţinută la temperatura de 97,8°. Se determină indicele de peroxid la două intervale atese astfel, încît primul indice de peroxid să reprezinte circa 100 m echivalenţi/kg; cel de-al doilea, determinat exact la o oră Sycon 708 Szik mai tîrziu, trebuie să fie de cel mult 200 m echivalenţi/kg. Cefe două valori reprezentate grafic în funcţiune de timpul de insuflare cu-aer sînt două puncte din plan cari determină o dreaptă. Se alege pe aceasta punctul a cărui ordonată reprezintă 125 m echivalenţi. Abscisa acestui punct indică numărul de ore necesare probei pentru a atinge în condiţiile standard un indice de peroxid de 125 m echivalenţi şi reprezintă „stabilitatea AOM“ a grăsimii analizate. Sin. Metoda oxigenului activ, Metoda AOM. Cu cît valoarea stabilităţii AOM e mai mare, cu atît uleiurile şi grăsimile se vor conserva mai bine la depozitare, fără degradări. Metoda permite aprecierea comparativă a diverselor uleiuri şi grăsimi, cum şi aprecierea rapidă a activităţii diverşilor antioxidanţi sau prooxidanţi. Pentru multe grăsimi o oră de stabilitate AOM corespunde cu 15---30 de zile de stabilitate reală. în cazul grăsimilor vegetale, corelaţia e mai puţin reproductibilă. Uleiurile vegetale au o stabilitate AOM de 10***15 ore, în timp ce unele grăsimi hidrogenate au o stabilitate de 75---150 de ore. Metoda urmăreşte numai creşterea indicelui de peroxid şi dă numai indicaţii parţiale, întrucît uleiurile şi grăsimile se pot degrada şi prin fenomene la cari variaţia indicelui de peroxid e neglijabilă. 1. Sycon. Paleont. V. sub Spongiata. 2. Sylcum. Metg.: Aliaj de aluminiu, de turnare, cu compoziţia 9 % Si, 7,5 % Cu, 0,5 % Mn, 1,4% Ni şi restul aluminiu. Are proprietăţi mecanice bune şi rezistenţă mare la temperaturi înalte. E întrebuinţat la turnarea de pistoane pentru motoare cu ardere internă. 3. Symplesit. Mineral.: Fe3[As04]2-8 HsO. Arseniat de fier hidratat, natural, cristalizat în sistemul triciinic, în cristale mici aciculare, grupate adeseori în formă de snopi. Are culoare albăstruie deschisă şi verzuie. Prezintă clivaj foarte bun după (010). Are duritatea 2,5 şi gr. sp. 3,01. 4. Synapsidian. Paleont.: Tip de craniu reptilian cu o fosă temporală situată anterior osului scuamosai. E caracteristic unor reptile cari au trăit din Carboniferul superior pînă la sfîrşitul Triasicului (de ex.: Edaphosaurus, Dimetrodon, Inostrancevia, Cynog-nathus, etc.). 5. Synaptychus. Paleont.: Piesă calcaroasă formată din două jumătăţi simetrice, alipite, cari acoperă deschiderea cochiliei amoniţilor (de ex. Scaphites). E constituită dintr-un strat median gros, în general de calcit, cu structura celulo-tubulară, şi din două strate, extern şi intern (adeseori de conchiolină), subţiri, compacte. Această constituţie a permis păstrarea acestor piese în sedimente în cari cochiliile amoniţilor nu se păstrează. 6. Syncainâ. Farm. V. Novocaină. 7. Synchro-Compur, obturator Foto.: Sin. Obturator calculator fotografic (v.). 8. Syndesmya. Paleont.: Gen de lamelibranhiat din familia Scrobicularidae, cu dimensiuni mici (10***14 mm lungime), avînd cochilia subţire, inechilaterală, cu partea posterioară îngustă. Ţîţîna e formată din cîte doi dinţi cardinali şi cîte unul lateral anterior şi posterior. Specia Syndesmya reflexa Eichw. e caracteristică faciesului marnos al Sarmaţianului inferior de la interiorul arcului carpatic. 9. Syngnathus. Paleont.: Peşte teleostean cu corpul lung şi îngust, acoperit de solzi şi avînd o creastă mediană proeminentă şi coaste laterale mai subţiri. Oasele craniene sînt sculptate, aripioarele dorsală şi caudală sînt mici, iar cele ventrale lipsesc Specia Syngnathus incompletus Cosm., strămoşul peştelui-ac care trăieşte şi azi în Marea Neagră, e întîlnită frecvent în ţara noastră în Ol igocenul (şisturile menii it ice) de la Piatra Neamţ. io. Synkavit. Chim., Farm.: Esterul difosforic al 2-metil-naftochinonei tetrasodic. Se prezintă sub forma de cristale albe cu gust sărat, foarte solubile în apă, insolubile în solvenţi organici. Soluţiile apoase sînt slab alcaline. Se întrebuinţează în tratamentul şi în prevenirea hipoprotrombine-miei. Acţionează ca vitamina K, făcînd parte dintre substanţele de sinteză cari au acţiune coagulantă. Doze: oral, subcutan, intramuscuiar sau intravenos, 5*• *10 mg. Sin. Kappadion ; Procoagulo; Kipca; Menadiol; Difosfat. n. Synol, procedeul Chim.: Metodă de sinteză a alcoolilor superiori. Acest procedeu se aseamănă cu sinteza Fischer-Tropsch, cu deosebirea că se lucrează la presiuni şi la temperaturi mai joase (18;**30 at; 190-**200°) şi se utilizează catalizatori cu compoziţie similară celor de la sinteza amoniacului. In procedeul Synol se lucrează cu mai multe circuite legate în serie, îndepărtîndu-se continuu, din. fiecare, bioxidul de carbon şi celelalte produse formate. Compoziţia optimă a gazului de sinteză e CO/H2=1,05/1. Conţinutul de alcooli (în amestec cu hidrocarburi) variază între 30 şi 70%. Pentru’ separarea alcoolilor de hidrocarburi, cele mai bune rezultate s-au obţinut prin esterificarea alcoolilor cu acid boric. Esterul se separă uşor de hidrocarburi prin distilare. Esterii borici se hidrolizează uşor cu apă caldă, recuperîndu-se astfel acidul boric. Importanţa procedeului Synol consistă în special în faptul că se obţin, în majoritate, alcooli primari cu catenă lineară, spre deosebire de cei obţinuţi prin procedeul Oxo. 12. Syntamin A. Ind. text.: Produs de condensare a acizilor graşi, folosit în apretură ca mijloc de asuplisare a produselor textile. Supleţea pe care o conferă depinde de destinaţia, elasticitatea, desimea, greutatea unităţii de suprafaţă şi structura ţesăturilor sau a tricoturilor la cari se aplică şi de moliciunea fibrelor componente. Syntamin A conservă calităţile fibrelor şi nu le conferă miros; are afinitate pentru fibre şi se poate aplica prin tehnologia clasică de apretare, chiar simultan cu alte produse auxiliare de finisare; are eficacitate în cantităţi reduse, conservă nuanţele şi rezistenţa vopsirilor, produce efect de avivare-asuplare, rezistent la apă şi la spălare, fără să-reţină clorul şi fără să producă îngălbenirea produsului textil după uscare, depozitare sau expunere la lumină. Sin. Chemapol. 13. Syntroni. Chim.: Săruri de sodiu ale aminoacizilor poli-carboxilici utilizaţi la fabricarea agenţilor activi de suprafaţă. 14. Szaibelyit. Mineral.: Sin. Ascharit (v.), Boromagnezit. 15. Szik. Ped.; Termen comun pentru sol fie sal in, fie alcalic. Termenul e folosit în Ungaria şi e întîlnit adeseori şi în literatura pedologică din alte ţări. 0*P03Na2 H | C C HC^ XCX ^ HC c—ch3 I CH G-POoNa9 JJ (0/$hf'/jît